1.1.

Definirea conceptului de politică publică

In sens larg, politica este procesul prin care un grup de oameni cu opinii si
interese inițial divergente ajung la decizii colective socotite indeobște ca fiind
obligatorii pentru respectivul grup si impuse ca linie de conduită comună .

"Policy" = Decizia.
Prin politică se înțelege o decizie formală (lege, act administrativ, circulară) a
unei autorități legitim alese care se adoptă într-un cadru formal, conform unor
proceduri dinainte stabilite.
Din punct de vedere comportamental, de exemplu, "o politică este o decizie care se
caracterizează prin acţiuni şi conduite ale acelora care le îndeplinesc"
 Politica este un complex de reguli şi proceduri pentru reprezentarea legală şi
armonizarea intereselor prin mecanismele democraţiei reprezentative.
 Politica este folosirea constrânsă a puterii sociale
 Politica este managementul treburilor publice
In general, analiza politicilor reprezintă o orientare pragmatică ce identifică politica
cu un program de acţiune al autorităţilor publice într-un domeniu determinat de
activitate:
 un domeniu al activităţilor publice (politica economică, educaţională, sanitară,
etc.)
 grupare de obiective şi programe derulate de guvern într-un anumit moment
(politica de alfabetizare, de luptă împotriva fumatului, etc.)
 legislaţie sau un pachet de norme aprobate în legătură cu o anumită
problematică (legislaţie fiscală, ecologică, urbană, energetică, etc.)
 produsul sau outputul activităţii guvernamentale (construirea unui număr de
locuinţe ca produs al politicii de bunăstare socială, etc.)
 impactul activităţii guvernamentale asupra societăţii prin politica de reducere a
mortalităţii pe autostrăzi, reabilitarea socială a toxicomanilor, prevenirea
incendiilor.
In primul rând, politica publică tinde să fie mai mult decât o decizie formală, ea
reprezintă o grupare de decizii.
In al doilea rând, o politică publică este adoptată de instituții politico-administrative
și contează pe garanția guvernamentală. Politica publica se poate prezenta sub mai
multe forme: o reglementare juridică, un discurs politic, o formă de restructurare a
serviciilor publice.
In al treilea rând, o politică publică mobilizează resurse pentru a genera anumite
produse în societate.
In al patrulea rând, se presupune că această activitate urmăreşte o finalitate sau un
obiectiv mai general sau mai specific, care în general este orientat către satisfacerea
anumitor interese şi este purtătorul anumitor valori.
Termenul politică semnifică " ceea ce guvernul dorește să facă ".
"Policy" semnifică "urmărirea unor scopuri". Prezumția conform căreia
"politica" reprezintă o acțiune dinainte stabilită (Anderson 1984) subliniază
principala semnificație a definițiilor date termenului.
Lasswell şi Kaplan (1970) defineau politica drept "un program proiectat al unor
scopuri, valori şi practici".
Briddgman şi Davis (2000) o vedeau ca pe "cursul unei acțiuni a guvernului, proiectată
pentru a atinge anumite rezultate" .
Friedrich (1963) arată că "este esențial pentru conceptul de politică să existe un scop,
un obiectiv sau o țintă ".
Guy Peters (1993, p.4) definește politica drept "ansamblul activităților care afectează
direct sau indirect cetățenii", care operează pe trei niveluri:
- alegerile publice (public choices),
- rezultatele politicilor (policy outputs) şi
- impactul politicilor (policy impacts).
Din punct de vedere al analizei, o politică se prezintă sub forma unui ansamblu de
practici şi norme elaborate de unul sau mai mulți actori publici.
Heinz Eulau şi Kenneth Prewit au definit politicile publice ca fiind decizii ferme
caracterizate prin consistență comportamentală, atât din partea celor ce le fac, cât și
din partea celor care le respectă.
Dye, lărgeşte sfera de cuprindere a noţiunii de politică publică, arătând ca aceasta este
alcătuită din "tot ceea ce actorii guvernamentali hotărăsc să se facă sau să nu se facă".
In literatura română, termenul de politică poate avea mai multe utilizări:
Astfel, el se folosește pentru a desemna fenomenele de luptă pentru putere, de
concurență între partide, de grupuri de interese, categorii sociale, persoane, în vederea
exercitării influenței și a ocupării unor funcții de autoritate într-o anumită colectivitate,
