Universitatea Tehnică a Moldovei

Catedra Utilaj tehnologic industrial

Valentin Pisarenco
Leonid Ivanov

PRINCIPIILE OPTIMIZĂRII INSTALAŢIILOR

FRIGORIFICE

Ciclu de prelegeri

Chişinău
2006

Ciclul de prelegeri este destinat studenţilor de la Facultatea Inginerie

şi Management în Mecanică cu opţiunea 2009, Maşini şi instalaţii
frigorifice, sisteme de climatizare.

Redactor responsabil: conf. univ. dr. Vasile Cartofeanu

Recenzent: conf. dr. hab. Evghenii Balan

 ã U.T.M., 2006

1. MODELAREA MATEMATICĂ
Creşterea continuă a necesităţilor industriei în frig artificial au dus la
situaţia că instalaţiile frigorifice au devenit consumatori mari de energie
electrică, consumul căreia pentru producerea frigului devine
comensurabil cu consumul de energie de către procesele tehnologice de
bază.
În aceste condiţii şi o mică majorare a eficienţei producerii frigului
artificial poate conduce la o scădere esenţială, după valoare absolută, a
consumului de energie electrică sau a cheltuielilor pentru construirea
instalaţiei frigorifice.
Ameliorarea proceselor, crearea construcţiilor mai efective,
determinarea celor mai bune regimuri de exploatare a utilajului frigorific
se efectuează continuu la toate întreprinderile. În timpul de faţă
dezvoltarea rapidă a tehnicii de calcul ne oferă posibilităţi noi pentru
soluţionarea acestor probleme.
Una din căile de elaborare a deciziilor argumentate, legate de crearea
şi exploatarea sistemelor de producere a frigului artificial, este utilizarea
largă a modelării. Trăsătura de bază a modelării, ca metodă ştiinţifică de
cunoaştere, constă în faptul că pentru studierea obiectului ce ne
interesează pe noi se studiază alt obiect care îl înlocuieşte.
Modelarea ca metodă de cercetare e cunoscută timp îndelungat. De
exemplu:
a) firele de praf, ce joacă în raza de soare, au servit ca model a
mişcării atomilor pentru atomiştii antici;
b) Copernicus – a construit modelul heliocentric al sistemului solar...
La etapa iniţială de dezvoltare a modelării, modelul de obicei redă
doar proprietăţile spaţiale sau relaţiile spaţiale a obiectelor. Pe măsura
dezvoltării ştiinţei modelele imitau tot mai bine particularităţile
obiectului, procesului sau fenomenului, ajungând până la reproducerea
funcţiilor organelor vii (de exemplu, aparatele „rinichi artificial”,
„plămâni artificiali” pot fi apreciate ca modele ale organelor respective
ale omului).
Reproducerea de către model a funcţiilor şi proprietăţilor originalului
poate fi efectuată în diferite scopuri:
- practice, aplicative (dispozitivul care reproduce funcţia ochiului
pentru introducerea informaţiei în MEC);
- didactice (modele pentru demonstrare – machete, scheme,
desene...);
- ştiinţifice, când modelul se utilizează pentru studierea originalului
reprodus.
Modelul trebuie să fie asemănător cu originalul şi în acelaşi timp, să
difere de el. Coeficientul de corespundere (CC) poate să varieze în
limitele: 0<CC<1. Dacă: CC = 0 - asemănare nu-i;
CC = 1 – corespundere completă.
În cazul că CC=0 sau CC=1 nu putem vorbi despre modelare.

1.1. Clasificarea modelelor

 După natura sa, toate modelele pot fi divizate în modele ideale
(teoretice) şi materiale (experimental – practice).
Modelele ideale de obicei sunt modele-imaginaţii (modelul structurii
Pământului, modelul teoriei cinetice a gazelor a lui Maxwell).
Modelele materiale se construiesc pe baza asemănării obiectelor.
Obiectele se numesc asemănătoare (similare) , dacă în puncte similare şi
în momente de timp similare parametrii lor sunt multipli. Similitudinea
poate fi completă şi incompletă în dependenţă de faptul dacă sunt
asemănători toţi sau doar unii parametri mai esenţiali.
Modelele materiale se divizează în:
- modele geometrice;
- fizice;
- matematice.
Modelele geometrice utilizează asemănarea geometrică şi se
folosesc în cea mai mare parte în scopuri didactice (De exemplu globul
este cel mai simplu model al Pământului).
Modelele fizice se pot caracteriza după asemănare geometrică şi
fizică, când toate procesele ce se petrec în model şi în original au aceiaşi
natură fizică. În acest caz modelarea se reduce la cercetarea obiectelor în
altă scară, dar cu acelaşi număr de măsurări tot aşa de complicate. Însă
modificarea scării poate duce la apariţia unor proprietăţi noi sau la
denaturarea celor existente (de exemplu, poate să se evidenţieze rolul
stratului din apropierea peretelui la transferul de căldură prin convecţie).
Modelele fizice pot să se bazeze şi pe asemănarea geometrică şi
matematică, în cazul când procesele, având o natură fizică diferită, sunt
descrise prin aceleaşi ecuaţii (în acest caz se spune că avem de a face cu
o analogie).
De exemplu: legea lui Fourier pentru conductibilitatea termică:

şi legea lui Fic pentru difuzie:

unde: dQ – cantitatea de căldură;

dM – masa substanţei;
l - coeficientul conductivităţii termice;
k – coeficientul de difuzie;
t – temperatura;
c – concentraţia;
dF – suprafaţa;
dt - timpul.
Modelarea matematică `consideră procesul real ca o combinaţie de
procese elementare, ce sunt descrise de relaţii matematice concrete.
Modelarea poate să fie realizată cum în scara de timp a originalului,
aşa şi în altă scară. După acest indiciu modelele se divizează în modele
sincrone şi homocrone.
Atenţia mare, acordată modelării în ultimul timp, a stimulat
aprofundarea cunoştinţelor despre esenţa fenomenelor şi proceselor
studiate, căpătarea descrierilor matematice mai concrete, bazate pe
legităţile fizice.
Studierea proceselor elementare şi descrierea lor în limbaj
matematic, adică în formă de ecuaţii, ne dă posibilitatea, prin unirea
acestor ecuaţii într-un sistem, să căpătăm descrierea matematică a
obiectului cercetat, şi deci să creăm modelul lui matematic.
Modelele matematice sunt modele de analogie incompletă, ele
reflectă doar cele mai principale proprietăţi ale obiectului modelat. În
acelaşi timp ele sunt destul de generale, descriind o clasă întreagă de
fenomene studiate. Crearea modelelor matematice nu cere mari
cheltuieli materiale, iar modelarea cu ajutorul calculatoarelor electronice
contemporane se efectuează într-o perioadă de timp destul de redusă.
Modelarea matematică este recomandată în cazul elaborării
obiectelor costisitoare, de exemplu, a instalaţiilor frigorifice mari, şi
determinarea regimului de exploatare a lor.
Metodele modelării matematice ne dau posibilitatea să comparăm
obiectiv o mulţime de variante şi să selectăm din ele cea mai oportună,
pe când în condiţii reale proiectantul este în stare să compare, pentru a
lua decizia, doar 2-3 variante, care desigur va fi mai puţin obiectivă.
 1.2. Principiile de bază utilizate la modelarea matematică
Orice obiect de modelare (instalaţia în general, un aparat aparte, un
proces tehnologic, etc.) poate fi considerat ca un ansamblu, care e supus
acţiunii diferitor factori (fig. 1.1), care determină direcţia efectuării
proceselor şi caracterizează starea obiectului într-un moment arbitrar de
timp.

Fig. 1.1. Factori care acţionează asupra obiectului

De obicei toată diversitatea de factori o împart în următoarele grupe:

a) Parametrii şi factorii de intrare xi (i = 1, 2, ..., n).
Se numesc parametri şi factori de intrare, dacă valorile lor pot fi
măsurate, dar nu pot fi modificate. Valorile lor nu depind de regimul
proceselor, care se petrec în obiectul modelat.
Pentru instalaţia frigorifică (I.F.) parametri de intrare sunt:
temperatura mediului ambiant, temperatura obiectului răcit, iar factori
de intrare – puterea frigorifică necesară pentru efectuarea procesului
tehnologic.
b) Factorii de dirijare (reglare) ui (i = 1,2 ..., r).
La ei se referă factorii, asupra cărora se poate efectua o acţiune
directă în corespundere cu cerinţele date, ce ne dă posibilitate să dirijăm
procesul.
Pentru I.F. – debitul de apă pentru răcire, debitul de agent frigorific.
c) Factorii de perturbaţie zi (i = 1, 2, ..., k).
Aceştia sunt factorii, valorile cărora pot varia în timp în mod aliator
şi nu pot fi măsurate.
Pentru I.F. ​- creşterea bruscă a sarcinii, oprirea alimentării
cu apă, energie electrică, etc.
d) Factorii şi parametri de ieşire yi (i = 1, 2, ...,m).
Se numesc de ieşire parametrii şi factorii, care sunt determinaţi de
regimul obiectului modelat şi caracterizează starea lui, care se
instaurează în rezultatul acţiunii sumare a factorilor şi parametrilor de
intrare, de reglare şi de perturbaţie.
Pentru I.F. acestea sunt: temperatura de vaporizare, temperatura de
condensare, puterea frigorifică, etc.
Faţă de obiectul modelat parametrii şi factorii de intrare şi reglare
sunt exteriori şi nu depind de regimul de lucru al obiectului.
Parametrii şi factorii de ieşire sunt interiori, fiindcă asupra lor
influenţează regimul de lucru al obiectului.
Influenţa factorilor de perturbaţie, care pot fi interiori sau exteriori o
vom nega, fiind-că în cazul funcţionării normale a obiectului ei nu
acţionează.
Obiectele modelate pot avea parametri concentraţi şi distribuiţi.
La obiectele cu parametrii concentraţi se referă obiectele, parametrii
cărora variază numai în timp.
La obiectele cu parametrii distribuiţi se referă obiectele, parametrii
cărora variază cum în timp aşa şi în spaţiu.
De exemplu, in condensatorul multitubular al instalaţiei frigorifice:
spaţiul cu agent frigorific între conducte este o zonă cu parametri
concentraţi, iar spaţiul din conducte, pe unde trece apa, este o zonă cu
parametri distribuiţi.
Trebuie să luăm în consideraţie că unul şi acelaşi obiect în funcţie de
scopul modelării poate fi considerat sau obiect cu parametri concentraţi
sau distribuiţi. Aşa, la calculul consumului de frig prin pereţi, încăperea
răcită este un obiect cu parametri concentraţi, iar la determinarea vitezei
mişcării libere a aerului aceiaşi încăpere răcită este un obiect cu
parametrii distribuiţi.
 Descrierea matematică a unui proces se efectuează prin un sistem de
ecuaţii algebrice sau diferenţiale, ce reflectă influenţa reciprocă a
diferitor factori şi parametri. În descrierea matematică este posibilă
prezenţa comună a ecuaţiilor de diferite tipuri. De obicei, factorii de
ieşire yi intră în aceste ecuaţii în formă neevidentă. Din această cauză,
pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii, este necesar să le rezolvăm pe
ele faţă de parametrii de intrare.
Utilizarea reuşită a modelelor matematice e posibilă numai în cazul
când ele sunt adecvate obiectului modelat. Aceasta se determină prin
compararea rezultatelor modelării cu datele experimentale. Compararea
ne dă posibilitate să excludem erorile sistematice cauzate de imprecizia
parametrilor numerici în ecuaţiile descrierii matematice.
Utilizarea modelării matematice ne dă posibilitatea să micşorăm
numărul de experimente. Ele sunt necesare doar pentru a controla în
unele puncte de reper dacă modelul elaborat este adecvat şi pentru a
determina valorile unor coeficienţi, care intră în descrierea matematică,
dar la nivelul contemporan al cunoştinţelor nu pot fi determinate analitic.
Fiindcă realizarea modelării matematice e legată de efectuarea unui
volum mare de calcule, această metodă a primit o răspândire largă doar
după apariţia calculatoarelor electronice contemporane cu viteză mare de
calcul.

1.3. Etapele de bază a elaborării modelului matematic

Elaborarea modelului matematic se împarte în patru etape de bază.
Etapă I – elaborarea descrierii formalizate – este schematizarea
fenomenului, procesului sau obiectului real, adică reflectarea în modelul
matematic a esenţei lui.
Complexitatea schematizării determină nivelul şi corectitudinea
modelului matematic elaborat. Pentru elaborarea descrierii formalizate,
procesul real, ce se petrece în obiect şi caracterizează proprietăţile lui,
este prezentat ca o sumă de procese elementare, subordonate unor
anumite legităţi. În acest moment, elaboratorul descrierii formalizate,
trebuie să selecteze acele procese elementare, care vor fi reflectate în
model (fiindcă modelele matematice, sunt modele de analogie
incompletă, ce reflectă numai cele mai principale proprietăţi ale
obiectului), să formuleze admiterile (ipotezele) acceptate la descrierea
lor, şi să determine legăturile reciproce dintre procesele elementare
examinate. Suma proceselor elementare selectate determină toată
unitatea parametrilor şi variabilelor ce descriu starea obiectului şi care
intră în componenţa modelului matematic. În calitate de procese
elementare, de obicei, se utilizează aşa procese ca mişcarea fluxurilor,
transformările chimice ale substanţei, schimbul de masă şi căldură între
fluxurile de substanţă, iar în unele cazuri schimbul de căldură între flux
şi mediul ambiant, etc.
Precizia descrierii procesului real în obiect cu ajutorul proceselor
elementare în model depinde şi de faptul, cum de corect e redată în
model legătura între procesele elementare.
La modelarea fenomenelor complicate uneori este necesar să facem
admiteri despre caracterul legăturii reciproce dintre procesele
elementare, ce ne dă posibilitatea să simplificăm descrierea formalizată
(de exemplu: se admite modelul idealizat de mişcare a fazelor, se admite
că schimbul de masă nu este însoţit de schimbarea stării de agregare a
fazelor ce contactează, etc.)
Exemplu de descriere formalizată a procesului real de lucru în
compresorul cu piston al instalaţiei frigorifice.

