Sunteți pe pagina 1din 90

GAVRIIL PĂLTINEANU PAVEL MATEI

ECUAŢII DIFERENŢIALE ŞI CU
DERIVATE PARŢIALE

Note de curs

Bucureşti
2007
CAPITOLUL 2

SERII FOURIER

2.1. Serii trigonometrice. Serii Fourier

Fie funcţia f :[ a, b] → \ . Reamintim că punctul x0 ∈ [a, b] se numeşte punct de


discontinuitate de prima speţă al funcţiei f dacă limitele laterale f ( x0 − 0) şi f ( x0 + 0)
există şi sunt finite.

y Definiţia 2.1.1. Funcţia f :[ a, b] → \ se numeşte


continuă pe porţiuni dacă este continuă pe [a, b] cu excepţia unui
număr finit de puncte de discontinuitate de prima speţă (fig. 1.1).
O astfel de funcţie este integrabilă.

O a b x Reamintim că funcţia f : \ → \ este periodică de perioadă T


dacă f ( x + T ) = f ( x) , ∀x ∈ \ .
Fig. 1.1

Lema 2.1.1. Fie f : \ → \ o funcţie periodică de perioadă 2π . Atunci


a + 2π π


a
f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx .
−π

Demonstraţie. Pentru aceasta este suficient să observăm că


π a a + 2π π


∫π f ( x)dx = ∫π f ( x)dx + ∫
− a
f ( x ) dx + ∫ πf ( x)dx .
a+2

Cu schimbarea de variabilă x = t − 2π , obţinem


π −π a


a + 2π
f ( x ) dx = ∫
a
f (t )dt = − ∫ f (t )dt ,
−π

deci
a π


−π
f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx = 0 ,
a + 2π

de unde rezultă lema. ■

În general, dacă f are perioada T , atunci


a +T T


a
f ( x)dx = ∫ f ( x)dx .
0
2. Serii Fourier 3

Definiţia 2.1.2. Fie (α n ) n≥ 0 , ( β n ) n≥1 două şiruri de numere reale. Seria de funcţii
α0 ∞
+ ∑ (α n cos nx + β n sin nx ) (1)
2 n =1
se numeşte serie trigonometrică de coeficienţi α n , n ≥ 0 , β n , n ≥ 0 . Sumele parţiale ale unei
astfel de serii de funcţii
α0 n
+ ∑ (α k cos kx + β k sin kx)
2 k =1
se numesc polinoame trigonometrice.

Definiţia 2.1.3. Fie funcţia f : \ → \ , periodică de perioadă 2π , continuă pe porţiuni


pe orice interval compact şi fie
π π π
1 1 1
a 0 = ∫ f ( x)dx , a n = ∫ f ( x) cos nxdx , bn = ∫ f ( x) sin nxdx , n ≥ 1 .
π −π
π −π
π −π

Atunci seria trigonometrică


a0 ∞
+ ∑ (a n cos nx + bn sin nx ) (2)
2 n =1
se numeşte seria Fourier ataşată funcţiei f , iar coeficienţii a n , bn se numesc coeficienţii
Fourier ai funcţiei f .

Definiţia 2.1.4. Funcţia f :[ a, b] → \ se numeşte continuu diferenţiabilă pe porţiuni


(sau netedă pe porţiuni) pe [a, b] dacă este derivabilă pe [a, b] cu excepţia unui număr finit
de puncte şi f ′ este continuă pe [a, b] cu excepţia acestor puncte în care are limite laterale
finite.

Teorema 2.1.1. (Dirichlet). Fie f : \ → \ o funcţie periodică de perioadă 2π ,


continuu diferenţiabilă pe porţiuni pe orice interval compact [ a, b] ⊂ \ . Atunci seria Fourier
(2) este convergentă pe \ şi avem
a0 ∞ f ( x − 0 ) + f ( x + 0)
+ ∑ (a n cos nx + bn sin nx ) = , ∀x ∈ \ ,
2 n =1 2
unde
π π
1 1
a n = ∫ f ( x) cos nxdx , n ∈ ` , bn = ∫ f ( x) sin nxdx , n ∈ `* .
π −π
π −π

Observaţia 2.1.1. Dacă, în plus, f este continuă pe \ , avem



a
f ( x) = 0 + ∑ (a n cos nx + bn sin nx ) , ∀x ∈ \ .
2 n =1
( f se dezvoltă în serie Fourier pe \ ).

Observaţia 2.1.2. Dacă funcţia f este pară, atunci bn = 0 , n ∈ `* . Dacă funcţia f


este impară, atunci a n = 0 , n ∈ ` .
4 ECUAŢII

Exemplu. Să se dezvolte în serie Fourier pe intervalul [−π , π ] funcţia f ( x) = x 2 .


Fie f * : \ → \ , funcţia obţinută prin prelungirea prin periodicitate, cu perioada
T = 2π , a funcţiei f . Deoarece funcţia este pară, coeficienţii bn sunt nuli. Vom calcula
coeficienţii a n . Avem:
π
2π 3
∫ x dx =
2
,
−π
3
π π ∞
sin nx 2
∫−π x cos nxdx = x n −
n −∫∞
x sin nxdx =
2 2

−π
π
2⎛ ⎞ 4π (−1) n
π
cos nx 1
= − ⎜− x + ∫ cos nxdx ⎟ = , n ≥ 1.
n ⎜⎝ n −π n −π ⎟
⎠ n 2

2π 2
(−1) n
În consecinţă a 0 = , a n = 4 ⋅ 2 , bn = 0 , n ≥ 1 , deci
3 n
π 2 ∞
(−1) n
x2 = + 4 ⋅ ∑ 2 ⋅ cos nx , ∀x ∈ [ −π , π ] .
3 n =1 n

În particular, pentru x = π obţinem o identitate cunoscută, datorată lui Euler:



1 π2
∑n =1 n
2
=
6
.

Teorema 2.1.2. (Fejér). Fie f : \ → \ o funcţie continuă, periodică de perioadă


2π ,
a0 n
sn = + ∑ (a k cos kx + bk sin kx ) , n ∈ `
2 k =1
şi sumele Fejér de ordinul n ,
s + s + ... + s n −1
σn = 0 1 , n ∈ `* .
n
Atunci şirul de funcţii (σ n ) n converge uniform la f pe \ .

Teorema 2.1.3. (Weierstrass). Fie f : \ → \ o funcţie continuă, periodică de


perioadă 2π . Atunci pentru orice ε > 0 există un polinom trigonometric Tε astfel încât
f − Tε < ε .

Demonstraţie. Fie mε ∈ ` * astfel încât σ p − f < ε , pentru orice p ≥ mε . Putem alege


Tε = σ mε , unde σ mε este dat de Teorema lui Fejér. ■

Teorema 2.1.4. (Weierstrass). Dacă funcţia f :[ a, b] → \ este continuă, atunci


pentru orice ε > 0 există un polinom algebric Pε astfel încât f − Pε < ε .
2. Serii Fourier 5

Demonstraţie. Pentru început, fie f :[0, 2π ] → \ o funcţie continuă care satisface


f (0) = f ( 2π ) şi f * prelungirea prin periodicitate pe \ a funcţiei f . Conform Teoremei
ε
2.1.3, pentru orice ε > 0 există un polinom trigonometric Tε astfel încât f − Tε < , cu
2
α0 p
Tε = + ∑ (α k cos kx + β k sin kx) .
2 k =1
Dezvoltând în serie funcţiile cos şi sin , rezultă că există un rang mε astfel încât

ε
Tε − ∑ a k x k < .
k =1 2

Notând Pε ( x) = ∑ a k x k , rezultă că
k =1

f − Pε < ε .
Să presupunem acum că funcţia f nu mai satisface condiţia f (0) = f ( 2π ) , deci
f (0) ≠ f ( 2π ) . Considerăm funcţia continuă
f (0) − f (2π )
g :[0, 2π ] → \ , g ( x ) = f ( x ) + x.

Atunci g (0) = f (0) , g ( 2π ) = f (0) , deci g (0) = g ( 2π ) . Conform celor de mai sus,
pentru orice ε > 0 există un polinom Pε astfel încât g − Pε < ε , adică
f (0) − f (2π )
f ( x) + x − Pε ( x) < ε , ∀x ∈ [0,2π ] .

f (0) − f (2π )
Notând Qε ( x ) = Pε ( x) − x , rezultă că

f − Qε < ε .
În sfârşit, fie f :[ a, b] → \ o funcţie continuă şi
b−a
h : [0,2π ] → [ a, b] , h(t ) = a + t.

Evident, h este un homeomorfism. Considerăm funcţia g :[0, 2π ] → \ ,
g (t ) = f ( h(t )) , ∀t ∈ [0,2π ] . Ţinând seama de cele de mai sus, rezultă că pentru orice ε > 0
există un polinom Pε astfel încât g − Pε < ε , adică
f (h(t )) − Pε (t ) < ε , ∀t ∈ [0,2π ] .
În consecinţă,
f ( x) − Pε ( h −1 ( x)) < ε , ∀x ∈ [ a, b] .
Notând Qε = Pε D h −1 , rezultă că
f − Qε < ε . ■
6 ECUAŢII

2.2. Serii Fourier generalizate

Fie ( H , < ⋅,⋅ >) un spaţiu prehilbertian real şi fie {e1 , e2 ,..., en ,...} un sistem ortonor-
mal de elemente din H . Aşadar avem:
⎧1, dacă i = j
< ei , e j >= δ ij = ⎨ .
⎩0, dacă i ≠ j
Fie x ∈ H oarecare. Coeficienţii Fourier (generalizaţi) ai lui x în raport cu sistemul
ortonormal {e1 , e2 ,..., en ,...} se definesc astfel:
ξ n =< x, en > , n ∈ `* , (1)
iar seria

∑ξ
n =1
e ,
n n (2)

se numeşte seria Fourier ataşată lui x în raport cu sistemul ortonormal {e1 , e2 ,..., en ,...} .

n n
Teorema 2.2.1. x − ∑ ξ i ei ≤ x − ∑ ci ei , ∀ci ∈ \ , 1 ≤ i ≤ n .
i =1 i =1

Demonstraţie. Într-adevăr:
n 2 n n
x − ∑ c i ei =< x − ∑ ci ei , x − ∑ c j e j >=
i =1 i =1 j =1
n n n n
= x − 2∑ ciξ i + ∑ ci2 = x + ∑ (ci − ξ i ) 2 − ∑ ξ i2 .
2 2

i =1 i =1 i =1 i =1
Aşadar, avem
n 2 n n
x − ∑ c i ei = x + ∑ (ci − ξ i ) 2 − ∑ ξ i2 .
2
(3)
i =1 i =1 i =1

Evident această expresie este minimă dacă ci = ξ i , 1 ≤ i ≤ n . Rezultă că


n n
x − ∑ ξ i ei ≤ x − ∑ ci ei , ∀ci ∈ \ , 1 ≤ i ≤ n . ■
i =1 i =1

Corolarul 1. Dacă ξ n , n ∈ `* , sunt coeficienţii Fourier ai lui x în raport cu sistemul


ortonormal {e1 , e2 ,..., en ,...} , atunci are loc inegalitatea lui Bessel:

∑ξ
2
i
2
≤ x . (4)
i =1

Demonstraţie. Din (3) rezultă că


n 2 n
0 ≤ x − ∑ ξ i ei ≤ x − ∑ ξ i2 ,
2

i =1 i =1

deci
2. Serii Fourier 7
n

∑ξ
2
i
2
≤ x .
i =1
Făcând n → ∞ , se obţine (4). ■

Definiţia 2.2.1. Sistemul ortonormal {en }n≥1 se numeşte închis dacă Sp ({en }n≥1 ) este
dens în H , deci dacă pentru orice x ∈ H şi orice ε > 0 există c1 , c2 ,..., cn ∈ \ astfel încât
n
x − ∑ c i ei < ε .
i =1

Teorema 2.2.2. Dacă sistemul ortonormal {en }n≥1 este închis atunci are loc
identitatea lui Parseval:

= ∑ ξ i2 .
2
x (5)
i =1

Demonstraţie. Este suficient să arătăm că



≤ ∑ ξ i2 .
2
x (6)
i =1

Fie ε > 0 . Atunci există c1 , c2 ,..., cn ∈ \ astfel încât


n
x − ∑ c i ei < ε .
i =1

Din (3) obţinem


n 2 n n n
ε > x − ∑ ci ei = x + ∑ (ci − ξ i ) 2 − ∑ ξ i2 ≥ x − ∑ ξ i2 .
2 2 2

i =1 i =1 i =1 i =1

Aşadar
n

∑ξ
2
i
2
+ε2 > x .
i =1
Cum ε este arbitrar, făcând n → ∞ , rezultă (6). ■

Definiţia 2.2.2. Un sistem ortonormal {en }n≥1 se numeşte complet (total) dacă orice
x ∈ H care satisface ξ i =< x, ei >= 0 , pentru orice i ∈ `* , coincide cu elementul nul din H ,
deci x = 0 H .

Teorema 2.2.3. Orice sistem ortonormal închis este complet.

Demonstraţie. Deoarece ξ i = 0 , ∀i ∈ `* , din egalitatea lui Parseval rezultă că x = 0 H .


Afirmaţia reciprocă nu este adevărată în general. Se poate arăta că într-un spaţiu


Hilbert cele două noţiuni coincid.
8 ECUAŢII
~
Fie [ a, b] ⊂ \ . Vom nota cu C ([a, b]) spaţiul vectorial al funcţiilor continue pe
porţiuni pe [a, b] care satisfac
1
f ( x ) = ⋅ [ f ( x − 0) + f ( x + 0)] , ∀x ∈ [ a, b] .
2
~ ~
Evident C ([ a, b]) ⊂ C ([ a, b]) . Pe C ([a, b]) definim următorul produs scalar
b
~
< f , g >= ∫ f ( x) g ( x)dx , ∀f , g ∈ C ([a, b]) .
a
~
Într-adevăr, se verifică uşor că dacă f , g , f 1 , f 2 ∈ C ([a, b]) , atunci:
< f1 + f 2 , g >=< f1 , g > + < f 2 , g > ,
< αf , g >= α < f , g > , ∀α ∈ \ ,
< f , g >=< g , f > ,
< f , f >≥ 0 .
Vom arăta acum că din < f , f >= 0 , rezultă că f ≡ 0 . Să presupunem că
b

∫f ( x)dx = 0 .
2

Fie Δ : a = x0 < x1 < ... < xi −1 < xi < ... < x n = b o diviziune a intervalului [a, b] , astfel
încât funcţia f este continuă pe intervalul ( xi −1 , xi ) . Considerăm funcţiile
gi :[ xi −1 , xi ] → \ , 1 ≤ i ≤ n ,
⎧ f ( xi −1 + 0), dacă x = xi −1 ,

⎪⎪
g i ( x) = ⎨ f ( x), dacă x ∈ ( xi −1 , xi ),


⎩⎪ f ( xi − 0), dacă x = xi .
xi xi

Funcţia g i este continuă pe [ xi −1 , xi ] şi 0 = ∫f ( x)dx = ∫ g i2 ( x)dx . În consecinţă


2

xi −1 xi −1

g i ( x) = 0 , ∀x ∈ [ xi −1 , xi ] , deci f ( x ) = 0 , ∀x ∈ ( xi −1 , xi ) , f ( xi −1 + 0) = 0 , f ( xi − 0) = 0 .
Atunci pentru orice i, 1 ≤ i ≤ n − 1 ,
1
f ( xi ) = ⋅ [ f ( xi − 0) + f ( xi + 0)] = 0 .
2
Prin urmare f ( x ) = 0 , ∀x ∈ [ a, b] .
~
În concluzie, C ([a, b]) este un spaţiu prehilbertian.

~
Fie acum spaţiul prehilbertian H = C ([ −π , π ]) Să considerăm în acest spaţiu şirul de
funcţii trigonometrice
1, cos x, sin x, cos 2 x, sin 2 x,..., cos nx, sin nx,... . (7)
Se deduc cu uşurinţă următoarele formule importante:
π

∫ 1 ⋅ dx = 2π ,
−π
(8)
2. Serii Fourier 9
π

∫π cos mx dx = 0 , m ∈ ` ,
*
(9)

π

∫π sin mx dx = 0 , m ∈ ` ,
*
(10)

π
⎧ 0, dacă m ≠ n
∫π cos mx ⋅ cos nx dx = ⎨⎩π ,

dacă m = n
, m, n ∈ ` * , (11)

π
⎧ 0, dacă m ≠ n
∫−π sin mx ⋅ sin nx dx = ⎨
⎩π , dacă m = n
, m, n ∈ ` * , (12)

∫π sin mx ⋅ cos nx dx = 0 , m, n ∈ `
*
. (13)

Să dovedim, de exemplu, (11). Dacă m ≠ n , atunci din egalitatea


1
cos mx ⋅ cos nx = ⋅ [cos( m + n) x + cos( m − n) x] ,
2
rezultă că
π π
1 ⎡ 1 ⎤
π
1

−π
cos mx ⋅ cos nx dx = ⋅ ⎢
2 ⎣⎢ m + n
⋅ sin( m + n ) x
−π

m−n
⋅ sin( m − n ) x ⎥ = 0.

−π ⎦

De asemenea
π π π
1 1 1
∫−π cos mx dx = 2 ⋅ −∫π (1 + cos 2mx)dx = 2 ⋅ ( x + 2m ⋅ sin 2mx) −π = π .
2

Din egalităţile (8)-(13), rezultă că şirul (7) este un sistem ortogonal. Pe de altă parte,
cum f = < f , f > , din aceste egalităţi rezultă că
1 = 2π , cos nx = sin nx = π , n ∈ `* .
În consecinţă, sistemul de funcţii
1 1 1 1 1 1 1
, cos x, sin x, cos 2 x, sin 2 x,..., cos nx, sin nx,... . (14)
2π π π π π π π
este un sistem ortonormal de funcţii.
Fie a n , bn , coeficienţii Fourier din Teorema lui Dirichlet. Notăm cu
c0 , c1 , d1 , c 2 , d 2 ,..., c n , d n ,... ,
coeficienţii Fourier generalizaţi în raport cu sistemul ortonormal (14). Atunci:
π
1 1 π
c0 =< f ,

>=
2π −π
∫ f ( x)dx =
2
⋅ a0 ,

π
1 1
c n =< f ,
π
cos nx >=
π ∫π f ( x) cos nxdx =

π ⋅ a n , n ∈ `* ,
π
1 1
d n =< f ,
π
sin nx >=
π ∫π f ( x) sin nxdx =

π ⋅ bn , n ∈ `* .

Inegalitatea lui Bessel devine


10 ECUAŢII
π
π ∞
a + π ∑ (a + b ) ≤
2
0
2
n
2
n ∫π f
2
( x)dx
2 n =1 −
sau
π
1 2 ∞ 2 1
a 0 + ∑ (a n + bn2 ) ≤ ∫ f 2 ( x)dx . (15)
2 n =1 π −π
Se poate arăta că sistemul trigonometric (14) este închis. Rezultă că are loc egalitatea
lui Parseval, adică
π
1 2 ∞ 2 1
a 0 + ∑ (a n + bn2 ) = ∫ f 2 ( x)dx . (16)
2 n =1 π −π

π
Exemplu. În cazul funcţiei f : [ −π , π ] → R , f ( x) = ⋅ e x , coeficienţii Fourier
2 shπ
sunt
(−1) n n
a0 = 1 , an = , bn = ( −1) n +1 ⋅ , n ∈ `* .
1+ n 2
1+ n 2

Pe de altă parte
π
chπ
∫π f ( x)dx =
2
.

2shπ
Din egalitatea lui Parseval obţinem
1 ∞ 1 π chπ
+∑ = ,
2 n =1 1 + n 2
2 shπ
de unde rezultă că

1 π chπ − shπ

n =1 1 + n
2
=
2 shπ
.

2.3. Serii Fourier pentru funcţii periodice de perioadă T = 2l

Fie f : \ → \ o funcţie periodică de perioadă 2l , continuă pe porţiuni, h : \ → \ ,


l
h(t ) = t şi g : \ → \ , g = f D h . Funcţia g este periodică de perioadă 2π .
π
Într-adevăr
⎛l ⎞ l
g (t + 2π ) = f (h(t + 2π ) ) = f ⎜ t + 2l ⎟ = f ( t ) = g (t ) , ∀t ∈ \ .
⎝π ⎠ π
Dacă f este continuu diferenţiabilă pe porţiuni pe orice interval compact din \ ,
atunci şi g are această proprietate. Dacă, în plus, f este continuă, din Teorema lui Dirichlet
rezultă că

a
g (t ) = 0 + ∑ (a n cos nt + bn sin nt ) , ∀t ∈ \ ,
2 n =1
unde
2. Serii Fourier 11
π π
1 1
an = ∫π g (t ) cos nt dt , n ∈ ` , bn = ∫π g (t ) sin nt dt , n ∈ `
*
.
π −
π −

π
Cum t = x , obţinem
l
a0 ∞
nπ nπ
f ( x) = + ∑ (a n cos x + bn sin x) , ∀x ∈ \ ,
2 n =1 l l
unde
nπ nπ
l l
1 1
a n = ⋅ ∫ f ( x) cos x dx , n ∈ ` , bn = ⋅ ∫ f ( x) sin x dx , n ∈ `* .
l −l l l −l l

Exemplu. Să se dezvolte în serie Fourier pe intervalul (−l , l ) funcţia f ( x ) = x .

Funcţia fiind impară, rezultă că a n = 0 , n ∈ ` . Prin calcul obţinem


2l
bn = ( −1) n +1 .

Atunci
2l ∞ (−1) n +1 nπ
x = ⋅∑ ⋅ sin x , x ∈ ( −l , l ) .
π n =1 n l
CAPITOLUL 3

ECUAŢII CU DERIVATE PARŢIALE DE ORDINUL AL DOILEA

3.1. Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale cvasiliniare de ordinul al


doilea

Formularea matematică a unor probleme fizice conduce la ecuaţii cu derivate parţiale


de ordinul al doilea. Multe astfel de ecuaţii întâlnite în fizică şi tehnică sunt ecuaţii liniare în
raport cu funcţia necunoscută şi derivatele parţiale ale acesteia sau pot fi aduse la această
formă în urma unor aproximaţii convenabile. În acest capitol ne vom ocupa de ecuaţii cu
derivate parţiale de ordinul al doilea pentru funcţii de două variabile.

Definiţia 3.1.1. Fie Ω ⊂ \ 2 o mulţime deschisă. Se numeşte ecuaţie cvasiliniară de


ordinul al doilea o ecuaţie cu derivate parţiale de forma
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ⎛ ∂u ∂u ⎞
A( x, y ) ⋅ 2 + 2 B( x, y ) ⋅ + C ( x, y ) ⋅ 2 + D⎜⎜ x, y, u , , ⎟⎟ = 0 , (1)
∂x ∂x∂y ∂y ⎝ ∂x ∂y ⎠
unde ( x, y ) ∈ Ω , A 2 + B 2 + C 2 ≠ 0 pe Ω , A, B, C sunt funcţii continue pe Ω , iar funcţia D
este continuă pe Ω . Necunoscuta este funcţia u ∈ C 2 (Ω) .

Vom începe cu clasificarea acestor ecuaţii. În acest scop vom determina formulele de
transformare a coeficienţilor ecuaţiei (1) la o schimbare a variabilelor independente x, y .
Fie Ω, Ω1 ⊂ \ 2 mulţimi deschise şi fie F : Ω → Ω1 , definită astfel:
F ( x, y ) = (ξ ( x, y ),η ( x, y ) ) , ∀( x, y ) ∈ Ω ,
cu proprietăţile:
a) F este bijectivă;
b) F ∈C 1 (Ω) ;
∂ξ ∂ξ
∂x ∂y
c) det J F ( x, y ) = ( x , y ) ≠ 0 , ∀( x , y ) ∈ Ω .
∂η ∂η
∂x ∂y
Fie acum funcţia v = u D F −1 : Ω1 → \ . Atunci u = v D F , deci
u ( x, y ) = v(ξ ( x, y ),η ( x, y ) ) . (2)
Cu această schimbare de variabile, ecuaţia (1) se va transforma într-o nouă ecuaţie cu
derivate parţiale pentru funcţia v . Reamintim formulele de derivare a funcţiilor compuse
învăţate la cursul de Analiză matematică:
∂u ∂v ∂ξ ∂v ∂η
= ⋅ + ⋅ ,
∂x ∂ξ ∂x ∂η ∂x
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 13

∂u ∂v ∂ξ ∂v ∂η
= ⋅ + ⋅ ,
∂y ∂ξ ∂y ∂η ∂y
2 2
⎛ ∂ξ ⎞
∂ 2u ∂ 2 v ∂ 2 v ∂ξ ∂η ∂ 2 v ⎛ ∂η ⎞ ∂v ∂ 2ξ ∂v ∂ 2η
= ⋅⎜ ⎟ + 2 ⋅ ⋅ + 2 ⋅⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ ,
∂x 2 ∂ξ 2⎝ ∂x ⎠ ∂ξ ∂η ∂x ∂x ∂η ⎝ ∂x ⎠ ∂ξ ∂x 2 ∂η ∂x 2
∂ 2u ∂ 2 v ∂ξ ∂ξ ∂ 2 v ⎛ ∂ξ ∂η ∂ξ ∂η ⎞ ∂ 2 v ∂η ∂η ∂v ∂ 2ξ ∂v ∂ 2η
= ⋅ ⋅ + ⋅ ⎜ ⋅ + ⋅ ⎟ + ⋅ ⋅ + ⋅ + ⋅ ,
∂x∂y ∂ξ 2 ∂x ∂y ∂ξ ∂η ⎜⎝ ∂x ∂y ∂y ∂x ⎟⎠ ∂η 2 ∂x ∂y ∂ξ ∂x∂y ∂η ∂x∂y
2 2
∂ 2 u ∂ 2 v ⎛ ∂ξ ⎞ ∂ 2 v ∂ξ ∂η ∂ 2 v ⎛ ∂η ⎞ ∂v ∂ 2ξ ∂v ∂ 2η
= ⋅ ⎜ ⎟ + 2 ⋅ ⋅ + ⋅ ⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ .
∂y 2 ∂ξ 2 ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ∂ξ ∂η ∂y ∂y ∂η 2 ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ∂ξ ∂y 2 ∂η ∂y 2
Înlocuind în (1), obţinem
∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v ∂v ∂v
A (ξ ,η ) ⋅ 2 + 2 B (ξ ,η ) ⋅
* *
+ C (ξ ,η ) ⋅ 2 + D * (ξ ,η , v, , ) = 0 ,
*
(3)
∂ξ ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ ∂η
unde
2 2
⎛ ∂ξ ⎞ ∂ξ ∂ξ ⎛ ∂ξ ⎞
A = A ⋅ ⎜ ⎟ + 2B ⋅
*
⋅ + C ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ , (4)
⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂y ⎝ ∂y ⎠
∂ξ ∂η ⎛ ∂ξ ∂η ∂ξ ∂η ⎞ ∂ξ ∂η
B* = A ⋅ ⋅ + B ⋅ ⎜⎜ ⋅ + ⋅ ⎟⎟ + C ⋅ ⋅ , (5)
∂x ∂x ⎝ ∂x ∂y ∂y ∂x ⎠ ∂y ∂y
2 2
⎛ ∂η ⎞ ∂η ∂η ⎛ ∂η ⎞
C = A ⋅ ⎜ ⎟ + 2B ⋅
*
⋅ + C ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ . (6)
⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂y ⎝ ∂y ⎠
Se constată că
2
∂ξ ∂ξ
∂x ∂y
( B * ) 2 − A* ⋅ C * = ( B 2 − AC ) ⋅ .
∂η ∂η
∂x ∂y
Aşadar, în urma schimbării de variabile, expresiile B 2 − A ⋅ C şi ( B* ) 2 − A* ⋅ C *
păstrează acelaşi semn sau sunt în acelaşi timp nule. În consecinţă, ecuaţiile cu derivate
parţiale de ordinul al doilea cvasiliniare se clasifică în modul următor.

Definiţia 3.1.2. Dacă B 2 − A ⋅ C > 0 , ecuaţia se numeşte de tip hiperbolic, dacă


B 2 − A ⋅ C = 0 , ecuaţia se numeşte de tip parabolic, iar dacă B 2 − A ⋅ C < 0 , ecuaţia se
numeşte de tip eliptic.

Menţionăm că terminologia aceasta este pur convenţională.


Subliniem că această clasificare depinde de punctul ( x, y ) , deoarece semnul expresiei
B − A ⋅ C depinde de punctul ( x, y ) ∈ Ω . Prin urmare, ecuaţia (1) poate să nu aibă acelaşi tip
2

pe întreg domeniul Ω .

Exemplu. Ecuaţia lui Tricomi


∂2u ∂ 2u
y⋅ 2 + 2 = 0,
∂x ∂y
14 ECUAŢII

este de tip mixt. Dacă y < 0 ecuaţia este de tip hiperbolic, dacă y > 0 este de tip eliptic, iar
dacă y = 0 ecuaţia este de tip parabolic. Această ecuaţie apare în aerodinamică. Domeniul
hiperbolic ( y < 0) corespunde mişcării subsonice, iar domeniul eliptic ( y > 0) descrie
mişcarea supersonică.

