Sunteți pe pagina 1din 240

Comunismul

demascat

2021
În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “CUM CONDUCE SPECTRUL
COMUNISMULUI LUMEA”, scrisă de ECHIPA EDITORIALĂ A “THE EPOCH TIMES” CARE A PUBLICAT CELE “NOUĂ
COMENTARII DESPRE PARTIDUL COMUNIST”.

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est.

Prin lucrarea de față vă propunem să evaluăm multiplele măşti şi forme ale modului în care Spectrul comunismului s-a infiltrat în
comunitatea internațională și a promovat distrugerea culturală și ateismul forțat, și, sub fațada sa de “eliberare” și “egalitate” a cauzat în
lume mai mult de 100 de milioane de decese nenaturale în ultimul secol.

Deşi regimurile comuniste din Europa de Est s-au dezintegrat, spectrul malefic al comunismului nu a dispărut nicidecum. Dimpotrivă,
acest spectru malefic guvernează deja lumea, aşa că omenirea nu ar trebui să aibă sentimente greșite de optimism.

Comunismul nu este o ideologie, nici o doctrină, nici o încercare nereușită a unui nou mod de a aduce ordine în societatea umană. În
schimb, ar trebui să fie înţeles ca un diavol – un spectru malefic făcut din ură, degenerare şi alte forţe supranaturale din Univers.

Într-o altă dimensiune, pe care nu o putem vedea, a luat forma unui şarpe, apoi a unui dragon roşu. Este în compania lui Satana, care îl
urăște pe Dumnezeu. Exploatează fiinţe şi demoni de nivel inferior pentru a provoca ravagii omenirii. Scopul spectrului este ruinarea
umanității. Și, în timp ce divinul oferă mântuirea, comunismul îndeamnă oamenii către necredinţă, atacă moralitatea umană pentru a-i
determina pe oameni să renunţe la tradiţie şi împinge oamenii către desconsiderarea învăţăturilor lăsate de divinitate, şi, în cele din urmă,
către distrugere.

Spectrul malefic al comunismului, cu nenumăratele sale mutaţii, este plin de viclenie. Uneori foloseşte măcelul şi violenţa pentru a-i
distruge pe cei care refuză să-l urmeze; alteori recurge la limbajul “ştiinţei” şi “progresului”, oferind viziuni minunate asupra viitorului cu
intenția de a înșela oamenii. Uneori se prezintă ca un câmp profund de cunoaştere şi îi face pe oameni să creadă că aceasta este direcţia
viitoare a omenirii; alteori foloseşte sloganurile “democraţiei”, “egalităţii” şi “justiţiei sociale” pentru a se infiltra în educație, mass-media,
cultură şi legislativ, aducând oamenii sub bannerul său fără ca aceștia să realizeze acest lucru. În timpuri diferite el se
autointitulează “socialism”, alteori “progresism”, “liberalism”, “neomarxism” şi alţi termeni de stânga.

Uneori ţine un stindard aparent drept, precum cel al pacifismului, al ecologismului, al globalismului şi al corectitudinii politice. Alteori,
susţine arta avangardistă, libertatea sexuală, legalizarea drogurilor, homosexualitatea şi alte excese generate de dorinţele neînfrânate ale
omului, lăsând impresia greşită că ar face parte dintr-o tendinţă de masă.

Extremismul şi violenţa nu sunt singurele sale expresii – uneori se preface că se ocupă de bunăstarea societăţii. Cu toate acestea, scopul
său primordial este să distrugă, prin orice mijloace, tot ceea ce este tradiţional, fie că este vorba despre credinţă, religie, moralitate, cultură,
instituţia familiei, artă, pedagogie, lege – să facă tot ce îi stă în putință pentru a determina omul să cadă într-un abis moral şi să fie distrus.

Comunismul şi diferitele sale mutaţii sunt prezente acum în întreaga lume. China şi Cuba proclamă deschis că sunt conduse de regimuri
comuniste. Chiar și Statele Unite – liderul lumii libere – a căzut pradă atacurilor spectrului malefic. Europa a îmbrățișat socialismul, Africa
şi America Latină sunt învăluite în influenţă comunistă. Aceasta este realitatea şocantă cu care se confruntă acum omenirea: conspiraţia
diabolică a spectrului, cu scopul de a distruge omenirea, aproape a reuşit.

Oamenii doresc, instinctiv, să trăiască mai bine şi să fugă de pericol. Instinctul îi îndeamnă să scape de suferinţă, să-şi facă un nume, să
înfiinţeze companii prospere sau pur şi simplu să se bucure de viaţă. Este uman să ai aceste gânduri. Cu toate acestea, dacă oamenii se
distanţează de Divin, spectrul malefic poate profita de aceste gânduri şi le poate intensifica, rezultând o persoană pe care o controlează.

Aroganţa revoltei spectrului împotriva divinității, îi face pe cei care sunt controlaţi de acesta să experimenteze sentimentul aroganței. Apoi,
acești indivizi încearcă să joace rolul lui Dumnezeu prin folosirea puterii, a capitalului şi cunoştinţelor, cu scopul de a controla soarta a
milioane de oameni și de a influența cursul istoriei prin mişcări sociale.

Oamenii sunt creaţi de Divin şi natura lor include atât binele, cât şi răul. Dacă oamenii abandonează maleficul şi aleg compasiunea, ei se
pot întoarce la Divin. Pe partea opusă îi aşteaptă însuși răul personificat – diavolul. Alegerea este exclusiv individuală.

Mulţi oameni care în mod fundamental aveau o inimă plină de bunătate, au devenit inconștient ținte ale manipulării sale – ceea ce Vladimir
Lenin numea “idioţi utili”. Deşi societatea, ca întreg, a ajuns în pragul distrugerii din cauza tentaţiilor spectrului, foarte puţini oameni şi-
au promis de bunăvoie sufletele diavolului şi au ales să corupă în mod deliberat omenirea. Pentru majoritatea, bunătatea înnăscută în natura
umană rămâne prezentă, iar acest lucru le oferă oportunitatea de a scăpa de influenţa spectrului.

Acesta este scopul prezentei lucrări: de a prezenta această problemă complexă şi încurcată într-un limbaj simplu și cât se poate de veridic.
Apoi oamenii vor putea să vadă șiretlicurile spectrului comunist. Mai important, lucrarea de faţă încearcă să prezinte tradiţiile morale,
culturale şi artistice pe care Divinul le-a stabilit pentru omenire. Astfel că fiecare va putea alege între Divinitate şi spectrul malefic.

Când gândurile bune ale unei persoane ies la iveală, Cerul o va ajuta să se elibereze de controlul diavolului. Dar procesul de a vedea
diavolul în adevărata sa înfăţişare necesită o gândire profundă şi un discernământ clar. Această carte urmăreşte să reexamineze mareele
istoriei din ultimele câteva secole, și de la un nivel înalt, cu o perspectivă amplă, să evalueze multiplele măşti şi forme pe care diavolul le-
a adoptat pentru a ocupa şi manipula lumea noastră.

Scopul acestui exerciţiu nu este acela de a nara istoria, ci de a înțelege cum putem opri diavolul de la a mai conduce vreodată lumea. Se
bazează pe iluminarea individuală, pe abandonarea proactivă a răului şi pe întoarcerea la tradiţiile şi modul de viaţă pe care Divinul le-a
stabilit pentru om.

Divinitatea va triumfa cu siguranţă peste diavol. De partea cui vom sta, va determina destinul nostru veşnic.

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Uniunea Sovietică şi Europa de Est a marcat sfârşitul unei jumătăţi de secol de război rece între aripa
capitalistă şi aripa comunistă din Est şi Vest. Astfel, mulţi au fost optimişti, privind comunismul ca pe o relicvă a trecutului.

Cu toate acestea, tristul adevăr este că o ideologie comunistă metamorfozată s-a înrădăcinat şi a intrat în întreaga lume. Există regimuri
comuniste în mod deschis, cum ar fi China, Coreea de Nord, Cuba şi Vietnam; există ţările din Europa de Est, în care ideologia şi obiceiurile
comuniste încă exercită o influenţă semnificativă; există ţările din Africa şi America de Sud, în care socialismul este practicat sub stindardul
democrației și al republicanismului. Iar apoi există naţiunile Europei şi Americii de Nord, care au devenit gazde ale influenţelor comuniste,
fără ca oamenii să fie conştienţi de asta.

Comunismul produce război, foamete, măcel şi tiranie. Acestea sunt, în sine, destul de îngrozitoare, dar prejudiciul provocat de comunism
merge mult mai departe. Este din ce în ce mai clar pentru mulţi că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război
umanităţii în sine, inclusiv valorilor şi demnităţii umane.

De-a lungul a numai un secol, comunismul a înființat sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică şi China, a provocat peste 100 de
milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde de oameni şi a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Chiar
mai mult decât atât, distrugerea deliberată şi răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale şi atacul asupra moralității, sunt
dezastruoase pentru fundamentele civilizaţiei.

Deci, care este natura comunismului? Care este obiectivul lui? De ce consideră umanitatea ca pe un duşman? Cum putem să scăpăm de
el?

1. Comunismul: un demon hotărât să distrugă omenirea

“Manifestul Comunist” începe astfel: “Un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”. Utilizarea termenului “spectru” nu a fost un
capriciu al lui Karl Marx. Lucrarea de față susţine că acest comunism nu trebuie înţeles ca o mişcare ideologică, nici o doctrină politică şi
nici o încercare nereuşită de a fi un nou mod de a ordona lucrurile. În schimb, trebuie înţeles ca un demon – un spectru malefic făcut din
ură, degenerare şi alte forţe elementare ale universului.

După Războiul Rece, otrava comunismului nu numai că a continuat să fie dăunătoare ţărilor ex-comuniste, ci şi să se răspândească în
întreaga lume. Infiltrarea ideologică a comunismului în lume a făcut ca spectrul său să influenţeze societatea umană pe scară globală și
mulţi oameni chiar cred că dorinţele întunecate ale comunismului sunt ale lor. Cu aceasta, oamenii îşi pierd capacitatea de a discerne între
bine și rău, de a diferenția binele de malefic. Manevrele diavolului aproape au reuşit.

Astfel, chiar dacă spectrul celebrează, încântat de victoria lui sinistră, majoritatea oamenilor cred că el a fost distrus. Nu este nimic mai
periculos decât faptul că omenirea este pe punctul de a se distruge în timp ce sărbătoreşte, fără a ști, triumful diavolului.

2. Metodele şi mijloacele diavolului

Omul a fost creat de divinitate şi compasiunea divină a protejat de mult timp omul. Diavolul ştia acest lucru, aşa că a căutat să distrugă
această legătură, să corupă omul, astfel încât divinitatea să nu mai aibă grijă de el. Abordarea diavolului a fost aceea de a submina cultura
dată oamenilor de către divinitate, de a corupe moralitatea umană şi astfel de a deforma omul şi de a-l face să fie nedemn de mântuirea sa.

Atât binele cât şi răul, Divinul şi diavolul, se află în inima fiecărei persoane; o viaţă se poate scufunda în decăderea morală sau se poate
eleva prin cultivarea morală. Cei care cred în divinitate ştiu că prin eforturile depuse pentru a avea un comportament şi o gândire morală,
gândurile drepte pot fi întărite de Divin şi astfel divinitatea va permite înfăptuirea miracolelor. Divinitatea va ajuta omul, de asemenea, să-
şi ridice moralitatea, să fie mai nobil, și în cele din urmă îi va permite să se întoarcă în Cer.

Dar o persoană cu un nivel scăzut al moralităţii este plină de egoism: dorinţă, lăcomie, ignoranţă, aroganţă. În timp ce divinitatea nu va
recunoaşte niciodată asemenea gânduri şi acţiuni, diavolul le va preamări, intensificând egoismul şi răul şi manipulând oamenii să facă
rău, creându-şi astfel păcate şi provocând o mai mare decădere morală, până când, în cele din urmă, numai iadul îi va aștepta.

Dacă standardele morale ale societăţii umane coboară, diavolul va amplifica aceste tendinţe cu scopul de a provoca mai multe sacrilegii,
mai multe păcate şi, în cele din urmă, distrugerea omenirii. Mişcările violente din Europa de la începutul secolului al XVIII-lea şi declinul
concomitent al moralităţii au oferit diavolului o oportunitate. El s-a străduit să submineze, pas cu pas, criteriile de a deosebi binele de rău
și a promovat ateismul, materialismul, darwinismul şi filosofia luptei.
Diavolul l-a ales pe Marx ca pe trimisul său printre oameni. “Manifestul Comunist” al lui Marx din 1848 a susţinut distrugerea violentă a
companiilor private, a claselor sociale, a naţiunilor, a religiilor şi a familiei. Comuna din Paris din 1871, care a fost extrem de violentă și
distructivă, a fost prima sa încercare de confiscare a puterii.

Adepţii lui Marx susţin că puterea politică este pilonul central al ştiinţei politice marxiste; acest lucru este şi adevărat şi fals. Când putem
vedea cu claritate obiectivele finale ale comunismului, putem recunoaşte faptul că pentru proiectul comunist, puterea politică este și
importantă și lipsită de importanță. Este importantă pentru că accesul la puterea politică permite mijloacelor rapide să corupă pe scară largă
umanitatea. Deținând pârghiile puterii, comuniştii îşi pot promova ideologia cu violenţă şi pot eradica cultura tradiţională în câteva decenii
sau chiar în câțiva ani. Pe de altă parte, nu contează pentru că, chiar fără aparatul de stat, diavolul are şi alte mijloace pentru a exploata
slăbiciunile şi neajunsurile omului: înşelarea, cooptarea, constrângerea, confuzia şi astfel distrugerea gândirii tradiţionale, subminarea
ordinii şi provocarea revoltelor, precum și dezbinarea și stăpânirea, cu scopul de a obţine un control global.

3. Comunismul: ideologia diavolului

Divinitatea a creat o cultură bogată pentru societatea umană bazată pe valori universale, pavând calea de întoarcere în Cer a oamenilor.
Comunismul diavolului şi cultura tradiţională a divinității sunt ireconciliabile.

Esenţa spectrului malefic este ateismul şi materialismul: o confluenţă a elementelor filosofiei germane, a revoluţiei sociale franceze şi a
politicii economice britanice, asamblate ca o religie seculară care are ca scop înlocuirea poziţiei ocupate anterior de Divin şi de credinţele
ortodoxe. Comunismul transformă lumea în biserica sa, aducând toate aspectele vieţii sociale sub autoritatea sa. Diavolul ocupă gândurile
oamenilor, determinându-i să se răzvrătească împotriva divinității şi să renunţe la tradiţie. În acest fel, diavolul conduce omul spre
distrugerea sa.

Diavolul i-a ales pe Marx şi pe alţii ca agenţi ai săi, pentru a se opune principiilor lăsate de Divin societăţii umane şi pentru a le distruge.
Promovează lupta de clasă şi abolirea structurilor sociale stabilite. În Est, a lansat o revoluţie violentă şi a înființat un stat totalitar care a
unit politica cu religia seculară. Occidentul a preluat comunismul progresiv, non-violent, prin niveluri ridicate de impozitare şi
redistribuirea bogăţiei. La scară globală, urmăreşte extinderea ideologiei comuniste la sistemele politice de pretutindeni, cu scopul de a
submina statele-naţiune şi de a înființa un organism global de guvernare. Acesta este “paradisul de pe Pământ” promis de comunism, o
presupusă societate colectivă fără clase, fără naţiuni şi fără guvern, bazată pe principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.

Comunismul îşi foloseşte planul de a crea un paradis pe Pământ pentru a promova o concepţie atee despre “progresul social”; foloseşte
materialismul pentru a submina acţiunile spirituale ale omenirii, inclusiv credinţa în divinitate şi religie, pentru a permite ideologiei
comuniste să se răspândească în toate sferele, inclusiv în politică, economie, educaţie, filozofie, istorie, literatură, artă, ştiinţe sociale,
ştiinţe naturale şi chiar în religie. Ca un cancer, comunismul elimină alte credinţe pe măsură ce metastazează, inclusiv credinţa în Divin.
Distruge suveranitatea şi identitatea naţională, precum şi tradiţiile morale şi culturale ale omenirii, conducând astfel omul spre propria-i
distrugere. În “Manifestul comunist”, Marx a proclamat: “Revoluţia comunistă este cea mai radicală ruptură de relaţiile tradiţionale de
proprietate; nu este surprinzător faptul că dezvoltarea sa implică cea mai radicală ruptură de ideile tradiţionale”. Astfel, Marx însuşi a
rezumat practica comunismului în ultimele două secole.

Divinul este izvorul ordinii morale, iar moralitatea Divinului este eternă şi imuabilă. Standardele morale nu trebuie niciodată determinate
de om, nici nu pot fi schimbate prin puterea omului. Comunismul încearcă să condamne la moarte moralitatea şi să facă astfel încât Omul
Nou comunist să creeze o nouă moralitate. Cu toate acestea, în timp ce neagă moralitatea reală, comunismul foloseşte metode negative
pentru a elimina toţi factorii pozitivi din tradiţia umană, cu scopul de a provoca invazia factorilor negativi în lume.

Legile tradiţionale provin din moralitate şi sunt menite să menţină moralitatea. Comunismul încearcă să separe moralitatea de lege, apoi
distruge moralitatea, elaborând legi proaste şi interpretând în mod malițios pe cele tradiţionale.

Divinul cere umanităţii să fie bună; comunismul provoacă lupta de clasă şi susţine violenţa şi crimele.

Divinul a consacrat familia ca unitatea socială de bază; comunismul consideră că familia este o manifestare a sistemului capitalist privat
şi ameninţă să o elimine.

Divinul dă omului libertatea de a obţine bogăţia şi dreptul de a-și îmbunătăți viaţa; comunismul încearcă să elimine proprietatea privată,
să exproprieze, să crească impozitele, să monopolizeze creditul şi capitalul şi astfel, să controleze complet viaţa economică.

Divinul a stabilit forma pe care ar trebui să o ia moralitatea, guvernarea, societatea şi cultura; comunismul urmăreşte răsturnarea violentă
a întregii structuri sociale existente.

Divinul a transmis omului forma unică a artei tradiţionale ca mijloc de a-şi transmite imaginea divină. Arta tradiţională reaminteşte omenirii
frumuseţea Raiului, întăreşte credinţa în Divin, ridică moralitatea şi promovează virtutea. Pe cealaltă parte, comunismul face ca omul să
venereze creaţii moderne denaturate, producţii artistice care ne reprimă natura divină, dau frâu liber impulsului demonic spre haos şi
dezordine şi manipulează arta lumii răspândind idei josnice, urâte, malformate, perverse şi decadente.

Divinul doreşte ca omul să fie smerit, plin de reverenţă şi admiraţie faţă de creaţia divină. Comunismul conspiră cu demonicul şi cu
aroganţa omului, încurajându-l să se răzvrătească împotriva Divinității. Amplificând răutatea inerentă şi inevitabilă a naturii umane, îi
exploatează ideea de “libertate” pentru a încuraja un comportament eliberat de “robia” moralităţii şi lipsit de sentimentul datoriei sau al
responsabilității. Sloganul “egalităţii” este folosit pentru a stârni invidia şi vanitatea deoarece omul este ispitit de faimă și interesele
materiale.
După cel De-al Doilea Război Mondial, comuniştii şi-au extins imperiul militar şi economic, iar blocul comunist şi lumea liberă s-au luptat
timp de decenii. În țările controlate în mod deschis de comunism, doctrina sa a devenit o religie seculară în aceste ţări, o dogmă de
necontestat scrisă în manuale. Dar, în alte locuri, comunismul, cu alte deghizări, s-a înrădăcinat şi a avut o influenţă enormă.

4. O înţelegere metafizică a diavolului

Ideea de diavol menţionată în acest text este cea a unei puteri supranaturale. Pentru a înțelege haosul pe care diavolul l-a semănat în această
lume trebuie să ajungem să înțelegem pe deplin adevărata natură a comunismului.

În termeni simpli, spectrul comunismului este compus din ură; își trage energia din ura care izvorăște din inima omului.

Spectrul comunist este legat de Satana. Uneori ei sunt imposibil de distins, deci nu le vom considera separat.

Planurile diavolului sunt prezente atât în Est, cât şi în Occident, în fiecare profesie şi în fiecare clasă socială. Uneori, puterea lui este
împărţită, uneori este integrată: uneori foloseşte o tactică, alteori alta. Nu urmează un model simplu.

Diavolul este iniţiatorul unui război absolut care transformă religia, familia, politica, economia, finanţele, afacerile militare, educaţia,
mediul academic, artele, mass-media, divertismentul, cultura populară, afacerile sociale şi relaţiile internaţionale în câmpurile de luptă
unde diavolul a condus războiul împotriva umanităţii.

Energia întunecată a diavolului se poate răspândi dintr-o sferă, dintr-o grupare sau dintr-o mişcare în alta. De exemplu, după ce mişcarea
împotriva războiului s-a estompat în Occident în anii ’70, diavolul a manipulat adolescenţii rebeli să-și canalizeze energiile pentru a
exacerba feminismul, ecologismul şi legalizarea homosexualităţii. Aceste eforturi ale diavolului au fost folosite pentru a submina civilizaţia
occidentală din interior.

Diavolul poate transforma oamenii lipsiți de intenţii bune, în agenţii lui în lumea umană. Folosește ipocrizia pentru a înşela oamenii ce au
compasiune şi pe cei nevinovaţi, care apoi devin apologeții lui.

Agenţii diavolului – majoritatea nici măcar nu realizează care este rolul lor – sunt peste tot în societate, de la elită la clasa de mijloc şi la
clasele de jos. În felul acesta, activităţile lor se manifestă uneori în revoluţii de jos în sus, câteodată conspiraţii de sus în jos şi, uneori,
reforme din centru.

