Sunteți pe pagina 1din 10

CAPITOLUL I.

DREPTUL FINANCIAR – RAMURĂ A SISTEMULUI DREPTULUI

1. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar


Astfel, relaţiile sociale din domeniul finanţelor publice sunt reglementate de
normele dreptului financiar. Faptul că scopul urmărit de dispoziţiile legale care
reglementează relaţiile financiare este acela de a satisface nevoile statului, în primul
rând, şi nu ale particularilor, face ca dreptul financiar să fie încadrat în diviziunea
dreptului public.
Dreptul financiar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează, în regim de drept public, constituirea, repartizarea și întrebuințarea
fondurilor bănești ale statului și ale celorlalte colectivități publice, pentru satisfacerea
intereselor generale ale societății.
Dreptul financiar, ca ramură a sistemului dreptului, grupează toate normele
juridice care reglementează relaţiile financiare. În cuprinsul dreptului financiar
identificăm norme juridice relative la constituirea fondurilor şi contribuţiilor cuvenite
bugetului public, la reglementarea cheltuielilor bugetare, la relaţiile dintre stat şi
autorităţile colectivităţilor locale, pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de
alta, relaţii care derivă din aplicarea acestor norme.
2. Activitatea financiară a statului
Economia de piaţă este un mecanism complex de organizare şi funcţionare
faţă de care statul nu rămâne un simplu spectator sau observator, ci este evident
implicat, atât direct cât şi indirect. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridic-
legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice şi condiţiile de exercitare a liberei
iniţiative de către agenţii economici. De asemenea, în anumite împrejurări, ia măsuri
pentru a susţine economia în ansamblu sau numai unele domenii şi zone, acordă
subvenţii, mediază în conflictele de muncă.
Implicarea statului în activitatea economico-financiară se realizează însă şi
sub alte aspecte. Semnalăm existenţa la toate ţările a unui număr de firme
aparţinând administraţiei de stat, centrale sau locale, care produc bunuri şi servicii şi
funcţionează încadrându-se în economia de piaţă. Statul plăteşte numeroase salarii
personalului care lucrează în administraţie, încasează impozite de la toţi agenţii
economici cu venituri ce depăşesc un anumit nivel, impozite care în unele ţări
reprezintă ponderi importante din produsul naţional, finanţează investiţii, acordă
ajutoare, este un mare consumator de bunuri şi servicii pentru administraţie şi
armată.
Pornind de la această implicare a statului, în timp, s-a format la o parte din
public şi din agenţii economici opinia după care guvernul este responsabil dacă
preţurile cresc sau scad, dacă o firmă îşi încetează activitatea. În general, dacă ceva
nu merge cum trebuie în economie sau chiar în viaţa socială şi de aceea el trebuie să
se implice prin noi măsuri de înlăturare a relelor ce i se impută.
Prin implicarea în viaţa social-economică, statul se dovedeşte un agent cu
acţiuni complexe, folosind în acest scop mijloace, cum sunt: bugetul central şi
bugetele locale, sistemul fiscal (de impunere), creditul, programarea economică etc.
Cea mai amplă implicare a statului în economia de piaţă se realizează prin
resursele sale financiare şi are loc în dublu sens: când se formează aceste resurse
prin preluarea unei părţi, mai mari sau mai mici, din veniturile agenţilor economici şi
când sunt cheltuite, pentru realizarea obiectivelor urmărite.
Resursele financiare şi cheltuielile statului se concentrează în bugetul
central, elaborat de puterea executivă - guvernul - şi bugetele locale, elaborate de
administraţiile locale. Bugetul reprezintă un tablou, o balanţă cu două părţi, venituri şi
cheltuieli, fiecare dintre acestea Fiind detaliate pe capitole, adică pe surse de venituri
şi obiective de cheltuieli. Bugetul se stabileşte anticipat pe un an (care poate să
coincidă sau nu cu cel calendaristic), iar veniturile şi cheltuielile sale sunt în funcţie
de evoluţia pe care se estimează că o va avea economia. Principalele capitole la
venituri sunt: impozite şi taxe pe salarii, venituri industriale, agricole, comerciale,
bancare etc., cotizaţii pentru asigurările sociale şi venituri de la întreprinderile de stat,
iar la cheltuieli: funcţionarea administraţiei publice, apărare, învăţământ, asigurări şi
asistenţă socială, locuinţe şi afaceri economice.