țara, într-un cadru electoral sau procesele decizionale. In acest context, termenul de
"politică" are înțelesul pe care îl are cuvântul "politics" în limba engleză.
O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor,
a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice (Adrian
Miroiu, 2001).
Ca urmare, putem afirma că o politică publică reprezintă un program de acţiune
guvernamentală într-un sector al societăţii sau într-un spaţiu geografic: sănătate, ordine
publică, siguranţă rutieră, un oraş determinat, o ţară sau o comunitate determinată în
mod precis.
In literatura franceză există un consens relativ în rândul sociologilor şi politologilor
cu privire la caracteristicile conceptului de politică publică.
In concepția acestor specialiști o politică publică reprezintă în același timp:
un conținut - activitatea publică apare sub forma unei esențe, a unui conținut.
Pentru generarea rezultatelor sau a produselor se mobilizează resurse. Aceste efecte
(rezultate, produse) sunt examinate de analist ca o problemă de cercetare pentru acțiune.
Aceste produse rezultă dintr-un proces de muncă şi de acțiune.
un program - o politică publică nu se reduce la un act punctual luat în considerare în
mod izolat. In spatele unui act, în spatele unor activități se află un cadru mai general în
care se încadrează actul sau activitățile respective. De exemplu, prin acțiunile sale un
ministru se înscrie într-o politică publică pe termen mediu. Deși acest cadru nu este
definit în mod explicit, de exemplu prin proceduri instituționale (legi) sau prin discursul
actorilor politici (programul guvernului sau al primarului) putem totuși să reperăm
legături între aceste acte, o structura de orientare relativ permanentă sau de referință pe
care David Easton o numește „intențiile mai generale ale autorităților".
 orientare normativă - activitatea publică nu este rezultatul unor răspunsuri
aleatorii ci, din contră este expresia finalităţilor şi preferințelor pe care decidentul,
conştient sau nu, în mod voluntar sau forțat de împrejurări, nu poate decât să le accepte,
pentru care este, volens nolens, responsabil sau răspunzător (accountable, în limba
engleză).
un factor coercitiv - activitatea publică provine din natura autoritară cu care este
investit actorul guvernamental. Altfel spus, acesta din urmă (autorul guvernamental) are
o legitimitate a autorității legale sau exercită o constrângere care se bazează pe
monopolul forței.
un resort social - o politică publică se definește în cele din urmă prin resortul său,
prin cetățenii ale căror situații, interese, comportamente sunt afectate de aceste acte şi
dispoziții.
Din alt punct de vedere, o politică publică reprezintă un ansamblu de măsuri luate
de o autoritate legală și responsabilă care vizează îmbunătățirea condițiilor de viață
ale cetățenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creşterii economice.
Politica publică reprezintă un set de activităţi, proceduri şi metode utilizate în
managementul sectorului public pentru a maximiza bunăstarea membrilor
comunităţii. Acest set este influenţat de valori şi obiective specifice ale partidelor
aflate în competiţie în interiorul unui sistem de democraţie reprezentativă şi pluralistă.
Caracteristicile politicilor publice sunt: intenționalitatea, coerența și
complexitatea, legalitatea, caracterul de acțiune sau non-acțiune publică asumată și
responsabilitatea.
Intenționalitatea. Politicile publice sunt acțiuni intenționate, care vizează
atingerea anumitor scopuri sau obiective.
Coerența și complexitatea. În realizarea unor politici publice nu avem de a face cu
acțiuni singulare, ci cu seturi de acțiuni desfășurate si ordonate după un anumit
program.
Legalitatea. Politicile publice se bazează pe lege și pe autoritate, decidenții acțiunii
aparțin instituțiilor statului.
Caracterul de acțiune sau non-acțiune publică asumată. O politică publică
poate fi atât pozitivă, cât și negativă. Acțiunea publică poate să ia o formă pozitivă,
prin adoptarea unui set concret de măsuri, sau negativă, adică să evite sa ia vreo
decizie.
Responsabilitatea. Politicile publice sunt răspunsuri la probleme publice
stringente, însă conceperea și implementarea acestora implică nevoia de
responsabilitate, întrucât ele afectează categorii largi ale populației sau grupuri sociale
determinate.