Fig. 1.2. Prezentarea procesului în diagrama T-s

1-a – laminarea în supapele de aspiraţie;

a-b-(k) – amestecarea cu vaporii (cu starea k) ce sau extins din
spaţiul mort;
 b-c – încălzirea din contul schimbului de căldură cu cilindrul,
pistonul, etc.;
c-d – comprimarea cu asimilarea căldurii (n>k),
d-e – comprimarea adiabată (n=k),
e-f – comprimarea cu eliberarea căldurii (n<k),
f-g – scăderea temperaturii în conducta de refulare,
g-2¢ – scăderea presiunii în conducta de refulare.
Acest exemplu ne demonstrează, că elaborarea descrierii formalizate
prezintă o schematizare anumită a procesului real. În realitate etapele
procesului de aspiraţie descris mai sus se petrec simultan, starea
vaporilor în diferite puncte ale spaţiului de lucru al cilindrului este
diferită, etc. Dar această schematizare ne dă posibilitate să prezentăm cu
un grad satisfăcător de veridicitate procesul real şi în continuare să
elaborăm descrierea lui matematică.
La elaborarea descrierii formalizate e raţional să clasificăm factorii
ce acţionează după sensul lor fizic. Acestea sunt următoarele grupuri de
factori:
- constructivi – unirea paralelă sau consecutivă a elementelor,
echicurent sau contracurent, suprafaţa de transfer de căldură, volumul,
numărul de secţii, capacitatea rezervorului, etc.;
- fizici – concentraţia, temperatura, presiunea, capacitatea termică,
viscozitatea, etc.;
- factorii proceselor elementare – hidrodinamici (coeficientul de
amestecare a substanţei în flux, ...), fizico-chimici (coeficienţii de
transfer de masă şi căldură, constantele de viteză a reacţiilor chimice).
Eficienţa modelării depinde de complexitatea reflectării factorilor şi
parametrilor obiectului în modelul matematic, dar un rol foarte mare îl
joacă şi precizia determinării legăturii reciproce între factorii şi
parametrii, ce intră în descrierea proceselor elementare.
Aceasta se realizează la etapa II a modelării – elaborarea descrierii
matematice, care este exprimarea descrierii formalizate în limba
matematicii în forma unui sistem de ecuaţii şi relaţii funcţionale între
diferiţi factori şi parametri ai modelului.
De obicei se începe cu descrierea hidrodinamicii procesului, iar apoi
pe baza ei se examinează schimbul de căldură şi masă şi se elaborează
descrierea lui. La etapa finală se efectuează unirea tuturor proceselor
elementare studiate într-un sistem de ecuaţii unic.
De obicei descrierea matematică conţine ecuaţii de 4 tipuri:
- legile cele mai universale – conservării masei, energiei;
- ecuaţiile proceselor elementare – ecuaţiile transferului de căldură
şi masă, de echilibru a fazelor, de schimbare a stării de
agregare;
- relaţii empirice şi semiempirice pentru determinarea
n
coeficienţilor care nu pot fi descrişi teoretic ( =Aq );
- limitele procesului examinat (de exemplu
În unele cazuri, când cunoştinţele teoretice despre caracterul
proceselor în obiectul modelat sunt limitate sau lipsesc, şi cu scopul
simplificării modelului matematic ecuaţiile din descrierea matematică
pot fi prezentate printr-un sistem de relaţii empirice, obţinute pe baza
studierii statistice a obiectului.
De exemplu:
.
Dezavantajul acestui tip de modele – imposibilitatea extrapolării
rezultatelor primite şi extinderii lor asupra utilajului de alte tipuri.
Din contra, modelele matematice, elaborate pe contul relaţiilor fizice
de bază a proceselor, ce se petrec în obiect, tot timpul caracterizează
obiectul modelat mai corect din punct de vedere calitativ ca modelele
statistice, chiar şi în cazul lipsei datelor cantitative precise despre
parametrii modelului. Din această cauză cu ajutorul lor pot fi studiate
proprietăţile generale ale obiectelor, ce se referă la o clasă anumită.
În modelele matematice numărul de ecuaţii şi relaţii trebuie să fie
egală numărului de factori şi parametri ce se determină în rezultatul
modelării, ce asigură primirea unui sistem de ecuaţii închis şi o rezolvare
unică.
Etapa a III a modelării - alcătuirea (elaborarea) algoritmului de
rezolvare a sistemului de ecuaţii.
De obicei, la elaborarea descrierii matematice este dificil să căpătăm
ecuaţii ce descriu legătura între parametrii şi factorii de intrare, de
dirijare şi de ieşire în forma evidentă. Aceasta complică rezolvarea
sistemului de ecuaţii şi necesită utilizarea metodelor speciale.
Etapa IV – modelarea matematică.
Modelul matematic elaborat pe baza ipotezelor fizice corecte devine
un instrument puternic destinat studierii obiectului cercetat, analogic
unei instalaţii experimentale perfecte, iar în unele cazuri şi mai superior
prin universalitatea şi diapazonul larg de variaţie a parametrilor. Este
necesar să luăm în consideraţie şi faptul, că modelarea matematică ne dă
posibilitatea să realizăm fără pericol cercetarea situaţiilor şi regimurilor
de avarie.

1.4. Caracteristicile obiectelor modelate

Toate modelele de obicei se împart în modele staţionare şi
nestaţionare în dependenţă de faptul intră sau nu timpul în calitate de
variabilă independentă în ecuaţiile descrierii matematice.
Pentru procesele staţionare relaţia între factorii şi parametrii exteriori
(de intrare) şi interiori (de ieşire) se numeşte caracteristică statică a
obiectului.

Fig.1.3. Caracteristicile statice

Fig.1.4. Curbele de pornire

Pentru procesele nestaţionare variaţia în timp a valorilor parametrilor

şi factorilor de ieşire în dependenţă de cele de intrare, adică
caracteristicile dinamice, pot fi examinate pentru două cazuri: la
schimbarea bruscă a factorilor şi parametrilor exteriori (aşa numitele
curbele de pornire) şi la variaţia în timp a factorilor şi parametrilor
exteriori după o lege anumită (aşa numitele procese de trecere).
Caracteristicile statice şi dinamice în cele mai multe cazuri
caracterizează variaţia doar a unei variabile interne a obiectului. Pentru a
avea o închipuire completă despre comportarea obiectului este necesar
să găsim un şir de caracteristici de acest tip pentru toţi factorii şi
parametrii interiori de bază.

Fig. 1.5. Procesele de trecere

Prezentarea grafică a caracteristicilor e posibilă doar pentru n = 2 (în

plan y = f(x)) sau n = 3 (în spaţiu z = f(x, y)). Pentru dimensiunile mai
înalte se poate elabora numai descrierea analitică de tipul (în formă
vectorială):
 Y( ) = [y1( ), y2( ), ..., yn( )]
U( ) =[u1( ), u2( ), ..., un( )].

1.5. Construirea caracteristicilor obiectului modelat

Mai sus noi am vorbit despre metodele de construire a
caracteristicilor statice pentru procesele elementare separate. Obiectul
real poate fi examinat ca o unitate de procese elementare, ce ne dă
posibilitatea să soluţionăm problema construirii caracteristicilor statice
ale obiectului modelat pe baza caracteristicilor statice a proceselor
elementare.
Cu acest scop, în timpul elaborării descrierii formalizate este necesar
să alcătuim schema de structură a obiectului, examinându-l ca pe o
unitate de procese elementare şi admiţând pentru ele doar trei forme de
interacţiune: unirea consecutivă (în serie), unirea paralelă, unirea după
principiul de legătură inversă sau a combinaţiei lor.
În acest caz pe baza caracteristicilor statice ale proceselor elementare
separate pot fi primite relativ simplu caracteristicile statice ale obiectului
modelat.

1.5.1. Schema unirii consecutive a proceselor elementare

Schema unirii consecutive este prezentată în fig. 1.6. Funcţiile pot fi
date în formă analitică sau grafică. Dacă funcţiile fi(xi) sunt date în formă
analitică, atunci caracteristica statică a obiectului se determină
reieşind din relaţiile:
y = fn(xn); ​ ​x
i+1
= f(xi); ​ ​i = 1, 2, ... n-1

y = fn(xn) = fn [fn-1 (xn-1)] = ... fn {fn-1[...f2(f1(x1))]}

Fig. 1.6. Unirea consecutivă a proceselor elementare

Dacă funcţiile sunt date în formă grafică, caracteristica statică

a obiectului poate fi obţinută prin construcţie (vezi fig. 1.7).
Exemplu:
Construirea caracteristicii instalaţiei frigorifice după caracteristicile
proceselor elementare la unirea lor consecutivă.
Instalaţia e destinată pentru menţinerea temperaturi camerei tcam cu
fluxul de căldură Qcam prin pereţi.
Sunt cunoscute temperatura mediului ambiant tma şi caracteristica
utilajului (coeficientul de transfer de căldură k, suprafaţa de transfer de
căldură F, productivitatea ventilatoarelor Vvent ...).
În acest caz se poate scrie, că:
. ​(1.1)
La rândul său:
​(1.2)
şi
​(1.3)
 Fig. 1.7. Construirea caracteristicii obiectului după caracteristicile
proceselor elementare la unirea lor consecutivă

Aceasta este rezolvarea problemei în mod general. Pentru utilizarea

practică problema trebuie rezolvată în mod desfăşurat.
Cantitatea de căldură transmisă de la aer spre răcitor:

sau:

,
unde: Vra – productivitatea ventilatorului răcitorului de aer;
a
, ca – densitatea şi capacitatea termică specifică a aerului;
dar:

unde: Nmv – puterea consumată de motorul ventilatorului.

unde: Hv – presiunea aerului, creată de ventilator;

h v
– randamentul ventilatorului;
h mv
– randamentul motorului ventilatorului.

Fig. 1.8. Schema instalaţiei frigorifice.

 atunci:

,
sau:

​(1.1a)
Pentru desfăşurarea ecuaţiei (1.2) scriem ecuaţia balanţei termice a
vaporizatorului:

dar

unde variabilele cu indexul s se referă la pompa de saramură.

Atunci variaţia temperaturii saramurii va fi egală cu:

.
Pe de altă parte diferenţa medie logaritmică de temperatură pentru
răcitorul de aer (fig. 1.9) este egală cu:

Fig. 1.9. Variaţia temperaturii corpurilor de lucru în răcitorul de aer.

,
dar fiindcă:
şi ,
atunci:

şi:

.
Dar fiindcă

atunci: şi:

​(1.2a)
Analogic primim şi relaţia desfăşurată pentru (1.3)

​(1.3a)
Substituind ecuaţia (1.1a) în (1.2a) şi apoi în (1.3a) vom primi relaţia
cerută . Acest exemplu ne demonstrează necesitatea
evidenţei legăturilor dintre procesele elementare.

1.5.2. Schema unirii paralele a proceselor elementare

În formă analitică caracteristicile statice ale proceselor elementare
(fig. 1.10) pot fi prezentate în forma următoare:

Caracteristica statică a obiectului va fi determinată de relaţia:

.
Dacă caracteristicile statice ale proceselor elementare sunt
date în formă grafică (fig. 1.11) sau în formă de tabel, atunci
caracteristica statică a obiectului se determină prin sumarea tuturor n
valorilor a ordinatelor funcţiilor pentru fiecare valoare a lui x.
Exemple:
a) Determinarea sarcinii termice asupra condensatorului instalaţiei
frigorifice ca suma puterii frigorifice şi consumului de
energie de către motorul compresorului la diferite valori a
temperaturii de vaporizare şi temperaturii de condensare constante
.
b) Selectarea grosimii optimale a izolaţiei termice a camerei
frigorifice, care asigură valoarea minimală a cheltuielilor reduse (în
funcţie de cheltuielile anuale de exploatare şi a cheltuielilor capitale
pentru izolaţie).

Fig.1.10. Unirea paralelă a Fig.1.11. Determinarea grafică a

proceselor elementare. caracteristicii sumare.