Definiţia 3.1.3. Se numeşte curbă caracteristică a ecuaţiei (1), orice curbă plană de
clasă C 1 , nesingulară, Γ ⊂ Ω , de ecuaţie ϕ ( x, y ) = 0 , care satisface ecuaţia
2 2
⎛ ∂ϕ ⎞ ∂ϕ ∂ϕ ⎛ ∂ϕ ⎞
A⋅⎜ ⎟ + 2B ⋅ ⋅ + C ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = 0 . (7)
⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂y ⎝ ∂y ⎠
Fie M 0 ( x0 , y0 ) un punct fixat al curbei caracteristice Γ . Curba fiind nesingulară,
∂ϕ
putem presupune că ( x0 , y0 ) ≠ 0 . Conform teoremei funcţiilor implicite, în vecinătatea
∂y
punctului M 0 , curba are ecuaţia y = y ( x ) . Din relaţia ϕ ( x, y ( x)) = 0 , rezultă că
∂ϕ ∂ϕ
+ ⋅ y ′( x) = 0 , (8)
∂x ∂y
deci
∂ϕ ∂ϕ
=− ⋅ y′( x) .
∂x ∂y
Înlocuind în (7), obţinem
A ⋅ y ′2 ( x) − 2 B ⋅ y ′( x) + C = 0 . (9)
Aceasta este ecuaţia diferenţială a curbelor caracteristice ale ecuaţiei (1).

Observaţia 3.1.1. Coeficienţii A, B, C ai ecuaţiei (1) nu sunt simultan nuli. Putem


presupune că A ≠ 0 . Într-adevăr, dacă A = 0 şi C ≠ 0 , schimbând x cu y obţinem o ecuaţie
în care A ≠ 0 . Dacă A = C = 0 , atunci B ≠ 0 , schimbarea de variabile x ′ = x + y , y ′ = x − y
conducându-ne la o ecuaţie cu A ≠ 0 . De fapt, în acest ultim caz, după cum se va vedea
ulterior, ecuaţia (1) are deja forma canonică, deci nu mai este necesară nici o schimbare de
variabile.

Aşadar, ecuaţia (9) este o ecuaţie de gradul al doilea în y ′( x) . Fie


y ′( x ) = λ ( x, y ) (10)
o soluţie a ecuaţiei (9) şi ϕ ( x, y ) = C soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (10). În ipoteza
∂ϕ
că ≠ 0 , avem
∂y
∂ϕ
y′( x) = − ∂x = λ ( x, y ) .
∂ϕ
∂y
Ţinând seama că λ verifică ecuaţia (9), deducem că
2 2
⎛ ∂ϕ ⎞ ∂ϕ ∂ϕ ⎛ ∂ϕ ⎞
A⋅⎜ ⎟ + 2B ⋅ ⋅ + C ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = 0 ,
⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂y ⎝ ∂y ⎠
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 15

deci ϕ ( x, y ) = C este o curbă caracteristică a ecuaţiei (1).

3.1.1. Ecuaţii de tip hiperbolic

În acest caz, din ecuaţia (8) rezultă


B + B 2 − AC
y′ = (11)
A
şi
B − B 2 − AC
y′ = . (12)
A
Fie curbele caracteristice ϕ1 ( x, y ) = C1 şi ϕ 2 ( x, y ) = C2 , soluţii ale ecuaţiilor
diferenţiale (11) respectiv (12). Cu schimbarea de variabilă
⎧ξ = ϕ1 ( x, y )
⎨ ,
⎩η = ϕ 2 ( x, y )
rezultă că A* = C * = 0 , deci ecuaţia (3) devine
∂2v ∂v ∂v
2 B* (ξ ,η ) ⋅ + D* (ξ ,η , v, , ) = 0 ,
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
care se mai scrie sub forma
∂2v ∂v ∂v
+ D** (ξ ,η , v, , ) = 0 . (13)
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
Aceasta este forma canonică a ecuaţiilor cu derivate parţiale de tip hiperbolic.

Exemple. 1) Să se reducă la forma canonică următoarea ecuaţie cu derivate parţiale


∂2u ∂ 2u
x2 ⋅ 2 − y 2 ⋅ 2 = 0 .
∂x ∂y

În acest caz A( x, y ) = x 2 , B ( x, y ) = 0 , C ( x, y ) = − y 2 . Avem B 2 − A ⋅ C = x 2 y 2 > 0 ,


deci ecuaţia este de tip hiperbolic în orice domeniu care nu intersectează axele de coordonate.
Conform (9), ecuaţia diferenţială a curbelor caracteristice este
x 2 y ′2 ( x ) − y 2 = 0 .
y y
Rezolvând această ecuaţie, obţinem y ′ = şi y ′ = − , care prin integrare dau
x x
y
xy = C1 , = C2 . Facem schimbarea de variabile
x
⎧ξ = xy

⎨ y .
⎪⎩ η = x
Obţinem
∂u ∂v y ∂v ∂u ∂v 1 ∂v
= y⋅ + (− 2 ) ⋅ , = x⋅ + ⋅ ,
∂x ∂ξ x ∂η ∂y ∂ξ x ∂η
16 ECUAŢII

∂2u 2 ∂ v
2
y2 ∂2v y 2 ∂ 2 v 2 y ∂v
= y ⋅ 2 −2 2 ⋅ + ⋅ + ⋅ ,
∂x 2 ∂ξ x ∂ξ ∂η x 4 ∂η 2 x3 ∂ξ
∂2u 2 ∂ v
2
∂2v 1 ∂2v
= x ⋅ 2 + 2⋅ + ⋅ .
∂y 2 ∂ξ ∂ξ ∂η x 2 ∂η 2
În consecinţă, forma canonică a ecuaţiei este
∂2v 1 ∂v
− ⋅ = 0.
∂ξ∂η 2ξ ∂η

2) Să se afle soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale


∂2u ∂2u ∂2u
+ 2⋅ − 3⋅ 2 = 0 ,
∂x 2 ∂x∂y ∂y
∂u
care satisface condiţiile u ( x, 0) = 3x 2 , ( x, 0) = 0 .
∂y
Mai întâi, determinăm forma canonică a ecuaţiei cu derivate parţiale. Conform (9),
ecuaţia diferenţială a curbelor caracteristice este
y′2 ( x) − 2 y′( x) − 3 = 0 ,
de unde obţinem y′ = 3 , y′ = −1 . Integrând, rezultă 3x − y = C1 , x + y = C2 . Facem
schimbarea de variabile
⎧ξ = 3x − y
⎨ .
⎩η = x + y
Obţinem
∂u ∂v ∂v ∂u ∂v ∂v
=3 + , =− + ,
∂x ∂ξ ∂η ∂y ∂ξ ∂η
∂ 2u ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2u ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v
= 9 + 6 + , = −3 2 + 2 + 2
∂x 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2 ∂x∂y ∂ξ ∂ξ ∂η ∂η
∂ 2u ∂ 2 v ∂ 2v ∂ 2v
= −2 + .
∂y 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2
Atunci, forma canonică a ecuaţiei este
∂ 2v
=0,
∂ξ∂η
sau
∂ ⎛ ∂v ⎞
⎜ ⎟=0.
∂ξ ⎝ ∂η ⎠
∂v
Rezultă că = ψ 1 (η ) . Prin integrare, obţinem că v (ξ ,η ) = ϕ (ξ ) + ψ (η ) , deci soluţia
∂η
generală a ecuaţiei cu derivate parţiale dată este
u ( x, y ) = ϕ (3 x − y ) + ψ ( x + y ) .
Condiţia u ( x, 0) = 3x 2 conduce la egalitatea ϕ (3x) +ψ ( x) = 3x 2 , iar condiţia
∂u
( x, 0) = 0 conduce la egalitatea −ϕ ′(3 x ) + ψ ′( x ) = 0 . Din această ultimă egalitate, obţinem
∂y
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 17

1 9 3
− ϕ (3 x) + ψ ( x) = C . Cum ϕ (3x) +ψ ( x) = 3x 2 , prin scădere rezultă că ϕ (3 x) = x 2 − C ,
3 4 4
1 3 3 3
deci ϕ ( x) = x 2 − C . Totodată ψ ( x) = x 2 + C . În consecinţă, soluţia ecuaţiei cu derivate
4 4 4 4
parţiale, cu condiţiile specificate, este
u ( x, y ) = ϕ (3x − y ) + ψ ( x + y ) = 3 x 2 + y 2 .

3.1.2. Ecuaţii de tip parabolic

În acest caz AC = B 2 . Ecuaţia (8) are o singură soluţie


B
y′ = .
A
Obţinem o singură familie de curbe caracteristice ϕ ( x, y ) = C , care va satisface
ecuaţia
∂ϕ ∂ϕ
A⋅ + B⋅ =0. (14)
∂x ∂y
Dacă B ≠ 0 (altfel ecuaţia (1) are deja forma canonică), înmulţim ecuaţia (14) cu C ,
ţinem seama că AC = B 2 şi împărţim cu B . Obţinem, astfel, ecuaţia echivalentă
∂ϕ ∂ϕ
B⋅ +C⋅ = 0. (15)
∂x ∂y
În continuare, facem schimbarea de variabile
⎧ξ = ϕ ( x, y )
⎨ , (16)
⎩η = h( x, y )
D(ξ ,η )
unde h este arbitrar astfel încât ≠ 0 . Alegem funcţia h cât mai simplă, de regulă
D ( x, y )
η = x sau η = y . Folosind (14) şi ţinând seama că AC = B 2 , rezultă că ϕ satisface (7), deci
A* = 0 , conform (4). Pe de altă parte, din (14), (15) şi (16) deducem că
∂ξ ∂ξ ∂η ∂ξ ∂ξ ∂η
B* = ( A ⋅ + B⋅ )⋅ + (B ⋅ + C ⋅ )⋅ =0 .
∂x ∂y ∂x ∂x ∂y ∂y
Aşadar, în cazul parabolic, ecuaţia (3) devine
∂ 2v ∂v ∂v
C * (ξ ,η ) ⋅ 2 + D* (ξ ,η , v, , ) = 0
∂η ∂ξ ∂η
sau încă
∂ 2v ∂v ∂v
+ D(ξ ,η , v, , ) = 0 . (17)
∂η 2
∂ξ ∂η
Aceasta este forma canonică a ecuaţiilor cu derivate parţiale de tip parabolic.

Exemplu. Să se reducă la forma canonică şi să se găsească soluţia generală a ecuaţiei


cu derivate parţiale
18 ECUAŢII

∂2u ∂2u 2 ∂ u
2
∂u ∂u
x ⋅ 2 − 2 xy ⋅
2
+ y ⋅ 2 + x⋅ + y⋅ = 0.
∂x ∂x∂y ∂y ∂x ∂y

Cum B 2 − A ⋅ C = 0 , ecuaţia este de tip parabolic. Din ecuaţia caracteristicilor rezultă


y
y ′( x) = − , care prin integrare conduce la ln xy = C . În urma schimbării de variabile
x
⎧ξ = xy
⎨ ,
⎩η = y
obţinem
∂u ∂v ∂v ∂u ∂v ∂v ∂ 2u 2 ∂ v
2
= y⋅ + 0⋅ , = x⋅ + 1⋅ , = y ⋅ ,
∂x ∂ξ ∂η ∂y ∂ξ ∂η ∂x 2 ∂ξ 2
∂2u ∂2v ∂2v ∂v
= xy ⋅ 2 + y ⋅ +
∂x∂y ∂ξ ∂ξ ∂η ∂ξ
∂2u 2 ∂ v
2
∂2v ∂2v
= x ⋅ + 2 x ⋅ + .
∂y 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2
Forma canonică a ecuaţiei este
∂ 2 v 1 ∂v
+ ⋅ = 0.
∂η 2 η ∂η
Această ecuaţie se mai scrie sub forma
∂ ⎛ ∂v ⎞
⎜η ⋅ ⎟ = 0,
∂η ⎝ ∂η ⎠
de unde rezultă că
∂v
η⋅ = ϕ (ξ )
∂η
sau
∂v 1
= ⋅ ϕ (ξ ) .
∂η η
Prin integrare obţinem
v (ξ ,η ) = ϕ (ξ ) ⋅ ln η + ψ (ξ ) .
Prin urmare, soluţia generală a ecuaţiei este
u ( x, y ) = ϕ ( xy ) ⋅ ln y + ψ ( xy ) .

3.1.3. Ecuaţii de tip eliptic

Suntem în cazul B 2 − A ⋅ C < 0 . Din (9) obţinem


B AC − B 2
′ =
y1,2 ±i
A A
şi mai departe, prin integrare:
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 19

⎧ϕ1 ( x, y ) + iϕ2 ( x, y ) = C1
⎨ .
⎩ϕ1 ( x, y ) − iϕ2 ( x, y ) = C2
Vom face schimbarea de variabile
⎧α = ϕ1 ( x, y ) + iϕ2 ( x, y )
⎨ .
⎩ β = ϕ1 ( x, y ) − iϕ2 ( x, y )
Ca şi în cazul hiperbolic, calculul formal conduce la
∂ 2v ∂v ∂v
+ D** (α , β , v, , ) = 0. (18)
∂α ∂β ∂α ∂β
Considerăm o nouă schimbare de variabile
⎧ 1
⎪⎪ ξ = 2 (α + β )
⎨ .
⎪η = 1 (α − β )
⎪⎩ 2i
Fie G (α , β ) = (ξ (α , β ),η (α , β ) ) , ∀(α , β ) ∈Ω1 şi w = v D G −1 . Atunci
v(α , β ) = w (ξ (α , β ),η (α , β ) ) ,
deci
∂v 1 ∂w 1 ∂w
= ⋅ + ⋅
∂α 2 ∂ξ 2i ∂η
∂v 1 ∂w 1 ∂w
= ⋅ − ⋅
∂β 2 ∂ξ 2i ∂η
∂ 2v 1 ⎛ ∂2w ∂2w ⎞
= ⋅⎜ + ⎟. (19)
∂α ∂β 4 ⎝ ∂ξ 2 ∂η 2 ⎠
Înlocuind (19) în (18), deducem că forma canonică a ecuaţiei (1) în cazul eliptic este
∂2w ∂2w  ⎛ ∂w ∂w ⎞
+ 2 + D ⎜ ξ ,η , w, , ⎟=0. (20)
∂ξ 2
∂η ⎝ ∂ξ ∂η ⎠

Exemplu. Să se reducă la forma canonică următoarea ecuaţie cu derivate parţiale


∂2u ∂2u ∂ 2 u ∂u ∂u
+ 4 ⋅ + 5 ⋅ + + 2⋅ = 0.
∂x 2
∂x∂y ∂y 2
∂x ∂y

Observăm că B 2 − A ⋅ C = −1 , deci ecuaţia este de tip eliptic. Din ecuaţia


caracteristicilor rezultă y ′( x ) = 2 + i , care prin integrare conduce la y ( x ) = (2 + i) x + C .
Facem schimbarea de variabile
⎧ξ = 2 x − y
⎨ .
⎩η = x
Atunci
∂u ∂w ∂w ∂u ∂w
=2 + , =− ,
∂x ∂ξ ∂η ∂y ∂ξ
∂ 2u ∂2w ∂2w ∂2w ∂ 2u ∂2w ∂2w ∂ 2u ∂ 2 w
= 4 + 4 + , = −2 2 − , = .
∂x 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2 ∂x∂y ∂ξ ∂ξ ∂η ∂y 2 ∂ξ 2
20 ECUAŢII

Înlocuind în ecuaţia cu derivate parţială dată, rezultă că forma canonică a acestei


ecuaţii este
∂ 2 w ∂ 2 w ∂w
+ + = 0.
∂ξ 2 ∂η 2 ∂η

3.2. Ecuaţia coardei vibrante

Ecuaţia coardei vibrante este o ecuaţie de tip hiperbolic, reprezentativă pentru această
clasă de ecuaţii.
În teoria elasticităţii prin coardă se înţelege un fir flexibil tensionat. Vom considera
vibraţiile (oscilaţiile) mici transversale ale coardei în planul xOu , în jurul poziţiei de
echilibru, care coincide cu axa Ox . În figura 2.1 este reprezentat graficul coardei la momentul
t.

T(x+Δx,t)
T(x,t)
N ϕ + Δϕ
M ϕ

O x x+Δx x

Fig. 2.1
Vom nota cu u ( x, t ) abaterea relativă a unui punct al coardei faţă de poziţia de
JG
echilibru în punctul x la momentul t . Datorită flexibilităţii, tensiunea T ( x, t ) în punctul x la
momentul t are aceeaşi direcţie cu tangenta la coardă în punctul x . Deoarece vibraţiile sunt
mici, conform legii lui Hooke, putem presupune că mărimea tensiunii va rămâne constantă,
JG
independentă de t şi x , deci T ( x, t ) = T . Să considerăm acum un element al coardei,
corespunzător intervalului [ x, x + Δx] . Fie M = u ( x, t ) , N = u ( x + Δx, t) . De asemenea, fie
F ( x, t ) ⋅ Δx proiecţia pe axa Ox a forţei externe care acţionează la momentul t asupra
intervalului [ x, x + Δx] . Dacă ρ ( x ) este densitatea liniară de masă, masa elementului MN al
coardei este ρ ( x ) ⋅ Δx . Vom presupune coarda omogenă, adică densitatea este constantă, deci
ρ ( x ) = ρ = const. . Să notăm cu ϕ şi ϕ + Δϕ unghiurile făcute de tangentele la coardă în
punctele M respectiv N , cu axa Ox . Deoarece vibraţiile sunt presupuse „mici”, rezultă că
ϕ este „mic”, deci putem aproxima
∂u
sin ϕ  tgϕ = ( x, t ) . (1)
∂x
Asupra intervalului [ x, x + Δx] acţionează o forţă datorită tensiunii şi forţa externă.
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 21
Conform legii a doua a lui Newton, suma acestor forţe este egală cu produsul dintre
masă şi acceleraţie. Proiecţia acestei relaţii vectoriale pe axa Ou este
∂ 2u
T ⋅ sin(ϕ + Δϕ ) − T ⋅ sin ϕ + F ( x, t ) ⋅ Δx = ρ ⋅ Δx ⋅ 2 ( x, t ) . (2)
∂t
Ţinând seama de (1), rezultă că
T ⋅ sin(ϕ + Δϕ ) − T ⋅ sin ϕ  T ⋅ ( tg (ϕ + Δϕ ) − tgϕ ) =
⎛ ∂u ∂u ⎞ ∂ 2u
= T ⋅ ⎜ ( x + Δx, t ) − ( x, t ) ⎟  T ⋅ 2 ( x, t ) ⋅ Δx . (3)
⎝ ∂x ∂x ⎠ ∂x
Înlocuind (3) în (2) şi simplificând cu Δx , deducem
∂ 2u ∂ 2u
ρ ⋅ 2 = T ⋅ 2 + F ( x, t ) . (4)
∂t ∂x
Aceasta este ecuaţia micilor vibraţii transversale ale coardei. Dacă F = 0 , vibraţiile
sunt libere, iar în cazul F ≠ 0 vibraţiile sunt forţate.
T F ( x, t )
Notând a 2 = şi f ( x, t ) = , ecuaţia (4) se mai poate scrie sub forma
ρ ρ
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a ⋅ + f ( x, t ) . (5)
∂t 2 ∂x 2
Ecuaţia (5) se întâlneşte şi în probleme de propagarea undelor (acustice, optice,
electromagnetice) când constanta a 2 are alte semnificaţii fizice. De aceea, ecuaţia (5) se mai
numeşte şi ecuaţia unidimensională a undelor.

3.2.1. Ecuaţia coardei vibrante infinite libere

Prin coardă infinită se înţelege o coardă foarte lungă astfel încât vibraţiile la capete nu
influenţează sau influenţează puţin comportarea punctelor dintr-o porţiune a coardei depărtată
de extremităţi. În absenţa unor forţe exterioare coardei, funcţia ( x, t ) → u ( x, t ) verifică ecuaţia
∂ 2u 2 ∂ u
2
=a ⋅ 2 , (1)
∂t 2 ∂x
cu condiţiile iniţiale
⎧ u ( x, 0) = f ( x)

⎨ ∂u , ∀x ∈ \ . (2)
⎪⎩ ∂t ( x , 0) = g ( x )

Condiţiile iniţiale (2) indică starea în care se află coarda la momentul iniţial, precum şi
viteza fiecărui punct al coardei la acelaşi moment. Vom presupune că funcţia f este de clasă
C 2 , iar funcţia g este de clasă C 1 pe \ .
Se pune problema determinării funcţiei u : \ × [0, ∞ ) → \ , care verifică ecuaţia (1) şi
condiţiile iniţiale (2). O astfel de problemă se numeşte problemă Cauchy sau problemă cu
condiţii iniţiale.
Vom aduce mai întâi ecuaţia (1) la forma canonică. Ecuaţia diferenţială a curbelor
caracteristice este
22 ECUAŢII
2
⎛ dx ⎞
⎜ ⎟ −a =0,
2

⎝ ⎠d t
care conduce la ecuaţiile diferenţiale
dx dx
=a, = −a .
dt dt
Soluţiile generale ale acestor ecuaţii sunt, respectiv,
x − at = C1 , x + at = C2 .
Facem schimbarea de variabile
⎧ξ = x − at
⎨ .
⎩η = x + at
Obţinem:
∂u ∂v ∂v
= −a ⋅ + a⋅ ,
∂t ∂ξ ∂η
∂u ∂v ∂v
= + ,
∂x ∂ξ ∂η
∂ 2u 2 ∂ v
2
∂ 2v 2 ∂ v
2
= a ⋅ − 2 a 2
⋅ + a ⋅ ,
∂t 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2
∂ 2u ∂ 2 v ∂ 2v ∂ 2v
= + 2 + .
∂x 2 ∂ξ 2 ∂ξ ∂η ∂η 2
Înlocuind în ecuaţia (1), rezultă forma canonică a acestei ecuaţii:
∂ 2v
= 0,
∂ξ ∂η
care se mai scrie sub forma
∂ ⎛ ∂v ⎞
⎜ ⎟=0.
∂ξ ⎝ ∂η ⎠
Integrând de două ori, obţinem succesiv
∂v
= ψ (η ) ,
∂η
v (ξ ,η ) = Φ (ξ ) + Ψ (η ) ,
unde Φ şi Ψ sunt funcţii arbitrare de o variabilă, de clasă C 2 .
Soluţia generală a ecuaţiei (1) este
u ( x, t ) = Φ ( x − at ) + Ψ ( x + at ) . (3)
Funcţiile u1 ( x, t ) = Φ( x − at ) şi u2 ( x, t ) = Ψ ( x + at ) reprezintă mişcări ale coardei,
care pot fi descrise ca unde care se deplasează spre stânga şi respectiv spre dreapta cu viteza
a.
Soluţia generală a ecuaţiei (1) este superpoziţia acestor unde.
Ecuaţia (1) nu determină mişcarea coardei în mod univoc. Din acest motiv am adăugat
condiţiile iniţiale. Aşadar, vom determina funcţiile Φ şi Ψ astfel încât funcţia u să verifice
condiţiile iniţiale (2). Deoarece
u ( x, 0) = Φ ( x ) + Ψ ( x)
∂u
( x, 0) = − a ⋅ Φ′( x ) + a ⋅ Ψ ′( x) ,
∂t
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 23
din (2) rezultă că
⎧ Φ ( x) + Ψ ( x) = f ( x)
⎨ .
⎩ − a ⋅ Φ′( x) + a ⋅ Ψ ′( x) = g ( x)
Dacă x0 ∈ \ este un punct arbitrar fixat, din a doua egalitate rezultă:
x
1
Φ ( x) − Ψ ( x) = − ⋅ ∫ g ( z )dz + C .
a x0
Se obţine astfel sistemul:
⎧Φ ( x ) + Ψ ( x ) = f ( x )
⎪ x
⎨ 1 ,
a x∫0
⎪ Φ ( x ) − Ψ ( x ) = − ⋅ g ( z )d z + C

a cărui soluţie este
x
1 1 C
Φ ( x) = ⋅ f ( x) − ⋅ ∫ g ( z )dz + ,
2 2a x0 2
x
1 1 C
Ψ ( x) = ⋅ f ( x) + ⋅ ∫ g ( z )dz − .
2 2a x0 2
Prin urmare
x − at
1 1
u ( x, t ) = Φ ( x − at ) + Ψ ( x + at ) = ⋅ f ( x − at ) − ⋅
2 2a ∫
x0
g ( z )dz +

x + at
1 1
+ ⋅ f ( x + at ) +
2 2a
⋅ ∫
x0
g ( z ) dz .

Aşadar, soluţia ecuaţiei (1) cu condiţiile iniţiale (2) este:


x + at
1 1
u ( x, t ) = ⋅ [ f ( x − at ) + f ( x + at )] + ⋅ ∫ g ( z )dz . (4)
2 2a x − at
Formula (4) care rezolvă problema (1)-(2) se numeşte formula lui D′Alembert, iar
metoda folosită se numeşte metoda schimbării variabilelor.

Observaţia 3.2.1. Să considerăm cazul particular al coardei nelimitată în ambele


sensuri, satisfăcând condiţiile iniţiale:
u ( x, 0) = f ( x) , ∀x ∈ \ ,
unde f ( x ) ≠ 0 , dacă x ∈ [α , β ] , f ( x ) = 0 , dacă x ∉ [α , β ] (fig. 2.2) şi
∂u
( x, 0) = 0 , ∀x ∈ \ .
∂t
Presupunem că funcţia f este derivabilă de două ori pe \ .
Procedând ca mai sus, soluţia problemei este
1
u ( x, t ) = ⋅ [ f ( x − at ) + f ( x + at )] .
2
Această formulă se poate interpreta în modul următor.
La un moment t , graficele funcţiilor f ( x − at ) şi f ( x + at ) se obţin din graficul
funcţiei f prin translaţii în direcţia axei Ox , prima în sensul axei Ox , a doua în sens opus.
24 ECUAŢII

f ( x) u ( x, t )

α − at β − at O α + at β + at x
α O β x
Fig. 2.3
Fig. 2.2

Aşadar, f ( x − at ) ≠ 0 , dacă α + at ≤ x ≤ β + at şi f ( x + at ) ≠ 0 , dacă


α − at ≤ x ≤ β − at , deci graficul funcţiei u ( x, t ) este cel din fig. 2.3.
Să presupunem că un observator este plasat la momentul t = 0 în punctul x0 şi se
deplasează pe axa Ox în sensul pozitiv cu viteza a , adică abscisa lui la momentul t va fi
x = x0 + at sau x − at = x0 . Pentru acest observator contribuţia termenului f ( x − at ) în
deplasarea u a coardei rămâne mereu aceeaşi şi anume egală cu f ( x0 ) ; avem deci o
propagare a deplasării, care se numeşte propagarea undei directe. În acelaşi mod se arată că
termenul f ( x + at ) corespunde unei propagări în sensul opus pe Ox , cu aceeaşi viteză a ,
care corespunde undei inverse.
Prin urmare, vibraţiile transversale ale coardei apar ca rezultante ale unor propagări de
unde, una directă şi una inversă cu aceeaşi viteză a .

