Nu rînji încă, nu ți-ai găsit omul
Paul Mihalache
Claudiu Komartin (n. 1983) și-a
sub- minat permanent și sistematic
calitatea de poet prin activitatea
editorială și prin cea de promotor al
literaturii. Toată lumea (li-
terară) știe de Institutul Blecher și de
Poesis Internațional. Însă Claudiu (autor
a șapte
volume de versuri) este în egală
măsură un poet reprezentativ pentru
poezia româneas- că din ultimele
două decenii. Poem pentru
cei din urmă (din volumul Cobalt) este
unul
dintre cele mai influente (și reușite)
texte în versuri din ultimii ani.
Autoportret în flama de sudură
echivalea-
ză cu deplina maturitate poetică a
autoru- lui. O carte dură și densă,
fără lianți, care reconfigurează
printr-un colaj de zoom-uri imaginea
unei lumi post-apocaliptice: „un
satelit pierdut o jumătate de secol a
înce- put să emită/ cerând să afle
dacă e adevărat că ne-am căsăpit
între timp.” Tonul nu este unul
resentimentar sau autocompătimitor
(autoironic – da: „problemele
urgente-ale omenirii mă deprimă cu
stil”). Nu îmi vine în minte vreun alt
volum recent de poezie cu care să îl
compar, ci albumul lui Roger
Waters, Amused to Death: „This species
has
amused itself to death”.
Poezie protestatară se scrie, și încă
des- tul de mult. Însă unul dintre
meritele cărții (care o diferențiază de
restul) este cel de a găsi un echilibru
între mesaj și formă poe- tică.
Controlul asupra textului nu inhibă,
ci dozează sensibilitatea. Chiar mai
mult decât orice rafinement sau
abilitate intelectuală,
nr. 8 | octombrie
2021
Autoportret în flama de sudură frapează
prin sensibilitate și expunere. Claudiu
Komartin știe că este imposibil să scrii
o carte bună fără să riști, iar el riscă
printr-o sinceritate nedisimulată – „Ce
face noaptea din noi, Elenis?/ am scris
frenetic (și doar puțin) in- decent am
scris ca un apucat/ fiindcă eram sensibil
și răvășit” – dar și prin utilizarea unui
ton colocvial în situații deloc triviale:
„și puterea de a îndura e flenduri”.
Tonul profetic, oarecum
ginsbergian, alternează cu unul cald,
empatic, asumân- du-și voci și
identități surprinzătoare: „Nu am făcut
niciodată dragoste de două ori cu
același bărbat./ Unii spun că aș fi o
stricată,/ însă credeți-mă: sunt cea mai
sfioasă per- soană/ pe care o
cunoașteți” sau, în poemul următor:
„Să fi știut mai puține despre pă- sări,/
poate aș fi ajuns un negustor mai bun
de colivii”.
Claudiu conturează o serie de
repe- re (nu rareori atroce); trasează
mai degra- bă granițele unui ținut cu
„oameni înrăiți care/ nu mai așteaptă
nimic”, decât să de- scrie scene
propriu-zise. Iar atunci când o face,
ele au în primul rând rolul de a trans-
mite o stare afectivă și nu de a
spune o po- veste. În receptare,
persistă sentimentul unui refuz
permanent (al autorului) de a spune
chiar ceea ce cuvintele spun: „nu îți
vorbesc pre limba veacului, pentru
că/ lim- ba veacului e peltică/ și rea
la gust.” Ceea ce nu poate să rămână
nerostit e rostit din ne- cesitate, nu
din vreo înclinație morbidă „O
voce frumoasă de fată-i de ajuns/
uneori/ să mă facă să uit/ de orice
miracol măsluit și salubru/ de orice
prăpăd”. Nu cu resen- timent; cu
abjecție. Fiorul e unul visceral,
nu teoretic. Autorul Autopotretului nu
se erijează într-un sceptic de serviciu al
unei lumi în declin – pare mai degrabă
condam-
nat să spună ceea ce nu poate fi
trecut sub tăcere. Visează „un
dumnezeu mititel,/ ne- glijabil,/
aproape o stârpitură” pentru că
lumea e așa cum o vedem „în ora
senilă a înserării.”
Survolarea unei lumi
despiritualizate (într-un volum
anterior, Claudiu antici- pa: „vom
lăsa mașinile să plîngă în locul autodistruge (în măsura în care a mai
nostru”) este întreruptă de poeme cu ră- mas ceva de distrus) – „Ultima
tentă biografică, în care tonul industrie de succes rămâne cea
pesimist-vizionar e dublat (nu producătoare de spaimă/ și nevroza
anulat) de o fericire reținu- tă: „cu croșetează cu mânuțele ei mici și
puterile neajutorate, cu larma aces- murdare/ măști negre și mici pentru
tui/ viitor incert,/ cu lacrimile zidite vietă- țile cele mai îndărătnice ale
pe dinăuntru și/ griji și nesomn/ un Domnului/ [...] și moartea e noul
spațiu în cele din urmă infim, numai/ Tenerife” – cu trimiteri la raportul
al nostru/ fiul meu”. De asemenea, complex (cu toate consecințele lui –
imaginea tatălui – cu care se și dragoste, dor, sentiment de
deschide volumul – revine în- tr-un vinovăție) dintre tatăl mort și fiu:
cumul de revoltă și nostalgie: „dincolo nu dau doi bani pe
„singur acum, cu amintirea alibiurile noastre stângace care/ cre-
supliciului prin care-ai trecut, și toți/ dem că ne vor salva de orice vină”.
copacii îți știau numele [...] când Autoportret în flama de sudură este,
vine noaptea și nu mai e loc decât de pro-
împăcare/ sau de ceva care ar putea babil, cea mai bună carte a lui Claudiu
semăna cu ea,/ tată, ceva ce ar putea Ko- martin și una dintre cele mai bune
semăna cu ea,/ ce ar putea semăna cu cărți de poezie din ultimii ani.
ea,/ pentru numele lui Dumnezeu,/
tată”.
Până la finalul cărții alternează în
con- tinuare imagini ale unei lumi care
se
Cronică literară
www.revistatimpul.ro 1