Diavolul îşi poate schimba formele şi poate exista în mai multe locuri în acelaşi timp. El foloseşte fiinţe şi spectre de nivel scăzut în alte
dimensiuni pentru a-şi face treaba. Aceste fiinţe se hrănesc cu energiile negative ale omului, incluzând ura, teama, disperarea, aroganţa,
rebeliunea, invidia, promiscuitatea, furia, frenezia, lenea şi multe altele. Pornografia şi dependenţa de droguri sunt instrumente folosite de
diavol.

Diavolul este ascuns şi plin de viclenie. Foloseşte lăcomia, ticăloşia şi tenebrele omului pentru a-şi atinge scopurile şi, atâta timp cât
gândirea unei persoane se aliniază cu aceste lucruri, diavolul poate controla acea persoană. De multe ori, oamenii cred că acţionează în
concordanță cu propriile lor gânduri, dar nu realizează că sunt manipulaţi.

5. Numeroasele feţe ale diavolului

Aşa cum diavolul are multe nume, comunismul se manifestă în multe forme. Diavolul foloseşte concepții contradictorii pentru a înşela: un
regim totalitar sau o democraţie; o economie planificată sau o economie de piaţă; controlul presei sau libertatea absolută de exprimare,
opoziţia faţă de homosexualitate în unele ţări sau legalizarea homosexualităţii în altele; distrugerea intenţionată a mediului sau vociferări
pentru protecţia mediului, și lista continuă.

Poate susţine revoluţia violentă sau tranziţia paşnică. Se poate manifesta ca un sistem politic şi economic sau ca o tendinţă ideologică în
artă şi cultură. Poate lua forma unui idealism pur sau a unor confruntări cu sânge rece. Regimurile comuniste totalitare sunt doar o
manifestare a diavolului. Marxism-leninismul şi maoismul nu reprezintă decât un aspect al sofismelor diavolului.

Începând cu socialismul utopic din secolul al XVIII-lea, lumea a asistat la apariţia a numeroase curente ideologice: socialismul ştiinţific,
socialismul fabian, sindicalismul, socialismul creştin, socialismul democratic, umanitarismul, eco-socialismul, capitalismul social,
marxism-leninismul şi maoismul. Aceste ideologii se împart în două categorii: comunismul violent sau comunismul nonviolent. Infiltrarea
şi eroziunea treptată a status quo-ului sunt principalele tactici adoptate de eforturile nonviolente ale comunismului.

Una dintre înşelăciunile diavolului constă în a face aranjamente în cele două tabere opuse ale Estului şi Occidentului. După ce a desfășurat
o invazie masivă în Est, s-a folosit de o nouă deghizare şi s-a infiltrat în Occident. Societatea fabiană din Marea Britanie, Partidul Social
Democrat din Germania, a Doua Internaţională din Franţa, Partidul Socialist din Statele Unite şi multe alte partide şi organizaţii socialiste
răspândesc seminţele distrugerii în Europa de Vest şi în America de Nord.

În timpul războiului rece, masacrele, lagărele de concentrare, foametea şi epurările din Uniunea Sovietică şi din China au făcut ca unii
occidentali să se considere norocoşi că trăiesc în continuare în lux şi libertate. Unii socialişti au condamnat public violenţa Uniunii Sovietice
pe motive umanitare, făcându-i pe mulţi să-şi lase garda jos în preajma lor.

Demonul comunismului sălăşluieşte într-o varietate de deghizări complexe în Occident şi operează sub mai multe bannere, astfel că este
aproape imposibil să te pui la adăpost de el. Următoarele şcoli sau mişcări sunt derivate din comunism sau folosite de acesta pentru a-şi
atinge obiectivele: liberalismul, progresismul, şcoala de la Frankfurt, neomarxismul, teoria critică, contracultura anilor ’60, mişcarea
antirăzboi, eliberarea sexuală, legalizarea homosexualităţii, feminismul, ecologismul, justiţia socială, corectitudinea politică, teoria
economică keynesiană, şcolile de artă avangardistă şi multiculturalismul.
6. Socialismul: etapa preliminară a comunismului

În Occident, mulţi văd separat socialismul şi comunismul, ceea ce oferă teren fertil socialismului să înflorească. De fapt, conform teoriei
marxist-leniniste, socialismul este pur şi simplu etapa preliminară a comunismului.

În 1875, în “Critica programului Gotha”, Marx a postulat ideea că există o fază primară şi o etapă avansată a comunismului. Forţat de
situaţia internaţională a acelor timpuri, în ultimii săi ani, Friedrich Engels a propus, de asemenea, “socialismul democratic”, în care voturile
sunt folosite pentru a obţine putere politică. Socialismul democratic a fost adoptat de liderii Partidului Social Democrat şi de teoreticieni
ai celei de-a Doua Internaţionale şi a generat partidele de stânga ale multor ţări capitaliste din întreaga lume de astăzi. Lenin a stabilit
definiţii clare ale socialismului şi comunismului: el a considerat că socialismul era faza preliminară a comunismului, iar comunismul se
dezvoltă pe baza socialismului. Proprietatea publică și economia planificată a socialismului fac parte din pregătirea inițială pentru
comunism.

Socialismul a fost dintotdeauna parte a marxismului şi a mişcării comuniste internaţionale. În prezent, în timp ce ramurile socialismului
sau doctrinele stângii populare în Occident par să nu aibă nicio legătură cu comunismul la suprafaţă, ele îşi au baza în aceeaşi ideologie,
fiind pur şi simplu forme nonviolente ale acestuia. În loc de revoluţie violentă, în Occident partidele de stânga vin la putere prin alegeri.
În loc să aibă în mod deschis proprietatea publică, impozitele mari în ţările occidentale joacă acelaşi rol. În locul economiei planificate de
stat, sistemele de ajutor social occidental reprezintă forma alternativă folosită pentru a submina capitalismul. Crearea de către stat a
sistemelor de asistenţă socială reprezintă un aspect important în realizarea socialismului.

Prin urmare, este imposibil să înțelegeți pericolele comunismului sau socialismului, concentrându-vă doar pe violența și masacrele săvârșite
de regimurile care susțin aceste ideologii. Comunismul totalitar și formele aparent nonviolente ale socialismului merg mână în mână,
întrucât comunismul necesită această fază preliminară de dezvoltare, precum un organism biologic are nevoie de o perioadă de maturizare
treptată. Dacă într-o ţară liberă s-ar instaura peste noapte un regim totalitar, contrastul drastic dintre propagandă şi realitate ar şoca
majoritatea oamenilor. Mulţi se vor revolta sau cel puţin vor opune o rezistență pasivă. Acest lucru ar presupune un preţ ridicat pentru
regimul totalitar, iar regimul ar trebui probabil să comită crime în masă pentru a elimina rezistenţa. Acesta este unul dintre principalele
motive pentru care atât Uniunea Sovietică, cât şi Republica Populară Chineză au comis crime în masă împotriva cetățenilor lor în timpul
perioadei de pace.

Spre deosebire de regimurile totalitare, socialismul în statele democratice erodează încet libertăţile oamenilor prin legislaţie, fără ca aceștia
să-și dea seama – precum metafora broaştei care fierbe. Procesul de instaurare a unui sistem socialist durează decenii sau generaţii,
anesteziind oamenii treptat, amorţindu-i şi obişnuindu-i cu socialismul, toate acestea accentuând înşelăciunea. Esenţa şi obiectivul acestui
tip de socialism gradual nu diferă în esență de forma sa violentă.

Astăzi, unele state socialiste sau state care oferă asistenţă socială din Occident folosesc ideea de “bunuri comune” pentru a convinge
populația să-și sacrifice libertăţile individuale. Cetăţenii acestor ţări se bucură de anumite libertăţi politice, deoarece socialismul nu a
devenit încă un sistem politic puternic. Cu toate acestea, socialismul nu este un concept static. Ţările socialiste au fixat ca obiectiv principal
distribuţia egală a veniturilor şi de aceea trebuie să răpescă libertatea oamenilor în numele progresului. În mod inevitabil, socialismul
suferă o tranziţie spre comunism, rezultatul fiind acela că oamenii vor fi în mod continuu deposedați de libertăţile lor individuale.

Socialismul foloseşte ideea de a garanta “egalitatea rezultatelor” prin intermediul legislaţiei, dar, în realitate, el trage în jos valorile morale
şi îi privează pe oameni de libertatea de a tinde spre bunătate. În condiţii normale, persoanele de toate tipurile sunt în mod natural diferite
în funcţie de convingerile lor religioase, standardele morale, mediul cultural, mediul educaţional, inteligenţa, puterea, promptitudinea,
simţul responsabilităţii, agresivitatea, inovaţia, spiritul antreprenorial şi multe altele. Desigur, este imposibil să impunem egalitatea prin
ridicarea bruscă a celor aflați la niveluri inferioare. De aceea, socialismul îi restricţionează, în mod artificial, pe cei aflați la niveluri
superioare. În special în ceea ce priveşte valorile morale, socialismul occidental foloseşte pretexte precum “antidiscriminare”, “neutralitate
axiologică” sau “corectitudine politică” pentru a ataca discernământul moral primar. Aceasta înseamnă o încercare de a elimina moralitatea
ca atare. Acest lucru a apărut odată cu legalizarea şi normalizarea tuturor formelor de discursuri ateiste şi profane, a perversiunilor sexuale,
a artei demonice, a pornografiei, a jocurilor de noroc şi al consumului de droguri. Rezultatul este o formă de discriminare inversă împotriva
celor care cred în Dumnezeu şi care aspiră la înălţarea morală, cu scopul de a-i marginaliza şi, în cele din urmă, de a scăpa de ei.

7. Romantizarea comunismului

Până în prezent, există mulţi occidentali care nutresc fantezii romantice despre comunism. Cu toate acestea, ei nu au trăit niciodată într-o
ţară comunistă, nici nu au suportat suferinţa pe care o implică, astfel încât, nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă comunismul în practică. În
timpul Războiului Rece, mulţi intelectuali, artişti, jurnalişti, politicieni şi tineri studenţi din lumea liberă s-au dus în Rusia, China sau Cuba
în calitate de turişti. Ceea ce au văzut sau, mai degrabă, ceea ce li s-a permis să vadă, era ceva complet diferit de realitatea pe care o trăiau
popoarele acestor ţări.

Ţările comuniste şi-au perfecţionat arta de a înşela străinii: tot ce au văzut vizitatorii străini a fost atent pregătit pe gustul lor, inclusiv
oraşele, fabricile, şcolile, spitalele, grădinițele şi închisorile. Cei care îi primeau și ghizii pe care îi întâlneau erau membri ai Partidului
Comunist sau consideraţi fiabili din punct de vedere politic. Turneele se pregăteau cu multă vreme înainte și se făceau repetiţii. Turiștii
erau întâmpinaţi cu flori, vin, dans, cântece și banchete de către oficiali și elevi zâmbitori. Apoi erau duși să vadă oameni care păreau că
muncesc din greu, dar totuși puteau vorbi liber și pe picior de egalitate; elevi și studenți care studiau din greu şi nunţi minunate.

Ceea ce nu au văzut au fost procesele de judecată false, condamnările masive, linşarea maselor, sesiunile de luptă, răpirile, spălarea
creierului, detenţiile solitare, lagărele de muncă forţată, masacrele, furtul de proprietăţi, foametea, lipsa serviciilor publice, lipsa
confidenţialităţii, interceptarea, supravegherea, monitorizarea de către vecini şi informatorii de pretutindeni, luptele politice brutale la vârf
şi luxul extravagant al elitei. Ei nu au putut să vadă suferinţa cetăţeanului obişnuit.
Vizitatorii au confundat ceea ce fusese înscenat pentru ei cu standardele dintr-o ţară comunistă. Apoi au promovat comunismul în Occident
prin cărţi, articole şi discursuri, dar mulţi dintre ei nu ştiau că au fost înşelaţi. Un număr mic dintre aceștia a văzut fisurile din edificiu, dar
mulţi dintre ei au căzut mai târziu într-o altă capcană: s-au văzut ca “tovarăşi de călătorie” şi au adoptat atitudinea chineză de a “nu spăla
rufele murdare în faţa celor din afară”. Ei au argumentat că uciderea, foametea şi represiunea ţărilor comuniste, au fost pur şi simplu o
parte din costul tranziţiei spre comunism. Ei erau siguri că, în timp ce drumul spre comunism a fost greoi, viitorul va fi luminos. Ei au
refuzat să spună adevărul, pentru că acest lucru ar fi ponegrit numele “proiectului socialist”. Lipsindu-le curajul de a spune adevărul, ei au
ales tăcerea ruşinoasă.

Potrivit fanteziei comuniste, toată lumea este “liberă şi egală”, un loc în care nu există nicio represiune sau expropriere, unde există
abundenţă materială, unde toţi dau după capacitate şi primesc după nevoi – un Rai pe Pământ, unde fiecare individ se poate dezvolta liber.
O astfel de societate umană există doar ca o fantezie, iar fantezia a fost folosită ca momeală de diavol pentru a înşela omul.

În realitate, puterea cade în mâinile unei mici elite. Comunismul real este un aparat totalitar controlat de un grup mic care îşi foloseşte
monopolul de putere pentru a reprima, subjuga şi priva majoritatea. Nu a sosit încă timpul pentru aceste situaţii în unele ţări socialiste, aşa
că ele par a fi moderate. Când condiţiile vor fi propice, totul se va schimba, iar suporterii naivi ai utopiei socialiste vor descoperi că este
prea târziu să regrete.

8. Distrugerea culturii şi a moralității

Plasarea de către diavol a agenţilor săi în fiecare zonă şi naţiune i-a determinat pe cei ignoranţi şi creduli să-şi accelereze călătoria spre
distrugere.

Comunismul îi învaţă pe oameni să se opună credinţei în Dumnezeu şi să excludă divinitatea. În acelaşi timp, lansează atacuri din exterior
asupra religiilor şi manipulează oamenii pentru a corupe religia din interior. Religiile au fost politizate, comercializate şi transformate în
divertisment. Mulţi clerici corupţi moral prezintă interpretări greşite ale textelor religioase, aducîndu-i în confuzie pe adepţii lor şi mergând
până la comiterea adulterului cu membrii lor laici sau chiar până la pedofilie.

Acest haos a lăsat credincioşii sinceri uimiţi şi lipsiţi de speranţă. Cu numai un secol în urmă, o credinţă neclintită în Divin era un semn al
decenţei morale. Acum, credincioşii evlavioşi sunt consideraţi ridicoli şi superstiţioşi. Îşi păstrează convingerile pentru ei înşişi, fără să
vorbească despre credinţa lor printre prieteni, de teama de a nu fi batjocoriţi.

Un alt obiectiv important al comunismului este distrugerea familiei, folosind idei precum egalitatea de gen şi “împărţirea bogăţiei şi soţiei”.
În special, secolul al XX-lea a fost gazda mişcărilor feministe moderne care promovau libertatea sexuală, estomparea diferenţelor de gen,
atacurile împotriva patriarhatului şi slăbirea rolului tatălui în familie.

Aceste mișcări au schimbat definiţia căsătoriei, au promovat legalizarea şi legitimarea homosexualităţii, au promovat dreptul la divorţ şi
avort şi au folosit politici de asistenţă socială pentru a încuraja şi subvenţiona în mod eficient familia monoparentală. Toate acestea au dus
la prăbuşirea familiilor şi au condus la creşterea sărăciei şi criminalităţii. Aceasta a fost una dintre cele mai alarmante transformări ale
societăţii în ultimele decenii.

În sfera politică, în timp ce în regimurile comuniste a continuat dictatura rigidă, politica partidului în societăţile libere a ajuns la un punct
de criză. Comunismul a profitat de lacunele din sistemele juridice şi politice ale naţiunilor democratice în scopul manipulării celor mai
importante partide politice. Pentru victoria electorală, politicienii au recurs la tactici murdare şi au făcut promisiuni pe care nu le-ar fi putut
îndeplini niciodată. Rezultatul influenţei comunismului este că partidele politice din întreaga lume tind să se situeze de partea stângă a
spectrului politic şi susţin taxe mai mari, cheltuieli mai mari pentru asigurări sociale, guverne mari şi intervenţionism – pe care încearcă
să le consolideze prin intermediul legislaţiei. Comportamentul guvernului joacă un rol enorm în modelarea societăţii şi, cu un guvern
înclinat spre stânga, ideologia stângii ajunge să se infiltreze în întreaga societate, susţinută de îndoctrinarea tineretului care, la rândul său,
va vota pentru candidaţi mai înclinaţi spre stânga.

Învățământul superior, care se presupune că ar trebui să joace rolul transmiterii esenţei înţelepciunii şi culturii de-a lungul generațiilor a
fost, de asemenea, subminat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, spectrul comunist a planificat distrugerea sistematică a educaţiei.
China, renumită pentru cultura sa antică profundă a fost supusă Mişcării Noii Culturi chiar înainte de înfiinţarea Partidului Comunist.
Aceasta a fost o parte a efortului de a deconecta poporul chinez de tradiţiile sale. După ce au preluat puterea, comuniştii au naţionalizat
sistemul de educaţie şi au umplut manualele cu ideologia partidului, transformând generaţiile de tineri chinezi în “pui de lup” feroce, un
termen chinez pentru aceia care au crescut sub comunism și care au fost îndoctrinați pentru a urî și pentru a ucide dușmanii de clasă.

În Occident, spectrul a lansat mişcarea de educaţie progresistă, folosind stindardul “ştiinţei şi progresului”, pentru a obţine controlul asupra
filosofiei, psihologiei, pedagogiei şi, în cele din urmă, a întregului domeniu academic, îndoctrinând astfel profesorii şi administratorii
școlilor. Învăţământul liceal a început să excludă ideile ortodoxe şi moralitatea tradiţională; standardele academice au fost reduse pentru
a-i face pe elevi să fie mai puţin literaţi şi mai puţin logici, dar şi mai puţin capabili să îşi formeze propriile judecăţi şi să-şi folosească
bunul simţ. Ateismul, teoria evoluţiei, materialismul şi filosofia luptei au fost toate inoculate studenţilor.

Urmând contracultura anilor ’60, avocaţii corectitudinii politice au devenit poliţia gândirii, forţându-i pe profesori să-şi îndoctrineze elevii
și studenţii cu tot felul de idei denaturate. Elevii absolvă acum şcoala fără o orientare morală puternică, fără o bază în propria lor cultură,
aproape lipsiţi de bun simţ şi de simţul responsabilităţii şi sunt lăsaţi să urmeze orbeşte mulţimea, aderând astfel la tendinţa descendentă a
societăţii.

În societate există dependenţă de droguri, rată ridicată a criminalităţii, o sferă media plină de sex şi violenţă, o lume artistică care tratează
grotescul ca pe ceva frumos şi tot felul de culte malefice şi grupuri oculte. Tinerii se închină orbeşte la filme şi la vedetele de televiziune,
îşi pierd timpul cu jocurile online şi cu reţelele sociale şi ajung să fie descurajaţi şi demoralizaţi. Violenţa lipsită de sens împotriva
inocenţilor comisă de terorişti încalcă toţi parametrii stabiliţi de tradiţie şi îi face pe oameni să se îngrijoreze disperaţi de securitatea lumii
şi de ceea ce oferă viitorul.

9. Întoarcerea la Divin şi tradiţie

Civilizaţia umană a fost transmisă omului de către Divin. Chinezii au trăit prosperitatea dinastiei Han şi Tang, iar civilizaţia occidentală a
atins punctul culminant în timpul Renaşterii. Dacă fiinţele umane pot menţine civilizațiile create de divinitate, atunci când Divinul se va
întoarce, omul va fi capabil să menţină legătura cu el şi să înţeleagă Legea pe care o predă. Dacă oamenii îşi distrug cultura şi tradiţia, iar
moralitatea societăţii se prăbuşeşte, atunci când divinitatea se va întoarce pe tărâmul uman, oamenii nu vor putea înţelege învăţăturile lui
divine, deoarece karma şi păcatele lor vor fi prea mari şi gândirea lor se va abate foarte mult de la indicaţiile divinului. Acest lucru este
periculos pentru omenire.

Aceasta este o perioadă atât a disperării, cât şi a speranţei. Cei care nu cred în divinitate îşi dedică viaţa plăcerilor senzuale. Cei care cred
aşteaptă întoarcerea Divinului în mijlocul confuziei şi tulburărilor.

Comunismul este flagelul omenirii. Obiectivul său este distrugerea omenirii, iar planurile sale sunt meticuloase şi specifice. Conspiraţia a
fost atât de reuşită încât aproape că s-a încheiat, iar acum diavolul guvernează lumea.

Înţelepciunea antică a omenirii ne spune acest lucru: un gând drept învinge o sută de rele, iar atunci când apare natura divină a unei
persoane, ea scutură lumea în zece direcţii. Diavolul pare puternic, dar nu este nimic înaintea lui Dumnezeu. Dacă ființele umane îşi pot
menţine sinceritatea, bunătatea, compasiunea, toleranţa şi răbdarea, ei vor fi protejaţi de Divin şi diavolul nu va avea niciun control asupra
lor.

Mila Creatorului este nelimitată şi fiecare viaţă are ocazia să scape de catastrofă. Dacă umanitatea poate restaura tradiţia, îşi ridică
moralitatea şi ascultă chemarea plină de compasiune a Creatorului şi Legea celestă care oferă mântuirea, omul va putea să se rupă de
încercarea diavolului de a-l distruge, va putea să pornească pe drumul spre mântuire şi să îndrepte spre viitor.

Introducere

Încercarea spectrului comunismului de a corupe și de a distruge omenirea datează de secole. Aceasta a început odată cu mutilarea spirituală
a omului prin despărțirea lui de originile sale divine. De aici, spectrul a determinat popoarele lumii să-și elimine tradițiile culturale milenare
pe care Divinul le-a organizat meticulos ca standarde pentru existența umană.