3.2.2. Coarda vibrantă liberă cu capete fixe

Problema matematică la care conduce studiul vibraţiilor libere ale unei coarde finite,
de lungime l , cu capete fixe, se poate formula în modul următor.
Să se determine soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a ⋅ (5)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită
u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (6)
şi condiţiile iniţiale
∂u
u ( x, 0) = f ( x) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] . (7)
∂t
Conform condiţiilor la limită (6), capetele coardei sunt fixe. Condiţiile iniţiale (7)
indică starea în care se află coarda la momentul iniţial de timp, precum şi viteza fiecărui punct
al coardei la acelaşi moment. Funcţiile f şi g sunt date şi sunt presupuse nenule şi de clasă
C 1 pe [0, l ] . Din (6) şi (7) rezultă că funcţiile f şi g trebuie să satisfacă egalităţile
f (0) = f (l ) = 0 , g (0) = g (l ) = 0 .
Pentru rezolvarea problemei enunţate vom folosi metoda separării variabilelor a lui
Fourier. Această metodă este însoţită de principiul suprapunerii efectelor.
Pentru început căutăm soluţii ale ecuaţiei (5) de forma
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 25

u ( x , t ) = X ( x ) ⋅ T (t ) . (8)
Ţinând seama de (6), rezultă:
⎧ X (0) ⋅ T (t ) = 0
⎨ ,
⎩ X (l ) ⋅ T (t ) = 0
pentru orice t > 0 . Atunci
X (0) = X (l ) = 0 , (9)
deoarece în caz contrar ar rezulta T (t ) = 0 , pentru orice t > 0 , deci u ( x, t ) ≡ 0 , ceea ce
contravine condiţiilor iniţiale.
Punând condiţia ca funcţia u dată de (8) să verifice ecuaţia (5), obţinem
X ( x) ⋅ T ′′(t ) = a 2 ⋅ X ′′( x) ⋅ T (t ) , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) .
sau
X ′′( x) 1 T ′′(t )
= ⋅ , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) .
X ( x) a 2 T (t )
O funcţie de t coincide cu o funcţie de x numai dacă ambele sunt egale cu o aceeaşi
constantă reală, pe care o vom nota cu λ . Aşadar
X ′′( x) 1 T ′′(t )
= ⋅ =λ.
X ( x) a 2 T (t )
Obţinem astfel două ecuaţii diferenţiale:
X ′′( x ) − λ ⋅ X ( x ) = 0 , (10)
T ′′(t ) − λ a ⋅ T (t ) = 0 .
2
(11)
Vom arăta că ecuaţia (10) are soluţii nenule numai dacă λ < 0 . Într-adevăr, ecuaţia
caracteristică a ecuaţiei diferenţiale (10) este r 2 − λ = 0 . Dacă λ > 0 , această ecuaţie are
rădăcinile r1 = λ şi r2 = − λ , deci soluţia generală a ecuaţiei (10) va fi
X ( x) = C1 ⋅ e x λ + C2 ⋅ e− x λ .
Condiţiile (9) conduc la C1 = C2 = 0 , deci X ( x) = 0 , ∀x ∈ (0, l ) . În consecinţă,
u ( x, t ) = 0 , o astfel de soluţie neavând sens fizic. Dacă λ = 0 , atunci X ( x) = C1 ⋅ x + C2 . Din
nou, folosind condiţiile (9) rezultă că u ( x, t ) = 0 , soluţie neacceptabilă.
Prin urmare, rezultă că λ < 0 . Fie λ = − μ 2 , μ > 0 . Soluţia generală a ecuaţiei (10) va
fi
X ( x) = C1 ⋅ cos μ x + C2 ⋅ sin μ x . (12)
Din (9) obţinem C1 = X (0) = 0 şi C2 ⋅ sin μl = X (l ) = 0 . Cum C2 ≠ 0 , pentru că altfel
am ajunge din nou la soluţia nulă, deducem că sin μ l = 0 , deci μ l = nπ , n ∈ `* . În final,
rezultă că ecuaţia (10) are o infinitate de soluţii

X n ( x) = Cn ⋅ sin x , n ∈ `* .
l

Înlocuind μ = în ecuaţia (11), obţinem soluţia generală:
l
πa πa
Tn (t ) = Dn ⋅ cos n + En ⋅ sin n , n ∈ `* ,
l l
unde Dn şi Fn sunt constante arbitrare.
26 ECUAŢII

În sfârşit, dacă notăm An = Cn ⋅ Dn , Bn = Cn ⋅ En , obţinem soluţia ecuaţiei (5) cu


condiţiile la limită (6) :
⎛ πa πa ⎞ π
un ( x, t ) = X n ( x) ⋅ Tn (t ) = ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , n ∈ `* .
⎝ l l ⎠ l

Aplicăm principiul suprapunerii efectelor care afirmă că, dacă seria ∑ u ( x, t )
n =1
n este

convergentă, atunci suma sa u ( x, t ) = ∑ un ( x, t ) este, de asemenea, soluţie pentru problema
n =1
(5)-(6). Vom presupune, în plus, că această serie este şi derivabilă termen cu termen de două
ori în raport cu x respectiv t . Conform principiului suprapunerii efectelor, rezultă că funcţia

⎛ πa πa ⎞ π
u ( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x (13)
n =1 ⎝ l l ⎠ l
satisface ecuaţia (5) şi condiţiile la limită (6). Rămâne să determinăm constantele An şi Bn
din condiţiile iniţiale (7). Din aceste condiţii rezultă că

π
f ( x) = u ( x, 0) = ∑ An ⋅ sin n x.
n =1 l
Prelungind prin imparitate funcţia f :[0, l ] → \ pe intervalul [−l , 0] şi dezvoltând
această prelungire în serie de sinuşi, obţinem
2
l
π
An = ⋅ ∫ f ( x)sin n x dx , n ∈ `* . (14)
l 0 l
Pe de altă parte
∂u πa ∞ ⎛ πa πa ⎞ π
( x, t ) = ⋅ ∑ n ⎜ − An ⋅ sin n t + Bn ⋅ cos n t ⎟ ⋅ sin n x ,
∂t l n =1 ⎝ l l ⎠ l
deci, folosind (7), rezultă că
∂u πa ∞ π
g ( x) = ( x, 0) = ⋅ ∑ nBn ⋅ sin n x .
∂t l n =1 l
Procedând ca şi în cazul funcţiei f , găsim
πa 2
l
π
n ⋅ Bn = ⋅ ∫ g ( x)sin n x dx , n ∈ `* ,
l l 0 l
deci
2
l
π
Bn = ⋅ ∫ g ( x)sin n x dx , n ∈ `* . (15)
nπ a 0
l
Se poate arăta că, dacă f , g ∈C 2 , atunci seria (13) în care coeficienţii An şi Bn au
expresiile (14) şi (15), este uniform convergentă pe [0, l ] , deci derivabilă termen cu termen pe
acest interval.
Aşadar, soluţia problemei (5)-(7) este furnizată de (13), unde An şi Bn daţi de (14)
respectiv (15). Mai mult se poate demonstra unicitatea soluţiei.

Observaţia 3.2.2. Fiecare termen al seriei (13), adică funcţia


3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 27

⎛ πa πa ⎞ π
un ( x, t ) = ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , n ∈ `* ,
⎝ l l ⎠ l
descrie una din mişcările simple posibile ale coardei fixate în punctele 0 şi l , numite oscilaţii
πa
proprii ale coardei. Fie ωn = n . Oscilaţia unui punct al coardei în mişcarea descrisă de un
l
are perioada principală
2π 2l
Tn = = ,
ωn na
deci este independentă de x , fiind aceeaşi pentru toate punctele coardei. Amplitudinea acestei
oscilaţii este
π
An2 + Bn2 ⋅ sin n x
l
π
şi este variabilă, depinzând de x . Amplitudinea maximă se realizează când sin n x = ±1 .
l
l l l 3l
Astfel de puncte există. De exemplu, dacă n = 1 , x = ; dacă n = 2 , x = , , etc.
2 4 2 4
Amplitudinea maximă An2 + Bn2 se numeşte amplitudinea vibraţiei coardei. Înălţimea
sunetului este cu atât mai mare cu cât perioada este mai mică, iar intensitatea sunetului este
direct proporţională cu amplitudinea. Fiecare vibraţie a coardei corespunde unui ton simplu.
Sunetul emis de o coardă vibrantă este o suprapunere de tonuri simple. Tonul fundamental
este tonul de intensitate maximă, deci cel care are amplitudinea maximă şi acesta este tonul
care corespunde soluţiei u1 ( x, t ) . Celelalte tonuri de intensitate mai mică şi de înălţime mai
mare se suprapun peste tonul fundamental creând ceea ce numim timbrul sunetului.

Exemplu. Să se determine soluţia ecuaţiei


∂ 2u 2 ∂ u
2
= a ⋅
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită
u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ )
şi condiţiile iniţiale
∂u
u ( x, 0) = hx (l − x ) , ( x, 0) = 0 , ∀x ∈ [0, l ] .
∂t

Ţinând seama de (13), soluţia problemei este



⎛ πa πa ⎞ π
u ( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x .
n =1 ⎝ l l ⎠ l
În acest caz, în condiţia (7) avem g ( x ) = 0 , deci Bn = 0 , ∀n ∈ ` * . Atunci

πa π
u ( x, t ) = ∑ An ⋅ cos n t ⋅ sin n x,
n =1 l l
deci

π
hx(l − x) = u ( x, 0) = ∑ An ⋅ sin n x.
n =1 l
În consecinţă
28 ECUAŢII

2
l
π
An = ⋅ ∫ hx(l − x)sin n x dx .
l 0 l
Obţinem
A2 m = 0 , ∀m ∈ ` *
8l 2 h
A2 m +1 = , ∀m ∈ ` .
π 3 (2m + 1)3
Aşadar, soluţia ecuaţiei este
8l 2 h ∞ 1 πa π
u ( x, t ) = 3 ⋅ ∑ ⋅ cos(2m + 1) t ⋅ sin(2m + 1) x .
π m=0 (2m + 1) 3
l l

3.2.3. Ecuaţia neomogenă a coardei vibrante

Această ecuaţie descrie micile vibraţii forţate (întreţinute).


∂ 2u 2 ∂ u
2
= a ⋅ + F ( x, t ) (16)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită
u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (17)
şi condiţiile iniţiale
∂u
u ( x, 0) = f ( x) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] . (18)
∂t
Căutăm o soluţie a ecuaţiei (16) de forma
u ( x , t ) = v ( x , t ) + w( x , t ) , (19)
unde funcţia v satisface ecuaţia cu derivate parţiale omogenă
∂ 2v 2 ∂ v
2
= a ⋅ , (20)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită
v (0, t ) = v(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (21)
şi condiţiile iniţiale
∂v
v ( x, 0) = f ( x ) , ( x, 0) = g ( x) , ∀x ∈ [0, l ] , (22)
∂t
iar funcţia w satisface ecuaţia cu derivate parţiale
∂2w 2 ∂ w
2
= a ⋅ + F ( x, t ) (23)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită
w(0, t ) = w(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (24)
şi condiţiile iniţiale
∂w
w( x, 0) = 0 , ( x, 0) = 0 , ∀x ∈ [0, l ] . (25)
∂t
Determinarea soluţiei problemei (16)-(18) se reduce la determinarea funcţiilor v şi w ,
satisfăcând (20)-(22) respectiv (23)-(25). Într-adevăr
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 29

∂ 2u ∂ 2 (v + w) ∂ 2 v ∂ 2 w 2 ∂ v
2
2 ∂ w
2
= = 2 + 2 =a +a + F ( x, t ) =
∂t 2 ∂t 2 ∂t ∂t ∂x 2 ∂x 2
∂ 2 (v + w) 2 ∂ u
2
= a2 + F ( x , t ) = a + F ( x, t )
∂t 2 ∂x 2
şi
u (0, t ) = v (0, t ) + w(0, t ) = 0 ,
u (l , t ) = v (l , t ) + w(l , t ) = 0 ,
u ( x, 0) = v ( x, 0) + w( x, 0) = f ( x )
∂u ∂v ∂w
( x, 0) = ( x, 0) + ( x, 0) = g ( x ) .
∂t ∂t ∂t
Din secţiunea 3.2.2, avem

⎛ πa πa ⎞ π
v( x, t ) = ∑ ⎜ An ⋅ cos n t + Bn ⋅ sin n t ⎟ ⋅ sin n x , (26)
n =1 ⎝ l l ⎠ l
unde
2
l
π
An = ⋅ ∫ f ( x)sin n x dx , n ∈ `* . (27)
l 0 l
2
l
π
Bn = ⋅ ∫ g ( x)sin n x dx , n ∈ `* . (28)
nπ a 0 l
Pentru a rezolva problema (23)-(25), căutăm soluţii de forma

π
w( x, t ) = ∑ Tn (t ) ⋅ sin n x . (29)
n =1 l
Observăm că w dat de (29) satisface condiţiile la limită (24).
Punem condiţia ca w dat de (29) să satisfacă ecuaţia (23). Obţinem

π ∞
⎛ n 2π 2 ⎞ π
∑ T n
′′
( t ) ⋅ sin n
l
x = a 2
∑ T n (t ) ⋅ ⎜ − 2 ⎟ sin n x + F ( x, t ) ,
n =1 n =1 ⎝ l ⎠ l
care se mai scrie
⎡ 2 n π ⎤ π
∞ 2 2

∑ T
⎢ n
n =1 ⎣
′′
( t ) + a
l 2
Tn (t ) ⎥ ⋅ sin n x = F ( x, t ) .
l
(30)

Presupunem că funcţia F ( x, t ) se poate dezvolta în serie Fourier de sinuşi pe
intervalul [0, l ] , deci că

π
F ( x, t ) = ∑ ϕ n (t ) ⋅ sin n x , (31)
n =1 l
unde
2
l
π
ϕn (t ) = ⋅ ∫ F ( x, t )sin n x dx , n ∈ `* . (32)
l 0 l
Din (30), (31) şi (32), rezultă că funcţiile Tn trebuie să satisfacă ecuaţiile diferenţiale
n 2π 2
Tn′′(t ) + a 2
2
Tn (t ) = ϕ n (t ) , ∀n ∈ ` * . (33)
l
Pe de altă parte, din condiţia w( x, 0) = 0 , obţinem că
30 ECUAŢII

π
∑ T (0) sin n l
n =1
n x=0,

relaţie care implică


Tn (0) = 0 , ∀n ∈ ` * . (34)
∂w
Pe de altă parte, din condiţia ( x, 0) = 0 rezultă că
∂t
π ∞
π
⋅ ∑ n Tn′(0) ⋅ cos n x=0,
l n =1 l
deci
Tn′(0) = 0 , ∀n ∈ ` * . (35)
Prin urmare, funcţiile Tn se obţin în mod unic ca soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale cu
coeficienţi constanţi (33), cu condiţiile iniţiale (34) şi (35). Cu funcţiile Tn astfel determinate,
se obţine soluţia w dată de (29).

Exemplu. În cazul particular F ( x, t ) = A sin ωt , ecuaţia (23) devine


∂ 2u 2 ∂ u
2
= a ⋅ + A sin ωt .
∂t 2 ∂x 2
Conform (32):
2
l
π
ϕn (t ) = ∫ A sin ωt ⋅ sin n x dx =
l 0 l
l
2 A sin ωt ⎛ l ⎞ π 2A
= ⋅⎜ − ⎟ cos n x = ⋅ [1 − (−1) n ] ⋅ sin ωt .
l ⎝ nπ ⎠ l o nπ
Prin urmare
⎧ 0, dacă n = 2k , k ∈ `*

ϕn (t ) = ⎨ 4 A sin ωt .
⎪ (2k + 1)π , dacă n = 2 k + 1, k ∈ `

Fie k ∈ `* . Ţinând seama de (33) vom avea
4a 2π 2 2
T2′′k (t ) + 2 ⋅ k ⋅ T2 k (t ) = 0 , dacă n = 2k . (36)
l
Ecuaţia caracteristică este
4a 2π 2
r2 + 2 ⋅ k2 = 0 .
l
În consecinţă, soluţia ecuaţiei diferenţiale (36) este
2π a 2π a
T2 k (t ) = α 2 k cos k t + β 2 k sin k t , k ∈ `* .
l l
Din (34) rezultă că α 2 k = 0 , ∀k ∈ ` . *

Atunci

T2 k (t ) = β 2 k sin k t , ∀k ∈ ` * .
l
Ţinând seama de (35) rezultă că β 2 k = 0 , ∀k ∈ `* . Atunci
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 31

T2 k (t ) = 0 , ∀k ∈ `* .
Dacă n = 2k +1 , ecuaţiile (33) devin
a 2π 2 4A
T2′′k +1 (t ) + (2k + 1)2 2 T2 k +1 (t ) = sin ωt , ∀k ∈ ` . (37)
l (2k + 1)π
Soluţia ecuaţiei (37) va fi de forma
T2 k +1 (t ) = TGO (t ) + TP (t ) ,
unde TGO este soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare ecuaţiei (37)
a 2π 2
T2′′k +1 (t ) + (2k + 1) 2 T2 k +1 (t ) = 0 ,
l2
iar TP este o soluţie particulară a ecuaţiei (37). Este clar că
aπ aπ
TGO (t ) = γ 2 k +1 ⋅ cos(2k + 1) t + δ 2 k +1 ⋅ sin(2k + 1) t.
l l
Căutăm soluţia particulară a ecuaţiei neomogene de forma
TP (t ) = λ ⋅ sin ωt + μ cos ωt .
Derivând de două ori şi introducând în (37), ajungem la
⎛ 2 a π 2⎞ ⎛ 2 a π ⎞
2 2 2 2
4A
⎜ (2 k + 1) − ω ⎟ ⋅ λ ⋅ sin ω t + ⎜ (2 k + 1) − ω 2 ⎟ ⋅ μ ⋅ cos ωt = sin ωt ,
⎝ l 2
⎠ ⎝ l 2
⎠ (2k + 1)π
de unde obţinem
⎛ 2 (2k + 1) 2 π 2 ⎞ 4A
⎜a −ω2 ⎟ ⋅λ = ,
⎝ l 2
⎠ (2k + 1)π
⎛ 2 (2k + 1) 2 π 2 ⎞
⎜a 2
−ω2 ⎟ ⋅ μ = 0 ,
⎝ l ⎠
deci
μ =0
şi
4A
λ= .
⎛ a 2π 2 ⎞
(2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠
În consecinţă

4A
TP (t ) = sin ωt ,
⎛ a 2π 2 ⎞
(2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠
deci
aπ aπ
T2 k +1 (t ) = γ 2 k +1 ⋅ cos(2k + 1) t + δ 2 k +1 ⋅ sin(2k + 1) t+
l l
4A
+ sin ωt , ∀k ∈ ` .
⎛ a 2π 2 ⎞
(2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠
Din (33) rezultă că
32 ECUAŢII

γ 2 k +1 = 0 , ∀k ∈ ` ,
iar din (34) rezultă că
aπ 4 Aω
δ 2 k +1 ⋅ (2k + 1) t+ =0,
l ⎛ a 2π 2 ⎞
(2k + 1)π ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠
deci
4 Aωl
δ 2 k +1 = − .
⎛ 2 a π 2⎞
2 2
a (2k + 1) π ⎜ (2k + 1)
2 2
−ω ⎟
⎝ l2 ⎠
Conform (29) soluţia problemei considerate va fi
−4 Aωl ∞ 1 aπ π
w( x, t ) = ⋅∑ ⋅ sin(2k + 1) t ⋅ sin(2k + 1) x +
aπ 2
k =0 ⎛ aπ
2 2
⎞ l l
(2k + 1) 2 ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠
4 A sin ωt ∞
1 π
+ ⋅∑ ⋅ sin(2k + 1) x.
π k =0 ⎛ a 2π 2 ⎞ l
(2k + 1) ⎜ (2k + 1) 2 2 − ω 2 ⎟
⎝ l ⎠

3.3. Ecuaţia propagării căldurii

Ecuaţia propagării căldurii este o ecuaţie de tip parabolic. Deşi este o ecuaţie relativ
simplă, este întâlnită şi în studiul altor fenomene.
În planul xOu , considerăm o bară rectilinie, omogenă şi izotropă, conducătoare de
căldură, situată pe axa Ox . Notăm cu u ( x, t ) temperatura într-un punct M ( x, 0) al barei la
momentul t . Fie ρ densitatea barei, c căldura specifică a barei, k coeficientul de conducţie
termică. În virtutea ipotezelor fizice, aceste mărimi sunt constante, nu depind de x . Fie, de
asemenea, F ( x, t ) intensitatea sursei termice în punctul M la momentul t . Calculând bilanţul
termic corespunzător în intervalul de timp [t , t + Δt ] şi ţinând seama de legea lui Fourier, se
poate arăta că funcţia u satisface ecuaţia
∂ 2u ∂u
k ⋅ 2 + F − cρ ⋅ = 0,
∂x ∂t
care se mai poate scrie sub forma
∂u ∂ 2u
= a 2 ⋅ 2 + f ( x, t ) , (1)
∂t ∂x
k F ( x, t )
unde a = > 0 şi f ( x, t ) = . Cazul f ( x, t ) = 0 indică lipsa surselor, ecuaţia
cρ cρ
corespunzătoare fiind stabilită de Fourier în 1822. Ca şi în cazul ecuaţiei undelor, pentru
descrierea completă a procesului de propagare a căldurii trebuie să fie date distribuţia iniţială
a temperaturii în bară (condiţia iniţială) şi regimul termic la capetele barei (condiţii la limită).
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 33

3.3.1. Propagarea căldurii într-o bară infinită

Considerăm o bară infinită omogenă, izolată termic, identificată cu axa Ox , care are
la momentul iniţial t = 0 temperatura ϕ ( x ) . Fie u ( x, t ) temperatura barei în punctul de
abscisă x la momentul t > 0 . Problema matematică constă în determinarea funcţiei u care
satisface ecuaţia
∂u ∂ 2u
= a2 ⋅ 2 , (2)
∂t ∂x
cu condiţia iniţială
u ( x, 0) = ϕ ( x ) , ∀x ∈ \ . (3)

Problema (2), (3) se numeşte problema lui Cauchy pentru ecuaţia căldurii.
Vom admite că
∂u
lim u ( x, t ) = 0 , lim ( x, t ) = 0 . (4)
x →∞ x →∞ ∂x

Aceste ipoteze nu contravin fenomenului fizic.

Pentru rezolvarea problemei de mai sus vom folosi transformata Fourier. Presupunem
că funcţiile u şi ϕ sunt suficient de netede pentru a admite transformată Fourier. Fie v(ω , t )
transformata Fourier a funcţiei u = u ( x, t ) şi Φ (ω ) transformata Fourier a funcţiei ϕ = ϕ ( x ) ,
deci

1
v(ω , t ) = ⋅ ∫ u ( x , t ) e − iω x dx ,
2π −∞

1
Φ (ω ) = ⋅ ∫ ϕ ( x ) e − iω x dx .
2π −∞
Folosind formula de derivare a integralei cu parametri, rezultă

∂v 1 ∂u
∂t
(ω , t ) = ∫
2π −∞ ∂t
( x, t )e − iω x dx .

Pe de altă parte, integrând de două ori prin părţi şi folosind (4), obţinem succesiv
1 ⎛ e− iω x ⎞
∞ ∞
1 ∂u
∫ ∂x
− iω x
v(ω , t ) = ⎜ u ( x, t ) + ( x , t ) e d x ⎟=
2π ⎜⎝ -iω −∞
iω −∞


1 1 ⎛ e− iω x ∂u ⎞
∞ ∞
1 ∂ 2u
∫−∞ ∂x 2
− iω x
= ⎜ ⋅ ( x, t ) + ( x , t ) e dx ⎟=
2π iω ⎜⎝ -iω ∂x −∞
i ω ⎟


1 1 ∂u2

2 ∫
= ( x , t ) e − iω x dx .
2π (−ω ) −∞ ∂x
2

Aşadar, avem relaţiile



1 ∂ 2u
2π −∞ ∫ ∂ x 2
( x, t )e − iω x dx = −ω 2 ⋅ v( x, t ) ,
34 ECUAŢII

1 ∂u ∂v

2π −∞ ∂t
( x , t ) e − iω x dx = ( x , t )
∂t
Având în vedere că u verifică ecuaţia (2), rezultă că

1 ⎛ ∂u 2 ∂ u ⎞ − iω x
2
∂v
0= ∫ ⎜ −a
2π −∞ ⎝ ∂t ∂x ⎠2 ⎟
e dx = + a 2ω 2 ⋅ v .
∂t
Am obţinut astfel o ecuaţie diferenţială, a cărei soluţie generală este
2 2
v(ω , t ) = Ce− a ω t .
Cum

1
∫ ϕ ( x )e
− iω x
v(ω , 0) = dx = Φ (ω ) ,
2π −∞
rezultă că
2 2
v(ω , t ) = Φ(ω ) ⋅ e− a ω t . (5)
2
Pe de altă parte, am stabilit în cap. 2, §2.5, că transformata Fourier a funcţiei e −α x ,
ω2 ω2
1 − 4α 1 2 2 −
α > 0 , este e . Notând α = 2 , rezultă că e− a ω t = e 4α , deci e − a ω t este
2 2

2α 4a t
x2
1 − 4 a 2t
transformata Fourier a funcţiei f ( x, t ) = e .
a 2t
2 2
Atunci 2π ⋅ Φ(ω ) ⋅ e− a ω t este transformata Fourier a produsului de convoluţie
∞ ( x −ξ )2
1 −
(ϕ * f )( x, t ) = ∫ ϕ (ξ ) ⋅ e 4 a 2t
dξ .
−∞ a 2t
Rezultă că
∞ ( x −ξ )2
1 1 −
u ( x, t ) = ⋅
2π a 2t ∫ ϕ (ξ ) ⋅ e
−∞
4 a 2t
dξ .

În consecinţă
∞ ( x −ξ )2
1 −
u ( x, t ) =
2a π t −∞
dξ , ∫ ϕ (ξ ) ⋅ e 4 a 2t
(6)

formulă cunoscută sub numele formula integrală Poisson.

Să considerăm acum cazul


⎧1
⎪ , dacă x − x0 < ε
ϕ ( x) = ⎨ 2ε ,
⎪ 0, dacă x − x0 ≥ ε

deci ϕ se anulează în afara intervalului ( x0 − ε , x0 + ε ) , iar în interiorul acestui interval
temperatura are valoare constantă. Distribuţia temperaturii în bară la momentul t este dată de
formula lui Poisson, care în cazul de faţă devine
x0 +ε ( x −ξ )2
1 1 −
u ( x, t ) =
2a π t
∫ε
x0 −

⋅e 4 a 2t
dξ .

Folosind formula de medie, rezultă că există ξ ∈ ( x0 − ε , x0 + ε ) astfel încât


3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 35
( x −ξ )2
11 −
u ( x, t ) = e 4 a 2t
⋅ 2ε .
2a π t 2ε
Atunci
( x − x0 )2
1 −
lim u ( x, t ) = = G ( x, t , x0 ) .
e 4 a 2t
ε →0 2a π t
Pe de altă parte, observăm că
⎧ 0, dacă x ≠ x0
lim ϕ ( x) = δ ( x) = ⎨ ,
ε →0
⎩∞, dacă x = x0
unde δ este funcţia generalizată a lui Dirac.
Din punct de vedere fizic, această situaţie corespunde unei surse instantanee de
căldură în punctul x0 . Temperatura într-un punct oarecare al barei, la momentul t , este dată
de
( x − x0 )2
1 −
G ( x, t , x0 ) = , e 4 a 2t

2a π t
În fig. 3.1 reprezentăm grafic funcţia G pentru câteva valori ale lui t (0 < t1 < t2 < t3 ) .

t3
t2
t1
O x0 x
Fig. 3.1
Această expresie dă distribuţia temperaturii în bară, când la momentul iniţial apare în
punctul x0 o sursă instantanee de căldură. Vom putea spune că formula lui Poisson dă efectul
total al distribuţiei iniţiale de temperatură definită de funcţia ϕ , efect care rezultă din
însumarea acţiunilor unor surse instantanee de căldură răspândite pe toată bara.

Exemplu. Să presupunem acum că


⎧c, dacă x ∈ [ x1 , x2 ]
ϕ ( x) = ⎨ .
⎩0, dacă x ∉ [ x1 , x2 ]
Din formula lui Poisson obţinem
x2 ( x −ξ )2
1 −

πt ∫
u ( x, t ) = c⋅e 4 a 2t
dξ .
2a x1

x −ξ
Făcând schimbarea de variabilă = μ , rezultă că
2a t
x − x2
2a t
c

2
u ( x, t ) = e − μ dμ . (7)
π x − x1
2a t
36 ECUAŢII

Această soluţie se poate exprima cu ajutorul funcţiei lui Laplace. Reamintim că


funcţia lui Laplace se defineşte astfel
x
2
⋅ ∫ e− t dt , x ∈ \ .
2
L( x) =
π 0

Se verifică imediat că funcţia L este impară, L(0) = 0 şi L (∞ ) = 1 . Această funcţie


este mult utilizată în Teoria Probabilităţilor şi, de aceea, este tabelată. Cu ajutorul funcţiei lui
Laplace, soluţia (7) se scrie
c ⎡ ⎛ x − x2 ⎞ ⎛ x − x1 ⎞ ⎤
u ( x, t ) = ⎢ L ⎜ ⎟ − L⎜ ⎟⎥ .
2 ⎣ ⎝ 2a t ⎠ ⎝ 2a t ⎠ ⎦

3.3.2. Propagarea căldurii în bara finită

Problema matematică la care conduce studiul propagării căldurii în bara finită, se


poate formula în modul următor.
Să se determine soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale
∂u ∂ 2u
= a2 ⋅ 2 (1)
∂t ∂x
cu condiţiile la limită
u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (2)
şi condiţia iniţială
u ( x, 0) = ϕ ( x ) , ∀x ∈ [0, l ] . (3)

Conform condiţiilor la limită (2), temperatura în capetele barei este nulă, iar condiţia
iniţială (3) indică faptul că, la momentul iniţial de timp, temperatura barei se exprimă prin
funcţia ϕ . Vom presupune că funcţia ϕ este nenulă şi continuă pe intervalul [0, l ] . Din (2) şi
(3) rezultă că funcţia ϕ trebuie să satisfacă egalitatea
ϕ (0) = 0 .