1.5.3. Schema unirii proceselor elementare după principiul de

legătură inversă
În acest caz procesele elementare sunt unite conform fig. 1.12.
Legătura inversă poate fi negativă (LIN) şi pozitivă (LIP). Dacă legătura
este pozitivă, , iar dacă-i negativă .
Cunoscând caracteristicile statice ale proceselor elementare f1(x) şi
f2(y), primim ecuaţia caracteristicii statice a obiectului:

Fig. 1.12. Unirea proceselor elementare după principiul de legătură

inversă
Pentru cazul cel mai simplu, dacă şi primim:

sau:

Modul de determinare grafică a caracteristicilor (pentru cazul

legăturii inverse negative) este prezentat în fig. 1.13.
 Fig. 1.13. Determinarea grafică a caracteristicii sumare
Exemple:
a) Unirea în paralel a ventilelor de reglare termostatic şi manual
(LIN). Astfel de unire este utilizată în instalaţiile frigorifice mari (fig.
1.14).

Fig. 1.14. Schema instalaţiei frigorifice la exemplul a

În acest caz, în corespundere cu sistemul de notaţii din fig. 1.13,
parametrul de ieşire (y) este temperatura vaporilor supraîncălziţi la
ieşirea din vaporizator (tvs), iar parametrii de intrare x1 – debitul sumar
prin vaporizator (G), x2 – debitul prin ventilul termostatic(G2), x3 –
debitul prin ventilul manual (G1).
b) Unirea schimbătorului de căldură regenerativ (fig. 1.15) în schema
maşinii frigorifice în cascadă (LIP). În schimbătorul de căldură se
petrece încălzirea vaporilor aspiraţi de compresor de la vaporii refulaţi
de compresor în condensatorul-vaporizator. Această schemă se utilizează
în cazul temperaturii de aspiraţie joase pentru asigurarea lucrului normal
al sistemului de ungere. Creşterea temperaturii de refulare (tref) până la
valori inadmisibile este limitată de pierderile în mediul ambiant (care
cresc odată cu creşterea tref), micşorarea puterii frigorifice (Q0) din cauza
creşterii volumului vaporilor aspiraţi (Vasp) etc.
În acest caz, în corespundere cu sistemul de notaţii din fig. 1.13,
parametrul de ieşire (y) este temperatura vaporilor supraîncălziţi la
intrarea în compresor (tref), iar parametrii de intrare x1 – temperatura de
vaporizare (to), x2 – încălzirea vaporilor în schimbătorul de căldură (Dt
= f2(tref.)), x3 – temperatura de aspiraţie (tasp = t0 + Dt).
 Fig. 1.15. Schema instalaţiei frigorifice la exemplul b

1.6. Modelele matematice a aparatelor schimbătoare de

căldură
Procesele reale, ce se petrec în instalaţiile frigorifice , se
caracterizează prin fluxuri de substanţă, între care se efectuează diferite
procese de schimb de căldură şi masă.
Aceste procese duc la modificarea regimului de curgere şi stării de
agregare a substanţei. La rândul său şi regimul de mişcare a substanţei,
adică parametrii hidrodinamici influenţează foarte mult asupra
proceselor de schimb de căldură şi masă.
Din această cauză, la baza descrierii matematice a modelelor
(matematice) a aparatelor schimbătoare de căldură de obicei stă modelul
procesului hidrodinamic. Fiindcă, în instalaţiile frigorifice au loc fluxuri
mono- şi bifazice de substanţă, ecuaţiile hidrodinamicii fluxurilor reale
sunt foarte complicate sau în genere nu pot fi scrise. Pentru soluţionarea
problemei se utilizează câteva scheme idealizate de mişcare a substanţei.
În aceste condiţii, aparatul real este reprezentat prin o combinaţie de
variante de mişcare idealizată, care se realizează în zonele respective.
Zona este o parte a aparatului, prin care trece unul din mediile
schimbătoare de căldură. Aceste zone sunt:
- zona amestecării ideale;
- zona substituirii ideale;
- zona substituirii ideale cu conductivitatea termică monoparametrică.

1.6.1. Zona amestecării ideale

Aceasta este zona (fig. 1.16) unde în tot fluxul (sau pe sectorul
examinat) se petrece o egalizare completă (ideală) a unui anumit
parametru, de exemplu a temperaturii.
Orice variaţie a temperaturii la intrarea în zona de amestecare ideală
se extinde în tot volumul şi se descrie de ecuaţia:

​(1.4)
unde: V – volumul zonei de amestecare ideală;
ro; r - densitatea substanţei,
cpo; cp – capacitatea termică specifică masică,
t - timpul,
n - debitul volumic,
to, t – temperatura.
Prin indexul o sunt notaţi parametrii substanţei la intrare în zonă.
 Fig. 1.16. Schema de calcul pentru zona amestecării ideale

Acceptând şi , primim:

După integrare primim legea variaţiei temperaturii în zona de

amestecare ideală:
​(1.5)
unde: t – valoarea curentă a temperaturii în zona de amestecare ideală;
w - caracteristica zonei de amestecare ideală, w = (J/V);
tin – temperatura substanţei în zonă în momentul iniţial de timp
tin
= 0;
t - timpul, care s-a scurs de la momentul iniţial tin = 0.
Dacă în zonă sunt surse interne de căldură (qv), iar r şi cp
nu sunt
constante, atunci ecuaţia (1.4) va avea forma:

V ​(1.6)
În cazul când căldura se transmite prin perete ,
unde: F* – aria suprafeţei de schimb de căldură raportată la o unitate a
volumului zonei de amestecare ideală;
k – coeficientul de transfer de căldură;
tma – temperatura mediului ambiant.

1.6.2. Zona de substituire ideală

Acest model (fig. 1.17) se utilizează pentru cazul mişcării fluxului
sub acţiunea unui piston. În acest caz se acceptă că în direcţia mişcării
amestecarea (adică egalarea valorii parametrului examinat) lipseşte
complet, iar în direcţia perpendiculară mişcării are loc o amestecare
ideală.

Fig. 1.17. Schema de calcul pentru zona de substituire ideală

Ecuaţia pentru variaţia temperaturii în această zonă are forma:

sau

​(1.7)
unde: Sz – aria suprafeţei transversale a zonei de substituire ideală;
lz – lungimea zonei.
Semnul minus în partea dreaptă a ecuaţiei ne vorbeşte despre faptul
că variaţia temperaturii în zona de substituire ideală şi în flux au caracter
contrar.
Ecuaţia primită determină variaţia temperaturii în funcţie de timp şi
lungimea zonei t = f (l, t).
 Pentru cazul când r = const şi cp = const condiţiile iniţiale sunt:
t (l, 0) = to(0) ​pentru 0 < l < l
z
şi condiţiile de frontieră:
t (0, t) = t0(t) ​pentru t>0.
Vom primi că:

unde: – viteza liniară de mişcare a fluxului, m/s;

– timpul de substituire a secţiunii date, s.

Dacă avem surse de căldură, iar debitul volumic, densitatea şi
capacitatea termică specifică variază, ecuaţia (1.7) va căpăta forma:

​(1.8)
1.6.3. Zona de substituire ideală cu conductivitate termică
monoparametrică
Acest caz se realizează dacă în zona de substituire ideală are loc
conductivitatea termică în direcţia paralelă mişcării fluxului. Acest
model e mai aproape de realitate ca cele precedente.

Fig. 1.18. Schema de calcul pentru zona de substituire ideală cu

conductivitate termică monoparametrică

În acest caz ecuaţia ce caracterizează variaţia temperaturii de-a

lungul zonei va avea forma:

​(1.9)
unde: ​l - coeficientul de conductivitate termică a substanţei.
Dacă r = const şi cp = const vom primi:

unde – coeficientul de difuzivitate termică.

Dacă avem surse de căldură şi variază l, r, cp, v ecuaţia va avea
forma:

​(1.10)
În caz general intensitatea sursei de căldură poate fi funcţie de mai
mulţi factori şi parametri. Din această cauză ecuaţiile (1.8) şu (1.10)
trebuiesc integrate împreună cu ecuaţiile ce descriu variaţia factorilor şi
parametrilor de care depinde intensitatea surselor de căldură.
Expresii similare vom primi şi în cazul când în loc de temperatură
vom examina variaţia unui alt parametru, de exemplu a concentraţiei. Se
poate întâmpla că la descrierea regimului de mişcare a unui flux real,
nici una din schemele enumerate mai sus nu va descrie procesul cu
precizia necesară. În acest caz se pot elabora modele combinate din
zonele elementare descrise mai sus.

2. OPTIMIZAREA OBIECTELOR MODELATE

 Utilizarea metodelor de modelare pentru analiza proceselor, ce se
petrec în instalaţia frigorifică sau în elementele ei, ne dă posibilitatea să
determinăm condiţiile optimale de efectuare a lor, şi, de asemenea, să
efectuăm dirijarea lor optimală în cazul devierilor de la regimul de lucru
sau la variaţia factorilor de intrare.
Optimizarea este activitatea îndreptată spre căpătarea celor mai bune
rezultate în condiţiile date. Optimizarea se începe cu elaborarea sarcinii
de optimizare, care trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a) evidenţierea clară a obiectului de optimizare (construcţia maşinii
(aparatului), regimul procesului tehnologic, etc.);
b) formularea scopului optimizării şi cerinţele faţă de obiectul
optimizat.
La formularea scopului e necesar să ţinem cont că poate fi
determinată valoarea optimală numai a unei variabile.
Nu-i corect să punem problema în modul următor: „de a produce o
cantitate maximală de frig cu un consum minimal de energie”, fiindcă
consumul minimal de energie este egal cu zero şi frigul nu se va
produce. Corect va fi să spunem: „de a produce o cantitate maximală de
frig cu consumul dat de energie” sau „consumul minimal de energie
pentru producerea cantităţii date de frig”.
Pentru rezolvarea problemei de optimizare trebuie să dispunem de
resurse de optimizare, adică de libertatea selectării valorilor unor
factori de reglare, ce dă posibilitatea să variem starea obiectului în
conformitate cu cerinţele înaintate.
În afară de această, pentru elaborarea corectă a problemei de
optimizare, calitatea care ne interesează trebuie să posede un criteriu de
evaluare cantitativă.
Măsura cantitativă a calităţii optimizate se numeşte criteriu de
optimizare sau funcţie de scop.
De obicei elaborarea problemei de optimizare presupune existenţa
proprietăţilor concurente a obiectului: cantitatea de producţie – calitatea
producţiei; cantitatea producţiei – consumul de marfă primă, etc. Pentru
tehnica frigorifică sunt concurente cheltuielile capitale şi consumul de
energie electrică.
În mod general elaborarea problemei de optimizare se reduce la
exprimarea criteriului de optimizare în formă de evaluare (apreciere)
economică:
R = R(V, C, E, Q)
unde: R – criteriul de optimizare,
V – volumul producţiei,
C – volumul cheltuielilor capitale,
E – cheltuielile de exploatare,
Q – indicii calităţii produsului.
Această formulă este valabilă pentru optimizarea statică (optimizarea
regimurilor staţionare). Pentru procesele dinamice în calitate de criteriu
de optimizare este utilizat criteriul integral:

unde: R – funcţia parametrilor, care determină starea procesului într-un

moment arbitrar de timp.
Pentru determinarea rapidă a condiţiilor optimale, adică a condiţiilor
pentru care criteriul de optimizare atinge valoarea maximală sau
minimală, sunt utilizate diferite metode matematice. Vom examina unele
din ele.

2.1. Metodele de determinare a extremei funcţiei cu o variabilă

2.1.1. Metodele analitice:

a) Metoda analizei clasice a funcţiilor poate fi utilizată dacă este
cunoscură relaţia analitică între valoarea optimizată R şi variabila
independentă (optimizatoare) x adică R = R(x).
În afară de aceasta funcţia R(x) trebuie să fie continuă, diferenţiabilă,
să nu conţină inegalităţi, etc.
În cazul dat funcţia R(x) poate avea extreme în punctele pe axa x,

unde sau nu există.

Această condiţie e necesară dar nu-i suficientă. Cum se vede din
fig. 2.1 extreme sunt numai în punctele x1, x3, x5. Pentru a determina
precis dacă în punctul „suspect” este maxim sau minim se efectuează
cercetări suplimentare a funcţiei prin una din metodele descrise mai jos
(fig. 2.2).

Fig. 2.1. Analiza funcţiei R = R(x)

- Compararea valorilor funcţiei. Cu valorile funcţiei în punctul

xo, unde se presupune o extremă, ce compară valorile funcţiei
în punctele, situate în vecinătatea suficient de apropiată în
dreapta şi în stânga de ea, adică în punctele xo+ şi xo- ,
unde - o mărime mică pozitivă. Este evident că dacă
ambele valori R(xo+ ) şi R(xo- sunt mai mici ca R(xo),
atunci în punctul xo avem maximul funcţiei, iar dacă
R(xo+ )>R(xo) şi R(xo- )>R(xo), atunci în punctul xo avem un
minim. În caz contrar în punctul xo nu-i nici maxim, nici min.
- Compararea semnelor derivatelor. Se determină semnul

derivatei în punctele xo+ şi xo- . Dacă semnele sunt

diferite, atunci în punctul xo avem un extremum. La
schimbarea semnului din plus în minus avem maxim, iar din
minus în plus – minim.

Fig. 2.2. Cercetarea suplimentară a funcţiei

- Cercetarea semnelor derivatelor superioare. Această metodă

poate fi utilizată dacă în punctul xo există derivate de grade
superioare, adică dacă funcţia R(x) e continuă şi are derivate
continuii.

Dacă atunci avem maximul funcţiei,

iar dacă atunci avem minimul funcţiei.