Lipsită de moștenirea sa străveche, întreaga societate umană se prăbușește într-un ritm fără precedent. Între timp, agenții pământeni ai
spectrului au exploatat acest haos social pentru a-și promova agendele nefaste, mascându-le drept „eliberare” și „progres”.

În ultimii două sute de ani sau chiar de mai mult timp, influența spectrului a depășit-o pe cea a labirintului afacerilor sociale și al dezvoltării
istorice. Influența sa demonică îmbracă o multitudine de forme aparent contradictorii, de la brutalitatea flagrantă a guvernului comunist
din Est, la subversiunea treptată a politicii occidentale, a culturii și a societății convenționale.

1. Coruperea gândirii umane

În lumea de azi, criteriile pentru a discerne Binele de Rău au fost inversate. Neprihănirea este portretizată ca Rău şi viciul drept
Compasiune. Conceptele sinistre sunt deghizate ca “ştiinţă” şi logica de gangster este mascată drept “justiţie socială”. “Corectitudinea
politică” este folosită pentru a impune controlul asupra gândurilor şi noțiunea de “neutralitate a valorii” pentru a face oamenii insensibili
la atrocităţi.

Omul a fost creat de Divin, iar credincioşii primesc protecţie divină. Obiectivul primar al spectrului este acela de a tăia legătura dintre om
şi Divin.

Imnul socialist, „Internaționala”, susține că nu a existat niciodată un Creator. În anii 1850, filosoful materialist german Ludwig Feuerbach
a spus: “Dumnezeu este doar o proiecţie a naturii interioare a omului”. De fapt, moralitatea tradițională a umanității, cultura, structura
socială şi gândirea raţională sunt date de Divinitate. În cursul tumultos al istoriei, credinţa în divinitate poate fi descrisă ca o ancorare
puternică, salvând omenirea de la a fi înghiţită de valuri.

Ateismul l-a ispitit pe arogant să joace rolul lui Dumnezeu şi să încerce să controleze soarta altora şi societatea; liderii mișcărilor comuniste
sunt predispuși la autodivinizare. Reflectând la vărsarea de sânge din timpul revoluţiei franceze, care a răsturnat monarhia şi clerul, filosoful
britanic Edmund Burke a spus: “Când oamenii joacă rolul lui Dumnezeu, în acele momente se comportă ca nişte diavoli”.

Un principiu strâns legat de ateism este materialismul dialectic, care neagă existenţa sufletului. Materialismul s-a înrădăcinat în timpul
Revoluţiei Industriale, când progresul rapid în domeniul ştiinţei, al tehnologiei şi al producţiei a alimentat cultul empirismului şi ateismului.
Oamenii şi-au pierdut credinţa în miracolele divine şi au respins poruncile divine. Conceptul de materialism dialectic este principiul central
al marxismului și al altor ideologii radicale. În istoria recentă, teoria dialectică a fost definită pentru prima dată de filosoful german Georg
Hegel ca un set general de principii pentru gândirea logică. Marxismul a absorbit anumite aspecte ale lucrării lui Hegel, exagerând natura
conflictului dialectic.

În mâinile spectrului, materialismul și ateismul servesc ca arme demonice folosite pentru a răsturna credința spirituală a omului, a submina
moralitatea umană și a distruge cultura tradițională. Materialismul și ateismul au pus bazele unui număr mare de pretenții intelectuale
distorsionate. Corupția filosofiei a mers mână în mână cu corupția științei. Un cult al „raționalității științifice” a înlocuit rațiunea normală
cu un tip de religie laică folosită pentru a suprima credința și a nega moralitatea, întărind viziunea asupra lumii ateiste.

Comunitatea științifică contemporană respinge toate fenomenele pe care nu le poate explica sau verifica prin metodele sale, ca fiind
superstiții și pseudoștiință, sau le ignoră în întregime. Având ca scop să domine gândirea academică și sistemul educațional, el inundă
acele domenii cu teorii ateiste precum darwinismul. Teoria defectuoasă a evoluției a lui Darwin a fost adoptată pe scară largă ca instrument
de distanțare a omului de Divin. Echivalează umanitatea cu animalele, subminând atât respectul de sine al omului, cât și respectul pentru
creația divină.

În secolul al XX-lea, teoria evoluției a cucerit domeniile cercetării și ale educației; astăzi, cei care cred în creaționism sunt ridiculizați. Pe
lângă impactul său asupra științelor naturale, ateismul și materialismul au generat multe tendințe filosofice și ideologice înrădăcinate în
conceptul de luptă. Teoria evoluției nu domină acum doar studiul biologiei, ci și științele sociale. Din teoria originală a lui Darwin a luat
naştere conceptul extrem de nociv de darwinism social. “Selecţia naturală” şi “supravieţuirea celui mai potrivit” au redus comunitatea
internaţională la o junglă de luptă barbară între naţiuni.

Filosofia demonică a luptei a invadat și domeniul limbajului. Înțelesul și nuanțele cuvintelor au fost deformate pentru a se potrivi gândirii
ateiste și materialiste. În romanul distopic „1984“ al scriitorului britanic George Orwell, Newspeak este un limbaj artificial creat pentru a
consolida controlul Partidului asupra oamenilor. În multe feluri, viziunile lui Orwell s-au adeverit. „Libertatea” a fost denaturată pentru a
însemna un stat fără restricții morale, legale sau tradiționale. Principii precum „toți oamenii sunt creați egali” și „toți oamenii sunt egali în
fața legii” au fost denaturate pentru a însemna egalitarism absolut. „Toleranța” a fost deviată pentru a semnifica acceptarea tuturor tipurilor
denaturate de gândire și comportament. Gândirea rațională a devenit o unealtă a ştiinţei empirice înguste. În căutarea egalităţii de şanse,
justiţia a devenit “justiţie socială”.

În cuvintele liderului republican chinez Chiang Kai-shek, scopul comunismului nu este acela de a rezolva problemele, ci acela de a extinde
cât mai mult contradicţiile globale şi de a face ca lupta umană să continue pentru totdeauna.

Acest lucru a fost observat de mai multe ori de-a lungul istoriei moderne. Comunismul incită la ură, creează şi escaladează conflictele şi,
în cele din urmă, preia puterea prin revoluţie sau subterfugii violente. În toate cazurile, „eliberarea” promisă de revoluționari are ca rezultat
spălarea creierului, omoruri și tiranie.

2. Subminarea culturii tradiţionale

Cultura ortodoxă a omenirii a fost transmisă de divin. În timp ce menţine funcţionarea normală a societăţii umane, rolul cel mai important
al culturii inspirate de divinitate este acela de a oferi omenirii mijloace de înţelegere a Legii divine predată în epoca finală şi de a o salva
de la eliminare.

Cultura de inspiraţie divină oferă o protecție morală puternică împotriva răului. Spectrul comunismului își propune să distrugă cultura
umană, întorcând oamenii împotriva propriilor lor tradiții.

Răspândirea ateismului și materialismului a slăbit rădăcinile religioase ale civilizației, dând naștere la noi mișcări ideologice bazate pe
luptă. În societatea laică, reprezentanții spectrului au subminat educația tradițională, au creat arta modernă degenerată, au promovat
promiscuitatea sexuală și pornografia și au popularizat consumul de droguri. Păcătosul și răzvrătitul sunt acum glorificați ca fiind
eliberatori și expresivi.

De mii de ani, educaţia tradiţională a jucat un rol cheie în dezvoltarea şi transmiterea culturii rafinate a omenirii. Elevii au învățat să fie
sârguincioși pentru a-și însuși abilitățile profesionale, artistice sau academice și a fi oameni și cetățeni buni.

Țările occidentale au început să instituie o educație publică gratuită în secolul al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, gândirea ateistă
și anti-tradițională au început treptat să intre în programa școlară, înlesnită de experți pedagogici de stânga care s-au infiltrat în mediul
academic și au dominat politica educațională. Teoria evoluției a devenit obligatorie în şcoli, în timp ce corectitudinea politică a devenit
norma în studiile sociale. Manualele au fost înțesate treptat cu ateism, materialism și luptă de clasă. Cultura tradiţională, ilustrată de marii
clasici ai literaturii, intra în contradicţie cu curentul ideologic demonic. Astfel, clasicii au fost treptat marginalizați sau reinterpretați în
conformitate cu teoria socială modernă, făcând ca studenții cu minţi strălucite să nu își formeze o înțelegere profundă a înțelepciunii
conținute în cele mai importante opere literare ale umanității.

Creativitatea și curiozitatea studenților sunt acum risipite în teme lipsite de însemnătate, rămânând astfel lipsiți de experiență în chestiunile
esenţiale ale vieţii şi ale societăţii. Standardele de matematică și alfabetizare au scăzut. Orele prelungite de școală au separat copii de
părinți și de familie, expunându-i sistemului educațional degenerat. Sub sloganul “gândirii independente”, elevii sunt educați să fie anti-
tradiție și anti-autoritate și sunt încurajați să-și desconsidere societatea și părinții. Ei au fost hrăniţi cu narațiuni de stânga despre istorie și
studii sociale și sunt cufundați în divertismentul vulgar.

În țările guvernate de regimurile comuniste, copiii sunt îndoctrinați activ în studiile politice marxiste încă din învăţământul preșcolar sau
din grădiniță. Cultura și credința tradițională sunt înlocuite complet de o cultură ateistă comunistă a urii și luptei. Fiind supuși constant
spălării creierului, copiii crescuți în țările comuniste învață să gândească folosind aceeași logică distorsionată ca și partidul comunist.

Tendințele excentrice și deviante umplu cultura de consum azi, în timp ce meseriile antice au dispărut. Standardele meșteșugului tradițional
și eticii în afaceri au fost pierdute. Îndepărtați de cultura lor tradițională și de modurile lor de viață, oamenii se depărtează tot mai mult de
divinitate. Societatea de astăzi venerează libertatea sexuală și perversiunea. Tinerii sunt dependenți de jocuri video, media socială și
pornografie.
Arta a fost de asemenea supusă unui atac neobosit. Artele tradiționale vin de la divinitate și au apărut mai întâi în temple, biserici și în alte
lăcașuri de cult. Adevărata artă prezintă adevărul, bunătatea, frumuseţea şi onoarea, ajutând la menţinerea unei culturi morale ortodoxe.
Gunoaiele au umplut acum sălile de artă. Tablouri întunecate, sinistre, descriu lucrurile din iad. Impresionismul, suprarealismul și alte
stiluri grotești au înlocuit lucrările rafinate din antichitate și Renaștere. În literatură, clasicii antici care întruchipează înțelepciunea întregii
civilizații au fost alungați în favoarea scrierilor moderne convolute și superficiale. Muzica, cândva compusă și interpretată pentru venerarea
gloriei divine, este astăzi dominată de sunete lipsite de armonie şi obscene. Cultura pop este dominată de teme demonice care sărbătoresc
violența și drogurile. Celebrități ce au sute de milioane de fani promovează stiluri de viață imorale și degenerate. Sublimul, nobilul și purul
sunt ridiculizate, în timp ce vulgarul și nerușinarea sunt lăudate.

3. Comunismul din est și vest

Comunismul se caracterizează prin filozofia ateistă a luptei și îşi derivă organizarea politică şi ideologia din cele ale bandelor şi cultelor.
În Est, comunismul este reprezentat de regimuri totalitare și lideri nemiloși, precum Vladimir Lenin, Joseph Stalin, Mao Zedong, Jiang
Zemin şi adepţii lor. Situaţia din Occident este mult mai complexă, deoarece elitele puternice din domenii precum guvernarea, afacerile,
mediul academic şi din religie complotează pentru a submina societatea.

Religiile drepte de odinioară au fost infuzate cu religia seculară a socialismului. Fie că se datorează controlului politic al regimurilor
comuniste, fie interpretărilor greșite ale unor clerici necredincioși, învățăturile tradiționale și scripturile sfinte au fost modificate. “Teologia
eliberării” infuzează ideologia marxistă şi lupta de clasă în credinţa dreaptă şi răspândește perversiunea morală în rândul clerului. Din acest
motiv, mulţi credincioşi şi-au pierdut speranţa în biserică şi au abandonat credinţa în mântuirea divină.

Alături de religie și națiune, familia este unul dintre pilonii divini ai civilizației umane. Este un bastion important al moralităţii şi tradiţiei
şi serveşte drept conduită pentru transmiterea culturii de la o generaţie la alta. Mișcările de stânga din întreaga lume promovează
feminismul, eliberarea sexuală și homosexualitatea, subminând structura familială tradițională și rolurile armonioase de gen. Aceste
tendințe ideologice legitimează și încurajează promiscuitatea, adulterul, divorțul și avortul, încălcând relațiile sănătoase și standardele de
bază pentru existența umană. Distrugerea familiei este o parte esenţială a planului diavolului de a eradica omenirea.

Totalitarismul din est

Rusia a fost slăbită de înfrângerile sale din Primul Război Mondial, iar țarul a fost forțat să abdice. Profitând de haosul politic, revoluționarii
comuniști au lansat Revoluția din Octombrie în 1917 pentru a răsturna guvernul constituțional. După un război civil devastator, comuniștii
au fondat primul regim socialist din lume, Uniunea Sovietică, și au folosit vastele sale resurse pentru a exporta revoluția în străinătate prin
intermediul Internaționalei Comuniste.

Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost creat în 1921 cu sprijin direct sovietic. Pe parcursul următoarelor decenii, comuniștii au purtat o
rebeliune violentă și trădătoare împotriva Republicii Chineze. PCC a beneficiat imens de pe urma invaziei japoneze în cel de-al Doilea
Război Mondial și a continuat lupta împotriva Partidului Naționalist aflat la guvernare în timpul războiului și după terminarea acestuia. În
1949, comuniștii au preluat toată China continentală, instituind o Republică Populară totalitară.

Atât partidul comunist sovietic, cât și cel chinez au ucis fără milă zeci de milioane de oameni în timp de pace. Pentru a-și impune ideologia
marxistă răuvoitoare, Partidul Comunist Chinez a lansat Revoluția Culturală fără precedent, declarând război culturii tradiționale de cinci
mii de ani și civilizației antice splendide a Chinei.

Începând cu anii ‘80, Partidul a introdus reforme economice pentru a împiedica propriul colaps, dar sfera politică a rămas sub un control
totalitar strict. Partidul se menţine la putere până în prezent, printr-un control total, cu campanii de suprimare, precum represiunea împotriva
mişcării democratice şi persecutarea Falun Gong.

Infiltrarea în Occident

Curtea imperială a Chinei, dreptul divin al regilor Apusului şi sistemul american de control şi echilibrare sunt forme de guvernare stabilite
de divinitate pentru oameni, bazate pe culturile şi pe mediile lor unice. Cu toate că revoluțiile comuniste au eșuat în preluarea puterii în
Occident, totuși spectrul comunismului a stabilit un control ascuns asupra lumii libere prin subversiune și infiltrare. Chiar dacă nu au avut
revoluţii violente, țările occidentale au abandonat metodele drepte ale guvernării și au adoptat pe scară largă diferitele caracteristici ale
sistemului comunist, precum impozitarea ridicată, statele cu bunăstare exagerată, birocrațiile excesive și care sunt preocupate de interesele
proprii precum și corectitudinea politică.

Legea, întemeiată inițial pe moralitatea religioasă și porunca divină, a fost redefinită pentru a include interpretări deviante ale eticii și
libertății. În țările comuniste din Est, legea există pentru a duce la îndeplinire ordinele regimului. În Occident, legea este interpretată prin
ideologia de stânga și este modificată pentru a dezrădăcina conceptele morale despre bine și rău. Legislația este adoptată pentru a arăta
îngăduință față de infracțiunile grave, încurajarea stilurilor de viață sexuale adultere, subminarea familiei și limitarea drepturilor cetățenilor
oneşti prin reglementări extinse.

Atât guvernele, cât și cetățenii au fost atrași într-o cultură a consumului excesiv. Elitele financiare au renunțat la înțelepciunea tradițională
care a guvernat economia sustenabilă prin abolirea standardului de aur (sistem monetar care leagă direct valoarea valutei de cea a aurului
– n.r) şi adoptarea unei monede fiduciare fluctuante. Băncile și statul încurajează oamenii să împrumute neîncetat sume de bani, ceea ce
duce la crize economice permanente și la erodarea suveranității naționale.

Spectrul comunist a utilizat globalizarea ca instrument pentru distrugerea treptată a suveranității națiunilor prin organizații precum Liga
Națiunilor și Organizaţia Naţiunilor Unite. Considerate soluții utopice la conflictele și disputele internaționale, aceste autorități globale au
ajuns de fapt să servească agende nefaste. Organizația Națiunilor Unite, deși a primit cea mai mare parte a finanțării din partea democrațiilor
occidentale, a intrat treptat sub controlul regimurilor comuniste precum Republica Populară Chineză. Organizațiile internaționale sunt
folosite pentru a răspândi ideologia de stânga și a submina interesele naționale legitime. Scopul este acela de a aduce întreaga lume sub un
regim totalitar și de a impune controlul strict politic, ideologic şi al populaţiei.

Agendele de stânga și alte agende pernicioase au reușit să dobândească o atât de mare influență în țările occidentale, datorită, în mare
parte, ajutorului mass-media. În țările conduse de regimuri comuniste, toată mass-media este supusă cenzurii de stat, în cazul în care nu
este controlată direct de către partidul comunist. În alte părți, mass-media a fost supusă unor prejudecăți partizane și financiare. Raportarea
și discursul onest sunt îngropate de o avalanșă de senzaționalism, de semnalare a virtuților politice și de știri false.

4. Prăbușirea societății

Pentru a răsturna societatea umană tradiţională, spectrul a condus la imigraţie, mişcări sociale şi răsturnări sociale în masă. Acest proces
uimitor se desfăşoară de cel puţin câteva secole.

Război și revoluție

Confiscarea puterii politice este unul dintre pașii cheie în planul comunismului de a distruge umanitatea. Sintetizând lecţia învăţată de la
Comuna din Paris, Karl Marx a scris că această clasă muncitoare trebuie să răstoarne aparatul guvernamental original şi să îl înlocuiască
cu statul său propriu. Puterea este întotdeauna problema esenţială a teoriei politice marxiste.

Războiul este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale spectrului pentru a elimina vechea ordine internaţională, a distruge bastioanele
tradiţiei şi a accelera dezvoltarea ideologiei comuniste. Multe războaie au fost purtate sub influenţă demonică. Primul Război Mondial a
provocat prăbușirea mai multor imperii europene, în special a Rusiei ţariste şi a pavat calea Revoluţiei Bolşevice.

Al Doilea Război Mondial a oferit Partidului Comunist Chinez condiţiile de a confisca puterea şi Uniunii Sovietice de a invada Europa de
Est, creând astfel tabăra socialistă postbelică. De asemenea, cel de-al Doilea Război Mondial a creat tumultul decolonizării, de pe urma
căruia au profitat regimurile comuniste sovietice și chineze pentru a sprijini mișcarea comunistă la nivel mondial. Mișcările de eliberare
națională au plasat multe țări din Asia, Africa și America Latină sub socialismul autoritar.

Instigarea la revoluţie poate fi împărţită în următoarele etape:

1. Semănarea urii şi discordiei între oameni.


2. Înşelarea publicului cu minciuni şi înființarea unui “front unic revoluţionar”.
3. Înfrângerea forţelor de rezistenţă una câte una.
4. Folosirea violenţei pentru a crea o atmosferă de teroare şi haos.
5. Lansarea unei lovituri de stat pentru a acapara puterea.
6. Înlăturarea “reacţionarilor”.
7. Construirea şi menţinerea noii ordini folosind teroarea revoluţiei.

Ţările comuniste au încercat să lanseze o revoluţie mondială prin intermediul Internaţionalei Comuniste, exportând activismul revoluţionar
şi generând tulburări în statele necomuniste prin sprijinirea stângii locale.

Comunismul exploatează diviziunile dintre oameni și canalizează furia indivizilor în ura colectivă. Revoluțiile comuniste au succes prin
actele de teroare, iar regimurile comuniste implementează politici de terorism de stat. Majoritatea mișcărilor teroriste sunt inspirate de
modelul organizațional leninist, iar comuniștii sovietici și chinezi au sprijinit grupurile teroriste ca pe un fel de „forţă de muncă” împotriva
lumii libere.

Iraţionalitatea cu care teroriștii iau ostatici și cu care sacrifică oameni nevinovați creează o atmosferă de neputință absurdă. Expuşi la multe
incidente de violenţă deliberată, oamenii devin mai antisociali, mai deprimaţi, mai paranoici şi mai cinici. Toate acestea dăunează ordinii
publice şi fragmentează societatea, facilitând astfel crearea condițiilor necesare comunismului pentru a prelua puterea.

Crize economice și sociale

În întreaga lume, mișcările socialiste și comuniste au profitat de tulburările economice pentru a ajunge în poziții de influență, cu scopul de
a răsturna ordinea socială existentă.

Crizele economice pot fi create şi utilizate ca mijloace de încurajare a revoluţiei sau de portretizare a mişcărilor socialiste ca mișcări
salvatoare. Atunci când politicienii din ţările democratice sunt disperaţi să găsească soluţii fac aranjamente faustice direcţionând treptat
ţările lor către un guvern mare şi un socialism cu impozite mari. După cum a notat Saul Alinsky în “Reguli pentru radicali”, “acţiunea reală
se află în reacţia inamicului”.

Marea depresiune din anii ‘30 a reprezentat momentul esenţial prin care Europa şi Statele Unite s-au angajat pe calea spre marea guvernare
şi intervenţionismul larg răspândit. Criza financiară din 2008 a continuat să încline balanța în favoarea extinderii politicilor de stânga.