O politică publică se definește prin patru elemente distincte:

 Ansamblul de acțiuni întreprinse trebuie să vizeze același sector de activitate
sau același teritoriu. Altfel spus, este necesar să existe o unitate a câmpului de
acțiune;
 Acțiunile întreprinse trebuie legate unele de altele;
 Politică publică trebuie concepută în funcție de obiectivele-țintă și de rezultate
tangibile.
 Politică publică trebuie să responsabilizeze, ea trebuie să fie rezultatul unei
 voinţe politice. Ca urmare, autoritatea care iniţiază trebuie să respecte
angajamentele făcute şi să accepte ansamblul efectelor.
Așadar ,vom folosi termenul de politică , la singular , pentru desemnarea conducerii
societății globale ( si nu a unui grup particular ) prin intermediul statului .
Pe de alta parte, prin politici vom înțelege acele procese prin care un grup mai mic sau
mai mare de oameni decid să rezolve o problema sau un ansamblu de probleme.
Bineînțeles, cele doua activităti desemnate de termenii politică si politici nu se exclud
ci, dimpotrivă, de obicei conducerea globala a unei societăți se realizează prin
intermediul politicilor publice structurate pe domenii. Diferențele constau nu numai in
gradul de generalitate diferit, ci si in complexitatea proceselor implicate.
Termenul de politici publice nu se refera in niciun caz la activitatea politică in
general, si nici la conotațiile negative ale acesteia. Politicile publice sunt activități, in
mare parte tehnice, care au ca scop principal rezolvarea unor probleme sociale
importante. Sub politici publice putem identifica trei forme principale în care politicile
publice pot apărea : ca legi si norme generale, ca programe structurate sau, ca
ansamblu de proiecte.
In calitate de legi si norme generale, politicile publice propun o modalitate coerenta
de rezolvare a problemei publice stringente.
Politicile pot lua si forma unui ansamblu de masuri derulate in timp, putându-le
considera astfel, ca programe structurate care propun rezolvarea unor probleme
complexe in etape distincte, cu termene si resurse alocate.
Politicile pot fi redactate si ca programe nestructurate, care lasă identificarea
problemelor si rezolvarea acestora pe seama colectivităților locale.
Pornind de aici, se poate diferenția între politici și strategii. Dacă strategia este definită
ca un set de orientări generale și coerente pentru țintele pe termen mediu și lung,
politicile au un grad de generalitate mai mic și o capacitate de acțiune mai mare. Astfel,
strategia fixează cadrele și obiectivele pe termen mediu și lung, însă politicile
operaționalizează măsurile, termenele și etapele de urmat pentru atingerea acestora. Un
exemplu de decizie strategică este acela de asumare, la începutul anilor '90, a
obiectivelor naționale privind integrarea României în Uniunea Europeană și NATO.
În opinia lui Marius Profiroiu, strategia de dezvoltare a unei colectivități teritoriale
reprezintă determinarea scopurilor și a obiectivelor pe termen lung ale colectivităților,
urmată de adoptarea de politici locale și alocarea de resurse pentru atingerea acestora,
ținând cont de nevoile, așteptările și dorințele cetățenilor și de componentele sistemului
politic loca1. Prin urmare, în cazul strategiilor și politicilor avem de a face cu activități
care se interconectează și se condiționează reciproc. Strategia fără politici este doar o
combinație de lozinci bune doar ca imagine si impresie însă fără nici un efect practic.
Similar, politicile fără strategii sunt lipsite de coordonare, se contrazic reciproc și
capotează în măsura în care determină o masă haotică de măsuri și efecte.
Diferențele și relaționarea dintre conceptele introduse mai înainte, pot fi reprezentate in
grafica de mai jos, în care , de la politică la proiecte, se coboară gradul de generalitate.
 1.2. Abordări ale politicii publice

Există două abordări de bază pentru elaborarea politicilor publice:

