Astfel, relaţiile sociale din domeniul finanţelor publice sunt reglementate de normele dreptului financiar. Faptul că scopul urmărit de dispoziţiile legale care reglementează relaţiile financiare este acela de a satisface nevoile statului, în primul rând, şi nu ale particularilor, face ca dreptul financiar să fie încadrat în diviziunea dreptului public. Dreptul financiar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează, în regim de drept public, constituirea, repartizarea și întrebuințarea fondurilor bănești ale statului și ale celorlalte colectivități publice, pentru satisfacerea intereselor generale ale societății. Dreptul financiar, ca ramură a sistemului dreptului, grupează toate normele juridice care reglementează relaţiile financiare. În cuprinsul dreptului financiar identificăm norme juridice relative la constituirea fondurilor şi contribuţiilor cuvenite bugetului public, la reglementarea cheltuielilor bugetare, la relaţiile dintre stat şi autorităţile colectivităţilor locale, pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de alta, relaţii care derivă din aplicarea acestor norme. 2. Activitatea financiară a statului Economia de piaţă este un mecanism complex de organizare şi funcţionare faţă de care statul nu rămâne un simplu spectator sau observator, ci este evident implicat, atât direct cât şi indirect. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridic- legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice şi condiţiile de exercitare a liberei iniţiative de către agenţii economici. De asemenea, în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine economia în ansamblu sau numai unele domenii şi zone, acordă subvenţii, mediază în conflictele de muncă. Implicarea statului în activitatea economico-financiară se realizează însă şi sub alte aspecte. Semnalăm existenţa la toate ţările a unui număr de firme aparţinând administraţiei de stat, centrale sau locale, care produc bunuri şi servicii şi funcţionează încadrându-se în economia de piaţă. Statul plăteşte numeroase salarii personalului care lucrează în administraţie, încasează impozite de la toţi agenţii economici cu venituri ce depăşesc un anumit nivel, impozite care în unele ţări reprezintă ponderi importante din produsul naţional, finanţează investiţii, acordă ajutoare, este un mare consumator de bunuri şi servicii pentru administraţie şi armată. Pornind de la această implicare a statului, în timp, s-a format la o parte din public şi din agenţii economici opinia după care guvernul este responsabil dacă preţurile cresc sau scad, dacă o firmă îşi încetează activitatea. În general, dacă ceva nu merge cum trebuie în economie sau chiar în viaţa socială şi de aceea el trebuie să se implice prin noi măsuri de înlăturare a relelor ce i se impută. Prin implicarea în viaţa social-economică, statul se dovedeşte un agent cu acţiuni complexe, folosind în acest scop mijloace, cum sunt: bugetul central şi bugetele locale, sistemul fiscal (de impunere), creditul, programarea economică etc. Cea mai amplă implicare a statului în economia de piaţă se realizează prin resursele sale financiare şi are loc în dublu sens: când se formează aceste resurse prin preluarea unei părţi, mai mari sau mai mici, din veniturile agenţilor economici şi când sunt cheltuite, pentru realizarea obiectivelor urmărite. Resursele financiare şi cheltuielile statului se concentrează în bugetul central, elaborat de puterea executivă - guvernul - şi bugetele locale, elaborate de administraţiile locale. Bugetul reprezintă un tablou, o balanţă cu două părţi, venituri şi cheltuieli, fiecare dintre acestea Fiind detaliate pe capitole, adică pe surse de venituri şi obiective de cheltuieli. Bugetul se stabileşte anticipat pe un an (care poate să coincidă sau nu cu cel calendaristic), iar veniturile şi cheltuielile sale sunt în funcţie de evoluţia pe care se estimează că o va avea economia. Principalele capitole la venituri sunt: impozite şi taxe pe salarii, venituri industriale, agricole, comerciale, bancare etc., cotizaţii pentru asigurările sociale şi venituri de la întreprinderile de stat, iar la cheltuieli: funcţionarea administraţiei publice, apărare, învăţământ, asigurări şi asistenţă socială, locuinţe şi afaceri economice. Atât în elaborarea cât şi în execuţia bugetului, se urmăreşte echilibrarea celor două părţi - a veniturilor cu cheltuielile. în general, în teoria şi practica economică, se consideră că un buget echilibrat exercită un efect neutru asupra economiei. Dacă însă totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile, bugetul este deficitar. Pentru a susţine totuşi cheltuielile fără acoperire