Asim Camelia-Iuliana

A XII-a B

Omul – subiect al reflecţiei filosofice

Omul este cea mai mare dintre toate minunile. (Sofocle, Antigona)

Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt şi a celor ce nu sunt că
nu sunt. (Protagoras din Abdera, 481-411)

Există raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte; doar inima ne apropie de

ele. (Blaise Pascal, 1623-1662)

Nimic nu este mai straniu în fiinţa umană decât contradicţiile pe care le

descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile. (Blaise Pascal, 1623-1662)

„La urma urmei ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în
comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de
îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din
care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere
păstrează, în ordinea lucruilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea
naturii. Tot ce poate face ea estede a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor
de mijloc, veşnic disperată că că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici
finalitatea. Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoaştinţele
noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a
ignora totul în mod absolut” (Blaise Pascal)

Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să
vorbească mai curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de sistemele
filosofice care-şi propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde temeiurile existenţei sau
de a interpreta ordinea universală, se conturează acest „miracol uman”. Unii filosofi
încearcă să surprindă articulaţiile umanului prin construcţii teoretice de natură
metafizică, alţii se îndreaptă către interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc
cei care încearcă să înţeleagă natura umană raportând-o la lumea exterioară,
circumscriind-o unei realităţi  în care omul ocupă un loc privilegiat.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE ÎN FILOSOFIE:

(1). TEORII DESCRIPTIVE – omul este prezentat aşa cum este

el. Exemple: psihologia (descrie: comportamentul obiectiv, măsurabil, relaţiile cu
ceilalţi, formarea şi evoluţia Eu-lui etc.), psihologia socială (abordează
comportamentul mulţimilor sau al grupurilor umane), istoria (studiază evenimentele şi
 Asim Camelia-Iuliana
A XII-a B

corelaţiile dintre ele, legile generale care determină evoluţia formelor de societate,
mentalităţile, imaginarul colectiv), sociologia (studiază relaţiile umane în interiorul
grupurilor sociale şi în grupurile sociale), politologia (interesată de structura şi
exercitarea puterii), antropologia (studiul originii şi evoluţiei omului) etc.

(2). TEORII NORMATIVE – omul este prezentat nu aşa cum este el, ci cum ar

trebui să fie. Exemple: estetica (studiul
frumosului), epistemologia şi gnoseologia (limitele cunoaşterii sau posibilitatea
schimbării socialului prin intermediul cunoaşterii), etica şi morala, dreptul
natural (cum să mediem între natura umană şi organizarea relaţiilor umane), filosofia
religiei etc.

Abordarea filosofică a omului este centrată mai mult pe punerea

problemei (a întrebării) şi mai puţin pe soluţia sau răspunsul care poate fi oferit.

Fiecare disciplină (psihologia, sociologia, istoria, antropologia etc.) dintre cele

studiate oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anumită trăsătură a omului –
însă toate răspunsurile unor astfel de ştiinţe par să fie nesatisfăcătoare, întrucât par să
scape din vedere tocmai esenţialul: profunzimea şi dramatismul condiţiei umane.
Filosofia pare să fie disciplina care îşi asumă tocmai surprinderea acestei dimensiuni a
naturii umane. Totodată acestea sunt puncte de vedere reducţioniste, limitând
complexitatea la unele aspecte considerate relevante.

Când un filosof abordează natura umană el poate să plece de la premisa sau

presupoziţia că omul are întradevăr o natură dată, că este ceva, că are una sau mai
multe trăsături esenţiale care-i sunt definitorii. CE ESTE OMUL? devine în
filosofie:

1. O întrebare de tipul: PRIN CE SE DEFINEŞTE OMUL?, CARE SUNT

TRĂSĂTURILE CARE FAC DINTR-O ENTITATE O FIINŢĂ UMANĂ? De
exemplu: SOCIABILITATEA, LIMBAJUL, ANTICIPAREA, GÂNDIREA,
CREAŢIA, LIBERTATEA etc. – toate sunt atribute specifice, definitorii omului.
2. O întrebare de tipul: CUM SE POATE CONSTITUI OMUL? sau CUM
POATE DEVENI CINEVA SAU CEVA UMAN? (ÎN SENSUL CĂ OMUL NU
ARE ÎNCĂ O NATURĂ DATĂ, CI SE CONSTRUIEŞTE – EXISTENŢA/trăirea
concretă PRECEDĂ ESENŢA/ceea ce defineşte natura umană)