2.1.2. Metodele numerice

Sunt utilizate în cazul când expresia pentru criteriul de optimizare e
foarte complicată, ce face dificilă căpătarea relaţiilor analitice pentru
derivate, sau când criteriul de optimizare este primit în formă
neevidentă.
Metoda de localizare a extremei funcţiei
Pentru a găsi soluţia, tot intervalul de variaţie a argumentului
(fig. 2.3) se împarte în N părţi egale (e dorit N=4) şi se calculă valorile
R(x) pentru x0, x1, x2, x3, ..., xn şi din ele se selectează valoarea care cel
mai bine corespunde tipului căutat de extremă. În cazul nostru x2. După
aceasta se alege un nou interval şi procesul se repetă. Intervalul nou
include 2 sectoare din intervalul precedent, vecine cu valoarea selectată
x2 ş.a.m.d.
 Fig. 2.3. Metoda de localizare a extremei funcţiei

Eroarea absolută de determinare a extremei:

unde s – numărul de calculări a criteriului de optimizare.

Eroarea relativă:

Pentru s=21 ​ .
Metoda „secţiunii de aur”
Această metodă (fig. 2.4) ne dă o precizie mai înaltă de determinare a
poziţiei extremei. Aici intervalul, unde este caută extrema, se împarte
într-un raport iraţional. În acest caz intervalul ab unde se cută
extremitatea funcţiei R(x) se împarte în 3 intervale în aşa mod, ca
segmentele x0-x1 şi x2-x3 să fie egale cu 0,38 din intervalul dat ab. Apoi
se determină valorile lui R(x) în punctele x0, x1, x2, x3 şi se alege un nou
interval mai mic (egal cu 0,62 din ab), în aşa mod ca el să conţină
punctul cu R(x) cel mai apropiat de extrema căutată. În cazul nostru se
alege intervalul x1-x3. Calculăm valoarea lui R(x) încă pentru un punct x4
şi micşorăm din nou intervalul de căutare a extremei (până la x1-x4).
Această procedură o repetăm până la atingerea preciziei cerute.

Fig. 2.4. Metoda „secţiunii de aur”

Precizia relativă de determinare a extremei funcţiei în cazul dat se

determină din formula:

unde s – numărul de calcule a funcţiei.

Pentru s=21
Metoda determinării extremei cu utilizarea numerelor Fibonacci
Numerele Fibonacci (tabelul 2.1) se capătă din şirul de numere
naturale cu relaţiile:
.
Tabelul 2.1
i 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Fi 2 3 5 8 13 21 34 55 89 144 233 377

Ordinea determinării extremei cu ajutorul numerelor Fibonacci

(fig. 2.5) este următoare:
 Fig. 2.5. Metoda determinării extremei cu utilizarea numerelor
Fibonacci

1) determinăm un număr auxiliar N:

,
unde: a – valoarea minimală a intervalului de variaţie a lui x,
b – valoarea maximală a intervalului de variaţie a lui x,
D - precizia determinării extremei.
2) determinam valoarea numărului Fs din relaţia:
;
3) determinam pasul minimal de calculare a extremei:

;
4) calculăm valoarea funcţiei R(x) la începutul intervalului pentru
x0=a, adică R(a);
5) determinăm următoarea valoare a argumentului
si calculam R(x1);

6) dacă atunci ,
iar dacă atunci
7) Calculăm valoarea funcţiei R(x2).
Repetam punctele 6 si 7, până nu vor fi utilizate toate numerele
Fibonacci din şirul .
Eroarea relativa de determinare a extremei pentru numărul de calcule
egal cu 21 cu utilizarea numerelor Fibonacci:

şi este mai mică ca în cazul metodei “secţiunii de aur”.

2.2. Metodele de determinare a extremei funcţiei cu mai

multe variabile.

2.2.1. Metoda analizei clasice

Soluţionarea problemei de optimizare se complică esenţial dacă
criteriul de optimizare este o funcţie a mai multor variabile
independente.
Dificultăţi deosebite apar in cazul lipsei de continuitate la toate sau la
unele din derivatele funcţiei optimizate.
Condiţiile necesare si suficiente de existenţă a extremei funcţiei
continue, care are derivate continui de ordinul unu şi doi
sunt următoare:
Condiţii necesare: egalitatea cu zero în acest punct a derivatelor
parţiale după toate variabilele:

.
Condiţii suficiente:

​(2.1)
Punctul este punct de extremă a funcţiei ,
dacă pentru orice creştere mica a variabilelor independente
partea dreaptă a expresiei (2.1) rămâne pozitiva pentru
punctele de minim şi negativa pentru punctele de maxim.

2.2.2. Metoda factorilor (înmulţitorilor) nedeterminaţi a lui

Lagrange
Metoda descrisă mai sus poate fi utilizată pentru determinarea
extremei, cu condiţia ca variabilele nu sunt legate între ele prin careva
relaţii.
Extrema determinată în acest mod se numeşte extremă absolută.
Dacă variabilele sunt legate între ele, ce se întâlneşte des în procesul
de optimizare a instalaţiilor frigorifice, atunci, în acest caz poate fi vorba
doar de determinarea extremei convenţionale a funcţiei optimizate.

Fig. 2.6. Metoda factorilor nedeterminaţi a lui Lagrange

De exemplu, trebuie să determinăm extrema funcţiei:

cu condiţia, că . Aceasta se poate efectua prin două cai:
1) exprimam x2 (sau x1) prin x1 (sau x2):
x2=f(x1) (sau x1=f(x2)),
atunci şi funcţia devine funcţie cu o variabilă , pentru
care se poate determina extrema absolută.
2) daca o astfel de substituire nu-i posibilă, atunci funcţia iniţială
se uneşte cu funcţia de legătura prin o funcţie
noua – ecuaţia lui Lagrange:
, ​(2.2)
unde l – factorul (înmulţitorul) lui Lagrange; apoi se determină extrema
absolută pentru lagrangian .
Exemplu: Se cere să determinăm dimensiunile rezervorului (fig. 2.7)
pentru care aria sumară, a suprafeţei lui (S) va fi minimală.
Rezolvare:
Scriem relaţia pentru cazul nostru:

Fig. 2.7. Schiţa rezervorului

Analizând ultimele două expresii primim că
fiindcă şi, deci
Am obţinut un astfel de rezultat fiindcă problema n-a fost formulată
corect. Ea trebuia formulată în modul următor - de determinat
dimensiunile rezervorului cu volumul dat (V) pentru care aria sumara a
suprafeţei va fi minimală.
Deci, avem funcţia de legătură , care pentru cazul nostru
va fi:
 .
Scriem ecuaţia lui Lagrange:

Derivatele după R şi H:

Din ultima expresie obţinem:

sau

Substituim în expresia pentru

.
Sau:

şi .
Atunci:

De unde:

.
Şi

sau

3. METODA DE TERMOECONOMICĂ
Majorarea eficienţei lucrului instalaţiei frigorifice poate fi efectuată
pe două căi:
a) prin ameliorarea construcţiei elementelor aparte a maşinii frigorifice
şi elaborarea proceselor mai perfecte realizate în aceste elemente;
b) prin selectarea unui regim raţional de calcul şi exploatare pentru toată
instalaţia frigorifică.
Prima variantă este utilizată mai frecvent. Pentru determinarea
regimului optimal, de obicei, este utilizată metoda tehnico – economică
de soluţionare a problemei. Adică:
a) sunt acceptate valorile iniţiale ale variabilelor optimizatoare, se
determină parametrii termodinamici ai ciclului (diferenţa de
temperaturi în aparatele schimbătoare de căldură, temperatura
mediului răcit etc.);
b) se efectuează calculul ciclului şi selectarea utilajului;
c) se efectuează calculul tehnico – economic a instalaţiei frigorifice care
se termină cu determinarea valorii cheltuielilor raportate;
d) se modifică unul sau mai mulţi parametri optimizatori şi se repetă
punctele a-c ale calculului;
e) se compară valoarea cheltuielilor primite în ultimul calcul cu valoarea
precedentă şi se selectează varianta mai bună;
f) se repetă din nou calculul.
Varianta, care asigură cheltuieli raportate minimale se consideră
optimală. Deci, metoda dată se reduce la efectuarea unui număr mai
mare sau mai mic de calcule a variantelor.
Metoda dată are următoarele dezavantaje:
a) nu se ţine cont de „calitatea” frigului (adică de costul frigului în
funcţie de temperatura de vaporizare);
b) nu se capătă soluţii analitice generale şi pentru fiecare instalaţie
frigorifică se cere un calcul separat.
Din această cauză metoda tehnico – economică poate fi utilizată doar
pentru determinarea regimului optimal de lucru a instalaţiilor frigorifice
care deservesc obiectele cu o singură temperatura.
De aceste neajunsuri este liberă metoda termoeconomică. Ideea de
bază a acestei metode este utilizarea pentru aprecierea schimbărilor ce
au loc în un sistem energetic, a unei funcţii termodinamice generalizate,
care asigură căpătarea efectului finit util. Fiindcă în instalaţia frigorifică
energia poate fi transmisă cum în formă de căldură, aşa şi în formă de
lucru mecanic, în calitate de funcţie termodinamică generalizată este
utilizată exergia.
Exergia substanţei este capacitatea maximală a acestei substanţe de a
efectua lucrul în procesul, starea finală a căruia se determină de
condiţiile de echilibru termodinamic cu mediul ambiant.
Exergia frigului este lucrul, care trebuie să fie cheltuit în un ciclu
reversibil inversat pentru transmiterea unei cantităţi de căldură de la
obiectul răcit cu temperatura spre mediul ambiant cu temperatura
:

Fig. 3.1.
La utilizarea metodei termoeconomice sunt analizate schimbările ce
se petrec cu fluxul de bază a exergiei, ce asigură căpătarea efectului finit
util.

3.1. Modelul termoeconomic al instalaţiei frigorifice cu o

treaptă şi cu un consumator
Schema instalaţiei frigorifice modelate este prezentată în fig. 3.2, iar
în fig. 3.3 ciclul ei de lucru în diagrama T-S.
Prin cifre pe schemă (fig. 3.2) sunt notate următoarele elemente a
instalaţiei frigorifice: 11- compresorul cu motor electric; 12 –
condensatorul răcit cu apă; 13 – pompa pentru apă cu motor electric; 21
- vaporizatorul pentru răcirea agentului intermediar; 22 - pompa pentru
agentul intermediar cu motor electric; 31 – dispozitivul de răcire; 32 –
ventilatorul cu motor electric.

Fig. 3.2. Schema instalaţiei frigorifice

 Fig. 3.3. Ciclul de lucru al instalaţiei frigorifice în diagrama T-S

La elaborarea modelului termoeconomic al instalaţiei frigorifice în

calitate de funcţie de scop (criteriu de performanţă) a fost utilizată partea
variabilă a cheltuielilor raportate. În afară de aceasta a fost acceptat că:
1) este ignorată variaţia pierderilor de presiune în conducte la
transportarea corpurilor de lucru (pierderile de presiune în conducte
sunt considerate constante şi independente de regimul de lucru);
2) este ignorat schimbul de căldură între corpul de lucru şi mediul
ambiant, care are loc în compresor şi în aparatele schimbătoare de
căldură, prin suprafaţa lor exterioară care contactează cu mediul
ambiant;
3) variaţia suprafeţei de transfer de căldură a aparatelor schimbătoare de
căldură, volumului cursei pistonului şi productivităţii pompelor şi
ventilatoarelor nu duce la modificarea suprafeţei încăperilor şi
numărului personalului de deservire;
4) supraîncălzirea vaporilor aspiraţi de compresor şi subrăcirea
agentului frigorific lichid este constantă şi nu se optimizează;
5) costul armaturii de închidere, ventilului de reglare, conductelor etc.
este constant.
În consecinţa acestor admiteri, primim că partea variabilă a
cheltuielilor raportate include, în afară de defalcările normative, pentru
renovare şi reparaţie, de la costul utilajului, caracteristicile căruia au fost
modificate în procesul de calcul, doar componentele energetice a
cheltuielilor, adică a energiei electrice şi a apei.
Modelul termoeconomic al instalaţiei frigorifice cu o treaptă,
elaborat în corespundere cu cele expuse mai sus, poate fi prezentat
(fig. 3.4) în formă de trei zone unite consecutiv şi limitate de o suprafaţă
de control.
În zona 1 intră compresorul cu motorul electric 11, condensatorul 12,
ventilul de laminare VL, pompa cu motorul electric 13.
În zona 2 intră vaporizatorul 21, pompa cu motorul electric 22.
În zona 3 intră răcitorul de aer 31, ventilatorul cu motorul electric 32.

Fig.3.4. Modelul termoeconomic al instalaţiei frigorifice

Notaţiile din fig. 3.4 sunt următoare:

- defalcările normative de la costul elementului respectiv al
utilajului plus defalcările pentru renovarea şi reparaţia lui.

