Sunteți pe pagina 1din 45

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „ŞTIINŢE PENALE”

Lecţie de fond

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA2: Metodica investigării jafului


1. Caracteristica criminalistică a jafului
2. Particularităţile pornirii urmării penale în cazul jafului, circumstanţele care
urmează a fi dovedite
3. Situaţii tipice de urmărire penală
4. Particularităţile efectuării acţiunilor iniţiale şi ulterioare de urmărire penală
5. Preîntâmpinarea furturilor, jafurilor şi tâlhăriilor

AUTOR: C. Rusnac
Magistru în drept

APROBAT
la şedinţa Catedrei „Ştiinţe Penale” Şef Catedră „Ştiinţe Penale”
din ____, _____________ 2013 /__________/ R. Cojocaru

CHIŞINĂU 2013

1
1
Starea criminalistică în ultimii ani se caracterizează printr-o creştere a
criminalităţii violente. În ultimii ani a crescut numărul infracţiunilor prevăzute la
art. 187 CP a RM, tot mai des se caracterizează prin pătrundea în mod ilegal în
încăperi, apartamente, cei care comit astfel de infracţiuni au fost anterior judecaţi de
două sau mai multe ori. Trebuie de accentuat că multe jafuri sunt legate în mod direct
şi indirect de activitatea comercilă şi economică infracţională1.
Din contingentul de persoanele predispuse de a comite jafuri fac parte:
1. cei ce nu muncesc şi nu învaţă.
2. cei ce au antecedente penale.
3. narcomanii şi alcoolicii.
4. minorii, din familii ce au degradat.
5. femeile cu comportare morală joasă.
6. cei ce au fugit din instituţiile penitenciare şi sunt în căutare. Majoritatea
acestora trăiesc din contul altora, sau din realizarea lucrărilor sustrase.
Aceste persoane, pot fi relevate datorită lucrului cotidian al inspectorilor
operativi de sector şi al lucrătorilor operativi, în timpul petrecerii raidurilor, în
timpul cercetării dosarelor penale, şi atunci când sunt stabiliţi infractorii ce au
comis infracţiunea, lucrătorul operativ trebuie să controleze dacă acestea nu au
comis şi alte crime, sau dacă nu fac parte din componenţa grupelor criminale2.
Drept urmare a infracţiunilor comise, în perioada 2006-2010, se înregistrează o
creştere minimala a numărului de jafuri, cu aproximativ 150 de infracţiuni pe an.
Pe parcursul perioadei menţionate sau comis următorul număr de jafuri:
- 2006 - 925 de infracţiuni;
- 2007 – 855 de infracţiuni;
- 2008 – 967 de infracţiuni;
- 2009 – 983 de infracţiuni;
- 2010 – 1161 de infracţiuni;
- 2011- iar pe parcursul lunilor ianuarie şi februarie sau comis următorul
număr de infracţiuni 140 şi 207
Este de menţionat şi faptul reducerii infracţiunilor comise de persoane care
anterior au săvârşit infracţiuni cu 20,3%, în stare de ebrietate cu 4,8 %, de minori şi
cu participarea lor cu 18,5 % şi în grup cu 13,7%.
Din categoria de persoane aflate la evidenţă au fost săvârşite - 510 infracţiuni,
dintre care: 15 omoruri (Ciocana şi Rîşcani mun. Chişinău, Căuşeni - 3, Bălţi şi
Rîşcani respectiv cîte 2, Basarabeasca, Briceni, Cahul, Drochia, Orhei şi Ştefan-
Vodă, respectiv cîte -1), 6 vătămări grave (Ciocana mun. Chişinău, Anenii No,
Orhei -3 şi Ştefan-vodă), 4 violuri (Basarabeasca, Căuşeni - câte 1 caz, iar în
Străşeni 2 cazuri), 30 jafuri şi 413 furturi.
Din numărul de persoane aflate la evidenţă în OAI ca consumatori de droguri au
fost săvârşite 65 infracţiuni, dintre care 48 furturi şi 2 jafuri (Căuşeni şi Orhei)3.

1
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных
видов преступлений», курс лекций, Москва 2004
2
"Legea AOI www.mai.md
3
Statistica oficială a Ministerului de Interne al Republicii Moldova – WWW.mai.md
2
Jafurile şi atacurile tîlhăreşti pot fi săvârşite atât cu pregătire preventivă, cît şi fără.
Acţiunile pregătite se efectuează de un anumit grup de persoane cu înţelegere
prealabilă, sau de un grup organizat. Pregătirea pentru săvârşirea infracţiunilor
poate include în sine:

alegerea complicilor şi împărţirea rolurilor în componenţa grupei;

pregătirea armelor sau a altor obiecte care le-ar înlocui, cumpărarea
mijloacelor speciale, care infractorii intenţionează de a le folosi împotriva
victimei;

pregătirea mijloacelor de transport necesare pentru deplasare la locul de comiterea
infracţiunii şi pentru retragerea rapidă de la locul infracţiunii şi transportarea
bunurilor materiale;

stabilirea locului pentru păstrarea, realizarea obiectelor furate, alegerea
persoanelor care se vor ocupa cu realizarea;

pregătirea măştilor pentru ascunderea exteriorului, stabilirea alibilor tuturor
participantelor;

examinarea obiectului nemijlocit a infracţiunii, a împrejurărilor în care vor activa
infractorii;

alegerea timpului săvârşirii infracţiunii , stabilirea căilor de retragere de Ia locul
infracţiunii. La baza săvârşirii infracţiunilor stă violenţa fizică şi psihică. Violenţa
se aplică de infractori în caz de opunere de forţă din partea victimei sau a altor
persoane;

a clarifica locul aflării obiectelor preţioase;

prevenirea adresării victimei sau altor persoane la organele de drept4.4
La jafuri violenţa fizică se manifestă prin lovituri, aplicate în diferite regiuni al
corpului uman, julituri, scurgeri de sânge, hematoame; aplicarea violenţei fizice pe
calea frângerilor de mâini, aplicarea metodelor de luptă, legarea dureroasă a mîinilor
şi picioarelor cu aţă, sârmă, lipici, poate avea loc şi dezbaterea din picioare cu
ajutorul piedicii, răsturnarea victimei la pământ, restrângerea violentă a libertăţii
acţiunii ( a închide gura cu cârpe, cu lipici) şi a mişcării (legarea victimei de scaun).
Deosebim următoarele tipuri de săvârşire a jafurilor:
- jaf pe cale de „salt”;
- jaf cu folosirea violenţei psihice şi fizice;
- jefuirea persoanelor neputincioase de a se apăra, de a pune rezistenţă ( în
stare de ebrietate, bolnavi, invalizi etc.);
În ultimii ani s-a răspândit folosirea preparatelor psihotrope şi stupifiante
(clofelina), ca ajutor la jefuirea bunurilor materiale străine. Aceste cazuri sunt
speciale deoarece aici îşi fac apariţia femeile, în cele mai dese cazuri prostituatele, Ele
pot activa de una singură dar şi în grupuri. Prostituatele se folosesc de asemenea
şi ca agent de cercetare, şi ca sursă de informaţie5.
Pentru toate metodele de săvârşire a jafurilor se caracterizează aceleaşi
trăsături:
1) Săvârşirea bruscă a infracţiunii. Aproape în majoritatea cazurilor aceasta se
4
Ю.В. Гаврилин, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов преступлений », Москва,
«Книжный Мир» 2004
5
Проф. И.Ф. Крылова, проф. А.И. Быстрыкина, Криминалистика, Москва, «Дело» , 2001, pag 680-681
3
petrece pe neaşteptate pentru victimă, ca ea să nu poată pune rezistenţă, să cheme
în ajutor sau să fugă. De aceea alegând viitoarea victimă, infractorii o urmăresc
până la locul unde ei consideră că e fără pericol de a o agresa (locuri
întunecoase, puţin populate etc.)în tot acest răstimp ei se stăruie să nu atragă
atenţia celor din jur, să se afle în mulţime până la începutul infracţiunii. Uneori
infractorii intră în discuţie cu viitoarea victimă o fac să aibă încredere în ei, apoi
deschis săvârşesc jefuirea bunurilor materiale.
2) Timpul limitat pentru săvârşirea jafurilor. Săvârşind sustragerea
bunurilor străine infractorii de regulă rapid se ascund de la locul săvârşirii
infracţiunii şi se stăruie să dispară în mulţime, în transportul obştesc, în
păduri6.
Referitor la datele despre tăinuirea infracţiunii putem spune că metodele de
tăinuire a jafurilor depind de tipul comiterii infracţiunii şi includ în sine:
1) În timpul săvârşii jafurilor:
a) schimbarea înfăţişării. Cu acest ţel infractorii îmbracă pe cap ciorapi
de capron, măşti, cuşme împletite cu tăieturi la ochi, ochelari de soare aplică
farduri ca să împiedice la identificarea lor. La astfel de metode recurg 25 %
din infractorii la săvârşirea jafurilor şi agresiunilor;
b) folosind în timpul infracţiunii nume inventate. Această informaţie poate
fi inventată sau alcătuită pentru o persoană care nu are nici o atribuţie la
săvârşirea infracţiunii pentru a duce în eroare organele de drept. Tot la locul
crimei pot fi lăsate obiecte sau materiale false, aşa ca întâmplător a căzut
buletinul de identitate care nu are nici o atribuţie la infracţiunea dată. Ţelul
principal care urmăresc infractorii efectuând aceste fapte este de a duce
cercetările pe urme false. Folosirea mijloacelor de transport, pentru ca rapid să
se poată deplasa de la locul înfăptuirii infracţiunii;
2) După săvârşirea jafurilor:
a. distrugerea urmelor la locul săvârşirii infracţiunii;
b. tăinuirea armei cu care a fost înfăptuită infracţiunea, documentelor, hainelor,
măştilor, transportului folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
c. transportarea bunurilor sustrase într-un loc fără pericol pentru infractori;
d. realizarea urgentă a lucrurilor sustrase;
e. schimbarea înfăţişării;
f. a depune mărturii false;
g. eschivarea de la depunerea mărturiei;
h) formarea alibilor false, care pot fi formate de ei însuşi sau de alte persoane;
i) alte metode de a împiedica cercetarea infracţiunii: înţelegeri, mituiri, ameninţări,
violenţă fizică, nimicirea averii etc.
Influenţa din partea infractorilor mai des este folosită împotriva victimei,
martorilor, bănuitului.
Caracterul urmelor lăsate la locul infracţiunii depind de metoda săvârşirii
jafurilor. Dacă se săvârşeşte infracţiune cu intrarea în încăpere, ambare, depozite
cu deschiderea lacătelor, la locul infracţiunii rămân urme de încălţăminte, mâini,

6
Aioniţoaie C, Bercheşan V., Marcu I., Sandu I., Stancu E., „ Tratat practic de criminalistică „ Ed.
II-a, „ CARPAŢI „Craiova 1992, pag. 380
4
arma folosită pentru spargerea lacătului, diferite obiecte mici, urme de secreţii
biologice, lucruri pierdute întâmplător ş.a. Cele mai posibile locuri pentru a primi
urmele sunt obiectele de care sau atins infractorii: mânerul uşii, întrerupătoarele de
lumină, mobila, sticlele, scaunele, diferite obiecte cu suprafaţă netedă ş.a7.
La folosirea violenţei pe corpul victimei vedem: excoriaţie, zgârieturi, răni pe
corp, haine deteriorate ş.a. In caz de strangulare cu mâinile, sau laţul, pe corp
găsim urmele degetelor de la mâini, unghiilor, urma de la laţ rămase pe gât ş.a.
Referitor la informaţiile despre locul şi timpul petrecerii jafurilor depind de
alegerea de infractor a locului pentru săvârşirea infracţiunii depinde de un şir întreg
de factori (atentarea la obiectul infracţiunii în locuri puţin populate, posibilităţi de-a
se ascunde rapid de la locul infracţiunii, greutăţile urmăririi ş.a.). De exemplu:
alegerea în calitate de loc pentru săvârşirea infracţiunilor la scara casei de locuit,
ascensor, în aşa fel victima mai puţin poate să opună rezistenţă infractorului. În afară
de aceasta în aceste locuri lipsesc martori care pot sări în ajutor, sau chema în ajutor
sau a anunţa organele de drept, a depune mărturii la cazul dat8.
Trebuie de menţionat că jafurile se săvârşesc de 5 ori mai mult în oraşe şi satele
de tip orăşenesc, decât în sate.
Cele mai vestite locuri unde au loc jafurile sunt: gările feroviare, trenurile de
drum lung, întreprinderi organizaţii, automobilul propriu, pe drumurile din afara
oraşului, pe străzile oraşului, ogrăzi, parcuri, gările de autobuse, transport orăşenesc,
gările de aeroport.
Majoritatea jafurile săvârşite în stradă se comit în întuneric, mai des seara.
Alegerea se face în aşa fel ca să fie cît mai puţini martori. Din acelaşi motiv sunt
atacate magazinele „non-stop„ , chioşcurile, locurile cu alimentare de petrol ş.a.
Din potrivă apartamentele sunt prădate ziua, când majoritatea sau toţi membrii
familiei lipsesc 9.
Pentru jafurile de stradă sunt caracteristice aşa zisele sărbători de anotimp.
Aşadar lucrurile sustrase vara sunt lănţişoare din metale scumpe, telefoane mobile
ş.a. Iarna — blănuri scumpe, cuşme, şube. Primăvara şi toamna haine de piele.
Obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii se schimbă în dependenţă de modul
în care se săvârşeşte jafurile. Sunt multe cazuri de jaf la persoanele care se ocupă cu
transportarea şi îndeosebi cu automobilele proprii. Aşa cazuri se termină deseori şi cu
omorul şoferului şi a pasagerilor10.
Persoanele care înfăptuiesc jafurile, trebuie de accentuat că în majoritatea
cazurilor sunt efectuate de bărbaţi. Femeile săvârşesc jafuri de 4 ori mai puţin decât
bărbaţii. În aceste cazuri este interesată concluzia lui S.I. Chirilov despre aceea că
femeile în mare măsură săvârşesc jafuri în cadrul delecvenţei colective. Însă în
fiecare caz se evidenţiază influenţa bărbătească: majoritatea din femeile
condamnate pentru jaf şi atacuri tâlhăreşti, declară că ele erau „acoperite,, de bărbaţi.
Sunt cazuri foarte rare când femeile săvârşesc atacuri de una singură. Aceste
7
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов преступлений»,
курс лекций, Москва 2004, pag. 98-100
8
Mircea Ion, „ Criminalistica „ Ed. „ Lumina-Lex „ Bucureşti 1998, pag.327
9
В.А. Образцова, Криминалистка, Москва, 2001
10
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов преступлений
», курс лекций, Москва 2004, pag. 102-103
5
infracţiuni se săvârşesc de cele mai multe ori de persoane cu vârsta de la 14 la 29 ani.
Majoritatea categoriilor de persoane care săvârşesc jafurile sunt persoane fără un loc
de muncă stabil, fără un venit stabil, o mare parte din jafurile sunt săvârşite şi de
lucrători, studenţi11.
Referitor la victima jafurilor putem spune că poate fi oricare persoană. Dar
trebuie să evidenţiem câteva grupe de persoane care pot mai des fi supuse riscului
acestor infracţiuni:
- femeile care poartă bijuterii şi îmbrăcăminte scumpă;
- persoanele care se află în locuri publice în stare de ebrietate sau în urma
consumării substanţelor narcotice;
- persoane în etate;
- întreprinzători;
- taxatorii, şoferii de curse lungi, persoanele care se ocupă cu transportarea
autovehiculelor;
- personalul magazinelor de noapte, chioşcurile, staţiile de alimentare auto;
- persoanele care se folosesc de serviciul prostituatelor;
- minorii12;
Activitatea de preîntâmpinare a jafurilor depinde în mare măsură de lucrul
poliţiei care trebuie dus în trei direcţii principale,
a. Lichidarea pricinilor şi condiţiilor ce contribuie la comiterea
jafurilor şi tâlhăriilor.
b. Relevarea persoanelor predispuse de a comite jafuri şi tâlhării şi
prelucrarea operativă a lor.
c. Curmarea activităţii criminale ale hoţilor la etapa pregătirii.
Vorbind despre curmarea jafurilor şi tâlhăriilor, şi presupunând că
lucrătorii de poliţie ştiu din timp despre pregătirea infracţiunii, în acest caz ei sunt
obligaţi de a lua măsuri de preîntâmpinare a infracţiunii şi să nu admită comiterea ei.
Pentru aceasta un rol de bază îl joacă colaboratorii secreţi, care pot releva persoane,
ce pregătesc crima13.
Pentru aceasta lucrătorii operativi folosesc următoarele procedee tactice:
1. După demascarea infractorilor în timpul pregătirii crimelor pot fi folosite
următoarele măsuri:
- angajarea la lucru, învăţătură.
- îndreptarea în locurile de trai la muncă.
- întocmirea unui dosar operativ.
2. După descoperirea grupărilor criminale:
- în caz, dacă nu este posibilă influenţa asupra grupei criminale, atunci trebuie
de creat o situaţie de conflict artificială.
3. Convingerea de a se refuza de săvârşirea crimei.
4. Crearea circumstanţelor sau condiţiilor ce ar împiedica la săvârşirea crimei.
5. Blocarea obiectivelor unde se păstrează bunuri materiale.
11
О.Н. Шоршунова, А.А. Степанова, Курс криминалистики, Том II, «Криминалистическая методика» , Санк-
Петербург 2004, pag. 128-130
12
Ю.В. Гаврилин, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов преступлений », Москва,
«Книжный Мир» 2004, pag. 104
13
Legea cu privire la activitatea - operativă de investigaţie
6
6. Convorbirea cu lucrătorii, paznicii acestor obiective.
7. Reţinerea în timpul jafului, această măsură este întreprinsă atunci când
infractorul are antecedente penale şi este bănuit în comiterea mai multor jafuri.
O metodă de preîntâmpinare a jafului poate fi metoda operativă de control pe
teritoriul deservit. În aşa mod parvine multă informaţie despre vagabonzi,
narcomani, se fixează locurile unde apar diferite persoane anterior judecate etc.
Pentru un nivel de pregătire de lucru mai reuşit şi mai minuţios în descoperire,
trebuie de efectuat următoarele acţiuni:
- de aflat obiectul sau lucrurile criminogene pe sector:
- de controlat adresele persoanelor ce stau la evidenţă în OI;
- de elaborat un plan pentru întreprinderea anumitor măsuri de profilaxie
îndreptată asupra persoanelor predispuse spre săvârşirea infracţiunilor;
- de a pune în faţă agenţilor şi a persoanelor ce sunt implicate în patrulare
măsuri şi misiuni concrete.
În localităţile rurale o mare atenţie trebuie de acordat la controlul
organizaţiilor agrare unde se iau la lucru persoane din diferite localităţi. Practica ne
arată că deseori printre aceste persoane sunt şi persoane date în căutare, vagabonzi. O
altă metodă de preîntâmpinare este organizarea unor adunări, unde s-ar putea vorbi
despre astfel de infracţiuni. Acest lucru depinde foarte mult de inspectorul e sector.
Un mare rol îl joacă convorbirea cu locuitorii, şi aducerea la cunoştinţă locatarilor
cum trebuie să procedeze în caz de săvârşire a unui jaf sau atac, spre exemplu
acţiunile lor trebuie să fie îndreptate spre nedistrugerea urmelor lăsate de infractori,
să nu schimbe din loc nici un obiect, să accentueze toate lucrurile care ar ajuta la
descoperirea infracţiunii14.
Neştiind aceste lucruri persoana singură se stăruie să descopere atât
infracţiunea cît şi infractorul, neînştiinţînd la timp organele afacerilor interne
despre săvârşirea crimei ceea ce este inadmisibil, deoarece prin acţiunile sale
nechibzuite, persoana practic lipseşte organele afacerilor interne de posibilitatea
găsirii criminalilor pe urme fierbinţi după ce este foarte greu de descoperit această
infracţiune. De aceea la convorbirea cu cetăţenii, este necesar nu numai de-i
orientat în domeniul preîntâmpinării infracţiunii ci şi în domeniul descoperirii.
Trebuie de-i informat în privinţa numerelor de telefoane ale sectorului de poliţie sau
ale unităţii de gardă a comisariatelor.