Odată cu ascensiunea industrializării și globalizării a venit migrația masivă, mai întâi din mediul rural în cel urban, apoi peste granițe și
continente. Din antichitate, oamenii s-au mutat dintr-un loc în altul. Cu toate acestea, mişcările masive interne şi internaţionale ale
populaţiei din epoca modernă sunt rezultatul manipulării intenţionate a spectrului malefic.

Imigraţia în masă dizolvă identitatea naţională, graniţele, suveranitatea, tradiţiile culturale şi coeziunea socială. Când mase mari de oameni
își pierd identitatea lor tradiţională, ele sunt absorbite cu mai multă ușurință în deriva modernităţii. Este dificil pentru imigranţii care trăiesc
într-un mediu necunoscut să-şi asigure mijloacele de trai, ca să nu mai vorbim de participarea profundă la procesul politic sau la tradiţiile
culturale ale ţării gazdă. Imigranţii recent sosiţi sunt uşor recrutaţi ca voturi libere pentru partidele de stânga și cauze sociale. Între timp,
imigraţia creează condiţii favorabile de incitare la animozităţi rasiale sau la animozități religioase.

Comunismul profită de tendințele sociale pentru a inflama şi agita oamenii, pentru a intensifica conflictele și pentru a mobiliza mișcări
colosale de destabilizare a societății, a-și bate adversarii politici, a domina discursul şi pare că acaparează temelia morală. Exemple de
acest fel includ mişcarea anti-război, ecologismul şi alte mişcări ale societății occidentale pe care comuniștii le-au deturnat pentru scopuri
proprii.

5. Strategia “Divide et Impera”

Spectrul comunist manipulează oamenii în funcție de caracteristicile și motivațiile lor diferite. Ia viața unora în timp ce profită de lăcomia
altora. Poate să folosească idealismul și emoția umană îndoctrinând oamenii pentru a servi drept pionii revoluției și revoltei.

Eliminarea dizidenților

Unii oameni sunt mai înţelepţi şi mai perceptivi decât alţii. Unii sunt mai aproape de divin şi nu sunt influenţaţi de stratagemele diavolului.
În țările cu experiențe istorice lungi și bogate este dificil de atras oamenii pentru a se alătura înşelăciunii. Spectrul comunist nu ezită să
lichideze fizic membrii societăţii care-i pot înţelege conspiraţia şi sunt suficient de curajoşi să opună rezistenţă. Pentru a face acest lucru,
organizează campanii politice, persecuţii religioase, simulacre de procese şi asasinate.

În China, care se mândrește cu cei cinci mii de ani de civilizație inspirată de divinitate, Partidul Comunist Chinez nu a reușit să distrugă
ordinea culturală decât prin lansarea unei serii de campanii politice care a ucis zeci de milioane de oameni. El a acordat o atenție deosebită
uciderii savanților, nobilimii și practicanților spirituali ce serviseră drept custozi ai culturii tradiţionale chineze.

Elitele din toate națiunile și industriile au adoptat un mod demonic în timp ce spectrul se joacă cu interesele lor şi le dă putere în funcţie
de cât de îndeaproape îi urmează agenda. Pentru cei care caută faimă şi influenţă, diavolul le dă reputaţie şi autoritate. Celor lacomi, le
aranjează profiturile. Arogantului îi umflă ego-ul şi menţine fericirea celor ignoranţi. Cei înzestraţi sunt seduşi cu ştiinţa, materialismul şi
libertatea de exprimare nerestricţionată. Persoanelor cu ambiţii de mărire şi intenţii bune le-a transformat idealurile în auto-glorificare,
făcându-le să simtă adierea caldă a funcţiilor de preşedinţi, prim-miniştri, academicieni, politicieni, administratori, mari bancheri, profesori,
experţi, laureaţi ai premiului Nobel etc., cu un statut social remarcabil, influenţă politică şi averi imense. Odată stabilite, aceste mari
personalităţi sunt cooptate, fiecare în funcţie de circumstanţele sale. Mulți dintre ei devin agenți ignoranți ai spectrului și, ceea ce Lenin
numea „idioți utili”.

Amuţirea maselor

Ideologia comunistă manipulează informaţiile publice prin folosirea naraţiunilor false, înşelând oamenii cu sistemul educaţional deformat
şi controlând mass-media. Utilizează cu îndemânare sentimentul de securitate şi de divertisment superficial al oamenilor pentru a face
publicul să fie preocupat doar de interesele lui imediate, divertisment vulgar, sporturile competitive, bârfă socială şi îngăduinţă în ceea ce
priveşte dorinţele erotice şi carnale. În acelaşi timp, diavolul răspunde celor mai mici numitori comuni pentru a priva alegătorii de vigilenţă
şi judecata lor şi de a captura electoratul.

În ţările comuniste totalitare, poporului nu i se permite niciodată să aibă de-a face cu politica. În ţările democratice, cei care se ocupă de
binele public îşi îndreaptă atenţia spre aspecte banale (precum drepturile transsexuale), potrivit faimoasei stratageme de inducere in eroare
a “avansării pe o cale ascunsă în timp ce se repară drumurile în mod deschis” din istoria militară antică chineză. Ştirile virale, senzaţiile
sociale, chiar atacurile teroriste şi războaiele sunt aranjate pentru a acoperi adevăratele intenţii ale comunismului.

Publicului îi este insuflată o conştiinţă modernă şi este mobilizat să înghită minoritatea celor care menţin tradiţiile cu
încăpățânare. Intelectualii lansează critici dure împotriva culturilor populare din întreaga lume, favorizând prejudecăţile limitate în publicul
lor needucat. Conceptul de gândire critică şi creativă este abuzat pentru a îndrepta generaţia tânără împotriva autorităţii, împiedicând-o să
absoarbă cunoştinţele şi înţelepciunea din cultura tradiţională.

În țările comuniste, după uciderea purtătorilor culturii tradiționale, masele largi ale populației au fost îndoctrinate să înceapă o revoluție.
După ce Partidul Comunist a preluat puterea în China, a fost nevoie de două decenii și jumătate pentru crește o generație de „pui de lupi”,
un termen chinez folosit pentru cei care au crescut sub comunism și au fost îndoctrinați să urască și să ucidă dușmani de clasă. Aceaștia
au fost încurajați să lupte, să bată, să jefuiască şi să incendieze fără discriminare.

În timpul Revoluţiei Culturale, fetele adolescente îşi băteau profesorii până la moarte fără să ezite. Astăzi, troli de internet de la 50 Cent
Army, care lucrează în mod activ pe diferite media sociale din China, scriu în mod constant despre bătăi şi omoruri, cu postări tipice ca:
“Recuperarea insulelor Diaoyu, chiar dacă China va pieri” şi “Mai degrabă China să fie presărată cu morminte decât să nu reuşească să
extermine şi ultimul japonez”. Sentimentul lor criminal este cultivat activ de către Partidul Comunist Chinez.

În Occident, Partidul Comunist se uită cu mândrie la experienţa Revoluţiei Franceze şi la aceea a Comunei din Paris. Fiecare revoluţie şi
insurecţie sunt introduse de un grup de gangsteri care nu au scrupule, nici ruşine şi nici compasiune.

Înlocuirea rapidă a generaţiilor

Astăzi generaţia mai în vârstă este marginalizată şi eliminată din societate într-un ritm accelerat. Pe măsură ce tinerilor le sunt date tot mai
multe drepturi, puteri politice şi privilegii, cei în vârstă îşi pierd poziţiile de autoritate şi prestigiul, accelerând ruptura omenirii cu tradiţia.
Literatura contemporană, arta şi cultura populară vizează gustul și valorile tinerilor care sunt supuși presiunii de a urma constant ultimele
tendințe în modă, astfel încât să nu fie excluși de către colegii lor.
Progresul ştiinţific şi tehnologic rapid face ca persoanele în vârstă să nu poată ţine pasul și să nu se adapteze la schimbările sociale masive
care au loc. Transformarea sferelor urbane şi rurale combinate cu imigraţia în masă contribuie la înstrăinarea persoanelor în vârstă şi la
îndepărtarea lor de prezent. Chinul şi singurătatea neajutorată sunt exacerbate de realitatea vieţii moderne, unde tinerii se află într-o stare
constantă de competiţie şi petrec puţin timp cu părinţii şi cei în vârstă.

În societatea umană tradiţională, oamenii se ajută reciproc. Atunci când există conflicte, ei au religia, moralitatea, legile şi obiceiurile
populare pentru a facilita rezolvarea lor şi cooperarea. O astfel de societate unitară nu se poate prăbuși într-o perioadă scurtă de timp. În
primul rând, trebuie să dezintegreze societatea în mici unități atomizate, distrugând încrederea tradițională dintre oameni şi înstrăinând-
i unul de celălalt.

Virtual au fost folosite toate standardele posibile pentru a diviza societatea în grupuri opuse şi pentru a instiga la ură şi la luptă între ele.
Clasa, sexul, rasa, etnia şi religia pot servi drept bază pentru divizare. Comunismul și alte ideologii influențate de spectru măresc
animozitatea dintre burghezi şi proletari, conducători şi cei conduşi, progresişti şi “retrograzi”, liberali şi conservatori – în timp ce guvernul
îşi extinde neîncetat puterea pentru a construi un stat totalitar de neoprit.

6. Decepţia şi apărarea

Spectrul comunist s-a ascuns bine. Este dificil să înțelegem amploarea înșelăciunii sale, pe care a creat-o printr-o gamă largă de stratageme
ascunse sau fățișe.

Spectrul îşi desfăşoară cele mai diabolice planuri la lumina zilei, în timp ce le etichetează ca fiind sensibile, rezonabile şi legale. Sunt atât
de omniprezente încât este dificil să le expui așa cum sunt. Uneori, anumite aspecte ale agendei spectrului sunt dezvăluite, în mod
intenţionat, doar pentru a abate atenția și controlul de la conspirații suplimentare. De exemplu, în timpul Războiului Rece, lumea a fost
împărţită în două tabere militare şi politice. Cu toate acestea, în timp ce sistemele lor sociale par a fi diametral opuse, acelaşi proces
demonic avea loc pe ambele părţi, în diferite forme. Mulţi revizionişti comunişti în stil occidental, socialişti, fabianişti, liberali şi progresişti
au respins în mod public modelele sovietice şi chineze, dar eforturile lor au condus societatea către o structură socială care nu diferă de
cea a Uniunii Sovietice şi a Chinei. Spus mai clar, diavolul a folosit Estul totalitar ca pe o diversiune pentru infiltrarea activă în Occident.

Cei care îndrăznesc să expună conspirațiile diavolului sunt etichetați ca “teoreticieni ai conspiraţiei”, “extremişti”, “de extremă dreapta”,
“habotnici”, “sexişti”, “rasişti”, „naziști”, “fascişti” şi prin alţi termeni de abuz, meniţi să îi izoleze şi să îi marginalizeze de mediul
academic şi de societate. Fiind transformaţi în obiecte de segregare, ridicol şi frică, ideile lor nu câştigă audienţă şi existența lor nu are
nicio influenţă. Simultan, oamenii sunt condiționați să dispreţuiască şi să suspecteze anumite etnii, grupuri şi indivizi, pentru a distrage
atenţia de la răul fundamental: spectrul comunist.

Este imposibil ca toată lumea să poată fi înşelată de şiretlicurile spectrului. Dar comunismul, în formele sale numeroase, a reuşit deja să
aducă majoritatea oamenilor și lideri din întreaga lume sub influenţa sa. Nu este o exagerare să spunem că spectrul comunismului stăpânește
lumea. În lumina strategiilor generale expuse mai sus, capitolele următoare ale acestei cărți examinează în detaliu modul în care spectrul
comunist a ajuns să conducă și ce trebuie să facă umanitatea pentru a evita distrugerea sa plănuită de către spectru.

Multe dintre profeţiile prezise în religiile ortodoxe s-au împlinit, la fel ca predicţiile făcute de Nostradamus şi profeţiile transmise în
culturile din întreaga lume, începând de la Peru la Coreea. Profeţiile din întreaga istorie chineză, de la dinastia Han la Ming au fost
surprinzător de precise.

Aceste profeţii ne spun un adevăr important, anume că istoria nu este un proces întâmplător, ci o dramă în care succesiunea evenimentelor
majore a fost deja prestabilită. La sfârşitul timpurilor, care ar putea de asemenea să vestească începutul unui nou ciclu istoric, toate religiile
lumii aşteaptă un singur lucru: sosirea Creatorului în tărâmul uman.

Toate dramele au un punct culminant. Deşi diavolul şi-a făcut aranjamentele pentru a distruge omenirea, Creatorul atotputernic are
mijloacele sale de a trezi popoarele lumii, ajutându-i să scape de robia diavolului şi să le ofere mântuire. Astăzi, în epoca finală înainte de
apariţia Creatorului, se desfăşoară lupta finală dintre Bine şi Rău.

Religiile ortodoxe din întreaga lume au prezis că, în epoca revenirii Creatorului, lumea va fi înghiţită de demoni, nelegiuiri şi evenimente
de rău augur, pe măsură ce umanitatea îşi va pierde constrângerile morale. Aceasta nu este altceva decât lumea de astăzi.

Starea de degenerare cu care ne confruntăm astăzi a debutat cu mult timp în urmă. A început cu sute de ani în urmă, odată cu creşterea
forţei sale motrice: ateismul şi înşelăciunea omenirii. Karl Marx a creat o ideologie care să cuprindă înşelăciunea în toate permutările sale,
iar Vladimir Ilici Lenin i-a pus în practică teoria brutală. Cu toate acestea, Marx nu a fost ateu. El a fost un satanist şi a devenit demonul a
cărui misiune a fost să împiedice omul să-şi recunoască Creatorul la sfârşitul Timpului.

1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx

Karl Marx a publicat numeroase cărţi de-a lungul vieţii sale, cele mai cunoscute fiind Manifestul Comunist din 1848 şi cele trei volume
ale lui “Das Kapital”, publicate între 1867 şi 1894. Aceste lucrări constituie baza teoretică a mişcării comuniste.

Mai puţin cunoscut este faptul, că viaţa lui Marx a fost un proces în care el şi-a vândut sufletul diavolului şi a devenit emisarul lui în
tărâmul uman.

În tinereţe, Marx fusese un creştin devotat. Înainte de transformarea sa demonică Marx credea cu fervență în Dumnezeu.
În poemul său timpuriu “Strigătul unui deznădăjduit”, Marx a scris despre intenţia sa de a se răzbuna pe Dumnezeu:

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul


În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas, decât răzbunarea!

Asupra mea să vină răzbunarea, voi distruge cu mândrie


Pe acea fiinţă, acel Domn întronat,
Puterea mea este doar mozaic de slăbiciuni,
Lăsaţi-mi sinele bun fără recompensă!

Îmi voi clădi tronul în înălțimi,


Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,
Groaza supraumană – să-i fie fortăreaţa,
Și mareșalul său să-i fie durerea sumbră”. [1]

Scriindu-i tatălui său, Marx a descris schimbările pe care le trăia: “O cortină a căzut, cea mai sfântă dintre sfinte a fost sfâșiată şi noii zei
au trebuit să le ia locul … O adevărată nelinişte m-a luat în stăpânire şi nu voi fi capabil să calmez spiritele nerăbdătoare până nu sunt în
prezenţa ta dragă”.[2]

În poemul său “Fata cea palidă”, vocea lirică este cea a unei femei tinere care își abandonează iubirea de Hristos și are parte de un sfârșit
îngrozitor. Marx a scris:

“Astfel am pierdut cerul, o ştiu prea bine


Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu, este sortit infernului!”. [3]

Familia lui Marx a observat clar schimbarea produsă în el. La 2 martie 1837, tatăl său i-a scris: “Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi
vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutream și eu de mult
aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează puritatea şi omenia şi dacă
niciun demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit”. [4]

Una dintre fiicele lui Marx scrie, că atunci când era mică, Marx le-a spus ei şi surorilor sale multe basme. Basmul ei preferat, era unul
despre Hans Röckle, un vrăjitor care nu avea niciodată bani şi nu avea de ales decât să-şi vândă minunatele păpuși diavolului. [5] Ceea ce
Marx a vândut diavolului în schimbul succesului a fost sufletul său.

După cum se vede în exemplele de mai sus, abandonarea lui Dumnezeu și asocierea cu Satana este o temă comună în poezia lui Marx.
Descriindu-se în “Trubadurul”, Marx spune prin vocea lirică:

“Cum aşa! Mă cufund, fără să cad


Sabia mea de sânge-negru în sufletul tău.
Această artă pe care Dumnezeu nu o cunoaşte şi nici nu o vrea
Ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului,

Îndrăcind mintea şi vrăjind inima


Cu Satana mi-am făcut pactul
El desenează semnele, bate timpul pentru mine,
Eu joc marşul morţii repede şi liber”. [6]

În biografia lui Marx, autorul Robert Payne a scris că povestirile pe care le-a istorisit Marx ar putea fi considerate o alegorie despre propria
sa viaţă şi că părea să acţioneze cu bună ştiinţă în numele diavolului. [7]

Sufletul lui Marx s-a întors spre diavol. În furia sa împotriva lui Dumnezeu, a văzut Divinul ca pe ceva care trebuie răsturnat. Filosoful
politic american Eric Voegelin a scris: “Marx ştia că era un Dumnezeu care crea o lume, nu voia să fie creatura. El nu a vrut să vadă lumea
din perspectiva existenței creaturii. … El a vrut să vadă lumea din punctul coincidentia oppositorum, adică din poziţia lui Dumnezeu”. [8]

În poemul său “Mândria omenească”, Marx şi-a exprimat voinţa de a se desprinde de Divin şi de a fi pe picior de egalitate cu el:

“Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa


Drept în faţa lumii,
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înăbuşi ura.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor


Printre ruinele lumii
Şi dând cuvintelor mele o forţă activă.
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul”. [9]

Marx s-a răzvrătit în mod activ împotriva divinului.


“Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.”
“Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă”. [10]

La scurt timp după moartea lui Marx, slujitoarea sa, Helene Demuth, a spus despre el că atunci când era foarte bolnav, el executa un fel de
ritual în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse. Marx credea în supranatural. [11]

De-a lungul istoriei omenirii, mari înţelepţi au arătat fiinţelor simţitoare calea spre iluminare şi au pus bazele civilizaţiilor lumii. Iisus
Hristos a așezat fundamentul civilizaţiei creştine, iar înţelepciunea lui Lao Tse este fundamentul taoismului, un pilon central al filosofiei
chineze. În India antică, învăţăturile lui Sakyamuni au condus la budism. Originile înţelepciunii lor sunt considerate minuni – cu toţii şi-
au obţinut cunoştinţele prin iluminarea în cultivarea spirituală, nu prin studii obişnuite.

Deși teoriile lui Marx se bazează pe activitatea predecesorilor intelectuali, în cele din urmă ele provin de la spectrul malefic. El a scris în
poezia “Despre Hegel”:

Pentru că am descoperit cel mai înalt şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; Asemenea Lui. Mă învelesc cu întunericul. [12]

Prin aranjamentul spectrului malefic, Marx a intrat în lumea umană şi a înființat cultul comunismului pentru a corupe moralitatea umană
și a determina omenirea să se întoarcă împotriva Divinităţii, ca, în cele din urmă, să se auto-osândească la chinul veşnic în Iad.

2. Contextul istoric al marxismului

Pentru a răspândi marxismul, spectrul malefic a fondat diverse fundaţii intelectuale şi sociale. Vom examina aceste două componente care
servesc drept context pentru creșterea comunismului.

Cercetătorii cred că teoria lui Marx a fost profund influenţată de Hegel şi Ludwig Feuerbach care nega existenţa lui Dumnezeu. Feuerbach
credea că religia nu este decât o înţelegere a “infinităţii percepţiei”, adică a faptului că oamenii l-au inventat pe Dumnezeu imaginându-şi
propriile abilităţi, amplificate. [13] Teoria lui Feuerbach scoate la lumină cum a apărut şi cum s-a răspândit comunismul. Progresele
înregistrate în ştiinţă, mecanizare, bunuri materiale, medicină şi agrement au creat impresia că fericirea este o consecință a bogăţiei
materiale. Prin urmare, orice nemulţumire trebuie să apară din limitările sociale. Se părea că, prin progresul material şi schimbarea socială,
oamenii ar avea mijloacele necesare pentru a construi o utopie fără a fi nevoie de Dumnezeu. Această viziune este principalul mijloc prin
care oamenii sunt ademeniți, și apoi iniţiaţi în cultul comunismului.

Feuerbach nu a fost primul care a respins creştinismul şi pe Dumnezeu. David Friedrich Strauss a pus la îndoială autenticitatea Bibliei şi
divinitatea lui Iisus în cartea sa “Viaţa lui Iisus examinată în mod critic“, apărută în 1835. Putem găsi astfel de idei încă din Iluminism în
secolele XVI şi XVII sau, dacă este cazul, în epoca vechilor greci. Dar nu acesta este scopul acestei cărţi.

Deşi Manifestul comunist al lui Marx a fost scris cu peste un deceniu înainte de publicarea lucrării lui Charles Darwin, “Despre originea
speciilor”, teoria evoluţiei i-a oferit lui Marx o bază ştiinţifică. Dacă toate speciile au luat naştere în mod natural ca rezultat al “selecţiei
naturale”, iar fiinţele umane sunt doar cele mai avansate dintre organisme, atunci nu există loc pentru Divin.

În decembrie 1860, Marx a scris despre teoria lui Darwin asociatului său, Friedrich Engels, lăudând lucrarea “Despre originea speciilor”
ca fiind “cartea care conţine fundamentul istoriei naturale pentru punctul nostru de vedere [materialismul istoric]”. Într-o scrisoare către
filosoful socialist Ferdinand Lassalle, în ianuarie 1862, Marx a notat: “Cartea lui Darwin este foarte importantă şi îmi serveşte ca bază
ştiinţifică naturală pentru lupta de clasă în istorie”. [14]

Teoria evoluţiei în domeniul ştiinţei naturale şi a materialismului în domeniul filosofiei a oferit marxismului două instrumente puternice
pentru înşelarea şi recrutarea adepţilor.