- coeficient normativ de defalcări de la costul elementului i al

utilajului;
- coeficient normativ de defalcări din costul elementului i pentru
renovarea şi reparaţia lui;
- costul elementului i;
 - numărul de ore de lucru al instalaţiei frigorifice timp de un an.
Energia (exergia) introdusă prin suprafaţa de control în zonele
modelului termoenergetic al instalaţiei frigorifice şi costul ei:
- pentru antrenarea motorului electric al compresorului;
- pentru antrenarea motorului electric al pompei de apă;
- pentru antrenarea motorului electric al pompei de agent
intermediar;
- pentru antrenarea motorului electric al ventilatorului răcitorului
de aer;
- debitul de apă pentru răcirea condensatorului;
- costul energiei (exergiei) introduse de la sursele exterioare;
- costul apei pentru răcirea condensatorului.
Parametrii optimizatori:
- diferenţa medie logaritmică de temperaturi în condensator;
- diferenţa medie logaritmică de temperaturi în vaporizator;
- diferenţa medie logaritmică de temperaturi în dispozitivul de
răcire;
- variaţia temperaturii apei în condensator;
- variaţia temperaturii agentului intermediar în vaporizator;
- variaţia temperaturii aerului în răcitorul de aer.
Pornind de la cele spuse mai sus, vom determina valoarea
cheltuielilor anuale raportate din formula:

Valoarea cheltuielilor anuale raportate este o funcţie a mai multor

variabile (a parametrilor optimizatori), deci extrema funcţiei CR poate fi
determinată din condiţia:

Fiind-că în cazul nostru parametrii optimizatori sunt dependenţi unul

de altul, trebuie să determinăm aceste relaţii. Luând în consideraţie că
modelul este împărţit în zone, vom avea:

Legătura dintre zone poate fi exprimată în modul următor:

.
Fiind-că în cazul nostru parametrii optimizatori sunt dependenţi unul
de altul, pentru determinarea extremei relative vom folosi metoda
factorilor nedeterminaţi ai lui Lagrange.
Expresia pentru lagrangian va fi următoare:

După substituire obţinem:

 Pentru determinarea condiţiilor de extremitate trebuie să calculăm
derivatele parţiale de la funcţia lui Lagrange după toate variabilele (şi
după cele optimizatoare şi după cele suplimentare) şi să le egalăm cu
zero.
De exemplu, derivata parţială după va avea forma:

,
dar fiind-că reiese că:

Analogic obţinem:

.
Derivatele parţiale după variabilele optimizatoare ne dau următoarele
expresii:

În rezultat obţinem un sistem din opt ecuaţii. Soluţionând acest

sistem vom căpăta relaţia pentru determinarea extremei funcţiei pentru
CR, adică valoarea variabilelor optimizatoare pentru care cheltuielile
raportate vor fi minimale.

4. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A CONDUCTIVITĂŢII

TERMICE
Teoria analitică ignorează componenţa moleculară a substanţei. Ea
examinează substanţa nu ca o mulţime de particule discrete aparte, dar
ca un mediu continuu. Acest fapt e posibil în cazul cînd dimensiunile
moleculelor şi distanţa dintre ele sînt relativ mici faţă de dimensiunile
corpului în care se petrece transferul de căldură. Principala caracteristică
a procesului de transmitere a căldurii este temperatura.
Totalitatea valorilor momentane a temperaturii în toate punctele
spaţiului studiat se numeşte câmp de temperatură.
Câmpul poate fi staţionar - care nu variază în timp, variaţiile sunt
posibile doar în spaţiu (depinde doar de coordonate) şi nestaţionar -
atunci când temperatura câmpului variază în spaţiu şi în timp. Totalitatea
de puncte care au aceeaşi temperatură alcătuiesc o suprafaţă izotermică.
Variaţia maximală de temperatură are loc în direcţie perpendiculară faţă
de suprafaţa izotermică şi se caracterizează prin gradientul de

temperatură: unde i - vector unitar.

Legea lui Fourier - densitatea fluxului de căldură este proporţională
cu gradientul de temperatură.

4.1. Deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice

Pentru determinarea câmpului de temperatură la transmiterea
căldurii unui corp, trebuie să avem ecuaţia diferenţială a conductivităţii
termice, care mai este şi relaţia matematică dintre valorile termofizice în
funcţie de spaţiu şi timp şi care ne dă relaţia dintre temperatură, timp şi
coordonatele volumului elementar.
Ecuaţia se deduce luând în considerare că coeficienţii termofizici nu
depind de temperatură, lipsesc sursele interne de căldură, căldura se
propagă într-o direcţie, viteza de propagare a undei de căldură este
infinită.
 Să separăm pe o placă izotropă un paralelipiped elementar cu
volumul dx-dy-dz şi să examinăm procesul de transmitere a căldurii de-a
lungul axei x (fig. 4.1).
Notăm prin qx - cantitatea de căldură ce intră în paralelipiped, iar
prin qx+dx- cantitatea de căldură ce iese din paralelipiped.

Fig.4.1. Paralelipipedul elementar

Diferenţa de căldură ce se consumă pentru variaţia temperaturii
corpului:

. ​(4.1)
Descompunem fluxul qx+dx în şirul Taylor:

,
limitându-ne doar la primii doi termeni ai şirului:

.
Folosind legea Fourier vom obţine:

Pentru transferul de căldură tridimensional ecuaţia poate fi scrisă în

modul următor:

.
În cazul prezenţei surselor de căldură interne avem:

. ​(4.2)
Aspectul ecuaţiei de conductivitate termică se poate schimba esenţial
dacă vom lua în considerare viteza finită de propagare a căldurii. Acest
fapt este necesar la descrierea proceselor nestaţionare cu intensitate
înaltă în mediile rarefiate. Viteza de propagare a căldurii este egală cu

, unde - constanta timpului de relaxare.

Legea Fourier pentru acest caz va avea forma:

Pentru fluxul de căldură staţionar vom avea relaţia

obţinută mai sus. Substituind qx în ecuaţia balanţei câmpului de
temperatură (4.1), avem:

Diferenţiem prima ecuaţie după : şi o substituim

în ecuaţia de conductivitate termică. Ecuaţia diferenţială pentru
transferul de căldură monodimensional poate fi scrisă sub forma:

,
iar pentru transferul de căldură tridimensional:

. ​(4.3)
Această ecuaţie se referă la ecuaţiile hiperbolice.
 4.2. Condiţiile de limită în teoria transferului de căldură
Pentru a determina câmpul de temperatură într-un moment de timp
arbitrar este necesar să cunoaştem distribuirea câmpului de temperatură
în momentul iniţial de timp (condiţiile iniţiale), forma geometrică şi
legea interacţiunii dintre mediul ambiant şi suprafaţa corpului (condiţiile
de frontieră).
Totalitatea condiţiilor iniţiale şi de frontieră se numesc condiţii de
limită.
Condiţiile iniţiale pot avea forma: T(x,y,z,o)=f(x,y,z) sau
T(x,y,z,o)=T0=const.
Condiţiile de frontieră pot avea următoarele forme:
1) Condiţii de frontieră de prima speţă. Este dată distribuirea
temperaturii la suprafaţa corpului într-un moment arbitrar de timp:
.
În unele cazuri temperatura poate fi constantă în timpul schimbului
de căldură.
2) Condiţii de frontieră de speţa a doua. Este dată densitatea fluxului
de căldură pentru fiecare punct al suprafeţei corpului în funcţie de timp:
.
În unele cazuri fluxul poate fi constant (procesul de încălzire în
cuptoarele cu temperatură înaltă) din contul radiaţiei, când temperatura
corpului este cu mult mai joasă ca temperatura suprafeţelor de emanare.
3) Condiţia de frontieră de speţa a treia caracterizează schimbul de
căldură convectiv, cu un flux de căldură constant, dintre suprafaţa
corpului şi mediul ambiant.

Pentru cazurile nestaţionare relaţia: nu se

îndeplineşte, fiindcă grosimea stratului de frontieră depinde nu numai de
viteza şi proprietăţile termofizice ale lichidului sau gazului, dar şi de
proprietăţile termofizice ale corpului şi variază continuu în timp (
). Dar pentru unele cazuri particulare de schimb de căldură
nestaţionar se poate folosi relaţia lui Newton-Riemann în calitate de
schemă de calcul pentru prima aproximaţie.
Condiţia de frontieră de speţa a patra caracterizează schimbul de
căldură dintre suprafaţa corpului şi mediul ambiant (schimbul de căldură
convectiv dintre corp şi lichid sau gaz) sau schimbul de căldură între
corpurile solide ce se ating, în cazul când temperatura corpurilor ce
contactează este aceeaşi. La curgerea lichidului (gazului) pe suprafaţa
corpului solid transferul de căldură se efectuează prin stratul de frontieră
laminar după legea conductivităţii termice: . Egalitatea
temperaturilor şi egalitatea fluxurilor de căldură

.
Condiţia de frontieră de speţa a patra e mai generală ca condiţia de
speţa a treia.

4.3. Metodele de calculare a debitului de căldură

Există trei metode de determinare a debitului de căldură în procesul
schimbului de căldură.
1) Dacă spre elementul de suprafaţă ds se transportă timp de căldura

, atunci cantitatea de căldură primită de corp în

intervalul de timp , o vom obţine integrând ultima relaţie
în limitele de la t1 până la t2. Deci pentru toată suprafaţa avem:

.
Dacă T şi sunt constante pe toată suprafaţa S, putem scrie:

.
2) Dacă elementul de volum în intervalul de timp
 se încălzeşte de la T1 până la T2, atunci el va primi
căldura .
Cantitatea de căldură , care s-a folosit pentru încălzirea corpului
timp de , o determinăm prin integrare pe tot volumul:

Relaţia prezintă temperatura medie pe tot

volumul, adică .
Dacă suprafaţa dS în timpul primeşte din mediul ambiant
cantitatea de căldură , atunci pentru determinarea
cantităţii totale de căldură trebuie să integrăm relaţia după toată

suprafaţa şi după timp: .

4.4. Clasificarea ecuaţiilor în derivate parţiale de gradul doi

Ecuaţiile diferenţiale în derivate parţiale pot fi: hiperbolice,
parabolice şi eliptice. La tipul hiperbolic se reduc problemele privind
oscilaţia mediilor continui (coarda, bara, membrana, gazul etc.) şi
problemele oscilaţiilor electromagnetice.
Ecuaţiile de tip parabolic se opţin la cercetarea conductivităţii
termice, difuziei, propagarea câmpurilor electromagnetice în mediile
conductoare, mişcarea lichidului cu viscozitate înaltă.
La ecuaţii de tip eliptic ajungem la studierea proceselor staţionare
(electrice, magnetice, mişcarea lichidului ce nu se comprimă, câmpurilor
staţionare de căldură etc.)

4.5. Metoda de clasificare a ecuaţiilor de gradul doi

Avem o ecuaţie de forma:

. ​(4.4)
În fiecare punct fixat x0 se poate ajunge la forma canonică prin

transformarea liniară , unde b - matriţa , care

prin transformarea y=bh se reduce la forma canonică. Ecuaţia de
forma:

, ​(4.5)
unde ,
- este de tip hiperbolic, dacă ,
- este de tip parabolic, dacă ,
- este de tip electric, dacă .
Ecuaţia caracteristică pentru (4.5),
se descompune în două
ecuaţii:

1) , ​(4.6)

2) . ​(4.7)
Pentru ecuaţiile de tip hiperbolic ( ) integralele generale

ale expresiilor (4.6) şi (4.7) sunt reale şi

diferite. Ele determină două familii diferite ale caracteristicilor reale
pentru ecuaţia (4.5). Prin substituirea variabilelor

ecuaţia (4.5) se reduce la forma canonică:

 Pentru ecuaţiile de tip parabolic ( ) ambele expresii (4.6)
şi (1.7) sunt echivalente. Integrala generală f(x,y)=c determină familia de
caracteristici reale pentru ecuaţia (4.5). Prin substituirea variabilelor
, unde este orice funcţie netedă de aşa
formă ca substituirea variabilelor să fie în domeniul examinat respectiv
univocă, ecuaţia (4.5) se reduce la forma canonică:
.
Pentru ecuaţiile de tip eliptic ( ) admitem că
e integrala generală a ecuaţiei (4.6), unde
şi sunt funcţii reale. Atunci prin substituirea

variabilelor ecuaţia (4.5) se reduce la forma

canonică: .

5. METODELE CLASICE DE REZOLVARE A ECUAŢIEI

DIFERENŢIALE A CONDUCTIVITĂŢII TERMICE
Ecuaţia diferenţială (1.2) în lipsa surselor de căldură are forma:

​(5.1)
Ea este o ecuaţie diferenţială omogenă de gradul II cu derivate
parţiale.
Cercetării acestei ecuaţii şi metodelor de rezolvare a ei sunt dedicate
o serie de lucrări. Metodele principale de rezolvare sunt: metoda de
selectare a variabilelor, metodele operaţionale, metodele numerice.
Metodele operaţionale se împart în: transformarea integrală a lui
Laplacе, Fourier, Heaviside, Hankel, Coşliacov etc.