14
Камыш.В.Г „Раскрытие разбойных нападений на квартиры и домовладения граждан”
7
2
Începerea urmăririi penale şi circumstanţele ce trebuie stabilite şi dovedite
Cea mai răspândită cale de a deschide dosar penal în cazul jafurilor este
declaraţiile victimei, persoanele în vederea sau în paza cărora se află bunurile
materiale; funcţionari publici sau personalul organizaţiilor de stat de unde a fost
sustrasă averea; martorii infracţiunii; comunicarea de către lucrătorii instituţiilor
medicale, care au acordat ajutor medical persoanelor care au suferit de la infracţiune.
Îndată ce s-a primit informaţia despre jaf, trebuie de audiat reclamantul.
Scopul audierii este de a afla modul săvârşirii infracţiunii şi înfăţişarea
infractorului. Audierea trebuie făcută într-un timp scurt.
Organele de drept sunt obligaţi la primirea informaţiei să i-a măsuri urgente de
a afla locul săvârşirii infracţiunii, să asigure protecţia locului unde s-a săvârşit
infracţiunea. Între timp se organizează cercetarea şi reţinerea persoanelor, care au
înfăptui infracţiunea15.
În conformitate cu Legea AOI art.6 subdiviziunile operative a Organelor
investigative în scopul soluţionării sarcinilor au dreptul să efectueze următoarele
măsuri:
1. Să chestioneze cetăţenii.
2. Să culeagă informaţii.
3. Să urmărească vizual.
4. Să urmărească şi să documenteze cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
tehnice moderne.
5. Să identifice persoanele.
6. Să cerceteze încăperi şi mijloace de transport, clădiri etc.
Cu ajutorul acestor măsuri putem să preîntâmpinăm şi să descoperim atât
jafurile cît şi alte infracţiuni16.
La cercetarea jafurilor sunt supuse determinării şi dovezilor următoarele
împrejurări:
1) Cine este victima, iniţialele, locul de trai, îndeletnicirele, starea materială,
constituţia corpului şi alte date.
În caz dacă, victima este o persoană juridică, determinării sunt supuse aflarea
adresei precise, denumirea, forma de organizare, conducătorul organizaţiei,
persoana material-răspunzătoare căreia i-au fost încredinţate bunurile materiale
care au fost sustrase.
2) Cui i s-a pricinuit daună, de ce caracter şi mărime. Trebuie de stabilit
valoarea bunurilor sustrase sau deteriorate. Posibilitatea de înfăptuire şi a altei
daune, ca de exemplu sănătăţii. În acest caz e nevoie de stabilit gravitatea daunei
sănătăţii, numărul de leziuni, timpul şi mecanizmul formării lor, dar şi cheltuielile
suportate de victimă în timpul vindecării.
15
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов
преступлений», курс лекций, Москва 2004, pag. 106-107
16
Legea cu privire la activitatea operativă-investigativă
8
3) împrejurările legate de factorii infracţiunii (timpul, locul, metodele şi alte
împrejurări la înfăptuirea infracţiunii), în deosebi trebuie să fie stabilite:
- metodele de violenţă asupra victimei sau caracterul şi conţinutul ameninţărilor
înfăptuirii violenţei;
- metodele de luare în stăpânire a bunurilor, acţiunile pentru pregătirea şi
ascunderea infracţiunii;
- ce daună sănătăţii victimei a fost înfăptuită şi în ce mod;
- ce arme au folosit infractorii, descrierea lor, locul şi metodele pregătirii,
întrebuinţarea lor, dacă sunt obiectele date arme;
- locul atacului asupra victimei şi locul unde au fost luate bunurile materiale;
- timpul săvârşirii infracţiunii;
- ce urme a lăsat infractorul la locul săvârşirii infracţiunii;
- locul aflării bunurilor sustrase, metodele de întrebuinţare;
După datele infracţiunii e nevoie de controlat versiunile despre săvârşirea
infracţiunii sau despre înscenarea lor.
4) Vinovăţia persoanelor în săvârşirea infracţiunii, forma vinovăţiei şi motivele,
momentul când i-a venit ideea de a săvârşi jaful.
5) Împrejurările care îl caracterizează pe infractor: familia, numele,
prenumele, locul naşterii şi de trai, situaţia materială şi socială, cercul de
comunicare, numărul de condamnări, datele fizice ş.a. Câte persoane au luat parte la
săvârşirea infracţiunii, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane,
caracteristicile infractorului. Datele caracteristice trebuie să fie primite şi verificate
pentru fiecare persoană aparte.
6) împrejurările care exclud actul de infracţiune şi de pedepsire.
7) Împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa.
8) Împrejurările care pot trage după sine eliberarea de la răspundere penală şi
pedeapsă.
9) Împrejurările favorabile pentru săvârşirea infracţiunii (străzile puţin
iluminate, scările, organizarea pazei incorecte, dificultăţi în lucrul organelor de
drept ş.a.).

3
Motivele pentru intentarea dosarului penal în cazul jafului de cele mai multe ori
sunt mărturiile victimelor sau rudelor lor; anunţarea de către persoanele de stat,
obşteşti şi organizaţiilor private, despre faptele jaf a bunurilor materiale, care
aparţin acestor organizaţii, s-au despre atacurile asupra persoanelor care muncesc în
9
aceste organizaţii cu scopul de a lua în stăpânire bunurile materiale, averea
acestora; anunţul întreprinderilor medicale despre 17acordarea ajutorului medical
persoanelor căzute victime în urma atacului asupra lor; mărturiile martorilor oculari,
despre faptele în care se arată semne de jaf; descoperirea semnelor de infracţiuni de
către însuşi organele de urmărire penală.
De obicei primind informaţii despre evenimentele ce au semne de jaf se
purcede la audierea informatorului. Dacă informatorul nu este victimă, dar o altă
persoană ca exemplu, martor sau reprezentant al întreprinderii date sau organizaţiei e
necesar de luat măsuri imediate pentru păzirea locului infracţiunii de identificat
victima şi de aflat de la ea factorii evenimentelor.
Audierea informatorului se petrece într-un timp scurt, pentru a organiza urmărirea
infractorului imediat18.
La prima etapă de cercetare în dependenţă de numărul informaţiilor despre
persoanele care au săvârşit jaf poate apărea una din situaţiile tipice cercetării19:
1) Persoana care a săvîrşit jaful este reţinută la locul cu infracţiunea sau
reţinută nu departe de locul dat. În acest caz este necesar de a petrece:
reţinerea, percheziţia personală, cercetarea locului, audierea victimei,
percheziţionarea locului de trai şi serviciu a reţinutului, prezentarea pentru
identificarea lucrurilor luate, fixarea expertizei.
2) Infractorul este reţinut în timpul realizării lucrurilor sustrase. Aici cele mai
principale acţiuni sunt percheziţia şi audierea persoanei reţinute, prezentarea pentru
identificarea victimei, a martorilor, a lucrurilor furate, percheziţia locului de trai şi de
serviciu a reţinutului.
3) Este reţinut cumpărătorul sau realizatorul lucrurilor sustrase, la care este
cunoscut infractorul. După reţinerea lui este necesar de a face percheziţie
personală, cercetarea locului din jur, audierea suspectului, percheziţie la locui de
trai şi de muncă, de dat însărcinări cu privire la relaţiile suspectului, de arătat
pentru identificare lucrurile sustrase. Dacă e nevoie se pune arest pe corespondenţă
şi telefon, la locul de trai a reţinutului şi în alte locuri se întinde o cursă. După
identitatea persoanei se petrece: reţinerea, percheziţia personală, cercetarea locului,
audierea victimei, percheziţionarea locului de trai şi serviciu a reţinutului,
prezentarea pentru identificarea lucrurilor luate, fixarea expertizei.
4) Infractorul e ştiut dar s-a ascuns şi aflarea lui este necunoscută, în această
situaţie factor hotărâtor este timpul, de aceea acţiunea organelor de urmărire penală şi
a lucrătorului operativ trebuie să asigure de urgenţă strângerea informaţiei pe cale
de scurtă audiere a victimei şi martorilor, să concretizeze numărul participanţilor la
infracţiune, de semne individuale dar şi ce s-a sustras. Apoi organele de urmărire
penală pornesc pe urmele fierbinţi ale infractorului care s-a ascuns.
5) Infractorul este cunoscut dar despre el este puţină informaţie (înfăţişarea,
hainele, numele, porecla, locurile unde este des văzut ş.a.). în aceste cazuri este
mai productiv de început cercetarea de la locul infracţiunii, audierea martorilor şi
17
О.Н. Шоршунова, А.А. Степанова, Курс криминалистики, Том II, «Криминалистическая методика» , Санк-
Петербург 2004, pag. 133-134
18
Проф А.Г. Филипова, Криминалистка, Москва 2000, pag. 323
19
I. Anghelescu, I.R. Constantin, L. Coman, „ Tratat practic de criminalistică „ Vol.l, Bucureşti 1976, pag.
235
10
victimei. Paralel cu aceasta se petrec măsuri operative de cercetare îndreptate pe
urmele infractorilor, închiderea căilor de retragere a infractorului. În fară de aceasta
se răspândesc foi de orientare despre înfăţişarea infractorului, se pregătesc
fotografii orientative (fotorobot). Infractorul se controlează după bazele de date
existente în comisariat.
6) Infractorul este necunoscut şi despre el se cunoaşte puţin.
Această cercetare este foarte grea şi problematică. Metodele recomandate pentru
cercetarea acestui caz sunt:
- De folosit informaţia dată de victimă şi martorii oculari, dar şi de urmele
şi obiectele care sunt dovadă materială găsite la faţa locului. Nu de puţine ori
informaţia primită de organele de urmărire penală din aceste surse, îi permite
într-o măsură oricare să formeze grupul de persoane, printre care trebuie să fie
căutat infractorul crimei cercetate.
- Să fie audiate toate persoanele pe care le arată victima şi martorii.
- De identificat dacă nu s-au mai săvârşit prin apropiere alte infracţiuni,
care încă nu au fost descoperite, şi de studiat materialele cazurilor date ca să se
poată stabili dacă sunt efectuate de aceeaşi persoană. Aceasta poate duce la primirea
unei noi surse de informaţie despre infracţiune, în aşa fel micşorînd grupul de
persoane printre care trebuie căutat infractorul. De luat măsuri pentru identificarea
şi controlul trăitorilor din această localitate, purtările şi modul de viaţă. Trebuie de
identificat dacă nu au apărut în localitatea dată în momentul săvîrşirii infracţiunii
oarecare persoane necunoscute (vizita neamurilor , venirea în vizită sau în concediu),
purtarea cărora purta un caracter suspect.
Dispunând de informaţia ce arată că infractorul în momentul săvârşirii
atacului a primit sau putea să fi primit unele leziuni corporale, e nevoie de făcut un
control special în punctele medicale aflate în împrejurimi, unde infractorul ar fi putut
să se adreseze după ajutor.
De a lua măsuri pentru a identifica martorii dintre persoanele trăitoare nu
departe de locul infracţiunii sau permanent fiind în acest loc (în fiecare zi merge la
serviciu şi de la serviciu ş.a.).
De luat măsuri la depistarea persoanelor, din numărul de persoane trăitoare în
teritoriul dat, care au fost deposedaţi de avere, dar din unele motive nu au anunţat
organele de poliţie. Depistarea acestor persoane trebuie de petrecut într-un cerc
restrîns de persoane, după datele de transportare de către salvare în punctele medicale
a persoanelor care au fost supuse unui atac de cuţit sau alte obiecte care i-au produs
leziuni corporale.
Petrecerea controlului special în locurile unde se presupune păstrarea şi
realizarea obiectelor sustrase, cu scopul de a stabili dacă nu sunt acolo lucrurile
sustrase de la victimă (la pieţe, în puncte de cumpărare-vînzare, în camere de
păstrare). Dacă controlul a dat un rezultat pozitiv, urmează audierea lucrătorului,
care a cumpărat sau a primit obiectul dat, despre semnele persoanei care a adus
obiectul. De anunţat lucrătorii organizaţiilor datele despre obiectele sustrase, pentru
ca ei în caz că apar persoane cu aşa obiecte să anunţe imediat poliţia.
Cu ajutorul colaboratorilor din poliţia rutieră de a lua măsuri pentru căutarea
transportului, dacă infractorii s-au folosit de aceste mijloace.
11
De trimis în locurile unde e posibil de a apărea infractorul grupuri de
căutare.
Folosind ajutorul obştesc pe cale de adresare către popor prin centrul de
informare.
De încredinţat organelor de urmărire de a petrece măsuri speciale, îndreptate la
descoperirea persoanelor care au înfăptuit aceste infracţiuni20.
În altă ordine de ideii unii autori autohtoni şi străini indică următoarele situaţii
tipice:
I. Persoana bănuită în săvârşirea jafului este reţinută la faţa locului sau
nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii
ale ofiţerului de urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală, audierea
bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei, percheziţia locuinţei, audierea
martorilor: numirea expertizelor medico-legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar ofiţerul de
urmărire penală posedă informaţie care permite de a organiza căutarea şi reţinerea. În
acest caz este necesar de a efectua următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale:
audierea victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului, audierea
martorilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a efectua măsuri
operative de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu posedă sau
sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de urmărire penală numite mai sus sunt
binevenite şi măsurile operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi
depistarea bunurilor răpite.
Pentru descoperirea situaţiilor de cercetare enumerate în prima variantă ca de
obicei se înaintează următoarele versiuni:
1) Infracţiunea e săvârşită de o persoană concret cunoscută.
Aici sistema optimală de cercetare poate fi următoarea: reţinerea, percheziţia
personală şi audierea bănuitului, cercetarea locului cu infracţiunea, audierea
victimei, percheziţia la locul de trai şi de lucru a bănuitului, cercetarea şi
prezentarea pentru identificare a obiectelor sustrase, numirea expertizei, depistarea
martorilor şi audierea lor21.
2) Infracţiunea a fost săvârşită de realizatorii obiectelor sustrase sau de cineva
din persoanele de legătură.
În această situaţie sunt importante acţiuni de cercetare ca percheziţia personală şi
audierea bănuitului, prezentarea pentru recunoaştere victimei şi martorului a
bănuitului, dar şi a lucrurilor sustrase, percheziţie la locul de trai şi de lucru a
bănuitului, cercetarea locului cu infracţiunea, interogarea victimei, depistarea
posibilă a martorilor şi interogarea lor. O măsură mai efectivă de cercetare-
operativă este observaţiile duse asupra învinuitului şi persoanele din jurul său, dar şi
descoperirea martorilor în locurile de realizare a mărfurilor sustrase.
3) Infracţiunea e săvârşită de persoane care au fost condamnat anterior pentru cazuri
asemănătoare sau alte infracţiuni. După reţinerea cumpărătorului sau a

20
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов
преступлений», курс лекций, Москва 2004, pag. 108-109
21
Д.И. Астапкин, С.М. Астапкин, Криминалистка, Москва, «Инфра-М», 2002, pag. 254
12
realizatorului de lucruri sustrase, e nevoie de petrecut percheziţia personală,
cercetarea locului unde este reţinut, locului de trai şi de serviciu.
4) Infracţiunea a fost săvârşită de minori care se află la evidenţă, pentru
infracţiuni de violenţă şi sustragere de avere. După petrecerea acţiunilor primare de
cercetare aşa cum cercetare locului, audierea victimei şi martorilor, percheziţii la
locurile de trai şi serviciu, este nevoie de îndreptat puterile pentru identificarea
tuturor relaţiilor posibile ale bănuitului, audierea rudelor, prietenilor, mediul
înconjurător de la şcoală.
5) Infracţiunea este săvârşită de persoane, mai înainte condamnate dar de
nenumărate ori au săvârşit ceva asemănător. Această grupă de infracţiuni este mai
convinabil de început cu cercetarea locului faptei (Locul infracţiunii), audierea
victimei şi martorilor. Paralel cu acţiunile de cercetare se petrec acţiuni de cercetare
operativă „ pe urmele fierbinţi22,,.