Societatea a suferit schimbări profunde în timpul vieţii lui Karl Marx. În timpul primei revoluţii industriale meșteșugul artizanal a fost
înlocuit cu producţia de masă. Progresul tehnic în agricultură a făcut ca excedentul de forţă de muncă să se deplaseze în oraşe şi să trudească
în fabrici. Comerţul liber a dus la crearea de inovaţii în vânzări şi marketing. Industrializarea a favorizat dezvoltarea oraşelor şi mișcarea
oamenilor, precum și o creștere a informațiilor și a ideilor.

După exilul său din Germania, Marx s-a mutat în Franţa, Belgia şi apoi în Anglia, unde s-a stabilit în mediul dickensian al mahalalelor din
Londra. A doua revoluţie industrială a început în ultimii ani de viață ai lui Marx, aducând electrificarea, motorul cu combustie internă şi
industria chimică. Invenţia telegrafului şi a telefonului a revoluţionat comunicaţiile.

Fiecare schimbare arunca societatea în transformări violente pe măsură ce oamenii se străduiau să se adapteze noii realităţi a schimbărilor
tehnologice. Mulţi nu puteau ţine pasul, ducând la polarizarea suferinţelor şi a nemulţumirilor, a crizelor economice şi a altora
asemănătoare. Aceste schimbări au creat condiţii propice pentru răspândirea viziunii lui Marx conform căreia normele și tradițiile sociale
erau relicve opresive care ar trebui să fie distruse. În acelaşi timp, pe măsură ce tehnologia a făcut posibilă transformarea naturii pe o scară
largă, aroganţa umanităţii a crescut.

În loc ca marxismul să fie privit ca o urmare a revoltelor sociale şi a tendinţei intelectuale însoţitoare, aceşti factori ar trebui înţeleşi prin
prisma planurilor diavolului de a destabiliza omenirea şi de tăia legăturile dintre om și Divin.

3. Revoluţia franceză

Impactul Revoluţiei franceze din 1789 a fost unul masiv şi amplu. A distrus monarhia, a răsturnat ordinea socială tradiţională şi a început
un sistem de guvernare a gloatei.
Friedrich Engels a spus: “O revoluţie este cu siguranţă cel mai autoritar lucru ce poate exista; este actul prin care o parte a populaţiei îşi
impune voinţa împotriva celeilalte părţi prin puşti, baionete şi tunuri – mijloace autoritare, dacă acestea există; şi dacă partidul victorios
nu doreşte să se fi luptat în zadar, trebuie să-şi menţină conducerea prin teroarea pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. [15]

Clubul Iacobin, care a preluat puterea după Revoluţia Franceză, ştia bine acest lucru. După executarea regelui Ludovic al XVI-lea prin
ghilotinare, Regatul Terorii al liderului jacobin Maximilien Robespierre, a executat încă 70.000 de persoane, dintre care majoritatea erau
complet nevinovate. Generaţiile ulterioare au scris pe epitaful lui Robespierre:

“Trecătorule, roagă-te Nu-mi plânge moartea;


Dacă aş fi trăit astăzi, Tu erai aici în locul meu!”. [16]

Cele trei politici de teroare politică, teroare economică şi teroare religioasă, practicate de iacobini în Revoluţia Franceză, au apărut ca
preludiu al tiraniei Partidului Comunist. Prefigurând asasinatele politice conduse de Lenin şi Stalin, revoluţionarii francezi au instituit
Tribunalul Revoluţionar şi au înfiinţat ghilotine în Paris şi în alte locuri. Comitetele revoluţionare decideau dacă un deţinut era vinovat, în
timp ce agenţii speciali ai Convenţiei Naţionale aveau autoritate asupra subdiviziunilor militare şi administrative. Sans-culottes, sau
proletariatul, a deţinut statutul de cea mai revoluţionară clasă.

Conform Legii din 22 Prairial (legea inamicilor publici – n.t) adoptată pe 10 iunie 1794, au fost limitate cu severitate căile de apărare
disponibile celor acuzaţi, inculpaţii nemaiavând dreptul la apărare asistată, şi toate condamnările au trebuit să conducă la pedeapsa cu
moartea. În locul dovezilor, zvonurile, inferenţele şi judecăţile personale erau toate valide în scopul obţinerii unui verdict. Promulgarea
legii a extins foarte mult domnia terorii, ceea ce a avut drept rezultat încarcerarea a 300.000 până la 500.000 de persoane în calitate de
suspecţi. [17] De asemenea, teroarea economică a Iacobinilor părea să prefaţeze “comunismul de război” care va fi implementat de Lenin
în Rusia. O lege adoptată pe 26 iulie 1793 a transformat stocarea proviziilor într-o crimă pedepsită cu moartea. Forțele paramilitare
cunoscute sub numele de armées révolutionnaires au fost împuternicite să jefuiască orașele și satele, căutând cereale depozitate în case,
hambare și depozite. Cei acuzați de stocarea grânelor erau sfașiați de gloată sau trimiși la ghilotină. [18]

Unul dintre cei mai mari adversari ai revoluţionarilor francezi a fost credinţa catolică. În timpul domniei terorii, revoluționarii, inclusiv
Pierre Gaspard Chaumette au înființat o formă de ateism bazată pe tendinţele iluministe, numită Cultul Raţiunii, pentru a înlocui
catolicismul. [19] La 5 octombrie 1793, Convenţia Naţională a abolit calendarul creştin şi a instituit calendarul republican. Pe 10 noiembrie,
Notre-Dame de Paris a fost rebotezată în Templul Raţiunii, iar o actriţă a portretizat o Zeiţă a Raţiunii ca obiect de venerare pentru mase.
Cultul Raţiunii a fost pus în aplicare rapid pe întreg teritoriul Parisului. În termen de o săptămână, doar trei biserici creştine au rămas în
funcţiune. Teroarea religioasă a umplut Parisul. Preoţii au fost arestaţi în masă, iar unii au fost executaţi. [20]

Revoluţia franceză nu numai că a oferit un model pentru regimul sovietic înființat de Lenin dar, de asemenea, este strâns legată de
dezvoltarea marxismului.

Francois-Noel Babeuf, un socialist utopic care a trăit în timpul Revoluţiei Franceze şi care a fost executat în 1797 pentru implicarea sa în
Conspiraţia Egalilor, a susţinut desfiinţarea proprietăţii private. Marx l-a considerat pe Babeuf ca fiind primul comunist revoluţionar.

Franţa a fost puternic influenţată de ideologiile socialiste în secolul al XIX-lea. Liga Proscrişilor, care l-a ales pe Babeuf ca fondator
spiritual, s-a dezvoltat rapid în Paris. Croitorul german Wilhelm Weitling s-a alăturat Ligii Proscrişilor în 1835. Sub conducerea sa,
societatea secretă a devenit Liga celor Drepţi.

Într-o întrunire ţinută în iunie 1847, Liga celor Drepţi a fuzionat cu Comitetul Comunist de Corespondenţă condus de Marx şi Engels
pentru a forma Liga Comunistă. În februarie 1848, Marx şi Engels au publicat lucrarea fundamentală a mişcării comuniste internaţionale,
Manifestul Comunist.

Revoluţiile şi insurecţiile au avut loc una după alta, de la sfârşitul guvernării napoleoniene, afectând Spania, Grecia, Portugalia, Germania
și diverse părţi ale Italiei, Belgiei şi Poloniei. Până în 1848, revoluţia şi războiul s-au extins în întreaga Europă, oferind un mediu optim
pentru răspândirea comunismului.

În 1864, Marx şi alţii au înfiinţat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, cunoscută şi ca Prima Internaţională, poziționându-l pe Marx ca
lider spiritual al mişcării muncitoreşti comuniste. Ca lider al Primei Internaţionale, Marx a militat pentru crearea unui grup central de
revoluţionari strict disciplinaţi, care trebuiau să mobilizeze muncitorii la insurecţie. În acelaşi timp, a găsit motive pentru a-i alunga din
organizaţie pe cei care nu erau de acord cu el. Mihail Bakunin, primul marxist rus important, a adunat mulţi recruţi pentru mişcarea
comunistă, dar Marx l-a acuzat că era agent ţarist şi l-a expulzat din Prima Internaţională. [21]

În 1871, filiala franceză a Primei Internaţionale a lansat prima revoluţie comunistă: ascensiunea la putere a Comunei din Paris.

4. Comunismul debutează la Paris

Comuna din Paris a fost înfiinţată după înfrângerea Franţei în războiul franco-prusac din 1870. Deşi împăratul francez Napoleon al III-lea
s-a predat, armatele prusace au asediat Parisul înainte de a se retrage. Umilinţa predării, combinată cu turbulențele muncitorilor francezi,
a condus la o revoltă generală în Paris, iar noua republică, a Treia Republică Franceză, s-a retras la Versailles, lăsând un vid de putere în
capitală.

În martie 1871, Comuna din Paris a început cu rebeliunea armatelor şi a bandiţilor înarmați din cele mai joase pături ale societăţii şi a fost
condusă de socialişti, comunişti, anarhişti şi alţi activişti. Mişcarea a fost afiliată şi influenţată puternic de către Prima Internaţională.
Scopul a fost acela de a folosi proletariatul ca agent de revoluţie pentru a distruge cultura tradiţională şi pentru a transforma structura
politică şi economică a societăţii.
Ceea ce a urmat a fost masacrarea şi distrugerea pe scară masivă, în timp ce rebelii devastau relicvele, monumentele şi arta rafinată ale
Parisului. “La ce bun să am monumente, opere, cafenele-concerte în care nu am pus niciodată piciorul pentru că nu am bani?”au scris
scriitorii francezi Edmond și Jules Goncourt. Diplomatul american Wickham Hoffman, care era staționat la Paris la vremea Comunei, a
declarat: “Este amar, implacabil şi crud; şi este, fără îndoială, o moştenire tristă a Revoluţiei sângeroase din 1789”. Scriitorul și editorul
american William Pembroke Fetridge a descris Comuna drept “revoluţie a sângelui şi a violenţei” şi “cea mai criminală acţiune pe care
lumea a văzut-o vreodată”. Cei care participau erau “nebuni, beţi cu vin şi sânge” şi conducătorii ei erau “desperados nemiloşi … rebuturile
Franţei”. [22]

Lupta dintre tradiţie şi anti-tradiţie a început cu Revoluţia franceză şi a continuat mai mult de opt decenii. Preşedintele de onoare al
Comunei din Paris a spus: “Franţa împărtăşește două principii, cel al legitimităţii şi cel al suveranităţii populare. … Principiul suveranităţii
populare mobilizează toţi oamenii viitorului, masele care, obosite de a fi exploatate, încearcă să zdrobească cadrul care le sufocă“. [23]

Extremismul Comunei a provenit, în parte, din ideile pline de ură ale lui Henri de Saint-Simon, un socialist utopic care a considerat că
bunăstarea unei ţări este proporţională cu numărul muncitorilor săi. El a susţinut moartea celor bogaţi, pe care îi considera paraziţi.

În războiul civil din Franţa, Marx a descris Comuna ca pe un stat comunist: “Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica
socială”, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decât năzuinţa vagă spre o republică care să
înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici”. În
plus el a scris,”Comuna a intenţionat să desfiinţeze acea clasă de proprietari, care transformă munca majorității în bogăția unei minorități”.
[24]

Comuna din Paris a conturat caracteristicile revoluţiei comuniste. Coloana Vendome care-l comemora pe Napoleon a fost distrusă.
Bisericile au fost jefuite, clerul sacrificat şi învăţăturile religioase interzise în şcoli. Rebelii au îmbrăcat statuile sfinţilor în îmbrăcăminte
modernă şi le-au pus pipe în gură.

Femeile au participat la distrugere cu un entuziasm care uneori îl depăşea pe cel al omologilor lor de sex masculin. Un chinez pe nume
Zhang Deyi, care se afla la Paris la vremea respectivă, a descris situaţia: “Rebelii nu au inclus numai bătăuşi bărbaţi; femeile s-au alăturat,
de asemenea, vacarmului. … Au început să locuiască în clădiri înalte şi să se bucure de delicatese. Dar plăcerea lor a fost de scurtă durată,
deoarece ei nu erau conştienţi de pericolul care venea. În pragul înfrângerii, au jefuit şi au incendiat clădiri. Comori nepreţuite au fost
transformate în cenuşă. Sute de rebeli de sex feminin au fost arestaţi şi au recunoscut că în principal femeile conduseseră incendierea”.
[25]

Frenezia violentă care a însoţit căderea Comunei din Paris nu este surprinzătoare. Pe 23 mai 1871, înainte de căderea ultimei linii de
apărare, autorităţile comunale au ordonat incendierea Palatului Luxemburg (sediul Senatului francez), a Palatului Tuileries şi a Palatului
Luvru. Opera din Paris, Primăria din Paris, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Palais-Royal, precum şi restaurantele şi clădirile de
lux de pe ambele părți ale Champs-Elysees urmau de asemenea să fie distruse mai degrabă decât să cadă în mâinile guvernului.

La ora 19, membrii Comunei au cărat gudron, asfalt şi terebentină şi au început să incendieze mai multe locuri din Paris. Palatul magnific
al Franţei, Tuileries, a pierit în flăcări. Din fericire, încercările piromanilor de a incendia Luvrul aflat în apropiere au fost împiedicate de
sosirea trupelor lui Thiers, care au stins incendiul. [26]

Marx şi-a ajustat rapid teoria în urma Comunei din Paris. Singura modificare pe care a făcut-o în Manifestul Comunist a fost aceea că clasa
muncitoare ar trebui să ruineze şi să distrugă mecanismul de stat, nu doar să îl preia.

5. Prima Europa, apoi lumea

Manifestul actualizat al lui Marx a făcut comunismul chiar mai distructiv şi mai răspândit ca influenţă. Pe data de 14 iulie 1889, la şase
ani după moartea lui Marx, la 13 ani de la dizolvarea Primei Internaţionale şi la cea de-a 100-a aniversare a Revoluţiei Franceze, Congresul
Internaţional al Muncitorilor a fost reînviat. Marxiştii s-au reunit din nou în ceea ce istoricii numesc Internaționala a II-a.

Ghidată de comunism şi folosind sloganuri precum “eliberați umanitatea” sau “desființați clasele sociale”, mişcarea muncitorilor europeni
s-a reînființat rapid. Lenin a spus: “Serviciile oferite de Marx şi Engels clasei muncitoare pot fi exprimate în câteva cuvinte astfel: Ei au
învăţat clasa muncitoare să se cunoască pe sine şi să fie conştientă de ea însăşi, şi au înlocuit visele cu ştiinţa”. [27]

În lucrarea “Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului“ de Eric Hobsbawm, autorul a scris: “În aceste ţări europene,
practic orice gând social – motivat politic sau nu precum mişcarea socialistă sau mişcarea muncitorilor – este vizibil influenţat de Marx”.
[28] Minciunile și îndoctrinarea au fost folosite pentru a infecta mișcările populare cu ideologia comunistă, determinând tot mai mulți
oameni să o accepte. Până în 1914, existau aproape treizeci de organizații socialiste globale și locale și mult mai multe sindicate și
cooperative cu mulți membri care erau determinați să răspândească socialismul. La izbucnirea Primului Război Mondial, erau peste zece
milioane de membri de sindicat și peste șapte milioane de membri ai cooperativelor, mulți dintre ei fiind socialiști.

În acelaşi timp, comunismul a început să se răspândească în Rusia şi în est prin Europa. În anii ’80, Lenin a studiat “Das Kapital“, înainte
de care începuse să traducă Manifestul Comunist în limba rusă. El a fost încarcerat și exilat de autoritățile ruse țariste pentru activitățile
sale politice.

Primul război mondial a dus la triumful comunismului în Rusia. În timpul Revoluţiei din 1917, care l-a răsturnat pe ţarul Nicolae al II-lea,
Lenin se afla în Elveţia. Până la șfârșitul anului el s-a întors în Rusia şi a preluat puterea prin Revoluţia din Octombrie. Rusia era o naţiune
cu tradiţii străvechi, o populaţie numeroasă şi resurse naturale mari. Crearea regimului sovietic pe teritoriul celei mai mari ţări din lume a
reprezentat un avantaj imens pentru mişcarea comunistă mondială.
La fel cum Primul Război Mondial a ajutat ascensiunea comuniştilor ruşi, al Doilea Război Mondial a determinat ca mişcarea comunistă
să prolifereze în Eurasia şi să înghită China. După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a devenit o superputere înarmată
cu arme nucleare şi a manipulat afacerile mondiale pentru a promova comunismul în întreaga lume.

Winston Churchill a notat: “O umbră a căzut în scena atât de recent luminată de victoria aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă
Rusia şi organizaţia internaţională comunistă în viitorul apropiat sau care sunt limitele, dacă există, la tendinţele lor expansioniste şi
prozelitism”. [29]

În timpul Războiului Rece, lumea liberă s-a angajat într-o confruntare acerbă împotriva taberei comuniste care s-a răspândit pe patru
continente. Cu toate acestea, naţiunile lumii libere, democratice în formă, în esenţă, au devenit încet socialiste.

*****

Referințe

[1] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxistilor pe Internet.
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse11.htm

[2] Karl Marx, “Scrisoarea lui Marx adresată Tatălui Său din Trier”, Primele scrieri ale lui Karl Marx (arhiva marxiștilor pe internet).
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/letters/37_11_10.htm

[3] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxistilor pe Internet
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse24.htm.

[4] Heinrich Marx, cum este citat în Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, (Westchester, Illinois: Crossway Books, 1986).

[5]. Eleanor Marx-Aveling, „Note biografice privind interesele literare ale lui Marx”, în Marx și Engels despre literatură și artă, Arhiva
marxistilor pe Internet, accesat la 18 aprilie 2020 https://marxists.catbull.com/archive/marx/bio/marx/eleanor-literature.htm.

[6] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor.

[7] Robert Payne, Marx (New York: Simon şi Schuster, 1968).

[8] Eric Voegelin, Lucrările Colectate ale lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza şi Apocalipsa Omului (Baton
Rouge: Press State University of Louisiana, 1989).

[9] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor

[10] Wurmbrand, Marx şi Satana.

[11] Ibid.

[12] Karl Marx, “Despre Hegel” Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxiștilor pe Internet, accesat 28 august
2019, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse15.htm.

[13] Ludwig Feuerbach, esenţa creştinismului (1841). https://www.marxists.org/reference/archive/feuerbach/works/essence/ec01_1.htm.

[14] Karl Marx, așa cum este citat în I. Bernard Cohen, Revoluția în știință (Cambridge, Mass: The Belknap Press de la Harvard University
Press, 1985), 345.

[15] Friedrich Engels, „Despre autoritate”, în Marx-Engels Reader, Arhiva marxistilor pe Internet, accesat la 18 aprilie 2020,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1872/10/authority.htm

[16]„Epitaful lui Robespierre”, Tomahawk (9 ianuarie 1796), Cercuri romantice, accesat la 6 septembrie 2019,
(https://www.rc.umd.edu/editions/warpoetry/ 1796/1796_2.html)

[17] Jacques Godechot, „Istoria internă a Franței în timpul războaielor, 1793-1814”, în New Cambridge Modern History, ed. C. W. Crawley
(Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press, 1965), 9: 280–281.

[18] Miguel A. Faria Jr., Teroarea economică a revoluţiei franceze, Hacienda Publishing, 1 iulie 2003, accesat la 18 aprilie 2020,
https://haciendapublishing.com/articles/economic-terror-french-revolution.

[19] Grigorie Fremont-Barnes, Enciclopedia epocii revoluţiilor politice şi a noilor ideologii, 1760-1815 (Greenwood, 2007).

[20] William Henley Jervis, Biserica Gallicană şi Revoluţia (Kegan Paul, Trench, & Co., 1882).

[21] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City, UT: Ensign Publishing Company, 1962).

[22] John M. Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunii din Paris (New York: Basic Books, 2014).

[23] Louis Auguste Blanqui, “Discurs în faţa societăţii Prietenii Poporului”, Lucrări selectate de Louis-Auguste Blanqui (Scotts Valley,
CA: CreateSpace Independent Publishing Platform, 2011), 15.
[24] Karl Marx, Războiul Civil din Franţa în Arhiva marxiștilor pe Internet, accesată la 19 aprilie 2020,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1871/civil-war-france/index.htm.

[25] Zhang Deyi, Al treilea jurnal al diplomatului chinez Zhang Deyi (上海古籍出版社 [Shanghai guji chubanshe]).

[26] Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunei din Paris.

[27] Vladimir Ilici Lenin, “Frederick Engels”, Lucrările colecţionate de Lenin vol. 2 (Moscova: Progress Publishers, 1972), Arhiva
marxiștilor pe Internet, accesată la 19 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1895/misc/engels-bio.htm.

[28] Eric Hobsbawm, Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului (New Haven & London: Universitatea Yale, 2011),
214.

[29] Winston Churchill, „Tendoanele pacii (discursul Cortina de fier), (Westminster College, Fulton, MO, 5 martie 1946), Societatea
Internațională Churchill, accesat la 19 aprilie 2020, https://winstonchurchill.org/resources/speeches/1946-1963-elder-statesman/the-
sinews-of-peace.

S-a împlinit un secol de când Partidul Comunist a preluat puterea în Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor compilate de Congresul
SUA, regimurile comuniste au fost responsabile de moartea a cel puţin 100 de milioane de persoane. [1] Cartea Neagră a Comunismului
detaliază această istorie a crimei bazându-se pe documentele desecretizate de guvernele naţiunilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa
de Est, precum şi pe dosarele oficiale ale victimelor campaniilor politice comuniste din China şi Coreea de Nord şi alte țări comuniste.[2]

Totalitarismul comunist este adesea comparat cu cel al naziştilor în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Deşi există multe paralele,
există o distincţie crucială deseori ignorată: naziştii au comis un genocid, însă măcelul fizic este departe de a fi scopul final al
comunismului.