în venituri, statul recurge fie la împrumuturi interne şi externe, fie la emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţie), fie la amândouă soluţiile. Împrumuturile făcute pentru acoperirea deficitului bugetar reprezintă datoria publică. Efectele deficitelor bugetare asupra economiei diferă în funcţie de durata lor. Când deficitul se manifestă pe termen scurt, poate avea anumite efecte stimulative, dar dacă se perpetuează în timp îndelungat are efecte negative sigure. În cazul în care veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar. Peste un anumit nivel, considerat minim, excedentul bugetar are efecte negative asupra economiei întrucât lasă nefolosite sau amână folosirea pentru mai târziu a unor resurse financiare. 3. Relaţiile financiare a. Consideraţii generale Relaţiile financiare din zilele noastre reprezintă rezultatul unui proces istoric complex, influenţat de evoluţia vieţii economico-sociale. Instituirea forţei publice statale a făcut necesară apariţia unor mecanisme de procurare a mijloacelor materiale şi băneşti pentru întreţinerea structurilor acesteia. Gradul de dezvoltare a relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi evoluţia statului, astfel că, privite în perspectivă istorică, se constată o evoluţie în acest sens de la societăţile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane a poporului, asigură realizarea şi promovarea intereselor publice, generale şi în acelaşi timp, comune unor categorii largi de resortisanţii ai săi. Statul asigură funcţionarea regulată şi continuă a serviciilor publice. Relaţiile financiare pot fi definite ca ansamblu al relaţiilor sociale, de natură economică, care apar în procesul de realizare şi repartizare a resurselor băneşti necesare statului pentru îndeplinirea sarcinilor publice. Investigarea ştiinţifică a relaţiilor financiare face obiect al mai multor ştiinţe, sub diverse unghiuri de abordare. Astfel, finanţele publice, ştiinţă cunoscută în alte versiuni şi ca economia sectorului public, studiază condiţiile care asigură funcţionarea sectorului public, raporturile dintre cheltuielile publice, sistemul de impozite şi alte resurse financiare. Adeseori, în vorbirea curentă se confundă noţiunea de bani cu aceea de finanţe, atribuindu-li-se acelaşi conţinut. În realitate, însă, sfera relaţiilor băneşti include şi pe cea a relaţiilor financiare. În ştiinţele economice se apreciază că finanţele sunt o parte a relaţiilor băneşti cu ajutorul cărora statul îşi constituie fondurile necesare asigurării nevoilor publice şi realizării intereselor generale. Pentru o delimitare mai exactă între noţiunea de bani şi cea de finanţe, se apreciază că sunt relaţii financiare numai acele relaţii băneşti care constituie un transfer fără echivalent direct şi imediat, în folosul societăţii. Trăsătura caracteristică a finanţelor constă în aceea că resursele băneşti mobilizate la fondurile publice, nu presupun din partea statului, acordarea unei contraprestaţii directe, imediate sau individualizate. Spre exemplu, sumele plătite sub forma impozitelor, nu sunt rambursabile în mod direct, adică nu presupun un contraserviciu direct şi imediat. Relaţiile băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe de altă parte, în care se constituie şi utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii, reprezintă tocmai conţinutul economic al finanţelor publice. Subliniem faptul că există şi alte relaţii băneşti care nu sunt relaţii financiare, ca, de exemplu: organizarea circulaţiei băneşti, plăţile pentru mărfuri, prestări de servicii, salarii etc. Etimologic, cuvântul finanţe provine de la latinescul finis, formându-se mai târziu expresia financia pecuniaria, care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani. Noţiunea de finanţe s-a răspândit mai ales în Franţa secolelor XVII-XVIII, cu înţelesul de “bani şi venituri publice destinate cheltuielilor statului”. În timp, conceptul finanţelor publice, întemeiat pe necesitatea unor operaţiuni financiare, de repartizare între cetăţeni a sarcinilor băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice sau a economiei financiare, ca activitate desfăşurată de către stat pentru procurarea resurselor publice, a devenit un concept consacrat în statele cu economie de piaţă. Printre funcţiile de bază ale finanţelor publice, recunoscute de doctrină, remarcăm: - funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti, numită şi funcţia de repartiţie; - funcţia de control asupra creării, repartiţiei, circulaţiei şi utilizării resurselor publice. b. Evoluţia finanţelor publice Privită din perspectivă istorică, noţiunea de “finanţe publice” a