22
Проф. И.Ф. Герасимов, Проф. Л.Я. Дропкина, Криминалистика, Москва, «Вышаиа школа» 2000, pag. 532-533
13
4

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de jaf


Scopul cercetării la faţa locului este de a descoperi şi fixa acele urme materiale
care sau forma după comiterea infracţiunii şi care sub aspect general pot fi definite ca
orice schimbare produsă în mediu înconjurător, de activitatea ilicită a infractorului.
Reieşind din cele menţionate mai sus, urmele în funcţie de modalitatea de
formare se clasifică:
a) din introducerea la locului infracţiunii a unor obiecte noi, necaracteristice lui
(urme de mâini, picioare, mijloace de transport, urme ale fumatului, microurme
ale îmbrăcămintei infractorului, altor obiecte, urme de salivă, sânge, spermă, păr,
urme ale tragerii din armă de foc (glonţ, tub-cartuş, alice, bură, rondelă);
b) prin ridicarea de la locul infracţiunii a obiectelor, instrumentelor, care se aflau
anterior în acea ambianţă;
c) prin modificarea, ce s-a produs cu obiectele ce se aflau la locul infracţiunii
anterior infracţiunii, atât în structură cât şi în ce priveşte localizarea lor (mobila
mişcată, noptiere, safeuri deschise, cadavre cu semne de moarte violentă, urme
de tortură, urme în volum de mâini, picioare, mijloc de transport).
În baza analizei urmelor descoperite la locul infracţiunii de stabilit, care este
mecanismul de comitere a infracţiunii şi semnalmentele exterioare a persoanelor ce
au comis jaful.
Cercetarea locului unde a fost săvârşit jaful se efectuează înainte de a deschide
dosarul penal, e de dorit îndată după audierea victimei. O cercetare calitativă a
locului întotdeauna a dat rezultate pozitive, de aceea nu trebuie de înlăturat această
procedură, ceia ce de multe ori se întâmplă în practică, motivând locul specific,
timpul, faptul cum a fost săvârşit jaful 23 .
După regula generală, cercetarea la faţa locului se efectuează imediat după
sesizarea organului de urmărire penală. Legea nu stabileşte în competenţa cărui
organ se include efectuarea cercetării la faţa locului, de obicei, acesta este organul de
urmărire penală sesizat sau care efectuează urmărirea penală. Cercetarea la faţa
locului se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală, care atrage forţele poliţiei
pentru a asigura efectuarea normală a cercetării. Procurorul poate efectua cercetarea la
faţa locului în orice cauză penală.
La efectuarea cercetării la faţa locului pot participa specialişti din diferite
domenii, cum ar fi: criminalişti, chimişti, medici, ingineri, biologi etc. În cazul
atragerii specialiştilor, ofiţerul de urmărire penală este obligat să constate datele
personale, competenţa, să stabilească cazurile de incompatibilitate, inclusiv
drepturile şi obligaţiile, potrivit art. 87 CPP . La cercetarea la faţa locului pot participa
bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul. În cazul când victimei i s-a produs
daună sănătăţii sau moartea, atunci sunt implicaţi medicii experţi. În alte cazuri
este nevoie de victimă şi martori la faţa locului. Până la ieşirea la faţa locului, se
înfăptuieşte alegerea şi controlul lucrurilor tehnice, se hotărăşte întrebarea cu
întrebuinţarea câinelui cercetător de serviciu. În cazul când cercetarea locului se
efectuează noaptea, sau în locuri îndepărtate de locurile populate, organele de
23
Проф. Р.С. Белкин, Криминалистика, Москва, Норма, 2003, pag. 412
14
urmărire penală până la deplasarea la faţa locului trebuie să aibă grijă de persoanele
care vor fi martori la cercetare24.
Pe parcursul cercetării locului infracţiunii, trebuie să fie stabilite şi
înregistrate împrejurările, care caracterizează obiectul la care s-a săvârşit
infracţiunea. În timpul cercetării se poate de primit informaţii despre urmele lăsate de
infractori la faţa locului, care permit pe parcurs de săvârşit identificarea. La aceste
urme şi obiecte în deosebi se referă:
- urmele persoanei (la loc deschis - urmele de picioare, în încăpere - picioare şi
degete, mai rar urme de dinţi.).
- urme de transport, de care s-au folosit infractorii.
- urme de sânge a victimei sau infractorului, în caz când victima a opus
rezistenţă activă.
- urme de folosire a armelor de foc (cartuşe, tub cartuş, obiecte cu urme de
tragere.).
- obiecte lăsate de infractor, arma cu care a fost săvârşită infracţiunea sau
unele părţi, îmbrăcăminte aruncate de infractor prin preajmă, resturi de ţigări,
obiecte sustrase şi aruncate care nu au importanţă pentru infractor25.
Până la începerea cercetării, ofiţerul de urmărire trebuie să se orienteze la
sosirea la faţa locului, pentru aceasta trebuie să audieze victima şi martorii, să
marcheze teritoriul, care e nevoie de cercetat. În teritoriul cercetării trebuie să fie
luate în seamă şi căile de retragere a infractorilor, deoarece în timpul retragerii ei de
multe ori aruncă lucruri care pot să-i descopere (arme, portmonee ş.a.). În acele
cazuri când locul infracţiunii este mijlocul de transport propriu al victimei, sau o
fâşie de drum în afara oraşului, e necesar să cercetăm nu numai maşina dar şi locul
unde ea a fost oprită, perimetrul unde se află maşina, locul unde a fost aruncat
automobilul, e de dorit să fie cercetat drumul pe care la-au parcurs infractorii în
automobilul dat.
La cercetarea infracţiunii săvârşite la scara casei de locuit a victimei, trebuie de
verificat o porţiune a străzii, căile de venire şi plecare a infractorilor de la locul cu
infracţiunea. Deoarece majoritatea jafurilor se săvârşesc din ascunzişuri, e nevoie de
cercetat locurile unde infractorul putea să se ascundă înainte de atac. Practica arată
că infractorii care stau la pândă sunt mai puţin atenţi şi lasă multe urme.
Concluzionând ce de mai sus putem menţiona că înainte de a începe cercetarea
la faţa locului pe cazurile de jaf este necesar de întreprins următoarele acţiuni:
 De asigurat la cercetarea la faţa locului participarea specialiştilor necesari:
colaboratorii secţiilor tehnico-criminalistice din comisariat, medicul legist, chinolog.
 De identificat care este perimetrul infracţiunii şi după caz dacă în cadrul grupei
operative ieşită la faţa locului, există doi ofiţeri de urmărire penală, unul din ei să
inspecteze terenul, clădirile, direct adiacente la locuinţa victimelor.
 De acordat primul ajutor medical, dacă situaţia creată la faţa locui o cere, iar în
caz de necesitate de organizat transportarea victimei la spital.

24
I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi,E. Erjîu, V. Şterbeţ, T. Vizdoagă, V. Rotam, A. Cerbu, S. Ursu, „ Codul de
procedură penală,, Comentariu, Ed. Cartier Juridic Chişinău 2005, pag. 197
25
О.Н. Шоршунова, А.А. Степанова, Курс криминалистики, Том II, «Криминалистическая методика» , Санк-
Петербург 2004, pag 133-134
15
 Dacă victima jafului este în stare să dea mărturii, este necesar de a o audia pe
marginea celor ce s-a întâmplat cu ea, de întocmit fotorobotul.
 Dacă victima a fost transportată la spital, de dat indicaţie medicilor ce se ocupa
cu tratarea ei despre faptul ca să anunţe organele drept când va fi cazul şi posibilitatea
ca victima jafului să fie audiată de către poliţie, dar până atunci medicii vor avea
sarcina de a fixa toată informaţia ce o va spune victima din momentul ce şi-a venit în
cunoştinţă.
 De îndepărta de la locul infracţiunii din câmpul infracţional persoanele ce pot
deteriora sau chiar distruge probele ce se află la faţa locului şi invers de lăsat
persoanele ce nu au nimic cu infracţiunea de jaf ce a avut loc.
 De asigurat paza probelor existente . În locuinţă pentru a se evita curentul de
aer este necesar de închide uşile şi ferestrele. Urmele vizibile de destratificare, de
exemplu urmele de încălţăminte pe podea, până la fixarea şi ridicarea lor de acoperit
cu o bucată de carton alt obiect plat care se pun pe standuri. Urmele de încălţăminte,
mijloace de transport şi de sânge la locul faptei este recomandabil să fie acoperite cu
peliculă şi fixând-o pe pământ în caz de ploaie sau zăpadă.
 De întreprins măsuri în preîntâmpinarea faptului că cei participanţi la cercetare
să nu fie un izvor de creare a unor urme noi, cu alte cuvinte să nu să nu apară ca un
factor de poluare a perimetrului infracţional. De atras o mare atenţie tălpii
încălţămintei, halatelor întrebuinţate etc. În timpul lucrului la faţa locului este interzis
de a fuma, pentru a nu polua locul cu scrum, chibrituri, mucuri de ţigară, salivă.
 De audiat persoanele care au fost martori ai infracţiunii de jaf despre
modificările ce s-au efectuat în câmpul infracţional până la sosirea poliţiei.
 Dacă nu a trecut prea mult timp de la momentul comiterii infracţiunii, de
organizat reţinerea infractorului pe urme fierbinţi.
Cercetarea locului infracţiunilor de jaf, legate de intrarea nelegitimă în case,
încăperi sau alte depozite, e mai convenabil de început cercetarea de dinafară. E
necesar de cercetat scara, uşile de la intrare ş.a. Trebuie de avut în vedere că locul
spargerii, de obicei principala sursă de informare, dar trebuie de atras atenţia şi la alte
urme şi microobiecte. Ele reprezintă un interes anume, deoarece ele se atârnă la
urmele aduse la locul infracţiunii de către infractori (fire de aţe de la materialul
hainelor, păr, sânge, salivă, excremente a organismului uman ş.a.) şi la formarea în
rezultatul influenţei asupra obstacolului (bucăţi de tencuială, var, vopsele, lemn,
metal, care numai decât cad pe îmbrăcăminte, în păr, se i-au în consideraţie
instrumentele de spargere de care s-a folosit infractorul).
Numaidecât în încăperi e nevoie de o cercetare minuţioasă a diferitor obstacole (uşa
de la intrare, dispozitive care se încuie, uşile dulapurilor, elemente de mobilier) de
care infractorul s-a atins, le-a mişcat, le-a schimbat în alt loc pentru aşi elibera calea
spre lucruri preţioase, cercetării se supune şi locul unde nemijlocit a avut loc jaful.
Trebuie de menţionat că infractorii aflându-se în încăperi, de multe ori săvârşesc
diferite acţiuni (caută obiectele interesate, mănâncă, fumează, folosesc viceul
ş.a.) după care lasă un complex de urme, iar pe de altă parte - lasă ca să primim
dovezi despre participarea la infracţiune a unui grup de persoane.
La cercetarea locului infracţiunii după factorii de săvârşire a jafului, la gările
feroviare, a trenurilor de cursă lungă, alături de cercetarea minuţioasă a locului cu
16
infracţiunea (împrejurările gării, tamburile vagonului, camerele de viceu ş.a.) trebuie
de cercetat şi liniile de cale ferată cu locurile din jur. Aceasta se lămureşte astfel: că
în locurile menţionate pot fi urme de picioare, lucruri a victimelor, cît şi a
infractorilor pierdute sau intenţionat aruncate de infractor, dar şi alte dovezi.
O mare atenţie trebuie de atras la descoperirea circumstanţelor negative, care au
o mare însemnătate pentru controlul liniei de înscenare a jafului. La descoperirea
circumstanţelor negative un mare rol îl are expertul criminalist26.
În afară de procesul-verbal în materialele din dosar e obligator să fie prezentă planşa
fotografică, schiţa locului cu infracţiunea, unde foarte clar să fie arătat locui
infracţiunea, împrejurările lui în legătură cu mediul din jur, urmele găsite în timpul
cercetării ş.a. Schiţa este o anexă la procesul-verbal, ea permite să primim o
reprezentare vizuală a mărimii locului infracţiunii.
În timpul cercetării pot fi ridicate unele obiecte, care au atribuţii la
evenimentele întâmplate. Ele sunt ridicate şi trimise la cercetare de către experţi.
Un alt eveniment important în afară de cercetarea locului cu infracţiunea, este
controlul mărturiilor bănuitului la faţa locului cu infracţiunea 27 .
Controlul mărturiilor la faţa locului ne permite să suprapunem două depoziţii
venite din diferite surse - mărturiile persoanei şi situaţia reală la locul infracţiunii, ce
permite să stabilim cu exactitate mărturiile primite, la timp de depistat cazul de
denunţ fals.
Analizând datele descrise, suprapunând rezultatele cercetării cu situaţia reală la
faţa locului şi mărturiile altor coparticipaţi, ofiţerul de urmărire sau procurorul
supraveghetor pot obiectiv să aprecieze mărturiile bănuitului, informaţie despre
cunoaşterea lui a locului infracţiunii şi a evenimentelor petrecute, dacă a fost acolo
mai înainte sau nu.
În unele cazuri este nevoie de stabilit expertiza psihologico-juridică pentru
bănuit, pentru a stabili în ce stare psihologică se afla în momentul săvârşirii actului
dat, dacă nu s-a făcut presiune psihică asupra lui, textul povestit este o povestire
liberă sau un text învăţat pederost.
Alături de controlul mărturiilor bănuitului se poate de petrecut un experiment de
cercetare cu participarea victimei şi martorilor.
Pe parcursul cercetării hainelor şi încălţămintei persoanei bănuite în săvârşirea
infracţiunilor se poate primi următoarea informaţie:
- caracteristica părţilor de îmbrăcăminte şi încălţăminte;
- urmele care arată la săvârşirea infracţiunii (urme de sânge, răni şi excremente,
urme după folosirea armelor, etc.).
În procesul cercetării jafului se petrec de asemenea şi percheziţii la domiciliul
bănuitului, locului de muncă, mijloacelor de transport şi percheziţiei personale. În
aceste momente se poate de confiscat obiectele presupuse că sunt sustrase, dar şi alte
obiecte, legate de cercetarea cazului (armele cu care a fost săvârşită infracţiune,
documente pe numele altor persoane, ambalaje de la lucrurile sustrase, obiecte

26
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов
преступлений», курс лекций, Москва 2004, pag. 110-111
27
Basarab M. „ Criminalistica „Ed. Universitatea „ Babeş-Balyai,, Cluj-Napoca 1968, pag. 215
17
folosite de bănuit pentru mascare.). Pe viitor aceste obiecte sunt supuse examinării
şi dacă e nevoie de trimis la expertiză28.
Particularităţile cercetării la faţa locului pe cazurile de jafuri comise în locuri
deschise
În primul rând se evaluează amplasamentul caselor învecinate, a locuinţelor care
se află în construcţie, a staţiilor de transport public şi a altor obiecte imobile şi
mobile. Aceasta este necesar pentru stabilirea martorilor oculari, precum şi pentru a
stabili căile de acces şi de părăsire a locului jafului de către infractor. Se verifică dacă
intrarea în blocurile din apropiere este permisă la toţi sau există uşi cu cifru, acest
lucru se execută în scopul de a verifica dacă nu cumva infractorul a pătruns în bloc cu
un locatar.
Dacă lângă locul unde s-a comis infracţiunea există construcţii nefinisate ele
trebuie de verificat obligatoriu, deoarece în unele cazuri infractorii înainte de a
comite infracţiunea se ascund în ele şi pot fi descoperite urme de picioare, mâini, de
ţigară, salivă.
Dacă infracţiunea a fost comisă la margine de oraş sau în localităţi rurale pentru
a descoperi urmele infracţiunii este necesar de a verifica teritoriile adiacente (câmpul,
parcul , păduricea etc. pentru a descoperire căile de acces şi de părăsire de către
infractor a locului jafului). Cu o deosebită atenţie trebuie de investigat pământul
afânat sau umed, nisipul, colbul de pe marginea drumului, omătul. Depistarea
urmelor de picioare a infractorului ridică cu mult eficacitatea de lucrul a câinelui de
serviciu. Urme de picioare se descoperă foarte rar în localităţile urbane, dar aici apare
un factor interesant, cum ar fi că, oraşele sunt mai poluate, mai murdare şi
întotdeauna la periferiile oraşe există careva săpături în pământ, construcţii, materiale
de construcţii împrăştiate etc.
Dacă există informaţie precum că infractorul a venit şi a plecat de la locul
infracţiunii cu maşina, atunci se cercetează locul parcării automobilului unde se pot
află urme de carburi, de ulei şi alte substanţe etc.
Din locurile pe unde a mers infractorul se ridică modele pământ, plante mai ales
de cele agăţătoare de haine. Asta este necesar ca modele de comparaţie pentru
următoarele expertize ce pot fi dispuse dacă infractorul a fost descoperit şi reţinut şi
pe corpul, hainele lui este depistat pământ careva plante etc. Dacă există versiuni
precum că infractorul a sărit gardul a mers prin tufari, atunci acolo tot este necesar de
efectuat cercetarea la faţa locului, deoarece în aşa locuri se pot depista microurme şi
fragmente de haine, sau fibre de la ele.
În unele cazuri lucrurile jăfuite pot fi descoperite în apropierea locului
infracţiunii de jaf, deoarece infractorul simte că se află în siguranţă şi se uite la cele
sustrase de la victimă aruncând lucrurile nepreţioase. Se întâlnesc cazuri când
lucrurile sustrase sunt îngropate în pământ, de aceea când este depistată calea de
acces şi de părăsire a locului infracţiunii şi se mai foloseşte şi câinele de serviciu este
necesar de a atrage atenţie la pământul care este proaspăt afânat sau acoperit cu
frunze ori cu alte lucruri, obiecte. Descoperirea urmelor şi obiectelor cei aparţin
infractorului, denotă drumul pe care la parcurs şi direcţii care poate să ne aducă la o

