Actul I

Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează

ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările
Chiriţei, care îşi măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia
mezinului, Guliţă, de 14 ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu
„monsiu Şarlă”, nume sugestiv în limba română pentru trăsătura dominantă a
personajului, aceea de „şarlatan”, de „leneş”, provenind, fără îndoială din
franţuzescul Charles.

Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu
Luluţa, pupila ei, care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi. Ea
este convinsă că i se cuvine o răsplată pentru spaima pe care o trăise în
timpul Revoluţiei de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am pătimit la 48...”.
Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale,
femeia socoteşte că, pentru aceste „merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă
ispravnic: „Doară şi el are drituri (drepturi)... ca patriot... c-a pătimit... Nu-i
vezi, acu, care de care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt că i-o fost
frică la 48?... Helbet! (las’pe mine!) dacă-i pe-aceea... apoi şi noi avem
temeiuri... Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă pe Bârzoi... că striga şi pin
somn c-o venit zavera...”.
Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în
costum de amazoană, deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro
şapte ori sughiţu păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează
sub comanda modei, deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în
piesă: „d-apoi dă!... dacă-i moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”.
Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să
obţină un post de ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea
poruncilor domneşti, conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să
citească „răvaşul” pentru că nu este adus”după modă” şi-i pretinde argatului
Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi „răvaşu pe şărvet”.
Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă,
spre indignarea Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a
isprăvnicit” şi o cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu
tot neamul”, atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-
l pună „în slujbă”. Chiriţa este fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la
poartă şi-n coadă!” şi visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara
nemţească”.
Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija
cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are
zăstre bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie,
tânăr inteligent şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine
judecata sănătoasă cu gluma bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în
iureşul provocat de Guliţă, care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în
frunte cu ea, alerga să-l prindă. Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după
ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe Leonaş, care însă o previne: „de
azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”.
Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei,
care ţine în braţe curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi
„monsiu Şarlă”, cu toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”. Este un
entuziasm general, Chiriţa exclamă cu avânt: „nous lavons le baril... spălăm
putina [...] Nous disons comme 9a en moldave”.

Actul II
Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din
ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng
hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai
vrea să facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de
gospodărie. Bârzoi este nemulţumit şi de cheltuielile fără măsură pe care le
face nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir.
Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe
care o organizează în cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că
băiatul este prea tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă
nu-şi permite să piardă „zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este
nerăbdătoare să plece la Paris, gândindu-se cu satisfacţie anticipată la efectul
„ce-oi să fac la Paris ca isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie
aproape de Luluţa, se deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi
mincinoase”. Prin quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un
personaj este confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge
comportamentul ridicol al eroinei, care îl ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un
admirator înfocat.
El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă,
ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este
de ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l
provoacă la duel, spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l
alungă din nou. Pentru a scăpa de logodna cu Gulită, Luluţa se preface
nebună, tremură şi dă continuu din cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă
cu Guliţă: „Vină-ncoace să te muşc... să te mănânc”.

Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la

ispravnic însă fără plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel
bătrân, pe care tânărul să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57
de ori pe la împricinaţi, şi o slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de
câte ori petiţionarul venea Ia Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se
Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit,
tânărul ameninţă cu demascarea faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare
cu biciuşca.
Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc
totodată şi paşaportul Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la
Iaşi şi în care ea declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin
acelaşi slogan: „De ce nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară,
Leonaş se dă drept actriţă şi sora acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în
criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa, „că de nu... nebunesc!...”.

Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”,

apoi fac schimb de inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe
Bârzoi că a fost numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea
din funcţie. Chiriţa se întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată
de Leonaş că arată portretul lui Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi
tineri, ba, mai mult acceptă să fie nuni mari la nuntă.

Finalul
Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru,
în care oamenii sunt actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de
comedieni?” (Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi
cei prezenţi pe scenă, în timp ce „Cortina cade”.
Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea
binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să
producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.
Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile
stau cu totul altfel decât vor să pară, iar personajele , Chiriţa în special, se
străduiesc să se comporte diferit faţă de felul lor de a fi şi a gândi.
Principalul mod de realizare a comicului în această piesă este quiproquoul
(se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura comică produsă de faptul că un
personaj este luat drept altul.
In concluzie, Opera “Chirita in provintie” se incadreaza in specia comediei,
deoarce autorul satirizeaza cu sarcasm intamplari, aspecte sociale cu ajutorul
personajelor ridicule, starnind rasul, cu scopul de a le indeparta.