evoluat continuu, fiind supusă - de-a lungul timpului - unor numeroase şi profunde schimbări, în urma cărora şi-a conturat şi îmbogăţit conţinutul pe care îl are în prezent. În evoluţia finanţelor publice sunt remarcabile două etape importante, marcate de concepţii politice diferite care au dominat - în majoritatea statelor lumii - societatea omenească în decursul vremurilor modeme. Astfel, mai întâi, o lungă perioadă de timp, statul - ca supremă autoritate publică - nu s-a preocupat şi nu a intervenit în activitatea social-economică, decât în măsura în care acest lucru era strict necesar, dar - de la un anumit moment dat - preocuparea statului pentru mai buna desfăşurare a activităţilor economice şi sociale a sporit în mod constant, iar implicarea acestuia în influenţarea proceselor economico-sociale s-a făcut tot mai evidentă. Prin urmare, sub aspect evolutiv, se poate vorbi de perioada finanţelor publice clasice şi perioada finanţelor publice moderne, fiecare dintre acestea prezentând anumite trăsături particulare. Finanţele publice clasice. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, perioadă în care liberalismul politic domina dezvoltarea economico- socială a ţărilor europene, statul liberal era mai puţin preocupat de activităţile private, concentrându-şi atenţia şi limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale şi anume: apărarea naţională, ordinea publică, justiţia şi diplomaţia. În temeiul unei asemenea concepţii s-a considerat benefică evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţilor publice care ar fi putut perturba iniţiativa particulară, libera concurenţă şi acţiunea legilor obiective ale pieţei. Activitatea economică trebuia să rămână apanajul exclusiv al întreprinzătorilor particulari, orice participare a statului la viaţa economică fiind considerată contraindicată. În aceste condiţii, rolul finanţelor publice consta numai în asigurarea resurselor necesare funcţionării instituţiilor publice. Taxele, impozitele, împrumuturile, precum şi celelalte modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuiau în aşa fel concepute şi reglementate încât să aibă un caracter neutru, astfel încât să nu modifice relaţiile social-economice existente. În ceea ce priveşte execuţia bugetară, cerinţa fundamentală a unei corecte gestiuni era considerată aceea a asigurării echilibrului necesar între posibilităţile reale (veniturile bugetare) şi trebuinţele statului (cheltuielile bugetare). Finanţele publice moderne. Dacă în perioada amintită mai sus concepţia dominantă era aceea că statul trebuie să se rezume la îndeplinirea sarcinilor sale tradiţionale (cele vizând apărarea ţării, menţinerea ordinii interne şi întreţinerea relaţiilor diplomatice), după primul război mondial locul statului neintervenţionist a fost luat de statul intervenţionist care şi-a lărgit - în mod treptat, dar constant -sfera preocupărilor sale în domeniile economic şi social. Sub aspectul activităţii economice a statului se poate remarca creşterea rolului autorităţilor publice în influenţarea proceselor economice, manifestat prin cercetarea evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor sau atunci când acestea se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora. Toate acestea au condus la înfiinţarea unor întreprinderi publice şi societăţi comerciale cu capital mixt (public şi privat), acordarea de subvenţii şi facilităţi unităţilor economice private, luarea de către stat a unor măsuri menite să contribuie la combaterea şomajului şi la redresarea economiei stagnante. Schimbarea de concepţie a determinat reconsiderarea finanţelor publice dintr-un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor administraţiei de stat într- un mijloc de intervenţie a statului în viaţa social-economică, de exercitare a unei influenţe pozitive în organizarea întregii societăţi. Potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt concepute ca un mijloc de intervenţie pe plan social şi economic, dar continuând să acopere şi sarcinile administrative, respectiv să finanţeze cheltuieli ale statului. Sistemul de venituri (impozite şi taxe) reprezintă un mijloc foarte eficient de intervenţie al statului în viaţa social-economică, el permiţând ca din venituri să se acopere cheltuielile publice şi - totodată - să se asigure - pe de o parte - o anumită egalizare a condiţiilor sociale (constând în reducerea prin impozit a veniturilor mari, acordarea de facilităţi pentru categoriile defavorizate), iar pe de altă parte să se stimuleze dezvoltarea economică (prin crearea de facilităţi pentru activităţile rentabile). Printr-o politică fiscală condusă