Ca şi în cazul coardei vibrante finite, vom folosi metoda separării variabilelor a lui
Fourier, însoţită de principiul suprapunerii efectelor.
Căutăm soluţii ale ecuaţiei (1) de forma
u ( x , t ) = X ( x ) ⋅ T (t ) . (4)
Din condiţiile la limită (2) deducem
⎧ X (0) ⋅ T (t ) = 0
⎨ ,
⎩ X (l ) ⋅ T (t ) = 0
pentru orice t > 0 . Atunci
X (0) = X (l ) = 0 , (5)
deoarece în caz contrar ar rezulta T (t ) = 0 , pentru orice t > 0 , deci u ( x, t ) ≡ 0 , ceea ce
contravine condiţiilor iniţiale.
Punând condiţia ca funcţia u dată de (4) să verifice ecuaţia (1), obţinem
X ( x) ⋅ T ′(t ) = a 2 ⋅ X ′′( x) ⋅ T (t ) , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) .
sau
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 37

X ′′( x) 1 T ′(t )
= ⋅ , ∀x ∈ [0, l ] , ∀t ∈ [0, ∞ ) .
X ( x) a 2 T (t )
Atunci
X ′′( x) 1 T ′(t )
= ⋅ =μ,
X ( x) a 2 T (t )
unde μ este o constantă reală.
Obţinem astfel două ecuaţii diferenţiale:
X ′′( x ) − μ ⋅ X ( x ) = 0 , (6)
T ′(t ) − μ a ⋅ T (t ) = 0 .
2
(7)
Vom arăta că ecuaţia (7) are soluţii nenule numai dacă μ < 0 . Într-adevăr, soluţia
generală a acestei ecuaţii este
2
T (t ) = Ce μ a t .
Dacă μ > 0 , atunci T (t ) → ∞ , când t → ∞ , deci, pornind cu o anumită distribuţie a
temperaturii în bară, când t creşte valoarea absolută a temperaturii ar putea depăşi orice
valoare pozitivă, fapt inacceptabil din punct de vedere fizic. Pentru μ = 0 , T s-ar reduce la o
constantă, adică temperatura ar rămâne aceeaşi în orice punct al barei, fapt de asemenea
inacceptabil. Prin urmare, μ = −λ 2 < 0 şi soluţia generală a ecuaţiei (7) devine
2 2
T (t ) = Ce− λ a t . (8)
Pe de altă parte, în acest caz, ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale (6) este
r + λ = 0 , deci soluţia generală a acestei ecuaţii va fi
2 2

X ( x ) = C ⋅ cos λ x + D ⋅ sin λ x . (9)


Din (5) deducem C = X (0) = 0 şi D ⋅ sin λl = X (l ) = 0 . Cum D ≠ 0 , pentru că altfel
am ajunge la soluţia nulă, rezultă că sin λl = 0 , deci λl = nπ , n ∈ `* . În final, rezultă că
ecuaţia (6), cu condiţiile la limită (5), are o infinitate de soluţii

X n ( x) = Dn ⋅ sin x , n ∈ `* .
l
Pentru fiecare n ∈ `* , soluţia corespunzătoare a ecuaţiei (7) este
π 2a2
− n2 t
T (t ) = Cn ⋅ e l .
2

Notând An = Cn ⋅ Dn , rezultă că funcţiile de forma (4) care verifică ecuaţia (1) şi


condiţiile la limită (2) sunt
π 2a2
− n2 t π
un ( x, t ) = X n ( x) ⋅ Tn (t ) = An ⋅ e l2
⋅ sin n x , n ∈ `* .
l
Aplicând principiul suprapunerii efectelor rezultă că
π 2a2
∞ − n2 t π
u ( x, t ) = ∑ An ⋅ e x l2
⋅ sin n (10)
n =1 l
este soluţia ecuaţiei (1) cu condiţiile la limită (2). Rămâne să determinăm constantele An din
condiţia iniţială (3). Din această condiţie rezultă că

π
ϕ ( x) = u ( x, 0) = ∑ An ⋅ sin n x .
n =1 l
38 ECUAŢII

Prelungind prin imparitate funcţia ϕ :[0, l ] → \ pe intervalul [ −l , 0] şi dezvoltând


această prelungire în serie de sinuşi, obţinem
2
l
π
An = ⋅ ∫ ϕ ( x)sin n x dx , n ∈ `* . (11)
l 0 l
Aşadar, soluţia problemei (1)-(3) este furnizată de (10), unde coeficienţii An sunt daţi
de (11).

3.3.3. Bara neomogenă

Problema matematică care guvernează fenomenul este descrisă de ecuaţia


∂u ∂ 2u
= a 2 ⋅ 2 + F ( x, t ) (1)
∂t ∂x
cu condiţiile la limită
u (0, t ) = u (l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (2)
şi condiţia iniţială
u ( x, 0) = f ( x) , ∀x ∈ [0, l ] . (3)

Căutăm o soluţie a ecuaţiei (1) de forma


u ( x , t ) = v ( x , t ) + w( x , t ) , (4)
unde funcţia v satisface ecuaţia cu derivate parţiale omogenă
∂v ∂ 2v
= a2 ⋅ 2 , (5)
∂t ∂x
cu condiţiile la limită
v (0, t ) = v(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (6)
şi condiţia iniţială
v ( x, 0) = f ( x ) , ∀x ∈ [0, l ] , (7)
iar funcţia w satisface ecuaţia cu derivate parţiale
∂w ∂2w
= a 2 ⋅ 2 + F ( x, t ) (8)
∂t ∂x
cu condiţiile la limită
w(0, t ) = w(l , t ) = 0 , ∀t ∈ [0, ∞ ) (9)
şi condiţia iniţială
w( x, 0) = 0 , ∀x ∈ [0, l ] . (10)

Determinarea soluţiei problemei (1)-(3) este rezolvată o dată cu determinarea


funcţiilor v şi w , satisfăcând (5)-(7) respectiv (8)-(10). Într-adevăr
∂u ∂ (v + w) ∂v ∂w 2 ∂ v
2
2 ∂ w
2
= = + =a +a + F ( x, t ) =
∂t ∂t ∂t ∂t ∂x 2 ∂x 2
∂ 2 (v + w) 2 ∂ u
2
= a2 + F ( x , t ) = a + F ( x, t )
∂t 2 ∂x 2
şi
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 39

u (0, t ) = v (0, t ) + w(0, t ) = 0 ,


u (l , t ) = v (l , t ) + w(l , t ) = 0 ,
u ( x, 0) = v ( x, 0) + w( x, 0) = f ( x ) .
Din secţiunea anterioară, avem
π 2a2
∞ − n2 t π
v( x, t ) = ∑ An ⋅ e l2
⋅ sin n x, (11)
n =1 l
unde
2
l
π
An = ⋅ ∫ f ( x) sin n x dx , n ∈ `* . (12)
l 0 l

Pentru a rezolva problema (8)-(10), căutăm soluţii de forma



π
w( x, t ) = ∑ Tn (t ) ⋅ sin n x . (13)
n =1 l
Observăm că w dat de (13) satisface condiţiile la limită (9).
Punând condiţia ca w dat de (13) să satisfacă ecuaţia (8), obţinem:

π ∞
⎛ n 2π 2 ⎞ π
∑ T n
′( t ) ⋅ sin n
l
x = a 2
∑ T n (t ) ⋅ ⎜ − 2 ⎟ sin n x + F ( x, t ) ,
n =1 n =1 ⎝ l ⎠ l
care se mai scrie
⎡ 2 n π ⎤ π
∞ 2 2

∑ T
⎢ n
n =1 ⎣
′( t ) + a
l 2
Tn (t ) ⎥ ⋅ sin n x = F ( x, t ) .
l
(14)

Presupunem că funcţia F ( x, t ) se poate dezvolta în serie Fourier de sinuşi pe
intervalul [0, l ] , deci că

π
F ( x, t ) = ∑ ϕ n (t ) ⋅ sin n x, (15)
n =1 l
unde
2
l
π
ϕn (t ) = ⋅ ∫ F ( x, t )sin n x dx , n ∈ ` * . (16)
l 0
l
Din (14), (15) şi (16), rezultă că funcţiile Tn trebuie să satisfacă ecuaţiile diferenţiale
de ordinul întâi
n 2π 2
Tn′(t ) + a 2 2 Tn (t ) = ϕ n (t ) , ∀n ∈ ` * , (17)
l
care admit soluţiile
⎛ a 2 n 2π 2 ⎞ ⎛ ⎞
t t 2 2 2
a nπ
− ∫ ⎜⎜ ⎟⎟ dτ t
∫ dτ
⎠ ⎜
dτ ⎟ , n ∈ ` * ,
2
l2
⎜⎜ n ∫ n
l
Tn (t ) = e 0⎝
C + ϕ (τ )e 0
(18)
⎟⎟
0
⎝ ⎠
constantele Cn urmând a fi determinate.
Pe de altă parte, din condiţia w( x, 0) = 0 , rezultă că

π
∑ T (0) sin n l
n =1
n x=0

şi mai departe că:


40 ECUAŢII

Tn (0) = 0 , ∀n ∈ ` * . (19)
În consecinţă, ţinând seama de (18), deducem că
Cn = 0 , ∀n ∈ ` * ,
deci
t a 2 n 2π 2
− ( t −τ )
Tn (t ) = ∫ ϕ n (τ )e l2
dτ , n ∈ `* .
0

Conform (13), avem


∞ ⎛ t a 2 n 2π 2 ⎞
− ( t −τ ) nπ x
w( x, t ) = ∑ ⎜ ∫ ϕn (τ )e l dτ ⎟ sin
2
. (20)
⎜ ⎟ l

n =1 0

3.4. Ecuaţii de tip eliptic

Ecuaţiile de tip eliptic descriu procese staţionare (în care funcţia necunoscută nu
depinde de timp).
Ecuaţia lui Laplace în plan este
∂ 2u ∂ 2u
Δu = 2 + 2 = 0 , (1)
∂x ∂y
iar ecuaţia lui Laplace în spaţiu este
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
Δu = 2 + 2 + 2 = 0 ,
∂x ∂y ∂z
necunoscuta fiind funcţia u . Dacă intervin forţe externe, acţiunea acestora fiind descrisă de o
funcţie f , procesele fizice corespunzătoare sunt descrise de ecuaţia lui Poisson
Δu = f . (2)
Din câte s-a observat în cazul ecuaţiilor de tip hiperbolic şi parabolic, pentru
descrierea completă a unui proces fizic este necesar ca, în afară de ecuaţia acestui proces, să
specificăm condiţii suplimentare: condiţii iniţiale şi condiţii la limită (pe frontiera
domeniului). Din punct de vedere matematic, această necesitate decurge din faptul că soluţiile
acestor ecuaţii nu sunt unice. Astfel, chiar şi în cazul ecuaţiilor diferenţiale ordinare de
ordinul n , soluţia generală depinde de n constante arbitrare. În cazul ecuaţiilor cu derivate
parţiale soluţia va depinde, în general, de funcţii arbitrare (a se vedea, de exemplu, soluţia
generală a ecuaţiilor de tip hiperbolic). Din această cauză, pentru a pune în evidenţă soluţia
care descrie procesul fizic real, sunt necesare condiţii suplimentare. Pentru ecuaţiile de tip
eliptic aceste condiţii suplimentare sunt condiţiile pe frontieră, problema corespunzătoare
numindu-se problemă la limită.
În cele ce urmează ne vom ocupa de ecuaţia lui Laplace în plan. Putem considera două
tipuri de domenii: mărginite şi nemărginite. În ambele cazuri vom presupune că frontiera este
formată dintr-o curbă netedă pe porţiuni. Problema la limită pentru ecuaţia eliptică se numeşte
interioară dacă funcţia căutată trebuie să fie definită într-un domeniu mărginit şi exterioară
dacă funcţia căutată trebuie să fie definită într-un domeniu nemărginit.
Fie G ⊂ \ 2 un domeniu mărginit a cărui frontieră C este o curbă netedă pe porţiuni.
Deşi sunt valabile pentru ecuaţia lui Laplace în general, noi vom prezenta tipurile de
probleme la limită pentru această ecuaţie în plan. Acestea sunt:
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 41
Problema Dirichlet interioară. Această problemă constă în determinarea unei funcţii
u ∈C (G ) ∩ C 1 (G ) , armonică în G (deci care verifică ecuaţia (1)), dacă se cunosc valorile
2

acesteia pe frontiera C a domeniului:


uC = f , (3)
unde f este o funcţie dată, continuă pe C .
Problema Neumann interioară constă în determinarea unei funcţii
u ∈C (G ) ∩ C 1 (G ) , armonică în G , astfel încât
2

∂u
=g, (4)
∂n C
∂u
unde este derivata după normala exterioară la curba C , iar g este o funcţie dată,
∂n
continuă pe C .
Problema mixtă constă în determinarea unei funcţii u ∈C 2 (G ) ∩ C 1 (G ) , armonică în
G , astfel încât
∂u
α ⋅u + = h, (5)
∂n C
α şi h fiind funcţii date, continue pe C , α ≥ 0 .
Vom stabili acum o formulă integrală utilă în cele ce urmează. Fie
v ∈C (G ) ∩ C 1 (G ) . Atunci
2

∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂u ∂v ∂u ∂v ⎛ ∂ 2u ∂ 2u ⎞
⎜ v ⋅ ⎟ + ⎜ v ⋅ ⎟ = ⋅ + ⋅ + v ⋅ ⎜ 2 + 2 ⎟=
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂x ∂x ∂y ∂y ⎝ ∂x ∂y ⎠
∂u ∂v ∂u ∂v
= ⋅ + ⋅ + v ⋅ Δu .
∂x ∂x ∂y ∂y
Integrând pe G , obţinem
⎡ ∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂ ⎛ ∂u ⎞ ⎤ ⎛ ∂u ∂v ∂u ∂v ⎞
∫∫G ⎣⎢ ∂x ⎝⎜ v ⋅ ∂x ⎠⎟ + ∂y ⎝⎜ v ⋅ ∂y ⎟⎠⎥⎦ dxdy = ∫∫G ⎜⎝ v ⋅ Δu + ∂x ⋅ ∂x + ∂y ⋅ ∂y ⎠⎟ dxdy .
Din formula lui Green-Riemann rezultă
⎛ ∂u ∂v ∂u ∂v ⎞ ∂u ∂u
∫∫G ⎝⎜ v ⋅ Δu + ∂x ⋅ ∂x + ∂y ⋅ ∂y ⎟⎠ dxdy = vC∫ (−v) ⋅ ∂y dx + v ⋅ ∂x dy , (6)

cunoscută sub numele de formula integrală Green.

În continuare, vom studia probleme la limită standard pentru ecuaţia lui Laplace în
plan.

3.4.1. Problema lui Dirichlet interioară pentru disc

Fie G = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 < r 2 } şi C = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 = r 2 } , frontiera


orientată pozitiv a domeniului G . Problema Dirichlet interioară pentru ecuaţia lui Laplace
constă în a determina funcţia continuă u : G → \ care satisface ecuaţia
42 ECUAŢII

∂ 2u ∂ 2u
+ = 0 , ∀( x , y ) ∈ G , (7)
∂x 2 ∂y 2
cu condiţia la frontieră
uC = f , (8)
unde f este o funcţie dată, continuă pe C .

Vom arăta că dacă problema (7)-(8) admite o soluţie, atunci această soluţie este unică.
Într-adevăr, dacă problema ar admite două soluţii u1 , u2 şi v = u1 − u2 , rezultă că
Δv = 0 şi v C = 0 . Făcând u = v în formula integrală Green (6), obţinem
⎡⎛ ∂v ⎞2 ⎛ ∂v ⎞ 2 ⎤
∫∫G ⎢⎢⎜⎝ ∂x ⎟⎠ + ⎝⎜ ∂y ⎠⎟ ⎥⎥dxdy = 0 .
⎣ ⎦
2 2
⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ∂v
Prin urmare, ⎜ ( x , y ) ⎟ + ⎜ ( x, y ) ⎟ = 0 , ∀( x , y ) ∈ G , deci ( x, y ) = 0 ,
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ∂x
∂v
( x, y ) = 0 , ∀( x, y ) ∈ G . În consecinţă, funcţia v este constantă şi cum se anulează pe C ,
∂y
rezultă că v = 0 , deci u1 = u2 pe G .

Soluţia fiind unică, nu contează metoda folosită pentru obţinerea soluţiei. Vom folosi
metoda separării variabilelor (Fourier). Din cauza simetriei centrale faţă de origine a
problemei, vom trece la coordonate polare în plan. Fie ρ şi θ coordonatele polare ale
punctului ( x, y ) , deci
⎧ x = ρ cos θ
⎨ .
⎩ y = ρ sin θ
În urma acestei schimbări de variabile, ecuaţia (7) devine
2 ∂ u ∂u ∂ 2u
2
ρ ⋅ 2 + ρ ⋅ + 2 = 0. (9)
∂ρ ∂ρ ∂θ
Problema (7)-(8) se reformulează astfel: să se determine funcţia u ( ρ , θ ) ,
u :[0, r ] × \ → \ , care satisface ecuaţia (9) şi condiţia la frontieră
u ( ρ , θ ) ρ = r = f (θ ) , (10)
unde funcţia f : \ → \ este continuă, nenulă, periodică de perioadă 2π şi este presupusă
cunoscută.
De remarcat că, dacă f ≡ 0 atunci problema corespunzătoare admite soluţia u ≡ 0 .
Acesta este motivul pentru care putem presupune că funcţia f este nenulă.
Conform metodei separării variabilelor, căutăm soluţii ale ecuaţiei (9) de forma
u ( ρ , θ ) = R ( ρ ) ⋅ T (θ ) , (11)
2
unde funcţiile R şi T sunt de clasă C . În plus, funcţia T este presupusă periodică de
perioadă 2π . Punând condiţia ca funcţia u dată de (11) să verifice ecuaţia (9), obţinem
ρ 2 ⋅ R′′( ρ ) ⋅ T (θ ) + ρ ⋅ R′( ρ ) ⋅ T (θ ) = − R( ρ ) ⋅ T ′′(θ )
sau
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 43

ρ 2 ⋅ R′′( ρ ) + ρ ⋅ R′( ρ ) T ′′(θ )


=− =k, (12)
R( ρ ) T (θ )
unde k este o constantă.
Din (6) rezultă următoarele ecuaţii diferenţiale:
T ′′(t ) + k ⋅ T (t ) = 0 , (13)
ρ ⋅ R′′( ρ ) + ρ ⋅ R′( ρ ) − k ⋅ R( ρ ) = 0 ,
2
(14)
Când constanta este −λ 2 , λ > 0 , (13) devine
T ′′(t ) − λ 2 ⋅ T (t ) = 0 .
Soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale este
T (θ ) = C1 ⋅ eλθ + C2 ⋅ e − λθ ,
C1 şi C2 fiind constante. Această soluţie este periodică numai dacă C1 = C2 = 0 , adică doar
dacă T ≡ 0 , ceea ce ar însemna că funcţia f este nulă, ceea ce contravine ipotezei. Prin
urmare constanta în (12) nu poate fi negativă.
Dacă k = 0 , din (13) va rezulta că T (θ ) = C1 ⋅θ + C2 , care este periodică numai dacă
C1 = 0 . Aşadar, în acest caz, avem soluţia
T0 (θ ) = C0 . (15)
Totodată, ecuaţia (14) se mai scrie sub forma ( ρ ⋅ R′( ρ ) )′ = 0 , de unde ρ ⋅ R′( ρ ) = C ,
deci R ( ρ ) = C ⋅ ln ρ + D . Cum ln ρ nu are sens în 0 , rezultă că C = 0 , deci putem pune
R0 ( ρ ) = F0 (constant). (16)
Notând A0 = C0 F0 , soluţia de forma (11) a ecuaţiei (9), pentru k = 0 , este
u0 ( ρ , θ ) = A0 . (17)
Când constanta este k = λ 2 , λ > 0 , din (13) obţinem
T ′′(t ) + λ 2 ⋅ T (t ) = 0 ,
a cărei soluţie generală este
T (θ ) = C1 ⋅ cos λθ + C2 ⋅ sin λθ ,
C1 şi C2 fiind constante. Din condiţia de periodicitate rezultă că trebuie să avem
T (θ + 2π ) = T (θ ) ,
deci λ (θ + 2π ) = λθ + 2nπ , n ∈ `* . În consecinţă, λ = n , n ∈ `* . Atunci
Tn (θ ) = Cn ⋅ cos nθ + Dn ⋅ sin nθ , n ∈ `* . (18)
Fie n ∈ ` fixat. Ţinând seama de (14) şi cum k = n , obţinem că funcţia Rn ( ρ )
* 2

trebuie să verifice următoarea ecuaţie diferenţială de tip Euler


ρ 2 ⋅ Rn′′( ρ ) + ρ ⋅ Rn′ ( ρ ) − n 2 Rn ( ρ ) = 0 . (19)
Pentru a găsi soluţia acestei ecuaţii, facem schimbarea de variabilă ρ = eϕ . Atunci:
dR
Rn′ ( ρ ) = e −ϕ n

şi
⎛ d 2 Rn dRn ⎞
Rn′′( ρ ) = e−2ϕ ⎜ − ⎟.
⎝ dϕ dϕ ⎠
2

Înlocuind în (19), obţinem ecuaţia diferenţială liniară cu coeficienţi constanţi


44 ECUAŢII

d 2 Rn
− n 2 Rn = 0 .
dϕ 2

Ecuaţia caracteristică a acestei ecuaţii diferenţiale este r 2 − n 2 = 0 şi are soluţiile


r1 = n , r2 = −n , deci soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale cu coeficienţi constanţi este
Rn (ϕ ) = Fn e nϕ + En e − nϕ .
Prin urmare, soluţia generală a ecuaţiei (19) este
Rn ( ρ ) = Fn ρ n + En ρ − n ,
unde En şi Fn sunt constante arbitrare.
Dacă En ≠ 0 , rezultă că Rn ( ρ ) → ±∞ când ρ → 0 , deci funcţia un ( ρ ,θ ) ar tinde la
infinit spre centrul cercului, ceea ce contrazice faptul că funcţia un ( ρ ,θ ) = Rn ( ρ ) ⋅ Tn (θ ) este
continuă. În consecinţă, En = 0 , deci
Rn ( ρ ) = Fn ⋅ ρ n . (20)
Notând An = Cn Fn , Bn = Dn Fn , n ∈ `* , obţinem soluţiile
un ( ρ , θ ) = ( An cos nθ + Bn sin nθ ) ⋅ ρ n , n ∈ `* . (21)
Conform “principiului suprapunerii efectelor”, în ipoteza convergenţei, seria

∑ u ( ρ ,θ )
n =0
n va fi soluţia problemei Dirichlet. Vom presupune că această serie este

convergentă şi este derivabilă termen cu termen de două ori în raport cu ρ respectiv θ .


Fie deci:

u ( ρ , θ ) = A0 + ∑ ( An cos nθ + Bn sin nθ ) ⋅ ρ n . (22)
n =1
Este uşor de văzut că această funcţie verifică ecuaţia (9). Condiţia la frontieră (10) va
fi satisfăcută dacă şi numai dacă

A0 + ∑ ( An cos nθ + Bn sin nθ ) ⋅ r n = f (θ ) .
n =1
Prin ipoteză, f se poate dezvolta în serie Fourier pe intervalul [0, 2π ] , deci

1
2π ∫0
A0 = ⋅ f (ϕ )dϕ , (23)

2π 2π
1 1
r ⋅ An =
n
⋅ ∫ f (ϕ ) cos nϕ dϕ , r ⋅ Bn =
n
⋅ ∫ f (ϕ ) sinnϕ dϕ .
π 0
π 0
Atunci
2π 2π
1 1 1 1
An = ⋅ n ⋅ ∫ f (ϕ ) cos nϕ dϕ , Bn = ⋅ n ⋅ ∫ f (ϕ ) sinnϕ dϕ . (24)
π r 0 π r 0
Prin urmare, soluţia problemei (9)-(10) este dată de (22), unde coeficienţii An , n ∈ ` ,
Bn , n ∈ `* sunt daţi de (23) respectiv (24).
În cele ce urmează vom scrie soluţia (22) sub o altă formă, utilizată frecvent în
aplicaţii.
Ţinând seama de formulele (22)-(24)
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 45

⎡ 1 ∞ ⎛ ρ ⎞n
1



u ( ρ ,θ ) = ⎢ + ∑ ⎜ ⎟ (cos nϕ cos nθ + sin nϕ sin nθ ) ⎥ ⋅ f (ϕ )dϕ =
π 0 ⎢⎣ 2 n =1 ⎝ r ⎠ ⎥⎦
1 ⎡1 ∞ ⎛ ρ ⎞ ⎤
2π n

= ∫ ⎢ + ∑ ⎜ ⎟ ⋅ cos n(ϕ − θ ) ⎥ ⋅ f (ϕ )dϕ . (25)


π 0 ⎣⎢ 2 n =1 ⎝ r ⎠ ⎦⎥
Pentru a prelucra această formulă, să remarcăm că ar trebui găsită o formulă pentru
∞ ∞
calculul sumei seriei ∑a
n =1
n
cos nα , cu a < 1 . Această serie este partea reală a seriei ∑a e α
n =1
n in


care este o serie geometrică cu raţia q = ae , unde q < 1 . În consecinţă

aeiα a cos α − a + i sin α
∑a e
n =1
n inα
=
1- ae iα
= − iα
e −a
= a⋅
(cos α − a) 2 + sin 2 α
Prin urmare,

a cos α − a 2
∑a
n =1
n
cos nα =
1 − 2a cos α + a 2
,

deci
n

⎛ρ⎞ ρ r cos(ϕ − θ ) − ρ 2
∑ ⎜ ⎟
n =1 ⎝ r ⎠
⋅ cos n (ϕ − θ ) =
r 2 − 2 ρ r cos(ϕ − θ ) + ρ 2
.

Înlocuind în (25), obţinem că formula (22) se scrie sub forma



1 r2 − ρ2
2π ∫0 r 2 − 2 ρ r cos(ϕ − θ ) + ρ 2
u ( ρ ,θ ) = ⋅ f (ϕ )dϕ , (26)

formulă cunoscută sub numele de formula lui Poisson.

Soluţia problemei Dirichlet interioare pentru disc se mai poate obţine folosind teorema
reziduurilor. Pentru a vedea cum se poate face aceasta, fie z = ρ ⋅ eiθ , w = r ⋅ eiϕ . Atunci
w + z rei(ϕ −θ ) + ρ r cos(ϕ − θ ) + ρ + ir sin(ϕ − θ )
= = .
w − z rei(ϕ −θ ) − ρ r cos(ϕ − θ ) − ρ + ir sin(ϕ − θ )
Amplificând cu conjugatul numitorului, rezultă că
⎛ w+ z ⎞ r2 − ρ 2
Re ⎜ ⎟ = ,
⎝ w − z ⎠ r − 2r ρ cos(ϕ − θ ) + ρ
2 2

deci formula lui Poisson devine



1 ⎛ w+ z ⎞
u ( x, y ) = ⋅ ∫ Re ⎜ ⎟ ⋅ f (ϕ )dϕ .
2π 0 ⎝ w− z ⎠
Ţinând seama că dw = ireiϕ dϕ = iwdϕ , această formulă se mai scrie
1 ⎛ w+ z ⎞ 1
u ( x, y ) = ⋅ ∫ f ( w) ⋅ Re ⎜ ⎟ ⋅ ⋅ dw ,
2π w = r ⎝ w − z ⎠ iw
deci
1 1 ⎛ w+ z ⎞
u ( x, y ) = ⋅ ∫ f ( w) ⋅ ⋅ Re ⎜ ⎟ ⋅ dw . (27)
2π i w = r w ⎝ w− z ⎠
Formula (27) permite determinarea soluţiei problemei Dirichlet interioare pentru disc
folosind teorema reziduurilor şi poartă denumirea de formula lui Schwarz-Villat.
46 ECUAŢII

Exemple. 1) Fie domeniul G = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 < 9} a cărui frontieră orientată


pozitiv este C = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 = 9} . Să se găsească soluţia u a problemei Dirichlet
interioare pentru ecuaţia lui Laplace cu condiţia la frontieră
u (3, θ ) = cos θ + 2 sin θ .