28
О.Н. Шоршунова, А.А. Степанова, Курс криминалистики, Том II, «Криминалистическая методика» , Санк-
Петербург 2004, pag. 135-136
18
localitate în care ele posibil locuieşte, iar în cazurile când urmele de conduc până la
cale ferată, alt tip de drum, este necesar de audiat personalul care deserveşte aceste
rute29.
Persoanele care au comis jaful nu de multe ascund lucrurile sustrase deschis în
propriile locuinţe (baie, toalete, pe acoperişurile din grajduri etc.)
Trebuie de avut în vedere faptul că infractorii în unele cazuri după comiterea
infracţiunii de jaf pot să părăsească locul infracţiunii folosindu-se de acoperişurile sau
prin subsolul blocurilor, de aceea e nevoie de a cerceta toată scara blocului, pentru a
descoperi urme.
Locul. Încăperea unde a avut loc jaful se fotografiază în aşa fel încât să fie
cuprins şi teritoriul adiacent acestuia, ca pe fotografii să fie vizibil locul amplasării
casei, construcţiile din apropiere, drumurile de acces, drumul pentru pietoni.
Informaţia acumulată referitor la jaf trebuie la timp transmisă în toate
comisariatele vecine (în caz de necesitate de transmis în toate comisariatele
Republicii Moldova)30.
Primind astfel de informaţii subdiviziunea respectivă întreprinde următoarele
măsuri:
I. imediat înştiinţează tot efectivul în primul rând inspectorii operativi de sector,
patrulele şi posturile de poliţie, grupele mobile ale poliţiei rutiere, informaţiile
despre semnalmentele infractorilor şi bunurile sustrase;
II. se întreprind măsuri de control a apartenenţei la săvârşirea infracţiunii a
persoanelor ce se află la evidenţă în organul de interne;
III. se verifică persoanele reţinute pentru comiterea unor contravenţii
administrative, cele reţinute şi arestate.
Deoarece jaful în unele cazuri se finalizează cu realizarea bunurilor sustrase,
inspectorii poliţiei judiciare , organizează „acoperirea” operativ continuă a lucrurilor
furate de realizarea a lor: pieţe, magazine, lombarduri, gări auto şi feroviare etc.
Urmărind operativ realizarea lucrurilor realizate pot fi depistaţi însăţi infractorii.
Pentru depistarea infractorilor după lucrurile furate deseori sunt folosite persoanele
racolate din rândurile vânzătorilor la aceste pieţe sau magazine31.
Un rol important care ar putea uşura cu mult activitatea poliţiei, îl poate juca
cartoteca obiectelor numerotate care au fost sustrase. Formal al momentul actual
această cartotecă există, însă ea practic nu se foloseşte din cauza că nu totdeauna
anchetatorii pun la evidenţă în modul stabilit obiectele numerotate mai sus.
Indiferent de măsurile operative întreprinse inspectorii poliţiei judiciare verifică
persoanele de pe sectorul unde s-a comis infracţiunea care stau la evidenţă ca
persoane cu antecedente penale pentru infracţiuni analogice, pentru a se încredinţa că
crima dată nu a fost comisă de una din aceste persoane. Totodată este verificată şi
versiunea înscenării infracţiunii.

29
Р.С.Белкин, Г.Г. Зуйков, Криминалистика, Москва, Юрид.лит., 1968, pag.176
30
Curs de lecţii „Tactica şi metodica prevenirii şi descoperirii infracţiunilor pe linia poliţiei judiciare”, Ministerul
Afacerilor Interne al RM, Academia „Ştefan cel Mare”, Institutul de formare profesională continuă şi cercetări
ştiinţifice aplicative, Chişinău, 2007, pag. 35
31
Р.С.Белкин, Г.Г. Зуйков, Криминалистика, Москва, Юрид.лит., 1968, pag.176
19
În cazul când în urma petrecerii măsurilor iniţiale nu s-au obţinut rezultatele
dorite la descoperirea jafului pe urmele proaspete, lucrătorul operativ trece la
înfăptuirea măsurilor ulterioare îndreptate spre descoperirea acesteia.
După modul de comitere a infracţiunii de jaf, precum şi informaţiei pe care o
posedă lucrătorul operativ înfăptuieşte următoarele măsuri32:
 analiza informaţie căpătată în urma petrecerii măsurilor iniţiale;
 trimite orientări în comisariatele vecine;
 studiază orientările primite de la alte comisariate pentru a verifica dacă nu
au înregistrate tacuri asemănătoare;
 în cazul comiterii unor şir de atacuri de jaf lucrătorul poliţiei judiciare
poate folosi posibilităţile mas-mediei, care joacă un rol foarte important la
prevenirea cetăţenilor, dar totodată în unele cazuri chiar şi la descoperirea
crimei.
Un moment important în lucrul de descoperire a unor crime este înaintarea
corectă a versiunilor şi posibilitatea de ale verifica şi de ale ţine la control. Controlul
versiunilor se realizează cu ajutorul acţiunilor de urmărire penal şi a măsurilor
operative de investigaţii, conform unor măsuri operative de investigaţii conform unui
plan bine pregătit. În plan trebuie de inclus următoarele măsuri:
1. verificarea persoanelor bănuite care nu au fost verificate în cadrul efectuării
măsurilor iniţiale;
2. petrecerea unor măsuri operative în locurile posibile de apariţie a criminalilor
şi în locurile de realizare a bunurilor dobândite pe cale criminală;
3. interacţiunea cu alte subdiviziuni ale MAI, instituţiile penitenciare;
4. folosirea pentru descoperire evidenţa operativă şi criminalistică a MAI etc.
Un factor negativ ce influenţează descoperirea jafurilor îl constituie organizarea
slabă a din partea organelor de interne a depistării formării grupurilor criminale noi;
lucru efectuat de ofiţerii de urmărire penală care în cele mai dese cazuri nu i-au în
consideraţie lucrul efectuat de lucrătorii operativi şi eforturile acestora.
Trebuie de menţionat atârnarea neglijentă a inspectorilor de sector faţă de
crimele grave deoarece acestea în special se ocupă de cazurile administrative şi nu
prea dau atenţie crimelor grave lăsând totul pe seama lucrătorilor operativi şi
activează după principiul zonal.
Stabilirea şi audierea victimei jafului
Atât în CP., cît şi în C.P.P. privitor la raportul infractor-victimă, atenţia este
concentrată maximal asupra celui care săvârşeşte fapte antisociale şi mult mai puţin
asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii, mai ales în cadrul
infracţiunilor de violenţă.
Prin victimă se înţelege orice persoană umană care suportă direct sau indirect
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale33. Din
această definiţie reiese că victima înseamnă întotdeauna o fiinţă umană, deşi este
necesar să se facă o serie de precizări în acest sens. Astfel, dacă este clar că nu pot fi
considerate drept victime obiectele distruse de răufăcători sau instituţiile
prejudiciabile de activităţile acestora, în ceea ce priveşte persoana victimizată

32
Р.С.Белкин, Г.Г. Зуйков, Криминалистика, Москва, Юрид.лит., 1968, pag. 180
33
Valeriu Bujor, Daniela Manole-Ţăranu „Victimologie". - Chişinău, 2002, pag. 15
20
(victima propriu zisă), trebuie să o diferenţiem de alte persoane, care, de asemenea,
pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale. Victima este persoana care, fără să-şi
fi asumat conştient riscul deci fără să vrea, ajunge să fie victima unei acţiuni sau
inacţiuni criminale.
Audierea victimei la cercetarea jafului se petrece imediat după primirea
informaţiei despre infracţiune. Dacă victima este internată în spital, interogatoriul se
petrece cu acordul medicului şi dacă este posibil se înscrie la dictofon.
E de dorit să luăm în consideraţie starea psihică a victimei şi să-i creăm o
împrejurare liniştită, să-i ajutăm persoanei să-şi stabilească balansul spiritual, de
lămurit în ce împrejurări a fost săvârşită infracţiunea, în ce stare se afla victima
până la atac (oboseală, în stare de ebrietate, după o boală), nu e bolnavă cu vederea,
auzul, memoria.
Activitatea de probaţiune relevă importanţa şi utilitatea declaraţiilor
participanţilor la procesul penal, printre aceste numărându-se şi victima, mai ales în
împrejurări în care fapta penală a fost săvârşită cu violenţă. Iată de ce o
importanţă deosebită o are audierea victimei, alături de ascultarea martorului şi a
învinuitului34. Dialogul sau duelul judiciar cu aceştia trebuie să se desfăşoare în
limitele prevăzute de lege, dar urmărind anumite reguli tactice criminalistice
specifice.
Aplicarea unor reguli tactice în aceste situaţii, sau ca acţiunea magistratului ori a
poliţistului să fie mai eficientă şi mai promptă în aflarea adevărului. Fireşte, valoarea
declaraţiilor victimei, ca şi a martorilor este garantată de caracterul perceperii
tabloului infracţional, iar pentru ofiţerul de urmărire penală sau procuror, în
minuţioasa lor investigaţie pentru aflarea adevărului, ele reprezintă cel mai expresiv,
cel mai plastic mod de stabilire a împrejurărilor de fapte legate de infracţiune sau
făptuitor35.
Reacţia iniţială a poliţiei, vizavi de o victimă a jafului, trebuie să fie în
concordanţă cu principiile umanitare de conduită optimă.
Principiile care stau la baza acestui mod umanitar de abordare sunt următoarele:
• este important ca persoanele care sunt într-adevăr victime ale jafului să fie
tratate ca victime ale unor infracţiuni grave şi să nu fie criminalizate de organele
de poliţie;
• siguranţa victimelor, a familiilor şi a celor dragi lor rămâne permanent un
element esenţial, fapt de care ofiţerul de urmărire penală trebuie să adopte un
comportament special.
• organul de urmărire penală are obligaţia clară de a fi permanent sincer cu
victimele informându-le despre toate aspectele, responsabilităţile, consecinţele şi
riscurile impuse de deciziile care vor fi luate de el.
Este foarte important ca în timpul ascultării victimei evenimentele să fie relatate
logic şi cronologic. Acest lucru ajută victima să-şi amintească mai bine cele
întâmplate, declaraţia ei devine mai uşoară de citit şi de înţeles pentru alţi ofiţeri de
urmărire penală şi pentru procurori.

34
N.Volonciu „Tratat de drept procesual penal". Voi I. - Bucureşti, 1994, pag. 352
35
A.Ciopraga. „Criminalistica - Tratat de tactică". Ed. Gama, Iaşi, 1997, pag. 300
21
Totuşi la început, pentru ofiţerul de urmărire penală este destul de greu să obţină o
relatare cronologică, mai ales când are de-a face cu o victimă traumatizată. De aceea e
necesar un anumit timp pentru întocmirea unei schiţe cu cronologia punctelor
esenţiale, aşa încât să apară într-o ordine logică. Aceste notiţe pot fi utilizate cu
schemă în procesul de consemnare a declaraţiei de victimă în scris, chiar şi cu
aplicarea înregistrării video.
Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin
general, menite să ofere posibilitatea victimei să declare tot ce ştie cu privire ia
faptele şi împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată. O asemenea
întrebare, temă de genul: „Ce cunoaşteţi în legătură cu fapta din data de ..., a cărei
victimă aţi fost?" Permite victimei să relateze faptele, împrejurările, în succesiunea
lor firească logică, fără ca declaraţia să fie limitată în vreun fel prin intervenţiile
celui ce efectuează ascultarea36.
Ascultarea victimei trebuie sa se facă cu răbdare şi calm, fără a fi întreruptă,
chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificaţie
pentru clarificarea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă
neajunsurile de a nu fi sesizate aspectele care prezintă importanţă pentru victimă şi din
punct de vedere al organelor judiciare.
Evitarea oricărui gest, reacţie, mină sau expresie, mai ales de nemulţumire
ironică, prin care aprobă sau se resping declaraţiile victimei, evitarea apostrofării sau
oricăror aprecieri cu privire la posibilităţile sale de a percepe, de a memora sau
reproduce faptele ori împrejurările cu privire la care este ascultată. Ascultarea ei cu
mult tact, fără a o sugestiona sub nici o formă dacă nivelul intelectual, cultural,
împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cît de cît coerentă.
În timpul relatării libere, organul judiciar îşi va nota aspectele semnificative ca
şi eventualele contraziceri sau neclarităţi în expunere.
Sub raport tactic criminalistic, relatarea spontană prezintă unele avantaje:
• vic
tima poate relata împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală până la
acea dată;
• pot
apărea date din care să rezulte săvârşirea altor fapte penale de către învinuit
sau inculpat;
• org
anul de urmărire penala are posibilitatea să studieze modul în care victima îşi
formulează declaraţiile sub aspectul veridicităţii, al încercărilor de complectare
a unor lacune, al explicării cauzelor agresiunii;
• pot
fi evaluate sinceritatea şi buna credinţă a victimei dar şi dorinţa de răzbunare.
Studierea victimei constituie, pentru cel ce conduce ascultarea, temeiului tactici
ce va fi folosită în faza ulterioară a audierii. Dacă, prin relatarea liberă ori spontană a
fost lămurită complect toate faptele şi împrejurările de trece la consemnarea
declaraţiei victimei fără să se mai recurgă la adresarea de întrebări37.