Atât în elaborarea cât şi în execuţia bugetului, se urmăreşte echilibrarea
celor două părţi - a veniturilor cu cheltuielile. în general, în teoria şi practica
economică, se consideră că un buget echilibrat exercită un efect neutru asupra
economiei. Dacă însă totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile, bugetul este deficitar.
Pentru a susţine totuşi cheltuielile fără acoperire în venituri, statul recurge fie la
împrumuturi interne şi externe, fie la emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi
servicii (inflaţie), fie la amândouă soluţiile. Împrumuturile făcute pentru acoperirea
deficitului bugetar reprezintă datoria publică.
Efectele deficitelor bugetare asupra economiei diferă în funcţie de durata lor.
Când deficitul se manifestă pe termen scurt, poate avea anumite efecte stimulative,
dar dacă se perpetuează în timp îndelungat are efecte negative sigure.
În cazul în care veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar.
Peste un anumit nivel, considerat minim, excedentul bugetar are efecte negative
asupra economiei întrucât lasă nefolosite sau amână folosirea pentru mai târziu a
unor resurse financiare.
3. Relaţiile financiare
a. Consideraţii generale
Relaţiile financiare din zilele noastre reprezintă rezultatul unui proces istoric
complex, influenţat de evoluţia vieţii economico-sociale. Instituirea forţei publice
statale a făcut necesară apariţia unor mecanisme de procurare a mijloacelor
materiale şi băneşti pentru întreţinerea structurilor acesteia.
Gradul de dezvoltare a relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi
evoluţia statului, astfel că, privite în perspectivă istorică, se constată o evoluţie în
acest sens de la societăţile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii
suverane a poporului, asigură realizarea şi promovarea intereselor publice, generale
şi în acelaşi timp, comune unor categorii largi de resortisanţii ai săi. Statul asigură
funcţionarea regulată şi continuă a serviciilor publice.
Relaţiile financiare pot fi definite ca ansamblu al relaţiilor sociale, de natură
economică, care apar în procesul de realizare şi repartizare a resurselor băneşti
necesare statului pentru îndeplinirea sarcinilor publice.
Investigarea ştiinţifică a relaţiilor financiare face obiect al mai multor ştiinţe,
sub diverse unghiuri de abordare. Astfel, finanţele publice, ştiinţă cunoscută în alte
versiuni şi ca economia sectorului public, studiază condiţiile care asigură
funcţionarea sectorului public, raporturile dintre cheltuielile publice, sistemul de
impozite şi alte resurse financiare.
Adeseori, în vorbirea curentă se confundă noţiunea de bani cu aceea de
finanţe, atribuindu-li-se acelaşi conţinut. În realitate, însă, sfera relaţiilor băneşti
include şi pe cea a relaţiilor financiare. În ştiinţele economice se apreciază că
finanţele sunt o parte a relaţiilor băneşti cu ajutorul cărora statul îşi constituie
fondurile necesare asigurării nevoilor publice şi realizării intereselor generale.
Pentru o delimitare mai exactă între noţiunea de bani şi cea de finanţe, se
apreciază că sunt relaţii financiare numai acele relaţii băneşti care constituie un
transfer fără echivalent direct şi imediat, în folosul societăţii.
Trăsătura caracteristică a finanţelor constă în aceea că resursele băneşti
mobilizate la fondurile publice, nu presupun din partea statului, acordarea unei
contraprestaţii directe, imediate sau individualizate. Spre exemplu, sumele plătite sub
forma impozitelor, nu sunt rambursabile în mod direct, adică nu presupun un
contraserviciu direct şi imediat.
Relaţiile băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe
de altă parte, în care se constituie şi utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii
intereselor generale ale societăţii, reprezintă tocmai conţinutul economic al finanţelor
publice.
Subliniem faptul că există şi alte relaţii băneşti care nu sunt relaţii financiare,
ca, de exemplu: organizarea circulaţiei băneşti, plăţile pentru mărfuri, prestări de
servicii, salarii etc.
Etimologic, cuvântul finanţe provine de la latinescul finis, formându-se mai
târziu expresia financia pecuniaria, care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială
prin plata unei sume de bani. Noţiunea de finanţe s-a răspândit mai ales în Franţa
secolelor XVII-XVIII, cu înţelesul de “bani şi venituri publice destinate cheltuielilor
statului”.