Metoda I. Folosim formulele (22)-(24). Obţinem



1
2π ∫0
A0 = ⋅ (cos ϕ + 2sin ϕ )dϕ = 0 ,


1 1
π 3n ∫0
An = ⋅ ⋅ (cos ϕ + 2sin ϕ ) cos nϕ dϕ ,


1 1
Bn = ⋅ n ⋅ ∫ (cos ϕ + 2sin ϕ ) sinnϕ dϕ .
π 3 0
1 2
Dacă n ≠ 1 , atunci An = 0 , Bn = 0 . De asemenea, A1 = , B1 = . Ţinând seama de
3 3
(22), rezultă că
1 2
u ( ρ ,θ ) = ρ cos θ + ρ sin θ ,
3 3
deci
x + 2y
u ( x, y ) = .
3
Metoda II. Folosim formula lui Schwarz-Villat. Fie w = 3eiϕ . Atunci
e iϕ + e − iϕ 1 ⎛ w 3 ⎞ w 2 + 9 e iϕ − e − iϕ 1 ⎛ w 3 ⎞ w 2 − 9
cos ϕ = = ⎜ + ⎟= , sin ϕ = = ⎜ − ⎟= ,
2 2⎝ 3 w⎠ 6w 2i 2i ⎝ 3 w ⎠ 6iw
deci
w2 (i + 2) + 9(i − 2)
cos ϕ + 2sin ϕ = .
6iw
Pentru a aplica formula lui Schwarz-Villat, trebuie să calculăm integrala
∫ h(w)dw ,
w =3

unde
w2 (i + 2) + 9(i − 2) w + z
h( w) = ⋅ .
6iw2 w− z
Pentru calculul integralei, vom aplica teorema reziduurilor. Avem
−3(1 + 2i)
Rez ( h, 0) = lim[ w2 h( w)]′ = ,
w→ 0 z
(1 − 2i ) z 3(1 + 2i)
Rez ( h, z ) = lim[( w − z )h( w)] = + .
w→ z 3 z
Conform (27), soluţia problemei considerate este
⎡ 1 ⎤ (1 − 2i) z x + 2 y
u ( x, y ) = Re ⎢ ⋅ 2π i ⋅ [ Rez ( h, 0) + Rez ( h, z )]⎥ = Re = .
⎣ 2π i ⎦ 3 3
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 47

2) Fie domeniul G = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 < 1} a cărui frontieră orientată pozitiv este


C = {( x, y ) ∈ \ 2 ; x 2 + y 2 = 1} . Să se găsească soluţia u a problemei Dirichlet interioare
pentru ecuaţia lui Laplace cu condiţia la frontieră
1
u (1, θ ) = .
5 + 4 sin θ

Folosim formula lui Schwarz-Villat. Fie w = eiϕ . Atunci


e iϕ − e − iϕ 1 ⎛ 1 ⎞ w2 − 1
sin ϕ = = ⎜w− ⎟ = ,
2i 2i ⎝ w⎠ 2iw
deci
1 iw
= .
5 + 4sin θ 2 w + 5iw − 2
2

Pentru a aplica formula lui Schwarz-Villat, trebuie să calculăm integrala


∫ h(w)dw ,
w =1

unde
i w+ z
h( w) = ⋅ .
2 w + 5iw − 2 w − z
2

Pentru calculul integralei, vom aplica teorema reziduurilor. Funcţia h are polii simpli
i i
− , −2i şi z . Deoarece 2 w2 + 5iw − 2 = 2( w + ) ⋅ ( w + 2i) , conform formulei de calcul a
2 2
reziduurilor, avem:
i i -1 2 z − i
Rez ( h, − ) = lim [( w + ) ⋅ h( w)] = ⋅ ,
2 w→− i 2 3 2z + i
2
2iz
Rez (h, z ) = lim[( w − z ) ⋅ h( w)] = .
w→ z (2 z + i) ⋅ ( z + 2i)
Conform (27), soluţia problemei considerate este
⎡ 1 −i ⎤ 2i - z
u ( x, y ) = Re ⎢ ⋅ 2π i ⋅ [ Rez ( h, ) + Rez ( h, z )]⎥ = Re =
⎣ 2π i 2 ⎦ 3( z + 2i)
4 − x2 − y 2
= .
3[ x 2 + ( y + 2) 2 ]

3.4.2. Problema lui Dirichlet pentru semiplan

Fie G semiplanul superior, deci G = {( x, y ) ∈ \ 2 ; y > 0} şi C = {( x, y ) ∈ \ 2 ; y = 0} ,


frontiera orientată pozitiv a domeniului G . Problema Dirichlet constă în a determina funcţia
continuă u : G → \ care satisface ecuaţia
∂ 2u ∂ 2u
+ = 0 , ∀( x , y ) ∈ G , (28)
∂x 2 ∂y 2
cu condiţia la frontieră
48 ECUAŢII

uC = g, (29)
unde g este o funcţie dată, continuă şi mărginită pe C = Ox .
Fie f o funcţie olomorfă pe D = {x + iy; ( x, y ) ∈ G} , a cărei parte reală ia aceleaşi
valori cu g pe axa reală. Considerăm un contur format dintr-un semicerc Γ , cu centrul în O
şi de rază R , situat în semiplanul superior, şi segmentul [ AB ] = [− R, R ] (fig. 4.1).
y

z
B A
-R O R x
z

Fig 4.1

Fie z = x + iy un punct aflat în interiorul acestui contur. Din formula lui Cauchy, avem
1 f ( w)
f ( z) = ⋅ ∫ dw
2π i AB ∪Γ w − z
şi
1 f ( w)
0= ⋅ ∫ dw .
2π i AB ∪Γ w − z
Notând w = s + it şi făcând diferenţa dintre cele două formule, obţinem
1 z−z
f ( z) = ∫
2π i AB ∪Γ ( w − z )( w − z )
⋅ f ( w)dw =

R
z−z g ( s) z−z f ( w)
= ⋅∫ ds + ⋅∫ dw . (30)
2π i − R ( s − x ) + y
2 2
2π i Γ ( w − z )( w − z )
Dacă notăm cu M ( R) = sup{ f ( w) ; w ∈ Γ} , atunci avem
f ( w) f ( w) f ( w)
∫ ( w − z )( w − z ) dw ≤ ∫ w − z
Γ Γ
w− z
ds ≤ ∫
Γ w−z w−z
ds ≤

M ( R) M ( R) π
≤ ⋅π R = ⋅ .
(R − ρ)
2 2
R ⎛ ρ⎞
⎜1 − ⎟
⎝ R⎠
f ( w)
Dacă presupunem în plus că lim = 0 , rezultă că
w →∞ w
f ( w)
R →∞ ∫ ( w − z )( w − z )
lim dw = 0 .
Γ
Pe de altă parte, observăm că deoarece g este mărginită pe \ , integrala generalizată

g ( s)
∫ ( s − x)
−∞
2
+ y2
ds este convergentă. Prin urmare, dacă în (30) facem R → ∞ , rezultă că
3. Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 49

z−z g ( s)
f ( z) = ⋅∫ ds .
2π i −∞ ( s − x ) 2 + y 2
Dacă f = u + iv , atunci

1 y ⋅ g (s)
u ( x, y ) =
π
⋅ ∫ ( s − x)
−∞
2
+ y2
ds .

Dar
y ⎛ 1 ⎞
= Re ⎜ ⎟,
( s − x) + y
2 2
⎝ i( s − z ) ⎠
deci

1 g ( s)
u ( x, y ) = Re ∫ s − z ds .
π i −∞
(31)

Exemplu. Să se determine soluţia problemei Dirichlet pentru semiplanul superior, ale


cărei valori pe axa Ox sunt date de
1
u ( x, 0) = 2 .
x +1

Conform (31) soluţia problemei considerate este



1 1
u ( x, y ) = Re ∫
π i −∞ ( s + 1)( s − z )
2
ds .

Pentru a calcula integrala improprie vom folosi teorema reziduurilor. Funcţia


1
h( s ) = 2
( s + 1)( s − z )
are în semiplanul superior punctele singulare s1 = i , s2 = z . Deoarece
i 1 1
Rez (h,i) = , Rez (h, z ) = 2 = ,
2( z − i) z + 1 ( z − i)( z + i)
obţinem că
i
Rez (h,i) + Rez (h, z ) = .
2( z + i)
În consecinţă
1 i i ix + y + 1
u ( x, y ) = Re ⋅ 2π i ⋅ = Re = Re 2 ,
πi 2( z + i) x + iy + i x + ( y + 1) 2
deci
y +1
u ( x, y ) = 2 .
x + ( y + 1) 2
CAPITOLUL 4

ELEMENTE DE CALCUL VARIAŢIONAL

4.1. Introducere

Calculul variaţional se ocupă cu studiul extremelor pentru o clasă specială de funcţii


numite funcţionale. Aceste funcţionale sunt definite pe submulţimi ale unor spaţii de funcţii
obişnuite. Din punct de vedere istoric, contribuţii decisive la dezvoltarea calculului variaţional
au adus Euler (1744), dar mai ales Lagrange (1760) care a dat metodele generale ale
disciplinei şi le-a aplicat în mecanică. Vom începe cu prezentarea unor probleme clasice ale
calculului variaţional.

Curba de cea mai rapidă coborâre (problema brachistocronei). Problema a fost


formulată de Johann Bernoulli în 1696. De rezolvarea acestei probleme s-au ocupat fraţii
Johann şi Jacob Bernoulli, Newton, Leibniz, l’Hospital. Originea termenului brachistocronă
se află în limba greacă (brakhistos = cel mai scurt, khronos = timp). Prin brachistocronă se
înţelege traiectoria pe care un corp care se deplasează între două puncte date, sub acţiunea
gravitaţiei, realizează cel mai scurt timp. Aşadar, dintre toate curbele aflate într-un plan
vertical şi trecând prin punctele fixe O (0, 0) şi P ( a, b) , cu P mai jos decât O , să se
determine acea curbă pentru care timpul de coborâre din O în P a unui punct material greu
fără frecare, să fie minim.

Pentru rezolvare, vom orienta axa Oy pe verticală în jos ca în fig. 1.1. Fie y = y ( x ) ,
x ∈ [0, a ] , y (0) = 0 , y (a ) = b , a, b > 0 , curba căutată. Fie v viteza de deplasare a punctului
ds ds
material, deci v = 2 g y = , unde ds este lungimea arcului OM . Atunci dt = .
dt 2g y
Prin urmare dacă T este timpul necesar pentru ca punctul material să ajungă în punctul P ,
vom avea
ds
a
1 + y ′2 ( x )
T= ∫
p
=∫
2 g y 0 2 g y ( x)
dx .
OP

O (0,0) x

M(x,y)
P(a,b)

y
Fig. 1.1
4. Elemente de calcul variaţional 51
Problema suprafeţei de rotaţie de arie minimă constă în determinarea unei curbe
y = y ( x ) , x ∈ [ a, b] , y (a ) = c , y (b) = d , cu
y
proprietatea că aria suprafeţei de rotaţie a
N(b,d)
graficului în jurul axei Ox este minimă (fig.
1.2). După cum se cunoaşte, expresia acestei arii M(a,c)
este
b
A = 2π ∫ y ( x) 1 + y′2 ( x)dx .
a
O a b x

Fig. 1.2

Echilibrul unei membrane deformate. O membrană elastică în stare de repaus are


forma domeniului D ⊂ xOy (fig. 1.3). Fie C frontiera lui D . Deformăm conturul C al
membranei în direcţia perpendiculară pe planul xOy şi notăm cu u ( x, y ) deplasarea
(deformaţia) unui punct oarecare M ( x, y ) ∈ D (deformarea conturului atrage după sine şi
deplasarea punctelor din interiorul membranei). Se cere să se determine poziţia de echilibru a
membranei când cunoaştem deformarea conturului ei. Aria membranei deformate va fi
∫∫
D
1 + u x2 + u y2 dxdy .

Dacă deplasările sunt mici,


aproximăm această arie cu z
⎛ 1 2 2 ⎞
∫∫D ⎜⎝1 + 2 (ux + u y ) ⎟⎠ dxdy .
P
Rezultă că variaţia ariei suprafeţei
deformate este
1
2 D ∫∫ (u x2 + u y2 ) dxdy .

Se admite că energia potenţială a


membranei deformate este proporţională cu O
y
creşterea arie sale. Prin urmare energia
potenţială de deformaţie E este M D
μ x
2 ∫∫
E= (u x2 + u y2 ) dxdy , (1)
D Fig. 1.3
unde μ este o constantă care exprimă
calităţile elastice ale membranei. Presupunem că se cunosc deplasările punctelor de pe contur,
deci că
52 ECUAŢII

u C = ϕ ( x, y) , (2)
ϕ fiind o funcţie cunoscută.
Poziţia de echilibru se realizează când energia potenţială este minimă. Se obţine astfel
următoarea problemă variaţională. Dintre toate funcţiile u ∈C 1 ( D ) care satisfac condiţia (2),
să se determine acea funcţie pentru care integrala (1) devine minimă.

4.2. Extreme ale funcţionalelor. Variaţia întâi a unei funcţionale. Teorema lui
Fermat

Pentru început, reamintim câteva noţiuni învăţate la cursul de Analiză matematică.

Fie X un spaţiu vectorial real.

Definiţia 4.2.1. Se numeşte normă pe X o funcţie ⋅ : X → \ + , cu proprietăţile:


1) x = 0 ⇔ x = 0 X ;
2) λ x = λ x , ∀λ ∈ \ , ∀x ∈ X ;
3) x + y ≤ x + y , ∀x, y ∈ X . (inegalitatea triunghiului)
Spaţiul vectorial X înzestrat cu o normă se numeşte spaţiu vectorial normat.

Exemple. 1) Fie a, b ∈ \ , a < b , I = [ a, b] un interval şi n ∈ `* . Spaţiul vectorial real


C n ( I ; \) al funcţiilor y : I → \ de clasă C n , înzestrat cu norma
y = sup y ( x) + sup y′( x) + ... + sup y ( n ) ( x) , (1)
x∈I x∈I x∈I

este un spaţiu vectorial normat. De asemenea, spaţiul vectorial real C 1 ( I ; \ 2 ) al funcţiilor


γ : I → \ 2 , γ ( x) = ( ( y ( x), z ( x) ) , unde y, z ∈C 1 ( I ; \) , înzestrat cu norma
γ = sup y 2 ( x) + z 2 ( x) + sup y′2 ( x) + z ′2 ( x) , (2)
x∈I x∈I
este un spaţiu vectorial normat.

2) Fie D ⊂ \ 2 un domeniu mărginit de o curbă închisă, netedă pe porţiuni. Spaţiul


C 1 ( D; \) este spaţiu vectorial normat în raport cu norma
∂z ∂z
z = sup z ( x, y ) + sup ( x, y ) + sup ( x, y ) , ∀z ∈C 1 ( D; \) . (3)
( x , y )∈D ( x , y )∈D ∂x ( x , y )∈D ∂y

Definiţia 4.2.2. Fie X un spaţiu vectorial normat, y0 ∈ X şi r > 0 . Se numeşte bila


deschisă cu centrul în z 0 şi de rază r mulţimea B ( y0 , r ) = { y ∈ X ; y − y0 < r} . Mulţimea
A ⊂ X se numeşte deschisă dacă ∀y ∈ A , există r > 0 astfel încât B ( y , r ) ⊂ A .
4. Elemente de calcul variaţional 53

Definiţia 4.2.3. Fie ( yn ) n ⊂ X . Şirul ( yn )n converge la y ∈ X şi se notează yn → y


dacă şi numai dacă lim yn − y = 0 . Şirul ( yn )n se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy
n →∞

dacă şi numai dacă lim ym − yn = 0 . Un spaţiu vectorial normat, în care orice şir Cauchy
m , n →∞

este convergent se numeşte spaţiu complet sau spaţiu Banach.

Observaţia 4.2.1. Reamintim că pe spaţiul C ([ a, b]; \ ) , al funcţiilor continue pe


[a, b] , se poate defini norma Cebâşev:
= sup{ g ( x) ; x ∈ [a, b]} , ∀g ∈C ([a, b]; \ ) .
g C
Mai mult, spaţiul C ([ a, b]; \ ) înzestrat cu norma Cebâşev este un spaţiu Banach.
Rezultatul se extinde şi pentru spaţiul funcţiilor continue pe o mulţime compactă
K ⊂ \ cu valori în \ m . Cu aceste precizări, norma (1) se mai scrie:
n

y = y C + y′ C + ... + y ( n ) .
C
De asemenea, normele (2) şi (3) devin
γ = γ C + γ′ C
respectiv
∂z ∂z
z = z + + .
∂x C ∂y C
C

Este uşor de observat că spaţiile vectoriale normate din exemplele 1) şi 2) sunt spaţii
Banach.

Fie X un spaţiu vectorial normat. În cele ce urmează, prin funcţională pe X


înţelegem orice funcţie F : X → \ .

Exemple. Problemele clasice ale calculului variaţional prezentate secţiunea 4.1, ne


sugerează să considerăm următoarele funcţionale.

1) Fie X =C 1 ([0, a]; \) . În cazul problemei brachistocronei, definim pe X


funcţionala-timp T : X → \ ,
a
1 + y ′2 ( x )
T ( y) = ∫ dx , ∀ y ∈ X .
y ( x)0

De asemenea, în cazul problemei suprafeţei de rotaţie de arie minimă, pe


X =C ([a, b]; \) putem defini funcţionala-arie A : X → \ ,
1

b
A ( y ) = ∫ y ( x) 1 + y′2 ( x)dx , ∀y ∈ X .
a

Mai general, pe X =C 1 ([a, b]; \) putem considera funcţionale de tipul


b
F ( y ) = ∫ F ( x, y ( x), y′( x))dx ,
a

unde F este o funcţie continuă pe un domeniu Ω ⊂ \ 3 , iar y este o funcţie oarecare de clasă
C 1 pe [a, b] , cu proprietatea că ( x, y ( x ), y ′( x )) ∈ Ω , ∀x ∈ [ a, b] .
54 ECUAŢII

2) Problema echilibrului unei membrane deformate care ocupă domeniul mărginit


D ⊂ \ , ne conduce la considerarea funcţionalei-energie
2

E (u ) = ∫∫ (u x2 + u y2 ) dxdy ,
D
cunoscută sub numele de integrala energiei sau integrala Dirichlet a funcţiei u : D → \ .

Mai general, pe X =C 1 ( D; \) putem considera funcţionale de tipul


b
∂z ∂z
F ( z ) = ∫ F ( x, y, z ( x, y ), ( x, y ), ( x, y ))dxdy ,
a
∂x ∂y
unde F este o funcţie continuă de cinci variabile reale, definită pe mulţimea
∂z ∂z
{( x, y, z ( x, y ), ( x, y ), ( x, y )) ∈ \ 5 ;( x, y ) ∈ D} , z fiind o funcţie de clasă C 1 pe domeniul
∂x ∂y
D.

Definiţia 4.2.4. Fie X un spaţiu vectorial normat, A ⊂ X şi F : A → \ o


funcţională. Un element y0 ∈ A se numeşte punct de minim local (respectiv maxim local)
pentru F , dacă există r > 0 astfel încât pentru orice y ∈ A care satisface y − y0 < r ,
rezultă F ( y ) ≥ F ( y0 ) (respectiv F ( y ) ≤ F ( y0 ) ). Un punct de minim local sau de
maxim local se numeşte punct de extrem local. Dacă inegalităţile de mai sus au loc pentru
orice y ∈ A , atunci se poate vorbi de punct de minim global (respectiv maxim global) sau
extrem global.

În continuare, fie X un spaţiu vectorial normat, A ⊂ X o mulţime deschisă,


F : A → \ o funcţională, y0 ∈ A şi h ∈ X , h ≠ 0 X , un element fixat. Mulţimea A fiind
deschisă, există r > 0 astfel încât B ( y0 , r ) ⊂ A . Dacă t ∈ \ , atunci elementul
r
y = y0 + th ∈ B( y0 , r ) dacă şi numai dacă y − y0 < r , deci dacă şi numai dacă t < . În
h
consecinţă, putem defini funcţia reală
⎛ r r ⎞
ϕ h : ⎜⎜ − , ⎟⎟ → \ , ϕh (t ) = F ( y0 + th) . (4)
⎝ h h ⎠

Definiţia 4.2.5. Fie X un spaţiu vectorial normat, A ⊂ X o mulţime deschisă,


F : A → \ şi y0 ∈ A . Se spune că F admite variaţia întâi în y0 pe direcţia unui vector
nenul h ∈ X , dacă funcţia ϕ h dată de (4) este derivabilă în punctul t = 0 . În acest caz, ϕh′ (0)
se numeşte variaţia întâi a lui F în y0 pe direcţia lui h şi se notează cu δ hF ( y0 ) .
Vectorul h se numeşte variaţie a argumentului funcţionalei F . Un punct y0 ∈ A cu
proprietatea că δ hF ( y0 ) = 0 , ∀h ∈ X , se numeşte punct critic (staţionar) al funcţionalei
F .

Prin urmare
4. Elemente de calcul variaţional 55

ϕ h (t ) − ϕ h (0) F ( y0 + th) −F ( y0 )
δ hF ( y0 ) = lim = lim . (5)
t
t →0 t →0 t
Dacă h = 0 , atunci punem δ hF ( y0 ) = 0 .

h
Observaţia 4.2.2. În particular, fie X = \ n , h ∈ \ n , h ≠ 0 şi s = versorul lui h .
h
Atunci
dF
δ hF ( y0 ) = ( y0 ) ,
ds
dF
unde ( y0 ) este derivata lui F după direcţia lui s în y0 . Aşadar, noţiunea de variaţie
ds
întâi este o extindere a conceptului de derivată după o direcţie.

Ca şi în cazul funcţiilor reale următoarea teoremă furnizează o condiţie necesară de


extrem.

Teorema 4.2.1. (Teorema lui Fermat). Fie X un spaţiu vectorial normat, A ⊂ X o


mulţime deschisă şi F : A → \ o funcţională. Dacă y0 ∈ A este un punct de extrem local
pentru F şi dacă F admite variaţia întâi în y0 pe orice direcţie, atunci y0 este punct
critic al lui F , adică
δ hF ( y0 ) = 0 , ∀h ∈ X . (6)

Demonstraţie. Egalitatea (6) este evidentă pentru h = 0 X . Să presupunem acum că


h ≠ 0 X şi că y0 este punct de minim local, în cazul în care y0 este punct de maxim local
raţionamentul fiind similar. Conform definiţiei, există r > 0 astfel încât pentru orice
y ∈ A ∩ B ( y0 , r ) are loc F ( y ) ≥ F ( y0 ) . Mulţimea A fiind deschisă, putem alege r > 0
suficient de mic astfel încât B ( y0 , r ) ⊂ A . Aşadar, pentru orice y ∈ B( y0 , r ) avem
r
F ( y ) ≥ F ( y0 ) . Deoarece pentru t < , y = y0 + th ∈ B( y0 , r ) , rezultă că pentru orice
h
⎛ r r ⎞
t ∈⎜ − , are loc inegalitatea F ( y0 + th) ≥ F ( y0 ) care, ţinând seama de (4), se mai
⎜ h h ⎟⎟
⎝ ⎠
⎛ r r ⎞
poate scrie sub forma ϕ h (t ) ≥ ϕ h (0) , ∀t ∈ ⎜ − , ⎟ . Conform teoremei clasice a lui Fermat
⎜ h h ⎟
⎝ ⎠
pentru funcţii de o variabilă reală, rezultă că ϕ h′ (0) = 0 sau, echivalent, δ hF ( y0 ) = 0 . ■

În cele ce urmează, vom aborda problema determinării punctelor critice (staţionare)


pentru funcţionale concrete.
56 ECUAŢII

b
4.3. Funcţionale de tipul F ( y ) = ∫ F ( x, y, y′)dx
a

Fie D ⊂ \3 o mulţime deschisă , F : D → \ o funcţie de clasă C 1


şi I = [ a, b] ⊂ \ .
De asemenea, fie
D = { y ∈C 1 ( I ; \) ( x, y ( x), y′( x) ) ∈ D, ∀x ∈ I } ,
Considerăm funcţionala F :D → \ ,
b
F ( y ) = ∫ F ( x, y, y′)dx , ∀y ∈D . (1)
a
Această funcţională depinde de F .

Lema 4.3.1. Mulţimea D este deschisă în spaţiul Banach C 1 ( I ; \) .

Demonstraţie. Fie y0 ∈D oarecare. Cum funcţia vectorială


x → ( x, y0 ( x ), y0′ ( x )) : I → D ⊂ \ 3
este continuă, rezultă că mulţimea K = {( x, y0 ( x), y0′ ( x)); x ∈ I } ⊂ D este compactă. Fie
r = d ( x, C D) = inf{d ( M , N ); M ∈ K , N ∈ C D} . Deoarece K ∩ C D = ∅ , K este compactă şi
C D este închisă, rezultă că r > 0 (vezi [8], Teorema 5.2.1, pag. 100). Vom arăta că
r r
B ( y0 ; ) ⊂ D , de unde va rezulta că D este o mulţime deschisă. Fie y ∈ B ( y0 ; ) . Atunci
2 2
r
y − y0 = sup y ( x) − y0 ( x) + sup y′( x) − y0′ ( x) < .
x∈I x∈I 2
În particular, avem
r
y ( x ) − y0 ( x ) + y′( x) − y0′ ( x ) < , ∀x ∈ I . (2)
2
Fie x ∈ I oarecare fixat, M ( x, y0 ( x), y0′ ( x)) ∈ K şi P ( x, y ( x ), y ′( x )) . Avem
r
d ( M , P ) = ( y ( x) − y0 ( x)) 2 + ( y′( x) − y0′ ( x )) 2 ≤ y ( x) − y0 ( x ) + y′( x) − y0′ ( x) < .
2
r
Cum d ( P, K ) ≤ d ( P, M ) , rezultă că d ( P, K ) < . Din această ultimă inegalitate
2
deducem că P ∈ D , pentru că, în caz contrar, P ∈C D şi d ( P, K ) ≥ d (C D, K ) = r , ceea ce
este absurd.
r
În definitiv, am arătat că dacă y ∈ B ( y0 ; ) , atunci ( x, y ( x ), y ′( x )) ∈ D , ∀x ∈ I , deci
2
y ∈D . Cu aceasta, lema este demonstrată. ■

Ne punem problema determinării funcţiilor din D care realizează un extrem al


funcţionalei (1) pe această mulţime. Conform teoremei lui Fermat, dacă y0 ∈D realizează un
extrem al funcţionalei (1) pe D , atunci, în mod necesar
4. Elemente de calcul variaţional 57

δ hF ( y0 ) = 0 , ∀h ∈C 1 ( I ; \) .
În practică se pune problema determinării punctelor de extrem ale funcţionalei (1) cu
capete fixe. În acest caz, fie c, d ∈ \ numere date şi
A = { y ∈D y (a) = c, y (b) = d } ,
cunoscută sub numele de mulţimea funcţiilor admisibile ale problemei. Este uşor de constatat
că, dacă se cunoaşte o funcţie y0 ∈A , atunci orice altă funcţie y ∈A este de forma
y = y0 + h , unde h( a ) = h(b) = 0 . Prin urmare, dacă y0 ∈A realizează un extrem al
funcţionalei (1) pe mulţimea funcţiilor admisibile, atunci, în mod necesar
δ hF ( y0 ) = 0 , ∀h ∈C 1 ( I ; \) , h( a ) = h(b) = 0 .

Pentru rezolvarea problemelor de extrem pentru funcţionala (1) este util următorul
rezultat.

Lema 4.3.2. (Lema fundamentală a calculului variaţional). (Lagrange). Fie


f :[ a, b] → \ o funcţie continuă cu proprietatea că pentru orice funcţie h :[ a, b] → \ , de
clasă C 1 pe [a, b] , cu h( a ) = h(b) = 0 , satisface condiţia
b

∫ f ( x)h( x)dx = 0 .
a
(3)

Atunci f ( x ) = 0 , pentru orice x ∈ [ a, b] .

Demonstraţie. Funcţia f fiind continuă, este suficient să arătăm că f ( x ) = 0 , pentru


orice x ∈ ( a, b) . Presupunem, prin absurd, că f nu este identic nulă pe (a, b) , deci există
c ∈ ( a, b) astfel încât f (c ) ≠ 0 . Fără micşorarea generalităţii, putem presupune că f (c ) > 0 .
Funcţia f fiind continuă în punctul c , pentru orice ε > 0 există δ = δ (ε ) > 0 suficient de
mic, astfel încât J = [c − δ , c + δ ] ⊂ ( a, b) şi pentru orice x ∈ J , avem f ( x) − f (c) ≤ ε . Altfel
spus, pentru orice x ∈ J au loc inegalităţile f (c) − ε ≤ f ( x ) ≤ f (c ) + ε . În particular, pentru
1
ε = f (c) rezultă că există un interval corespunzător J = [c − δ , c + δ ] astfel încât pentru
2
1
orice x ∈ J avem f ( x) ≥ f (c) . Fie funcţia
2
⎧ ( x − c + δ )2 ( x − c − δ ) 2 , dacă x ∈ J
h( x ) = ⎨ .
⎩ 0, dacă x ∉ J
Se verifică uşor că funcţia h satisface condiţiile din enunţul lemei. În plus, folosind
teorema de medie, rezultă că
b c +δ c +δ
1
∫a f ( x)h( x)dx = c∫−δ f ( x)h( x)dx ≥ 2 f (c)c∫−δ h( x)dx = f (c)h(ξ )δ > 0 ,
unde ξ ∈ (c − δ , c + δ ) , ceea ce contrazice (3). ■

Observaţia 4.3.1. Lema lui Lagrange rămâne valabilă dacă funcţia h din enunţul
lemei este o funcţie de clasă C k , k ≥ 1 , pe [a, b] , care se anulează în a şi b împreună cu
58 ECUAŢII

derivatele sale până la ordinul k − 1 inclusiv. Este suficient să luăm


h( x) = ( x − c + δ ) 2 k ( x − c − δ ) 2 k , dacă x ∈ J .