Alţi filosofi au considerat că însăşi întrebarea CE ESTE OMUL? este lipsită de

legitimitate, că este greşit formulată. Vezi istorisirea legată de Platon cu privire la
definiţia pe care mentorul Academiei a dat-o omului – „animal biped şi fără pene”, la
care Diogene a replicat jumulind un cocoş şi arătându-l mulţimii ar fi exclamat: „iată
omul lui Platon”. Autorul Dialogurilor s-ar fi simţit atunci dator să adauge: „şi cu
unghii late” (relatare după Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, p.
203)

UNII FILOSOFI au considerat că OMUL ARE O NATURĂ DATĂ IAR

ELEMENTELE DEFINITORII PENTRU NATURA UMANĂ SUNT:
Asim Camelia-Iuliana
A XII-a B

 SOCIABILITATEA (ARISTOTEL)
 CAPACITATEA DE A DA VALOARE LUCRURILOR, DE A FI MĂSURA
LOR (PROTAGORAS)
 CREAŢIA (Lucian BLAGA)
 CUGETAREA (Rene DESCARTES)
 OMUL TREBUIE ÎNTOTDEAUNA TRATAT CA UN SCOP ŞI
NICIODATĂ CA UN MIJLOC  (Immanuel KANT)
 OMUL ESTE O ETAPĂ EVOLUTIVĂ CARE TREBUIE
DEPĂŞITĂ (Friedrich NIETZSCHE)
 FIINŢĂ ÎNZESTRATĂ CU ABILITATEA DE A FABRICA
UNELTE (Henri BERGSON)
 OMUL ESTE ÎN PRIMUL RÂND INTERIORITATE (Sf. AUGUSTIN şi
Rene DESCARTES)
 OMUL ESTE O CONŞTIINŢĂ – PROIECT, EL DEVINE, SE FACE, SE
CONSTRUIEŞTE (J. P. SARTRE)
 OMUL ESTE IMAGO DEI – CREAŢIE A DIVINITĂŢII (Sf. AUGUSTIN)

Se susţine cu îndreptăţire că, într-un anumit fel, toate problemele centrale ale filosofiei
se subordonează celei a înţelegerii şi explicării fiinţei umane. Cine este omul? Înseşi
cele patru întrebări kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, îndreptăţesc
această afirmaţie: 1. Ce pot să ştiu? 2. Ce trebuie să fac? 3. Ce mi-e permis să
sper? 4. Ce este omul? „Nici o epocă – afirma Martin Heidegger – nu a beneficiat de
cunoştinţe atât de numeroase şi variate asupra omului aşa cum este a noastră. În
nici o epocă, decât aceasta, nu s-au expus sub o formă mai captivantă şi mai
seducătoare cunoştinţele asupra omului. Nici o epocă, până în zilele noastre, nu a
fost capabilă să facă accesibilă această cunoaştere cu rapiditatea şi uşurinţa epocii
noastre. Şi totuşi, niciodată nu s-a ştiut mai puţin ce este omul. În nici o epocă
omul nu a ridicat atâtea probleme ca în prezent”.

În contextul naturii, omul este fiinţă solitară; pentru a deveni el însuşi, pentru a deveni
om, el trebuie să existe cu fiinţe care-i împărtăşesc destinul, cu semenii săi. Ca
membru al comunităţii, omul se distinge prin rasă, sex, naţiune, generaţie, mediu
cultural, situaţie economică şi socială etc.; totuşi, el nu poate fi definit doar prin aceste
determinări care-l transformă într-un atom social, membru al unei colecţii de indivizi,
parte a unei structuri care îl închide. Ca să existe cu adevărat, omul trebuie să se
implice în activitatea asupra lui însuşi şi asupra lumii; doar prin realizare personală
omul devine conştient că este el însuşi, că domină viaţa şi se poate autodepăşi. „Cât
timp vor exista oameni – scria Karl Jaspers – aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta
să se cucerească pe ei înşişi. Acela care se întreabă ce este Omul ar dori să obţină
singura imagine valabilă şi veridică a Omului, să vadă omul însuşi şi cu toate
acestea el nu poate s-o facă. Demnitatea omului este de a fi reprezentantul
nedefinitului. Dacă omul este ceea ce este, aceasta se datoreşte faptului că el
recunoaşte această demnitate în el însuşi şi la toţi ceilalţi oameni. Kant a spus-o
într-o formă admirabil de simplă: nimeni nu poate considera omul ca mijloc;
fiecare om este un scop în sine”.
Asim Camelia-Iuliana
A XII-a B