Sunteți pe pagina 1din 40

Prof. psih.

RAD ERZSEBET

Modulul VII
PSIHOLOGIE GENERALĂ
suport de curs
AMG I

Tg-Mureş
2019
CUPRINS

CAPITOLUL I
Infrastructura psihicului uman
1.1. Natura psihicului uman………………………………………………………….………3
1.2.Niveluri structural-functionale ale psihicului…………………………………….……..4
1.3.Captarea si prelucrarea informatiilor………………………………………..…….……5
1.4. Stimularea si energizarea comportamentului…………………………...……………10
1.5. Reglarea psihica a comportamentului………………………………………...………12

CAPITOLUL II
Structura integratoare a mecanismelor psihice
2.1.Conceptul de personalitate……………………………………………………….……14
2.2. Structura personalitãţii……………………………………………………….………22
2.3. Relatii intre componente…………………………………………………….………..25

CAPITOLUL III
Integrarea perceptiilor interpersonale in practica profesionalã
3.1.Comunicare nonverbalã………………………………………………………………28
3.2. Formare impresii……………………………………………………………………..36
3.3. Atitudini si prejudecati………………………………………………………………39

Bibliografie………………………………………………………………………………40

2
CAPITOLUL I
INFRASTRUCTURA PSIHICULUI UMAN

Cuvântul Psihologie, derivă din imba greacă: psyché = suflet, λόγος logos = știință, este
știința care studiază comportamentul uman, funcțiile și procesele mentale ca: inteligența,
memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt: sentimentele,
speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.
Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice. Psihologia experimentală
folosește metode științifice în descrierea și înțelegerea cauzelor și relațiilor reciproce ale unor
procese diferite cum sunt percepția, învățarea, memorizarea și comportamentul social.
Psihologia umanistică face mai de grabă investigații calitative pentru a cerceta experiențele
subiective ale ființelor umane.
De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în
1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care
provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și sub
specialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun.
1.1. NATURA PSIHICULUI UMAN
1.1.1 Psihicul – formă a vieţii de relaţie (legea adaptarii,functii de semnalizare)
Este important de înteles că numai intrând în relaţie cu exteriorul, omul: aude, vede,
elaborează gânduri, face mişcări, construindu-şi propria sa interioritate psihică, lucru demon-
strat teoretic şi experimental, de către Bexton Heron şi Scott, in 1954, in laboratorul lui Hebb,
prin intermediul experimentelor de izolare şi privare senzorială.
Subiecţilor li s-a cerut să stea culcaţi confortabil pe un divan, întrerupându-se orice contact
sensorial cu realitatea inconjuratoare. Dupa 20 de ore de experiment persoanele au manifestat
tulburări de ordin psihic, nefiind capabile să gândească şi să se comporte normal, prezentau
tulburări emoţionale, manifestate prin scăderea performaţelor intelectuale, respectiv apariţia
halucinaţiilor. Prin urmare se poate afirma că psihicul nu funcţionează normal decât în relaţie
cu exteriorul, fiind expresia vieţii de relaţie.
Psihicul intră în relatie, nu numai cu lumea fizică, ci şi cu lumea oamenilor. Suspendarea
relaţiei dintre psihic si social duce la conservarea structurilor biologice, în timp ce atributele
sociale ale omului nici nu apar. Lipsa relaţiei cu semenii se repercutează negativ asupra
dezvoltării psihicului ceea.
1.1.2. Psihicul - forma de reflectare ideal–subiectivă şi de construcţie a realităţii
Modul de functionare a psihicului se identifica prin:
- imagine: proces primar;
- construcţie generalizat-abstractă: produs secundar;
- traire: stare de vibratie a întregului;
- efort ( incordare): mobilizare a resurselor nuro-psihice;
- motiv – auto/stimulare: directionare şi energizare.
Calităţile de bază ale psihicului sunt:
- reflectarea;
- cunoaşterea: propietate a creierului;
- conştiinta: propietate a umanului
- conştienţa de sine: propietate a individului şi colectivităţilor.
Prin idealitate psihicul este fenomen imponderabil.
Prin subiectivitate psihicul este proprietate impregnată de vocaţiile subiectului.
3
Prin activitate psihicul este observabil.
1.1.3. Psihicul- proces determinat social-istoric
Psihicul are geneza inalienabilă în social şi se modeleaza în viaţa activă de grup. Socialul
modeleaza chiar şi latura biologică. Istoria individuală este dependentă de istoria: umanităţii,
a epocii, a grupului, a modelului cultural contemporan (obiceiuri, tradiţii, mentalităţi,
prejudecăţi etc).
Fenomenele psihice primare sunt condiţionate social, dar fenomenele psihice secundare,
superioare, sunt anterioare indivizilor unor noi generaţii.
1.2.NIVELURI STRUCTURAL-FUNCTIONALE ALE PSIHICULUI
1.2.1. Constient (Conştiinţa)
Este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vietii psihice a individului,
având următoartele semnificaţii :
- pentru introspecţioniţti: toată viata psihică este conştienţa;
- pentru behaviorişti (curent care pune la baza psihologiei comportarea nediferențiată a
omului și animalului față de un stimulent exterior organismului) constienţa nu are nici o
însemnatate şi este eliminată din psihologie.
Funcţiile constiinţei sunt:
- funcţia informaţional-cognitivă: care reflecta în plan subiectiv relaţiile cu lumea prin:
imagini, notiuni, impresii; constientizare prin memorie; includerea particularului în general şi
identificarea generalului in particular;
- funcţia finalistă: reflectare cu scop, scopul este proiectat conştient prin activitate, scopul
izvorăşte din relaţia cu lumea, fiind subordonat unui motiv;
- funcţia anticipativ-predictivă:„figurare” a devenirii prin proiectivitate
- funcţia reglatoare: stabileşte succesiunea evenimentelor, locul lor, fiind caracterul ei
planificat, tactic, strategic;
- funcţia creativ-proiectivă: constiinta realizează modificare, transformare, progres.
1.2.2. Subconştient
Cuprinde actele care au fost constiente, dar acum se desfasoară în afara controlului
conştient. Apare ca o conştiinţă inferioară, situată între constient şi Inconstient, dar orientată
mai mult spre constiinţă.
1.2.3. Inconstient
Cum definim inconştientul?
- Freud: rezervor al tendinţelor refulate (respinse; înăbușite);
- Alţii: Inconştientul e haos, încleştare de tensiuni oarbe, neorganizare, cvasi-patologic;
- Psihologia modernă: Inconstientul cuprinde tendinţe ascunse, intime, conflicte emoţi-
onale.
1.2.4. Relatii intre constient-inconstient:
- Circulare: imaginile, tendintele sunt trecute din Constient în Subconstient şi/sau
Inconstient, apoi reveni la suprafaţă încarcate de sensuri inedite;
- De integrare si subordonare a Inconştientului faţă de Conştiinţă: Conştiinţa domină,
impune norma de conduită şi corectează tendinţe care contravin normelor sociale;
- De dominare a Conştientului de către Inconştient: Tendinţele se impun impetuos,
imperios, inconştientul fiind reglator al conduitelor.
- Relaţii de echilibrare: o balanţă fără predominare (contemplaţie, reacţii spontane).

4
1.3.CAPTAREA ŞI PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR
1.3.1. SENZAȚIA
Este reflectare nemijlocită a unor însușiri ale obiectelor din realitate, ca urmare a acțiunii
lor asupra organelor de simț.
Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi
(însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. Atât după natura mecanismului, cât şi după
natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri).
Senzaţiile se împart în mai multe categorii:
- senzaţii care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile
cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative;
- senzaţii care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale
membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia);
- senzaţii care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al
organismului (interocepţia).
Condiţiile de bază pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural-funcţională a
analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin
egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea),
intensitatea, durata şi tonul afectiv.
Modalitatea
Este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific
(de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul
senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc);
Intensitatea
Este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau forţa de
acţiune a stimulului specific.
Durata
Este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune a
stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului
specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu dispare
imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi după aceea –
efectul de urmă sau imaginea consecutivă.
Tonul afectiv
Este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională – plăcută sau
neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.
Importanta senzatiilor pentru viata psihica:
Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simţurilor noastre, care ne
furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a anticipa
viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere, dar ne avertizeaza asupra eventualelor
pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.
1.3.2. PERCEPȚIA
Este proces psihic de cunoaștere senzorială, prin care obiectele și fenomenele sunt
reflectate ca întregi, facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare înțelegere,
cunoaștere.
Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din
interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin
5
articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea şcoala
asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex, care
ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică.
A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este aceasta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul
specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare
mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare,
selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau
imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului.
Desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic, cu existenţa următoarelor faze:
- detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp;
- discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi;
- identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al
stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”;
- interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune
în relaţie cu scopul activităţii subiectului.
După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (vizuală, auditivă, tactilă)
şi percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi
care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
-percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie);
-percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni);
-percepţia mişcării (direcţie, viteză);
-percepţia limbajului (oral, scris);
-percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
Tulburările calitative ale percepției:
Iluziile
Sunt percepţii deformate ale obiectelor şi pot fi: vizuale (false recunoaşteri), auditive,
olfactive etc. - un tufiş poate fi perceput ca un animal fioros.
Halucinaţiile
Sunt percepţii fără obiect. Când obiectul perceput de bolnav se află în câmpul de acţiune
normal al analizorului respectiv, vorbim despre percepţii adevărate (perceperea în faţa ochilor
a unei persoane, a anumitor obiecte sau a unor voci care vorbesc la o ureche sau alta). Se
întâlnesc în: schizofrenie şi în diverse psihoze.
Pseudohalucinaţiile
Sunt lipsite de estezie (calitate a unei senzații de a fi trăită ca provenind din exterior) şi
spaţialitate. Sunt numite şi halucinaţii psihice. Bolnavii „aud" cu creierul, „văd" cu ochii
minţii.
Halucinozele
Sunt halucinaţii adevărate, însă faţă de care bolnavii au o atitudine critică. Existenţa
halucinaţiilor este uneori greu de recunoscut, fie că pacientul nu colaborează, fie că le
ascunde, disimulează.
De un real ajutor ne este observarea atentă a bolnavului, care în timpul trăirilor
halucinatorii ia atitudini particulare:
-este atent, priveşte, într-o direcţie de unde aude vocile sau vede imaginile
-alteori închide ochii, îşi astupă urechile când vocile sau imaginile sunt neplăcute,
gesticulează, se fereşte sau vorbeşte cu ele.
6
Apercepţia
Este procesul de folosire a experienţei de viaţă în perceperea complexă a obiectelor şi
fenomenelor, chiar dacă asupra organelor noastre de simţ nu acţionează la un moment dat
decât un singur excitant (ex. recunoaşterea şi diferenţierea unei persoane după voce, după
mers etc).
1.3.3. REPREZENTAREA
Este: înfățișarea, redarea, reproducerea unui lucru, prin mijloace plastice. Dacă senzaţia şi
percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează asupra organelor noastre de
simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa
acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale
autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva
în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi
lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realităţi:
- procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui;
- produsul, respectiv, imaginea conştientizată.
Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, voluntară, imaginile succedându-se
într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop.
Produsul poate fi caracterizat după următoarele proprietăţi:
- claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi
reprezentări pasive sau sterse;
- completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se suprapună
peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare;
- relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi
reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative;
- gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte
concrete singulare (o anumită persoană) şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei
clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general);
- caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale
imaginiireprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;
- caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni
(însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.
Integralitatea imaginii în reprezentare îşi are originea în integralitatea imaginii
perceptive. Cu alte cuvinte, obiectul se impune dar se şi conservă ca entitate unitară, integrată.
J. Piaget a demonstrat că reprezentările nu au un caracter înnăscut ci ele se
achiziţionează şi se dezvoltă în cadrul evoluţiei structurilor operatorii ale intelectului.
Imaginea mintală nu se construieşte aditiv ci ea pare că se impune cu atributele întregului.
Construcţia imaginii perceptive se realizează prin operarea pe elementele de contur, de
structură.Fiecare obiect, fiecare lucru are o identitate proprie rezultată din modul particular în
care se structurează particularităţile obiectului pe elementele de configuraţie.
Operativitatea imaginilor mintale sugerează implicarea procesărilor descendente de
ordin cognitiv.
Clasificarea reprezentărilor
După criteriul conţinutului informaţional reprezentările se aseamănă foarte mult cu
percepţiile datorită tipului de informaţii procesate prin intermediul analizatorilor. Conform cu
7
această descendenţă ce-şi are originea în analizatori putem vorbi despre reprezentări:
vizuale, auditive, kinestezice.
Reprezentările vizuale întrunesc cel mai bine caracteristicile, trăsăturile şi calităţile unei
imagini mintale.
Reprezentările vizuale sunt puternic angrenate în activităţi cum ar fi pictura,
arhitectura, scenografia, desenul, modelarea. În mod obişnuit reprezentările vizuale au
un caracter bidimensional.
Imaginile mintale tridimensionale sunt mai greu accesibile, implică antrenament, exersări
sau chiar o dotare specială.
Reprezentările auditive vizează transpunerea în plan mintal a diverselor sunete
muzicale, structuri melodice, cuvinte, propoziţii, discursuri verbale.
Structurile melodice sunt reprezentate schematic prin ritm, intonaţie şi variaţie de
înălţime.
Reprezentările auditive au un rol deosebit în însuşirea limbilor străine şi în creaţia
muzicală.
Reprezentările kinestezice asociază în plan mintal imaginea unei mişcări cu micromişcări
corespunzătoare la nivelul grupurilor de muşchi. Persoanele care asistă la manifestări
sportive prezintă acest gen de micromişcări.
După criteriul nivelului de generalizare putem vorbi despre reprezentări individuale şi
reprezentări generale.
Reprezentările individuale se raportează la obiecte, situaţii, fenomene particulare.
Reprezentările generale reproduc într-o imagine schematizată acele însuşiri comune
relevante, semnificative pentru o întreagă clasă de obiecte, fenomene.
1.3.4. GÂNDIREA
Este facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă în mod generalizat realitatea
obiectivă prin noțiuni, judecăți, teorii etc.
Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea
permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi
necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de
prezent,gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe
toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă
corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul
obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul
obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. Gândirea conferă activităţii de
cunoaştere atributele abstractizării,
predicţiei, anticipării, teoretizării.
Formele gândirii.
Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de
asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.
Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni
de operaţii(transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat;
Gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-
eroare, succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei corecte;
Gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a ajunge
în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul informaţional);