36
Emilian Stăneu „Tratat de criminalistică", Ed. Universul gândirii.- Bucureşti, 2002, pag. 410
37
Suciu C, „ Criminalistica „ Ed. „ Didactică şi pedagogică „ Bucureşti 1972, pag. 231
22
În multe sisteme de drept domneşte o prejudecată uzuală, dar nefondată, prin
care victimele, de la început, sunt considerate ca fiind incapabile de a spune
adevărul având o credibilitate redusă. De aceea, este necesar şi foarte important să se
adune un număr suficient de probe care pot fi utilizate separat de declaraţia de martor
pentru a înlătura această prejudecată. În acest scop, vor fi analizate cît mai amănunţit
evenimentele petrecute, incluzând descrieri detaliate a lucrurilor, rudelor,
îmbrăcămintei, persoanelor, documentelor, obiectelor de decoraţie şi a mobilierului
din încăperile în care victimele au fost jefuite.
Toate aceste detalii sunt necesare, întrebările pot deveni obositoare şi
frustrare pentru victimă. Din experienţă s-a constatat însă că, în cazul în care
victimei i se pune că scopul audierii minuţioase este de a se decide dacă declaraţia ei
este demnă de crezut, atunci victima va coopera fără reţineri şi nu se va mai simţi
deranjată de întrebările puse de ofiţerul de urmărire penală. Totuşi este esenţial ca
această explicaţie să fie însoţită de un avertisment strict de a spune de la bun început
tot adevărul.
Victima trebuie să înţeleagă că organele de urmărire penală vor face o
investigaţie completă a trecutului şi a vieţii ei, acesta fiind un element fundamental al
activităţii de urmărire penală. La fel şi apărătorii infractorilor vor încerca, în cazul
urmăririi penale, să afle totul despre victimă38.
Victima trebuie să fie conştientă de faptul dacă în această fază minte, spune
jumătăţi de adevăruri sau face omisiuni intenţionate, deoarece aceste neadevăruri vor
fi descoperite de organele de urmărire penală, având ca rezultat descalificarea ei ca
victimă şi periclitarea întregului proces penal.
Cronologia infracţiunii este un element foarte important în aceste cazuri, totuşi e
posibil ca victima să nu-şi amintească ordinea evenimentelor petrecute. Ofiţerul de
urmărire penală trebuie să reţină că, tocmai în cazul faptelor petrecute de-a lungul
mai multor săptămâni sau luni, s-ar putea ca victima să nu mai ştie data exactă a
evenimentelor. De aceea, se recomandă compararea cu datele care au o semnificaţie
aparte pentru victimă, cum ar fi ziua ei de naştere, ziua de naştere a mamei, a
copilului ei, o sărbătoare specifică religiei sau culturii respective, de exemplul:
Crăciunul sau Ramadanul39.
După stabilirea elementelor generale referitoare la condiţiile de ascultare, e necesar a
ne concentra atenţia asupra mijloacelor de probă pe care trebuie să le obţinem din
declaraţia victimei. Este necesar a utiliza o listă de verificare după care ofiţerii de
urmărire penală se vor conduce la ascultarea victimei. Pe baza listei de verificare,
ofiţerul de urmărire penală va consemna relatările victimei într-un mod cît mai
amănunţit.
Pentru acumularea unui material probator mai vast, este necesar ca în timpul ascultării
victimei să ne referim la:
 În ce loc şi în ce împrejurări s-a petrecut infracţiunea (pe stradă, în
încăpere, starea timpului, numărul martorilor ş.a.);
 Împrejurările şi motivul aflării victimei în locul dat, era singur s-au cu
cineva din cunoscuţi, rude;
38
Ciopraga A., Iacobiţă L, „ Criminalistica „ Ed. „ Junimea,, Iaşi 2001, pag. 309
39
Проф. И.Ф. Орлова, проф. А.И. Бестрыкина, Криминалистика, Москва 2001,pag. 686-687
23
 Timpul săvârşirii infracţiunii;
 Cine a înfăptuit infracţiunea, câţi infractori au fost, care sunt semnele
exteriorului lor, înfăţişarea şi părţile de îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte care se
aflau la infractor (brichete, portmoneu, băsmăluţă, genţi.) au luat măsuri pentru
mascarea înfăţişării sau nu.
 Cum comunicau între ei infractorii, se numeau pe nume, care era conţinutul
discuţiei dintre ei, nu au folosit careva deprinderi şi cunoştinţe profesionale, ceva
deosebit în vorbire;
 Poate victima să afirme că la răspundere penală este tras careva din
infractori, de ce;
 Prin ce metode a fost săvârşită infracţiunea cu întrebuinţarea cărui armament;
 De unde au apărut infractorii şi unde s-au ascuns după jaf;
 Au folosit infractorii mijloace de transport, care anume;
 Cine a putut urmări infracţiunea, în legătură cu ce, din ce punct anume;
 Cum poate victima să lămurească săvârşirea infracţiunii faţă de ea;
 Cine avea informaţie despre mijloacele de existenţă a bunurilor materiale a
victimei;
 Ce anume a fost sustras;
 În ce ambalaj se aflau obiectele sustrase, cine 1-a ambalat, când şi în
legătură cu ce;
 În ce circumstanţe, când, cu cine victima s-a aflat la locul întâmplării;
 Câte persoane au participat la jaf;
 Cine a fost martorul jafului, cui victima a povestit despre infracţiune 40.
Aspecte ale primei întâlniri pentru audierea victimei. Audierea victimei poate fi
făcută în biroul procurorului sau ofiţerului de urmărire penală. Prima întâlnire
dintre autoritate şi victimă precum şi primele impresii lăsate victimei cu ocazia
acestei întâlniri sunt determinante în eşecul sau succesul intervenţiei, de aceea este
important ca această întâlnire să se desfăşoare în condiţii optime. Obiectivul primei
întâlniri este de a începe activitatea de convingere a victimei asupra faptului că poate
avea încredere în ofiţerul de urmărire penală care o va audia. Următorul pas este de
a explica victimei metodologia interviului şi anume, că interviul presupune mai
multe întâlniri şi că probabil se va desfăşura pe o perioada mai mare de timp41.
Victima trebuie informată asupra faptului că este important să se obţină în timpul
audierilor cât mai multe detalii privind jaful şi de aceea i se vor pune multe întrebări
de clarificare. Există posibilitatea ca aceste întrebări să i se pară victimei banale sau
lipsite de sens, din acest motiv trebuie să i se explice că rolul întrebărilor este de a
descoperi cât mai multe detalii posibile pentru ca investigaţia privind cazul ei să se
desfăşoare cât mai eficient. De asemenea, trebuie să i se explice într-un limbaj clar,
simplificat faptul că într-un proces credibilitatea

40
О.Н. Шоршунова, А.А. Степанова, Курс криминалистики, Том II, «Криминалистическая методика» , Санк-
Петербург 2004, pag. 137
41
Aioniţoaie C, Bercheşan V., Marcu I., Sandu L, Stancu E., „ Tratat practic de criminalistică „ Ed. Ii-a, „ CARPAŢI
„Craiova 1992, pag. 382
24
victimei este mereu pusă la îndoială. De aceea rolul acestor detalii este de a
demonstra, prin mijloace independente, că ceea ce dânsa a declarat este adevărat şi, în
consecinţă ea poate fi considerată un martor credibil.
Sunt patru motive care argumentează de ce este atât de important ca înaintea audierii
victima să primească aceste informaţii şi explicaţii:
1. informaţiile cu privire la urmărirea penală îi reduc victimei stresul şi teama de
necunoscut care sunt asociate în mod normal cu audierea ce urmează să se
desfăşoare;
2. cu cât înţelege mai mult victima despre scopul audierii şi despre rolul pe care ea îl
joacă, cu atât va fi mai activă în oferirea de răspunsuri, altfel ea poate deveni
frustrată pentru că nu ştie ce anume se va întâmpla;
3. demonstrează angajament de tip partenerial între organul de urmărire penală şi
victimă;
4. îl ajută pe ofiţerul de urmărire penală să-şi facă o imagine primară asupra stării
emoţionale şi cognitive a victimei42.
Regulile audierii. Înainte de a începe desfăşurarea efectivă a audierii, ofiţerul de
urmărire penală ar trebui să stabilească împreună cu victima câteva reguli simple de
comunicare, astfel încât audierea să se desfăşoare cât mai eficient. Victima ar trebui
informată cu privire la următoarele aspecte:
1. că poate oricând să spună dacă nu înţelege o întrebare;
2. că poate oricând să ceară clarificări cu privire la orice întrebare sau activitate
care se desfăşoară în timpul interviului;
3. că este puţin probabil să-şi amintească toate lucrurile care i s-au întâmplat şi că nu
este nici o problemă dacă nu îşi aminteşte unele evenimente;
4. că cel care o va audia poate include unele întrebări privind evenimente care o
pot întrista sau îi pot readuce în prezent amintiri dureroase;
5. că poate să ceară mai mult timp pentru unele răspunsuri şi de asemenea
poate cere o pauză ori de câte ori simte nevoia;
6. că trebuie să facă tot posibilul să povestească tot ce îşi aduce aminte fără să
ascundă nimic faţă de ofiţerul de urmărire penală;
7. victima şi ofiţerul de urmărire penală pot stabili un semnal non-verbal43 care
va indica faptul că victima are nevoie de pauză;
8. ofiţerul de urmărire penală trebuie să se convingă că victima a înţeles clar tot ceea
ce i s-a explicat;
9. să fie întrebată dacă are nelămuriri până la această etapă;
10.să fie întrebată dacă este de acord să participe la audiere44.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să explice victimei, adaptându-se la
vârsta şi nivelul ei de înţelegere, că are datoria de a spune adevărul şi că mărturia şi
mediul din care provine victima vor fi analizate minuţios de către avocaţii apărării.
Aceşti avocaţi vor căuta discrepanţe în mărturia ei şi cea mai bună metodă de a
contracara tactica lor este aceea de a spune adevărul complet în timpul audierii.
Pauzele din timpul interviului. Flexibilitatea trebuie să fie una din calităţile
principale ale ofiţerul de urmărire penală, iar aceasta trebuie demonstrată şi în
42
Проф А.Г. Филипова, Криминалистка, Москва 2000, pag. 280-281
43
Semnal al corpului.
44
N.Volonciu „Tratat de drept procesual penal". Voi I. - Bucureşti, 1994,
25
privinţa pauzelor din timpul audierii. După cum am văzut anterior, există un
semnal non-verbal care îi dă dreptul victimei să facă o scurtă pauză ori de câte ori va
simţi nevoia. De câte ori victima cere o pauză din cauza nivelului ridicat de stres,
ca rezultat al amintirilor dureroase, ofiţerul de urmărire penală ar trebui să realizeze
(în timpul pauzei) dacă este în interesul victimei să continuie explorarea acelui
domeniu sau dacă ar trebui să se ocupe de alt domeniu sau poate chiar să amâne
continuarea audierii pentru a-i da posibilitatea victimei să-şi revină. Dacă audierea
victimei se face în prezenţa psihologului ar trebui cerută şi părerea acestuia. Prezenţa
psihologului este necesară deoarece acesta poate explica ofiţerul de urmărire penală
până unde poate merge explorarea, în acest fel prevenind riscul revictimizării.
Principiul Nu fă rău! trebuie să aibă prioritate în acest tip de audieri.
În timpul pauzelor victima ar trebui însoţită de psiholog, de asistent social sau lăsată
singură. Victima trebuie avertizată că nu este bine să discute în pauze, cu alte
persoane aspecte importante privind audierea. Dacă în timpul pauzei persoana care
însoţeşte victima o aude pe aceasta vorbind cu alte persoane despre aspecte esenţiale
ale audierii, aceasta ar trebui să anunţe ofiţerul de urmărire penală care va analiza
imediat după pauză, această situaţie45.
Stilul audierii. Pentru a asigura succesul audierii sunt importante următoarele aspecte:
atitudinea ofiţerul de urmărire penală, trebuie să fie una de respect şi
profesionalism; Ascultarea activă presupune o serie de activităţi menite să asigure
receptarea corectă a mesajului şi reţinerea lui optimă. Ascultarea activă este
ascultarea care face posibilă soluţionarea problemei prin forţe proprii, necesită un
efort susţinut, adoptarea unei atitudini mintale corecte, menţinerea atenţiei, pentru a
relaţiona logic dar şi pentru a obţine o înţelegere deplină, căutând un răspuns
corect la ceea ce ni se comunică. Pentru a rezolva probleme şi a lua decizii corecte
este nevoie de cât mai multă informaţie relevantă. Atenţia încurajează vorbitorul să
continue discuţia şi furnizează cât mai multe date. Sugestii pentru realizarea unei
ascultări active:
> ascultă întreaga argumentaţie, chiar dacă intenţionezi să o refuzi;
> răbdare atunci când asculţi;
> repetarea ideilor principale ale argumentaţiei vorbitorului;
> flexibilitatea şi obiectivitatea, nu se recomandă critica,
> nu te grăbi să dai sfaturi;
> fii empatic46.
Efectele ascultării active:

- sprijină comunicarea deschisă;


- încurajează interlocutorul să comunice;
- permite aflarea tuturor informaţiilor necesare;
- optimizează relaţiile personale;
- facilitează o mai bună înţelegere a celor cu care intrăm în contact;
- nu produce sentimente sau senzaţii negative;
- reduce dificultăţile de înţelegere;
45
Проф.А.Ф. Волынского, Криминалистика, Москва, «Иунити» , 2000, pag. 289
46
Проф. Р.С. Белкин, Криминалистика, Москва, Норма, 2003, pag. 325
26
- în cazul unui volum mare de informaţii conţinutul de esenţă este perceput;
- climatul discuţiei se îmbunătăţeşte în mod sensibil;
- o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de
competenţă, nu una de încredere şi cooperare; cu cât atmosfera este mai relaxantă
cu atât există mai multe şanse să se obţină cele mai relevante informaţii;
- ofiţerul de urmărire penală nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine
prea familiară cu victima; este important însă să nu i se lase acesteia impresia că
este tratată cu mai puţin respect decât ceilalţi cetăţeni;
- este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în
special în partea în care aceasta relatează faptele. Limbajul non-verbal al ofiţerul de
urmărire penală trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru ceea ce spune
victima. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să menţină contactul vizual cu victima,
fără a da însă senzaţia că o fixează; este de preferat ca aceasta să privească lateral, la
intervale regulate de timp, pentru a nu crea senzaţia de neîncredere sau ostilitate.
- ofiţerul de urmărire penală va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale
victimei, ca de exemplu: „..aşa.", „da", „continuă..." etc.
- este important de reţinut ca în interviurile realizate cu victimele jafului sunt
examinate aspecte sensibile, care sunt dificil de reamintit, de aceea este posibil ca
victimele să nu răspundă repede la unele întrebări şi de aceea ofiţerul de
urmărire penală trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de
răspuns;
- relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povesteşte
prin ce a trecut, întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate. Este posibil să
apară pauze prelungite, pauze în care victima îşi adună gândurile şi puterea pentru a
putea vorbi mai departe despre ce i s-a întâmplat, acest tip de pauze trebuiesc
înţelese şi permise de ofiţerul de urmărire penală47.
Etapele audierii. Se recomandă ca audierea să aibă loc în patru etape:
1. Construirea relaţiei. Această etapă a fost dezvoltată în secţiunea Aspecte ale
primei întâlniri pentru audierea victimei.
2. Povestirea liberă a evenimentelor. Aceasta este etapa cheie a audierii, când
victima trebuie să povestească cu propriile cuvinte ceea ce i s-a întâmplat, într-o
manieră spontană şi neîntreruptă prin adresarea de întrebări din partea ofiţerului
de urmărire penală. Cercetările demonstrează că evenimentele descrise în această
etapă vor oferi cele mai veridice dovezi48 care pot fi obţinute de la victimă. Cu
siguranţă vor fi unele pauze, pe măsură ce victima se străduieşte să-şi
amintească evenimentele care pot fi dureroase sau petrecute cu mult timp în urmă, şi,
de aceea, ofiţerul de urmărire penală trebuie să ştie cum să administreze aceste
pauze pentru a nu deveni stânjenitoare. Folosirea încurajărilor verbale este o
modalitate de a depăşi aceste momente. Administrarea acestei etape este uneori
grea pentru ofiţerul de urmărire penală şi depinde de istoria de jaf a victimei şi de
contextul cazului. În audierea altor infracţiuni este posibil ca victima să redea
principalele evenimente în cursul unei singure întâlniri.

47
Проф. И.Ф. Орлова, проф. А.И. Бестрыкина, Криминалистика, Москва 2001, pag. 685
48
1. Anghelescu, I.R. Constantin, L. Coman, „ Tratat practic de criminalistică „ Vol.I, Bucureşti 1976, pag
234
27
Este posibil ca să fie necesare mai multe sesiuni de povestire liberă până când
victima va reuşi să redea cele mai importante evenimente. Mai mult, trecerea
timpului, dificultatea rememorării şi/sau prezenţa unor traume pot împiedica
victima să redea coerent şi clar toate evenimentele. Ofiţerul de urmărire penală va
trebui să capteze fiecare dovadă importantă pentru fiecare etapă a povestirii.
Schiţa iniţială. Aceasta se poate obţine la prima întâlnire cu victima când i se va cere
să redea o schiţă a istoriei de jaf, dar să nu intre în detalii. Obiectivul este de a
obţine o schiţă clară folosind cuvintele victimei, oferind ofiţerului de urmărire
penală posibilitatea de a-şi face o imagine generală asupra cazului în sine. În cele
mai multe dintre cazuri, ofiţerul de urmărire penală ar trebui să încheie aici interviul
pentru ziua respectivă şi să nu treacă la etapa întrebărilor.
Pentru următoarele interviuri, bazate pe această schiţă, ofiţerul de urmărire
penală ar trebui să împartă audierea în mai multe părţi care să reflecte etapele din
schiţa iniţială oferită de victimă. Eficienţa metodei de identificare a informaţiilor
relevante depinde şi de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.
Interogînd victima, este nevoie de a suprapune mărturiile lui cu mărturiile depuse
la interogatoriile trecute cît şi din lămuririle date pentru intentarea procesului dat.
Trebuie de atenţionat că în momentul primului interogatoriu victima poate să se afle
într-o stare specială (foarte agitat, să primească faptele, într-un mod denaturat, să
mărească numărul infractorilor, să ea drept armă un pistol dejoacă).
3. Întrebările. În etapa întrebărilor trebuiesc clarificate de ofiţerul de urmărire
penală anumite aspecte a victimei. În acest sens oferim sugestii cu caracter general
privind punerea întrebărilor:
- nu se pun două întrebări într-o singură propoziţie, întrebările trebuie să fie
scurte şi clare, trebuiesc evitate construcţiile gramaticale dificile;
- întrebările trebuie adresate pe un ton suportiv, este indicat să se evite tonul
care arată neîncredere şi/sau cel critic;
- se recomandă evitarea jargonului profesional sau oricare altul pentru că se
poate genera confuzie;
- ofiţerul de urmărire penală trebuie să utilizeze termenii folosiţi de victimă în
descrierea istoriei de jaf;