chibzuit, corect şi coerent bugetul de venituri şi cheltuieli publice poate deveni un mijloc deosebit de eficient pentru preluarea (prin intermediul impozitelor şi taxelor) a unei părţi din venitul naţional şi redistribuirea acesteia (prin intermediul cheltuielilor) pentru obiective economice şi sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate. Privite din perspectiva concepţiei moderne finanţele publice sunt definite în doctrină ca fiind “ştiinţa care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unei tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget, etc.” c. Structura finanţelor publice În toate statele lumii modeme, finanţele publice reprezintă acel ansamblu de acte şi operaţiuni financiare care apar şi se derulează în legătură cu constituirea, repartizarea şi utilizarea resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii. În vederea îndeplinirii rolului lor, finanţele publice au evoluat şi s-au perfecţionat continuu - între altele - şi sub aspectul componentelor lor structurale. Astfel, din cele mai vechi timpuri în structura finanţelor publice s-au evidenţiat două principale elemente distincte: venituri publice şi cheltuieli publice. Acestora li s-au adăugat - de-a lungul timpului - şi alte elemente, la fel de importante care contribuie la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare ce trebuie să existe între principalele componente ale finanţelor: bugetul statului - ca procedeu şi act de corelare a veniturilor cu cheltuieli publice, finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ- teritoriale - menite a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale, împrumuturile de stat sau creditul public - ca modalitate excepţională de completare a veniturilor publice necesare satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii, precum şi finanţele organizaţiilor internaţionale constituite prin contribuţiile băneşti ale statelor membre ale respectivelor organizaţii şi utilizate şi destinate acoperirii cheltuielilor de întreţinere şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în beneficiul tuturor ţărilor lumii. d. Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice Potrivit doctrinei economice şi juridice finanţele publice sunt raporturi social- economice (relaţii financiare) de formare şi repartizare, în formă bănească, a resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii. Finanţele publice, ca relaţii financiare, se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături particulare: - sunt relaţii sau raporturi cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării şi utilizării produsului social; - se prezintă în formă bănească deoarece, în cadrul producţiei de mărfuri şi a acţiunii legii valorii, procesul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţie al produsului social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici sau dintre aceştia şi persoanele fizice se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti (dar nu trebuie confundate finanţele = relaţiile financiare cu banii sau relaţiile băneşti, întrucât banii reprezintă o marfa, în timp ce finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti); - sunt relaţii fără echivalent, întrucât nu presupun, în mod necesar, o contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti; - mijloacele băneşti sub care se prezintă relaţiile financiare nu se rambursează. e. Funcţiile finanţelor publice În procesul formării, repartizării şi utilizării mijloacelor băneşti ale societăţii, finanţele publice îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în procesul de formare şi repartizare a mijloacelor băneşti şi, mai concret, în momentul repartiţiei produsului social şi a venitului naţional. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în două momente distincte: primul este acela al formării resurselor, iar cel de-al doilea acela al repartizării lor. În ceea ce priveşte formarea resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor sociale, aceasta se realizează prin mobilizarea unei părţi din sumele rezultate în urma repartiţiei primare a venitului naţional. Pe seama veniturilor băneşti primare finanţele contribuie la formarea de mijloace băneşti destinate constituirii de fonduri în contul persoanelor juridice şi a persoanelor fizice, care participă direct la reproducţia produsului social. Repartizarea mijloacelor băneşti, care reprezintăcel de-al doilea moment al funcţiei de repartiţie a finanţelor, se realizează în cadrul sau prin intermediul repartiţiei secundare (redistribuirea) a venitului naţional. Redistribuirea venitului naţional se realizează prin sistemul de preturi şi tarife