8
Gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final
la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul informaţional).
În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea
simbolicabstractă.
Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-
imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;
Gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării
informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.
1.3.5. MEMORIA
Este proces psihic care constă în: întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor,
sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut.
MEMORIA DE SCURTA DURATA SAU MEMORIA DE LUCRU
Pe la sfârsitul anilor 50, au început sa apara în literatura de specialitate tot mai multe
teoretizari ale diferentei dintre memoria imediata sau de scurta durata si memoria de lunga
durata.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de
actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură
pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de
informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai
importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a
unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.
Memoria, ca stoc imens de informaţie, de cunoştinţe organizate sistematic, nu este şi nu
poate fi în ansamblul ei, conştientă, dar stă la baza conştiinţei, care nu ar fi posibilă fără
memorie.
1.3.6. IMAGINAȚIA
Este capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor,
reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior.
Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct
de prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării,
bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre
gândire, cupând astfel o poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.
Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente: 1) generarea de imagini noi,
pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie crearea prin mecanisme proprii
de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul; 2) operarea cu imagini exclusiv în limitele
imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.; 3) o
minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final; 4) caracterul
convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia
este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.
Formele imaginaţiei.
Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea făcându-se după natura
produsului şi după domeniul de aplicaţie.
După primul criteriu, se delimitează:
-imaginaţia reproductivă
-imaginaţia creatoare;
După cel de-al doilea criteriu, distingem:
-imaginaţia artistică literară, muzicală, plastică);
-imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii;
9
-imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare,
în elaborarea modelelor explicative etc.;
-imaginaţia arhitectural constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi
de construcţii;
-imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente
moduri de conducere şi administrare.
1.4. STIMULAREA SI ENERGIZAREA COMPORTAMENTULUI
1.4.1. MOTIVAȚIA
Este suma motivelor sau mobilurilor (conștiente sau nu), care determină pe cineva să
efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri.
Motivaţia reprezintă toţi acei factori cu rol de stimulare şi activare, de sensibilizare selectivă
şi imblod. Modalitati si structurile motivationale sunt: trebuintele, motivele, interesele,
convingerile, idealurile, conceptia despre lume si viata.
Formele motivaţiei:
a) Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă
— Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări premiale (laudă, încurajare) şi se soldează cu
efecte benifice asupra activităţii şi relaţiilor interumane.
— Motivaţia negativă este produsă de stimuli aversivi (ameninţare, blamare, pedeapsă) şi se
soldează cu efecte de abţinere, evitare şi refuz.
b) Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Motivaţia intrinsecă are sursa generatoare în interiorul psihismului subiectului.
Motivaţia extrinsecă are sursa în exteriorul psihismului subiectului (subiectul este motivat de
altcineva sau de altceva).
c)Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă.
Motivaţia cognitivă acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive (gândire, memorie, imagina-
ţie). Ea se traduce prin nevoia de a înţelege, a explica, a rezolva.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor
persoane, de a se simţi bine în compania altora.
Optimum motivaţional
Optimum motivaţional exprimă nivelul adecvat de intensitate a motivaţiei în raport cu o
anumită sarcină.
Piramida trebuintelor sau motivelor.
În spatele actiunilor umane este postulata o piramida a trebuintelor cu mai multe paliere.
Se propune un model ierarhic care are la baza motivele fiziologice: trebuinta de hrana, de
odihna, de adapost, pulsiunea sexuala s.a.
Piramida motivelor umane, schitata de Maslow înca din anii '50 cuprinde în ordine
opt nivele:
-motive fiziologice amintite mai sus;
-motivele de siguranta, legate de mentinerea echilibrului emotional, asigurarea conditiilor de
munca si de viata;
-motive sociale, corespunzând trebuintei de afiliere, apartenenta la un grup, de identificare cu
altii;
-motive relative la eu: nevoia de apreciere, de stima si aprobare sociala, nevoia de statut;
- motive de autorealizare: obiectivare si sporire a potentialului creativ;
- motivatia cognitiva, descrisa mai sus;
- motive estetice: orientarea spre frumos, simetrie, puritate;

10
- motive de concordanta între cunoastere, simtire si actiune, ceea ce înseamna reechilibrari ale
conduitei si integrarea personalitatii sub unghiul validitatii.
Prin homeostazie se întelege tendinta organismului de a mentine constanti parametri
mediului intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenta externa.
1.4.2. AFECTIVITATEA
Reprezintă totalitatea stărilor și fenomenelor care țin de viața psihică a omului (de emoții,
sentimente, pasiune etc).
Dacă raţiunea poate fi reprodusă de calculator (inteligenţa artificială), afectivitatea este
doar apanajul omului. Procesele afective sunt procese psihice care reflectă relaţia dintre
subiect şi obiect sub formă de trăiri. Prin urmare, nu obiectul în sine determină o trăire,ci
relaţiadintre subiect şi obiect.
Proprietăţile proceselor afective:
Polaritatea constă în tendinţa proceselor afective de a gravita fie în jurul polului pozitiv,
fie în jurul celui negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor. Exemplu:
bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare,iubire-ură
Mobilitatea exprimă fie trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi trăiri, fie trecerea
de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea diferă de fluctuaţie care desemnează trecerea de la o
stare la alta fără motiv, fiind semn de patologie sau imaturitate.
Expresivitatea- capacitatea proceselor afective de a se exterioriza. Exteriorizarea se face
prin intermediu expresiilor emoţionale: mimică, pantomimică, gestică, modificări de natură
vegetativă, schimbarea vocii.
Clasificarea trăirilor afective:
-Procese afective primare- apropiate de biologic, nefiind întotdeauna controlate conştient:
a) Tonul afectiv al proceselor cognitive- reacţiile emoţionale ce însoţesc actele
cunoaşterii. De exemplu, o culoare sau un miros pot fi însoţite de trăiri afective de plăcere sau
neplăcere.
b) Trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne. De exemplu, în cardiopatii pot apare stări de alarmă afectivă.
c) Afectele- trăiri afective simple, primitive, implusive, cu apariţie bruscă, cum ar fi
groaza, mânia, frica, spaima, plânsul zgomotos sau râsul în hohote. Ele se supun uneori
controlului
conştient.
-Procesele afective complexe au un grad mai mare de conştientizare.
a) Emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată provocare de însuşirile obiectelor
(obiect fizic, persoană, eveniment). Ele sunt modelate socio-cultural. De exemplu: bucurie,
tristeţe, simpatie, antipatie, admiraţie, speranţă, entuziasm, dispreţ etc.
b) Emoţiile superioare sunt determinate de activităţile omului şi se supun învăţării
(învăţare afectivă). De exemplu emoţiile cauzate de activităţile intelectuale, artistice ş.a.m.d.
c) Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durată relativă. Ele nu
sunt cauzate de un element précis, fiind mai vagi decât emoţiile. De exemplu: veselie,
anxietate.
-Procesele afective superioare se raportează la personalitate.
a) Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile şi specifice
omului. Ele pot lua forma unor atitudini afective păstrându-se toată viaţa. De exemplu:
dragoste, ură, invidie,
gelozie, admiraţie, îndoială etc.

11
b) Pasiunile sunt sentimente care antrenează întreaga personalitate. Ele pot fi pasiuni
pozitive sau nobile (în slujba adevărului, dreptăţii, progresului), care revitalizează şi
energizează individul, sau pasiuni negative, patimi sau vicii care devitalizează.
1.5. REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI
1.5.1. LIMBAJUL
Este sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care
aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele. Sinonime: limbă, grai.
1.5.2. ATENȚIA
Este însușire psihică care constă în orientarea și în concentrarea activității psihice într-o
anumită direcție.
În funcţie de natura reglajului (involuntar/voluntar), atenţia poate fi:
-Atenţia involuntară, întâlnită şi la animale. Ea poate fi determinată de factori externi
(intensitatea stimulilor) şi factori interni (interesul faţă de un obiect);
- Atentia voluntară, este intenţionată şi autoreglată conştient.
În funcţie de direcţia principală de orientare, atenţia poate fi:
-Atenţia externă- obiectul atenţiei se află în exteriorul individului (observarea unui peisaj,
ascultarea unei conferinţe etc.);
- Atenţia internă- obiectul atenţiei se află în interiorul psihicului individului: suntem
preocupaţi de rezolvarea unei probleme, suntem captivaţi de amintiri etc.
Însuşirile atenţiei
Volumul atenţiei- cantitatea de elemente asupra cărora se poate orienta şi concentra
atenţia simultan. Volumul mediu al atenţiei este de 5-7 elemente.
Stabilitatea atenţiei- persistenţa în timp a posibilităţii de a menţine atenţia asupra unui
obiect, fenomen sau acţiune. Ea creşte odată cu vârsta (12-15 minute la preşcolari, 40-50
minute la adulţi).
Concentrarea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra unui obiect şi inhibarea altor factori
perturbatori.
Distributivitatea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra mai multor obiecte în mod simultan.
Deexmplu, un elev poate asculta ce spune profesorul şi lua notiţe în acelaşi timp.
Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei- deplasarea şi orientarea de la un obiect la altul în
intervalele cerute de desfăşurarea activităţii. De exemplu, piloţii aparatelor de zbor trebuie să
perceapă rapid o multitudine de stimuli care variază în timp.
1.5.3.VOINȚA
Este funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor
scopuri, respective efortul depus pentru atingerea lor. Este trăsătură de caracter definită prin
decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor.
Voinţa reprezintă un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale
şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea
biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
— Reglajul voluntar se manifestă fie ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor, fie ca amânare sau
diminuare a acestora. Reglajul voluntar se realizează prin intermediul efortului voluntar.
— Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, emoţionale şi intelectuale
prin intermediul mecanismelor verbale. El este trăit ca o stare de tensiune, de încordare
internă, de mobilizare a resurselor în vederea depăşirii obstacolului.
Fazele actului voluntar:
- Actualizarea motivelor care determină scopul acţiunii, formularea intenţiei de a realiza
acestscop şi construirea planului de rezolvare a acţiunii.
12
- Lupta motivelor este generată de apariţia mai multor motive şi scopuri aferenţe lor. Unele
motive au satisfacţii imediate dar nu sunt foarte valoroase, pe când altele sunt mai puţin
tentante, dar sunt importante pentru viitor.
- Luarea hotărârii presupune alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea altora sau amânarea
lor.
- Executarea hotărârii luate sau realizarea efectivă a planului şi atingerea scopului. În
această fază sunt pregătite şi utilizate mijloace materiale, se însuşesc cunoştinţe, deprinderi, se
dezvoltă capacităţi.
Calităţile voinţei:
-Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului depus de o persoană pentru a depăşi
obstacolele şi atinge scopurile .
— -Perseverenţa presupune relizarea efortului voluntar pe o perioadă îndelungată de timp,
chiar şi în condiţii extrem de dificile.
-Independenţa voinţei- tendinţa constantă de a lua hotărâri în baza chibzuinţei proprii.
-Promptitudinea reprezintă rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie complexă
şi adoptă hotărârea cea mai potrivită. Opusul ei este nehotărârea.