Lema 4.3.3. (Du-Bois-Raymond). Fie f :[ a, b] → \ o funcţie continuă cu


proprietatea că pentru orice funcţie h :[ a, b] → \ , de clasă C 1 pe [a, b] , cu h( a ) = h(b) = 0 ,
satisface condiţia
b

∫ f ( x)h′( x)dx = 0 .
a
(4)

Atunci funcţia f este constantă pe intervalul [a, b] .

Demonstraţie. Fie
x
h :[ a, b] → \ , h( x) = ∫ ( f (t ) − c)dt ,
a

unde c este o constantă care se determină din condiţia h(b) = 0 , deci


b
1
b − a ∫a
c= f ( x)dx .
1
Este clar că funcţia h astfel construită este de clasă C pe [a, b] , satisface condiţiile
h( a ) = h(b) = 0 şi h′( x ) = f ( x) − c . Atunci
b b

∫ ( f ( x) − c ) dx = ∫ ( f ( x) − c ) h′( x)dx =
2

a a
b b
= ∫ f ( x)h′( x)dx − c ∫ h′( x)dx = 0 − c[h(b) − h(a)] = 0 .
a a

Integrantul fiind pozitiv şi funcţia f continuă, rezultă că f ( x ) = c , ∀x ∈ [ a, b]. ■

Corolarul 1. Dacă P, Q :[ a, b] → \ sunt funcţii continue care satisfac


b

∫ [ P( x)h( x) + Q( x)h′( x)]dx = 0


a

pentru orice funcţie h de clasă C 1 pe [a, b] , cu h( a ) = h(b) = 0 , atunci funcţia Q este


derivabilă şi Q′( x) = P ( x ) , ∀x ∈ [ a, b] .

x
Demonstraţie. Fie funcţia f :[ a, b] → \ , f ( x) = ∫ P(t )dt . Această funcţie este
a

derivabilă şi f ′( x) = P ( x) , ∀x ∈ [ a, b] . Conform ipotezei, pentru orice funcţie h de clasă C 1

pe [a, b] , cu h( a ) = h(b) = 0 , avem


b

∫ [ f ′( x)h( x) + Q( x)h′( x)]dx = 0 ,


a
de unde, integrând prin părţi, obţinem
4. Elemente de calcul variaţional 59
b b b

∫ Q( x)h′( x)dx = −∫ f ′( x)h( x)dx = ∫ f ( x)h′( x)dx .


a a a
În consecinţă
b

∫ [Q( x) − f ( x)]h′( x)dx = 0 .


a

Conform Lemei 4.3.3, rezultă că funcţia Q − f este constantă pe [a, b] , deci


Q′( x ) = f ′( x ) = P ( x ) , ∀x ∈ [ a, b] . ■

Teorema 4.3.1. (Teorema lui Euler). Fie D ⊂ \ 3 o mulţime deschisă, F : D → \ o


funcţie de clasă C 1 , I = [ a, b] ⊂ \ şi D = { y ∈C 1 ( I ; \) ( x, y ( x), y′( x) ) ∈ D, ∀x ∈ I } .
Fie, de asemenea, funcţionala F :D → \ ,
b
F ( y ) = ∫ F ( x, y, y′)dx , ∀y ∈D .
a

Dacă funcţia y0 ∈A = { y ∈D y (a) = c, y (b) = d } realizează un extrem al


funcţionalei F pe mulţimea funcţiilor admisibile A , atunci funcţia
∂F
x6 ( x, y0 ( x), y0′ ( x)) este de clasă C 1
pe [a, b] şi funcţia y0 verifică ecuaţia diferenţială
∂y′
∂F d ⎛ ∂F ⎞
= ⎜ ⎟. (5)
∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠

1
Demonstraţie. Fie h o funcţie de clasă C pe [a, b] , care satisface condiţiile la limită
⎛ r r ⎞
h( a ) = 0 , h(b) = 0 şi funcţia ϕ h : ⎜ −
⎜ h h
, ⎟⎟ → \ , ϕh (t ) = F ( y0 + th) . Variaţia întâi a
⎝ ⎠
funcţionalei F este δ hF ( y0 ) = ϕ h′ (0) , deci
d⎛ ⎞
b
δ hF ( y0 ) = ⎜ ∫ F ( x, y0 ( x) + th( x), y0′ ( x) + th′( x) )dx ⎟ =
dt ⎝ a ⎠ t =0
b
⎡d ⎤
= ∫ ⎢ ( F ( x, y0 ( x) + th( x), y0′ ( x) + th′( x) ) ) ⎥dx =
a ⎣
dt t =0 ⎦
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
= ∫ ⎢ ( x, y0 ( x), y0′ ( x) ) ⋅ h( x) + ( x, y0 ( x), y0′ ( x) ) ⋅ h′( x) ⎥dx .
a ⎣
∂y ∂y′ ⎦
Conform teoremei lui Fermat, δ hF ( y0 ) = 0 , pentru orice funcţie h de clasă C 1
pe
[a, b] , care satisface h( a ) = 0 , h(b) = 0 , deci
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
∫ ⎢⎣ ∂y ( x, y ( x), y′ ( x) ) ⋅ h( x) + ∂y′ ( x, y ( x), y′ ( x) ) ⋅ h′( x)⎥⎦dx = 0 .
a
0 0 0 0

Concluzia teoremei rezultă din Corolarul 1. ■


60 ECUAŢII

Aşadar, teorema lui Euler ne dă o condiţie necesară de extrem, cu care problema poate
fi complet rezolvată în multe cazuri. Problema condiţiilor suficiente de extrem depăşeşte
cadrul acestui curs şi nu o vom aborda.

Ecuaţia diferenţială (5) se numeşte ecuaţia lui Euler-Lagrange asociată funcţionalei


F . Soluţiile ecuaţiei diferenţiale (5) se numesc extremale. Ele sunt susceptibile de a fi
puncte de minim pentru funcţionala F .

Observaţia 4.3.2. Dacă funcţia F ∈C 2 ( D) , derivând în raport cu x termenul drept al


ecuaţiei (4), aceasta devine
∂2 F ∂2 F ∂ 2 F ∂F
′′
y + ′
y + − = 0.
∂y′2 ∂y∂y′ ∂x∂y′ ∂y
∂2 F
Rezultă că, dacă nu este identic nulă, atunci ecuaţia diferenţială (4) este o ecuaţie
∂y′2
diferenţială de ordinul al doilea, deci soluţia sa generală depinde de două constante arbitrare.
Aceste constante se determină folosind condiţia suplimentară a problemei: curba
căutată trebuie să treacă prin două puncte date.

Exemplu. Să se determine extremalele funcţionalei


2
F ( y ) = ∫ ( x 2 y′2 + 12 y 2 )dx ,
1
care satisfac condiţiile la limită y (1) = 1 , y (2) = 8 .

∂F ∂F
În acest caz F ( x, y, y′) = x 2 y′2 + 12 y 2 ,
= 24 y , = 2 x 2 y′ .
∂y ∂y′
În consecinţă, ecuaţia Euler-Lagrange va fi
d
24 y − (2 x 2 y′) = 0 sau 24 y − 4 xy′ − 2 x 2 y′′ = 0 .
dx
Se ajunge astfel la ecuaţia diferenţială de tip Euler
x 2 y′′ + 2 xy′ − 12 y = 0 .
dy
Facem schimbarea de variabilă x = et şi ţinem seama că y′ = e − t ,
dt
⎛ d 2 y dy ⎞
y′′ = e−2t ⎜ 2 − ⎟ . Atunci, ecuaţia diferenţială Euler se transformă în ecuaţia liniară cu
⎝ dt dt ⎠
coeficienţi constanţi
d 2 y dy
+ − 12 y = 0 ,
dt 2 dt
care are soluţia y (t ) = C1e3t + C2 e −4t . Prin urmare soluţia ecuaţiei diferenţiale Euler este
C
y ( x) = C1 x 3 + 42 . Din condiţiile la limită obţinem C1 = 1 , C2 = 0 . Aşadar, extremala căutată
x
este y ( x) = x . 3
4. Elemente de calcul variaţional 61

∂2 F
Observaţia 4.3.3. Să presupunem că ≡ 0 . Atunci funcţia F este de forma
∂y′2
F ( x, y , y ′) = P ( x, y ) + Q ( x, y ) y ′ .
Ecuaţia lui Euler devine
∂P ∂Q ∂Q ∂Q
+ y′ − − y′ = 0 ,
∂y ∂y ∂x ∂y
adică
∂P ∂Q
= . (6)
∂y ∂x
Dacă această relaţie este satisfăcută identic, atunci expresia de sub semnul integralei
[ P ( x, y ) + Q ( x, y ) y′]dx = P ( x, y )dx + Q ( x, y )dy
va fi o diferenţială totală exactă, deci valoarea integralei depinde numai de capetele curbei, nu
şi de drumul de integrare. În acest caz problema variaţională nu are sens.
Dacă relaţia (6) nu este satisfăcută identic, atunci ea defineşte o curbă bine
determinată, care, în general, nu va trece prin punctele date. În acest caz, problema
variaţională nu are soluţie. În anumite cazuri particulare, relaţia (6) poate să dea soluţia
problemei de extrem pentru funcţionala corespunzătoare.

Exemplu. Să se determine extremalele funcţionalei


2
F ( y ) = ∫ (3 x − y ) ydx ,
1
care satisfac condiţiile la limită y (1) = 1 , y (2) = 8 .

∂F
În acest caz F ( x, y, y′) = 3 xy − y 2 , iar ecuaţia lui Euler devine = 0 , adică
∂y
3
3 x − 2 y = 0 . Prin urmare, y ( x ) =
x , care, în mod evident, nu satisface condiţiile la limită.
2
Cazuri particulare ale ecuaţiei lui Euler

1) Funcţia F nu depinde de y .

∂F
În acest caz = 0 şi ecuaţia lui Euler devine
∂y
d ⎛ ∂F ⎞
⎜ ⎟ = 0,
dx ⎝ ∂y′ ⎠
deci
∂F
=C (7)
∂y′
este o integrală primă pentru ecuaţia lui Euler.

Exemplu. Să se determine extremalele funcţionalei


2
F ( y ) = ∫ y′(1 + x 2 y′)dx ,
1
62 ECUAŢII

care satisfac condiţiile la limită y (1) = 3 , y (2) = 5 .

În acest caz F ( x, y, y′) = y′(1 + x 2 y′) , deci F nu depinde de y . Conform celor de mai
C −1
sus, extremalele funcţionalei satisfac ecuaţia (6), adică 1 + 2x 2 y′ = C . Atunci y ′ = , de
2x2
C
unde, prin integrare, găsim familia de hiperbole y = 1 + C2 . Constantele C1 şi C2 se
x
1
determină din condiţiile la limită. Obţinem sistemul C1 + C2 = 3 , C1 + C2 = 5 , care are
2
4
soluţiile C1 = −4 , C2 = 7 . Extremala căutată este y ( x) = 7 − .
x

2) Funcţia F nu depinde de x .

În acest caz vom arăta că


∂F
F − y′ =C (8)
∂y′
este o integrală primă pentru ecuaţia lui Euler.

Într-adevăr, deoarece F = F ( y , y ′) şi ţinând seama de ecuaţia lui Euler, obţinem


succesiv:
d ⎛ ∂F ⎞ ∂F ∂F ∂F d ⎛ ∂F ⎞
⎜ F − y′ ′ ⎟ = y′ + y′′ − y′′ − y′ ⎜ ⎟=
dx ⎝ ∂y ⎠ ∂y ∂y′ ∂y′ dx ⎝ ∂y′ ⎠
⎛ ∂F d ⎛ ∂F ⎞ ⎞
= y′ ⎜ − ⎜ ⎟⎟ = 0,
⎝ ∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠ ⎠
de unde rezultă (8).

Exemplu. Să se rezolve problema brachistocronei. Altfel spus, să se determine


extremalele funcţionalei
a
1 + y ′2 ( x )
T ( y) = ∫ dx ,
0 y ( x )
care satisfac condiţiile la limită y (0) = 0 , y (a ) = b .

1 + y ′2 ∂F y′
În acest caz F ( x, y, y′) = F ( y, y′) = . Deoarece = , din (8)
y ∂y′ y 1 + y ′2
1 + y ′2 y ′2 1 1
obţinem − = C , care se mai scrie = C . Notând k = ,
y y 1 + y ′2 y 1 + y ′2 C2
rezultă că
k
y= .
1 + y ′2
4. Elemente de calcul variaţional 63

k
Punând y ′ = ctgt , rezultă că y = k sin 2 t = (1 − cos 2t ) . Atunci
2
dy k sin 2t
dx = = = 2k sin 2 tdt = k (1 − cos 2t )dt .
y′ ctgt
Prin urmare
k
x= (2t − sin 2t ) + k1 .
2
Aşadar, obţinem curbele sub formă parametrică
⎧ k
⎪⎪ x = 2 (2t − sin 2t ) + k1
⎨ (9)
⎪ y = k (1 − cos 2t )
⎪⎩ 2
constantele k şi k1 fiind arbitrare şi se determină din condiţiile la limită. Ecuaţiile (9)
k
reprezintă o familie de cicloide generate prin rostogolirea unui cerc de rază pe axa reală.
2
Punctele de întoarcere vor fi puncte de pe axa reală de abscise x = k1 + 2nπ k , n ∈ ] .
Cum, prin ipoteză, curba căutată trece prin origine, va rezulta k1 = 0 . Constanta k se
determină din condiţia y (a ) = b .

b
4.4. Funcţionale de tipul F ( y, z ) = ∫ F ( x, y, z, y′, z′)dx
a

Fie D ⊂ \5 o mulţime deschisă , F : D → \ o funcţie de clasă C 1 şi I = [ a, b] ⊂ \ .


De asemenea, fie
D = {( y, z ) ∈C 1 ( I ; \ 2 ) ( x, y ( x), z ( x), y′( x), z′( x) ) ∈ D, ∀x ∈ I } ,
y1 , y2 , z1 , z 2 ∈ \ numere date şi
= {( y, z ) ∈D
A y (a) = y1 , y (b) = y2 , z (a) = z1 , z (b) = z2 } .
Considerăm funcţionala F :A → \ ,
b
F ( y, z ) = ∫ F ( x, y, z , y′, z′)dx . (1)
a
Această funcţională depinde de F . Mulţimea A se numeşte mulţimea funcţiilor
admisibile.

Teorema 4.4.1. Dacă ( y, z ) ∈C 1 ( I ; \ 2 ) realizează extremumul funcţionalei (1) pe


∂F
mulţimea funcţiilor admisibile, atunci funcţiile x 6 ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z′( x)) ,
∂y′
∂F
x6 ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z ′( x)) sunt de clasă C 1 , iar funcţiile y şi z verifică sistemul de
∂z ′
ecuaţii diferenţiale
64 ECUAŢII

⎧ ∂F d ⎛ ∂F ⎞
⎪ = ⎜ ⎟
⎪ ∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠
⎨ . (2)
⎪ ∂F = d ⎛ ∂F ⎞
⎜ ⎟
⎩⎪ ∂z dx ⎝ ∂z′ ⎠

Demonstraţie. Fie ( g , h) ∈C 1 ( I ; \ 2 ) care satisface condiţiile la limită g ( a ) = 0 ,


g (b) = 0 , h( a ) = 0 , h(b) = 0 şi funcţia
⎛ r ⎞ r
ϕ( g ,h ) : ⎜⎜ − ⎟⎟ → \ , ϕ( g ,h ) (t ) = F ( y + tg , z + th) .
,
⎝ ( g , h) ( g , h)

Variaţia întâi a funcţionalei (1) este δ ( g ,h )F ( y , z ) = ϕ(′g , h ) (0) , deci
d⎛ ⎞
b
δ ( g ,h )F ( y, z ) = ⎜ ∫ F ( x, y ( x) + tg ( x), y′( x) + tg ′( x), z ( x) + th( x), z ′( x) + th′( x) )dx ⎟ =
dt ⎝ a ⎠ t =0

b
⎡d ⎤
= ∫ ⎢ ( F ( x, y ( x) + tg ( x), y′( x) + tg ′( x), z ( x) + th( x), z′( x) + th′( x) ) ) ⎥dx =
a ⎣
dt t =0 ⎦
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
= ∫ ⎢ ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z ′( x) ) ⋅ g ( x) + ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z′( x) ) ⋅ g ′( x) ⎥dx +
a ⎣
∂y ∂y′ ⎦
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
+ ∫ ⎢ ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z ′( x) ) ⋅ h( x) + ( x, y ( x), y′( x), z ( x), z ′( x) ) ⋅ h′( x) ⎥dx . (3)
a ⎣
∂z ∂z′ ⎦
Conform teoremei lui Fermat, δ ( g ,h )F ( y , z ) = 0 , pentru orice funcţii g şi h de clasă
C pe [a, b] , care satisfac g ( a ) = 0 , g (b) = 0 , h( a ) = 0 , h(b) = 0 .
1

În particular, scriind δ ( g ,h )F ( y , z ) = 0 pentru ( g , 0) respectiv (0, h) şi ţinând seama


de (3), obţinem:
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
∫a ⎣ ∂y
⎢ ( x , y ( x ), y ′( x ), z ( x ), z ′( x ) ) ⋅ g ( x ) + ( x, y ( x ), y ′( x ), z ( x ), z ′( x ) ) ⋅ g ′( x ) ⎥dx = 0 ,
∂y′ ⎦
b
⎡ ∂F ∂F ⎤
∫ ⎢⎣ ∂z ( x, y( x), y′( x), z ( x), z′( x) ) ⋅ h( x) + ∂z′ ( x, y( x), y′( x), z ( x), z′( x) ) ⋅ h′( x)⎥⎦dx = 0 .
a
Concluzia teoremei rezultă din Corolarul 1. ■

Aşadar, Teorema 4.4.1 dă condiţii necesare de extrem. Sistemul de ecuaţii diferenţiale


(2) se numeşte sistemul Euler-Lagrange asociat funcţionalei (1). Curbele y şi z care satisfac
sistemul (2) se numesc curbe extremale sau, simplu, extremale ale funcţionalei (1).

Observaţia 4.5.1. 1) Dacă funcţia F nu depinde explicit de y sau z , atunci sistemul


(2) admite, în mod evident, integralele prime
∂F ∂F
= C respectiv = C′ .
∂y′ ∂z ′
4. Elemente de calcul variaţional 65

2) Dacă funcţia F nu depinde explicit de x , atunci sistemul (2) admite integrala


primă
∂F ∂F
F − y′ − z′ =C.
∂y′ ∂z′
Într-adevăr,
d ⎛ ∂F ∂F ⎞ ∂F ∂F ∂F ∂F
⎜ F − y′ ′ − z ′ ′ ⎟ = y′ + z′ + y′′ + z′′ −
dx ⎝ ∂y ∂z ⎠ ∂y ∂z ∂y′ ∂z′
∂F d ⎛ ∂F ⎞ ∂F d ⎛ ∂F ⎞
− y′′
− y′ ⎜ ⎟ − z′′ − z′ ⎜ ⎟ = 0,
∂y′ dx ⎝ ∂y′ ⎠ ∂z ′ dx ⎝ ∂z ′ ⎠
deoarece y şi z care satisfac sistemul Euler-Lagrange.

Exemplu. Să se determine extremalele funcţionalei


π
F ( y, z ) = ∫ (2 yz − 2 y 2 + y′2 − z ′2 )dx ,
0

care satisfac condiţiile la limită y (0) = 0 , y (π ) = 1 , z (0) = 0 , z (π ) = 1 .

Deoarece F ( x, y, z, y′, z ′) = 2 yz − 2 y 2 + y′2 − z′2 , sistemul Euler-Lagrange devine:


⎧ ∂F d ⎛ ∂F ⎞
⎪ − ⎜ ⎟ = 2 z − 4 y − 2 y′′ = 0
⎪ ∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠
⎨ .
⎪ ∂F − d ⎛ ∂F ⎞ = 2 y − 2 z′′ = 0
⎜ ⎟
⎩⎪ ∂z dx ⎝ ∂z ′ ⎠
Din sistemul y′′ + 2 y − z = 0 , z ′′ + y = 0 , eliminând pe z , obţinem ecuaţia diferenţială
y + 2 y′′ + y = 0 , a cărei soluţie generală este
IV

y ( x) = C1 cos x + C2 sin x + x(C3 cos x + C4 sin x) .


1
Din condiţiile y (0) = 0 , y (π ) = 1 , obţinem C1 = 0 şi C3 = − . În consecinţă
π
x
y ( x) = C2 sin x + C4 x sin x − cos x .
π
Din prima ecuaţie a sistemului rezultă că
1
z ( x) = C2 sin x + C4 (2 cos x + x sin x) + (2sin x − x cos x) .
π
Folosind condiţiile z (0) = 0 , z (π ) = 1 , obţinem C4 = 0 şi C2 arbitrar. În concluzie,
curbele extremale căutate sunt:
x
y ( x) = C2 sin x − cos x ,
π
1
z ( x) = C2 sin x + (2sin x − x cos x) .
π
66 ECUAŢII

b
4.5. Funcţionale de tipul F ( y ) = ∫ F ( x, y, y′, y′′,..., y ( n ) )dx
a

Procedând ca în secţiunea 4.3, vom aborda probleme ale calculului variaţional, în care
funcţia de sub semnul integrală depinde nu numai de derivata de ordinul întâi, ci şi de
derivatele de ordin superior. Probleme de acest tip apar des în teoria elasticităţii. Prezentăm,
pe scurt, un exemplu. Să se determine forma axei unei grinzi încovoiate, cu anumite condiţii
la extremităţi. Această problemă revine la găsirea extremumului energiei potenţiale a
sistemului. Dar energia potenţială a unei grinzi încovoiate depinde de curbură. Prin urmare, în
această problemă se caută curbele extremale în cazul în care funcţia de sub semnul integrală
depinde de derivatele de ordinul întâi şi de ordinul al doilea ale funcţiei necunoscute.
Fie I = [ a, b] ⊂ \ , n ∈ `* şi fie C n ( I ; \) spaţiul vectorial real al funcţiilor y : I → \
de clasă C n , înzestrat cu norma
y = sup y ( x) + sup y′( x) + ... + sup y ( n ) ( x) .
x∈I x∈I x∈I
n +1
Dacă F :[a, b] × \ → \ este o funcţie dată, de clasă C 1 , considerăm funcţionala
F :C n ( I ; \) → \ ,
b
F ( y ) = ∫ F ( x, y, y′, y′′,..., y ( n ) )dx . (1)
a
Problema pe care o vom aborda se enunţă în modul următor. Dintre toate curbele
y ∈C ( I ; \) , care verifică condiţiile la limită:
n

y (a) = c1 , y′(a) = c2 ,…, y ( n −1) (a ) = cn ,


y(b) = d1 , y′(b) = d 2 ,…, y ( n −1) (b) = d n , (2)
să se determine acea curbă de-a lungul căreia funcţionala (1) realizează un extremum.
Se constată uşor că, dacă se cunoaşte o funcţie y0 ∈C n ( I ; \ ) care verifică condiţiile
la limită (2), atunci orice altă funcţie y ∈C n ( I ; \) care verifică, de asemenea, condiţiile la
limită (2), este de forma y = y0 + h , unde h ∈C n ( I ; \ ) satisface condiţiile la limită:
h( a ) = 0 , h′( a ) = 0 ,…, h( n −1) (a) = 0 ,
h(b) = 0 , h′(b) = 0 ,…, h( n −1) (b) = 0 . (3)
Prin urmare, dacă y0 ∈C ( I ; \ ) realizează un extrem al funcţionalei (1) pe mulţimea
n

funcţiilor din C n ( I ; \ ) care satisfac condiţiile la limită (2), atunci, în mod necesar
δ hF ( y0 ) = 0 ,
pentru orice h ∈C n ( I ; \ ) care satisface condiţiile la limită (3).

Teorema 4.5.1. Fie F :[a, b] × \ n +1 → \ o funcţie de clasă C n +1 . Dacă funcţia


y ∈C 2 n ( I ; \) realizează un extrem al funcţionalei (1) pe mulţimea funcţiilor din C n ( I ; \) ,
care satisfac condiţiile la limită (2), atunci funcţia y verifică ecuaţia diferenţială
∂F d ⎛ ∂F ⎞ d 2 ⎛ ∂F ⎞ n −1 d ⎛ ∂F ⎞
n
= ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ + ... + ( −1) ⎜ ⎟. (4)
∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠ dx 2 ⎝ ∂y′′ ⎠ dx n ⎝ ∂y ( n ) ⎠
4. Elemente de calcul variaţional 67

Demonstraţie. Vom arăta că funcţionala (1) admite variaţia întâi în orice punct
y ∈C n ( I ; \) , după direcţia oricărui h ∈C n ( I ; \ ) . Într-adevăr
d⎛ ⎞
b
δ hF ( y ) = ⎜ ∫ F ( x, y + th, y′ + th′,..., y ( n ) + th( n ) )dx ⎟ =
dt ⎝ a ⎠ t =0

b
⎡ ∂F ∂F ∂F ∂F ⎤
= ∫ ⎢ ⋅h + ⋅ h′ + ⋅ h′′ + ... + ( n ) ⋅ h( n ) ⎥dx .
a ⎣
∂y ∂y′ ∂y′′ ∂y ⎦
Să presupunem acum că funcţia h satisface condiţiile la limită (3). Integrând prin
părţi, pentru orice k , 1 ≤ k ≤ n , obţinem
d ⎛ ∂F ⎞ ( k −1)
b b
∂F
∫a ∂y ( k ) ⋅ h dx = −∫a dx ⎜⎝ ∂y (k ) ⎟⎠ ⋅ h dx =
(k )

d 2 ⎛ ∂F ⎞ ( k − 2) d k ⎛ ∂F ⎞
b b
=∫
2 ⎜ (k ) ⎟
⋅ h dx = ... = ( −1) k
∫ k ⎜ (k ) ⎟
⋅ h dx .
a
dx ⎝ ∂y ⎠ a
dx ⎝ ∂y ⎠
În consecinţă, avem
b
⎡ ∂F d ⎛ ∂F ⎞ d n ⎛ ∂F ⎞ ⎤
δ hF ( y ) = ∫ ⎢ − ⎜ ⎟ + ... + (−1) n n ⎜ ( n ) ⎟ ⎥ ⋅ h dx .
a ⎣
∂y dx ⎝ ∂y′ ⎠ dx ⎝ ∂y ⎠ ⎦
Deoarece δ hF ( y ) = 0 pentru orice funcţie h de clasă C n pe [a, b] , care satisface
h( a ) = 0 , h(b) = 0 , din lema fundamentală a calculului variaţional rezultă că funcţia y
satisface ecuaţia diferenţială (4). ■

Prin urmare Teorema lui 4.5.1 dă o condiţie necesară de extrem. Ecuaţia diferenţială
(4) se numeşte ecuaţia Euler-Poisson asociată funcţionalei (1). Soluţiile acestei ecuaţii se
numesc curbe extremale sau, simplu, extremale ale funcţionalei (1).

Exemplu. Să se determine extremalele funcţionalei


1
F ( y ) = ∫ (2 yy′ − 2 y 2 − y ′2 + y ′′2 )dx ,
0

care satisfac condiţiile la limită y (0) = 1 , y ′(0) = 0 , y (1) = ch1 , y ′(0) = sh1 .

∂F
În acest caz F ( x, y, y′, y′′) = 2 yy′ − 2 y 2 − y′2 + y′′2 , = 2 y′ − 4 y ,
∂y
∂F ∂F
= 2 y − 2 y′ , = 2 y′′ . În consecinţă, ecuaţia Euler-Poisson asociată funcţionalei este
∂y′ ∂y′′
d d2
2 y′ − 4 y − (2 y − 2 y′) + 2 (2 y′′) = 0 sau y IV + y′′ − 2 y = 0 . Ecuaţia caracteristică a acestei
dx dx
ecuaţii diferenţiale este r + r 2 − 2 = 0 şi are rădăcinile r1 = 1 , r2 = −1 , r3 = i 2 , r4 = −i 2 .
4

Atunci soluţia generală a ecuaţiei Euler-Poisson va fi


y ( x) = C1e x + C2e− x + C3 cos 2 x + C4 sin 2 x .
68 ECUAŢII

Ţinând seama de condiţiile la limită, este util să scriem această soluţie generală
folosind funcţiile hiperbolice. Deoarece e x = chx + shx şi e − x = chx − shx , atunci, notând
k1 = C1 + C2 , k2 = C1 − C2 , rezultă că soluţia generală a ecuaţiei Euler-Poisson se poate scrie
sub forma
y ( x) = k1chx + k2shx + C3 cos 2 x + C4 sin 2 x .
Folosind condiţiile la limită, ajungem la sistemul algebric liniar k1 + C3 = 0 ,
k2 + 2C4 = 0 , k1ch1 + k2sh1 + C3 cos 2 + C4 sin 2 = ch1 , k1sh1 + k2 ch1 − 2C3 sin 2 +
+ 2C4 cos 2 = sh1 . Rezolvând acest sistem, obţinem k1 = 1 , k2 = 0 , C3 = 0 , C4 = 0 . Prin
urmare, extremala căutată este y ( x ) = chx .