- ironizarea victimei, gesturile obscene nu trebuie utilizate de ofiţerul de


urmărire penală;
- încurajarea victimei şi reasigurarea ei că ceea ce face este bine este indicată
atât timp cât încurajările nu manipulează victima să continue dincolo de ceea ce
intenţionează să spună;
Există multe categorii de întrebări pentru formularea cărora trebuie manifestată
o grijă deosebită, pentru a nu oferi victimei răspunsuri sugerate. Există şi riscul ca
victima să ofere răspunsuri pe care ea consideră că ofiţerul de urmărire penală le
aşteaptă. Victimele sunt vulnerabile la acest gen de risc din mai multe motive
astfel:
- există posibilitatea ca trauma de care acestea suferă să le crească
sugestibilitatea, contextul şi experienţele anterioare legate de contactul cu poliţia;
- în cazul victimelor de alte etnii (limbă şi cultură) pot apărea
28
neînţelegeri în comunicare şi implicit răspunsuri incorecte;
- victimele suferă adesea amnezii temporare context în care acestea pot
inventa răspunsuri plauzibile, ca o măsură de protecţie personală;
- dacă stilul întrebărilor este preponderent închis, agresiv, victima poate
oferi un răspuns pe care ea simte că ofiţerul de urmărire penală îl doreşte, în loc
să dea răspunsul care reflectă adevărul. Ea va proceda astfel pentru a slăbi presiunea
exercitată de ofiţerul de urmărire penală49.
Sunt patru tipuri de întrebări ce pot fi utilizate în audierea victimei:
a. întrebări deschise — Acest tip de întrebări este indicat să fie folosit cât mai
des de către ofiţerul de urmărire penal pe perioada audierii deoarece se pot obţine
date precise din partea victimei şi scade riscul de a apărea interpretarea subiectivă a
ofiţerului de urmărire penală asupra evenimentelor. Întrebările deschise permit
victimei să ofere multe informaţii despre subiectul întrebării, fără a fi sugerat
victimei un anume răspuns. Dacă ofiţerul de urmărire penală doreşte să obţină
informaţii despre un anume subiect este indicat să folosească întrebări deschise de
genul: „Poţi să-mi spui mai multe despre...?", „Poţi să-mi explici mai mult
despre...?", „Aţi menţionat faptul că...., îţi mai aduci aminte ceva legat de acest
eveniment?".
Aceste întrebări sunt neutre ca şi conţinut şi scopul lor este de a ajuta victima să se
focalizeze asupra unui anumit eveniment, să ofere cât mai multe informaţii despre
acesta, fără însă a i se sugera vreun răspuns în prealabil.
b. întrebări specifice - „unde?", „când?", „ce?", „cine?", „de ce?" Cu
ajutorul acestor întrebări pot fi analizate evenimente concrete şi clarificate
ambiguităţi care pot apărea pe parcursul relatării victimei în momentul în care
ofiţerul de urmărire penală a primit răspunsul ar trebui să revină la primul tip de
întrebări specifice.
Întrebările care folosesc expresia „De ce?" trebuiesc folosite cu mare atenţie pentru
că pot încrimina, blama, acuza. Dacă această întrebare este pusă pe un ton acuzator,
agresiv, sau într-o manieră repetitivă, victima se poate simţi încriminată, blamată şi
aceasta poate afecta relaţia de încredere care s-a dezvoltat până acum între ofiţerul
de urmărire penală şi victimă. Dacă întrebarea este pusă pe un ton neutru această
problemă nu ar trebui să apară. Alternativ, riscul poate fi redus prin evitarea utilizării
expresiei „De ce?".
c. întrebările închise. Acest tip de întrebări fixează un set de posibile
răspunsuri din care victima este rugată să aleagă unul. Întrebările închise sunt
folosite în momentul în care întrebările deschise şi cele specifice au eşuat în
clarificarea unor aspecte şi descoperirea de detalii semnificative.
Riscul acestui tip de întrebări este acela că victima poate fi tentată să ghicească
răspunsul, dacă nu îşi aduce aminte exact; acest risc apare atunci când este vorba de
copii. Această situaţie poate fi evitată dacă i se reaminteşte victimei regula în care se
stipulează că poate să spună fără teamă dacă nu ştie răspunsul sau nu îşi aminteşte
exact.

49
Д.И. Астапкин, С.М. Астапкин, Криминалистка, Москва, «Инфра-М», 2002, pag. 322
29
Important este ca întrebările închise să fie evitate pe cât posibil, mai ales atunci
când este vorba de probe sau dovezi exacte şi importante care vor fi verificate în
timpul procesului.
d. întrebările de îndrumare. Întrebările de îndrumare sunt cele în care
răspunsul este implicit. Întrebările de îndrumare trebuie folosite doar în momentul în
care celelalte tipuri de întrebări nu au avut rezultatul scontat. Acest tip de
întrebări sugerează răspunsul şi din acest motiv sunt şi contestate50.
4. Etapa încheierii audierii. Este important ca interviul să se încheie într-un mod
structurat. Nu trebuie să existe o încheiere abruptă şi de aceea ofiţerul de
urmărire penală trebuie să informeze victima cu privire la următorii paşi ai audierii.
În ceea ce priveşte etapa încheierii audierii sunt importante următoarele aspecte:
- ofiţerul de urmărire penală trebuie să facă un rezumat al punctelor esenţiale din
mărturia victimei şi să verifice împreună cu ea dacă sunt corecte. Rezumatul
trebuie să folosească cuvintele victimei nu interpretarea realizată de ofiţerul de
urmărire penală. Victima trebuie rugată să corecteze ori de câte ori este nevoie sau
să facă anumite clarificări;
- victima trebuie întrebată dacă urmărirea penală i-a creat probleme, dacă a
înţeles tot ce s-a discutat şi dacă sunt aspecte pe care doreşte să le clarifice.
De asemenea, dacă aceasta are anumite întrebări, acum este momentul să ie
adreseze;
- ofiţerul de urmărire penală trebuie să mulţumească victimei pentru
colaborare şi să sublinieze importanţa mărturiei ei;
- ofiţerul de urmărire penală trebuie apoi să explice care sunt următorii paşi,
următoarele audieri, planul următoarelor etape etc.;
- echipa de asistenţă a victimei trebuie să se asigure că apoi nevoile de bază ale
victimei sunt împlinite: transport acasă, medicaţie, cazare într-un adăpost etc.51.
Cercetarea îmbrăcămintei şi examinarea victimei. În procesul săvârşirii jafului
victima deseori se află în contact cu infractorul, şi în rezultat pot rămâne fibre de
pe haina infractorului pe haina victimei şi invers. În afară de aceasta pe haine pot
rămâne urme de tăieturi, rupturi ce e nevoie de fixat. Cercetarea se petrece la o
iluminare bună cu folosirea lupei cu sticlă mărită, pensetă specială pentru
strângerea particulelor micro.
Examinarea victimei are scopul de a descoperi pe corpul lui urme de violenţă fizică
şi alte contacte, se fixează felul forma şi localizarea tuturor urmelor, descoperite
pe corp ( zgârieturi, vânătăi, răni, urme de funingene, vopsea, ş.a.). La examinare
participă specialistul criminalist şi un medic cu un profil mai restrâns (medic legist).
Trebuie de menţionat că la înscenarea jafului în multe cazuri declaratorul îşi
cauzează singur leziuni corporale, care de obicei sunt clasificate ca uşoare şi se
găsesc în locuri unde este posibil să le facă singur.
Rezultatul efectuării examenului victimei ajută şi la suprapunerea mărturiei victimei,
ajutând la descoperirea înscenării, asigurând cercetarea efectivă a ofiţerului de
urmărire penală.

50
Aioniţoaie C, Bercheşan V., Marcu I., Sandu I., Stancu E., „ Tratat practic de criminalistică „ Ed. Ii-a, „ CARPAŢI
„ Craiova 1992, pag. 377
51
Проф. И.Ф. Герасимов, Проф. Л.Я. Дропкина, Криминалистика, Москва, «Вышаиа школа» 2000, pag. 191-192.
30
Stabilirea şi audierea martorilor jafului
Declaraţiile martorului sunt date, depuse de către acesta în cadrul audierii
conform CPP, asupra oricăror circumstanţe care urmează a fi constatate în cauză.
Declaraţiile martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în
procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei".
Declaraţiile martorului rămân până în prezent un mijloc deosebit de important de
probă, fapt confirmat atât de normele de drept naţionale, cât şi cele
internaţionale. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în lit. d) din alin.
(3) al art. 6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite
interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această prevedere
are legătură directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de element principal
al unui proces echitabil în sensul alin. (1) al art. 652. Astfel, Curtea Europeană deseori
examinează o pretinsă încălcare a prevederii punct. d) în lumina celor două prevederi
în ansamblu.
Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom. Declaraţiile făcute de
persoană în afara şedinţei judiciare, de exemplu, autorităţilor poliţiei, trebuie
considerate drept declaraţii ale martorilor atâta timp cât instanţele judiciare
naţionale le vor lua în consideraţie. Mărturiile depuse într-un proces public şi sub
jurământ ar trebui să aibă autoritate faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi martor,
chiar dacă sunt contradictorii.
Obiectul declaraţiilor martorilor pot fi atât circumstanţele prevăzute de art. 96 CPP,
cât şi orice alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză.
La audierea martorilor sunt constatate şi datele necesare pentru aprecierea
declaraţiilor, date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea vătămată, relaţiile cu alţi martori, cât şi alte circumstanţe 53.
Declaraţiile în care nu sunt fixate locul, împrejurările faptei care constituie
aceste declaraţii nu pot avea valoare probantă. De asemenea, nu pot avea valoare
probantă declaraţiile martorilor care conţin „anumite aprecieri vizuale despre unele
calităţi ale obiectelor” sau anumite stări ale omului, deoarece aceste date trebuie să
fie constatate prin cercetări speciale stabilite de legea procesual penală. În cazul
când persoana face trimitere la spusele altei persoane ea trebuie să indice sursa de
informare, pentru ca ulterior aceste persoane să fie audiate. Dacă persoana
declară că o informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută ea trebuie să
indice în ce împrejurări a comunicat cu această persoană, unde poate fi găsită, cine
poate să confirme conţinutul discuţiei. Datele enunţate de către martor cu
referinţă la o sursă de informaţie care nu poate fi stabilită nu pot servi în calitate de
probe. Ca excepţie poate fi invocat cazul când este imposibil de a verifica sursa,
deoarece aceasta este pierdută; în această situaţie declaraţiile martorului obţin
statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală. Dacă există mai
multe declaraţii ale aceluiaşi martor, acestea se apreciază în cumul. Sunt
inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri etc. În cazul
când martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de constatat motivul unei
asemenea atitudini.
52
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului
53
1. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, „ Drept procesual penal,, Ed. Cartier
Juridic Chişinău 2005,
31
O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaşterea
aspectului psihologic de formare a declaraţiilor. Procesul de formare a declaraţiilor
martorului trece prin câteva etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea.
Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei este evenimentul judiciar care
are loc indiferent de voinţa viitorului martor. Cea mai des întâlnită formă de
recepţie este recepţia vizuală, deoarece în cele mai dese cazuri mărturia se
bazează pe senzaţiile vizuale. Recepţia însuşirilor obiectelor este condiţionată atât de
calităţi sau de proprietăţi ale obiectelor, cât şi de anumiţi factori psiho-fiziologici
personali caracteristici martorilor. Un factor obiectiv îl constituie intensitatea
luminii; în acest sens la aprecierea declaraţiilor martorului este necesar de luat în
consideraţie condiţiile în care a fost efectuată recepţionarea: condiţii cu lumină
naturală sau artificială, dacă fapta a fost comisă ziua, în amurg sau pe timp de
noapte. La aprecierea declaraţiilor martorului este important de a lua în
consideraţie atât calităţile psiho-fiziologice ale persoanei, cum ar fi starea vederii,
unele vicii, spre exemplu, daltonismul, cât şi factorii obiectivi, cum ar fi raportul de
distanţă, condiţiile atmosferice (senin, ceaţă). La recepţia auditivă se corelează
natura sunetului sau zgomotului cu vârsta martorului, distanţa de la obiectul
cercetării şi eventualele obstacole. În ce priveşte recepţia vorbirii, se ia în
considerare faptul că martorului i se cere să reproducă în cele mai dese cazuri nu
termenii ce alcătuiesc fraza, ci numai sensul convorbirii, cu toate că în unele
cazuri au importanţă şi termenii concreţi.
Memorizarea este un proces psihic cu un grad mare de complexitate. La
aprecierea declaraţiilor, în primul rând, se va lua în consideraţie faptul că
memoria nu este o actualizare simplă sau o fotografiere a informaţiei, ci o
reflectare activă care presupune prelucrarea celor memorate. În al doilea rând,
memoria este reflectarea selectivă, ceea ce înseamnă că nu constituie o tipărire şi
reflectare a tuturor informaţiilor. Memoria este situativă, adică depinde de situaţia
şi de factorii subiectivi ai persoanei. Ea are un caracter inteligibil, fiind relativ
fidelă, ceea ce înseamnă că nu se poate memoriza absolut totul; în acelaşi timp,
memoria are un caracter logic şi raţional. Este deosebit de important de a cunoaşte
că, evident, cu timpul, memoria scade, dar în unele situaţii poate apare ceea ce s-a
pierdut din memorie, de aceea este deosebit de importantă audierea repetată a
martorilor54.
Audierea martorului se efectuează în urma citării. În cazul neprezentării
persoana poate fi adusă silit. Minorul este citat prin intermediul părinţilor sau
al reprezentanţilor legali.
O procedură deosebit de importantă la audierea martorului este explicarea
drepturilor acestuia. Nu este suficientă explicarea expresă a drepturilor, dar
constatarea că martorul le-a conştientizat. Audierea nu poate avea loc în condiţii
periculoase pentru viaţă şi sănătate. Martorul nu poate fi impus să declare despre
anumite împrejurări dacă acestea pot trauma psihic persoana, o pot insulta sau
umili. Conform regulii generale, audierea se efectuează în locul desfăşurării
urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, audierea
54
I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotam, A. Cerbu, S. Ursu, „ Drept procesual penal,, Ed. Cartier
Juridic Chişinău 2005