13
CAPITOLUL II
STRUCTURA INTEGRATOARE A MECANISMELOR PSIHICE

2.1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE


2.1.1. INDIVID-INDIVIDUALITE
Termenul de individ semnifică, caracterul de sistem al organismului pe latura
indivizibilităţii acestuia, individul fiind unitatea vie, care nu poate fi dezmembrată fără a-şi
pierde identitatea.
Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive.
Fiecare individ dispune de individualitatea sa de care trebuie să se ţină seama.
2.1.2. PERSOANA-PERSONALITATE
Termenul de persoană se referã numai la indivizi de tip uman, fãrã a fi precizată vârsta,
ocupaţia, valoarea. Omul, ca persoană, îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale.
Personalitatea, simetrică cu individualitatea, cuprinde întreg sistemul atributelor,
structurilor şi valorilor de care dispune o persoană. Termenul implică evaluări privind
calităţile personale, rolurile şi statusurile de care dispune respectiva persoană. Oricine dispune
de personalitate, însă ierarhia valorică a personalităţilor se extinde pe o scală foarte mare şi
presupune variate diferenţieri. Termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată
în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-
cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale
dezvoltării individuale în societate.
2.1.3. PERSONAJ-SOCIAL SI MASCA
La acestã temã sunt importante trei aspecte :
- idealul propriu;
- imaginea pe care mediul inconjurator si-o face despre om;
- potentialul nostru psihic si fizic care impune automat limite eului ideal.
Un om poate avea mai multe mãşti, mai multe feţe: acasã, la serviciu, timpul liber etc.
Toate aceste feţe, constituie persona lui, care se conformeaza in diferite situatii in functie de
necesitãţile lui personale. Persona - masca - pentru personalitatea noastra poate fi daunatoare
sau beneficã. Ego-ul identificat cu persoana - masca - determinã inflaţia individului.
Parinţii, în unele cazuri proiecteazã propria lor persoanã asupra copiilor cu adânci şi multiple
consecinţe asupra construcţiei personalitãţii copiilor. Astfel structura psihicã a copilului poate
fi modificatã, de fapt falsificatã prin presiunea educaţiei în sensul în care îl doresc strict
parinţii, ceea ce poate duce la nevrozã. Obiceiurile şi legile care se refera la comportamentul
uman sunt o expresie a personei grupului. Ei încearcş sã impunã standarde uniforme de
comportament asupra întregului grup fãrã a ţine cont de nevoile fiecãrui individ. Pe de o parte
victima inflaţiei poate suferi sentimente de inferioritate când este incapabilã sã trãiascã la
nivelul care este asteptat de la ea. Ea se poate simti respinsã de comunitate şi trãieşte
sentimente de singurãtate şi dezrãdãcinare.
Persoana trebuie sã fie demascatã pentru a permite celorlalte pãrţi ale naturii individului
sã se exprime. Persoana chiar daca spunem ca este o masca, este un aspect al identitatii
noastre. Aproape fiecare profesie are persoana sa caracteristicã. Lumea impune un anumit
comportament şi oamenii se strãduiesc sã corespundã aşteptãrilor.

14
2.1.4. TEORII PSIHOLOGICE ALE DEZVOLTARII PSIHICE (PIAGET,
KOHLBERG, ERICKSON)
2.1.4.1. DEZVOLTAREA
Este o noţiune foarte generală, care desemnează totalitatea proceselor de transformare prin
care trec organismele vii sau instituţiile sociale (societate, cultură, economie etc), care
presupune trecerea printr-o succesiune de stadii, fiecare dintre acestea având un specific
cantitativ şi calitativ propriu.
Dezvoltarea fiinţelor umane se desfăşoară pe mai multe planuri:
-biologic, care implică creşterea şi maturizarea fizică (somatică), morfologică şi
biochimică a diferitelor componente ale organismului;
-psihic, care presupune formarea şi perfecţionarea diferitelor procese, funcţii şi însuşiri
psihice;
-social, care se referă la formarea şi reglarea conduitei (comportamentelor) în conformitate
cu modelele şi normele sociale.
Creşterea reprezintă o dimensiune a dezvoltării în sens cantitativ. Procesul complementar
este cel de maturizare care exprimă atingerea gradului de dezvoltare completă a unor funcţii
ale organelor interne sau a unor fenomene psihice.
2.1.4.2. EDUCABILITATEA
Poate fi definită drept capacitatea şi disponibilitatea omului de a recepta influenţele
externe, capacitatea omului de a fi receptiv la educaţie. Ea presupune abordarea a ceea ce este
cunoscut ca fiind factorii dezvoltării psihice şi a importanţei fiecăruia dintre aceşti factori –
ereditatea, mediul şi educaţia în dezvoltarea ontogenetică.
Educabilitatea reprezintă problematica generală a dezvoltării psihice, putând fi definită
drept capacitate şi disponibilitate a omului de a recepta influenţele externe.
De-a lungul timpului cercetările au diferenţiat trei concepţii privind educabilitatea:
-Teoria ereditaristă susţine ideea determinismului biologic, ereditar în dezvoltarea fiinţei
umane;
-Teoria ambientalistă susţine determinismul social; potrivit acesteia, mediul are putere
absolută asupra individului uman;
- Teoria dublei determinări (interacţionistă) susţine ideea că interacţiunea între factorii
ereditari şi cei socio-culturali.
Educabiliatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insuşi)
Caracteristică esenţială a fiinţei umane, educabilitatea este defintă:
-capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale,
acumulări progresive.
-ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii
fiecărui individ uman.
În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate:
-manifestă: se referă la ceea ce poate realiza individul în contextul limitelor impuse de
educaţia instituţionalizată;
-latentă: se referă la capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete.
Factorii educabilitatii sunt: EREDITATEA, MEDIUL, EDUCATIA.
Ereditatea: este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la
urmaşi a unor însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic. Ereditatea este esenţială
în orice proces formativ.
Câteva aspecte privind condiţionarea genetică a evoluţiei personalităţii:
-fondul genetic limitează acţiunea factorilor educaţionali dar nu o anulează;
15
-ereditatea induce predispoziţii ale proceselor psihice;
2.1.4.2.1. EREDITATE –CONCEPT, ROL, PREDISPOZITII EREDITARE
Genotipul – reprezintă totalitatea caracteristicilor ereditare ale unui organism.
Fenotipul – este rezultantǎ a interacţiunii genotipului cu factorii de mediu.
Potenţialul de formare – este, pentru fiinţele umane, preponderent de natură psihică şi
presupune existenţa unei dimensiuni generale (abilitǎţi de gândire etc.) şi a uneia particulare
(trǎsǎturile de personalitate ale fiecǎrui individ).
2.1.4.2.1.1. DEZVOLTAREA PSIHICULUI UMAN - STADII GENETICE SI DE
VARSTÃ (ETAPE, CICLURI, STADII)
ETAPELE DEZVOLTĂRII PSIHICE:
-etapa prenatală – perioada în care se conturează şi se construiesc toate componentele
organismului, inclusiv elemente de natură psihică (blastogeneza, embriogeneza, fetogeneza);
-etapa postnatală – de la naştere până la finalul vieţii, care include trei cicluri de
dezvoltare.
CICLURILE DEZVOLTĂRII PSIHICE:
-ciclul de creştere şi dezvoltare (0-25 ani) –se dezvoltă toate capacităţile fizice şi psihice
specifice speciei umane;
-ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) – capacităţile fizice şi psihice se manifestă
deplin;
-bătrâneţea (după 65ani)- capacităţile individului intră în declin.
Fiecare ciclu prezintă stadii de dezvoltare .
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE:
Ciclul de creştere şi dezvoltare (0-25 ani:
-stadiul sugarului (primul an de viaţă) - se dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă,
tactilă, etc., apar percepţiile, încep să fuincţioneze mecanismele verbale şi se structurează
inteligenţa numită senzorio – motorie (Piaget);
-stadiul antepreşcolar sau prima copilărie (1-3 ani) - achiziţii importante: vorbirea,
mersul, se dezvoltă conştiinţa de sine;
-stadiul preşcolarităţii sau a doua copilărie (3 ani- 6/7 ani) - se dezvoltă procesele
psihice complexe, se pun bazele dezvoltării personalităţii şi se dobândeşte capacitatea de
autocontrol voluntar;
-perioada şcolarităţii mici sau a treia copilărie (7 – 10 ani) - se pun bazele capacităţilor
care asigură accesul la cunoaştere, cultură şi lumea socială;
- perioada pubertăţii sau preadolescenţa (între 10 – 14 ani);
-perioada adolescenţei (între 14 – 20 ani )
-perioada postadolescenţei sau adoelscenţa târzie (între 20 şi 25 de ani)
Ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani).
-stadiul tinereţii (între 25 şi 35 de ani) - se definitivează identitatea profesioanlă, socio-
culturală, familială, etc.
- stadiul vârstei adulte (35 – 65 ani) – puternică maturizare în viaţa psihică, în special în
ce priveşte afectivitatea şi personalitatea;
Bătrâneţea (după 65ani):
- stadiul de trecere (65-70 ani) – identitatea profesională a individului începe să se
destrame (pensionarea), însă capacităţile fizice şi psihice sunt la un nivel bun;
- prima bătrâneţe (70-80 ani)- capacităţile fizice şi psihice încep să scadă iar individul îşi
restrânge sfera activităţilor şi a relaţiilor sociale;
- a doua bătrâneţe (80 - 90 ani) – apare dependenţa de ceilalţi pentru satisfacerea nevoilor
16
-marea bătrâneţe (după 90 ani).
Dezvoltarea psihică poate fi urmărită pe trei paliere psihice reprezentative, astfel
încât putem vorbi despre dezvoltare cognitivă, afectivă şi socio-morală.
STADIILE DEZVOLTĂRII COGNITIVE:
Stadiul senzorio-motor (de la 0 la 2 ani) implică o funcţie de adaptare practică şi de
obţinere de către copil a unui succes concret, într-o împrejurare în care el se află în relaţie
nemijlocită cu un obiect. Astfel orientarea în ambianţă devine mai obiectivă, copilul
subordonând mijloacele scopurilor.
Stadiul pre-operaţional (între 2 şi 7 ani) reprezintă un salt substanţial în dezvoltarea
cognitivă datorită dezvoltării limbajului, care permite trecerea de la percepţii la reprezentări
prin substituirea unei acţiuni motorii cu acte simbolice; gândirea rămâne egocentrică şi legată
de concret.
Stadiul operaţiilor concrete (între 7 şi 12 ani) se caracterizează prin posibilitatea
conceptualizărilor şi coordonărilor de concepte; se dezvoltă noi abilităţi ce include acţiuni
reversibile (capacitatea de efectuare în sens invers a drumului de la o operaţie la alta.
Stadiul operaţiilor formale (după 11 ani) este perioada în care devine posibilă gândirea
abstractă, eliberată de concret, problemele pot fi rezolvate prin folosirea sistematică a
experimentării.
STADIILE PROCESELOR AFECTIVE ŞI SOCIO-MORALE:
-Stadiul egocentric impersonal (0- 4/5 ani) - caracterizat prin dorinţa copilului de a căuta
plăcerea şi de a evita durerea, fapt ce condiţionează apropierea copilului de celelalte persoane;
-Stadiul heteronom (4/5ani –6/7ani) - caracterizat prin dominanţa adultului (afectivitate
de dependenţă), stări puternice de frică, bucurie, supărare şi oportunism (Ego puternic).
-Stadiul interpersonal (7/8ani -14/15 ani)- caracterizat prin influenţa anturajului şi
investiţia afectivă în prieteni, prin sociabilitate, apariţia conflictului real interpersonal,
sentimentul de reciprocitate şi iniţierea discuţiei cu Sine.
-Stadiul psihologic personal (14/15 ani - sfârşitul adolescenţei) - caracterizat acomodare
la realitate şi pendulare între conflict şi echilibru afectiv.
-Stadiul autonom (atins de relativ puţini tineri) - caracterizat prin implicarea
responsabilităţii pentru anumite standarde;
- Stadiul integrităţii – caracterizat prin investiţia în sfera idealurilor şi a valorilor.
DEMERS EDUCATIONAL
Finalitãţile educaţiei sunt reprezentate prin: idealul educativ, scopul şi obiective
educationale.
Idealul educaţional reprezintã orientãrile strategice ale unui sistem educativ într-o
anumitã etapã istoricã a dezvoltãrii economico-sociale, ştiinţifice şi culturale a unei ţãri;
modelul de personalitate care reprezintã aspiraţiile unei societãţi la un anumit moment dat.
De exemplu, conform Legii învãţãmântului din ţara noastrã (Legea nr. 84/24 iulie 1995)
idealul educaţional al şcolii româneşti se bazeazã pe tradiţii umaniste, pe valorile democraţiei,
pe aspiraţiile societãţii românesti şi contribuie la pãstrarea identitãţii naţionale. Concret,
idealul educaţional al şcolii româneşti constã în dezvoltarea liberã, integralã şi armonioasã a
individualitãţii umane în formarea personalitãţii autonome şi creative.
Scopurile educaţionale vizeazã finalitatea unui complex de acţiuni educaţionale bine
determinate, permiţând o conturare mai clarã a idealului educaţional.
Obiectivele educaţionale reprezintã o reflectare anticipatã în termeni comportamentali a
rezultatului invãţãrii ce are loc în cadrul unei secvenţe educaţionale.