 "Politici axate pe rezultatul final" - aspecte strategice care acoperă domenii
vaste sau întregi arii de politici publice. Acestea sunt aspecte foarte întinse şi
complexe care abordează diferite probleme şi implică mai multe instituţii.
De ex.: Planul de Dezvoltare Națională, Strategia pentru Dezvoltare Durabilă,
Politica Educațională, Programul pentru Reducerea Sărăciei, Politica pentru
Dezvoltarea Rurală, etc.
 "Politici axate pe problemă" - se concentrează pe anumite probleme sau aspecte
specifice, dintr-un anumit domeniu, care trebuie să fie rezolvate.
De ex.: îmbunătăţirea sistemului de licenţiere a universităţilor; reducerea ratei
şomajului în rândul populației rrome din mediul rural din regiunea Moldova;
reducerea abandonului școlar, etc.

Abordarea axată pe rezultatul final asigură definirea obiectivului care decurge

din anumite scopuri strategice (pe termen lung), iar analiza politicii publice poate
începe de la definirea scopurilor generale şi implică anumite elemente de abordare,
precum:
 Stabiliţi scopurile într-un spaţiu abstract, cu un grad nedeterminat de libertate.
 Gânditi-vă la cele mai radicale schimbări ale lucrurilor.
 Incepeţi cu o viziune.
 Definiţi cele mai generale scopuri.
 Abordarea axată pe problemă asigură o orientare mai practică şi mai limitată şi
depinde de dimensiunea şi sfera de aplicare a politicii publice, implicând elemente
precum:
 Analiza problemei într-un domeniu acoperit de fiecare direcţie separată a politicii
publice.
 Definirea mai practică a obiectivelor.
 Analiza mai atentă a unui obiectiv care presupune a analiza problemele
(obiectivele reprezintă probleme rezolvate).

1.3. Ierarhia obiectivelor

Face diferenţa între abordarea axată pe rezultatul final şi cea axată pe

problemă.
Managementul pe bază de obiective (MBO) se realizează deseori cu ajutorul
stabilirii unor obiective-ţintă.

MBO a introdus criteriile SMART: Obiectivele pentru MBO trebuie să fie

Specifice, Măsurabile, Aprobate, Realiste şi Planificate în Timp.

 Ierarhia prin ordonare (pornind de la orice poziţie, obiectivul de pe cea mai

joasă treaptă a ierarhiei este răspunsul la întrebarea "Cum?", iar cel de pe cea mai
de sus treaptă este răspunsul la întrebarea "De ce? ":
Obiective de prim rang
Obiective de rang doi
Obiective de rang trei.
 Ierarhia în funcţie de timp:
Obiective pe termen lung
Obiective pe termen mediu
Obiective pe termen scurt.

1.4. Conținutul obiectivelor

Ierarhia în funcție de niveluri şi conținut:

 Obiectivul general (global) reprezintă o descriere a situației preferate, pe
care Guvernul se angajează să o realizeze pentru a îmbunătăți un anumit
domeniu al politicii publice. Se măsoară cu ajutorul impactului
macroeconomic

 Obiectivele specifice reprezintă descrierea situației preferate, în

conformitate cu aspectele de structură abordate de politica publică. Se
măsoară cu ajutorul rezultatelor (rezultatele politicii publice)
  Obiectivele operaționale reprezintă descrieri definitive la nivelul de acțiune
al politicii publice. Se măsoară cu ajutorul realizărilor (rezultatele acțiunii)
2.1. Tipologia politicilor publice
Diferiți autori clasifică politicile publice în funcție de percepția proprie asupra acestora.
Astfel, Richardson delimitează următoarele tipuri de politici publice:

 politici în care autorii politicilor caută consensul;

 politici în care autorii reacţionează la probleme;
 politici în care autorii caută să impună decizii;
 politici în care autorii anticipează probleme.

Tinbergen împarte politicile publice în:

 politici cantitative care urmăresc adaptarea permanentă la schimbările
mediului, in situaţia în care structura şi organizarea sectorului nu se
modifică;
 politici calitative care au în vedere modificări structurale.
Autorităţile publice dispun de multiple tipuri de politici publice, clasificate după
diverse criterii.