32
poate fi efectuată la locul de trai, la locul de serviciu sau în alt loc de aflare a
martorului, lucru atunci când este necesar de a audia martorul imediat după
terminarea percheziţiei sau altei acţiuni procesuale sau când este necesar imediat de
audiat persoana la declaraţiile căreia e posibil să facă trimitere învinuitul sau dacă
persoanei audiate îi este dificil să expună împrejurările date în alt loc decât în locul
în care s-a consumat evenimentul. De asemenea, martorul poate fi audiat şi în cazul
în care starea sănătăţii nu îi permite să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală
sau în instanţă. Martorii pot fi audiaţi la locul de trai şi în cazul în care câţiva
martori locuiesc, învaţă sau lucrează în acelaşi loc, sau nu este dorită
publicitatea faptului că persoana a fost citată pentru a fi audiată. Prezentarea în
faţa ofiţerului de urmărire poate fi dificilă şi având în vedere anumite
circumstanţe familiale etc. În procesul-verbal de audiere se va motiva faptul că
martorul va fi audiat într-un loc anumit, iar în caz de necesitate se vor anexa
anumite acte, cum ar fi, spre exemplu, certificatul de boală.
Ca martor poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind
bănuită sau învinuită într-o altă infracţiune. Acest fapt, de asemenea, se va
indica în procesul-verbal. Persoana este audiată în calitate de martor doar în
timpul zilei, adică între orele 6:00 şi 22:00. Totuşi, în cazuri excepţionale, per soana
poate fi audiată şi în timpul nopţii. Cazurile excepţionale sunt cele ieşite din comun,
cazuri deosebite. Această abatere de la regula generală poate avea loc doar în
cazurile în care amânarea audierii poate prejudicia considerabil calitatea urmăririi
penale sau poate pune în pericol siguranţa publică. Codul de procedură penală dă
definiţia cazului care nu suferă amânare: pericol real că se vor pierde sau distruge
probele, că bănuitul, învinuitul se poate ascunde ori se vor comite alte infracţiuni.
Protecţia stării sănătăţii martorului se exprimă şi prin faptul că audierea
consecutivă a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar în caz de necesitate, durata
poate fi micşorată. Audierea minorului nu poate depăşi 2 ore fără întrerupere.
Dacă este necesar de a efectua audiere mai mult de 4 ore, organul de urmărire sau
instanţa sunt obligate să stabilească o întrerupere nu mai mică de 1 oră, pentru ca
martorul să poată să se odihnească sau să se alimenteze, iar durata generală pe zi nu
poate depăşi 8 ore.
Audierea martorului se face sub prestare de jurământ : „Jur că voi spune
adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Audierea propriu-zisă a martorului se efectuează atât prin informarea
prealabilă referitor la obiectul cauzei care se urmăreşte, cât şi prin propunerea de a
declara despre anumite fapte şi circumstanţe pe care le cunoaşte referitoare la
fenomenul a cărui martor el a fost. Audierea martorului se efectuează printr-o
expunere liberă a acestuia asupra anumitor împrejurări pe care le cunoaşte. Pe
parcursul audierii pot fi puse întrebări de concretizare, iar după ce martorul a făcut
declaraţii lui i se pun întrebări asupra altor circumstanţe despre care martorul nu
a vorbit. În timpul audierii martorului i se pot prezenta anumite mijloace de
probă, spre exemplu, anumite corpuri delicte pentru a constata atribuţia
martorului la acestea sau pentru a constata existenţa unor informaţii privind
provenienţa sau importanţa acestor probe. Declaraţiile martorului trebuie
detaliate pentru a fi verificate mai eficient. În cadrul audierii nu se admite de a
33
pune întrebări sugestive şi întrebări care nu cer o informare factologică, cum ar
fi anumite opinii, presupuneri etc. În cazul descoperirii anumitor contradicţii, fie
între declaraţiile anterioare ale martorului, fie între declaraţiile martorului şi alte
declaraţii, este necesar de a le înlătura, întrebările care nu se referă la premisa
probelor sunt cele din care nu se poate deduce concluzia. Dacă în timpul audierii
martorul a utilizat anumite scheme, înscrieri, documente, acestea se anexează la
procesul-verbal.
Legea procesual penală prevede o instituţie nouă pentru procesul penal menită
de a asigura suficienţa probelor în cazuri excepţionale. Este vorba de audierea
martorilor de către judecătorul de instrucţie la solicitarea procurorului. Alin. (3) al
art. 109 CCP stabileşte că motiv pentru o asemenea audiere este plecarea
martorului peste hotare sau alte motive întemeiate care în cele mai dese cazuri
reprezintă boala gravă. Judecătorul de instrucţie determină suficienţa motivelor.
Regula dată este o derogare de la cea generală, potrivit căreia toate probele trebue
examinate într-un proces penal public în cadrul unei şedinţe de judecată. În
vederea asigurării egalităţii armelor, principiu determinat de art. 6 al CEDO, la
audierea persoanei participă bănuitul, învinuitul, apărătorul acestuia, partea
vătămată, care au dreptul de a pune întrebări martorului audiat. Declaraţiile
martorului se consemnează într-un proces-verbal şi în cadrul ulterioarei judecări a
cauzei se va da citire procesului-verbal fără ca martorul să depună declaraţii în
instanţă. Probele consemnate în procesul-verbal vor avea aceeaşi valoare
probantă ca şi probele care vor fi examinate de către instanţă într-un proces
public. Modalităţile speciale de audiere a martorului şi protecţia lui sunt deter -
minate în legislaţia penală a Republicii Moldova de către jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Pornind de la dreptul la un proces echitabil, Curtea a
dedus că toate probele, în mod normal, ar trebui să fie examinate într-un proces public, în
prezenţa celui acuzat, ţinând cont de principiul contradictorialităţii, în acelaşi timp,
Curtea nu a stabilit că declaraţiile indirecte sunt inadmisibile, dar a accentuat că
înaintea procesului sau pe parcurs acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat şi
corespunzător de posibilitatea să interogheze un martor. Curtea nu permite utilizarea în
calitate de probe a declaraţiilor făcute în faza urmăririi de către o persoană care, conform
legislaţiei naţionale, ulterior să renunţe la depunerea mărturiilor în judecată. Dacă există
probe care confirmă declaraţia, persoana poate fi condamnată. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru declaraţia unui martor care a dispărut ulterior şi astfel nu a putut fi citat în
judecată. Sunt cunoscute în toate ţările situaţii de intimidare a martorilor, care poate
îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: priviri ameninţătoare, confruntări directe, verbale
sau fizice, în multe cazuri intimidarea martorului este ca un domeniu al crimei
organizate. Aceşti factori de multe ori determină ezitarea martorului de a depune
mărturii în instanţă, în legătură cu aceasta Curtea şi-a expus opinia în privinţa
admisibilităţii declaraţiilor martorilor anonimi. Recunoscând că toate probele trebuie
examinate în prezenţa persoanei acuzate, într-un proces public, cu respectarea
principiului contradictorialităţii Curtea admite utilizarea declaraţiilor martorilor în
calitate de probe chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o şedinţă judiciară. Utilizarea
declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale în calitate de probă nu constituie o
încălcare a lit. d) din alin. (3) al art. 6 din CEDO, cu condiţia că drepturile apărării se
34
respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei posibilităţi adecvate de contestare şi
interogare a martorului opoziţiei în timpul depunerii mărturiilor sau într-o fază
ulterioară procesului. Conform Curţii Europene, o sentinţă de condamnare nu ar
trebui să se întemeieze doar pe declaraţiile martorilor anonimi. Cel mai important este ca
interesele apărării să fie în echilibru cu interesele victimelor sau ale martorilor care trebuie
protejaţi. Curtea recunoaşte şi faptul că, cu condiţia respectării drepturilor apărării,
poate fi legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească păstrarea anonimatului unui agent
implicat în activităţi de acoperire, pentru protecţia personală şi cea a familiei sale, astfel
încât să nu prejudicieze viitoarele acţiuni secrete. Curtea a constatat şi faptul că orice
măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară. Dacă o măsură
mai puţin strictă poate să fie suficientă, atunci anume această măsură trebuie
aplicată55.
Potrivit art. 110 CPP, audierea în condiţii speciale a martorului se efectuează în
scopul protejării vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii, în cazul când sunt
motive temeinice, adică atunci când există un pericol real pentru martor sau
partea vătămată. Aplicarea modalităţilor speciale de audiere a martorului poate avea
loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Subiectul care admite aplicarea acestor modalităţi este judecătorul de instrucţie,
care emite o încheiere motivată când audierea se efectuează în cazul urmăririi. În
faza de judecare judecătorul care examinează cauza în fond decide
aplicarea modalităţilor speciale de audiere. în cadrul audierii martorul este asistat de
judecător. Datele personale, de regulă, nu se aduc la cunoştinţa părţilor. Datele
reale sunt cunoscute doar de către judecător şi se păstrează în sediul instanţei în
condiţii de maximă siguranţă. Audierea se efectuează prin intermediul unei
teleconferinţe cu imagini şi voci distorsionate, adică cu anumite abateri ale imaginii
sau vocii de la forma iniţială. Declaraţia propriu-zisă a martorului se înregistrează
prin anumite mijloace tehnice video, se consemnează integral în procesul-verbal,
casetele şi procesul-verbal păstrându-se în condiţii de maximă-siguranţă în sediul
instanţei. La aprecierea declaraţiilor martorului obţinute în condiţii speciale
instanţa trebuie să ia în consideraţie că acestea pot să fie utilizate ca mijloc de
probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe.
În calitate de martor la jaf pot fi interogaţi: martorii infracţiunii, persoanele care au
prevenit infracţiunea, care i-au reţinut pe infractori, care a transportat victima în
punctele medicale, ce a acordat un alt ajutor, lucrătorii medicali, rudele.
În primul rând se interoghează martorii oculari ai infracţiunii. În timpul
interogării lor, este necesar detailat să clarificăm următoarele întrebări:
- În ce împrejurări s-a petrecut jaful ;
- Cine a comis jaful, sau careva informaţie despre persoana dată, sau
semne;
- Direcţia în care s-a deplasat infractorul, de ce transport el s-a folosit;
- Cu ce armă, alte obiecte sau dispozitive a folosit infractorul pentru săvârşirea
infracţiunii;
- Ce obiecte au fost sustrase de la locul săvârşirii infracţiunii sau lăsate acolo de

55
I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi,E. Erjîu, V. Şterbeţ, T. Vizdoagă, V. Rotam, A. Cerbu, S. Ursu, „ Codul de
procedură penală,, Comentariu, Ed. Cartier Juridic Chişinău 2005
35
infractor, sau unde se află cele sustrase;
- Purtarea victimei în timpul săvârşirii infracţiunii şi după aceasta;
- Unde se afla martorul în timpul infracţiunii;
- Cu ce scop şi din ce motive martorul se afla la locul cu infracţiunea şi a
văzut evenimentele infracţiunii;
- Este cunoscut martorul cu victima sau cu infractorul;
- Cine a putut să mai vadă această infracţiune;
- S-a schimbat circumstanţele până la sosirea grupei de cercetare operativă56.
La cercetarea cazurilor cu înscenarea infracţiunii este nevoie de primit de la
martori informaţie despre starea financiară a victimei, formele şi sursele de venit,
problemele familiare.
Martorii pot fi împărţiţi în două grupuri mari:
- Persoanele care depun mărturii corecte;
- Persoanele care depun mărturii false;
La prima grupă se atârnă: martorii care nu sunt cointeresaţi de sfârşitul procesului;
persoane sau colaboratori ai poliţiei, care au reţinut infractorul; lucrătorii
serviciilor medicale, unde a fost internată victima, colegi de şcoală sau de serviciu a
victimei ş.a.
La a doua grupă de martori se atârnă: rudele, prietenii bănuitului, care nu sunt
cointeresaţi pentru descoperirea adevărului dar şi careva din apropiaţii victimei,
care nu doresc să comunice informaţii despre unele vicii ale omului apropiat.
Particularităţile tipice de interogare a martorilor primei grupe practic nu se
deosebeşte de audierea victimelor conştiincioase şi mari greutăţi nu se întâlnesc.
Tactica interogatoriului celui de-al doilea grup are specificul său. Mai întâi
ofiţerul de urmărire penală trebuie să afle motivul mărturiilor false. Acestea pot fi
spaima de răzbunare a infractorilor sau altor persoane, dorinţa de al apăra pe
infractor, ne având dorinţa de a merge ca martor ş.a. Ofiţerul de urmărire penală în
aceste cazuri aplică câteva procedee tactice. Cele mai efective sunt: influenţa la
părţile pozitive a interogatului, lămurirea procedurii pentru mărturii false, folosirea
contrariilor dintre mărturiile interogatului cu a celorlalţi participanţi ai procesului,
prezentarea dovezilor, care combat mărturiile martorilor, factori inopinaţi57.

Stabilirea şi audierea bănuitului, învinuitului pe caz de jaf


Conform articolului 63 CPP se efectuează audierea bănuitului. Declaraţia
poate fi definită ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii
sau sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declaraţiile sunt
depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt recunoscute ca mijloc de
probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective
(audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului). Unele date
obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia, nu
pot fi recunoscute ca declaraţii. De asemenea, nu pot fi recunoscute ca mijloc de
probă datele incluse în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa de punere sub
învinuire.
56
Ю.В. Гаврилин, Н.Г. Шурухнов, Криминалистика, «Методика расследования отдельных видов
преступлений», курс лекций, Москва 2004, pag. 112-113
57
Курс криминалистики. М.С. Андреев, Г.И. Грамовичь, Н.И. Порубов, Минск 2002, pag. 192
36
Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente
şi utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului sunt utilizate în primul rând pentru apărarea intereselor legitime,
constituind un drept şi nu o obligaţie. În afară de faptul că declaraţiile constituie o
modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declaraţiile făptuitorului pot
furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale.
Cum arată practica de cercetare, la etapa următoare de cercetare a jafurilor se
formează următoarele situaţii tipice de cercetare tipice:
1) S-a stabilit bănuitul, învinuitul, inculpatul este cunoscută victima şi
martorii faptei infracţionale şi în mărturiile lor nu sunt divergenţe.
2) S-a stabilit bănuitul, învinuitul, inculpatul este cunoscută victima şi
martorii faptei infracţionale care dau mărturii corecte. Iar bănuitul, învinuitul,
inculpatul infracţiunii nu numeşte complicii infracţiunii şi dă mărturii false.
3) S-a stabilit bănuitul, învinuitul, inculpatul este cunoscută victima, nu
se cunosc martorii, complicii infracţiunii şi toate epizoadele infracţiunii.
Din conţinutul ultimelor două puncte se vede că este nevoie de înfăptuit un mare
volum de lucru, îndreptat cît la căutarea complicilor, cît şi martorilor. E nevoie de un
control minuţios a relaţiilor bănuitului, învinuitul, inculpatul participarea lui la alte
infracţiuni, şi invers căutarea persoanelor participante la această infracţiune.
În etapele următoare la cercetarea jafurilor se petrec următoarele acţiuni:
audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului controlul mărturiilor la faţa locului,
confruntările, prezentarea pentru recunoaştere ş.a.
În mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se
divizează în câteva modalităţi:
a) declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei - declaraţiile în care bănuitul,
învinuitul, inculpatul recunoaşte săvârşirea faptei imputate şi explică circumstanţele
comiterii acestei fapte. În acest sens are valoare probantă nu însăşi recunoaşterea
faptei, dar datele de fapt pe care le relatează făptuitorul. Recunoaşterea vinovăţiei va
fi convingătoare numai în cazul când învinuitul, conştientizând perspectiva
răspunderii pentru infracţiunea săvârşită, va expune împrejurările faptei comise. În
cazul când învinuitul, recunoscând vinovăţia, nu este în stare să explice
împrejurările comiterii infracţiunii, declaraţiile acestuia nu pot avea valoare
probantă. Cauza recunoaşterii vinovăţiei în acest caz poate fi o eroare în
aprecierea juridică a propriilor fapte ori recunoaşterea intenţionată falsă a vinovăţiei
poate avea ca scop asigurarea eschivării de la pedeapsă, pentru o altă infracţiune
mai gravă sau în scopul eschivării de la răspundere a altei persoane etc.
Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de declaraţii cu privire la fapta săvârşită
va avea valoare probantă când va fi confirmată de totalitatea probelor din
cauza penală. Faptul recunoaşterii vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care
efectuează urmărirea penală să întrerupă procesul de administrare a probelor, iar
instanţei să înceteze examinarea altor probe în cauză.
b) A doua modalitate a declaraţiilor învinuitului sunt declaraţiile de negarea
vinovăţiei. Negarea vinovăţiei poate fi condiţionată de diferite motive. Unul din
motivele de negare a vinovăţiei constă în punerea la îndoială a temeiurilor
juridice de atragere la răspundere penală. Învinuitul consideră că fapta
37
incriminată este legală şi nu constituie o infracţiune. În asemenea situaţii
învinuitul poate expune toate împrejurările de fapt ale cauzei care
coroborează cu versiunea învinuirii, însă în acelaşi moment indicând în
favoarea sa numai argumente de ordin juridic. Într-o altă ipoteză învinuitul
poate să nege vinovăţia fără a invoca anumite date în susţinerea poziţiei sale sau,
recunoscând fapta, el neagă anumite circumstanţe fără de care fapta săvârşită nu
constituie o infracţiune.
În declaraţiile de negare a vinovăţiei învinuitul poate invoca date noi care neagă
sau pun la îndoială concluziile învinuirii: cu privire la faptul infracţiunii; cu privire
la participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii, cu privire la latura subiectivă a
infracţiunii; cu privire la legătura cauzală dintre fapta săvârşită şi consecinţele
produse; cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei, cu
privire la unele împrejurări care exclud vinovăţia.
Negarea vinovăţiei poate fi totală sau parţială. în cazul când învinuitul
recunoaşte parţial vinovăţia sunt posibile mai multe forme de declaraţii:
învinuitul neagă săvârşirea unor infracţiuni şi recunoaşte săvârşirea altora în
cazul când i se incriminează mai multe infracţiuni, corespunzător invocând în
declaraţiile sale mai multe date. Învinuitul neagă parţial vinovăţia, dar nu se
consideră vinovat de săvârşirea infracţiunii, recunoscând în acelaşi moment fapta
săvârşită, sau neagă anumite circumstanţe care agravează responsabilitatea,
aducând anumite date care atenuează situaţia. Un alt caz ar fi negarea vinovăţiei de
către învinuit în săvârşirea unei infracţiuni şi recunoaşterea în săvârşirea altei
infracţiuni care au legătură cu învinuirea înaintată.
c) A treia modalitate a declaraţilor învinuitului sunt declaraţiile cu privire la
alte persoane: alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane, părţi vătămate ş.a.
în obiectul declaraţiilor pot fi incluse date privind infracţiunea, unele
elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Cu toate că declaraţiile
învinuitului conţin date cu privire la alte persoane, după regimul lor procesual
aceste declaraţii iau categoria declaraţiilor învinuitului. Depunerea
declaraţiilor cu privire la alte persoane poate avea mai multe se opuri: învinuitul
vinovat, cu se opul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre toate împrejurările
cauzei, inclusiv demascând şi alţi făptuitori. Învinuitul vinovat, cu scopul de a se
eschiva de la pedeapsă, caută să declare fals cu privire la alte persoane care nu au
participat la săvârşirea infracţiunii; şi învinuitul eronat declară cu privire la alte
persoane.
În situaţia când învinuitul a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a
fost săvârşită de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei,
precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurământ, el poartă
răspundere (alin. (4) al art. 66 din CPP). Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun de
imunitatea de a nu fi obligaţi să depună declaraţii împotriva sa sau a rudelor
apropiate58.
Modalitatea de obţinere a declaraţiilor învinuitului. Acesta trebuie să fie
efectuată imediat atât după reţinere sau aplicarea unei măsuri preventive ca