Persoanele religioase nu consideră moartea fizică drept moartea adevărată, deoarece acestea cred că sufletul merge în Cer sau se naște din
nou în ciclul reîncarnării. Comunismul foloseşte uciderea ca pe un instrument pentru a distruge bazele morale fundamentale ale umanității;
nu urmăreşte numai să distrugă corpul fizic al omului, ci să-i distrugă şi sufletul.

O altă caracteristică a regimurilor comuniste este intensitatea cu care efectuează epurările interne şi îl selectează pe cel mai crud dintre
lideri. Pentru mulţi oameni este dificil să înţeleagă raţiunea din spatele barbariei cauzate de partidele comuniste propriilor cadre, inclusiv
a celor care au căzut victime doar pentru că s-au abătut de la linia partidului pe anumite probleme, fiind totuşi complet loiali Partidului şi
conducerii sale. Un motiv este că spectrul comunist, în răzvrătirea sa împotriva Divinității şi a omenirii, are o teamă instinctivă că i se
apropie sfârşitul. Pentru a se întări, Partidul trebuie să recruteze indivizi cărora nu le pasă de bine sau rău. Aceşti indivizi se remarcă în
procesul de ucidere în masă, iar ridicarea lor în poziţii de conducere permite spectrului să asigure perpetuarea tiraniei sale pământeşti.

În 1989, cadrele Partidului Comunist Chinez (PCC) care au refuzat să participe la masacrul din Piața Tiananmen din 4 iunie au fost epurate.
Jiang Zemin, care şi-a demonstrat cruzimea în timpul evenimentelor, a fost promovat pentru a deveni liderul PCC. După ce Jiang a început
persecuţia împotriva Falun Gong în 1999, el a promovat oficiali precum Luo Gan şi Zhou Yongkang în funcții înalte, deoarece şi-au
demonstrat capacitatea de a comite cele mai brutale crime în campania de persecuţie.

Un alt stimulent pentru a asigura perpetuarea crimelor este recrutarea participanţilor din societate, aşa cum s-a făcut în timpul Revoluţiei
Culturale. Prin săvârşirea unor crime şi a altor infracţiuni, masele au devenit complici la brutalitatea PCC, iar cei mai brutali făptaşi au
devenit urmaşii cei mai vajnici ai Partidului. Chiar şi astăzi, mulţi foşti membri ai Gărzilor Roşii care au săvârșit abuzuri şi crime în timpul
Revoluţiei Culturale, nu au remuşcări pentru crimele comise, spunând că nu regretă evenimentele tinereţii.

Mai mult, prin uciderea în mod deschis şi deliberat a victimelor sale, Partidul Comunist terorizează și conduce populaţia la obedienţă. De-
a lungul istoriei, conducători și tirani au ucis datorită percepției că aveau nevoie de a-și proteja puterea sau imperiile lor prin înfrângerea
unui inamic. Este o caracteristică a Partidului Comunist că trebuie să aibă un dușman și, dacă nu există dușmani, trebuie să-i inventeze
astfel încât să poată continua să ucidă. Într-o ţară precum China, cu o istorie lungă şi o cultură bogată, comunismul nu şi-ar fi putut atinge
scopurile fără a ucide în mod continuu. Având un patrimoniu cultural de cinci mii de ani, poporul chinez a venerat divinul. El nu s-ar fi
putut supune voinței partidului comunist barbar şi blasfemic dacă nu ar fi fost brutalizat. Singurul mijloc al PCC de a-şi menţine
conducerea, așa cum s-a văzut din procesul sovietic, este folosirea crimelor în masă.

1. Ascensiunea comunismului totalitar

Fiind întruchiparea unui spectru pervers, punctul de plecare al comunismului nu putea fi altfel decât unul dezonorabil. După ce Marx a
proclamat că “un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”, bandiţii şi huliganii au înfiinţat Comuna din Paris, devastând capitala
franceză şi opere de artă şi cultură inegalabile. În Rusia şi în China, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi PCC au preluat
puterea prin conspiraţie şi prin vărsare de sânge.

Teoria marxistă și diferitele broșuri ideologice scrise de regimurile comuniste sunt pline de promisiuni de susținere și reprezentare a
intereselor muncitorilor proletari și țăranilor. Dar, în practică, clasa muncitoare a fost trădată rapid și a suferit cele mai grave abuzuri din
partea comunismului.

a. Ascensiunea comuniştilor sovietici


În februarie 1917, în timp ce Imperiul Rus a pierdut teren în fața forțelor germane și austro-ungare în Primul Război Mondial, lipsa
alimentelor şi deteriorarea condiţiilor de muncă au împins muncitorii ruşi din industrie la grevă. Pe măsură ce turbulenţele s-au răspândit
în întreaga ţară, ţarul Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice şi a fost format un guvern provizoriu rus pentru a gestiona țara până când ar
putea avea loc alegeri democratice.

Dar pe 7 noiembrie 1917 – sau 25 octombrie potrivit calendarului tradițional iulian – un grup de revoluționari comuniști conduși de
Vladimir Lenin a lansat o insurecție armată în capitala Rusei, Petrograd (astăzi Sankt Petersburg). În ceea ce este cunoscut sub numele de
Revoluția din Octombrie, Partidul bolșevic al lui Lenin a răsturnat guvernul provizoriu și a instituit primul regim comunist din lume.

După un interval de aproape trei săptămâni, în timpul alegerilor democratice pentru Adunarea Constituantă, Partidul Revoluționarilor
Socialiști a câștigat o mulțime de voturi naționale și majoritatea locurilor. Bolșevicii au obținut mai puțin de 25 la sută din voturi și doar o
mână de delegați.

După această înfrângere, Lenin și-a călcat promisiunea de a respecta rezultatul alegerilor. Când Adunarea Constituantă a fost convocată la
Petrograd pe 18 ianuarie 1918, Lenin a declarat adunarea un dușman al poporului. Fiind pregătiți în prealabil să adopte legea marțială și
preluând administrația guvernului de la Guvernul provizoriu, bolșevicii au mobilizat trupe pentru a desființa adunarea cu forța, distrugând
procesul democratic din Rusia.

La fel ca și mișcarea marxistă rusă, ascensiunea lui Lenin nu a fost în totalitate un fenomen rus. În ciuda sfârșitului guvernării țariste, Rusia
a continuat să lupte în război de partea Franței și a Marii Britanii, împotriva puterilor centrale conduse de germani. Calculând că bolșevicii
ar putea arunca Rusia în haosul politic – și, astfel, ar fi eliminat o mare amenințare de pe frontul de est al Germaniei -, împăratul Wilhelm
II a aranjat întoarcerea din exil a lui Lenin înapoi în Rusia via Germania și Suedia în Finlanda, care era un teritoriu al Imperiului Rus la
acel moment. De asemenea, Wilhelm al II-lea i-a furnizat lui Lenin bani, arme și muniții. Până la sfârșitul Primului Război Mondial,
bolșevicii au primit cel puțin 50 de milioane de mărci din Germania. [3]

Winston Churchill a spus următoarele cuvinte despre rolul jucat de Germania în întoarcerea lui Lenin: „Au folosit cea mai letală armă în
Rusia. L-au expediat pe Lenin într-un camion sigilat etanș ca și cum ar fi transportat un fel de bacil al ciumei din Elveția până în Rusia.”
[4]

Revoluţia din Octombrie şi preluarea ulterioară a puterii de către Lenin au stat la originea tuturor mişcărilor comuniste violente din întreaga
lume în secolul al XX-lea. A declanşat extinderea internaţională a comunismului şi nenumăratele catastrofe care au urmat.

Imediat după preluarea puterii de la Adunarea Constituantă, bolșevicii s-au îndreptat împotriva muncitorilor ruși, care la începutul anului
1918 au fost primii care au rezistat dictaturii comuniste. În semn de protest, zeci de mii de muncitori din Petrograd şi Moscova au organizat
marșuri şi demonstraţii pentru a protesta împotriva dizolvării Adunării Constituante aleasă în mod democratic. Soldaţii bolşevici au înăbuşit
tulburările, au împuşcat demonstranţii şi au umplut străzile din Petrograd şi Moscova cu sângele muncitorilor.

Cel mai mare sindicat al muncitorilor din ţară, Sindicatul Funcționarilor și Muncitorilor de la Căile Ferate, a anunţat o grevă politică pentru
a protesta împotriva loviturii de stat bolşevice şi a obţinut sprijinul larg al multor alte organizații ale muncitorilor. Ca şi în cazul muncitorilor
din Petrograd şi din Moscova, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a omorât protestatarii cu ajutorul forţelor armate, iar Uniunea
Sindicatelor Rusiei şi alte sindicate independente au fost interzise.

În martie 1918, bolșevicii s-au redenumit Partidul Comunist al întregii Rusii. (În 1925, după înființarea în 1922 a Uniunii Republicilor
Socialiste Sovietice, partidul a fost redenumit Partidul Comunist al Întregii Uniuni. În sfârșit, în 1952, a devenit oficial Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice – PCUS). Acele sindicate care au rămas au fost treptat obligate să treacă sub controlul Partidului Comunist.

În vara anului 1918, Rusia s-a confruntat cu un deficit masiv de alimente din cauza războiului civil continuu dintre diferite facțiuni
comuniste (inclusiv bolșevicii), mișcările regionale de independență și mișcarea Albă, condusă de ofițeri militari ruși anticomuniști. În
iunie, când ţara se afla în pragul foametei, Lenin l-a trimis pe Iosif Stalin la Ţariţin (Volvogradul de astăzi – n.t.) pentru a confisca cereale
din bazinul Volga, grânarul tradiţional al Rusiei.

Tirania Partidului a provocat rezistenţa ţăranilor. În august 1918, ţăranii din regiunea Penza s-au ridicat într-o revoltă armată, care s-a
răspândit ca focul în zonele înconjurătoare. Partidul a trimis trupe pentru a suprima revoltele, iar Lenin a trimis o telegramă bolşevicilor
din Penza:

1. “Spânzuraţi (şi asiguraţi-vă că spânzurarea are loc în văzul oamenilor) nu mai puţin de 100 proprietari cunoscuţi, oameni bogaţi,
exploatatori.”
2. “Publicaţi-le numele.”
3. “Confiscaţi-le grânele”
4. “Desemnaţi ostaticii în conformitate cu telegrama de ieri.”

“Faceţi-o în aşa fel încât, pe sute de kilometri oamenii să vadă, să tremure, să ştie, să țipe. …“ [5]

În primăvara anului 1919, muncitorii înfometaţi din oraşele Rusiei au protestat de mai multe ori pentru a cere aceleaşi raţii ca soldaţii
Armatei Roşii, abolirea privilegiilor politice acordate comuniştilor, libertăţi fundamentale de exprimare şi alegeri democratice. Toate aceste
mişcări au fost înăbuşite de poliţia secretă Ceka (precursorul KGB-ului), care i-a arestat sau i-a împuşcat pe greviști.

Înainte de Revoluţia din Octombrie, Tambov, situată în sud-estul Moscovei, era una dintre cele mai bogate provincii din Rusia. Pentru a
confisca cereale, guvernul Uniunii Sovietice a organizat numeroase “echipe de rechiziţionare a cerealelor” şi le-a trimis în regiune. Peste
50.000 de ţărani din Tambov au format miliţii locale pentru a lupta cu echipele de rechiziţionare ale Partidului Comunist – ceea ce a rămas
în istorie ca “Rebeliunea din Tambov”.
În iunie 1921, regimul sovietic l-a însărcinat pe comandantul militar Mihail Tukacevski să lupte împotriva “huliganilor” cu gaze
otrăvitoare. [6] Utilizarea de către Tukacevski a armelor chimice, combinate cu incendiile care au izbucnit în regiune, au făcut din Tambov
o regiune dezolantă. Aproximativ 100.000 de ţărani din Tambov care au luat parte la mișcarea de rezistenţă şi rudele lor au fost închişi sau
exilaţi. Aproximativ 15.000 de persoane au murit în timpul insurgenţei.[7] În anii ’30, însuși Tukacevski a fost torturat și executat în timpul
epurării Armatei Roșii de către Stalin.

Instituirea de către regimul sovietic a dictaturii totalitare, trădarea totală a muncitorilor ruși și uciderea în masă a milioane de cetățeni ruși
au fost comise ulterior de Partidul Comunist Chinez (PCC) aproape trase la indigo. Începând cu preluarea puterii de la sfârșitul anilor ’40,
PCC a provocat catastrofe fără precedent în istoria Chinei.

b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

Marxismul și alte ideologii de stânga au fost introduse în China din străinătate înainte de căderea dinastiei Qing în 1911 și au câștigat
popularitate în rândul academicienilor radicali și a tinerilor disperați să găsească soluții pentru pericolele cu care se confrunta națiunea lor.

În anii 1910, activiștii comuniști chinezi au determinat Noua Mișcare de Cultură să critice cultura tradițională, pe care au dat vina pentru
înapoierea Chinei. În 1919, susținuți de fonduri oferite de noul regim sovietic, comuniștii chinezi și-au asumat un rol de lider în Mișcarea
din 4 mai, o serie de proteste ale studenților care au apărut din Noua Mișcare de Cultură și au vizat atât puteri străine cât și elitele politice
chineze.

În 1920 bolşevicii l-au trimis pe Grigori Voitinski în China pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă locală. În iulie 1921, Partidul Comunist
Chinez (PCC) a fost fondat la Shanghai de Chen Duxiu, Li Dazhao și alți marxiști chinezi.

PCC-ul nou format a operat prin subterfugiu. În 1923 Lenin l-a trimis pe Mihail Borodin pentru a crea o alianţă între Partidul Naţionalist
Chinez (Kuomintang) şi Uniunea Sovietică. Urmând acest aranjament, Kuomintang a acceptat PCC-ul – aflat în fază incipientă – ca pe o
filială a partidului, dând comuniștilor mai multe oportunități de a submina cauza naționalistă.

Conștient de faptul că PCC încerca să coopteze Kuomintangul pentru a acapara puterea, liderul naționalist Chiang Kai-shek a lansat o
epurare a comuniștilor în 1927. În următorii câțiva ani, Kuomintang a organizat mai multe campanii militare destinate distrugerii enclavelor
„sovietice” ale PCC din sudul Chinei. Aceste operațiuni au reprezentat un succes parțial dar comuniștii au reușit să scape într-o nouă zonă
de bază din Yan’an, din nord-vestul Chinei. În anii ’30, amenințarea tot mai mare din Japonia imperială a obligat Kuomintangul să-și
întrerupă campaniile împotriva rebeliunii PCC.

PCC a profitat din plin de instabilitatea Chinei în fața expansionismului japonez, ceea ce a condus la izbucnirea unui război total în 1937.
Întrucât forțele naționaliste erau cele mai afectate de lupte, PCC și-a crescut puterea. În 1937, anul invaziei Japoniei, Armata Roșie a PCC
a fost la un pas de a fi învinsă de Kuomintang. La momentul victoriei Chinei în 1945, comuniștii s-au lăudat că trupele sale numărau 1,32
milioane de soldaţi şi o miliţie de 2,6 milioane. [8] După predarea Japoniei, PCC a folosit fațada negocierilor de pace cu Kuomintang
pentru a-și poziționa forțele pentru războiul civil ce avea să urmeze.

Milioane de oameni și-au dat viața pe câmpurile de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial, dar rezultatul neașteptat a fost extinderea
meteorică a comunismului totalitar. Eforturile diplomatice ale PCC-ului au determinat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să renunţe la
politicile lor de sprijinire a naţionaliştilor. În 1949, PCC a învins, în cele din urmă, forţele guvernului Kuomintang, fondând cel mai atroce
regim totalitar comunist din lume, Republica Populară Chineză (RPC).

În apogeu, puterile comuniste controlau o treime din populația lumii, întrucât cuprindeau Rusia și China, cele mai mari națiuni ca mărime
și ca populație. Guvernele comuniste s-au extins în zone mari ale Europei şi Asiei, iar multe ţări din Africa, America de Sud şi Asia de
Sud-Est au devenit clienţi sau aliaţi ai partidelor comuniste din Rusia şi din China.

China are o cultură largă şi profundă, cu o istorie de cinci mii de ani. Poporul său este însufleţit în tradiţia de glorificare a divinității şi
venerează Divinul. Spectrul comunismului era incapabil să distrugă cultura tradițională chineză folosind numai conspiraţia.

După preluarea puterii și stabilirea RPC în China continentală, Partidul Comunist Chinez a vizat elitele societăţii care au servit drept
purtătoare ale culturii tradiţionale, a distrus artefactele fizice ale civilizaţiei chineze şi a rupt legăturile dintre poporul chinez şi divinitatea
lor. Patrimoniul tradiţional al Chinei a fost înlocuit cu o “cultură a partidului”. Cu fiecare generație care trecea cultura partidului devenea
mai profund înrădăcinată în viziunea asupra lumii a chinezilor de pe continent.

Imediat după preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez a început să inventeze duşmani, începând cu elitelor. În mediul rural, a sacrificat
proprietarii şi mica nobilime. În oraşe, a ucis oamenii de afaceri, creând o atmosferă de teroare şi jefuind avuţia societăţii civile.

Pentru a îndemna ţăranii să ucidă proprietarii şi “fermierii bogaţi” şi să susţină noul regim comunist, Partidul Comunist Chinez a
implementat o aşa-numită “reformă agrară”, care a promis ţărănimii că va avea propriul pământ. Dar după ce a ucis proprietarii, Partidul
a susţinut că pământul urma să fie predat ţăranilor sub forma “cooperativelor”. În practică, acest lucru însemna că pământul, încă, nu
aparţinea ţăranilor.

În martie 1950, Partidul Comunist Chinez a emis “Directiva privind suprimarea strictă a elementelor contrarevoluţionare”, cunoscută şi
sub numele de “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, care s-a axat pe uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul
rural. PCC a anunţat că, până la sfârşitul anului 1952, peste 2,4 milioane de “contrarevoluţionari” au fost eliminaţi. De fapt, au fost ucise
peste 5 milioane de persoane, reprezentând aproape 1% din totalul populaţiei chineze. [9]
După uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural, Partidul Comunist Chinez a lansat campaniile “Celor trei Anti” şi “Celor
cinci Anti” pentru a-i sacrifica pe orăşenii bogaţi. Sub această presiune, mulţi capitalişti s-au sinucis împreună cu toţi membrii familiilor
lor.

Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit odată cu exterminarea proprietarilor şi a capitaliştilor, ci a jefuit şi averea ţăranilor, a negustorilor
mici şi a meseriaşilor. După acest genocid, marea majoritate a clasei muncitoare era deja sărăcită.

2. Brutalitatea guvernării comuniste

Deși regimurile comuniste ajung la putere prin înșelăciune și violență, cele mai grave atrocități ale acestora sunt comise în timp de pace.
Atât în Uniunea Sovietică, cât și în Republica Populară Chineză, revoluția a fost urmată imediat de campanii politice sângeroase pentru
eliminarea „dușmanilor de clasă”, foamete în masă, înființarea de lagăre de concentrare și epurările nemiloase ale cadrelor partidului,
precum și teroarea în rândul populației. O brutalitate similară a fost omniprezentă în întregul bloc comunist, iar statele comuniste care au
mai rămas în lume sunt toate regimuri autoritare represive.

a. Atrocităţile comunismului sovietic

În 1922, după încheierea campaniilor militare majore care au făcut ca bolșevicii să fie învingători de facto în războiul civil rus, Partidul
Comunist Sovietic s-a confruntat cu crize imediate ale propriei sale creații. Politicile marxiste implementate cu entuziasm au dus la foamete
răspândită în toată Rusia, ucigând milioane de oameni. Conducerea comunistă a fost forțată să retragă o mare parte din programul său,
numit retroactiv „comunismul de război”, și să instituie Noua Politică Economică (NEP). Aceasta a fost un armistițiu eficient cu țărănimea
rusă, deoarece li s-a permis să-și lucreze propriile pământuri și să-și vândă culturile fără intervenția statului.

Cu toate acestea, comuniștii sovietici nu au pretins niciodată că NEP-ul nu era altceva decât o măsură de urgență pentru a preveni o
rebeliune iminentă. În timpul foametei cauzate de comunismul de război, un prieten al lui Lenin a comentat că dezastrul pe care l-a
orchestrat a fost unul bun, deoarece „va distruge credința nu numai în țar, ci și în Dumnezeu”. [10]

Regimurile comuniste folosesc teroarea și crimele în masă ca mijloc de consolidare a dictaturii lor. În 1928, NEP a fost eliminat și înlocuit
cu cooperative controlate de regim. Țăranii ruși, care s-au împotrivit să li se ia pământul și cerealele, s-au opus din răsputeri oprimării
Partidului Comunist. Ei au plătit scump pentru nesupunerea lor.

Exterminarea prin înfometare

Majoritatea victimelor comunismului au fost ucise prin înfometare provocată de om. Între anii 1932 şi 1933, înfometarea în masă cauzată
de Partidul Comunist Sovietic a ucis milioane de oameni, în mare parte țărani, în regiunile Ucrainei, sudul Rusiei și Asia Centrală. Foametea
ucraineană, cunoscută sub numele de Holodomor, a revendicat viața a aproximativ patru milioane de oameni.

După războiul civil, care s-a sfârșit în 1922, impunerea de către PCUS a unei agriculturi colective s-a confruntat cu o rezistenţă amplă a
ţărănimii ucrainene. Pentru a face faţă acestei situaţii, regimul sovietic a clasificat majoritatea țaranilor înstăriți (chiaburi – n.trad.) drept
“kulaki” şi i-a exilat în Siberia de Vest şi în republicile Asiei Centrale. Eliminarea kulakilor („dekulakizarea“ – n.trad.) a reprezentat o
pierdere uriaşă pentru agricultura ucraineană, iar în anul 1932 producţia s-a prăbuşit.