17
Atât în lucrãrile de specialitate, cât şi în practica curentã, sunt întâlnite mai multe tipuri de
obiective:
-Obiectivele generale, care precizeazã finalitãţile unui sistem de educaţie, ale diferitelor
sale subsisteme şi vizeazã tipurile de schimbãri preconizate a se realiza pe întreaga duratã a
studiilor (Legea 84/1995, art. 4 alin. 1, 2 si 3);
-Obiectivele specifice- se stabilesc la nivelul unei instituţii de învãţãmânt sau a cursurilor
de perfecţionare, în funcţie de disciplinele de studiu, având un nivel mediu de generalizare;
-Obiectivele cadru-sunt specifice ariilor curriculare şi disciplinelor de studiu, şi vizeazã
formarea de capacitãţi intelectuale, de deprinderi, abilitãţi şi aptitudini specifice disciplinei
respective;
-Obiectivele de referintã: sunt obiective concrete care precizeazã în termeni observabili şi
mãsurabili rezultatele aşteptate ale învãţãrii, urmãrind în ritm progresiv însuşirea de
cunoştinte şi competenţe de la un an de studiu la altul, aspecte care decurg din obiectivele
cadru.
Operaţionalizarea obiectivelor
Reprezintã transpunerea rezultatelor aşteptate de la elevi/cursanţi în termeni de operaţii şi
acţiuni observabile, respectiv mãsurabile.
R.F. Mager a identificat trei paşi obligatoriu de urmat în operaţionalizarea obiectivelor:
- denumirea comportamentului şi a obiectului acţiunii;
- condiţiile de realizare;
- criteriul de reuşitã (performanţa standard).
În literatura de specialitate, în funcţie de cele trei domenii importante (cognitiv, afectiv,
psihomotor) existã taxonomii specifice de operaţionalizare a obiectivelor.
2.1.4.2.2. MEDIUL (PROXIMAL, DISTAL, NISA DE DEZVOLTARE)
2.1.4.2.2.1. ASPECTE GENERALE
În sens general include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani care pot influenţa
individul.
Mediul, ca factor al educabilităţii, poate fi analizat din două perspective:
-determinările provenite din partea mediului natural;
-determinările din partea mediului social.
Mediul natural (fizic, mediul natural si ecologic) este reprezentat de totalitatea condiţiilor
bioclimatice (relief, climă, faună, floră etc.) în care se naşte si trăieşte un subiect uman.
Mediul social include condiţiile sociale în care vieţuieşte individul (elementele economice,
politice, culturale, relaţionale şi grupale, instituţionale, organizaţionale, ideologice etc.).
Mediul social poate influenţa direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Se poate opera o
distincţie între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi,
vecini etc) şi mediul socio-cultural în sens larg. Mediul social restrâns influenţează evoluţia
psihologică a unei persoane. Mediul socio-cultural în sens larg influenţează posibilităţile de
acţiune transformatoare ale subiectului uman prin: limbă, ştiinţă, tehnologie, unelte, mijloace
tehnice etc. Mediul social acţionează prin intermediul diferiţilor factori educaţionali (familia,
şcoala, instituţii şi organizaţii culturale (şi/sau educative), mass media etc, neomogen
(influenţele pot fi spontane sau organizate).
Principalele medii educaţionale sunt: familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială,
instituţiile extraşcolare culturale, mediul şi comunitatea profesională, comunitatea religioasă,
extracomunitatea, comunitatea naţională şi cea internaţională.

18
2.1.4.2.2.2.Mediile educationale
Include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani (socioculturali) care pot influenţa
individul. Principalele medii educaţionale sunt: familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială,
instituţiile extraşcolare culturale, mediul şi comunitatea profesională, comunitatea religioasă,
extracomunitatea, comunitatea naţională şi cea internaţională
Familia
A fost dintotdeauna „prima şcoală a copilăriei”. Urmările educaţiei primite în familie
rămân toată viaţa. În familie, copiii îşi formează primele reprezentări şi noţiuni despre mediul
înconjurător, despre viaţă, despre relaţiile umane; tot aici îşi conturează opinii morale,
estetice, intelectuale. O caracteristică specială a „primei copilării” este tendinţa de a imita, iar
„modelele” pe care le au la îndemână şi pe care le imită sunt membrii familiei. Copilul
trăieşte în familie şi după „cei şapte ani de acasă”.
Biserica
Este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere şi simpatie din partea cetăţenilor
ţării, a enoriaşilor săi. În calitatea sa de instituţie religioasă, biserica are o contribuţie decisivă
în realizarea educaţiei religioase, componentă majoră a educaţiei. Idealul promovat de
biserică este fericirea în eternitate, dar şi viaţa pământeană oferă credincioşilor, prin chiar
practicile religioase, legate îndeosebi de momente importante ale vieţii (naşterea, botezul,
căsătoria ş.a.), satisfacţii, trăiri de o mare intensitate.
Mass-media
Conceptul de mass-media e un neologism luat din limba engleză: media = mijloc de
comunicare, derivat din latinescul „medium”, cu sensul de mijloc, legătură, factor. Într-o
ordine aleatorie, întâmplătoare, mijloacele de comunicare în masă sunt: cinematograful,
radioul, televiziunea, discul, banda magnetică (fono, foto etc.), imprimatele de mare tiraj
(ziare, reviste, ilustrate, cartea de popularizare), reproducerile de artă, afişul, fotografiile, nu
în ultimul rând internetul etc.
Şcoala
Este instituție de învățământ public unde se predau elementele de bază ale principalelor
discipline.
Armata
Ca factor educaţional, armata oferă modele de conduită cu mari resurse pentru educaţia de
tip şcolar. Un prim domeniu ce poate fi explorat îl constituie disciplina militară care oferă un
cadru, pe fondul căruia se pot înfăptui comportamente dezirabile în toate formele educaţiei,
formale şi nonformale.
Societatea
Este reprezentatã de totalitatea oamenilor legați între ei prin anumite raporturi: economice,
psihologice etc.
2.1.4.2.3. EDUCAŢIA
Educația cuprinde ansamblul: influențelor, acțiunilor, activităților, desfășurate de
factori responsabili, pentru: formarea, dezvoltarea, modelarea personalității umane,
pentru integrarea în societate. În funcție de caracterul acestora: sistematizat, organizat,
spontan, educația poate fi clasificatã în: formală, nonformală și informală.
2.1.4.2.3.1. PRECIZÃRI CONCEPTUALE
Consideratã ca parte componentã a existenţei socio-umane, dar şi acţiune social-umanã
specificã, educatia a cunoscut de-a lungul timpului multe definiţii, ca de exemplu:
- "Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute
ale acelora care dispun de ele." (Platon)
19
-"Omul nu poate deveni om decât dacã este educat." (J. A. Comenius)
-"Educaţia este în acelasi timp intervenţie şi neintervenţie; fiecarei perioade de varsta îi
corespunde o anumitã educaţie în funcţie de fenomenele psihice dominante în etapa
respectivã." (J. J. Rousseau).
Pornind de la etimologia noţiunii de "educaţie" - latinescul "educaţio" ("creştere, hrãnire,
cultivare") şi având în vedere definiţiile care au fost date educaţiei de-a lungul timpului,
putem considera educaţia ca fiind ,, o activitate socialã complexã, care se realizeaza printr-
un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare
moment un subiect (individual sau colectiv), acţionând asupra unui obiect (individual
sau colectiv) în vederea transformãrii acestuia din urmãn într-o personalitate activã şi
creatoare. (Ioan Nicola - "Manual de pedagogie", 1994).
2.1.4.2.3.2. FUNCŢIILE EDUCAŢIEI
Funcţia culturalã - constã în selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ.
Funcţia economico-socialã, pregateşte individul pentru integrarea sa activã în viaţa
socialã, raspunzând atât unor necesitãţi pe care le ridicã societatea, cât şi unor nevoi
individuale.
Funcţia de dezvoltare conştientã a potenţialului biopsihic al omului, urmãreşte
dezvoltarea individului, ca personalitate umanã, cu scopul unei optime integrãri a acestuia în
societate.
Funcţia stimulativã, constã în dezvoltarea motivaţiei interne a elevilor pentru studiu.
Funcţia formativã: este asiguratã de contribuţia educatorilor la: exersarea şi dezvoltarea
gândirii.
Funcţia informativã: mijloacele de învãţãmânt, oferã un volum de informaţii despre
diferite: obiecte, fenomene, procese, evenimente.
Funcţia ilustrativã şi demonstrativã - este exercitatã când mijloacele de învãţãmânt sunt
valorificate ca material demonstrativ.
Funcţia de investigare experimentalã, de formare a priceperilor, deprinderilor intelectuale
şi practice - este asiguratã în contextele educaţionale cu caracter experimental, în care elevii
îşi formeazã deprinderi intelectuale şi practice.
Funcţia ergonomicã - este funcţia de raţionalizare a eforturilor profesorilor, elevilor în
activitãţile de predare - învatare, respectiv, de reducere a ponderii acţiunilor repetitive,
rutiniere, de eficientizare a acţiunii de organizare şi ghidare a activitãţilor elevilor.
Funcţia substitutivã - este asiguratã de facilitãţile pe care le oferã unele mijloace de
învãţãmânt, care permit învãţarea la distanţã (televiziune, computer, reţele de calculatoare,
Internet).
Funcţia de evaluare: unele mijloace de învãţãmânt pot servi la verificarea şi evaluarea
nivelului de: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, competenţe ale elevilor.
Funcţia esteticã - este asigurata în contextele educaţionale în care elevii recepteazã,
înteleg şi evalueazã frumosul, respectiv valori : cultural - artistice, morale, sociale;
Funcţia de orientare a intereselor elevilor - este realizatã în secvenţele, în care
mijloacele de învãţãmânt oferã informaţii în legaturã cu: profesiuni, imagini, comentarii.
2.1.4.2.3.3. FORMELE EDUCAŢIEI
EDUCAŢIA FORMALÃ
Include "ansamblul acţiunilor intenţionat-educative, organizate şi realizate în mod
planificat, sistematic în cadrul instituţiilor scolare şi universitãţilor, prin intermediul
sistemului de învatamânt structurat şi ierarhizat în trepte scolare şi pe ani de studii" (Ioan
Cerghit - ,,Curs de pedagogie'', Universitatea Bucuresti, 1988).
20
Conform Legii învãţãmântului (L. 84/1995), în România, educaţia formalã se realizeazã pe
cicluri/trepte de învãţãmânt şi anume:
- învãţamânt preprimar (prescolar): grupa micã, grupa mijlocie, grupa mare, grupa
pregatitoare (clasa 0);
- învãţamânt primar: clasele I-IV;
- învãţamânt secundar:
- învãţamânt gimnazial : clasele V-VIII;
- învãţamânt profesional;
- învãţamânt liceal: clasele IX-XII;
- învãţamânt postliceal;
- învãţamânt superior:
-învãţamânt universitar;
- învãţamânt postuniversitar;
- educaţia permanentã.
EDUCAŢIA NONFORMALÃ
Este forma de educaţie care se realizeazã prin intermediul unor activitãţi opţionale sau
facultative, extraşcolare, însã structurate şi organizate într-un cadru instituţionalizat (familia,
organizaţii profesionale, universitãţi populare, teatre, muzee, biblioteci, mass-media, etc).
EDUCAŢIA INFORMALÃ
Reprezintã "totalitatea informaţiilor neintentionate, difuze, eterogene, voluminoase sub
raport cantitativ cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt
selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic" (Constantin Cucos -
"Pedagogie", 1996).
2.1.4.2.3.4. COMPONENTELE EDUCAŢIEI (LATURILE EDUCAŢIEI)
Educaţia intelectualã
Reprezintã acea componentã a acţiunii educaţionale, care prin intermediul valorilor
ştiintifice şi umaniste pe care le prelucreazã şi le transmite, contribuie la formarea şi
dezvoltarea tuturor capacitãţilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale etc.
Educaţia intelectualã vizeazã în principal douã obiective majore:
- informarea intelectualã, prin transmiterea şi asimilarea valorilor ştiintifice şi umaniste
prelucrate şi ordonate dupã anumite principii, în concordantã cu cerinţele idealului
educaţional;
- formarea intelectualã, urmarind restructurarea şi echilibrarea internã a tuturor
proceselor şi capacitãţilor intelectuale necesare unei activitãţi independente şi creatoare.
Interdependenta între informarea şi formarea intelectualã se realizeazã în cadrul procesului
învãţãrii în care subiectul participa cu toatã personalitatea sa.
Conţinutul educaţiei intelectuale:
- cultura generalã: sistem de cunoştinţe, deprinderi, capacitãţi, asimilate în cadrul
acţiunii educaţionale, care îi ofera individului posibilitatea elaborãrii unei viziuni de ansamblu
asupra lumii;
- cultura profesionalã, reprezintã sistemul de: cunoştinte, priceperi, deprinderi, capacitãţi,
necesare exercitãrii unei profesii sau a unui grup de profesii înrudite, având la bazã cultura
generalã.
Educaţia moralã
Reprezintã componenta educaţiei, prin care se realizeazã formarea, dezvoltarea conştiinţei
şi conduitei morale, formarea profilului moral al personalitãţii şi elaborarea comportamentului
social-moral.
21
Educaţia moralã urmãreşte: formarea conştiintei morale (însuşirea notiunilor morale,
formarea convingerilor morale şi elaborarea judecãţilor morale) şi formarea conduitei morale,
care presupune de fapt obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni cu valoare de
rãspunsuri pentru situaţiile concrete în care este pus individul.
Educaţia profesionalã (tehnologicã)
Reprezintã forme de pregatire sau perfecţionare în vederea exercitãrii unei activitãţi
profesionale. Educaţia profesionalã cuprinde atât însuşirea cunoştinţelor teoretice, formarea
deprinderilor, priceperilor specifice, cât şi transmiterea valorilor etice şi de comportament
social necesare activitãţii respective.
Educaţia esteticã
Este componenta educaţiei care utilizeazã în formarea personalitãţii potentialul educativ al
frumosului.
Principalele obiective ale educaţiei estetice sunt:
- formarea capacitãţii de a: percepe, însuşi şi folosi adecvat valori estetice (sensibilitate,
gust estetic, sentimente şi convingeri estetice);
- dezvoltarea capacitãţilor de a crea noi valori estetice, cultivând aptitudinile estetice
creatoare.
Educaţia fizicã
Reprezintã componenta educaţiei care vizeazã dezvoltarea armonioasã, normalã a
organismului şi consolidarea capacitãţilor de muncã, perfecţionarea calitãţilor motrice şi
formarea unor calitãţi morale de vointã şi caracter.