Criteriul Tipuri de politici publice

In funcţie de stilul
adoptat de cei care fac
politica:
In funcţie de stilul
politicilor:
In funcţie de
orizontul temporal
în
care se manifestă:
în funcţie de aria de
manifestare a - politici publice regionale;
nevoii ce
trebuie satisfăcută:
- politici proactive, care încearcă să anticipeze
ameninţările şi să dezvolte oportunităţile pentru
satisfacerea interesului public;
- politici reactive, care reacţionează în momentul în care
interesul public este ameninţat.
- politici publice liberale, intervin acolo unde interesul
individual ameninţă interesul public;
- politici publice paternaliste, impun interesul public fără a
ţine cont de impactul negativ al acestuia asupra interesului
individual.
- politici publice pe termen lung;
- politici publice pe termen mediu;
- politici publice pe termen scurt.
- politici publice locale;
- politici publice naţionale
- politici publice europene;
 - politici publice internaţionale;
- politici publice globale.
- politici de securitate (internă şi externă);
în funcţie de - politici de mediu;
- politici referitoare la drepturile omului;
domeniul în care - politici economice;
- politici agricole;
acţionează: - politici de securitate socială;
- politici educaţionale şi sanitare, ş.a.

Funcţionarii, şi în special cei de rang înalt, reprezintă o categorie importantă de actori

ai politicilor publice. Deseori, atât executivul cât şi legislativul apelează la funcţionari
pentru a pune în practică propriile opţiuni cu privire la politicile publice. De asemenea,
funcţionarii fiind cei care se află cel mai aproape de cetăţeni, sunt purtătorii doleanţelor
acestora către legislativ.
Grupurile de interese sunt grupuri organizate de cetăţeni al căror scop este acela de a
se asigura că statul urmează anumite politici.Grupurile de interes sunt cele care aduc în
faţa autorităţilor guvernamentale, într-un mod organizat, opiniile publicului. Grupurile
de interese pun la dispoziţia autorităţilor informaţii, dar şi importante resurse financiare.
Modalităţile prin care se realizează sunt diferite, de la angajamente ocazionale (oficialii
cheamă grupuri de interese reprezentative pentru a-şi exprima opinia), până la
aranjamente formale (grupurile de interese sunt chemate să facă parte din diferite
comisii sau comitete guvernamentale)

Criteriul Tipuri de politici publice

- politica reglementară constă în adoptarea de norme
autoritare, prin care statul obligă sau interzice, libertăţile
individuale fiind astfel limitate (de exemplu, statul stabileşte
reguli de comportament);
Din punctul de - politica distributivă reprezintă o acţiune prin care puterea
vedere al autorizează cazuri speciale, desemnate nominal (de exemplu,
coercitiei: pentru a construi este nevoie de un permis special, acordat de
la caz la caz);
- politica redistributivă constă în aceea că puterea publică
adoptă anumite criterii ce conferă acces la anumite avantaje
unor grupuri de destinatari, iar aceştia sunt cei care decid dacă
utilizează sau nu acest avantaj (exemplu asigurările sociale
pentru care statul adoptă condiţii de vârstă şi statut economic
 pentru beneficiarii protecţiei sociale, iar cei ce îndeplinesc
aceste condiţii decid dacă utilizează sau nu această
posibilitate);
- politică constitutivă presupune faptul că acţiunea publică
defineşte reguli privind puterea (de exemplu crearea unui
minister al sporturilor influenţează prea puţin activitatea de zi
cu zi a unui sportiv, dar pentru autoritatea publică ministerul
respectiv constituie un mijloc de a interveni în activităţile
sportive).

Politicile publice sunt realizate de subsisteme administrative alcătuite din actori

care se confruntă cu o problemă publică. Termenul de actor include atât actori din

sfera socialului, cât si actori din structurile de stat, unii fiind mai mult implicaţi în

procesul administrativ, în timp ce alţii sunt simpli spectatori. Autorii politicilor

publice, denumiţi în literatura de specialitate policy-makers, reprezintă persoane sau

grupuri de decidenţi care, în mod intenţionat şi urmărind finalităţi precise determină

cursul unei acţiuni.

Actorii politicii se împart în următoarele categorii:

 oficialii aleşi (executivul şi legislativul);

 oficialii numiţi (funcţionarii);

 grupurile de interese;

 grupurile de universitari,

 cercetători şi consultanţi;

 mass-media.