În iarna anilor 1932-1933, guvernul sovietic a întrerupt livrările de alimente în Ucraina şi a înălțat garduri de securitate de-a lungul
graniţelor republicii. La început, ucrainenii au supravieţuit din legumele şi cartofii depozitaţi în casele lor, însă acestea au fost repede
rechiziţionate de autorităţile partidului. Mulți țărani au murit de foame. Autorităţile au împiedicat sătenii să călătorească în oraşe în căutarea
hranei. Mulţi oameni au murit de foame, mergând pe calea ferată. În disperare, oamenii au început să mănânce carcase (cadavre) de pisici,
câini şi vite dezgropate și chiar au recurs la canibalism. [11]

În timpul Holodomorului, peste 1 milion de copii ucraineni au rămas orfani. Mulţi au rămas fără adăpost şi nu au avut de ales decât să
cerşească pentru mâncare în oraşe. Pentru a elimina această situaţie stânjenitoare, Stalin a semnat ordine care autorizau poliţia să împuște
copiii cu vârsta de peste 12 ani. În timpul foametei, corpurile victimelor puteau fi văzute pe străzile capitalei ucrainene de la acel timp,
Harkov.

a. Gulagurile, primele lagăre de concentrare ale Europei

Pe 5 septembrie 1918, Lenin a ordonat înfiinţarea primului lagăr de concentrare sovietic pe insulele Soloveţki pentru încarcerarea
prizonierilor politici şi disidenţilor care s-au opus Revoluţiei din Octombrie. În anii care au urmat, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
a construit o rețea de lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică – notoriile gulaguri din epoca stalinistă. (Gulagul este o abreviere în limba
rusă a „Administrației Generale a Lagărelor de muncă forțată”.)

Sistemul Gulag a ajuns la o scară monstruoasă sub conducerea lui Iosif Stalin, ca urmare a intensificării terorii politice a PCUS, ceea ce a
condus la epurări tot mai mari. Până la momentul decesului lui Stalin, în 1953, erau 170 de administraţii gulag care conţineau peste 30.000
de lagăre individuale pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, pe care Aleksandr Soljeniţîn le descrie cu exactitate drept “Arhipelagul Gulag”, în
cartea sa cu acelaşi nume. În lucrarea sa, Soljeniţîn enumeră 31 de metode diferite pe care poliţia secretă sovietică le folosea pentru a
epuiza puterea prizonierilor şi a-i obliga să mărturisească orice crimă. [12]

Cei trimişi în gulag sufereau de o lipsă constantă de hrană şi îmbrăcăminte, în timp ce erau forţaţi să efectueze muncă silnică de la 12 la
16 ore pe zi, în gerul aspru al iernii ruseşti. Numărul morţilor a fost enorm. Mulţi oameni au fost închişi împreună cu întreaga familie,
bărbaţii au fost încarceraţi şi soţiile au fost exilate. Nici măcar persoanele în vârstă, unele deja în jurul vârstei de 80 de ani, nu au fost
cruţate. Printre cei condamnaţi s-au aflat atât elite de partid de rang înalt, lideri de stat şi comandanţi militari, cât şi cetăţeni complet
obişnuiţi din toate straturile sociale, inclusiv credincioşi religioşi, ingineri, tehnicieni, medici, studenţi, profesori, muncitori şi ţărani.
Potrivit unor estimări conservatoare, peste 500.000 de prizonieri au pierit în sistemul gulag între anii 1930 şi 1940, în timpul anilor
terorismului lui Stalin de dinaintea războiului. Gulagul a fost desfiinţat oficial în 1960. Cu toate că cifrele reale sunt necunoscute se crede
că peste 18 milioane de persoane au fost închise în gulag şi că peste 1,5 milioane de persoane au murit.

Se crede că lagărele de concentrare sunt o creaţie nazistă, dar, în realitate, gulagul sovietic a fost precursorul unor forme similare de
represiune în întreaga lume, atât în regimurile comuniste, cât şi în cele neocomuniste. Potrivit lui Viktor Suvorov, fost ofițer de informații
militar sovietic și istoric, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a trimis ofiţerii Gestapo-ului în Rusia pentru a vizita şi
pentru a studia experienţele acumulate de sovietici în crearea gulagului.

Marea teroare împotriva elitelor sovietice

Adepții spectrul comunist sunt, de asemenea, osândiți să devină victimele sale. Acest lucru a avut loc în perioada epocii staliniste, pe
măsură ce PCUS a efectuat epurări sângeroase în rândul propriilor sale cadre. După moartea lui Lenin, Stalin a vizat eşaloanele superioare
ale conducerii comuniste.

Reprimările au atins cote maxime între 1936 și 1938, când milioane de membri de partid și oficiali sovietici au fost judecați pentru acuzații
ridicole, într-un episod brutal cunoscut sub numele de Marea Teroare. Sute de mii au fost împușcați, adesea după ce au făcut confesiuni
complete sub tortură.

Din cei 1.966 de delegaţi de la Cel de-al XVII-lea Congres al PCUS din 1934, peste jumătate (1.108) au fost arestaţi sub acuzaţii de
activitate contrarevoluţionară. Din cei 139 membri ai Comitetului Central aleşi la Congresul al XVII-lea, au fost arestaţi şi împuşcaţi 110
de oameni. [13] Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete a lui Stalin, a spus odată: “Arătaţi-mi omul şi vă voi găsi crima”. Cu excepţia lui
Stalin, toţi cei şase membri ai Comitetul Central în funcție la momentul morţii lui Lenin în 1924 – Lev Kamenev, Grigori Zinoviev, Alexei
Rikov, Mihail Tomski şi Leon Troţki – au fost executaţi sau asasinaţi până în 1940.

Nicio parte a societăţii nu a fost cruţată în Marea Teroare și în alte epurări staliniste. Represiunea în domeniile religios, ştiinţific,
educaţional, academic şi artistic a precedat epurările care au nimicit elitele militare şi politice. Însă, principalele victime ale terorii lui
Stalin au fost oamenii obişnuiţi, incluzând atât rudele și prietenii acuzatului, cât și muncitori și alți cetățeni sovietici obișnuiți, acuzați și
pedepsiți pentru crime complet fictive.

Nici călăii nu au scăpat de Teroare: Genrikh Yagoda, șeful poliției secrete până în 1936, a fost arestat în 1937 și împușcat în anul următor.
Înlocuitorul său, Nikolai Yezhov, a căzut din grațiile puterii în 1939, după ce a supravegheat cea mai sângeroasă rundă de epurări interne.
El a fost împușcat într-o cameră de execuție proiectată conform propriilor specificații.

Nici în ziua de azi nu există răspunsuri cu privire la câți au fost arestați, uciși, închiși sau exilați în timpul terorii din era stalinistă. În ajunul
dizolvării Uniunii Sovietice, în iunie 1991, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, a spus că între anii 1920 şi 1953, aproximativ 4,2 milioane de
persoane au fost “suprimate”— inclusiv 2 milioane doar în timpul Marii Terorii. [14] Alexandru Iakovlev, politician reformist din epoca
Uniunii Sovietice şi a lui Elţîn, a declarat într-un interviu din anul 2000 că victimele represiunii staliniste numără cel puţin 20 de milioane.
[15]

b. Campaniile mortale ale Partidului Comunist Chinez

Persecuțiile politice traumatizante și letale au fost o caracteristică a mișcării comuniste chineze, încă înainte de preluarea puterii asupra
Chinei continentale în 1949. În 1942, când PCC s-a ascuns în nord-vestul Chinei, Mao Zedong a lansat Mișcarea de Rectificare Yan’an.
Cadrele de partid au fost supuse unui tratament chinuitor, care a inclus tortura, detenția și „reformarea gândirii”, aparent pentru a-i eradica
pe cei cu loialitate ideologică insuficientă. Mii de oameni au fost uciși în timpul mișcării, care a fost prima campanie politică masivă a
PCC.

De la înfiinţarea regimului PCC, în perioada 1949-1966, zeci de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa în “Campania de suprimare a
contrarevoluţionarilor”, în campaniile “Cele trei Anti” şi “Cele cinci Anti”, în Campania “Anti Dreapta” şi în marea foamete provocată de
campania “Marele Salt Înainte”.

Această perioadă a fost urmată de o luptă sângeroasă în cadrul Partidul Comunist Chinez. În timp ce o nouă generaţie de chinezi, crescuţi
pentru a fi “pui de lup” atei, îndoctrinaţi cu educaţia şi cultura de partid a comunismului, a ajuns la maturitate, spectrul malefic al
comunismului a lansat o campanie de ucidere şi distrugere şi mai mare pentru a distruge străvechea cultură chineză tradiţională de cinci
mii de ani.

Revoluția culturală a fost ultima și, în anumite privințe, cea mai distructivă campanie politică din epoca Mao. Începând cu 1966 și pe tot
parcursul ultimului deceniu al vieții lui Mao, obiectivul său a fost înlocuirea violentă a culturii tradiționale chineze cu cultura de partid.

Marea foamete din China

Între anii 1959 şi 1962, China a fost supusă celei mai mortale foamete din lume. Pentru a înşela lumea, Partidul Comunist Chinez susţine
că au fost “trei ani de dezastre naturale”.

De fapt, în 1958, PCC a început, nesăbuit, colectivizarea şi campania Marelui Salt Înainte. Aceste planuri sălbatice care nu numai că au
secat stocurile de cereale şi au decimat producţia agricolă chineză, dar au creat şi un potop de rapoarte false la toate nivelurile de conducere,
de la regiunile rurale până la oraşe. Partidul Comunist Chinez a folosit aceste rapoarte ca bază pentru colectarea cerealelor de la ţărani,
care au fost forţaţi să-și predea regimului hrana, seminţele şi furajele.
Organele administrative ale Partidului de la toate nivelurile au trimis echipe la ţară. Au folosit tortura şi interogatoriile pentru a stoarce
ultimele firimituri de mâncare de la sărmanii ţărani. Urmând exemplul comuniştilor sovietici, Partidul Comunist Chinez a împiedicat
sătenii să intre în oraşe în căutarea hranei, cauzând moartea în masă a familiilor şi chiar a unor sate întregi. Cadavrele victimelor foametei
au umplut mediul rural. Când ţăranii au fost prinşi furând pentru a supravieţui, au fost ucişi. Canibalismul s-a răspândit pe scară largă.

Cerealele confiscate de guvern au fost tranzacţionate pe cantităţi mari de arme sovietice sau pe aur, cu care Partidul Comunist Chinez şi-a
plătit datoriile, ignorând pierderea de vieți omenești. În doar trei ani, Marea Foamete din China a şters de pe faţa pământului zeci de
milioane de oameni.

b. Revoluţia culturală: masacru şi genocid cultural

Revoluția culturală a repetat frenezia Mișcării de rectificare Yan’an la scară națională, cu tineret fanatizat încurajat să distrugă, să bată, să
tortureze și să ucidă pentru eliminarea așa-numitelor „Patru Lucruri Vechi”— vechile tabuuri, vechea cultură, vechile datini și vechile idei
— ale Chinei.

Pe 16 mai 1966, Partidul Comunist Chinez a publicat ceea ce a fost numit „Avizul din 16 mai”, care a marcat începerea Revoluției Culturale.
În luna august, elevii din liceele din Beijing au format o trupă a Gărzilor Roşii, împreună cu copiii cadrelor PCC de rang înalt. Gloata a
făcut prăpăd în Beijing jefuind, atacând şi ucigând. Până la sfârşitul lunii – numită “Augustul Roşu”, mii de oameni din Beijing au fost
ucişi.

În districtul Daxing din Beijing, 325 de persoane au fost ucise între 27 august şi 1 septembrie în 48 de brigăzi de producţie din 13 comune.
Vârsta celor ucişi a variat între 38 de zile şi 80 de ani, iar 22 de familii au fost ucise în totalitate. Gărzile roşii au bătut, înjunghiat sau au
strangulat victimele. Au ucis sugari şi copii mici, suindu-se pe un picioruş al bebelușilor şi sfâşiindu-i în două. [16]

Pe măsură ce spectrul malefic al comunismului îi conducea pe oameni să bată şi să omoare, le-a anihilat compasiunea umană, spălându-le
creierul cu sloganul “tratarea duşmanului cu cruzimea iernii aspre”. Cu orice tip de crimă comisă împotriva umanităţii, Partidul Comunist
Chinez a reușit să înlocuiască tradiţia, cultura şi virtutea morală a chinezilor. Înveninaţi de cultura partidului, mulţi oameni au devenit
instrumente de ucis.

Când majoritatea oamenilor văd faptele sângeroase ale regimului totalitar comunist, ei nu pot să înţeleagă modul în care oamenii sunt
capabili să coboare la un asemenea nivel de barbarism uman.

Estimarea ravagiilor Revoluţiei Culturale este o sarcină descurajantă. Majoritatea studiilor sugerează că numărul minim de morţi este de 2
milioane. R. J. Rummel, profesor american care a cercetat masacrul, a scris în cartea sa “Secolul Sângeros al Chinei: genocidul și crimele
în masă începând cu 1900” că Revoluţia Culturală a revendicat vieţile a 7,73 milioane de oameni. [17]

Dong Baoxun, profesor asociat la Universitatea Shandong din China, şi Ding Longjia, director adjunct al Biroului de Cercetare al Istoriei
Partidului din Shandong, au scris o carte în 1977 intitulată “Exoneraţi Inocentul – Reabilitați-l pe cel acuzat şi condamnat pe nedrept“.
Cartea a citat-o pe Ye Jianying, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidul Comunist Chinez, care a făcut următoarele declaraţii în
timpul ceremoniei de închidere a Conferinţei Centrale de Lucru din 13 decembrie 1978: “După doi ani şi şapte luni de anchetă amănunțită,
Comitetul Central a ajuns la concluzia că 20 de milioane de oameni au murit în Revoluţia Culturală, peste 100 de milioane au suferit
persecuţii politice … şi 800 de miliarde de yuani au fost irosiţi.” [18]

În luna august 1980, liderul Partidul Comunist Chinez, Deng Xiaoping, a acordat două interviuri jurnalistului italian Oriana Fallaci în care
a descris dificultatea de a cuantifica ravagiile Revoluției Culturale:

“Oamenii a fost împărțit în două facțiuni care s-au masacrat reciproc. … Este dificil de estimat pentru că au murit din tot felul de cauze.
Mai mult, China este o țară atât de vastă. Dar ascultați: atât de mulți au murit încât, chiar dacă nu au avut loc alte tragedii în timpul ei,
numărul morților ar fi suficient pentru a spune că înfăptuirea Revoluției Culturale a fost ceva greșit.” [19]

Deng Xiaoping a descris un caz tipic: Kang Sheng, şeful poliţiei secrete a Partidului Comunist, l-a acuzat pe secretarul din provincia
Yunnan, Zhao Jianmin, de trădare şi că era agent al Kuomintang. Nu numai că Zhao a fost încarcerat, dar căderea lui a afectat şi 1,38
milioane de persoane din întreaga provincie, dintre care 17.000 au fost torturaţi până la moarte, iar 60.000 au fost bătuţi până au devenit
invalizi. [20]

c. Un rău fără precedent: Persecutarea Falun Gong

Zecile de ani de violenţă criminală şi de îndoctrinare atee impuse de Partidul Comunist Chinez au avut o influenţă enormă asupra structurii
morale a societăţii, aducându-o cu mult sub standardele pe care Divinitatea o cere umanităţii. Chiar şi mulţi dintre cei care încă mai cred
în divinitate nu cunosc adevărata credinţă, deoarece sunt prinşi în organizaţiile religioase înşelătoare controlate de Partidul Comunist
Chinez. În cazul în care situaţia va continua să degenereze, omenirea se va confrunta cu dispariţia, precum spun profețiile din textele sfinte
ale fiecărei civilizaţii antice.

Dar spectrul comunismului este hotărât să împiedice omul să fie salvat de Creator. Din acest motiv, a distrus culturile tradiționale și a
corupt valorile morale umane.

În China, în primăvara anului 1992, pentru a restabili moralitatea umană şi a salva oamenii lumii, domnul Li Hongzhi a început să predea
publicului Falun Gong – o practică spirituală bazată pe credinţa în principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei.

Falun Gong, numit şi Falun Dafa, s-a răspândit în China doar în câţiva ani. Pe măsură ce practicanţii, împreună cu rudele şi colegii lor, au
experimentat miracole de însănătoşire şi de îmbunătăţire a caracterului, zeci de milioane de oameni au început să practice în China şi în
întreaga lume. Cu atât de mulţi oameni practicând cultivarea în Falun Gong şi menţinându-se la standarde mai înalte, societatea a început
să-şi redescopere comportamentul moral.

Începând cu anul în care a preluat puterea, CCP nu și-a relaxat niciodată persecuția credinței spirituale. În mod firesc, el percepe Falun
Gong ca pe cel mai mare adversar al său.

În iulie 1999, liderul de atunci al Partidului Comunist Chinez, Jiang Zemin, a ordonat în mod unilateral o persecuţie sistematică împotriva
Falun Gong şi a practicanţilor săi. Într-o campanie brutală care acoperea fiecare colţ al Chinei, Partidul a aplicat toate metodele imaginabile
în eforturile sale de a îndeplini directiva lui Jiang: “Distrugeți-i fizic, falimentaţi-i financiar şi ruinaţi-le reputaţia”.

Portavocea partidului (mas-media de stat chineză – n.t.) a supus poporul chinez propagandei constante pline de ură şi de calomnie la adresa
Falun Gong, respingând principiile sale de adevăr, compasiune şi toleranţă în favoarea falsităţii, răutăţii şi luptei. Spectrul a condus
societatea la noi minime în degenerarea morală. Într-o atmosferă reînviată de ură şi represiune, poporul chinez a închis ochii la persecuția
care se desfășura în jurul lor, trădând Buddha şi Divinitatea. Mai mult, unii şi-au sacrificat conştiinţa şi au participat la campania împotriva
Falun Gong, ignorând faptul că în acest process se condamnau singuri la damnare.

Spectrul comunist nu a limitat persecuţia la China. A redus la tăcere naţiunile lumii libere, în timp ce regimul chinez s-a angajat în
întemniţarea frenetică, în uciderea şi în torturarea practicanţilor Falun Gong. Susţinută de stimulente economice, lumea liberă a rămas
tăcută sau chiar a acceptat minciunile partidului, oferindu-le persecutorilor libertatea de a comite cele mai grave crime.

În persecuţia Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a introdus un rău care nu s-a mai văzut niciodată: recoltarea de organe pe viu. Ca cel
mai mare grup de oameni închişi pentru credinţa lor în China, practicanţii Falun Gong sunt ucişi la comandă, evisceraţi pe mesele de
operaţie ale spitalelor de stat şi militare, iar organele lor sunt vândute pentru zeci sau sute de mii de dolari.

Pe 6 iulie 2006, avocatul canadian David Matas şi fostul secretar de stat canadian pe regiunea Asia – Pacific, David Kilgour, au publicat
un raport intitulat “Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China“. Examinând
18 probe, ei au scos la lumină monstruozitatea Partidului Comunist Chinez, numindu-o “o formă dezgustătoare de rău … nouă pe această
planetă”. [21]

Matas și Kilgour, împreună cu jurnalistul de investigații Ethan Gutmann, au lucrat cu o echipă de investigatori internaționali la publicarea,
în iunie 2016, a raportului intitulat “Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”. Având peste 680 de pagini şi conţinând peste
2.400 de referinţe, lucrarea dovedește, dincolo de orice îndoială, realitatea şi amploarea recoltării de organe pe viu care este efectuată de
regimul comunist chinez.

Pe 13 iunie 2016, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a votat, în unanimitate, Rezoluţia 343, cerând Partidului Comunist Chinez să pună
capăt imediat recoltării forţate de organe de la practicanții Falun Gong şi de la alți prizonieri de conştiinţă. [22]

În iunie 2019, după o anchetă de un an, un tribunal al poporului independent din Londra a concluzionat în unanimitate că prizonierii de
conștiință au fost – și continuă să fie – omorâți în China pentru organele lor „la o scară semnificativă”. [23] Tribunalul a fost prezidat de
Sir Geoffrey Nice QC, care anterior a condus urmărirea penală a fostului președinte iugoslav Slobodan Milosevic pentru crime de război
din Kosovo. În plus, tribunalul a concluzionat că adepții Falun Gong au fost una dintre principalele surse de organe care alimentează
industria transplantului regimului chinez. Afacerea profitabilă a transplantului de organe a susţinut persecuţia împotriva Falun Gong şi a
atras clienţi din China şi din întreaga lume, făcându-i să devină complici la crima în masă a Partidul Comunist Chinez.

3. Un secol de ucidere

Introducerea la “Cartea Neagră a Comunismului” oferă o estimare aproximativă a victimelor regimurilor comuniste din întreaga lume. În
urma verificărilor cifra s-a ridicat la 94 de milioane, incluzând următoarele cifre:

20 milioane în Uniunea Sovietică


65 de milioane în China
1 milion în Vietnam
2 milioane în Coreea de Nord
2 milioane în Cambodgia
1 milion în Europa de Est
0,15 milioane în America Latină (în principal în Cuba)
1,7 milioane în Etiopia
1,5 milioane în Afganistan
10.000 din cauza “mişcării comuniste internaţionale şi a partidelor comuniste care nu sunt la putere” [24]

În afară de Rusia şi China, regimurile comuniste mai mici s-au dovedit la fel de dispuse să participe la proliferarea Răului absolut.
Genocidul cambodgian este cea mai extremă crimă în masă efectuată de un guvern comunist. Potrivit diferitelor estimări, numărul
cambodgienilor ucişi de regimul Khmerilor Roșii condus de Pol Pot variază de la 1,4 la 2,2 milioane, reprezentând aproape o treime din
populaţia Cambodgiei.

