Rus Rares Florin

Gr. 1MR511

Transmiterea serială a datelor

Semnificaţia datelor seriale Datele seriale reprezintă informaţii codificate electronic care sunt
transmise de un calculator, iar apoi sunt primite şi afişate de un altul. Prin utilizarea unui circuit A/D
(analog-digital), calculatorul care transmite datele (informaţiile) le transformă pe acestea din formă
analogică în numerică, după ce anterior a primit aceste date de la senzori, actuatori (elemente de
execuţie). Acest lucru înseamnă în mod obişnuit, faptul că fiecare valoare dată de senzor sau actuator
este convertită în formă numerică pe un byte (8 biţi) înainte de a fi transmisă la calculatorul care
primeşte informaţia. Pentru a afişa datele primite în unităţi cu care utilizatorul este familiarizat,
calculatorul care primeşte informaţiile interpretează fiecare număr binar primit, iar apoi îl afişează
sub forma unei mărimi analogice care poate fi de exemplu: tensiune, temperatură, turaţie, timp sau
altă unitate de măsură familiară. Denumirea „date seriale” provine de la faptul că parametrii datelor
sunt transmişi unul după altul în forma unor serii. Afişarea actualizărilor pe calculatorul care primeşte
datele se face o singură dată pentru fiecare ciclu de date, după ce toate datele au fost primite. Prin
urmare, rata de reîmprospătare a datelor este determinată de numărul parametrilor (numerelor) din
cadrul seriei de date cât şi de viteza de transmitere a datelor. Rata transmiterii datelor se referă la
rata baud. Rata baud reprezintă numărul de biţi de informaţie care poate fi transmis într-o secundă.
De exemplu, dacă seria de date are 12 parametrii şi fiecare parametru este convertit într-un număr
binar pe 8 biţi, mărimea totală a datelor transmise va fi de 96 (12 x 8) biţi. Dacă datele pot fi
transmise câte o singură dată pe secundă, rata baud va fi de 96 biţi/sec sau 96 baud. În acest caz,
ecranul de afişare va reîmprospăta valorile datelor o dată la fiecare secundă. În cazul sistemelor de
control ale motorului de la Toyota, există trei tipuri diferite de date seriale care pot fi primite şi
afişate de către testerul de diagnosticare. Diferenţa principală între aceste trei surse este
reprezentată de parametrii specifici disponibili în cazul seriei de date şi de viteza la care datele pot fi
transmise şi reîmprospătate pe ecranul testerului de diagnosticare. În figura 1.21 se poate observa
faptul că datele seriale pot fi primite printr-un conector de diagnosticare DLC (Diagnostic Link
Connector) sau în cazul aplicaţiilor care nu suportă datele seriale de la dispozitivul V-BoB (Vehicle
Break-out Box).

Afişarea datelor provenite de la motor Tipul datelor seriale depinde de vehiculul la care se
lucrează. În funcţie de tipul acestuia pot fi de exemplu aproximativ 20 de diferiţi senzori, actuatori şi
parametrii de diagnosticare prezenţi în seria de date a sistemului OBD. În cazul sistemelor OBD
realizate începând cu anul 1989 au existat conectorii de diagnosticare DLC 1 sau DLC 2. În cazul
sistemelor OBD II în seria de date pot fi reprezentaţi mai mult de 50 de parametrii disponibili la
conectorul DLC 3. Accesul la datele seriale în cazul oricăror din aceste tipuri de vehicule anterior
prezentate, se face uşor utilizând un tester pentru diagnosticare. În figura 1.22 sunt parametrii
obişnuiţi ai datelor seriale în cazul celor două generaţii ale sistemelor de diagnosticare la bord: OBD şi
OBD II.