∂u ∂u
4.6. Funcţionale de tipul F (u ) = ∫∫ F ( x, y, u, , )dxdy
D
∂x ∂y

Fie D ⊂ \ 2 un domeniu mărginit, a cărui frontieră este curba închisă, netedă pe


porţiuni C , U ⊂ \ 5 o mulţime deschisă şi F : U → \ o funcţie de clasă C 1 . Fie
⎛ ∂u ∂u ⎞
D = {u ∈C 1 ( D; \) ⎜ x, y, u ( x, y ), ( x, y ), ( x, y ) ⎟ ∈ U , ∀( x, y ) ∈ D} .
⎝ ∂x ∂y ⎠
Considerăm funcţionala F : D → \ ,
b
∂u ∂u
F (u ) = ∫ F ( x, y, u ( x, y ), ( x, y ), ( x, y ))dxdy , (1)
a
∂x ∂y
Se poate demonstra că mulţimea D este o submulţime deschisă a spaţiului normat
1
C ( D; \) . Dacă g este o funcţie dată pe curba C , fie
A = {u ∈D ; u C = g} .
Este clar că, dacă funcţia u0 ∈A este cunoscută, atunci orice altă funcţie u ∈A
este de forma u = u0 + h , unde h C = 0 .
Ne punem problema determinării punctelor de extrem ale funcţionalei (1) pe mulţimea
A . Pentru rezolvarea acestei probleme sunt utile următoarele rezultate.

Lema 4.6.1. Fie f : D → \ o funcţie continuă cu proprietatea că pentru orice funcţie


h de clasă C 1 pe o mulţime deschisă ce conţine D , cu h C = 0 , satisface condiţia

∫∫ f ( x, y)h( x, y)dxdy = 0 .
D
(2)

Atunci f ( x, y ) = 0 , pentru orice ( x, y ) ∈ D .

Demonstraţie. Funcţia f fiind continuă, este suficient să arătăm că f ( x, y ) = 0 ,


pentru orice x ∈ D . Presupunem, prin absurd, că f nu este identic nulă pe D , deci există
( a, b) ∈ D astfel încât f ( a, b) ≠ 0 . Fără micşorarea generalităţii, presupunem că f ( a, b) > 0 .
4. Elemente de calcul variaţional 69

Funcţia f fiind continuă în punctul (a, b) , pentru orice ε > 0 există r > 0 suficient de
mic, astfel încât V = B ( ( a , b ); r ) ⊂ D şi pentru orice ( x, y ) ∈ V , avem f ( x, y) − f (a, b) < ε .
Altfel spus, pentru orice ( x, y ) ∈ V au loc inegalităţile f ( a, b) − ε < f ( x, y ) < f ( a, b) + ε . În
1
particular, pentru ε = f (a, b) rezultă că există o bilă corespunzătoare V = B ( ( a, b); r )
2
1
astfel încât pentru orice x ∈V avem f ( x, y ) > f (a, b) . Fie funcţia
2

h ( x, y ) = ⎨
( )
⎧⎪ ( x − a)2 + ( z − b) 2 − r 2 2 , dacă x ∈ V
.
⎪⎩0, dacă x ∉V
Se verifică uşor că funcţia h satisface condiţiile din enunţul lemei. În plus, folosind
teorema de medie pentru integrala dublă, rezultă că
∫∫ f ( x, y)h( x, y)dxdy = ∫∫ f ( x, y)h( x, y)dxdy >
D V

1 1
> f (a, b) ∫∫ h( x, y )dxdy = f (a, b)h( x , y ) ⋅ π r 2 > 0 ,
2 V
2
unde ( x , y ) ∈ V , ceea ce contrazice (2). ■

Corolarul 1. Dacă P : D → \ este o funcţie continuă, iar Q şi R sunt două funcţii de


clasă C 1 pe o mulţime deschisă care conţine D , care satisfac
∂h ∂h
∫∫D [ P( x, y)h( x, y) + Q( x, y) ∂x ( x, y) + R( x, y ) ∂y ( x, y )]dxdy = 0 (3)

pentru orice funcţie h de clasă C 1


pe o mulţime deschisă ce conţine D , cu h C = 0 , atunci
∂Q ∂R
P ( x, y ) = ( x, y ) + ( x, y ) , ∀( x, y ) ∈ D .
∂x ∂y

Demonstraţie. Deoarece
∂h ∂h ∂ ∂ ∂Q ∂R
Q +R = (Qh) + ( Rh) − h− h,
∂x ∂y ∂x ∂y ∂x ∂y
rezultă că
∂h ∂h ∂ ∂ ∂Q ∂R
∫∫D [Q ∂x + R ∂y ]dxdy = ∫∫D [ ∂x (Qh) + ∂y ( Rh)]dxdy − ∫∫D [ ∂x h + ∂y h]dxdy .
Conform formulei Green-Riemann şi ţinând seama că h C = 0 , rezultă
∂ ∂
∫∫ [ ∂x (Qh) + ∂y ( Rh)]dxdy = v∫ (− Rh)dx + (Qh)dy = 0 .
D C
Aşadar
∂h ∂h ∂Q ∂R
∫∫ [Q ∂x + R ∂y ]dxdy = −∫∫ [ ∂x h + ∂y h]dxdy .
D D
Înlocuind în (3), obţinem
∂Q ∂R
∫∫D [ P( x, y ) − ∂x ( x, y ) − ∂y ( x, y )]h( x, y)dxdy = 0 ,
70 ECUAŢII

pentru funcţie h de clasă C 1 , care satisface h C = 0 . Corolarul rezultă din Lema 4.6.1. ■

Teorema 4.6.1. Dacă funcţia u ∈A realizează un extrem al funcţionalei (1) pe


mulţimea funcţiilor admisibile, atunci funcţia u verifică ecuaţia cu derivate parţiale
∂F ∂ ⎛ ∂F ⎞ ∂ ⎛ ∂F ⎞
− ⎜ ⎟− ⎜ ⎟ =0, (4)
∂u ∂x ⎝ ∂u x ⎠ ∂y ⎝⎜ ∂u y ⎟⎠
∂u ∂u
unde u x = , uy = .
∂x ∂y

Demonstraţie. Fie h o funcţie de clasă C 1 , care satisface h C = 0 şi funcţia


⎛ r r ⎞
ϕ h : ⎜⎜ − , ⎟ → \ , ϕh (t ) = F (u + th) . Variaţia întâi a funcţionalei (1) este

⎝ h h ⎠
δ hF (u ) = ϕ h′ (0) , deci
d⎛ ⎛ ∂u ∂h ∂u ∂h ⎞ ⎞
δ hF (u ) = ⎜ ∫∫ F ⎜ x, y, u + th, + t , + t ⎟dxdy ⎟ =
dt ⎝ D ⎝ ∂x ∂x ∂y ∂y ⎠ ⎠ t =0

d ⎡ ⎛ ∂u ∂h ∂u ∂h ⎞ ⎤
= ∫∫ ⎢ F ⎜ x, y, u + th, + t , + t ⎟ ⎥ dxdy =
D
dt ⎣ ⎝ ∂x ∂x ∂y ∂y ⎠ ⎦
t =0

⎡ ∂F ∂F ∂h ∂F ∂h ⎤
= ∫∫ ⎢ h+ + ⎥dxdy .
D ⎣⎢ ∂u ∂u x ∂x ∂u y ∂y ⎦⎥
Deoarece δ hF (u ) = 0 pentru orice funcţie h de clasă C 1
care satisface h C = 0 ,
obţinem că
⎡ ∂F ∂F ∂h ∂F ∂h ⎤
∫∫ ⎢⎢ ∂u h + ∂u + ⎥dxdy = 0 , ∀h ∈C , h C = 0 .
1

D ⎣ x ∂x ∂u y ∂y ⎦⎥

Teorema rezultă din Corolarul 1. ■

Şi în acest caz, Teorema 4.6.1 dă o condiţie necesară de extrem. Ecuaţia cu derivate


parţiale (4) se numeşte ecuaţia Euler-Ostrogradski asociată funcţionalei (1). Soluţiile acestei
ecuaţii se numesc suprafeţe extremale sau, simplu, extremale ale funcţionalei (1).

Exemplu. Fie D ⊂ \ 2 un domeniu mărginit, a cărui frontieră este curba închisă,


netedă pe porţiuni C şi f : D → \ o funcţie continuă dată. Să se determine extremalele
funcţionalei
F (u ) = ∫∫ (u x2 + u y2 + 2 fu ) dxdy , (5)
D

care satisfac u C = g , g fiind o funcţie dată pe curba C .

Deoarece F ( x, y, u, u x , u y ) = u x2 + u y2 + 2 fu , avem
4. Elemente de calcul variaţional 71

∂F ∂F ∂F
=2f , = 2u x , = 2u y ,
∂u ∂u x ∂u y
deci ecuaţia Euler-Ostrogradski este
∂ ∂
2 f − (2u x ) − (2u y ) = 0 ,
∂x ∂y
adică
∂ 2u ∂ 2u
+ = f.
∂x 2 ∂y 2
Prin urmare, problema determinării extremalelor funcţionalei (5) conduce la
rezolvarea problemei Dirichlet
⎧⎪ Δu = f
⎨ .
⎪⎩u C = g
CAPITOLUL 5

ELEMENTE DE TEORIA PROBABILITĂŢILOR

5.1. Câmp de evenimente

Un fenomen întâmplător se poate observa, de regulă, de mai multe ori. Faptul că este
întâmplător se manifestă prin aceea că nu ştim dinainte care este rezultatul producerii acestui
fenomen. Rezultatele posibile ale unui fenomen întâmplător se numesc evenimentele
elementare ale acestui fenomen.

Exemplu. Pentru fenomenul “aruncarea zarului” mulţimea evenimentelor elementare


este
E = {(1), (2), (3), (4), (5), (6)} .
Mulţimea evenimentelor elementare ale fenomenului “aruncarea banului” este
{{b},{s}} , unde b =banul, s =stema.

Prin eveniment se înţelege o submulţime a mulţimii evenimentelor elementare.

Exemplu. La aruncarea zarului evenimentul “rezultat par” este submulţimea {2, 4, 6} .


Toate evenimentele care pot fi considerate la aruncarea zarului sunt următoarele:
{1} , {2} , {3} , {4} , {5} , {6}
{1, 2} , {1, 3} ,…, {5, 6}
{1, 2, 3} ,…, {4, 5, 6}
{1, 2,3, 4} ,…, {3, 4, 5, 6}
{1, 2, 3, 4, 5} ,…, {2,3, 4,5, 6}
{1, 2, 3, 4,5, 6}
În total sunt C61 + C62 + C63 + C64 + C65 + C66 = 26 − 1 evenimente. Evenimentul
{1, 2, 3, 4,5, 6} se mai numeşte şi evenimentul sigur. La aceste evenimente se adaugă şi
evenimentul imposibil, notat ∅ . Astfel încât mulţimea tuturor evenimentelor corespunzătoare
fenomenului “aruncarea zarului” este P ( E ) şi conţine 26 elemente.

În general, dacă mulţimea evenimentelor elementare este E , atunci mulţimea tuturor


evenimentelor este P ( E ) şi conţine 2CardE elemente, unde am notat cu CardE numărul
elementelor mulţimii E .

Exemplu. Considerăm fenomenul „aruncarea a două zaruri”.


E = {1, 2, 3, 4, 5, 6} × {1, 2, 3, 4, 5, 6} = {(i, j );1 ≤ i ≤ 6,1 ≤ j ≤ 6} .
Evenimentul „dublă” este
A = {(1,1), (2, 2), (3, 3), (4, 4), (5, 5), (6, 6)} .
5. Elemente de teoria probabilităţilor 73
Evenimente contrare. Fiecărui eveniment A îi corespunde evenimentul contrar, notat
A = CA = E \ A şi constă în nerealizarea evenimentului A .
De exemplu, în cazul aruncării zarului, dacă A = {1, 2} , atunci A = {3, 4,5, 6} .

Evenimentul implicat de alt eveniment. Spunem că evenimentul A implică


evenimentul B şi notăm A ⊂ B , dacă B se realizează de fiecare dată când se realizează A .
Este clar că ∅ ⊂ A , pentru orice eveniment A .
Două evenimente A şi B se numesc egale şi scriem A = B , dacă A ⊂ B şi B ⊂ A .
În cazul aruncării zarului, evenimentul {3} nu poate fi consecinţa nici unui alt
eveniment în afară de ∅ .
În general, evenimentele elementare nu sunt implicate de nici un alt eveniment diferit
de ∅ . Aşadar, dacă {e} este un eveniment elementar şi A ⊂ {e} , rezultă că A = ∅ sau
A = {e} .

Operaţii cu evenimente

Dacă A şi B sunt evenimente, putem considera evenimentul „ A sau B ”, notat


A ∪ B şi evenimentul „ A şi B ”, notat A ∩ B .
Evenimentele A şi B se numesc incompatibile dacă A ∩ B = ∅ . Evident,
evenimentele A şi B se numesc compatibile dacă A ∩ B ≠ ∅ .

Prin abstractizarea noţiunilor expuse mai sus, se introduce noţiunea de câmp de


evenimente, ale cărei axiome trebuie să ne asigure că o dată cu două evenimente A şi B ,
putem vorbi de evenimentele A ∪ B , A ∩ B , A etc.

Definiţia 5.1.1. Fie X o mulţime nevidă ale cărei elemente le vom numi evenimente
elementare şi fie Ω ⊂ P ( X ) o familie nevidă de părţi ale lui X . Perechea ( X , Ω) se
numeşte câmp de evenimente dacă
1) ∀A ∈ Ω , rezultă că A ∈ Ω ;
n
2) Dacă Ai ∈ Ω , 1 ≤ i ≤ n , atunci ∪ Ai ∈ Ω .
i =1

În cazul când X este finită, rolul lui Ω îl joacă P ( X ) . În cazul când X este infinită,
incluziunea Ω ⊂ P ( X ) este, în general, strictă. În acest caz, admitem în plus axioma

3) Dacă Ai ∈ Ω , i ∈ `* , atunci ∪ Ai ∈ Ω .
i =1

Propoziţia 5.1.1. Fie ( X , Ω) un câmp de evenimente. Atunci:


1) X ∈ Ω , ∅ ∈ Ω ;
2) ∀A, B ∈ Ω ⇒ A ∩ B ∈ Ω ;
3). ∀A, B ∈ Ω ⇒ A \ B ∈ Ω .

Demonstraţie. 1) Fie A ∈ Ω . Conform definiţiei, A ∈ Ω , deci X = A ∪ A ∈ Ω ,


∅ = X ∈Ω.
2) Ţinem seama că A ∩ B = ( A ∪ B ) . Mai general, dacă
74 ECUATII
n
Ai ∈ Ω , 1 ≤ i ≤ n , atunci ∩ Ai ∈ Ω .
i =1

3) În acest caz, A \ B = A ∩ B ∈ Ω .

5.2. Noţiunea de probabilitate

Definiţia clasică a probabilităţii. După definiţia clasică, probabilitatea este raportul


dintre numărul cazurilor favorabile şi numărul cazurilor posibile, în ipoteza că toate cazurile
sunt egal posibile. Definiţia clasică a probabilităţii este insuficientă, deoarece se aplică numai
la câmpuri finite de evenimente. Pe de altă parte, chiar şi în cazul câmpurilor finite de
evenimente nu se poate vorbi totdeauna de cazuri egal posibile (de exemplu, zarul nu este
perfect simetric).

Definiţia 5.2.1.(Definiţia axiomatică a probabilităţii). Fie ( X , Ω) un câmp de


evenimente. Se numeşte probabilitate orice funcţie p : Ω → [0,1] cu proprietăţile:
1) p ( X ) = 1 , p (∅ ) = 0 ;
2) p ( A ∪ B ) = p ( A) + p ( B ) , dacă A ∩ B = ∅ .
Tripletul ( X , Ω, p ) se numeşte câmp de probabilitate.

Teorema 5.2.1. Fie ( X , Ω, p ) un câmp de probabilitate. Atunci:


a) p ( A) = 1 − p( A) , ∀A ∈ Ω ;
n n
b) Dacă A1 , A2 ,..., An ∈ Ω şi Ai ∩ A j = ∅ pentru i ≠ j , atunci p (∪ Ai ) = ∑ p ( Ai ) ;
i =1
i =1
c) p ( A ∪ B ) = p ( A) + p ( B ) − p ( A ∩ B ) , ∀A, B ∈ Ω ;
d) Dacă A ⊂ B , atunci p ( A) ≤ p ( B ) .

Demonstraţie. a) Deoarece A ∩ A = ∅ , obţinem p ( A) + p ( A) = p ( A ∪ A) = p ( X ) = 1 ,


deci p( A) = 1 − p( A) .
b) Demonstraţia se face prin inducţie. Presupunem afirmaţia adevărată pentru k , deci
k
că p ( A1 ∪ ... ∪ Ak ) = ∑ p ( Ai ) . Vom demonstra că afirmaţia este adevărată pentru k + 1 .
i =1
k
Deoarece ( A1 ∪ ... ∪ Ak ) ∩ Ak +1 = ∪( Ai ∩ Ak +1 ) = ∅ , rezultă că
i =1
k k +1
p ( A1 ∪ ... ∪ Ak ∪ Ak +1 ) = p (∪ Ai ) + p ( Ak +1 ) = ∑ p ( Ai ) ,
i =1
i =1
deci afirmaţia este adevărată pentru orice n ∈ ` , n ≥ 2 .
c) Din egalitatea A ∪ B = ( A ∩ B ) ∪ ( A ∩ B) ∪ ( A ∩ B) (fig. 2.1) obţinem că
p( A ∪ B) = p( A ∩ B ) + p( A ∩ B) + p( A ∩ B) . (1)
Pe de altă parte A = ( A ∩ B ) ∪ ( A ∩ B) , deci p ( A) = p( A ∩ B ) + p( A ∩ B) .
Prin urmare p ( A ∩ B ) = p( A) − p( A ∩ B) . În mod asemănător se arată că
5. Elemente de teoria probabilităţilor 75

p( A ∩ B) = p( B) − p( A ∩ B) .
Înlocuind în (1) rezultă relaţia din enunţ. A∩ B A∩B
d) Cum B = A ∪ ( B ∩ A) , avem A∩ B
p( B) = p( A) + p( B ∩ A) , deci p ( A) ≤ p ( B ) . ■
Fig. 2.1

Observaţia 5.2.1. Fie X = {e1 , e2 ,..., en } o mulţime finită şi Ω = P ( X ) . Elementele lui


X sunt evenimentele elementare. Atunci
n n
1 = p ( X ) = p (∪{ei }) = ∑ p ({ei }) .
i =1
i =1
1
Dacă evenimentele sunt egal probabile atunci p ({e1}) = p ({e2 }) = ... = p ({en }) = . Fie
n
k
k
A = {ei1 } ∪ ... ∪ {eik } ∈ Ω . Atunci p( A) = ∑ p({ei j }) =
.
j =1 n
Aşadar, într-un câmp finit de evenimente, ale cărui evenimente elementare sunt egal
probabile, probabilitatea unui eveniment oarecare este raportul dintre numărul evenimentelor
elementare favorabile evenimentului şi numărul total de evenimente elementare ale câmpului.
Regăsim astfel definiţia clasică a probabilităţii.
Jocurile de noroc sunt exemplele cele mai cunoscute de fenomene întâmplătoare în
care evenimentele întâmplătoare sunt egal probabile. Acesta este motivul pentru care, la
începuturile teoriei probabilităţilor, exemplele sunt luate din aceste jocuri.

Exemple. 1) Într-o urnă sunt 4 bile albe, 3 bile verzi şi 5 bile negre. Se extrage o bilă
din urnă. Fie A evenimentul ca bila extrasă să fie albă, V evenimentul ca bila extrasă să fie
4 1 3 1
verde şi N evenimentul ca bila extrasă să fie neagră. Atunci p ( A) = = , p (V ) = = ,
12 3 12 4
5
p( N ) = .
12
2) Se aruncă două zaruri. Care este probabilitatea să iasă suma 7?
Fie E = {1, 2, 3, 4, 5, 6} × {1, 2, 3, 4, 5, 6} , deci card ( E ) = 36 . Cazurile favorabile sunt date
7
de A7 = {(1, 6), (2,5), (3, 4), (4,3), (5, 2), (6,1)} , card ( A7 ) = 7 . Atunci p ( A7 ) = .
36
3) Considerăm un pachet de 52 cărţi de joc, N = {as, 2,...,12, valet , damă , rege} ,
K = {cupă , caro, treflă , pică} , C = N × K . Se extrag 5 cărţi. Care este probabilitatea de a
obţine o culoare?
Mulţimea evenimentelor elementare are C525 elemente. Evenimentul culoare este
reuniunea disjunctă a 4 evenimente: culoare de cupă, culoare de treflă, culoare de caro,
culoare de pică. Fiecare din aceste evenimente are C135 elemente. Deci, probabilitatea de a
obţine o culoare este
4C135 33
5
= ≈ 0, 002 .
C52 16660
76 ECUATII

Evenimentul careu este reuniunea a 13 evenimente disjuncte: careu de aşi,…, careu de


regi. Câte elemente are evenimentul careu de aşi? Din cele 5 cărţi, 4 sunt aşi, a cincea fiind
oarecare. În total sunt 48 posibilităţi. Aşadar, probabilitatea evenimentului careu este
13 ⋅ 48 1
5
= ≈ 0, 00024 .
C52 4165

5.3. Probabilităţi condiţionate

Fie ( X , Ω, p ) un câmp de probabilitate şi B ∈ Ω cu p ( B ) > 0 .

Definiţia 5.3.1. Fie A ∈ Ω . Se numeşte probabilitate a lui A condiţionată de B


funcţia pB : Ω → \ ,
p( A ∩ B)
pB ( A) = .
p( B)

Teorema 5.3.1. Funcţia pB este o probabilitate pe Ω . În plus


p( A ∩ B) = p( B) ⋅ pB ( A) .

Demonstraţie. Deoarece ∅ ⊂ A ∩ B ⊂ B , rezultă că


0 = p (∅ ) ≤ p ( A ∩ B ) ≤ p ( B ) .
Împărţind cu p ( B ) , obţine,
0 ≤ pB ( A) ≤ 1 .
Evident pB (∅) = 0 şi pB ( X ) = 1 .
Fie acum A1 , A2 ∈Ω , satisfăcând A1 ∩ A2 = ∅ . Atunci ( A1 ∩ B) ∩ ( A2 ∩ B) = ∅ . În
consecinţă
p ( ( A1 ∪ A2 ) ∩ B ) p ( ( A1 ∩ B) ∪ ( A2 ∩ B) )
pB ( A1 ∪ A2 ) = = =
p( B) p( B)
p( A1 ∩ B) + p( A2 ∩ B)
= = pB ( A1 ) + pB ( A2 ) . ■
p( B)

Definiţia 5.3.2. Spunem că evenimentele A şi B sunt independente dacă


p ( A ∩ B ) = p ( A) ⋅ p ( B ) .

Propoziţia 5.3.2. Dacă A şi B sunt independente atunci perechile de evenimente


( A, B ) , ( A, B) , ( A, B ) sunt independente.

Demonstraţie. Prin ipoteză p ( A ∩ B ) = p ( A) ⋅ p ( B ) . Deoarece A = ( A ∩ B ) ∪ ( A ∩ B ) ,


avem p( A) = p( A ∩ B) + p( A ∩ B ) , deci
p( A ∩ B ) = p( A) − p( A) ⋅ p( B) = p( A) (1 − p( B) ) = p( A) ⋅ p( B )
etc. ■
5. Elemente de teoria probabilităţilor 77

Definiţia 5.3.3. Evenimentele A1 , A2 ,..., An se numesc independente dacă pentru orice


Ai1 , Ai2 ,..., Aik avem
p ( Ai1 ∩ Ai2 ∩ ... ∩ Aik ) = p ( Ai1 ) ⋅ p ( Ai2 ) ⋅ ... ⋅ p ( Aik ) .

Observaţia 5.3.1. Dacă evenimentele A1 , A2 ,..., An sunt independente, atunci şi


evenimentele A1 , A1 , A2 , A2 ..., An , An sunt independente.

Definiţia 5.3.4. Spunem că evenimentele B1 , B2 ,..., Bn formează o partiţie a lui X


n
dacă X = ∪ Bi şi Bi ∩ B j = ∅ dacă i ≠ j .
i =1

Formula probabilităţii totale. Fie ( X , Ω, p ) un câmp de probabilitate şi


B1 , B2 ,..., Bn o partiţie a lui X . Atunci, pentru orice A ∈ Ω avem
n
p ( A) = ∑ p ( Bi ) ⋅ pBi ( A) .
i =1

n
Demonstraţie. Este clar că A = A ∩ X = ∪( A ∩ Bi ) . În consecinţă
i =1
n n
p ( A) = ∑ p ( A ∩ Bi ) = ∑ p ( Bi ) ⋅ pBi ( A) . ■
i =1 i =1

Formula lui Bayes

p ( Bi ) ⋅ pBi ( A)
p A ( Bi ) = n
.
∑ p( B ) ⋅ p
j =1
j Bj ( A)

Demonstraţie. Într-adevăr
p( A ∩ Bi ) p( Bi ) ⋅ pBi ( A)
p A ( Bi ) = = n
.■
p ( A)
∑ p( B ) ⋅ p
j =1
j Bj ( A)

Exemplu. Considerăm 3 urne care conţin bile albe şi negre, după cum urmează:
prima urnă conţine 3 bile albe şi o bilă neagră, a doua urnă conţine 4 bile albe şi 4 bile
negre, iar a treia urnă conţine 2 bile albe şi 18 bile negre. Alegem la întâmplare o urnă şi
apoi extragem o bilă. Bila se dovedeşte a fi albă. Să se determine care este probabilitatea ca
bila să fie din urna a treia.
Notăm cu: A evenimentul “s-a extras o bilă albă”, Bi , evenimentul “bila albă este din
1 3 1 1
urna i ”, i = 1, 2, 3 . Atunci p ( B1 ) = p ( B2 ) = p ( B3 ) = , pB1 ( A) = , pB2 ( A) = , pB3 ( A) = .
3 4 2 10
Conform formulei probabilităţii totale, avem
78 ECUATII

p ( A) = p ( B1 ) ⋅ pB1 ( A) + p ( B2 ) ⋅ pB2 ( A) + p ( B3 ) ⋅ pB3 ( A) =


1 3 1 1 9
= ⋅( + + ) = .
3 4 2 10 20
Din formula lui Bayes rezultă
1 1
p( B3 ) ⋅ pB3 ( A) 3 ⋅ 10 2
p A ( B3 ) = = = .
9 9 27
20 20

5.4. Scheme clasice de probabilitate

Schema lui Poisson. Se dau n urne U1 ,U 2 ,..., U n care conţin bile albe şi negre în
proporţii date. Se cere probabilitatea de a extrage k bile albe şi n − k bile negre, atunci când
din fiecare urnă se extrage câte o bilă.
Fie pi probabilitatea de a extrage o bilă albă din urna U i şi qi = 1 − pi probabilitatea
de a extrage o bilă neagră din urna U i . Notăm cu Ai evenimentul de a extrage o bilă albă din
urna U i şi Ai evenimentul contrar. Pentru a extrage k bile albe şi n − k bile negre trebuie să
se realizeze evenimentul ∪ ⎡⎣ Ai1 ∩ ... ∩ Aik ∩ Aik +1 ∩ ... ∩ Ain ⎤⎦ . Probabilitatea acestui eveniment
este ∑ pi1 ⋅ pi2 ⋅ ... ⋅ pik ⋅ qik +1 ⋅ ... ⋅ qin .
De exemplu, pentru k = 2 şi n = 3 această probabilitate este p1 p2 q3 + p1 p3 q2 + p2 p3q1 .
Se observă uşor că după aceeaşi regulă se calculează coeficientul lui x k în polinomul
P( x) = ( p1 x + q1 )( p2 x + q2 )...( pn x + qn ) .
Astfel, când k = 2 şi n = 3 , P ( x) = ( p1 x + q1 )( p2 x + q2 )( p3 x + q3 ) , coeficientul lui x 2
fiind p1 p2 q3 + p1 p3q2 + p2 p3q1 .
Schema lui Poisson este utilă în rezolvarea problemelor în care se cere probabilitatea
realizării de k ori a unui eveniment într-o experienţă ce constă în efectuarea a n experienţe
independente, atunci când cunoaştem probabilitatea realizării evenimentului în fiecare din
cele n experienţe.

Exemplu. Într-un atelier sunt 3 maşini. Prima dă 0, 9% rebuturi, a doua 1% rebuturi


şi a treia 1, 3% rebuturi. Se ia la întâmplare câte o piesă de la fiecare maşină. Se cere
probabilitatea ca 2 piese să fie bune şi una să fie rebut.
0,9
În acest caz q1 = = 0, 009 , q2 = 0, 01 , q3 = 0, 013 , p1 = 0,991 , p2 = 0,99 ,
100
p3 = 0,987 . Probabilitatea cerută este coeficientul lui x 2 din polinomul
(0,991 ⋅ x + 0, 009)(0, 99 ⋅ x + 0, 01)(0, 987 ⋅ x + 0, 013) ,
adică 0,198506 ≈ 0, 2 , deci 20% .