2.2. STRUCTURA PERSONALITÃŢII


2.2.1. PERSONALITATEA- ENTITATE BIOPSIHOSOCIALÃ ŞI CULTURALÃ
Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze ale sale:
-subiect pragmatic, al acţiunii, cel ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească;
-subiect epistemic al cunoaşterii, cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume;
-subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originalã, deoarece fiecare porneşte de la o zestre
ereditară unică, singulară şi în câmpul existenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum
anume, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de
personalitate. Însuşirile şi sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tuturor
oamenilor din toate locurile şi timpurile, din toate societăţile şi culturile. Modelul general-
uman este abstract, deoarece nu ţine seama decât de prezenţa notelor, funcţiilor şi
caracteristicilor definitorii pentru om, fără a se referi concret, unde în mod obligatoriu, se face
referinţã la următoarele: calitatea de membru al societăţii, calitatea de fiinţă conştientă dotată
cu gândire şi voinţă, participarea la cultură, dotarea cu valori, potenţialul creativităţii.
De peste un secol, psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de Eu.
Înţelesul primar este cel al pronumelui la persoana întâi.
Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate : a fi, a avea, a face. Specifică
pentru Eu, este însă conştiinţa de sine care se dezvoltă în confruntare continuă cu conştiinţă
de lume şi se centrează în jurul ideii de om. Pentru a înţelege fenomenul identificării, apelăm
la conceptele psihosociologice de rol şi status. Rolurile se definesc în legătură cu diversele
tipuri de activitate pe care subiectul le desfăşoară în cadrul sistemului social. Statusurile
definesc poziţia pe care o are subiectul în sistemul relaţiilor sociale. Există un status de elev,
de adult căsătorit, de muncitor, de inginer, de profesor etc. În dezvoltarea sa, Eul se constituie
parcurgând, trei etape: etapa Eului corporal, cea a Eului social şi cea a Eului spiritual.
22
Eu-l (Ego-ul) reprezintă nucleul central al personalităţii, acea parte de care suntem imediat
conştienţi.
Componentele sau laturile personalităţii sunt:
-subsistemul de orientare (sistemele motivaţionale, aspiraţiile, interesele, idealurile de
viaţă);
-subsistemul dinamico-energetic (reprezentat de temperament);
-subsistemul relaţional-valoric (reprezentat de caracter);
-subsistemul instrumental-operaţional (reprezentat de aptitudini).
Personalitatea este un agregat de aptitudini şi atitudini care are în centrul său Eul ca
un factor de integrare şi coordonare.
2.2.2. TEMPERAMENT ŞI TIPOLOGII: CONSTITUŢIONALE, PSIHOLOGICE,
PSIHOFIZIOLOGICE
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, ansamblul
trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determină diferenţieri psihice
interindividuale în cea ce priveşte, îndeosebi, capacitatea energetică şi dinamica
comportamentală.
Temperamentul indică stilul, forma, modul de a fi şi a se comporta al cuiva („firea
omului”).
Cele patru tipuri temperamentale, după o clasificare clasică, sunt:
-sangvinic: este puternic, echilibrat şi excitabil - se adaptează uşor la situaţiile noi, este
stăpânit, are capacitate de efort susţinut şi de acţiune rapidă; este sociabil, comunicativ, stabil
din punct de vedere afectiv; manifestă spirit de grup şi aptitudini de conducere;
-flegmatic: este puternic, echilibrat, inert - manifestă o oarecare lentoare în conduită, are
rezistenţă crescută la stres şi mare stabilitate la nivelul deprinderilor; este controlat, calm,
introvert şi pasiv din punct de vedere al iniţiativelor;
-coleric: este puternic, neechilibrat, excitabil – manifestă rapiditate în mişcări şi în ritmul
verbal; este inegal în manifestările afective şi în comportamente; impulsiv, uneori chiar
agresiv, este instabil în interese, comunicativ şi optimist;
-melancolic: prezintă o sensibilitate deosebită, lipsă de energie şi rezistenţă scăzută la
stres; introvert şi instabil, este rigid, rezervat şi pesimist; este cel mai puţin sociabil dintre
toate tipurile temperamentale.
2.2.3. APTITUDINEA,CARACTERUL, INTELIGENTA, CREATIVITATEA
2.2.3.1. APTITUDINEA
Aptitudinile reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii şi exprimă operaţii
organizate în sistem, superior dezvoltate, ce contribuie la obţinerea unor performanţe peste
medie în activitate. Aptitudinile diferenţiază oamenii în ceea ce priveşte posibilitatea de a
executa diferite activităţi. Nu putem stabili cât se datorează ereditarului şi cât s-a dobândit pe
parcursul vieţii. Foarte importante în construirea aptitudinilor sunt: activitatea, învăţarea
(antrenamentul) şi perfecţionarea în direcţia înclinaţiilor personale.
Există aptitudini generale (ce stau la baza eficienţei în orice domeniu: inteligenţa) şi
aptitudini speciale (specifice pentru o anumită activitate: muzicale, sportive, tehnice, etc.); de
asemenea, există aptitudini simple şi complexe, precum şi aptitudini senzorial-perceptive,
psihomotorii sau intelectuale.

23
2.2.3.2.CARACTER
Caracterul constituie latura relaţional-valorică a personalităţii şi are urmãtoarele
caracteristici:
-se formează şi se reorganizează în timpul vieţii, în cadrul relaţiilor sociale ale individului,
prin intermediul activităţii practice pe care acesta o desfăşoară, având o constanţă relativă;
-este alcătuit din însuşiri-valori, fiecare trăsătură caracterială variind între doi poli: valoare
şi nonvaloare;
-constituie o formaţiune superioară la structurarea căreia participă trebuinţele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, interesele etc.
Componentele fundamentale ale caracterului sunt: atitudinea stabilă şi trăsătura
voluntară.
Majoritatea psihologilor descriu atitudinea în baza a trei componente:
-componenta afectivă;
-componenta cognitivă;
-componenta comportamentală.
Trăsătura voluntară desemnează o însuşire de caracter ce rezultă în urma interacţiunilor
individului cu mediul şi cu ceilalţi oameni (tenacitate, perseverenţă, ambiţie etc.).
2.2.3.3.INTELIGENTA
Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune : pe de o parte de proces de asimilare şi
prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, pe de alta, de
aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate,
flexibilitate, fluiditate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei.
Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului, reprezintă invarianţi ce pot fi evaluaţi
statistic şi sunt situaţi la un anumit nivel de valoare funcţională. Astfel, inteligenţa apare ca
sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în
calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Psihologul american Tharstone stabileşte
mai mulţi factori ai inteligenţei: raţionamentul (deductiv şi inductiv), memoria, capacitatea de
calcul, rapiditatea perceptuală, operarea spaţială, înţelegerea cuvintelor şi fluenţa verbală.
Psihologia genetică, promovată de J. Piaget, confirmă punctul de vedere al inteligenţei ca
aptitudine generală cu o bază nativă. Ea constă într-o echilibrare între asimilarea
informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile
informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Inteligenţa este o structură
instrumentală, proprie personalităţii individualei pe care experienţa de viaţă, şcolară şi
profesională o pune în evidenţă şi permite evaluarea ei.
2.2.3.4.CREATIVITATEA
A crea înseamnă a produce (a genera) ceva nou în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut,
uzual, banal. Noutatea este şi ea evaluată gradual, după cote de originalitate. Cota de
originalitate corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt cunoscut şi
uzual în domeniul respectiv.
Între conceptele de creativitate şi de talent nota comună este cea de originalitate. Deci,
talentul corespunde creativităţii de nivel superior. S-a apreciat talentul ca fiind hotărât de
dotaţia ereditară. Conceptul nou de creativitate admite o mare contribuţie a influenţelor de
mediu şi a educaţiei în formaţia creativă a fiecăruia.
Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioară a aptitudinilor generale şi speciale şi
ca o fericită îmbinare a lor. În psihologie, conceptul de creativitate are următoarele trei accep-
ţiuni : a. de comportament şi activitate psihică creativă; b. de structură a personalităţii sau

24
stil creativ ; c. creativitate de grup, în care interacţiunile şi comunicarea mijlocesc generarea
de noi idei, deci duc la efecte creative.
Din cele arătate, rezultă că la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu
senzaţiile şi percepţiile şi încheind cu afectivitatea şi voinţa. În psihologia românească se
cultivă modelul bifactorial al creativităţii. Cele două categorii de factori sunt : a) vectorii,
termeni prin care sunt reunite toate stările şi dispozitivele energetice ce incită la acţiune şi
raportare preferenţială, şi anume: trebuinţele, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile,
convingerile şi, sintetic, atitudinile caracteriale; b) operaţiile şi sistemele operatorii de orice
fel.
Printre atitudinile creative importante, menţionăm : 1) încrederea în forţele proprii; 2)
interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă; 3) atitudinea antirutinieră
menită să incite la analiza critică a experienţei; 4) cutezanţa în adoptarea de noi scopuri
neobişnuite şi îndepărtate şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea acelor proiecte dificile
şi curajoase ; 5) perseverenţa în căutarea de soluţii şi în realizarea proiectului urzit, corelativ
cu dispoziţia către, revizuirea continuă a proiectului şi permanenta lui optimizare; 6) simţul
valorii şi atitudinea volarizatoare care duc la recunoaşterea deschisă a valorii altora şi la
afirmarea onestă şi demnă a valorii proprii ; 7) grupul atitudinilor direct creative, constând
din simţământul noului, dragostea şi receptivitatea pentru tot ce este nou şi respectul faţă de
originalitate, cultivarea consecventă a originalităţii, cu deosebire a aceleia ce sa corelează cu o
valoare socială şi umanistă superioară.
Psihologul englez G. Wallas stabileşte patru stadii ale procesului creaţiei : 1) stadiul
pregătitor, în care în legătură cu apariţia unei intenţii,; 2) stadiul incubaţiei, în care subiectul
nu mai este fixat conştient asupra obiectivului său dar, la nivel inconştient, procesul continuă
să se desfăşoare ; 3) stadiul sau mai bine zis momentul iluminării (intuiţiei), când apare „ideea
fericită”, proiectul creativ punându-se la punct ; 4) stadiul verificării sau elaborării finale.
2.3. RELAŢII ÎNTRE COMPONENTE
2.3.1. TEMPERAMENT-CARACTER
Caracterul nu trebuie confundat cu sistemul de personalitate şi cu temperamentul. Dacã
personalitatea este ansamblul de atitudini şi valori, iar temperamentul este latura dinamico-
energeticã a personalitãţii, rezultate din componenetele constitutional morfofunctionale, în
schimb caracterul se particularizeazã prin conduitã. Caracterul este modul de a fi onest, sincer
sau fãţarnic, harnic sau leneş, capabil sau incapabil, inteligent sau arogant.
Particularitãţile structurale care definesc caracterul sunt:
- unitatea caracterului, este conduitã constantã în toate circumstanţele în care s-ar gãsi
persoana;
- expresivitatea caracterului, este trãsãtura care dã o notã specifica “întregului” în raport
cu situaţia în care se aflã persoana;
- originalitatea caracterului, este aspectul prin care se distinge o persoanã de alte
persoane;
- bogãţia caracterului, reprezintã ansamblul relaţiilor stabilite de o persoana în viaţa
social;
- statornicia caracterului, reprezintã atitudinea şi trasatura de caracter de mare
semnificaţie şi valoare moralã;
- planificarea caracterului, reprezintã capacitea de automodelare comportamentala
conditionatã de diverse situaţii;
- tãria de caracter, reprezintã rezistenţa la acţiunile şi influenţele contrare priceperilor.