5.1. Metoda de selectare a variabilelor

Metoda constă în determinarea totalităţii de soluţii parţiale care
satisfac ecuaţia şi condiţiile de frontieră, iar mai apoi în utilizarea

principiului aditivităţii, adică , unde coeficienţii Cn se

determină din condiţiile iniţiale. Această metodă de rezolvare e valabilă
doar numai în cazul când convergenţii şirului dat sunt compuşi din
soluţii parţiale.
Soluţia parţială Tn trebuie căutată în formă de produs a două funcţii,
una dintre care depinde numai de timp , iar alta - numai de
coordonate: , unde c=const.
Substituind relaţia iniţială în (5.1), obţinem

, ​(5.2)
iar după transformare avem

. ​(5.3)
Partea stângă a egalităţii depinde doar de sau poate fi doar un
număr constant, ce nu depinde de coordonate. Partea dreaptă poate
depinde doar de coordonate sau să fie un număr constant. Egalitatea
trebuie să se respecte pentru orice valoare a timpului şi a coordonatelor.
Aceasta e posibil doar în cazul dacă ele sînt egale cu o oarecare valoare
constantă D:

​(2.4.)

Integrând , obţinem . Constanta de integrare o

putem uni cu constanta C. Constanta D, pentru descrierea proceselor
termice poate fi doar negativă, fiindcă la valoarea pozitivă a
temperaturii, simultan cu creşterea valorii timpului, va creşte şi
temperatura, acest lucru neavând sens fizic. De aici rezultă că D=-ak ,
2

unde a este coeficientul de difuzivitate termică, iar k - o constantă ce se

determină din condiţiile de frontieră. Pentru determinarea soluţiei după
coordonate, avem ecuaţia cunoscută în fizica matematică ca ecuaţia
Pokel:

.
Să examinăm cel mai simplu caz, când V depinde doar de o
coordonată. Vom avea:
şi .
Deci funcţia V(x) trebuie să fie de aşa mod ca derivata a doua a ei să
2
fie însăşi funcţia înmulţită la o mărime oarecare (k ). Evident că aşa
funcţii pot fi sin(kx) sau cos(kx), adică soluţia poate fi scrisă în forma:

unde c1 şi c2 - constante arbitrare.

Soluţia parţială a ecuaţiei diferenţiale va avea forma:
,
unde k se determină din condiţiile de frontieră, iar c1 şi c2 - din condiţiile
iniţiale.
Soluţia generală va avea forma:

5.2. Metoda surselor

Sensul fizic al metodei surselor constă în faptul că procesul de
propagare a căldurii în corp datorită conductivităţii termice poate fi
prezentat ca o totalitate de procese de egalare a temperaturii de la
mulţimea de surse elementare de căldură, care sunt în funcţie de
coordonate şi timp. Rezolvarea problemei se reduce la selectarea corectă
a surselor şi a distribuirii lor.
Acţiunea sursei elementare într-un corp nelimitat în cazul fluxului de
căldură unidimensional se descrie de formula:

, ​(5.5)
care este numită funcţie a sursei pe o dreaptă infinită. Funcţia sursei
satisface ecuaţia conductivităţii termice. Determinăm derivatele parţiale
ale acestei funcţii după şi x:

.
Substituind relaţiile obţinute pentru derivate în ecuaţia conductivităţii
termice, avem:

.
Această funcţie de obicei se numeşte soluţie fundamentală a ecuaţiei
conductivităţii termice. Funcţia G prezintă temperatura în punctul x.
Dacă în momentul iniţial de timp în punctul se elimină cantitatea de
căldură , atunci cantitatea de căldură pe dreaptă este:

unde .
Cantitatea de căldură Q nu variază în timp şi numeric este egală cu
produsul suprafeţei limitate de curbă şi axa absciselor x la capacitatea
termică specifică volumică . Pentru valorile mici ale timpului aproape
toată căldura este concentrată în vecinătatea punctului x.
Funcţia influenţei de temperatură a sursei instantanee pentru un corp
de dimensiuni finite şi a fluxului de căldură unidimensional poate fi
prezentată în forma:

.
Funcţia Gl ne arată distribuirea temperaturii pe o placă nelimitată
(0<x<l) în momentul de timp . Dacă temperatura în momentul iniţial
de timp este egală cu zero şi în acest moment în punctul se degajă
instantaneu o cantitate de căldură, atunci .
Această expresie prezintă soluţia ecuaţiei de conductivitate termică
unidimensională (în direcţia axei x):

, ​(5.6)

în alte direcţii:
Condiţiile iniţiale se scriu în forma , condiţiile de
frontieră:

.
Să examinăm soluţia parţială a ecuaţiei (5.6), care are forma:

. ​(5.7)
Soluţia dată o prezentăm în mod grafic (fig. 5.2). Valoarea maximă a
funcţiei se află la distanţa x=x. Suprafaţa de sub curbă şi axa absciselor
este o valoare finită şi este egală cu integrala de la (5.7):

unde

Fig. 5.2. Prezentarea grafică a soluţiei ecuaţiei

Distribuirea iniţială completă a temperaturii într-un corp nelimitat va

fi:

,
dar şi pentru intervalul de timp următor ecuaţia dată va fi corectă:

Pentru un corp tridimensional soluţia va avea forma:

6. FOLOSIREA METODELOR TRANSFORMĂRII

INTEGRALE. METODELE OPERAŢIONALE
În unele cazuri metodele clasice se dovedesc a fi ineficiente şi
incomode pentru utilizarea practică (cazurile când avem surse interne de
căldură). Din această cauză în ultimul timp pe larg se folosesc metodele
operaţionale de rezolvare.
Teoremele şi regulile de bază ale metodelor operaţionale au fost
elaborate de Heaviside şi M. Vaşcenco-Zaharenco. Metoda operaţională
a lui Heaviside este echivalentă transformării integrale a lui Laplace.
Metoda transformării Laplace constă în faptul că se examinează nu
însăşi funcţia (originalul), dar imaginea ei. Această transformare se
efectuează cu ajutorul înmulţirii la o funcţie exponenţială şi integrarea în
limite anumite:

, ​(6.1)
unde - originalul funcţiei, - imaginea ei, se notează în forma
.
Pentru existenţa imaginii, integrala (6.1) trebuie să fie convergentă.
Dacă problema e rezolvată în imagini, originalul se determină după
imagine (transformarea inversă):

. ​(6.2)
Integrarea se efectuează într-un plan complex de-a lungul
dreptei , paralel axei imaginare.
Determinarea originalului funcţiei după imaginea funcţiei poate fi
efectuată rapid, dacă imaginea coincide cu una din tabel. Pentru
determinarea originalului, în locul relaţiei (6.2) se poate utiliza formula
de transformare:

. ​(6.3)

Fig. 6.3. Obţinerea originalului funcţiei

Formula dată ne dă posibilitatea să obţinem originalul funcţiei doar
cu ajutorul operaţiilor de diferenţiere şi trecere la limită (fig. 6.3).
Dacă imaginea prezintă o funcţie fracţională, avem:

, ​(6.4)
care este un caz particular a două funcţii transcendente întregi.
Folosind teorema de descompunere, obţinem:

, ​(6.5)
unde Sn - rădăcinile simple ale funcţiei .
În acest caz numitorul are o mulţime numărată de rădăcini simple şi
nu conţine termeni liberi cu condiţia că . Pentru aceasta e necesar
să existe integralul (6.2) de la funcţia fL(S).
În caz dacă imaginea fL(S) prezintă raportul a două polinoame
(funcţie fracţionară raţională) şi gradul polinomului e mai mic ca
gradul polinomului şi are rădăcini divizibile la k în punctele Sm,
atunci:

(6.6)
unde suma se ia după toate rădăcinile fn(S). Dacă k=1, toate rădăcinile
sunt simple şi formula se transformă în (6.5).
Vom folosi transformarea Laplace pentru rezolvarea ecuaţiei de
termoconductivitate:

,
 , ​(6.7)
unde U(x) - distribuirea iniţială a temperaturii.
Vom examina un caz simplu, cînd .
Atunci ecuaţia dată va avea forma ecuaţiei diferenţiale omogene
ordinare de gradul doi:

. ​(6.8)
Soluţia ei este:

. ​(6.9)
Dacă sînt date condiţiile de frontieră, atunci determinînd A şi B cu
ajutorul tabelului de imagini sau teoremei de descompunere, determinăm
originalele:

. ​(6.10)
Dacă vom examina aceeaşi problemă, dar cu distribuirea iniţială a
temperaturi T(x, 0)=T0, atunci ecuaţia diferenţială va avea forma:
.
Rezolvând ecuaţia diferenţială ordinară vom obţine soluţia în forma:

,
unde:

Cea mai mare dificultate în rezolvarea ecuaţiei termoconductivităţii

pentru diferite condiţii de mărginire constă în determinarea originalului
după imaginea TS obţinută.
Avantajul metodei constă în universalitatea ei pentru diferite condiţii
de frontieră, formă diferită şi simplicitate în cazul când sunt prezente
tabelele amănunţite ale imaginilor.
Transformarea integrală Laplace are dezavantaje în cazul când
condiţiile iniţiale sunt date în formă de funcţii de coordonate spaţiale sau
la rezolvarea problemelor multidimensionale. În acest caz au fost
propuse un şir de transformări integrale după coordonatele spaţiale în
corespundere cu forma geometrică a corpului. Aceste transformări
integrale pot fi prezentate în forma:

.
Dacă miezul transformării k(s,x) se ia în forma sau
, atunci o asemenea transformare integrală se numeşte
(corespunzător sinus sau cosinus) - transformare Fourier. Dacă miezul
transformării este funcţia Bessel , atunci ea poartă
denumirea de transformare Hankel.
În cazul dacă limitele integrării variază de la -¥ pînă la +¥, iar

miezul are forma , atunci vom avea

transformarea integrală complexă Fourier. Ea e comodă pentru corpuri
cu lungimea nelimitată. Transformarea sinus Fourier trebuie utilizată în
cazul când pe suprafaţa corpului e dată valoarea funcţiei (condiţie de
prima speţă), transformarea cosinus se utilizează pentru condiţiile de
frontieră de speţa a doua.
Transformarea Hankel se utilizează în cazul cînd corpul are o
simetrie axială. Originalele imaginii pot fi determinate după formulele:
transformarea complexă Fourier:
 ;
transformarea sinus Fourier:

;
transformarea cosinus Fourier:

;
transformarea Hankel:

.
Utilizarea integrării până la infinit după coordonata spaţială este
argumentată fizic. Aceste transformări pentru determinarea câmpului de
temperaturi pentru obiecte limitate nu pot fi utilizate, fiindcă aduc la
erori mari de calcul.
Tentativa de a extinde domeniul de utilizare a transformărilor
integrale a adus la elaborarea metodei de transformări integrale finite,
care are mai mari avantaje faţă de metodele clasice.

Transformarea de tipul: a fost propusă de

Sedom, Tranter, Deici, Coşleacov, Greenberg.
Formulele de transformare se determină de obicei cu ajutorul
descompunerii funcţiei în şiruri după funcţii ortogonale ce corespund
problemei lui Shturm-Liuwily. Formulele de transformare au forma în
cazul condiţiilor de frontieră de speţa doi:
pentru transformarea sinus:

;
pentru transformarea cosinus:

;
pentru condiţiile de frontieră de speţa trei, când sumarea se

efectuează după toate rădăcinile pozitive ale ecuaţiei:

pentru transformarea Hankel:

,
unde sumarea se efectuează după rădăcinile pozitive In(m)=0. În cazul
cînd sumarea se efectuează după rădăcinile pozitive ale ecuaţiei

, formula de transformare are forma:

.
Transformarea Hankel se utilizează la rezolvarea problemelor de
termoconductivitate a cilindrului continuu.

7. METODELE NUMERICE DE REZOLVARE A

PROBLEMELOR CONDUCTIVITĂŢII TERMICE
La examinarea sistemelor de ecuaţii diferenţiale cu condiţii de
frontieră comune ele nu pot fi rezolvate prin metode analitice fără
simplificări esenţiale. În timpul de faţă sunt utilizate larg diferite metode
numerice de rezolvare a ecuaţiilor diferenţiale, îndeosebi metodele
diferenţelor finite. Ele dau posibilitatea de a căpăta soluţii pentru corpuri
de formă complicată, cu surse interne de căldură, cu condiţii de frontieră
complicate.
Metoda dată se reduce la substituirea expresiilor diferenţiale cu
expresii ce au diferenţe finite. În acest caz în locul ecuaţiilor diferenţiale
cu derivate parţiale trebuie să rezolvăm ecuaţii algebrice obişnuite.
Rezolvarea lor nu prezintă dificultăţi deosebite, dar e legată de un volum
mare de calcule. Rezolvarea problemelor asemănătoare este comodă cu
utilizarea calculatoarelor electronice.
La rezolvarea problemei prin metoda diferenţelor finite temperatura
se determină numai în anumite puncte, în anumite momente de timp, în
nodurile plasei spaţiu-timp. Cu acest scop corpul se împarte în straturi
elementare de grosimea (Dx) (problema unidimensională) sau suprafeţe
elementare ori volumuri elementare cu celule (dxdy) sau (dxdydz).
Nodurile plasei se numerotează într-o ordine deosebită, valoarea T se
notează cu indici corespunzători. Pentru ilustrare vom examina o
problemă unidimensională fără surse interne:

, ​(7.1)
pentru
, ​(7.2)

. (​ 7.3)
Împărţim placa cu grosimea l în n straturi elementare cu grosimea

şi le numerotăm: i = 0... n.
Intervalul de timp ce ne interesează este . Împărţim segmentul
în intervale elementare Dt şi e necesar să efectuăm calculele pentru

straturi de timp. Notăm numărul de rând al stratului prin k, numărul

stratului variază în limitele 0... p. Prima derivată a funcţiei y o putem
înlocui cu câteva expresii de diferenţă a funcţiei de plasă:

a) b) ; c)
. ​(7.4)
Avem devierile de diferenţă de dreapta, stânga şi centrală. Se poate
utiliza o combinare de forma:

, ​(7.5)
unde .