Circuitul de diagnosticare în cazul sistemului OBD Seria unidirecţională de date, în mod

obişnuit constă în de la 14 la 20 de parametrii, reprezentând semnalele de intrare de la senzori şi trei
semnale de ieşire: durata impulsului de injecţie, unghiul de avans la producerea scânteii şi comanda
de control a turaţiei de mers în gol. Datele sunt transmise la o rată de 100 baud, actualizându-se
astfel informaţiile de pe ecranul testerului aproximativ o dată la 1,25 secunde. În funcţie de aplicaţie,
datele sunt accesate de la oricare din conectorii DLC 1 sau DLC 2. Datele sunt iniţializate prin punerea
în funcţiune a circuitului TE2 şi prin citirea circuitului VF1. Codurile de diagnosticare ale defecţiunilor
(DTC-urile) pot fi afişate utilizând testerul de diagnosticare sau prin legarea la circuitul TE1, iar apoi
prin numărarea semnalelor luminoase de avertizare în caz de defecţiune de la bordul autovehiculului.
Dispozitivul de scanare citeşte aceste coduri prin numărarea impulsurilor scăzute de tensiune
obţinute la capătul W al conectorului de diagnosticare (fig. 1.24). De aceea, extragerea codurilor de
diagnosticare a defecţiunilor constituie un proces relativ lent, în special atunci când sunt stocate
coduri multiple.

Circuitul de diagnosticare în cazul sistemului OBD-II Magistrala de date din cadrul sistemului
OBD-II este o conexiune bidirecţională care este capabilă să transmită şi să primească date. Această
caracteristică îi permite testerului de diagnosticare să pună în funcţiune actuatorii şi să transmită şi
comenzi către ECM, nu numai să afişeze datele din sistem. Magistrala de viteză ridicată constă în de
la 50 la 75 serii de date, reprezentând realmente toate semnalele de intrare de la senzori, semnalele
de ieşire de la actuatori, câţiva parametrii calculaţi, mai mulţi parametrii referitori la mecanismul
„feedback” în cazul alimentării cu combustibil şi date referitoare la rateurile la aprindere din cilindrii.
Datele sunt transmise la o rată de 10,4 Kilo baud, dându-i ecranului testerului de diagnosticare o rată
de reîmprospătare de aproximativ o dată la 200 ms. Datele sunt accesate de la conectorul DLC 3. În
cazul autovehiculelor echipate cu sistemul OBD-II, unealta de scanare citeşte DTC-urile direct de pe
magistrala de date, de aceea codurile sunt afişate aproape instantaneu. Codurile pot fi numai extrase
şi afişate utilizând testerul de diagnosticare sau o unealtă de scanare echivalentă J1978.

Interpretarea datelor seriale. Strategia ECM în cazul reglării injecţiei şi aprinderii Localizarea
defecţiunilor care apar în decursul deplasării poate fi un proces complicat, în special atunci când sunt
disponibile multe date pentru diagnosticare. Uneori este greu ca conducătorul auto să decidă care
informaţii sunt importante şi care nu trebuie luate în seamă. Calculul în cazul injecţiei şi momentului
aprinderii este influenţat de câţiva senzori care dau semnale de intrare. De fapt, acest calcul se
realizează în funcţie de semnalele de intrare şi mai precis, în funcţie de semnalele de la doi senzori:
cel care măsoară turaţia motorului şi cel care măsoară sarcina acestuia. Mai există în afară de aceştia
doi încă patru senzori care au efecte semnificative asupra injecţiei (dau corecţii minore ale avansului
la aprindere). Aceştia sunt: senzorul temperaturii lichidului de răcire, senzorul temperaturii aerului
aspirat, senzorul pentru măsurarea unghiului de deschidere al clapetei şi senzorul de oxigen. Cei şase
senzori care au cel mai mare impact asupra calculului injecţiei şi aprinderii, sunt în ordinea
importanţei:

a. Pentru determinarea sarcinii motorului:

• Debitmetru cu paletă pentru măsurarea debitului de aer aspirat.

• Debitmetru cu turbionare Karman pentru măsurarea debitului de aer aspirat.

• Debitmetru masic de aer.

• Senzorul de presiune al aerului din colector.

b. Pentru măsurarea turaţiei motorului:

• Senzorul de turaţie de tip (Ne).

c. Pentru măsurarea temperaturii lichidului de răcire:

• Senzor pentru măsurarea temperaturii lichidului de răcire.

d. Pentru măsurarea poziţiei clapetei:

• Senzor pentru determinarea poziţiei clapetei.

• Întrerupător pentru poziţia închis a clapetei.

e. Pentru măsurarea temperaturii aerului admis:

• Senzorul temperaturii aerului admis. f. Pentru determinarea oxigenului din gazele de

evacuare:

• Senzorul de oxigen (sonda lambda).