Schema lui Bernoulli. Presupunem că în schema lui Poisson urnele sunt identice.
5. Elemente de teoria probabilităţilor 79

Probabilitatea extragerii a k bile albe va fi în acest caz coeficientul lui x k din


polinomul P ( x) = ( px + q) n şi va fi Cnk p k q n − k .
Deoarece urnele sunt identice putem considera că extragerile se fac dintr-o singură
urnă, bila extrasă punându-se înapoi în urnă după fiecare extragere.

Exemple. 1) Se aruncă o monedă de 4 ori. Se cere probabilitatea de a obţine o singură


dată stema.
1 3
1 ⎛1⎞ ⎛1⎞ 1
În acest caz p = q = , n = 4 , k = 1 . Probabilitatea cerută va fi C41 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ = .
2 ⎝2⎠ ⎝2⎠ 4

2) Se aruncă un zar de 5 ori. Se cere probabilitatea ca faţa {1} să apară de 2 ori şi să nu


apară de 3 ori.
1 5
De această dată p = , q = , n = 5 , k = 2 , deci probabilitatea cerută va fi
6 6
2 3
⎛1⎞ ⎛5⎞ 625
C52 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ = ≈ 0,16 .
⎝ 6 ⎠ ⎝ 6 ⎠ 3888

5.5. Variabile aleatoare

Prin variabilă aleatoare se înţelege o funcţie ataşată unui fenomen întâmplător


(aleatoriu). Valorile acestei funcţii depind de rezultatul experienţei, deci sunt aleatoare.

Definiţia 5.5.1. Fie ( X , Ω, p ) un câmp de probabilitate. Se numeşte variabilă


aleatoare orice funcţie f : X → \ cu proprietatea că oricare ar fi a ∈ \ ,
f −1 ( (−∞, a) ) = {x ∈ X ; f ( x) < a} = { f < a} ∈ Ω .

Observaţia 5.5.1. Dacă mulţimea X este finită, orice funcţie f : X → \ este


variabilă aleatoare. Într-adevăr, dacă X = {e1 , e2 ,..., en } , atunci f −1 ( (−∞, a) ) ∈P ( X ) ∈ Ω .
∞ 1
Observaţia 5.5.2. Deoarece { f ≤ a} = ∪{ f < a + } , { f > a} = { f ≤ a} ,
n =1 n
{ f ≥ a} = { f < a} , rezultă că funcţia f este variabilă aleatoare dacă şi numai dacă
{ f ≤ a} ∈ Ω sau { f > a} ∈ Ω , sau { f ≥ a} ∈ Ω .

Variabilele aleatoare care iau un număr finit de valori se numesc variabile aleatoare
simple. Variabilele aleatoare pentru care mulţimea valorilor este cel mult numărabilă se
numesc variabile aleatoare discrete. Variabilele aleatoare pentru care mulţimea valorilor este
nenumărabilă (de puterea continuului) se numesc variabile aleatoare continue.
80 ECUAŢII

5.5.1. Variabile aleatoare simple

Fie X = {e1 , e2 ,..., en } şi f :X →\ o variabilă aleatoare care ia valorile


a1 < a2 < ... < ar , r ≤ n . Considerăm evenimentele Ai = {e ∈ X ; f (e) = ai } . Evident că
r
Ai ∩ A j = ∅ , dacă i ≠ j şi ∪ Ai = X .
i =1
Cunoaşterea unei variabile aleatoare presupune să cunoaştem valorile pe care le ia şi
probabilităţile cu care ia aceste valori. Diagrama unei variabile aleatoare simple este
⎛ a a2 ... ar ⎞
f →⎜ 1 ⎟ (1)
⎝ p1 p2 ... pr ⎠
r
unde pi = p ( f = ai ) = p ( Ai ) şi ∑p
i =1
i =1.

Exemple. 1) La un examen o grupă de 20 studenţi au obţinut notele: opt studenţi au


obţinut nota 5, trei studenţi au obţinut nota 7, cinci studenţi au obţinut nota 8 şi patru studenţi
au obţinut nota 10. Obţinem următoarea diagramă
⎛ 5 7 8 10 ⎞
⎜ ⎟
⎜⎜ 8 3 5 4 ⎟.

⎝ 20 20 20 20 ⎠

2) Într-o urnă sunt 2 bile albe şi 4 bile negre. Efectuăm 3 extrageri a câte o bilă,
punând de fiecare dată bila extrasă înapoi în urnă. Atunci numărul de apariţii de bile albe este
o variabilă aleatoare. Să se determine distribuţia acestei variabile aleatoare.
Problema se încadrează în schema lui Bernoulli. Fie p probabilitatea de a extrage o
1 2
bilă albă şi q probabilitatea de a extrage o bilă neagră, deci p = , q = . Diagrama
3 3
variabilei aleatoare va fi:
⎛ 0 1 2 3 ⎞
⎜ 3⎟
f →⎜ 3⎛2⎞ 3
1 1⎛ 2⎞
2
2⎛1⎞ 2
2
0⎛1⎞ ⎟
.
C
⎜ 3 ⎜3⎟ C3 ⎜ ⎟ C 3 ⎜ ⎟ C3 ⎜ ⎟ ⎟
⎝ ⎝ ⎠ 3⎝ 3⎠ ⎝ 3⎠ 3 ⎝ 3⎠ ⎠

Operaţii cu variabile aleatoare simple

Definiţia 5.5.2. Fie variabilele aleatoare f , g : X → \ şi α ∈ \ .


Dacă diagramele celor două variabile aleatoare sunt
⎛ a a2 ... ar ⎞ ⎛ b1 b2 ... bm ⎞
f →⎜ 1 ⎟, g →⎜ ⎟,
⎝ p1 p2 ... pr ⎠ ⎝ q1 q2 ... qm ⎠
atunci definim variabilele aleatoare α f , f + g , f ⋅ g ca fiind date de diagramele
5. Elemente de teoria probabilităţilor 81

⎛ α a α a2 ... α ar ⎞
α f →⎜ 1 ⎟,
⎝ p1 p2 ... pr ⎠
⎛ a + b a + b ... ar + bm ⎞
f +g →⎜ 1 1 1 2 ⎟,
⎝ p 11 p12 ... prm ⎠
⎛ a ⋅ b a ⋅ b ... ar ⋅ bm ⎞
f ⋅g →⎜ 1 1 1 2 ⎟,
⎝ p11 p12 ... prm ⎠
unde
pij = p ({ f = ai } ∩ {g = b j }) ,
{ f = ai } = Ai = {x ∈ X ; p( x) = ai } şi {g = b j } = B j = {x ∈ X ; p ( x) = b j } .

Definiţia 5.5.3. Variabilele aleatoare f şi g se numesc independente dacă


p ( Ai ∩ B j ) = p ( Ai ) ⋅ p ( B j ) = pi ⋅ q j , 1 ≤ i ≤ r , 1 ≤ j ≤ m .

⎧ p ( Ai ), dacă i = j
Cum p ( Ai ∩ Aj ) = ⎨ ,
⎩0, dacă i ≠ j
vom avea
⎛ a 2 a22 ... ar2 ⎞
f 2 →⎜ 1 ⎟.
⎝ 1p p2 ... p r ⎠

Definiţia 5.5.4. Prin definiţie, valoarea medie a variabilei aleatoare f , cu diagrama


dată de (1), este
r r n
M ( f ) = ∑ ai pi = ∑ ai p( Ai ) = ∑ f (e j ) p(e j ) .
i =1 i =1 j =1

Proprietăţile valorii medii a unei variabile aleatoare sunt date de următoarea


propoziţie.

Propoziţia 5.5.1. Valoarea medie a unei variabile aleatoare are următoarele


proprietăţi:
1) M (a ) = a ;
2) M ( f + a ) = M ( f ) + a ;
3) M (α f ) = α M ( f ) ;
4) M ( f + g ) = M ( f ) + M ( g ) ;
5) Dacă f şi g sunt independente, atunci M ( f ⋅ g ) = M ( f ) ⋅ M ( g ) .

Demonstraţie. Vom justifica, de exemplu, proprietatea 4.


r m r m m r
M ( f + g ) = ∑∑ (ai + b j ) pij = ∑ ai ∑ pij + ∑ b j ∑ pij
i =1 j =1 i =1 j =1 j =1 i =1
m m

∑ p = ∑ p( A ∩ B )
j =1
ij
j =1
i j
82 ECUAŢII

⎛m ⎞ m
Ai = Ai ∩ X = Ai ∩ ⎜ ∪ B j ⎟ = ∪ ( Ai ∩ B j ) ,
⎝ j =1 ⎠ j =1
deci
m

∑ p( A ∩ B ) = p( A ) .
j =1
i j i

Analog
r

∑p
i =1
ij = p( B j ) .

În consecinţă
r m
M ( f + g ) = ∑ ai p( Ai ) + ∑ b j p( B j ) = M ( f ) + M ( g ) . ■
i =1 j =1

Definiţia 5.5.5. Momentul de ordinul k al variabilei aleatoare f se defineşte astfel:


r
M k ( f ) = ∑ aik pi .
i =1
Dispersia variabilei aleatoare f este definită prin:

σ 2 = D 2 ( f ) = M 2 ( f − M ( f )) .
Numărul σ se numeşte abaterea medie pătratică a variabilei aleatoare f .

În consecinţă,
r
σ 2 = D 2 ( f ) = ∑ (ai − M ( f )) 2 pi =
i =1
r r
= ∑ [ai2 − 2ai M ( f ) + ( M ( f )) 2 ] pi =∑ ai2 pi − 2( M ( f )) 2 + ( M ( f )) 2 ,
i =1 i =1
deci
D 2 ( f ) = M ( f 2 ) − ( M ( f )) 2 .

Observaţia 5.5.3. Dispersia măsoară împrăştierea valorilor variabilei aleatoare faţă de


valoarea medie.

Propoziţia 5.5.2. Dispersia unei variabile aleatoare are următoarele proprietăţi:


1) D 2 (a ) = 0 ;
2) D 2 ( f + a ) = D 2 ( f ) ;
3) D 2 (α f ) = α 2 D 2 ( f ) ;
4) Dacă f şi g sunt independente, atunci D 2 ( f + g ) = D 2 ( f ) + D 2 ( g ) .

Demonstraţie. Vom justifica, de exemplu, proprietatea 4. Deoarece


D 2 ( f + g ) = M 2 [( f + g ) − M ( f + g )] =
= M 2 [ ( f − M ( f )) + ( g − M ( g ))] ,
5. Elemente de teoria probabilităţilor 83
ţinând seama de liniaritatea valorii medii M , obţinem
(
D 2 ( f + g ) = M [ ( f − M ( f )) + ( g − M ( g ))] =
2
)
= M ( ( f − M ( f )) 2 ) + 2 M ( ( f − M ( f ))( g − M ( g )) ) + M ( ( g − M ( g )) 2 ) =
= D 2 ( f ) + 2M ( ( f − M ( f ))( g − M ( g )) ) + D 2 ( g ) .
Pe de altă parte, variabilele aleatoare f şi g fiind independente şi din proprietăţile
valorii medii, avem
M ( ( f − M ( f ))( g − M ( g )) ) = M ( f ) M ( g ) − 2M ( f ) M ( g ) + M ( f ) M ( g ) = 0 .
În consecinţă
D 2 ( f + g ) = D 2 ( f ) + D 2 ( g ) .■

⎛ 5 7 8 10 ⎞
Exemplu. Se dă variabila aleatoare f → 8 ⎜ ⎟
⎜⎜ 3 5 4 ⎟ . Să se calculeze

⎝ 20 20 20 20 ⎠
valoarea medie şi dispersia.
8 3 5 4
M ( f ) = 5 ⋅ + 7 ⋅ + 8 ⋅ + 10 ⋅ = 7, 05 .
20 20 20 20
8 3 4
σ 2 = (5 − 7, 05) 2 ⋅ + (7 − 7, 05)2 ⋅ + (8 − 7, 05) 2 ⋅ .
20 20 20
σ = 3, 6475 .
2

Teorema 5.5.1. (Inegalitatea lui Cebâşev). Fie ( X , Ω, p ) un câmp finit de


probabilitate şi f o variabilă aleatoare. Pentru orice ε > 0 , avem
σ2
p( f − M( f ) ≥ ε ) ≤ , (2)
ε2
σ2
p ( f − M ( f ) < ε ) ≥ 1− 2 , (3)
ε
unde σ 2 = D 2 ( f ) .

Demonstraţie. Notăm M ( f ) = m şi presupunem că ordonăm valorile variabilei


aleatoare f astfel
a1 − m ≤ a2 − m ≤ ... ≤ ar − m .
Fie ε > 0 astfel încât min{ ai − m ;1 ≤ i ≤ r} < ε ≤ max{ ai − m ;1 ≤ i ≤ r} . Este clar că
există l astfel încât
a1 − m ≤ a2 − m ≤ ... ≤ al − m < ε ≤ al +1 − m ≤ ... ≤ ar − m .
Atunci
( a1 − m) 2 ≤ ( a2 − m) 2 ≤ ... ≤ ( al − m) 2 < ε 2 ≤ ( al +1 − m) 2 ≤ ... ≤ ( ar − m) 2 .
În consecinţă
D 2 ( f ) = ( a1 − m) 2 p1 + ... + ( al − m) 2 pl + ( al +1 − m) 2 pl +1 + ... + ( ar − m) 2 pr ≥
≥ 0 ⋅ p1 + ... + 0 ⋅ pl + ε 2 ⋅ pl +1 + ... + ε 2 ⋅ pr =
84 ECUAŢII

= ε 2 ⋅ ( pl +1 + ... + pr ) .
Dar
pl +1 + ... + pr = p( Al +1 ∪ ... ∪ Ar ) = p( f − m ≥ ε ) .
Aşadar
σ2
p( f − M( f ) ≥ ε ) ≤ .
ε2
Trecând la probabilitatea evenimentului contrar, obţinem
σ2
p ( f − M ( f ) < ε ) ≥ 1− .■
ε2

Observaţia 5.5.4. Inegalitatea lui Cebâşev arată că abateri mari de la medie sunt puţin
probabile când dispersia este mică.

Exemplu. O variabilă aleatoare f are media 30 şi dispersia 2 . Să se găsească o


limită inferioară pentru p (24 < f < 36) .
Ţinând seama că 24 < f < 36 dacă şi numai dacă f − 30 < 6 , rezultă că
p(24 < f < 36) = p( f − 30 < 6) . Conform (3)
2 17
p ( f − 30 < 6) ≥ 1 − = .
36 18

Funcţia caracteristică asociată unei variabile aleatoare simple

Definiţia 5.5.6. Fie f o variabilă aleatoare simplă:


⎛a a2 ... an ⎞ n
f →⎜ 1 ⎟, ∑p i =1.
⎝ p1 p2 ... pn ⎠ i =1

Funcţia
n
Ψ c (t ) = ∑ eiak t pk ,
k =1

unde i = −1 , se numeşte funcţie caracteristică asociată variabilei aleatoare f .


2

Ţinând seama de dezvoltarea în serie a funcţiei e x , avem:


n
⎛ ∞ i m a mt m ⎞ ∞ i mt m ⎛ n m ⎞
Ψ c (t ) = ∑ pk ⎜ ∑ k ⎟ = ∑ ⎜ ∑ ak pk ⎟ =
k =1 ⎝ m =0 m ! ⎠ m =0 m ! ⎝ k =1 ⎠

im m
= ∑ Mm( f )
t ,
m =0 m!
unde M m ( f ) este momentul de ordinul m . Pe de altă parte

Ψ (cm ) (0) m
Ψ c (t ) = ∑ t ,
m =0 m!
de unde rezultă
1 (m)
Mm( f ) = Ψ c (0) , (1)
im
5. Elemente de teoria probabilităţilor 85
formulă ce permite calculul momentului de ordinul m .

Variabila aleatoare asociată schemei lui Bernoulli

Are diagrama
⎛0 1 2 ... k ... n⎞
f →⎜ n 1 n −1 2 2 n−2 k k n−k ⎟
⎝ q Cn pq Cn p q ... Cn p q ... pn ⎠
În consecinţă, valoarea medie a variabilei aleatoare va fi
n
M ( f ) = ∑ kCnk p k q n − k .
k =0
Pe de altă parte, avem
n
( px + q ) = ∑ Cnk p k x k q n − k .
n

k =0
Derivând, obţinem
n
n( px + q ) n −1 ⋅ p = ∑ Cnk p k kx k −1q n − k .
k =0
Pentru x = 1 , rezultă că
n
n( p + q ) n −1 ⋅ p = np = ∑ kCnk p k q n − k = M ( f ) .
k =0
Aşadar valoarea medie a variabilei aleatoare din schema lui Bernoulli este
M ( f ) = np .
Ne propunem acum să determinăm dispersia acestei variabile aleatoare:
σ 2 = D2 ( f ) = M 2 ( f ) − M 2 ( f ) .
Pentru calculul momentului de ordinul 2, M 2 ( f ) , folosim funcţia caracteristică.
Avem
1
M 2 ( f ) = 2 Ψ ′′c (0) .
i
Dar
n n
Ψ c (t ) = ∑ eikt Cnk p k q n − k = ∑ Cnk ( peit ) k q n − k = ( peit + q ) n .
k =0 k =0
Atunci
Ψ ′c (t ) = n( peit + q ) n −1 ⋅ pi ⋅ eit ,
Ψ ′′c (t ) = npi ⋅ [( n − 1)( peit + q ) n − 2 ⋅ pi ⋅ e 2it + ( peit + q ) n −1 ⋅ i ⋅ eit ] ,
deci
Ψ ′′c (0) = npi 2 ⋅ [( n − 1) pi + i] = i 2 np ( np − p + 1) .
În consecinţă
M 2 ( f ) = n 2 p 2 − np 2 + np = n 2 p 2 + npq ,
deci
σ 2 = npq .
Aşadar, dispersia variabilei aleatoare asociate schemei lui Bernoulli este
σ 2 = npq .
86 ECUAŢII

5.5.2. Variabile aleatoare discrete

Sunt variabile aleatoare care iau o infinitate numărabilă de valori. Diagrama unei
variabile aleatoare discrete are forma
⎛ a a2 ... an ... ⎞
f →⎜ 1 ⎟,
⎝ p1 p2 ... pn ... ⎠

unde ∑p
n =1
n = 1.

Distribuţia Poisson

Are diagrama
⎛ 0 1 2 ... n ... ⎞
⎜ ⎟.
⎜⎜ e − λ λ e − λ λ2
e−λ ...
λn
e− λ ... ⎟⎟
⎝ 1! 2! n! ⎠
Se constată că
∞ ∞
λn
n =1
∑ pn = e−λ ∑
n =0 n !
= e − λ ⋅ eλ = 1 .

Distribuţia Poisson este un caz limită al distribuţiei Bernoulli. Fie λ = np valoarea


λ
medie a distribuţiei Bernoulli. Atunci p = → 0 când n → ∞ . De asemenea
n
n−k
k k n−k n(n − 1)...(n − k + 1) λ k ⎛ λ ⎞
lim Cn p q = lim ⋅ k ⋅ ⎜1 − ⎟ =
n →∞ n →∞ k! n ⎝ n⎠

λ ( n−k )
λk
n(n − 1)...(n − k + 1) − λ k −λ
= lim ⋅ lim e n
= ⋅e .
k ! n→∞ nk n →∞ k!
În schema lui Bernoulli pk = Cnk p k q n − k reprezintă probabilitatea realizării de k ori a
λ
evenimentului A într-o serie de n experienţe. Dacă p = şi n → ∞ , atunci p este foarte
n
mic. Distribuţia Poisson se mai numeşte şi legea evenimentelor rare şi este folosită la
controlul statistic al produselor industriale atunci când probabilitatea obţinerii unei piese
defecte este foarte mică.
Valoarea medie a distribuţiei Poisson este

λk ∞
λ k −1
M( f ) = ∑k ⋅ ⋅e −λ
= λe −λ
∑ (k − 1)! ⋅ e λ =λeλ e λ = λ .
− −

k =0 k! k =1
De asemenea

λk ∞
λk ∞
λk
M2( f ) = ∑k2 ⋅ ⋅ e− λ = e− λ ∑ k ⋅ = e − λ ∑ [(k − 1) + 1] ⋅ =
k =0 k! k =1 (k − 1)! k =1 (k − 1)!
⎛ ∞
λ k −2 ∞
λ k −1 ⎞ − λ λ 2
= e− λ ⎜ λ 2 ⋅ ∑ +∑ ⎟ = e e (λ + λ ) = λ + λ .
2

⎝ k =2 ( k − 2)! k =1 ( k − 1)! ⎠
În consecinţă, dispersia distribuţiei Poisson este σ 2 = λ .
5. Elemente de teoria probabilităţilor 87

5.5.3. Variabile aleatoare continue

Fie ( X , Ω, p ) un câmp de probabilitate. Reamintim că funcţia f : X → \ se numeşte


variabilă aleatoare continuă dacă are proprietatea că oricare ar fi a ∈ \ ,
f −1 ( (−∞, a) ) = {x ∈ X ; f ( x) < a} = { f < a} ∈ Ω ,
funcţia f luând o infinitate nenumărabilă de valori.

Definiţia 5.5.7. Se numeşte funcţie de repartiţie asociată variabilei aleatoare f


funcţia F : \ → [0,1] dată de F ( x) = p ( f < x) .

Teorema 5.5.2. Funcţia de repartiţie F a unei variabile aleatoare continue f are


următoarele proprietăţi:
1) F este monoton crescătoare;
2) F (−∞) = lim F ( x) = 0 , F (∞ ) = lim F ( x ) = 1 ;
x →−∞ x →∞

3) p ( a ≤ f < b) = F (b) − F ( a ) ;
4) F este continuă la stânga pe \ .

Demonstraţie. 1) Dacă x1 ≤ x2 , atunci { f < x1} ⊆ { f < x2 } , deci F ( x1 ) ≤ F ( x2 ) .


2) Ţinem seama că F ( −∞ ) = p (∅ ) = 0 şi F (∞ ) = p ( X ) = 1 .
3) Deoarece { f < b} = { f < a} ∪ {a ≤ f < b} , iar ultimele două evenimente sunt
disjuncte, rezultă că F (b) = F ( a ) + p ( a ≤ f < b) , deci p ( a ≤ f < b) = F (b) − F ( a ) .
4) Fie A = { f < x} şi ( xn ) n un şir, xn / x . Dacă
A1 = { f < x1} , A2 = {x1 ≤ f < x2 } ,…, An = {xn −1 ≤ f < xn } ,…,

atunci A = ∪ An şi An ∩ Am = ∅ pentru n ≠ m . În consecinţă
n =1

F ( x) = p( A) = lim ( p( A1 ) + p( A2 ) + ... + p( An ) ) =
n →∞

= lim [ F ( x1 ) + F ( x2 ) − F ( x1 ) + ... + F ( xn ) − F ( xn −1 )] = lim F ( xn ) ,


n →∞ n →∞

deci F este continuă la stânga în x . ■

Definiţia 5.5.8. Fie f o variabilă aleatoare continuă şi F funcţia sa de repartiţie.


Dacă există o funcţie integrabilă ρ : \ → \ + astfel încât
x
F ( x) = ∫ ρ (t )dt , ∀x ∈ \ ,
−∞
atunci funcţia ρ se numeşte densitate de repartiţie sau densitate de probabilitate a variabilei
aleatoare f .

Teorema 5.5.3. Densitatea de repartiţie ρ a variabilei aleatoare continue f are


următoarele proprietăţi:
1) ρ ( x ) ≥ 0 , ∀x ∈ \ ;
88 ECUAŢII
+∞
2) ∫ ρ ( x)dx = 1 ;
−∞
b
3) p(a ≤ f < b) = ∫ ρ ( x)dx .
a

Demonstraţia este evidentă. ■

Observaţia 5.5.5. Fie f o variabilă aleatoare continuă şi F funcţia sa de repartiţie.


Dacă densitatea de repartiţie ρ a variabilei aleatoare f este continuă, atunci
F ′( x ) = ρ ( x ) , ∀x ∈ \ .

Definiţia 5.5.9. Se numeşte valoare medie a unei variabile aleatoare continue f


expresia
+∞
M(f ) =
−∞
∫ xρ ( x)dx .
Momentul de ordinul k al unei variabile aleatoare continue f se defineşte prin
formula
+∞
Mk ( f ) = ∫ x ρ ( x)dx .
k

−∞

Dispersia variabilei aleatoare f este definită astfel:


σ 2 = D 2 ( f ) = M 2 ( f − M ( f )) .
D 2 ( f ) = M ( f 2 ) − ( M ( f )) 2 .
Numărul σ se numeşte abaterea medie pătratică a variabilei aleatoare f .

În cele ce urmează, vom prezenta unele legi de probabilitate uzuale, definite prin
densităţi de repartiţie.

Definiţia 5.5.10. Variabila aleatoare f are o repartiţie uniformă pe [a, b] dacă are
densitatea de repartiţie
⎧ 1
⎪ b − a , dacă x ∈ [a, b]

ρ ( x) = ⎨ .
⎪0, dacă x ∉ [a, b]

+∞
Este clar că ∫ ρ ( x)dx = 1 . Avem:
−∞
5. Elemente de teoria probabilităţilor 89

⎧ 0, dacă x ≤ a

x

⎪x−a
F ( x) = ∫ ρ (t )dt = ⎨ , dacă x ∈ (a, b] .
−∞ ⎪ b − a


⎩ 1, dacă x > b
Obţinem succesiv:
b b
x a+b x2 a 2 + ab + b 2
M( f ) = ∫ dx = , M2( f ) = ∫ dx = ,
a
b−a 2 a
b−a 3
deci
(b − a ) 2
σ 2 = M 2 ( f ) − ( M ( f )) 2 = .
12

Definiţia 5.5.11. Variabila aleatoare f satisface o lege normală N (m, σ ) dacă are
densitatea de repartiţie
( x − m )2
1 −
ρ ( x; m, σ ) = ⋅e 2σ 2
.
σ 2π

Observaţia 5.5.6. Legea normală a apărut în legătură cu teoria erorilor de măsurare.

Funcţia ρ are proprietăţile unei densităţi de repartiţie. Într-adevăr


∞ ∞ ( x − m )2
1 −

∫−∞ ρ ( x; m, σ )dx = σ 2π ⋅ −∞∫ e 2σ dx .


2

Dacă facem schimbarea de variabilă


x = m + σ 2t , (1)
obţinem
∞ ∞
1
∫−∞ ρ ( x; m, σ )dx = π −∞∫ e dt = 1 .
−t 2

În fig. 7.1 sunt reprezentate graficele funcţiilor ρ ( x; m, σ ) pentru diferite valori ale lui
m şi acelaşi σ , iar în fig. 7.2 sunt reprezentate graficele funcţiilor ρ ( x; m, σ ) pentru acelaşi
m şi diferite valori ale lui σ .

O x O x
Fig. 7.1 Fig. 7.2
90 ECUAŢII

Vom calcula acum media şi dispersia acestei variabile aleatoare. Folosind schimbarea
de variabilă (1), rezultă:
∞ ( x − m )2 ∞
1 − m σ 2 ∞ −t
⋅ ∫ xe ∫ ∫ te dt = m ,
2 2
M(f ) = 2σ 2
dx = e − t dt +
σ 2π −∞ π −∞ π −∞
∞ ( x − m )2 ∞
1 2σ 2 −
⋅ ∫ ( x − m) 2 e ∫
2
D2 ( f ) = dx = t 2 e − t dt .
2σ 2

σ 2π −∞ π −∞
Integrând prin părţi, obţinem
2σ 2 ⎛ 1 − t 2 ⎞
∞ ∞
1
+ ∫ e − t dt ⎟ = σ 2 .
2
D (f)=
2
⎜⎜ − te
π ⎝ 2 2 −∞ ⎟
−∞ ⎠
Vom determina acum funcţia de repartiţie a legii normale.
x ( t − m )2
1 −
F ( x) = ⋅∫e 2σ 2
dt .
σ 2π −∞
Facem schimbarea de variabilă t = m + σ 2 y . Rezultă că
x−m
σ 2
1

2
F ( x) = ⋅ e− y dy .
π −∞
Pe de altă parte

0
1 π
∫ ∫
2 2
e − y dy = e − y dy = ,
−∞
2 −∞ 2
deci
x−m
σ 2
1 1
⋅ ∫ e − y dy .
2
F ( x) = +
2 π 0
Folosind funcţia lui Laplace Φ : \ → \ ,
x
2
∫ dy ,
− y2
Φ( x) = e
π 0
putem scrie
1⎛ x−m⎞
F ( x) = ⎜1 + Φ ( ⎟.
2⎝ σ 2⎠
În consecinţă
1⎛ b−m a−m ⎞
p(a ≤ f < b) = F (b) − F (a) = ⎜ Φ ( ) − Φ( )⎟ .
2⎝ σ 2 σ 2 ⎠