În timp, conceptul finanţelor publice, întemeiat pe necesitatea unor
operaţiuni financiare, de repartizare între cetăţeni a sarcinilor băneşti pentru
acoperirea cheltuielilor publice sau a economiei financiare, ca activitate desfăşurată
de către stat pentru procurarea resurselor publice, a devenit un concept consacrat în
statele cu economie de piaţă.
Printre funcţiile de bază ale finanţelor publice, recunoscute de doctrină,
remarcăm:
- funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti, numită şi
funcţia de repartiţie;
- funcţia de control asupra creării, repartiţiei, circulaţiei şi utilizării resurselor
publice.
b. Evoluţia finanţelor publice
Privită din perspectivă istorică, noţiunea de “finanţe publice” a evoluat
continuu, fiind supusă - de-a lungul timpului - unor numeroase şi profunde schimbări,
în urma cărora şi-a conturat şi îmbogăţit conţinutul pe care îl are în prezent.
În evoluţia finanţelor publice sunt remarcabile două etape importante,
marcate de concepţii politice diferite care au dominat - în majoritatea statelor lumii -
societatea omenească în decursul vremurilor modeme.
Astfel, mai întâi, o lungă perioadă de timp, statul - ca supremă autoritate
publică - nu s-a preocupat şi nu a intervenit în activitatea social-economică, decât în
măsura în care acest lucru era strict necesar, dar - de la un anumit moment dat -
preocuparea statului pentru mai buna desfăşurare a activităţilor economice şi sociale
a sporit în mod constant, iar implicarea acestuia în influenţarea proceselor
economico-sociale s-a făcut tot mai evidentă.
Prin urmare, sub aspect evolutiv, se poate vorbi de perioada finanţelor
publice clasice şi perioada finanţelor publice moderne, fiecare dintre acestea
prezentând anumite trăsături particulare.
Finanţele publice clasice. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, perioadă în care liberalismul politic domina dezvoltarea economico-
socială a ţărilor europene, statul liberal era mai puţin preocupat de activităţile private,
concentrându-şi atenţia şi limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale şi
anume: apărarea naţională, ordinea publică, justiţia şi diplomaţia.
În temeiul unei asemenea concepţii s-a considerat benefică evitarea oricărei
intervenţii din partea autorităţilor publice care ar fi putut perturba iniţiativa particulară,
libera concurenţă şi acţiunea legilor obiective ale pieţei. Activitatea economică trebuia
să rămână apanajul exclusiv al întreprinzătorilor particulari, orice participare a statului
la viaţa economică fiind considerată contraindicată.
În aceste condiţii, rolul finanţelor publice consta numai în asigurarea
resurselor necesare funcţionării instituţiilor publice. Taxele, impozitele, împrumuturile,
precum şi celelalte modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuiau în aşa fel
concepute şi reglementate încât să aibă un caracter neutru, astfel încât să nu
modifice relaţiile social-economice existente.
În ceea ce priveşte execuţia bugetară, cerinţa fundamentală a unei corecte
gestiuni era considerată aceea a asigurării echilibrului necesar între posibilităţile
reale (veniturile bugetare) şi trebuinţele statului (cheltuielile bugetare).
Finanţele publice moderne. Dacă în perioada amintită mai sus concepţia
dominantă era aceea că statul trebuie să se rezume la îndeplinirea sarcinilor sale
tradiţionale (cele vizând apărarea ţării, menţinerea ordinii interne şi întreţinerea
relaţiilor diplomatice), după primul război mondial locul statului neintervenţionist a
fost luat de statul intervenţionist care şi-a lărgit - în mod treptat, dar constant -sfera
preocupărilor sale în domeniile economic şi social.
Sub aspectul activităţii economice a statului se poate remarca creşterea
rolului autorităţilor publice în influenţarea proceselor economice, manifestat prin
cercetarea evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor sau atunci când acestea
se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora. Toate
acestea au condus la înfiinţarea unor întreprinderi publice şi societăţi comerciale cu
capital mixt (public şi privat), acordarea de subvenţii şi facilităţi unităţilor economice
private, luarea de către stat a unor măsuri menite să contribuie la combaterea
şomajului şi la redresarea economiei stagnante.
Schimbarea de concepţie a determinat reconsiderarea finanţelor publice
dintr-un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor administraţiei de stat într-
un mijloc de intervenţie a statului în viaţa social-economică, de exercitare a unei
influenţe pozitive în organizarea întregii societăţi.
Potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt concepute ca un mijloc de
intervenţie pe plan social şi economic, dar continuând să acopere şi sarcinile
administrative, respectiv să finanţeze cheltuieli ale statului.