Fiecare dintre actori are un rol bine definit în ciclul politicilor publice. Astfel:
 executivul sau guvernul are rolul cel mai important, el intervenind în
elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice. Executivul este cel
care iniţiază propuneri de politici publice;
 legislativul are un rol secundar deoarece nu iniţiază propuneri de politici
 publice. Rolul legislativului este să aprobe proiectele de legi , având astfel
posibilitatea să aducă amendamente acestora;
 grupurile de universitari, cercetători şi consultanţi sunt formate din
persoane care lucrează în universităţi, institute de cercetare, firme de
consultanţă şi alte organisme. Rolul lor este de a formula alternative de
politici. Grupurile de universitari şi cercetătorii au preocupări cu privire la
aspectele teoretice şi filosofice ale politicilor publice, în timp ce alte
organisme au preocupări şi de ordin practic cu privire la procesul
administrativ şi totodată dispun de resurse financiare suficiente pentru a-şi
promova opiniile.
 mass-media are rol de amplificator al problemelor publice sau al unor soluţii
promovate de grupurile de interese sau de alte organisme. Prin intermediul
mass-media anumite probleme sunt aduse în atenţia publicului.
In afara celor şase categorii de autori ai politicilor publice enunţate anterior, mai există
alte două şi anume: alegătorii şi partidele politice.
Alegătorii au un rol redus în procesul politicilor publice. Ei nu sunt implicaţi direct,
ci prin intermediul oamenilor politici aleşi ca reprezentanţi ai lor. Politicienii ţin cont de
opinia publică atunci când îşi formulează politicile, dar pot fi influenţaţi de experţii din
anumite domenii.
Partidele politice au rol indirect asupra politicilor publice prin intermediul membrilor
lor aflaţi în aparatul executiv. Doctrina politică a partidului din care un politician face
parte poate să influenţeze opţiunea acestuia către un anumit tip de politici publice.
Având drept criteriu capacitatea actorilor de a se mobiliza în jurul problemelor,
Cobb şi Elder au propus clasificarea acestora în: actori propriu-zişi şi grupuri de
public.
Actorii propriu-zişi se mobilizează la nivel social şi politic prin diferite forme de
participare şi organizare precum: partide, asociaţii, mişcări sociale. Cei mai activi
constituie grupuri de identificare, iar cei mai puţin activi devin grupuri de atenţie în
raport cu problemele.
Grupurile de public sau spectatorii se împart în două categorii: cei informaţi şi care
se implică formează publicul interesat, în timp ce aceea care nu se implică şi nu sunt
interesaţi formează publicul în general.
Beneficiarii politicilor publice reprezintă orice individ, comunitate, grup social vizat
(direct sau indirect) de implementarea politicii publice.
In literatura de specialitate sunt identificate mai multe categorii de beneficiari, dintre
care se pot enumera:
 consumatorii de bunuri, servicii publice, precum şi categoriile de cetăţeni în
general;
 mediul de afaceri (marii producători industriali, întreprinderi mici si mijlocii, etc.)
 organizaţii profesionale, sindicate;
 sectorul asociativ, organizaţii neguvernamentale, fundaţii;

 sectorul public, diferite niveluri ale administraţiei publice.

Pentru o anumită politică publică, importanţa beneficiarilor depinde de gradul în care
aceştia vor fi influenţaţi de implementarea politicii. Astfel, beneficiarii pot fi:
beneficiari direcţi şi beneficiari indirecţi.
 Beneficiarii direcţi reprezintă acele categorii de persoane care constituie grupul ţintă
al politicii publice şi asupra cărora se vor răsfrânge în primul rând rezultatele acesteia
(ex. şomerii sunt beneficiarii direcţi ai politicii de ocupare a forţei de muncă);