25
Se stie cã nu toti copiii au acelaşi temperament. Dar fiecare temperament este susceptibil
de a primi semne pozitive sau negative dupã cum este dirijat spre a servi formãrii unui
caracter bun sau rãu. Caracterul trebuie sã conducã temperamentul şi nu invers. Caracterul în
realitatea sa psihologicã, se contureazã în timpul copilãriei.
Influenta Caracterului asupra Temperamentului, constã în controlarea, reglarea
acestuia din urmã şi se concretizeazã în urmãtoarele situaţii:
- Caracterul reţine, inhibã anumite însuşiri temperamentale, mai ales pe acelea care, în plan
comportamental, se asociazã cu aparitia unor efecte negative;
- Caracterul mascheazã şi compenseazã temporar insuşirile temperamentale care odatã
manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative;
- Caracterul valorificã la maxim trãsãturile temperamentale care se asociazã în plan
comportamental cu efecte positive.
Relaţia dintre temperament şi caracter este foarte stransã şi determinã dezvoltarea
personalitãţii fiecãrui individ, comportamentele fiecarui copil arãtând tipul lor temperamental
şi evidenţiind unicitatea lor. O buna integrare în societate depinde de persoana şi de
disponibilitatea acesteia de a stabili relaţii optime cu cei din jur în conformitate cu
temperamentul şi caracterul sãu.
2.3.2. APTITUDINI-CARACTER
Faptul ca între aptitudini şi caracter existã o stransã legaturã a fost remarcat de mult timp.
De exemplu, despre un om se poate spune cã este inteligent, dar şi bun, cinstit şi harnic, în
timp ce despre un altul cã este inteligent, dar rãu, incorect, leneş etc.
Din corelarea variabilelor de mai sus apar 4 situatii tipice:
-oameni cu aptitudini şi cu trãsãturi pozitive de caracter (cu ,,caracter”);
-oameni fãrã aptitudini şi fãrã caracter (cu trãsãturi negative de caracter);
-oameni cu aptitudini şi fãrã caracter;
-oameni fãrã aptitudini, dar cu character.
1+2 = sunt situaţii de congruenţã (acord);
3+4 = sunt situaţii de noncongruenţã.
Aceste situaţii conduc în plan psihologic la efecte diferite:
- de consonanţã;
- disonanţã, fiind trãite ca o stare neplacutã, de discomfort psihic, se cer a fi eliminate sau
cel puţin reduse.
Personalitatea va fi afectatã cu cât dezacordul dintre A şi C este mai profund şi cu cât
posibilitãţile de compensare reciprocã sunt extrem de reduse. Importante sunt relaţiile de
interinfluenţare reciprocã.
Caracterul, prin sistemul sãu atitudinal, favorizeazã sau defavorizeaza punerea în valoare a
capacitatilor.
2.3.3. TEMPERAMENT-APTITUDINI
Temperamentul ca laturã dinamico-energeticã a personalitãţii, constituie doar o premisã
extrem de generalã în raport cu aptitudinile. Temperamentul nu predetermina aptitudinile.
Temperamentul joacã, raportat la aptitudini, rol de predispozitie şi poate avantaja sau provoca
dificultãţi în formarea aptitudinilor, aceste dificultati fiind depasite prin antrenament/compen-
sare. Modificarea manifestãrilor temperamentale este în mãsura sã conducã la modificarea
aptitudinilor.
Se considera cã între laturile personalitãţii existã relaţii de:

26
- ierarhizare, cu dominanţã netã a caracterului asupra celorlalte 2 (temperament-
aptitudini), cu capacitatea acestuia de a regla şi valorifica maximal;
- interinfluentare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare,
rigidizare şi chiar anulare reciprocã;
- feed-back, efectele produse de o latura în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-
a generat.
Structura personalitãţii este datã de: configuraţia componentelor psihice, a relaţiilor dintre
ele, modul de asimilare în sine a influenţelor altor componente şi substructuri.
JULIUS SEEMAN (1982) introduce conceptul de ,,integrare organismicã” care ţinteşte
spre considerarea rolului şi a altor subsisteme (biochimic, fiziologic, interpersonal) în
structura personalitãţii.

27
CAPITOLUL III
INTEGRAREA PERCEPŢIILOR INTERPERSONALE ÎN PRACTICA
PROFESIONALÃ

3.1.COMUNICARE NONVERBALÃ
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi
care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. A. Mehrabian si M. Weiner au fost
primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim limbajul
verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea: 7% cuvinte, 38%
paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal
(în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului).
Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm d
expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim etc.
Elementele comunicarii nonverbale:
Element Concretizare
Limbajul corpului Expresia fetei, gesturi, pozitia corpului
Limbajul spatiului Modul in care utilizam spatiul personal, social, intim, public
Limbajul timpului A veni la timp sau a intarzia la o sedinta, a alege sau nu sa iti petreci timpul cu cineva
Prezenta personala Comunica prin vestimentatie, igiena personala, accesorii vestimentare
Limbajul tacerii Comunica aprobare, dezaprobare, pastrarea unei taine, admiratie, etc.
Limbajul lucrurilor Colectiile, obiectele de uz curent (casa, masina, biblioteca)
Limbajul culorilor Culorile calde stimuleaza comunicarea, cele reci o inhiba
Limbajul paraverbal Calitatile vocii (ritm, rezonanta, viteza de vorbire).
Caracteristicile vocale (ras, plans, soptit, oftat).
Parametrii vocali (intensitate, inaltime).

3.1.1. SEMNIFICATIA GESTURILOR, POSTURII, PROXIMITATE, SPATIU


PERSONAL, POZITIA CORPULUI, ATINGER
Înfăţişarea
Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă din ceea
ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei persoane,
felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau neintenţionate despre
gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situaţia şi se
raportează la ea
Statura şi conformaţia corpului.
Există o întreagă tipologie psihosomatică naivă care a rezistat de-a lungul timpului şi care
a fost un punct de plecare pentru cercetările de psihofiziologie, de psihologia personalităţii, de
neuro-psiho-endocrinologie; se consideră că oamenii înalţi şi slabi sunt „moi”, lipsiţi de vlagă

28
şi stângaci, cei mici şi slabi sunt dinamici şi ambiţioşi, cei graşi – veseli şi buni, cei slabi –
posaci şi răutăcioşi etc. Există studii care arată că persoanele înalte sunt, de regulă, mai bine
plătite decât cele scunde (mai ales în firmele în care relaţiile cu clienţii necesită o anumită
„prestanţă” conferită de înălţime). Menţinerea siluetei şi a aparenţei de sănătate şi bună formă
fizică este cu atât mai importantă cu cât postul este mai înalt.
Tunsoarea şi pieptănătura.
Modul în care bărbaţii şi femeile îşi aranjează părul variază în funcţie de modă, de vârstă şi
preferinţele personale, dar constituie întotdeauna un mod de exprimare a personalităţii, de
gestionare a impresiei, de comunicare cu ceilalţi.
Îmbrăcămintea
Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de
exprimare a persoanei. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra
modului în care dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne
relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie
de a da o notă mai caldă, mai personală relaţiei.
Uniforma
Multe profesii impun purtarea unei ţinute standardizate, uneori până în cele mai mici
amănunte. Armata, justiţia, poliţia, biserica, spitalele, căile ferate, utilizează uniforme care
simbolizează putere, autoritate, credibilitate şi competenţă, adică principalele elemente ale
misiunii lor sociale.
Înfăţişare şi prestigiu professional
Înfăţişarea, modul de a se îmbrăca al doctorilor şi accesoriile pe care le poartă constituie
un element esenţial al comunicării medic-pacient şi, în ultimă instanţă, al terapiei.
Organizaţiile, mai ales cele din sfera serviciilor, comunică prin intermediul uniformei nu
numai o imagine publică care reflectă personalitate companiei, ci şi simbolul calităţii şi
uniformităţii serviciului oferit.
Postura
Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca
şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt
interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate
ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate
ş.a.m.d.
Gesturile
Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc
funcţii de comunicare diferite:
-gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin
clătinarea capului sau a palmei);
-gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât segvenţial din
comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem
capul);
-gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în
timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură,
pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă);
-gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi
constituie convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru
OK, semnul V de la victorie).
Limbajul tăcerii
29
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu
pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitea de a-şi exprima
ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse.
Limbajul spaţiului
Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard Hall în
anii '60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Fiecare individ tinde să menţină o
distanţă între el şi celelalte persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită
marime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante funcţii psihosociale: de
protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie. Spaţiul poate fi împărţit în patru zone
distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două subzone: un apropiată şi alta
îndepărtată.
Deosebim astfel:
1. Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de 46 cm. Doar
celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
2. Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează faţă de
atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă.
3. Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii
oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de
necunoscuţi, relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin care
evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon
între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva
metri distanţă.
4. Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup
mare de oameni, în care comunicarea a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal.
Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la
conferinţele de presă, între comandant şi trupă. Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift, la
cinema, când zonele intime ne sunt invadate de necunoscuţi, ne crează iritate şi stânjeneală.

30
Limbajul vestimentației
Exista numeroase materiale de specialitate privind felul in care trebuie sa se imbrace
angajatul, managerul, omul de afaceri. Imbracamintea trebuie sa fie adecvata muncii pe care o
efectuam. Totul trebuie sa fie curat si calcat.
Limbajul culorilor
Culorile influenteaza si ele comunicarea. Ele evidentieaza atitudinea omului fata de viata si
fata de cei din jur.
Culoarea Informatie
Rosu om plin de sentimente
Roz imi place sa iubesc, sa fiu iubita si sa am grija de altii
Portocaliu sunt organizat si hotarat sa-mi realizez planul
Galben doresc sa discutam
Verde imi place schimbarea
Bleu sunt inventiv
Bleumarin imi place sa fiu sef si sa dau ordine
Negru stiu foarte bine ce am de facut
Limbajul timpului
Dintre toate resursele pe care le au managerii la dispozitie pentru a-si desfasura in conditii
bune activitatea, una singura este distribuita in mod egal: timpul. Acesta, ca resursa prezinta
urmatoarele particularitati: Folosirea eficienta a timpului de lucru presupune prezenta unor
trasaturi ca memorie, flexibilitate, spirit de observatie, capacitate de a stabili prioritati,
priceperea de a contacta, intretine si cultiva relatii amiabile, capacitate de efort. Stiinta care se
ocupa cu studiul limbajului timpului se numeste cronemica.
Limbajul corpului
În tabelul următor, găsim semnale ale limbajului corpului.
Limbajul corpului Indicație Interpretare alternativă
Apăsând degetele (
Plictisit, anxios sau agitat Obișnuință
trosnit degete)
Joaca cu degetele Plictisela sau are ceva de spus Obișnuință
Joaca cu obiecte (de ex.
Plictiseală sau are ceva de spus Obișnuință
pix)
Brate deschise sau palme
Arata incredere si interes Invită și pe alții să își spună opinia
la vedere
Acoperirea unei mâini cu
Insecuritate, sentimente contradictorii Mâini reci
cealaltă
Agățarea de obiecte Confuzie și insecuritate Respectivul obiect e important
Mâini strânse Defensivă Pozitie obișnuită
Pumn strâns Agresivitate, iritare Ține ceva strans în pumn
Strângere de mână fermă Incredere Obișnuință
Strângere de mână slabă Nervozitate, timiditate Are mâna rănită
Rosul unghiilor Nervozitate Obișnuință