Derivata a doua o prezentăm în forma:

. ​(7.6)

Luând în considerare că derivata parţială se împarte în trei

forme (de dreapta, stînga şi centrală), avem:

​(7.7)
(devierea de dreapta).
La aproximarea condiţiilor de frontieră primim pentru x=0:
a) pentru i=0 - şi ; ​(7.8)
b) pentru i=0 şi câmpul de temperatură simetric, adică
pentru un k arbitrar, temperatura se poate calcula după una din
ecuaţii, de pildă :

. ​(7.8a)
Condiţiile de frontieră de speţa trei pot fi scrise în forma (pentru i=n
şi k arbitrar):

de unde:
 ​(7.9)
Pentru evidenţa acţiunii sursei de pe suprafaţă , se
introduce pe suprafaţa exterioară un nod suplimentar al plasei cu
numărul i=n+1, se efectuează substituirea
şi în partea dreaptă a ecuaţiei (7.8a)
se introduce un membru suplimentar . Pentru nodul
de la frontiera i=n obţinem:

. ​(7.10)
Condiţia iniţială primeşte forma, pentru i arbitrar:

​(7.11)
Relaţiile (7.7) - (7.11) prezintă formularea problemei în formă de
diferenţe. Avem trei scheme de diferenţe de forma (7.7) şi de forma:

, ​(7.12)

. ​(7.13)
Ele nu sunt echivalente şi deci, alegând o schemă sau alta, e necesar
să apreciem dacă calculele după schema dată ne asigură rezolvarea
problemei date cu precizia cerută. Dacă la micşorarea pasului plasei
şi soluţia se apropie spre cea precisă, atunci soluţia dată
aproximează problema iniţială şi este stabilă.
În practică nu avem posibilitatea să efectuăm calculele absolut
corect, fiindcă întotdeauna sunt inevitabile erorile de rotunjire. În unele
cazuri erorile de rotunjire sau alte erori mici, admise la o oricare etapă
de calcule, la calculele următoare se netezesc; în alte cazuri erorile
amintite în calculele următoare se sumează şi se majorează după valoare
în aşa măsură, încât rezultatele acestor calcule se dovedesc absolut
incorecte.
Schemele de diferenţă, calculul după care nu aduce la majorarea
erorilor din cauza erorilor inevitabile de rotunjire, pentru dimensiuni
arbitrare ale celulelor plasei spaţiu - timp se numesc absolut stabile.
Asemenea proprietăţi posedă schema de calcul (7.13). Se întâlnesc
scheme care sunt stabile numai pentru anumite raporturi dintre
dimensiunile celulelor plasei spaţiu - timp. Aceste scheme se numesc
convenţional stabile (inclusiv ecuaţiile (7.7)). Stabilitatea ecuaţiei se
determină din următoarea condiţie:

​(7.14)
Aceasta înseamnă că la utilizarea ecuaţiei (7.7) se poate selecta
arbitrar doar una din dimensiunile plasei spaţiu-timp. De obicei se alege
arbitrar valoarea , iar se determină din condiţia (7.14). La
alegerea schemei de diferenţe este necesar să ne convingem de
stabilitatea ei şi apoi să alegem în mod corespunzător pasul după timp
în dependenţă de dimensiunile primite ale plasei de spaţiu (pentru
problema unidimensională şi condiţiile de frontieră de speţa întîia).
După aceasta trebuie să determinăm ordinea de aproximare a schemei de
diferenţă. Ea trebuie efectuată pentru toate punctele plasei inclusiv şi
pentru cele de frontieră.
Să examinăm, de exemplu, o schemă de diferenţă convenţional
stabilă. Transformăm (7.7) în forma:

. ​(7.15)
Conform formulei (7.15) determinăm temperatura în intervale de
timp k+1 după valorile cunoscute ale temperaturii în stratul precedent k.
Pentru k=0 se poate determina temperatura în toate punctele
interioare în momentul de timp k=1. Temperatura în punctele de
frontieră i=0 şi i=n se determină din condiţiile de frontieră. După
aceasta se poate trece la calculul pe stratul de timp k=2, acceptând
câmpul de temperaturi determinat pentru k=1 în calitate de iniţial, etc.
Calculele după ecuaţia dată se pot efectua pentru orice punct al
plasei, independent de faptul dacă sunt determinate sau nu valorile
temperaturii în celelalte puncte ale plasei pe stratul de timp k+1. Aceasta
e posibil deoarece temperatura în corespundere cu formula (7.15)
depinde doar de valorile temperaturii în punctele stratului de timp k.
Schema de diferenţe, ce ne dă posibilitatea să calculăm temperatura
într-un punct arbitrar al plasei pe stratul de timp k+1 numai după
valorile temperaturii de pe stratul precedent k, se numeşte evidentă.
Avantajul schemei evidente este organizarea simplă a procesului de
calcule. Neajunsul ei este stabilitatea convenţională, deseori pasul în
timp se dovedeşte mic după valoare şi pentru a determina pentru

valori mari este necesar să calculăm foarte multe straturi de timp.

De acest neajuns e liberă schema neevidentă de diferenţe, care se
bazează pe ecuaţia (7.12). Pentru organizarea procesului de calcul ea
poate fi transformată:

.
Pentru stratul de timp k+1 ecuaţia dată poate fi scrisă pentru toate
nodurile interioare i=1, 2, ..., n-1. Împreună cu condiţiile de frontieră
(7.8), (7.8a), (7.9) şi (7.10) ele constituie un sistem din n+1 ecuaţii, în
care sunt necunoscute n+1 valori ale temperaturii. Câmpul de
temperatură al stratului precedent k este cunoscut din condiţia iniţială
sau din calculele precedente. În acest caz procedura de determinare a
funcţiei de plasă pentru fiecare strat de timp este mai complicată.
Suntem nevoiţi să rezolvăm sistemul din n+1 ecuaţii algebrice pentru
fiecare strat de timp. Această procedură de calcul se numeşte neevidentă.
Avantajul ei constă în stabilitatea absolută, ce ne dă posibilitatea la
calculele pe această schemă să acceptăm valori mai mari ale pasului
după timp (în comparaţie cu schema evidentă). Neajunsul constă în
algoritmul mai complicat de calcule din cauza numărului mare de ecuaţii
(îndeosebi pentru problemele multidimensionale).
Pentru rezolvarea sistemelor de acest tip sunt elaborate metode
speciale. Cea mai simplă din ele este metoda “încercărilor” (cazul
special al metodei lui Gauss).

8. METODA INTEGRALĂ ŞI INTEGRAL - ITERAŢIONALĂ DE

REZOLVARE A ECUAŢIEI DE TERMOCONDUCTIVITATE

8.1. Metoda integrală

Metoda integrală este un caz particular al metodei “reţinerilor
cântărite”. Metoda “reţinerilor cântărite” include în sine, ca cazuri
particulare, patru metode: de colocare (delta - funcţia lui Dirac),
Galerkin, de momente şi integrală. Cronologic, prima din această grupă
a fost elaborată şi s-a dezvoltat independent de celelalte metoda
integrală.
Ideea de bază a metodei integrale în cazul utilizării pentru
problemele conductivităţii termice constă în faptul că se caută soluţia ce
satisface nu ecuaţia iniţială pentru conductivitatea termică nestaţionară,
ci ecuaţia medie a balanţei termice.
Ecuaţia care este numită integrala balanţei termice se calculează în
modul următor. Se introduce pentru examinare valoarea h(t) care se
numeşte adâncimea de pătrundere. Această valoare se caracterizează
prin faptul că pentru toţi temperatura mediului este egală cu
temperatura stării iniţiale, iar căldura nu se răspândeşte în afara limitelor
. Dacă înmulţim ecuaţia conductivităţi termice

, ​(8.1)
unde , la dx şi o integrăm în limitele de la x=0 până la x=h
vom obţine ecuaţia care se numeşte integrala balanţei termice:
 ​(8.2)
Dacă admitem că profilul temperaturii este funcţie de şi x şi
înlocuim relaţia pentru profil în integrala balanţei termice, vom primi o
ecuaţie diferenţială obişnuită faţă de cu condiţia iniţială cunoscută
. Soluţia acestei ecuaţii este primită faţă de , iar apoi
se determină . Condiţiile de frontieră le acceptăm în modul
următor:
; ​ ;

. ​(8.3)
Dacă integrăm ecuaţia conductivităţii termice, luând în considerare
condiţiile de frontieră, vom obţine:

. ​(8.4)
În corespundere cu metoda integrală vom include în examinare
valoarea şi vom transcrie ultima relaţie în forma următoare:

. ​(8.5)
Valoarea în problema dată se determină din condiţiile

, ​(8.6)
Substituirea realizată în condiţiile de frontieră şi de asemenea modul
arbitrar de alegere a profilului de temperatură în corp limitează precizia
soluţiilor primite prin metoda integrală.
Pentru a ilustra cele spuse, admitem că profilul de temperatură e
descris de o linie dreaptă

;
, . ​(8.7)
Substituind (8.7) în ecuaţia (8.5):

, . ​(8.7a)
Integrând după h în limitele 0 şi h avem: . Substituind h
în ecuaţia (8.7) obţinem soluţia în forma:

+Tn. ​(8.8)
Comparaţia soluţiei primite cu rezolvarea precisă a ecuaţiei
conductivităţii termice dă o divergenţă de aproximativ 12%. Precizia
soluţiei poate fi majorată din contul selectării profilului de temperatură
şi, de obicei, se efectuează pe calea selectării unui polinom de un grad
mai înalt cu utilizarea condiţiilor suplimentare ce nu reiese nemijlocit
din formularea problemei. Dar simpla majorare a gradului polinomului
nu totdeauna aduce la majorarea preciziei. Până în prezent nu este
elaborată o teorie satisfăcătoare a metodei integrale şi, din această cauză,
există o nedeterminare în tehnica de utilizare concretă a ei. Folosind
procedura de interaţii avem posibilitatea să ameliorăm esenţial metoda
integrală.

8.2. Metoda integral - iteraţională

Această metodă e bazată pe aplicarea unei anumite proceduri de
iteraţie. Să examinăm această metodă pe baza problemei de bază a
teoriei termoconductivităţii - distribuirea căldurii în un corp semilimitat
pentru condiţiile de frontieră de prima speţă:

. ​(8.9)
pentru condiţiile de mărginire :

. ​(8.10)
Spre deosebire de metoda tradiţională integrală, unde modul arbitrar
de selectare a profilului de temperatură limitează precizia soluţiei,
procesul iteraţional, ne dă posibilitatea nu numai să determinăm profilul
de temperatură în corespundere cu soluţia problemei, dar şi de a tinde
, reducând condiţiile:

​(8.11)
la cele iniţiale. Profilul primit la apropierea i poate fi precizat cu
ajutorul relaţiei:

​(8.12)
sau

,
unde şi se determină din condiţiile de frontieră:
.

Pentru profilul obţinut, poate fi determinat din relaţia:

.
Valoarea corespunde preciziei atinse pentru profilul
determinat de temperatură. Procesul de iteraţie construit ne dă
posibilitatea, pe măsura necesităţii, să precizăm atât forma profilului, cât
şi hotarul “frontului de temperatură” la fiecare pas fără aplicarea
condiţiilor suplimentare.
Procesul de iteraţie conţine un sens fizic real. Orice profil de
temperatură ales arbitrar, care corespunde condiţiilor de frontieră, constă
din surse punctiforme de căldură, ce se determină de derivata de gradul
doi după coordonata din punctul dat. În corespundere cu ecuaţia
termoconductivităţii această căldură de la sursa punctiformă trebuie să
fie egală cu variaţia corespunzătoare a energiei interne, legată cu variaţia
în timp a temperaturii în punctul dat. În soluţia aproximativă, variaţia
temperaturii în timp e legată nu cu mersul curbei, dar cu variaţia în timp
. În acest mod, pe segmentul poate fi determinată în fiecare
punct valoarea derivatei parţiale de la temperatură după timp, care
răspunde în conformitate cu reprezentările fizice, de variaţia energiei
interne. Din această cauză la următoarea apropiere distribuirea surselor
pe va corespunde distribuirii variaţiei de energie interioară luată
din apropierea precedentă şi corespunde relaţiei (8.12). În acest caz
valoarea pentru fiecare apropiere se determină din:

.
Pentru construirea soluţiei aproximative după metoda propusă
admitem că la apropierea zero nu există surse de căldură cauzate de
variaţia curburii profilului de temperatură, adică avem un profil în formă
de dreaptă:

, ​(8.13)
, .
Diferenţiind (5.13) după variabila x, obţinem:
 , ​(8.14)
unde ,

. ​(8.15)
Pentru determinarea scriem condiţia integrală luând în
considerare (8.14) şi (8.15):

sau .
(0)
Integrând după h şi , vom avea .
Substituind valoarea obţinută h în profilul de temperatură, avem

.
Soluţia zero primită diferă de soluţia precisă cu precizia de până la
12%. Continuăm calculul şi determinăm apropierea unu. Pentru aceasta
scriem ecuaţia de conductivitate termică în forma:

sau .