58
I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi,E. Erjîu, V. Şterbeţ, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, „ Codul de
procedură penală,, Comentariu, Ed. Cartier Juridic Chişinău 2005, 71Codul de procedură penală din 14 03 2003
38
bănuit sau după emiterea unei ordonanţe de recunoaştere în calitate de bănuit, cât şi
după înaintarea acuzării învinuitului. Audierea se face numai în prezenţa unui
apărător ales sau numit din oficiu. În cazul în care făptuitorul solicită, el poate
avea întrevedere cu apărătorul său până la audiere (art. 64-66 din CPP).
întrevederea cu apărătorul în condiţii de confidenţialitate nu poate fi limitată în
timp.
Audierea făptuitorului poate avea loc doar cu acordul acestuia. Renunţarea la
depunerea declaraţiilor poate fi determinată nu numai de refuzul de a coopera cu
organele de urmărire, dar şi de starea de oboseală. Din aceste considerente organul de
urmărire penală este obligat de a constata dacă persoana acceptă să depună
declaraţii şi care ar fi motivele neacceptării. Nu se admite audierea făptuitorul în
timpul nopţii, care este cuprins între orele 22 - 06. Totuşi, legea prevede
posibilitatea audierii în timpul nopţii a făptuitorului doar în cazul în care nu
suferă amânare. Acestea sunt cazuri când necesitatea audierii a apărut subit, fie în
cadrul executării altor acţiuni procesuale, fie în cazul unui flagrant delict, când
există declaraţii că sunt tentative de a ascunde probele sau de a le distruge. în
cazuri de audiere în timpul nopţii este necesar de a indica în procesul-verbal de
audiere motivul respectiv.
Audierea persoanei în faza de urmărire poate fi efectuată şi în alte locuri decât
locul de plasament al organului de urmărire penală; acestea pot fi locul de trai, locul de
serviciu, locul de tratament al făptuitorului sau locul comiterii infracţiunii ş.a. Faptul
audierii în locurile respective este determinat de mai mulţi factori: fie că este
necesar urgent de a audia persoana după efectuarea unei acţiuni procesuale, cum ar
fi, spre exemplu, percheziţia; fie persoanei îi este dificil de a depune declaraţii
neaflându-se în locul comiterii faptei; fie că starea sănătăţii învinuitului îi împiedică să
se prezinte la citare, în asemenea situaţii în procesul-verbal se indică motivul audierii
persoanei în locul respectiv.
Persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să asigure ca bănuiţii,
învinuiţii să nu comunice între ei în situaţia când într-o cauză penală sunt mai
mulţi făptuitori.
Până la audiere, dacă persoana acceptă să fie audiată, este necesar de stabilit limba
în care persoana va depune declaraţii, iar în caz de necesitate se invită un interpret.
Modalitatea de depunere a declaraţiilor poate fi diferită. Persoana poate să depună
declaraţii în formă verbală, după aceea în formă scrisă, sau poate să se limiteze fie la
forma scrisă, fie la forma verbală, aceste prevederi referindu-se doar la faza de
urmărire penală. În cadrul judecării cauzei inculpatul depune verbal declaraţiile
care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Dreptul făptuitorului de a depune declaraţii nu este în funcţie de recunoaşterea sau
negarea vinovăţiei. În toate cazurile persoana are dreptul să depună sau să refuze să
depune declaraţii. O prevedere legală deosebit de importantă este faptul că audierea
nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor depuse de persoană
anterior. Conform altei prevederi, făptuitorul nu poate prezenta o declaraţie
întocmită anterior, având totuşi dreptul de a utiliza anumite notiţe asupra
amănuntelor greu de memorizat. Audierile bănuitului, învinuitului care îşi
recunoaşte vinovăţia trebuie să fie la fel de detaliate ca şi în cazul în care persoana o
39
neagă. Este deosebit de important de a constata motivul schimbării declaraţiilor în
cazul în care o asemenea situaţie s-a produs. Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate
metode de influenţă fizică sau psihică, sau care înjosesc onoarea şi demnitatea
persoanei, fie anumite promisiuni false, ameninţări etc. Sunt interzise întrebările
sugestive.
În doctrina modernă este pusă în discuţie folosirea în practică a unor mijloace
tehnice de apreciere a declaraţiilor făptuitorului. În literatura de specialitate au
fost înaintate opinii privind perspectiva utilizării, spre exemplu, a detectorului de
minciuni ca mijloc de proba în procesul penal. Majoritatea opiniilor susţin faptul că
o asemenea modalitate de apreciere a declaraţiilor încă nu poate produce
consecinţe procesuale concludente, dar poate fi utilizat un mijloc de investigaţie
operativă extrajudiciară, fără a fi recunoscută ca un mijloc de probă.
În toate cazurile de audiere a bănuitului, învinuitului e necesar de lămurit 59:
1) Cine a fost iniţiatorul formării grupului de infractori pentru săvârşirea
infracţiunilor;
2)Cum în grup se împărţeau rolurile;
3)Ce infracţiuni au fost săvârşite de grupul de infractori;
4)Ce rol i-a revenit bănuitului, învinuitului, inculpatului în ultima infracţiune;
5)Cine îi informa despre aceea că persoana dată are asemenea bunuri materiale;
6) Cine studia obiectul atacului şi împrejurările, în care trebuia înfăptuită
infracţiunea;
7)Cu ce se ocupau înainte de săvârşirea infracţiunilor;
8)Unde au procurat băuturi alcoolice, narcotice.
9)Cine concret le-a folosit;
10) Unde au procurat măşti, mijloace de transport;
11) Cum au pătruns la locul infracţiunii;
12) Cine şi ce răni corporale a pricinuit;
13) În ce concret se exprima violenţa psihică;
14) Pe ce cale s-au retras de la locul infracţiunii;
15) Cum s-au repartizat bunurile sustrase;
În cazurile când victima, martorii arată încredere la recunoaşterea bănuitului,
învinuitului, inculpatului este nevoie de a petrece această procedură, dar la
depistarea diferenţierilor în mărturiile depuse aceste persoane sunt puse
confruntării.

Tipurile de expertize dispuse în timpul investigării infracţiunii de jaf


La cercetarea jafurilor ca de obicei se numesc următoarele expertize:
expertiza medico-legală a probelor materiale, expertiza trasiologică, chimico-legală,
expertiza mărfurilor, expertize dactiloscopice, expertiza balistică etc.
Expertiza de materiale ajută la stabilirea denumirii articolului, sortul, preţul
mărfurilor confiscate de la bănuit cu cele sustrase.
Expertiza chimico-legală arată componenţa unor părticele din obiecte: părticele
din obiectul spart, vopsea, scame găsite pe infractor sau în spaţiul său de trai.

59
A.Ciopraga. „Criminalistica - Tratat de tactică". Ed. Gama, Iaşi, 1997, pag. 377
40
Expertiza traseologică poate fi efectuată cu scopul de a identifica infractorul şi
arma folosită după încălţămintei, mijloacelor de transport, arme dacă ele au fost
găsite sau confiscate la locul infracţiunii.
La expertiză dactiloscopică se transmite numai urma în litigiu sau obiectul ce
conţine urmele pe suprafaţa sa. În acest caz expertului i se pot pune următoarele
întrebări:
1.Obiectul în litigiu (transmis la expertiză) conţine urme de mâini pe suprafaţa
sa?
2. Dacă da, urma este palmară sau digitală?
3.De la ce mână şi de la ce deget provine urma?
4.Prezintă urma elemente suficiente pentru identificare?
5.Care este mecanismul de formare a urmei?
6.A fost îmbibat desenul papilar cu alte substanţe la crearea urmei?
7.Urma este veche sau proaspătă?
Expertului i se prezintă şi modelul de comparaţie. Modelele de comparaţie sunt
fişele dactiloscopice ale persoanelor implicate în cauză.
1. Urma ridicată de la faţa locului şi amprenta prezentată sunt create de aceeaşi
persoana sau de persoane diferite?

Prezentarea spre recunoaştere în cazul infracţiunilor de jaf


Articolul 116 al Codului de procedură penală stipulează „dacă este necesar de a
prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra
circumstanţelor în care au văzut persoana, precum şi asupra semnelor şi
particularităţilor distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre aceasta se
întocmeşte un proces-verbal.
După natura sa, prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală pe
parcursul căreia, unei persoane i se prezintă alte persoane sau obiecte cu scopul
constatării asemănărilor sau deosebirilor cu persoanele sau obiectele observate
anterior, în împrejurări care au legătură cu fapta examinată. Codul de procedură
penală face divizare în două articole între prezentarea spre recunoaştere a
persoanelor şi prezentarea spre recunoaştere a obiectelor.
În calitate de persoană chemată spre a face recunoaşterea pot participa persoane
care au urmărit infracţiunea sau circumstanţele ce au atribuţie la infracţiune, au
memorizat anumite calităţi individuale ale persoanelor sau obiectelor care au o
relevanţă la infracţiune (martorul, partea vătămată, învinuitul, bănuitul), acesta „este
prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art. 313
din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art. 312 din Codul penal,
pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii
împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
În timpul prezentării spre recunoaştere, persoana chemată să recunoască, luând în
consideraţie calităţile memorizate şi cele prezentate, depune declaraţii privind
asemănările sau deosebirile dintre acestea.
Pot fi prezentate spre recunoaştere bănuitul, învinuitul, partea vătămată,
martorul. Persoana trebuie prezentată spre recunoaştere dacă o altă persoană, la
41
audiere, declară că a văzut pentru prima dată această persoană în circumstanţe ce ţin
de fapta urmărită, această persoană nu a cunoscut-o mai înainte, sau o cunoaşte, însă
cel prezentat spre recunoaştere neagă acest fapt, sau în cazul când persoana chemată
spre recunoaştere nu cunoaşte datele personale ale celui prezentat (numele,
prenumele). Nu poate fi prezentată spre recunoaştere o persoană altei persoane, dacă
ambele nu neagă faptul că se cunosc.
Cel mai des utilizată este prezentarea spre recunoaştere frontală, dar se poate face şi
prezentarea din profil, din spate, prezentarea mersului persoanei, a vocii etc.
Prezentarea spre recunoaştere este precedată de audierea persoanei care este chemată
spre a face recunoaşterea. Pe parcursul audierii se constată circumstanţe care au
precedat momentul perceperii persoanei. Este necesar a se obţine un răspuns la
anumite chestiuni, şi anume: în ce împrejurări a fost observată persoana prezentată
spre recunoaştere? cât timp a fost efectuată observarea? în ce condiţii a fost efectuată
observarea? cine a mai urmărit sau putea să observe? în procesul audierii celui
chemat spre a recunoaşte este necesar de a constata anumiţi factori obiectivi de
urmărire? în ce împrejurări a fost observată sau au zărită persoana? în legătură cu ce
împrejurări cel care recunoaşte se afla în locul respectiv? în ce timp al zilei sau al
nopţii a fost efectuată observarea? care au fost condiţiile de iluminare? întrebările
ţin şi de alte aspecte: cât timp a durat observarea, factorii subiectivi, care
influenţează obiectivitatea perceperii, starea văzului şi a auzului, calităţile memoriei,
dacă s-a dat atenţie anumitor calităţi individuale, dacă acestea pot fi descrise,
dacă persoana dispune de anumite particularităţi individuale care o deosebeşte
de alţi indivizi, dacă cel care face recunoaşterea poate fi identificată printre alte
persoane asemănătoare60.
Nu în toate cazurile, la audierea care anticipează prezentarea spre recunoaştere,
cel care face recunoaşterea poate să-şi amintească toate calităţile individuale ale
persoanei observate. Atunci când se prezintă spre recunoaştere, el poate să-şi
amintească anumite calităţi despre care nu a indicat în timpul audierii prealabile.
Este vorba de un proces psihologic care are o explicaţie şi nu mărturiseşte despre
anumite contradicţii în declaraţiile anterioare, în acelaşi timp, la analiza unor astfel
de situaţii urmează a se stabili dacă celelalte calităţi individuale, invocate de către
cel chemat spre a face recunoaştere, corespund cu calităţile persoanei prezentate
spre recunoaştere, iar calitatea scăpată din vedere este mai greu de memorizat.
Nu se admite a prezenta o persoana spre recunoaştere mai multor persoane
consecutiv, deoarece obiectivitatea recunoaşterii va fi pusă la îndoială, existând
pericolul ca persoanele să se influenţeze reciproc. Legea interzice efectuarea
prezentării spre recunoaştere repetat la care să participe aceleaşi persoane (atât cel
prezentat, cât şi cel chemat). Este deosebit de importantă respectarea prevederilor
legale privind procedura de prezentare spre recunoaştere. Ignorarea cerinţelor legii
privind prezentarea spre recunoaştere a persoanei cu cel puţin patru asistenţi
procesuali de acelaşi sex, asemănători la exterior, este o încălcare gravă, care duce
la pierderea valorii probante a datelor obţinute.

60
I.Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi,E. Erjîu, V. Şterbeţ, T. Vizdoagă, V. Rotam, A. Cerbii, S. Ursu, „ Codul de procedură
penală,, Comentariu, Ed. Cartier Juridic Chişinău 2005
42
Se consideră că persoanele sunt asemănătoare dacă acestea nu se deosebesc după:
vârstă, forma corpului, înălţime, forma şi culoarea feţei, părului, ochilor, coafurii,
culoarea şi modelul îmbrăcămintei, dacă nu au anumite semne particulare.
La efectuarea acţiunii procesuale, persoana care efectuează prezentarea spre
recunoaştere este obligată să constate dacă persoana chemată spre a recunoaşte este
convinsă de concluziile sale, deoarece învinuirea nu se poate baza pe recunoaşterea
exprimată fără o convingere suficientă. Aceeaşi situaţie este prezentă şi atunci când
apar dubii în privinţa corectitudinii concluziilor persoanei care recunoaşte61.
Organul de urmărire este obligat să-i propună persoanei care urmează a fi
recunoscută să ocupe locul pe care-1 doreşte printre asistenţii procedurali. Despre
aceasta se face în mod obligatoriu o menţiune în procesul-verbal. Respectarea
acestei prevederi nu este suficientă şi rezultatele prezentării pot fi nule dacă
persoana care urmează a fi recunoscută a fost pusă în asemenea condiţii care îl
evidenţiau din cercul persoanelor prezentate spre recunoaştere.
Datele obţinute în timpul prezentării spre recunoaştere nu pot fi considerate ca
probe care prevalează asupra altora, fiind apreciate în cumul cu celelalte.
Doar în situaţia când prezentarea spre recunoaştere a persoanei este imposibilă se
poate efectua recunoaşterea după fotografia acesteia. Este imposibilă
prezentarea fizică a persoanei în situaţia când aceasta se află în urmărire sau, fiind
grav bolnavă, se află la tratament într-o instituţie medicală, sau în alte cazuri.
La prezentarea fotografiilor trebuie respectate cerinţele alineatului 3 al articolului
116 privind asemănarea persoanei. Fotografiile trebuie să fie de aceeaşi mărime (alb-
negru sau color), cu aceeaşi distanţă de fotografiere. În cazul când prezentarea spre
recunoaştere a fost efectuată în baza fotografiei, în procesul-verbal se vor indica
motivele neprezentării spre recunoaştere a persoanei.
Ţinând seama de importanţa acestei acţiuni procesuale şi de necesitatea asigurării
drepturilor şi a garantării persoanei prezentate spre recunoaştere, este necesar ca la
această acţiune procesuală să participe şi apărătorul.
Pe lângă datele prevăzute de articolul 260, în procesul-verbal al prezentării spre
recunoaştere, trebuie să includă: date privind persoana chemată spre a recunoaşte,
statutul său procesual, date privind persoanele prezentate spre recunoaştere,
condiţii de efectuare a acţiunii procesuale, date privind apărătorul.
în procesul-verbal se includ date privind asistenţii procedurali. Este necesar ca în
procesul-verbal să se indice date despre anunţarea drepturilor şi obligaţiilor
participanţilor, cît şi responsabilitatea prevăzută pentru nerespectarea acestor
obligaţii, decurgerea acestei acţiuni procesuale.
Declaraţiile persoanei chemate spre a recunoaşte se înscriu cât se poate posibil
de detaliat, în acest sens este deosebit de important să se indice in baza căror
criterii a fost recunoscută persoana. Procesul-verbal se semnează de către toţi
participanţii. În procesul-verbal sunt indicate şi obiecţiile participanţilor la aceste
acţiuni procesuale.
Spre deosebire de alte acţiuni procesuale, la prezentarea spre recunoaştere a
persoanelor, unul dintre participanţi, care este persoana prezentată spre
recunoaştere, indiferent de faptul dacă a fost sau nu recunoscută, nu ia cunoştinţă de
61
A.Ciopraga. „Criminalistica - Tratat de tactică". Ed. Gama, Iaşi, 1997, pag. 378
43
procesul-verbal şi evident, nu-1 semnează. Această prevedere legală este
îndreptată spre asigurarea secretului urmăririi penale. Persoana recunoscută poate
lua cunoştinţă de procesul-verbal într-o etapă a urmăririi când consideră necesar
ofiţerul de urmărire penală sau procurorul, fie la terminarea urmăririi, când se
familiarizează cu toate materialele cauzei.
Prezentarea în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut se
efectuează în două forme: persoana chemată spre recunoaştere şi cei prezentaţi spre
recunoaştere se află în diferite birouri cu un perete comun, în care se află un geam cu
sticlă specială, sau cel prezentat spre recunoaştere şi cel chemat spre
recunoaştere se află în diferite birouri, iar biroul unde se află cei prezentaţi spre
recunoaştere se instalează o cameră care-i fixează pe toţi cei prezentaţi.
În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un
proces-verbal conform prevederilor art.260 şi 261, cu excepţia că cel recunoscut nu ia
cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.

44
5
Intru redresarea situaţiei la compartimentul profilaxiei individuale cu persoanele
aflate la evidenţă profilactică, -
PROPUNERI:
1. În scopul familiarizări societăţii, cu pricinile şi condiţiile ce aduc la
comiterea infracţiunilor de planificat şi de petrecut întruniri cu populaţia în teren
şi prin intermediul mas-media, de adus la cunoştinţă prevederile legislaţiei în
vigoare şi activitatea întreprinsă de poliţie la profilaxia şi curmarea
infracţiunilor.
2. Permanent de a lua la un control deosebit activitatea subdiviziunilor teritoriale
întru realizarea sarcinilor privind inspectarea spaţiului locativ cu reînnoirea
listelor persoanelor aflate la evidenţa specială, de planificat şi de petrecut
activităţi de profilaxie cu categoriile date de persoane, o atenţie deosebită de
atras minorilor delicvenţi.
3. Conducerea poliţiei de ordine publică ale Inspectoratelor de poliţie
De a intensifica activitatea şefilor de post şi inspectorilor de sector cu
persoanele care fac abuz de băuturi alcoolice privind luarea lor la evidenţă
profilactică şi trimiterea la tratamentul obligatoriu (de modificat procedura de luare
la evidenţă şi de trimitere forţată la tratament).

45