31
A-și frânge mâinile Nervozitate Obișnuință
Uitatul la ceas Plictiseală Trebuie să se încadreze în timp
Bătutul din picior în
Relaxare, autoritate sau posesie Obișnuință
scaun sau alte obiecte
Bătut din picior Nerăbdare sau atenție distrasă Obișnuință
Mișcarea continuă a
Nervozitate, îngrijorare, stres sau furie Nu poate sta liniștit
picioarelor
Statul cu picioarele
Relaxare, incredere si atentie catre
încrucișate către Obișnuință
persoana/subiect
interlocutor
Picioare încrucișate în
Ar dori să iasă afară Obișnuință
directia usii
Picioarele larg depărtate Siguranță, încredere în sine, lider Dezinteres
Jucatul picioarelor cu
Atracție fizică Obișnuință
încălțămintea
Bătut în podea Nervozitate A stat prea mult timp jos
Bărbia sau obrazul
Plictiseală sau dezinteres Oboseală
sprijinit de palmă
Privit peste rama
Atentie, seriozitate sau atitudine critică Probleme cu vederea
ochelarilor
Împinsul ochelarilor pe Probleme cu nasul sau ochelari
Gânduri profunde
nas nepotriviți
Obișnuință sau senzații, probleme în
Atingere în zona nasului Gânduri negative sau dubii
zona nasului
Atingere în zona Nesiguranta sau cantarirea unor
Probleme în zona urechilor
urechilor posibilitati
Impacientat/ă sau dorește să adauge ceva
Dat din cap repede Ascultă muzică
conversației
Interes, validarea comentariilor sau
Dat din cap încet Ascultă muzică
încurajare
Dezaprobare sau dorește să încheie
Buze strânse Buze crăpate
conversatia
Buze strânse și obraji
Agresivitate Mimica obișnuită
ridicați
Mușcatul buzelor Lipsa de încredere în sine, rusinare Obișnuință
Ascunde o mimă, vorbit fără ca alții să
Pune mâna la gură Ascunderea unui strănuit, căscat
audă sau indicarea unei greșeli
Sprâncene ridicate Surpriză Încercare de focalizare a privirii
Mediile întunecate declanșează
Ochii larg deschiși Mirare
deschiderea largă a ochilor
Frunte ridicata Incercare de reamintire sau plans Se uita în sus
Privit la distanță Încercare de reamintire Se uită la ceva anume
Tușit Nervozitate sau dorește să spună ceva Răceală

32
Scoaterea ochelarilor si
Dorește timp înainte de a continua Ochelari murdari
curățarea lor
Sprâncene relaxate Confort -
Sprâncene încruntate Confuzie, tensiune sau teama Obișnuință
Lăsat pe spate cu mâinile
Confort Obișnuință
la ceafă
Clipit Secret sau moment împărtășit Ochi uscați
Masarea tâmplelor Anxietate Durere de cap
Respirat mai repede Nervozitate sau furie Tocmai ce a terminat exercițiile fizice
Inspirație prelungă Dorește să întrerupă conversația Lipsa de aer
Respirat usor Relaxare si confort Probleme de respirație
Lipsa de interes sau se sinte în
Umeri aplecați în față Oboseală
inferioritate
Aranjatul cravatei Insecuritate sau dorește să impresioneze Cravata are nevoie de ajustare
Umeri tensionați Ingrijorare Postura obișnuită
Nehotarare în legatura cu actiunile
Umerii la nivele diferite Postura obișnuită
urmatoare
Postura rigidă a corpului Anxietate Postura obișnuită
Stat liniștit/ă Interes fata de ce se spune si se face Oboseală

3.1.2. EXPRESII FACIALA: CATEGORIILE OSGOOD (FERICIRE, SURPRIZA,


TEAMA, TRISTETE, FURIE, CURIOZITATE, DEZGUST)
Fericirea:
În ceea ce privește fericirea suntem convinși că nu este nevoie să o descriem, suntem siguri că
o distingeți ușor la cei din jur.
Surpriza:
Cum se observă: sprâncenele sunt înălțate și curbate. Ochii sunt larg deschiși, cu pleoapa de
deasupra ridicată și cea de jos relaxată (și nu tensionată ca în cazul fricii). Gura este deschisă.
Cum intervenim: Pentru Ira Roseman (2011) surpriza este o emoție care poate să aibă atât
conotații pozitive cât și conotații negative.
Frica (Teama):
Cum se observă: pleoapele superioare sunt ridicate, cele inferioare sunt tensionate; ridurile
deasupra sprâncenelor Ochii larg sunt deschiși .
Cum intervenim: Un elev care manifestă frică la clasă are un motiv bine întemeiat să facă
acest lucru. Profesorul trebuie să discute cu copilul, să afle ce îl frământă și să ajungă la
evenimentul traumatizant care-l face pe copil stresat și anxios. Pentru a putea fi depășită
emoția în cauză profesorul trebuie să se asigure de un nivel ridicat al stimei de sine a elevului
și de un nivel ridicat de încredere pe care acesta (elevul) o are în dascăl.
Tristețea
Cum se observă: gura este deschisă, colțurile buzelor sunt în jos, colțurile interioare ale
sprâncenelor sunt ridicate, privirea este în jos.
Cum intervenim: Trebuie să observăm imediat tristețea pe fața copilului. Prin discuții bine
conduse părintele (ca și profesorul) trebuie să-i ofere copilului capacitatea de a se revela, de a-
și expune problemele, de a vedea că este înțeles de către adult.
33
Furia:
Cum se observă: sprâncenele sunt trase în jos, cu colțurile interioare spre nas; cu sprâncenele
în jos ochii sunt larg deschiși (pleoapele împing în sprâncenele care sunt trase în jos); buzele
sunt împreunate și încordate fără să fie încrețite.
Cum intervenim:
Pornind de la această perspectivă poate că trebuie să privim mai detașat furia pe care o
încearcă copilul. Este vital să identifice semnele nonverbale care arată iminența furiei pentru
că este mai ușor să se dezamorseze un conflict decât să fie gestionat atunci când el a luat
amploare.
Disprețul:
Cum se observă: pe o singură parte a feței, colțul buzei este tensionat și ușor ridicat.
Cum intervenim: În dispreț, spune Roseman elevul se simte revoltat de altă persoană, crede că
cineva nu merită respect, ori vrea ca cineva să fie dat afară din grup.
Dezgustul:
Cum se observă: Buza superioară este ridicată la maximum, buza de jos este ridicată la rândul
ei (ieșind puțin în afară). Nările sunt ridicate și nasul este încrețit.
Cum intervenim:Dezgustul arată clar o stare negativă referitor la un lucru din experiența
curentă a copilului.

3.1.3. PARALIMBAJ (TONUL SI RITMUL VOCII, FLUX VERBAL, CONTACT


VIZUAL, EMOTII)
Faţa ca mijloc expresiv
Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie.A avea o fizionomie plăcută, care să denote
tinereţe şi sănătate este o caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care îşi caută un post
sau vrea să promoveze în carieră.
Mimica
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită
faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie
intrapersonală şi interpersonală. Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt
exprimate în mod reflex, prin mecanisme neuromusculare înnăscute, comune tuturor
oamenilor dar, pe măsură ce e dezvoltă abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire)
el învaţă şi devine capabil să exprime emoţii complexe (prin controlul conştient al
musculaturii faciale) în sensul intensificării, atenuării, neutralizării sau chiar compunerii
deliberate de expresii emoţionale, nu întotdeauna concordante cu trăirea reală!
Vocea
Vocea comunică prin înălţime, timbru şi intonaţie, informaţii despre starea afectivă de
moment, dar pe baza acestor informaţii facem inferenţe şi despre felul de a fi al unei persoane
în general: o voce ascuţită, răstită, va fi interpretată ca aparţinând unei persoane labile
emoţional şi revendicative; o voce joasă ca expresie a unei firi calme şi cumpătate, intonaţia
vioaie ca dinamism ş.a.m.d.
Accentul pus pe un anume cuvânt poate nuanţa semnificaţia unei propoziţii, după cum se
poate vedea în exemplul de mai jos:
 Directorul a spus că salariile vor fi majorate la toamnă
 Directorul a spus că salariile vor fi majorate la toamnă
 Directorul a spus că salariile vor fi majorate la toamnă
 Directorul a spus că salariile vor fi majorate la toamnă

34
 Directorul a spus că salariile vor fi majorate la toamnă
Privirea
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context
importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate
indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în
privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o
acordă celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma (eventualele intenţii
agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns.
Frecvenţa şi durata contactului visual
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot
fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe
câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata excesivă a privirii pot fi
interpretate ca semne de agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei.

3.2. FORMARE IMPRESII


3.2.1. RELATII INTERPERSONALE SI DE MUNCA (EFECTUL HALO;
TRASATURI CENTRALE; PRIMA IMPRESIE;
Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine.
Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana chiar si daca ducem
lipsa de informatii. De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a
ne forma o impresie despre cineva. Impresiile despre cineva, finetea si continutul acestora
sunt dictate de scopurile interactiunii.Ne formam impresii despre o alta persoana pe seama
discutiei cu o persoana despre o alta persoana, cel mai comod lucru pentru noi, fara a cunoaste
indeajuns cealalta persoana.
EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care se
declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de informatie despre persoana in cauza,
acea informatie primara influentand mai apoi perceperea informatiilor succesive, conform
principiilor gestaltului.
EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE–lipsa informatiilor precise despe ceilalti;
EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce la
exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a perceptiei; impresiile negative sunt
mai greu de schimbat.
Relatiile interpersonale se pot infatisa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau
sociabilitate, prin atractia fata de altul (iubire, atasament afectiv), prin ura, datorita unor
sentimente de inferioritate si de culpabilitate, dar si prin solidaritate umana si angajament.
Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme. Astfel se
poate identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta sa intre in
relatie cu acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes comune
(cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Individul uman este obligat sa
coopereze pentru a putea trai intre ceilalti; obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor
scopuri este imposibila in afara acestor orientari atitudinale. Contactele sociale ne ajuta sa
depasim incertitudinea sau stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, sa
inlaturam frica.
Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu, relatia
mama-copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau surâs). Au fost
identificate trei tipuri de atasament mama-copil: a) relatia de securizare, cand mama este
atenta, disponibila, capabila sa raspunda nevoilor copilului. Prin mama copilul exploreaza si
35
descopera apoi mediul inconjurator; b) relatia de evitare cand mama respinge copilul in
cautarea de contacte fizice si afective. In acest caz copilul se detaseaza de mama, o evita; c)
relatia anxios-ambivalenta apare atunci cand mama este lenta in raspunsurile sale la nevoile
copilului sau cand raspunsul sau e imprevizibil.
Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de atasament
ca fiind instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata, achizitionata. In ambele
cazuri conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea anturajului,
sustinerea prin numeroase semne exterioare a acestui comportament. Atasamentul determina
un raspuns activ la actiunile celuilalt si creeaza legaturi afective: grija fizica fata de copil si
asigurarea securitatii sale afective.
Determinantii psihosociali ai relatiei Relatia interpersonala este favorizata de urmatorii trei
factori: a) proximitate sau apropierea fizica, ca si distanta geografica diminuata ne apare ca un
incitator al relatiei. Cercetarile lui Festinger, Schachter si Back (1950) au dovedit ca locuirea
in apartamente vecine faciliteaza contactele. Aceasta situatie creeaza familiaritate, multiplica
ocaziile de intalniri. b) Factorul similitudine-complementaritate actioneaza ca o reciprocitate
de interese, opinii, gusturi, mod de comunicare. Similitudinile pot imbraca diferite forme:
imbracaminte, emotii, statut social. Similitudinea poate dezvolta, celor doi parteneri, stima de
sine si crea sentimente pozitive. Complementaritatea, la randul sau, poate si aceasta constitui
un factor de relationare. Diferenta intareste adesea relatia, complementaritatea ne apare ca un
mecanism compensatoriu. c) Atractia fizica constituie un alt factor al relatiilor intime.
Efectul halo se constituie sub influența forței sugestive, putând fi pozitiv atunci când o
însușire pozitivã a unei persoane, a unui grup sau organizații se extinde și în aspectele în care
nu există acoperire. Dar imaginea nu poate sã se situeze ea singurã în afara formei de
reprezentare.”
Au fost descrise 4 „stiluri" de relatii intre sefi si subordonati constand in:
a) EU+, TU+: Aceasta este situatia cea mai favorabila si, in acelasi timp cea mai
favorizanta. In cadrul ei persoanei, senzatiile, emotiile, ideile si valorile sunt percepute si
valorizate.
b) EU-, TU+ :Este o solutie „stearsa", „palida", de „suprafata" si de complezenta. Persoana
aflata in „rolul EU-" cauta, cu orice pret, sa se faca iubita, placuta si/sau agreata de altii.
c) EU+, TU: Este situatia in care „rolul EU+" se exteriorizeaza ca expansiv si dominator.
d) EU-, TU: Este situatia cea mai trista a carei solutie o constituie abandonarea „luptei" si
resemnarea. Individul se situeaza pe pozitia de spectator pasiv, neimpresionandu-l si
neatragandu-l nimeni si nimic. Se manifesta ingaduitor fata de propriile slabiciuni, lasa totul
pe „maine" si/sau uita extrem de usor.
3.2.2. ATRACTIE INTERPERSONALA
Atractia interpersonala tine de mai multi factori care ne determina sa intram sau nu intr-o
relatie. Printre acestia se afla atractia fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarea.
Infatisarea fizica a unei persoane poate sa determine cat de mult este placuta de cei din jur
sau din contra, respinsa. Cateva studii efectuate arata importanta frumusetii fizice la prima
intalnire cat si dupa aceea. Unul dintre motivele pentru care frumusetea fizica este asa de
importanta este acela ca reputatia noastra sociala si respectul de sine sunt sporite atunci cand
suntem vazuti cu insotitori atragatori. Cu toate ca frumusetea fizica joaca un rol semnificativ,
aceasta pare sa nu mai fie un criteriu asa de important atunci cand este vorba de alegerea unui
partener permanent.
Un alt factor care intrevine in consolidarea relatiilor de prietenie este proximitatea.
Persoanele care locuiesc aproape unele de altele au sanse mult mai mari de a devenii prietene
36
decat cele care se afla la distante mai mari unele de altele. Proximitatea si familiaritatea sunt
cei mai buni factori care contribuie la stabilirea si mentinerea unei relatii de prietenie.
Studiile efectuate au mai aratat ca intre doi parteneri exista o serie de asemanari care
contribuie la mentinerea relatiei. In acest caz, vorbim de similaritatea dintre cei doi parteneri
in ceea ce priveste interesele pe care le au, nivelul social, varsta, studiile, frumusetea etc. S-a
constatat ca in ceea ce priveste frumusetea fizica, oamenii cauta mai degraba parteneri mai
putin frumosi pentru ca se asteapta sa fie respinsi de cineva mai frumos decat ei.
Cu toate acestea, asemanarile de alta natura decat frumusetea fizica sunt mai importante
de-a lungul relatiilor de durata. Partenerii care au o personalitate asemanatoare, care se
aseamana in privinta preferintelor de petrecere a activitatilor zilnice, sau au aceleasi interese
profesionale, au parte de mai multa apropiere, prietenie si satisfactii materiale decat in cazul
partenerilor mai putin asemanatori.
3.2.3. ATRIBUIRE DISPOZITIONALA SI ATRIBUIRE SITUATIONALA
Atunci când auzim, pentru prima dată, de „atribuiri dispoziţionale şi atribuiri situaţionale”
le percepem ca fiind lucruri complicate, complexe, greu de înţeles. În practică, lucrurile stau
cam aşa: atunci când avem în vedere o situaţie negativă, vom tinde să dăm vina pe anumite
împrejurări (atribuire situaţională), iar când ne aflăm în faţa unei situaţii pozitive ne vom
însuşi reuşita (atribuire dispoziţională). Astfel, atunci când ne confruntăm cu o acţiune ce are
în vedere o situaţie, atribuirea va fi situaţională, externă, iar în cazul în care ne confruntăm cu
o acţiune care vizează o persoană, aunci atribuirea va fi dispoziţională, internă.
Aproape toţi studenţii s-au aflat în situaţia în care au luat o nota mică, încearcă să „arunce”
vina pe alte persoane, spunând că profesorul este exigent, că nu a avut timp să înveţe sau
încearcă să găsească alte scuze. În aceste cazuri, atribuirea, pe care o fac studenţii, este una
situaţională, deoarece dau vina pe factori externi.
Însă, atunci când studenţii iau nota 10, sunt felicitaţi, sau au făcut parte dintr-un grup, care
a luat o notă mare, atunci aceştia îşi vor asuma reuşita şi vor admite că a fost meritul lor. În
aceste cazuri, atribuirea este dispoziţională deoarece studenţii îşi însuşesc aceste succese.
Astfel, am învăţat că atribuirile situaţionale şi dispoziţionale sunt acţuni cu care ne
întâlnim tot mai des, în viaţa de zi cu zi.
Teoria atribuirii este cea mai importanta realizare din psihologia sociala. Definim
atribuirea ca proces de estimare la nivelul constiintei comune, a cauzelor
comportamentului propriu si al celorlalti.
3.2.4 COVARIANTA (KELLY)-CONSENS COMPORTAMENTAL,CONSISTENTA
COMPORTAMENTALA, SPECIFICITATE COMPORTAMENTALA
În 1967, Harold Kelly propune un nou model - modelul covarianţei. Acest model
presupune că atribuirea necesită determinarea unei cauze aflate în relaţie de covarianţă cu un
efect; astfel plecând de la câteva evenimente exterioare, pe seama unor observaţii repetate,
încercăm să inferăm factorii care determină comportamentul respectiv. Pe lângă aceşti factori,
în procesul atribuirii oamenii fac inferenţe asupra a trei principale tipuri de informaţii:
-distinctivitatea (măsura în care persoana în cauză se comportă de obicei în acel mod);
-consecvenţa (măsura în care comportamentul respectiv nu se contrazice cu alte
comportamente ale individului);