Integrăm de două ori după x şi obţinem .

Luând în considerare că şi , vom avea

Vom primi soluţia definitivă: .

Următoarele acţiuni sunt îndreptate spre determinarea .
Analogic cu apropierea zero din condiţia integrală avem:

Observăm că
Pentru a aprecia precizia apropierii unu, determinăm:

unde .
(1)
Compararea valorii h cu soluţia precisă ne dă eroarea de 6,9%.
Căpătarea următoarelor apropieri arbitrare nu prezintă mari dificultăţi. În

acest mod apropierea n poate fi prezentată ca şi după

formă corespunde soluţiei precise descompuse în şir. Valoarea
pentru o apropiere arbitrară este proporţională cu , coeficientul de
proporţionalitate fiind . În acest caz .
Introducerea noţiunii de “front de temperatură” nu contrazice teoriei
fenomenologice a conductivităţii termice. În dependenţă de precizia cu
care se efectuează calculul, noi suntem în drept să luăm o viteză
determinată finită de răspândire a căldurii. Analogic se rezolvă
problema, când la suprafaţă este dat un flux constant în timp:
 .
La prima apropiere relaţia pentru temperatură poate avea forma:

,
unde .
În calitate de profil iniţial a fost obţinută distribuirea liniară a
temperaturii în domeniul examinat al corpului . Continuând
procesul de iteraţie la apropierea doi, vom avea:

,
(2)
unde h = .
În forma generală la pasul n soluţia poate fi scrisă în modul următor:

9. UTILIZAREA PROPRIETĂŢILOR FUNCŢIEI d PENTRU

REZOLVAREA ECUAŢIILOR ÎN DERIVATE PARŢIALE
În afară de sursele distribuite continuu, deseori avem de-a face cu
valori concentrate (masa punctiformă, sarcina, sursa de căldură, impulsul
concentrat). Pentru rezolvarea acestui tip de probleme este comod să
utilizăm proprietăţile funcţiei d. Ea este elementul - limită al şirului

de funcţii nenegative normate de consecutivitatea locală a

punctului , dacă este egală cu zero în afara intervalului
, unde la , iar:

​(9.1)
funcţia d poate fi determinată cu următoarele relaţii:

, ​(9.2)

. ​(9.3)
9.1. Utilizarea funcţiei d pentru construirea funcţiei - sursă
Să examinăm următoarea problemă:

, ​(9.4)
, ​(9.5)
. ​(9.6)
Funcţiei date îi corespunde o rezolvare unică:
.
Să admitem că operatorul poate fi prezentat în forma:

, ​(9.7)
unde - nucleul operatorului L.
Pentru a determina nucleul vom admite că
, atunci, substituind în (6.7) prin funcţia d, vom
avea , adică este rezolvarea
problemei (9.4) pentru condiţia iniţială (9.5).
Să prezentăm funcţia d în forma şirului Fourier:
 . ​(9.8)
Este evident că nucleul G va avea forma:

. ​(9.9)
Fiecare component trebuie să corespundă ecuaţiei conductivităţii
termice, iar valorile trebuie să se determine din condiţiile
iniţiale.
Deci vom avea:

. ​(9.10)
Dacă prezentăm condiţiile iniţiale (5) în forma:
, ​(9.11)
atunci, prezentând funcţia d în forma integralei Fourier, avem:

. ​(9.12)
Vom căuta în forma:

. ​(9.13)
Din ecuaţia (6.4) determinăm

. ​(9.14)
Admiţând şi egalând (6.14) şi (6.11) vom obţine .
Astfel

. ​(9.15)
Calcularea ultimului integral ne dă următoarea relaţie:

​(9.16)
Deci distribuirea temperaturii iniţiale pe o dreaptă infinită va fi
prezentată de formula:

. ​(9.17)
Vom examina un exemplu de rezolvare a problemei ecuaţiei de
conductivitate termică cu utilizarea proprietăţilor funcţiei d cu sursă
spontană de căldură:

, ​(9.18)
unde - sursă spontană de căldură.
Pentru condiţia iniţială (pentru simplificarea procedurii de calcul)
=0, luând în considerare prezentarea integrală (9.12.),
vom căuta rezolvarea în forma:

. ​(9.19)
Substituind (6.19) în ecuaţia (6.18) obţinem:

, ​(6.20)
cu condiţia iniţială .
Rezolvarea ecuaţiei neomogene date are forma:

, ​(9.21)
care în cazul nostru ne dă următoarea soluţie:
 , ​(9.22)

pentru pentru .
Soluţia finală, luând în considerare (9.19), va avea forma:

unde - funcţia acţiunii sursei

spontane punctiforme. Posibilităţile acestei metode pot fi demonstrate la
rezolvarea ecuaţiei hiperbolice de conductivitate termică.

9.2. Soluţia ecuaţiei hiperbolice de conductivitate termică cu

sursă punctiformă de energie
În condiţiile proceselor ce se petrec cu viteză şi intensitate mare
(prelucrarea materialelor cu ajutorul laserului şi scânteielor electrice),
când timpul de schimbare a temperaturii cercului şi de introducere a
energiei sînt comensurabile, este necesar să luăm în considerare viteza
finită de propagare a undei. Cunoştinţa particularităţilor transferului de
căldură în zona unde este introdusă energia ne dă posibilitatea să
organizăm mai raţional procesul de prelucrare a materialului, adică să
primim detaliul prelucrat cu proprietăţi definite preliminar şi cu pierderi
minimale.
La soluţionarea ecuaţiei hiperbolice a conductivităţii termice cu sursă
punctiformă de energie, am admis următoarele presupuneri: coeficienţii
termofizici sunt constanţi şi egali cu valorile medii în intervalul
examinat de temperatură, procesele de topire şi aruncările de metal sunt
despărţite în timp, transferul de căldură de pe suprafaţa electrodului este
neglijat, mediul este semimărginit.
Luând în considerare cele spuse mai sus, ecuaţia energiei poate fi
scrisă în modul următor:

, ​(9.23)
în condiţii iniţiale:

, ​(9.24)
; ​(9.25)
în condiţii de frontieră:

, ​(9.26)
; ​(9.27)
unde - timpul de relaxare, - coeficientul de difuzivitate termică,
- puterea sursei punctiforme de energie raportată la suprafaţă, c -
capacitatea termică specifică a materialului, - densitatea specifică a
materialului, - funcţia d ; - temperatura curentă în
faza lichidă şi respectiv temperatura de topire.
Ne vom folosi de proprietăţile funcţiei d şi vom căuta rezolvarea
ecuaţiei în următoarea formă:

. ​(9.28)
Trecând în domeniul de descriere după coordonată vom primi o
ecuaţie diferenţială obişnuită de gradul doi.
În dependenţă de discriminanta ecuaţiei caracteristice primim trei
soluţii. Analiza soluţiilor primite a arătat că, dacă , soluţia ecuaţiei
are forma:
 ​(9.29)
şi primim valori negative ale temperaturii, fapt ce este lipsit de sens fizic
(regimul de sublimare al materialului în zona de introducere a energiei).
Când , soluţia ecuaţiei are forma:

. ​(9.30)
În acest caz n-are loc o creştere bruscă a temperaturii. Aceasta
vorbeşte despre existenţa transferului de căldură cauzat de conductivitate
în interiorul materialului.
Când , soluţia ecuaţiei are forma:

. ​(9.31)
În acest caz condiţiile de introducere adiabatică a energiei sunt
încălcate, însă transferul de căldură în interiorul materialului este mai
mic ca în cazul precedent. Acest regim poate fi considerat ca intermediar
între cazurile 1 şi 2. Substituind soluţiile (9.29), (9.30) şi (9.31) în
ecuaţia (6.28) vom primi distribuirea reală a temperaturii în spaţiu.
Perturbaţia termică în faza solidă se poate afla din ecuaţia (9.23),
pentru , în condiţii iniţiale:

​(9.32)
şi în condiţiile de frontieră:

. ​(9.33)
Obţinem distribuirea temperaturii:

. ​(9.34)
Legea mişcării izotermiei de topire va reieşi din ecuaţia balanţei
termice la frontiera tranziţiei de fază:

. ​(9.35)
Rezolvând ecuaţia (9.36), luând în considerare (9.28), (9.30), (9.34)
şi acceptând Q=const, vom avea legea mişcării zonei tranziţiei de fază
pentru intervalele de timp mai mari ca timpul de relaxare (în cazul dacă
şirul converge bine):

​(6.36)
BIBLIOGRAFIE
1. Carabogdan I., Badea A., Brătianu C., Muşatescu V. Metode de
analiză a proceselor şi sistemelor termoenergetice. Bucureşti, Editura
Tehnică, 1989, p. 335.
2. Niculiţă P. Tehnica şi tehnologia frigului în domenii agroalimentare.
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998, p. 543.
3. Колмогоров А. Р., Фомин С. В. Элементы теории функций и
функционального анализа. - М., Наука, 1968.
4. Кошляков Н. С. Уравнение в частных производных
математической физики. - М., Высшая школа., 1970.
5. Курант Р. Уравнение с частными производными. -М., 1964.
6. Лыков А. В. Теория теплопроводности. - М., 1967
7. Оносовский В.В. Моделирование и оптимизация холодильных
установок. Л. Издательство Ленинградского университета, 1990,
c. 207.
8. Скурихин В.И., Шифрин В.Б., Дубровский В.В. Математическое
моделирование. Киев, Техника, 1983, с. 270.
9. Тихонов А. Н. Самарский А.А., Уравнения математической
физики. - М., Наука, 1976.
10. Шварц Л. Математические методы для физических наук. - М.,
Мир, 1965.

CUPRINS

1. MODELAREA MATEMATICĂ ​3
1.1. Clasificarea modelelor ​4
1.2. Principiile de bază utilizate la modelarea matematică ​6
1.3. Etapele de bază a elaborării modelului matematic ​8
1.4. Caracteristicile obiectelor modelate ​12
1.5. Construirea caracteristicilor obiectului modelat ​13
1.5.1. Schema unirii consecutive a proceselor elementare ​14
1.5.2. Schema unirii paralele a proceselor elementare ​18
1.5.3. Schema unirii proceselor elementare după principiul de legătură
inversă ​19
1.6. Modelele matematice a aparatelor schimbătoare de
căldură ​22
1.6.1. Zona amestecării ideale ​23
1.6.2. Zona de substituire ideală ​24
1.6.3. Zona de substituire ideală cu conductivitate termică
monoparametrică ​26
2. OPTIMIZAREA OBIECTELOR MODELATE ​28
2.1. Metodele de determinare a extremei funcţiei cu o variabilă ​29
2.1.1. Metodele analitice: ​29
2.1.2. Metodele numerice ​31
2.2. Metodele de determinare a extremei funcţiei cu mai multe
variabile. ​34
2.2.1. Metoda analizei clasice ​34
2.2.2. Metoda factorilor (înmulţitorilor) nedeterminaţi a lui
Lagrange ​35
3. METODA DE TERMOECONOMICĂ ​39
3.1. Modelul termoeconomic al instalaţiei frigorifice cu o treaptă şi cu
un consumator ​40
4. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A CONDUCTIVITĂŢII
TERMICE ​47
4.1. Deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice ​47
4.2. Condiţiile de limită în teoria transferului de căldură ​49
4.3. Metodele de calculare a debitului de căldură ​51
4.4. Clasificarea ecuaţiilor în derivate parţiale de gradul doi ​52
4.5. Metoda de clasificare a ecuaţiilor de gradul doi ​52
5. METODELE CLASICE DE REZOLVARE A ECUAŢIEI
DIFERENŢIALE A CONDUCTIVITĂŢII TERMICE ​54
5.1. Metoda de selectare a variabilelor ​54
5.2. Metoda surselor ​56
6. FOLOSIREA METODELOR TRANSFORMĂRII INTEGRALE.
METODELE OPERAŢIONALE ​59
7. METODELE NUMERICE DE REZOLVARE A PROBLEMELOR
CONDUCTIVITĂŢII TERMICE ​65
8. METODA INTEGRALĂ ŞI INTEGRAL - ITERAŢIONALĂ DE
REZOLVARE A ECUAŢIEI DE
TERMOCONDUCTIVITATE ​70
8.1. Metoda integrală ​70
8.2. Metoda integral - iteraţională 7​ 2
9. UTILIZAREA PROPRIETĂŢILOR FUNCŢIEI d PENTRU
REZOLVAREA ECUAŢIILOR ÎN DERIVATE PARŢIALE ​77
9.1. Utilizarea funcţiei d pentru construirea funcţiei - sursă ​77
9.2. Soluţia ecuaţiei hiperbolice de conductivitate termică cu sursă
punctiformă de energie ​80
BIBLIOGRAFIE ​84

​Valentin Pisarenco
Leonid Ivanov

PRINCIPIILE OPTIMIZĂRII
INSTALAŢIILOR FRIGORIFICE

Ciclu de prelegeri

Redactor:
Bun pentru tipar 25.04.98. Formatul hârtiei 60x84 1/16.
Hârtie de ziar. Tipar ofset. Coli editoriale .
Tirajul 100 ex. Coli editoriale Comanda nr. .
U.T.M., Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.
Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
Chişinău, str. Studenţilor, 11.
87