Beneficiarii indirecţi reprezintă acele categorii de persoane care suportă efectele

implementării politicii publice, fără să fie direct vizate de aceasta (ex. familiile în care
au existat şomeri care au beneficiat de politica de ocupare a forţei de muncă).
Pentru a formula corect obiectivele politicii publice dar şi pentru a stabili cât mai exact
rolul beneficiarilor şi modul în care implementarea politicii respective îi influenţează
este necesar să se realizeze o descriere cât mai detaliată a caracteristicilor socio-
economice relevante. Astfel de informaţii utile pot f i obţinute prin sondaje de opinie sau
focus-grupuri.Pentru descrierea beneficiarilor se pot utiliza mai multe tipuri de
indicatori: grupe de vârstă, nivel de educaţie, profesie, mediul de rezidenţă, zonă
geografică, statut economic, etnie, etc. Odată cu descrierea beneficiarilor este important
să se aibă în vedere şi grupurile care vor fi afectate negativ de implementarea politicii,
astfel încât, încă din primele etape ale formulării politicii să se cunoască dacă politica va
avea mai multe efecte pozitive decât negative.
2.3. Dimensiunile şi scopul politicilor publice

In literatura de specialitate se consideră că politica publică are două dimensiuni: o

dimensiune orizontală şi una verticală.
Dimensiunea verticală presupune că deciziile autorizate se transmit de sus în jos.
Decidenţii (miniştri, primari, preşedinţi, şefi de servicii) aleg mijloacele de soluţionare
a problemelor, pe care le transmit spre implementare funcţionarilor subordonaţi.In
cadrul acestei dimensiuni, se consideră că politica este enunţată şi aprobată de persoane
de la cel mai înalt nivel al guvernării. Dar, de cele mai multe ori aceste persoane ocupă
diferite funcţii pentru perioade scurte de timp în domenii în care este probabil să aibă
puţine cunoştinţe prealabile. Apare astfel nevoia ca aceste persoane să conducă un
organism larg de funcţionari care au mai multe cunoştinţe şi experienţă în domeniu decât
cei aflaţi la guvernare. De aceea, de cele mai multe ori se consideră că forţa
conducătoare pentru politică este reprezentată de funcţionarii din spatele liderului
politic.In concluzie, conform acestei dimensiuni, politica se exprimă prin legi şi ca
urmare locul în care ea se elaborează este legislativul
Dimensiunea orizontală priveşte politica drept o structurare a acţiunii care presupune
că relaţiile dintre participanţii la procesul politicii cunosc o oarecare autonomie.Astfel,
în cadrul acestei dimensiuni, deşi decidenţii trasează anumite direcţii de urmat,
structurile subordonate au posibilitatea să gestioneze problemele astfel încât să le
rezolve într-un mod cât mai avantajos pentru comunitate.In ultimul timp si în România
se urmăreşte creşterea autonomiei şi accentuarea procesului de descentralizare a
structurilor statului, astfel încât politicile publice locale să fie gestionate de către
autorităţile aflate cel mai aproape de cetăţeni şi care cunosc cel mai bine problemele
acestora.Activitatea politică implică adesea mobilizarea autorităţilor din afara
guvernului şi în mod similar şi a autorităţilor din afara tării.De exemplu, politica privind
consumul de droguri poate să implice reprezentanţi ai Bisericii, medici, avocaţi şi alte
persoane care doresc să vorbească cu autorităţile despre implicaţiile medicale şi morale
ale propunerilor de politică. De asemenea, tribunalele, pentru a fi neutre în rezolvarea
disputelor, trebuie să fie independente faţă de guvern.In cadrul dimensiunii orizontale,
autoritatea în cadrul guvernului nu este concentrată într-un punct, ci este difuzată în
cadrul sistemului. Apare astfel o dispersare a autorităţii la nivelurile locale şi regionale
ale guvernului.Cele două dimensiuni nu sunt alternative: fiecare tinde să o înglobeze pe
cealaltă, în sensul că implementarea deciziei autorizate presupune cooperarea şi a altor
persoane din afara liniei de autoritate ierarhică. De asemenea, înţelegerile ajunse pe
planul orizontal trebuie puse în aplicare prin instrumente ale dimensiunii verticale,
precum decizia ministrului, directive, regulamente, ordine, circulare.In cazul
dimensiunii verticale, se admite că există autori ai politicii: accentul este pus pe lege, aşa
că trebuie să existe persoane care fac legea.In cadrul dimensiunii orizontale este evident
că autoritatea ierarhică nu este suficientă şi că există mai mulţi actori participanţi la
procesul politic, iar negocierea şi consensul sunt cele mai importante.