37
-consensul (măsura în care alte persoane se comportă de obicei în acel mod) (Stainton,
1991).
Conform teoriilor atribuirii, omul caută să explice lumea în care trăieşte. Totuşi, nu orice
situaţie cere o analiză cauzală completă (şi chiar dacă ar fi astfel, resursele unui individ sunt
limitate). Ca urmare, Kelly introduce noţiunea de „schemă cauzală” - ea presupune că
individul recurge la euristici (strategii rezolutive bazate pe încercare şi eroare) pentru
explicarea evenimentelor curente.
Eroarea fundamentala de atribuire (Lee Ross, 1977)
Termenul a fost propus de Lee Ross la câţiva ani după clasicul experiment al lui Edward
E. Jones şi Victor Harris. Ross a susţinut într-o lucrare foarte populară că eroarea
fundamentală de atribuire formează baza conceptuală pentru domeniul psihologiei sociale.
Când observăm alţi oameni, persoana este punctul de referinţă principal. Când ne observăm
pe noi înşine suntem mult mai conştienţi de forţele care acţionează asupra noastră. Auto-
îndeplinirea profeţiilor sau confirmarea comportamentală reprezintă un fascinant complex de
dinamici psihosociale ce subîntinde interacţiunea dintre indivizi.
Rosenthal a stabilit patru factori determinanţi pentru confirmarea comportamentală:
-atmosfera;
-output-ul(ieşirile);
-input-ul(intrările);
-şi feed-back-ul.
Potrivit lui Rosenthal, profesorii creează un climat socio-afectiv mai cald pentru elevii pe
care-i apreciază. Atunci când îşi imaginează că au de-a face cu elevi buni, le acordă mai multă
încredere şi le zâmbesc mai mult decât elevilor pe care-i cred slabi. În general, registrul non-
verbal este acela care exprimă atitudinea binevoitoare, ce are la bază expectaţii pozitive.
Din punctul de vedere al factorului input, Rosenthal arată că elevilor slabi li se oferă mai
puţine ocazii de a învăţa chestiuni noi şi li se explică mai puţin chestiunile dificile.
Al treilea factor, output-ul verbal, se referă la două comportamente ale profesorilor:
insistenţa lor de a urmări schimbul de replici până se ajunge la concluzii satisfăcătoare şi
frecvenţa cu care se angajează în interacţiunile legate de sarcinile didactice.
Feed-back-ul se referă în principal la utilizarea de către profesor a laudei şi a criticii.
Tendinţa profesorilor este de a lăuda pe cei despre care cred că pot obţine performanţe înalte,
chiar când dau răspunsuri inexacte, şi de a critica răspunsurile celorlalţi, chiar când sunt
corecte.
3.2.5. INCADRAREA IN SABLOANE: BOALA SI BOLNAV; SIMPATIE/
ANTIPATIE; FAMILIARITATE SI SIMILARITATE DE ATITUDINI;
3.2.5.1. BOALA SI BOLNAV;
Boalã=Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces
patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune,
Bolnav= Persoană care suferă de o boală.
3.2.5.2. SIMPATIE/ANTIPATIE
Simpatie= Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care
o inspiră cuiva; afecțiune;
Antipatie= Sentiment de neplăcere, de aversiune față de cineva; resentiment.
3.2.5.3.FAMILIARITATE SI SIMILARITATE DE ATITUDINI;
Familiaritate= Comportare, atitudine simplă, prietenoasă, cordială.
Similaritate= afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență,
înrudire, potriveală, potrivire, similitudine.
38
3.3. ATITUDINI SI PREJUDECATI
3.3.1. COMPONENTELE UNEI ATITUDINI:COGNITIVA, AFECTIVA,
COMPORTAMENTALA;
Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect determinat, rezultata
din combinarea de elemente cognitive, afective si conative (volitive) care exercita influente de
directionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului.
Atitudinile au trei tipuri de componente: - cognitive , afective , comportamentale.
Baza cognitiva ( perceptii, opinii, convingeri) poate varia cantitativ sau calitativ de la
individ la individ.
Componenta afectiva (reactii neurovegetative, stari emotionale) e dominanta,
manifestandu-se printr-o intensitate variabila si prin orientare pozitiva, negativa sau neutra a
trairii.
Componentele comportamentale (actiuni deschise) sunt rezultatul elementelor cognitive si
afective
MASURAREA ATITUDINILOR:
- se realizeaza dificil, nu sunt direct observabile
- se efectueaza cu ajutorul chestionarelor ce urmaresc reactii afective fata de persoane si
grupuri
- tehnicile proiective analizeaza natura atituduinilor si gradul de exprimare.
de un anumit tip de comportament.
Atitudinile sunt structuri psihice relativ stabile , reprezentând dispozitii latente ale
individului de a raspunde sau a actiona într-o maniera sau alta la o stimulare a mediului
natural sau social , ce preced perceptia , actiunea , judecata , fiind de aceea o pre-perceptie ,
pre-actiune , pre-judecata.

3.3.2. DEZVOLTAREA PREJUDECATILOR: PRESIUNEA GRUPULUI;


TEORIA“TAPULUI ISPASITOR”; FRUSTRARE (PERSONALITATE PREJUDICIATA);
Acestea sunt procese cognitive, care tin de modul în care ne formam o viziune, mai mult
sau mai putin rationala, despre realitatea sociala. Daca discriminarea ar fi exclusiv urmarea
unei gândiri stereotipe, ea ar putea fi combatuta numai prin revizuirea modului nostru de a-i
judeca mental pe ceilalti. Dar nu e numai atât. Pe lânga felul în care gândesc despre ceilalti,
trebuie sa ne intereseze si sentimentele lor fata de diferitele grupuri sociale.
Conform acestei teorii, expusa de Levine si Campbell în 1972, ostilitatea dintre grupuri
este provocata de competitia directa pentru obtinerea si împartirea unor resurse limitate. În
termeni economici, un grup poate obtine partea leului în lupta pentru pamânt, slujbe sau
putere, în defavoarea altor grupuri. Perdantii se simt frustrati si resentimentari, în vreme ce
câstigatorii se simt amenintati.
Prejudecatile sint atitudini problematice in masura in care ele impun generalizari
defavorabile asupra fiecaruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de
diferentele individuale existente in interiorul grupului. Prejudecatile pot aparea fata de membrii
oricarei categorii sociale diferita de cea proprie, in legatura cu care exista sentimente
defavorabile. Prejudecatile sint clasificate deseori in functie de categoria sociala care face
obiectul generalizarii.
De retinut ca notiunea de "rasa" isi are originea in biologie si desemneaza o specie de
animale genetic distincta de alta (Osborne, 1976). În secolul trecut, etnologii divizau specia
umana in trei mari "rase", in functie de caracteristici fizice ereditare ca, de exemplu, forma
capului si culoarea pielii: neagra, galbena si alba. insa aceasta notiune biologizanta este
contestata in zilele noastre de numerosi oameni de stiinta. Cercetatorii din domeniul geneticii
39
au constatat ca diferentele genetice existente intre indivizi categorizati ca facind parte din
aceeasi "rasa" sint mai semnificative decit pretinsele diferente observate in regruparea pe baza
"raselor" umane distincte (Stringer, 1991), în consecinta, oamenii de stiinta sint de acord cu
faptul ca termenul de "rasa" nu poate fi aplicat fiintelor umane in calitate de categorie
biologica (Unesco, 1969).
3.3.3. REDUCEREA PREJUDECATILOR: COOPERARE, TEAM-BUILDING.
COOPERARE =A opera împreună; a participa la elaborarea unei opere sau la realizarea unei
acțiuni comune; a colabora; a conlucra.
TEAM-BUILDING= procesul de motivare a grupului pentru a-şi atinge ţelul. Activitate
organizată de o companie pentru îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale din cadrul acelei
companii.

Bibliografie

1. Chiribucă D. , Sociologia Comunicării, Curs An III, p. 14, 2005


2. Lupu I. , Zanc I. , Sociologie Medicală, Teorie şi Aplicaţii, p. 110, 111, 112 şi 113, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999
3. Mihalcea I. , Consultant Asociaţia de Comunicare Ethos
4. Popescu Neveanu,Paul-,,Psihologie”Editura Did.si Pedagogică,București,1997;
5. Samuel C- Popescu Neveanu,Paul-,,Psihologie”Editura Did.si Pedagogică, București,
1997;
6. Stanton N. , Comunicare, p. 2 şi 3, Ed. Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1995

40

S-ar putea să vă placă și