Sistemul de venituri (impozite şi taxe) reprezintă un mijloc foarte eficient de
intervenţie al statului în viaţa social-economică, el permiţând ca din venituri să se
acopere cheltuielile publice şi - totodată - să se asigure - pe de o parte - o anumită
egalizare a condiţiilor sociale (constând în reducerea prin impozit a veniturilor mari,
acordarea de facilităţi pentru categoriile defavorizate), iar pe de altă parte să se
stimuleze dezvoltarea economică (prin crearea de facilităţi pentru activităţile
rentabile).
Printr-o politică fiscală condusă chibzuit, corect şi coerent bugetul de
venituri şi cheltuieli publice poate deveni un mijloc deosebit de eficient pentru
preluarea (prin intermediul impozitelor şi taxelor) a unei părţi din venitul naţional şi
redistribuirea acesteia (prin intermediul cheltuielilor) pentru obiective economice şi
sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate.
Privite din perspectiva concepţiei moderne finanţele publice sunt definite în
doctrină ca fiind “ştiinţa care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator
al unei tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi,
procedee monetare, buget, etc.”
c. Structura finanţelor publice
În toate statele lumii modeme, finanţele publice reprezintă acel ansamblu de
acte şi operaţiuni financiare care apar şi se derulează în legătură cu constituirea,
repartizarea şi utilizarea resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a
societăţii.
În vederea îndeplinirii rolului lor, finanţele publice au evoluat şi s-au
perfecţionat continuu - între altele - şi sub aspectul componentelor lor structurale.
Astfel, din cele mai vechi timpuri în structura finanţelor publice s-au evidenţiat două
principale elemente distincte: venituri publice şi cheltuieli publice. Acestora li s-au
adăugat - de-a lungul timpului - şi alte elemente, la fel de importante care contribuie
la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare ce trebuie să existe între principalele
componente ale finanţelor: bugetul statului - ca procedeu şi act de corelare a
veniturilor cu cheltuieli publice, finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale - menite a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale,
împrumuturile de stat sau creditul public - ca modalitate excepţională de completare
a veniturilor publice necesare satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii, precum
şi finanţele organizaţiilor internaţionale constituite prin contribuţiile băneşti ale statelor
membre ale respectivelor organizaţii şi utilizate şi destinate acoperirii cheltuielilor de
întreţinere şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în beneficiul tuturor ţărilor lumii.
d. Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice
Potrivit doctrinei economice şi juridice finanţele publice sunt raporturi social-
economice (relaţii financiare) de formare şi repartizare, în formă bănească, a
resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii.
Finanţele publice, ca relaţii financiare, se caracterizează, în principal, prin
următoarele trăsături particulare:
- sunt relaţii sau raporturi cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul
formării, repartizării şi utilizării produsului social;
- se prezintă în formă bănească deoarece, în cadrul producţiei de mărfuri şi
a acţiunii legii valorii, procesul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor,
repartiţie al produsului social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile
dintre agenţii economici sau dintre aceştia şi persoanele fizice se exprimă prin
intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti (dar nu trebuie confundate finanţele
= relaţiile financiare cu banii sau relaţiile băneşti, întrucât banii reprezintă o marfa, în
timp ce finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor
băneşti);
- sunt relaţii fără echivalent, întrucât nu presupun, în mod necesar, o
contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti;
- mijloacele băneşti sub care se prezintă relaţiile financiare nu se
rambursează.
e. Funcţiile finanţelor publice
În procesul formării, repartizării şi utilizării mijloacelor băneşti ale societăţii,
finanţele publice îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în procesul de formare
şi repartizare a mijloacelor băneşti şi, mai concret, în momentul repartiţiei produsului
social şi a venitului naţional. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în
două momente distincte: primul este acela al formării resurselor, iar cel de-al doilea
acela al repartizării lor.
În ceea ce priveşte formarea resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor
sociale, aceasta se realizează prin mobilizarea unei părţi din sumele rezultate în
urma repartiţiei primare a venitului naţional. Pe seama veniturilor băneşti primare
finanţele contribuie la formarea de mijloace băneşti destinate constituirii de fonduri în
contul persoanelor juridice şi a persoanelor fizice, care participă direct la reproducţia
produsului social.