aplicat bunurilor şi serviciilor, precum şi prin prestările de servicii cu caracter indirect productiv. Distribuirea şi redistribuirea venitului naţional conduc la formarea veniturilor finale ale statului, ale agenţilor economici şi ale persoanelor fizice. Funcţia de control a finanţelor publice are drept scop asigurarea respectării legilor şi creşterea eficientei economice printr-o mai bună administrare a banului public. Totodată, controlul exercitat de finanţe contribuie la realizarea echilibrului monetar, valutar şi financiar în economie Funcţia de control a finanţelor publice se exercită prin intermediul unor organe specializate ale statului: Ministerul Finanţelor, Curtea de Conturi. f. Structura relaţiilor financiare Aşa cum rezultă din analiza istorică a evoluţiei conceptului relaţiilor financiare, acestea s-au format în legătură cu apariţia, existenţa şi funcţionarea statului ca instituţie politică de organizare şi conducere a societăţii, îndeplinind rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia acestuia în vederea asigurării intereselor publice. Societăţile moderne au promovat principii noi de organizare a vieţii sociale, dând statului un rol diferit faţă de cel recunoscut în mod tradiţional. Prin aplicarea descentralizării administrative, statul a recunoscut dreptul colectivităţilor locale de a se ocupa de satisfacerea unor nevoi publice locale, de a asigura prestarea, în mod regulat şi continuu, de servicii publice în interesul comunităţii respective. Acest drept derivat, recunoscut de stat colectivităţilor locale, a dus la apariţia unor noi subiecte în raporturile de mobilizare a resurselor publice, la identificarea unei sfere a relaţiilor financiare denumită finanţele publice locale. Acestea au o evoluţie mai mult sau mai puţin autonomă faţă de cea a finanţelor statale, cu o structură de venituri şi cheltuieli coordonate prin bugetele locale ale colectivităţilor locale constituite în unităţile administrativ-teritoriale. În doctrina contemporană sunt recunoscute drept componente structurale ale relaţiilor financiare următoarele: bugetul public (de stat, asigurări sociale de stat şi local), veniturile publice, cheltuielile publice, împrumutul de stat şi finanţele locale ale colectivităţilor constituite în unităţile administrativ-teritoriale, controlul financiar. Având în vedere conţinutul relaţiilor financiare, aşa cum l-am definit anterior, considerăm că nu fac parte din structura relaţiilor financiare circulaţia bănească - monetară, valutară, precum şi relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital de stat în derularea obiectului lor de activitate. 4. Normele juridice de drept financiar Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de către aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează societatea respectivă. Prescriind o conduită tipică, generică şi normele dreptului financiar au un caracter general şi impersonal, fiind menite să se aplice la un număr nedeterminat de cazuri. Normele dreptului financiar sunt reguli de conduită, instituite de puterea publică, a căror aplicare este asigurată la nevoie prin forța coercitivă a statului. Se deosebesc de celelalte norme juridice prin obiectul specific de reglementare juridică format din actele și operațiunile ce alcătuiesc finanțele publice. Trăsătura normei juridice de a avea un aspect general prezintă unele particularităţi, în cazul actelor normative bugetare. Prin natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie să stabilească sarcini şi prevederi concrete, exprimate în cifre, privind elementele bugetului (venituri, cheltuieli, surse, destinaţii). De aceea, normele juridice cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor publice şi într-o anumită măsură şi a altor persoane juridice sau cetăţeni. Din punct de vedere al structurii logico-juridice, se remarcă faptul că şi normele dreptului financiar, cuprind cele trei elemente specifice: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Fiind o ramură componentă a diviziunii dreptului public, dispoziţiile normelor juridice de drept financiar au, în general, caracter imperativ. Dintre sancţiunile cuprinse în normele dreptului financiar au caracter specific amenda fiscală, pentru contravenţii prevăzute de norme ale dreptului financiar, majorările de întârziere pentru neplata în termenele legale a obligaţiilor bugetare, suspendarea creditării, supravegherea activităţii economico-financiare etc.
Macroeconomia simplificată, investiția prin interpretarea piețelor financiare: Cum să citim și să înțelegem piețele financiare pentru a investi în mod conștient datorită datelor furnizate de macroeconomie