Repartizarea mijloacelor băneşti, care reprezintăcel de-al doilea moment al
funcţiei de repartiţie a finanţelor, se realizează în cadrul sau prin intermediul
repartiţiei secundare (redistribuirea) a venitului naţional. Redistribuirea venitului
naţional se realizează prin sistemul de preturi şi tarife aplicat bunurilor şi serviciilor,
precum şi prin prestările de servicii cu caracter indirect productiv.
Distribuirea şi redistribuirea venitului naţional conduc la formarea veniturilor
finale ale statului, ale agenţilor economici şi ale persoanelor fizice.
Funcţia de control a finanţelor publice are drept scop asigurarea respectării
legilor şi creşterea eficientei economice printr-o mai bună administrare a banului
public. Totodată, controlul exercitat de finanţe contribuie la realizarea echilibrului
monetar, valutar şi financiar în economie Funcţia de control a finanţelor publice se
exercită prin intermediul unor organe specializate ale statului: Ministerul Finanţelor,
Curtea de Conturi.
f. Structura relaţiilor financiare
Aşa cum rezultă din analiza istorică a evoluţiei conceptului relaţiilor
financiare, acestea s-au format în legătură cu apariţia, existenţa şi funcţionarea
statului ca instituţie politică de organizare şi conducere a societăţii, îndeplinind rolul
de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia acestuia în vederea asigurării intereselor
publice.
Societăţile moderne au promovat principii noi de organizare a vieţii sociale,
dând statului un rol diferit faţă de cel recunoscut în mod tradiţional. Prin aplicarea
descentralizării administrative, statul a recunoscut dreptul colectivităţilor locale de a
se ocupa de satisfacerea unor nevoi publice locale, de a asigura prestarea, în mod
regulat şi continuu, de servicii publice în interesul comunităţii respective.
Acest drept derivat, recunoscut de stat colectivităţilor locale, a dus la apariţia
unor noi subiecte în raporturile de mobilizare a resurselor publice, la identificarea
unei sfere a relaţiilor financiare denumită finanţele publice locale. Acestea au o
evoluţie mai mult sau mai puţin autonomă faţă de cea a finanţelor statale, cu o
structură de venituri şi cheltuieli coordonate prin bugetele locale ale colectivităţilor
locale constituite în unităţile administrativ-teritoriale.
În doctrina contemporană sunt recunoscute drept componente structurale
ale relaţiilor financiare următoarele: bugetul public (de stat, asigurări sociale de stat şi
local), veniturile publice, cheltuielile publice, împrumutul de stat şi finanţele locale ale
colectivităţilor constituite în unităţile administrativ-teritoriale, controlul financiar.
Având în vedere conţinutul relaţiilor financiare, aşa cum l-am definit anterior,
considerăm că nu fac parte din structura relaţiilor financiare circulaţia bănească -
monetară, valutară, precum şi relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital
de stat în derularea obiectului lor de activitate.
4. Normele juridice de drept financiar
Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită,
instituită de puterea publică sau recunoscută de către aceasta, a cărei respectare
este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau
regulii de drept corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura convieţuirea
socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării
relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează societatea respectivă.
Prescriind o conduită tipică, generică şi normele dreptului financiar au un
caracter general şi impersonal, fiind menite să se aplice la un număr nedeterminat de
cazuri.
Normele dreptului financiar sunt reguli de conduită, instituite de puterea
publică, a căror aplicare este asigurată la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Se deosebesc de celelalte norme juridice prin obiectul specific de
reglementare juridică format din actele și operațiunile ce alcătuiesc finanțele publice.
Trăsătura normei juridice de a avea un aspect general prezintă unele
particularităţi, în cazul actelor normative bugetare. Prin natura lor, legile pentru
aprobarea bugetului trebuie să stabilească sarcini şi prevederi concrete, exprimate în
cifre, privind elementele bugetului (venituri, cheltuieli, surse, destinaţii). De aceea,
normele juridice cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un
cadru precis în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor
publice şi într-o anumită măsură şi a altor persoane juridice sau cetăţeni.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, se remarcă faptul că şi
normele dreptului financiar, cuprind cele trei elemente specifice: ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.
Fiind o ramură componentă a diviziunii dreptului public, dispoziţiile normelor
juridice de drept financiar au, în general, caracter imperativ. Dintre sancţiunile
cuprinse în normele dreptului financiar au caracter specific amenda fiscală, pentru
contravenţii prevăzute de norme ale dreptului financiar, majorările de întârziere
pentru neplata în termenele legale a obligaţiilor bugetare, suspendarea creditării,
supravegherea activităţii economico-financiare etc.

S-ar putea să vă placă și