Între anii 1948 şi 1987, comuniştii nord-coreeni și-au ucis peste un milion de compatrioți prin muncă forțată, execuţii, şi prin internarea în
lagărele de concentrare. În anii 1990, foametea a ucis cel puțin 240.000 de oameni conform estimărilor bazate pe datele recensământului
din Coreea de Nord. În total, se consideră că între 600.000-850.000 de nord-coreeni au murit de morţi nenaturale între 1993 şi 2008. [25]
După ce Kim Jong-un a venit la putere, el a comis mai multe crime fățișe, victimele incluzând oficiali de rang înalt şi chiar rudele sale.
Kim a ameninţat, de asemenea, lumea cu războiul nuclear.
În doar un secol de la înfiinţarea primului regim comunist din Rusia, spectrul comunismului a ucis mai mulţi oameni în naţiunile aflate
sub conducerea sa, decât numărul cumulat al victimelor din ambele războaie mondiale. Istoria comunismului este o istorie a crimei şi
fiecare pagină a sa este scrisă cu sângele victimelor sale.

*****

Referințe

[1] Congresul SUA, Camerei Reprezentanților, “Amintindu-ne victimele comunismului”, remarci făcute de rep Christopher Smith, la Cel
de-al 115-lea Congres, Prima sesiune, Înregistrarea 163 a Congresului (13 noiembrie 2017) https://www.congress.gov/congressional-
record/2017/11/13/extensions-of-remarks-section/article/E1557-2

[2] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard
University Press, 1999);

[3] Richard Pipes, Revoluția Rusă (New York: Vintage Books, 1991), 411.

[4] Winston S. Churchill, The World Crisis (Criza Mondială), volumul 5, The Unknown War (London: Bloomsbury Academic, 2015).

[5] Robert Service, Lenin, o biografie (Cambridge, MA.: Presa Universității Harvard, 2000), 365.

[6] Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 177

[7] Robert Gellately, Lenin, Stalin și Hitler: The Age of Social Catastrophe (New York: Knopf Publishing Group, 2007), 75.

[8] „Zhongguo Gongchandang da shiji. 1945 nian ”中国 共产党 大事记 · 1945 年 [„ O cronică a evenimentelor cheie ale Partidului
Comunist Chinez 1945 ”], Știri ale Partidului Comunist Chinez, accesat la 16 aprilie 2020,
http://cpc.people.com.cn/GB/64162/64164/4416000.html [În chineză]

[9] Frank Dikötter, The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution 1945–1957 (Londra: Bloomsbury Press, 2013).

[10] Martin Amis, Koba the Dread: laugh and the Twenty Million (New York: Vintage Books, 2003).

[11] Roy Medvedev, Lasă istoria să judece: originile și consecințele stalinismului, trad. George Shriver (New York: Columbia University
Press, 1989), 240–245.

[12] Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag 1918–1956: un experiment în investigații literare, cărțile I – II, trad. Thomas P. Whitney
(New York: Harper & Row, 1973).

[13] Medvedev, Lasă istoria să judece, 396.

[14] Reuters, „4.2 milioane au fost victime ale epurărilor, spune șeful KGB”, LA Times, 15 iunie 1991,
https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1991-06-15-mn-496-story.html.

[15] Alexander Yakovlev, Yakeliefu Fangtan lu 1992–2005 雅科夫列夫 訪談 錄 (1992–2005) [Alexander Yakovlev: Interviuri
selectate (1992–2005)], trad. Academia Chineză de Științe Sociale, 234. [În chineză]

[16] Wen Yuluo 遇 罗文, „Daxing tusha diaocha” 大兴 屠杀 调查 [„O anchetă a masacrului de la Daxing Beijing”] din Wen Ge da tusha
文革 大 屠殺 [Masacre în revoluția culturală], ed. Song Yongyi 宋永毅 (Hong Kong: Kaifang zazhishe, 2002), 13–36. [În chineză]

[17] R. J. Rummel, China Bloody Century: Genocide and Murder since Mass 1900 (New York: Routledge, 2017), 253.

[18] Dong Baoxun 董 宝 训 și Ding Longjia 丁龙嘉, Chen yuan zhao yun – pingfan yuan jia cuo an 沉冤 昭雪 – 平反 冤假錯案
[Exonerează nevinovatul: reabilitează pe cei acuzați și condamnați greșit] (Hefei: Anhui Renmin Chubanshe, 1998) , 1. [În chineză]

[19] Oriana Fallaci, „Deng: Curățarea ”greșelilor feudale ale lui Mao” The Washington Post, 31 august 1980,
https://www.washingtonpost.com/archive/opinions/1980/08/31/deng-cleaning-up-maos-feudal-mistakes/4e684a74-8083-4e43-80e4-
c8d519d8b772.

[20] Ding Longjia 丁龙嘉 și Ting Yu 听雨, Kang Sheng yu Zhao Jianmin yuan’an 康 生 与 赵健民 冤案 [Kang Sheng și cazul nedrept
de Zhao Jianmin] (Beijing: Renmin Chubanshe, 1999), așa cum se face referire în Hu Angang , Mao și Revoluția culturală, ed. W. H. Hau
(Honolulu: Enrich Professional Publishing, Inc., 2016), 2:98.

[21] David Matas și David Kilgour, Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China
(Ontario: Seraphim Editions, 2009), 13.

[22] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Exprimându-și îngrijorarea cu privire la rapoartele persistente și credibile ale recoltării
de organe sistematice, sprijinită de stat, de la prizonierii de conștiință care nu și-au dat consimțământul din Republica Populară Chineză,
inclusiv de la un număr mare de practicanți Falun Gong și membri ai altor grupuri minoritare etnice și religioase, HR 343, 114 Cong., a
2-a sesiune, introdusă în Cameră Reprezentanților la 25 iunie 2015, https://www.congress.gov/bill/114th-congress/house-resolution/343.
[23] Tribunalul China: Tribunal independent pentru recoltarea forțată de organe de la prizonierii conștiinței din China, „Tribunalul Chinei:
Hotărârea definitivă din 17 iunie”, 1 martie 2020, https://chinatribunal.com/final-judgment.

[24] Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 4.

[25] Thomas Spoorenberg și Daniel Schwekendiek, „Schimbări demografice în Coreea de Nord: 1993–2008”, Revizuirea populației și
dezvoltării, 21 martie 2012, accesat prin Wiley Online Library, https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1728-4457.2012.00475.x

Răspândirea cultului comunist în întreaga lume este susținută de violență și înșelăciune. În timp ce superputerile comuniste, precum
Uniunea Sovietică sau China, au folosit forța militară pentru a-și impune sistemul lor politic asupra celor mai slabe țări, nu trebuie uitat
faptul că cuceririle violente ale regimurilor comuniste au fost sprijinite – și, într-o mare măsură, au fost făcute posibile – de utilizarea
eficientă a propagandei lor. În ultimii ani, Partidul Comunist Chinez a continuat această strategie investind miliarde în marele său Program
de Propagandă Externă. [1]

Acest capitol oferă o introducere a modului în care regimurile comuniste din Est, și, în special Republica Populară Chineză (RPC), și-au
răspândit ideologia și influența în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, în principal în timpul Războiului Rece.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Mișcarea comunistă chineză își datorează succesul Uniunii Sovietice. În 1919, regimul bolșevic a înfiinţat cea de-a Treia Internațională
Comunistă (Comintern) ca pe propriul său vehicul, pentru a continua revoluţia în întreaga lume. La scurt timp după ce reprezentantul
Cominternului, Grigori Voitinsky, a călătorit în China în aprilie 1920, la Shanghai a fost înființat un birou pentru pregătirea formării
Partidului Comunist Chinez (PCC). Timp de câțiva ani, PCC a depins complet de finanțarea sovietică și a funcționat ca o organizație a
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. [2] PCC a continuat să promoveze interesele sovietice în China pentru următoarele trei decenii.

Victoria PCC în China continentală a fost legată indirect de influența stângii în Statele Unite. Oficialii americani de la Departamentul de
Stat și de la alte instituții care-i priveau cu simpatie pe comuniștii chinezi au influențat modul în care Washingtonul a înțeles situația
politică din China în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Influența acestora a făcut ca Statele Unite să-și reducă sprijinul
acordat guvernului naționalist Chiang Kai-shek, în timp ce Uniunea Sovietică și-a crescut sprijinul pentru PCC.

Președintele Statelor Unite Harry Truman a luat, de asemenea, decizia de a reduce prezența Statelor Unite în Asia după război. În 1948,
trupele americane au început să se retragă din Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai
amesteca în situația din strâmtoarea Taiwan. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare – chiar și în situația unui război – pentru China
Naționalistă, care la acea vreme se retrăsese în insula Taiwan și se confrunta cu invazia Chinei continentale controlată de comunism. [3]
Dean Acheson, secretarul de stat al SUA, a reiterat politica lui Truman, afirmând că peninsula coreeană se afla în afara “perimetrului de
apărare” al Statelor Unite. [4] Aceste politici anti-intervenţioniste – care au oferit blocului comunist posibilitatea de a-și extinde influența
în Asia – s-au schimbat abia după ce Națiunile Unite au votat să apere Coreea de Sud după ce fusese invadată de către Nord în iunie 1950.

PCC a făcut din exportul revoluției o piatră de temelie a politicii sale externe. Pe lângă furnizarea de sprijin financiar, instruire și arme
pentru insurecții de stânga, Republica Populară Chineză (RPC) a trimis uneori trupe pentru a asista direct gherilele împotriva guvernelor
legitime. În 1973, în timpul Revoluției Culturale, cheltuielile pentru ajutor extern ale RCP au atins aproape 7% din bugetul național.

Proiectul extravagant al PCC de exportare a revoluției a fost plătit cu averea – și de cele mai multe ori cu prețul vieții – poporului chinez.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documente secrete ale Ministerului Afacerilor Externe “în 1960 au fost expediate
10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile
externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost făcute din 1960 până la 1964… în timpul
marii foamete din China”. În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea,
cheltuielile cu ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente,
nenumărate vieți omenești ar fi putut fi salvate. [5]

a. Războiul coreean

Comunismul încearcă să domine lumea, folosind lideri flămânzi de putere precum Joseph Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung și Ho Chi
Minh pentru a acapara tot mai multe teritorii și a îndoctrina oamenii cu ideologia sa malefică.

Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul. Seulul a căzut în doar trei zile iar după o lună şi jumătate,
întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord. Mao își făcuse propriile pregătiri pentru războiul din Coreea. În martie 1950,
trupele chineze au fost desfășurate de-a lungul graniței chino-coreene, gata să ajute Nordul. Pe măsură ce forțele ONU au avansat adânc
pe teritoriul Coreei de Nord, PCC a trimis Armata Populară Voluntară și a salvat regimul comunist al lui Kim Il Sung de la distrugerea
totală. Războiul a durat trei ani, luând milioane de vieți de ambele părți. China comunistă a pierdut aproximativ un milion de oameni. [6]

Pe lângă salvarea regimului Kim, PCC a avut și un alt motiv de participare la conflict: în timpul războiului civil chinez, 1,7 milioane de
soldați au părăsit forțele Kuomintang (naționaliste chineze) pentru a se alătura PCC. Războiul din Coreea a oferit o oportunitate convenabilă
de a scăpa de aceste trupe nesigure din punct de vedere politic. [7]

De vreme ce atât PCC-ul cât şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma
ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut
construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit. Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi
personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci
de mii de oameni, la Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut
ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele
mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran. După finalizarea
construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct
în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu
misiunea de a aduce Nordul pe orbita RPC. Însă, cei prietenoși cu PCC au fost uciși sau întemnițați în epurările lui Kim Il Sung, iar în final
PCC a pierdut pe toate fronturile. [8]

Coreea de Nord încapsulează ororile comunismului impuse din exterior. Pe lângă divizarea traumatică a națiunii coreene, regimul Kim
este unul dintre cele mai brutale și represive din lume, iar Coreea de Nord trăiește într-o sărăcie extremă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, PCC şi-a redus drastic ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii ’90, Coreea de Nord a avut parte de o
foamete devastatoare. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a raportat că, în cei 60 de ani de domnie ai dinastiei Kim, cel
puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [9]

b. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la
organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. După retragerea Franței din Indonezia,
Vietnamul de Nord a invadat Sudul, via traseul Ho Chi Minh prin Laos și Cambodia. Din 1964 până în 1973, Statele Unite au participat
în conflict, în efortul de a îngrădi răspândirea comunismului către sud. La acea vreme, Războiul din Vietnam era cel mare conflictul militar
într-un singur teatru de război, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare
a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi
ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în Nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările
de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu Mişcarea de Rectificare Yan’an lansată de PCC între 1942-1944. Mao a ajutat
Vietnamul pe scară largă, în ciuda faptului că zeci de milioane de oameni au murit de foame în China. El a făcut acest lucru pentru a
concura cu sovieticii pentru influența în Vietnam și pentru a-și spori autoritatea în cadrul PCC.

În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii dezastroase a lui Mao, Marele Salt Înainte, la Adunarea Populară la celor
Șapte mii de Cadre, pregătindu-se să să redreseze economia. Acest lucru l-ar fi marginalizat efectiv pe Mao, așa că, pentru a-și menține
puterea, Mao a împins PRC la o implicare și mai mare în războiul din Vietnam. Liu, care nu beneficia de sprijin în cadrul Armatei Populare
de Eliberare (APE), a trebuit să renunțe la planurile de redresare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi pe generalul Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va
suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”. PCC și-a
ținut această promisiune. Până în 1975, ajutorul total al PCC acordat Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari și sute de mii de
soldați chinezi au fost desfășurați în Vietnamul de Nord, îndeplinind diverse roluri de luptă și sprijin. În mod ironic, ajutorul solicitat PCC-
ului de către CPV a devenit un punct de ruptură politică între China și Vietnamul de Nord. Pentru a menține lupta nord-vietnameză
împotriva Statelor Unite, PCC le-a furnizat constant arme și alte materiale de război. Între timp, CPV spera să încheie războiul mai rapid
și s-a alăturat negocierilor de pace de la Paris, conduse de Statele Unite – care au exclus China – începând cu 1969.

În fața opoziției interne împotriva războiului din Vietnam, Statele Unite au fost reticente să mai continue luptele, iar în 1973 și-au retras
trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV
a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul
de Sud și-au riscat viața și au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece.

c. Khmerii Roşii

După ce a unit țara și a semnat un acord de pace cu Washingtonul, CPV s-a distanțat de influența Beijingului și a dezvoltat relații mai
puternice cu Uniunea Sovietică. Nemulțumit de acest lucru, Mao a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra
Vietnamului.

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri
au fost instruiţi în China. Cu sprijinul lui Mao, Pol Pot a devenit lider suprem al Khmerilor Roșii în 1963. Numai în 1970, PCC a furnizat
Khmerilor Roșii suficiente arme pentru a echipa treizeci de mii de oameni. Destabilizată de războiul din Vietnam, Cambodgia a căzut în
mâinile Khmerilor Roșii în 1975.

Pol Pot a condus țara cu o teroare extremă. A abolit moneda, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective
de muncă forţată din mediul rural şi a măcelărit intelectualii pentru a scăpa de țara de influență „occidentală”. În mai puţin de trei ani, mai
mult de un sfert din populaţia Cambodgiei a pierit din cauza foamei sau a fost uciși în infamurile „lagăre ale morții”. Nefiind mulțumiți să
terorizeze doar proprii cetățeni, khmerii roșii au invadat în mod repetat sudul Vietnamului și au masacrat populația din satele de graniță
vietnameze. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a invadat Cambodgia în decembrie 1978. După trei ani de viață ca în iad, poporul
cambodian a salutat sosirea armatei vietnameze. La doar o lună după începerea războiului, Khmerii Roșii au fost alungați din capitala
Phnom Penh și au fost nevoiți să fugă în munți şi să lupte ca gherilă. Războiul punitiv al Vietnamului împotriva Khmerilor Roșii l-a infuriat
pe liderul chinez Deng Xiaoping. La începutul anului 1979, Deng a ordonat APE să lanseze un “contraatac” împotriva Vietnamului,
rezultând un război de trei săptămâni despre care mulți istorici afirmă că a fost câștigat decisiv de Vietnam. PCC a continuat să lanseze
atacuri asupra Vietnamului în anii ’80.
În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi el a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok
şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale
PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi
Nuon Chea, la închisoare pe viață.

d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

În plus față de acțiunile sale din fostele colonii franceze din Indochina, PCC a depus eforturi mari pentru a ajuta rebeliunile comuniste din
sud-estul Asiei. Aceste mișcări comuniste au fost deosebit de active în anii ’50 -’60, după care au fost învinse sau marginalizate de
guvernele locale.

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente etnice în țările
din sud-estul Asiei şi mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii ’50 şi ’60, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine
Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, având 3 milioane de
membri direcţi până în 1965. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul
guvernamental și în societate, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno.

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului”, adică o îndepărtare de doctrina marxistă strictă, şi a încurajat
puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, D.N. Aidit, era un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat
militară. Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China
şi a epurat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei epurări este legată de Zhou Enlai, premierul RPC. În timpul uneia dintre
întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât
de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor
chinezi din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea politică peste noapte”. Ca reacție la încercările PCC de a promova
o revoluție locală, în Indonezia au început pe scară largă mişcările anti-chineze. [10]

Mişcarea anti-chineză din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale,
Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia
Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, să studieze Cartea Roşie a comunismului şi
să înfrunte guvernul din Birmania. Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui
Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze. În iunie 1967, în capitala Yangon au avut loc revolte anti-chineze,
în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi.

În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din
Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”. Curând după aceea, PCC a trimis o
echipă de consilieri militari care să ajute PCB, dar care a fost forțată de forțele guvernamentale birmaneze să-și caute refugiul în zonele
împădurite. Pe 1 ianuarie 1968, un număr mare de chinezi din Gărzile Roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din provincia Yunnan,
învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. [11]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire
militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi
nu au putut să-şi mai revină.

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri
legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM, Chin Peng şi pe alţii, la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie
violentă, deoarece la acel moment PCC credea că un val revoluţionar centrat pe câmpul de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia
de Sud-Est. PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [12] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe
piaţa neagră din Tailanda, iar în 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în orașul Yiyang, provincia Hunan,
pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză tamilă, engleză şi alte limbi. [13]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în
alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au
devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, Armata Roşie Japoneză fondată în 1971 își avea
rădăcinile în mișcarea radicală a anilor ’60 și a devenit notorie pentru propaganda sa revoluţionară antimonarhistă şi care îndemnau la
violență. Grupul a fost responsabil de de o serie de incidente teroriste inclusiv deturnarea mai multor avioane și masacrul civililor pe
Aeroportul Lod.

La sfârșitul anilor ’70, după revoluţia culturală, PCC și-a redus sprijinul acordat mișcărilor comuniste din Asia de Sud-Est. În timpul unei
întâlniri dintre preşedintele statului Singapore, Lee Kuan Yew, şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să oprească difuzarea programelor
staţiilor de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar
Deng tocmai își asumase puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM,
Chin Peng, şi a stabilit un termen limită pentru a opri difuzarea emisiunile care instigau la revoluţia comunistă. [17]

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină

Atât Uniunea Sovietică, cât și RPC au organizat campanii ample pentru sprijinirea mișcărilor comuniste din Orientul Mijlociu, Asia de
Sud, Africa și America Latină. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’60, sub presiunea Statelor Unite și strategiei de constrângere a NATO,
Uniunea Sovietică a adoptat o nouă linie ideologică de relaxare. Această politică cerea o coexistență pașnică cu țările capitaliste occidentale,
ceea ce a determinat Uniunea Sovietică să-și diminueze sprijinul pentru mișcările revoluționare din lumea a treia. PCC, care predică
revoluția globală, i-a acuzat pe sovietici de „revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang
Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că
oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale.

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea
întregii omeniri”. În august 1965, Ministrul Apărării Naționale, Lin Biao, pretindea prin articolul său “Trăiască Victoria Războiului
Întregului Popor!” că era iminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din
zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu
oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale.

Exportarea revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC, deoarece punea bazele
cuceririi Occidentului. Prin urmare, pe lângă exportul revoluției în Asia, PCC sub conducerea lui Mao a concurat cu Uniunea Sovietică
pentru influența în Africa și America Latină.

a. America Latină

Cheng a descris modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile,
Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat
două grupări de gherilă: Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat
Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano [; şi] “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională
de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea
explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se
transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea
arme“. [15]

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada,
UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a
concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60
milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în
timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri.
Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr
mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură
de stat împotriva regimului Castro. [16]

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui, un spion al PCC.
Scopul trimiterii acestuia a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Chiar
înainte ca Xiong Xianghui să sosească, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de gherilă instruit în China. Președintele mexican, Luis
Echeverrí, a fost în special supărat, deoarece, în formarea unei relații diplomatice cu China, a rezistat opoziției aprige din Mexic și din
Statele Unite. Xiong i-a sugerat lui Zhou Enlai să calmeze lucrurile invitându-l pe Echeverría să viziteze China. Echeverría a acceptat
invitația și a solicitat PCC-ului să acorde Mexicului un tratament comercial preferențial, cu care CCP a fost de acord. [17]

b. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează
independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola,
Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale
Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la anul său de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii
politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor“. [18]

În anii ’60 asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa.

De exemplu, PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea unei
fabricii de textile în Tanzania. Liderul grupului a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a
arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao și citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul
Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de
asemenea, o echipă de propagandă pentru promovarea gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul
lucrătorilor tanzanieni. Autoritățile din Tanzania au fost înfuriate de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, care conecta de asemenea Africa
de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud. Între 1970 şi 1976 China a trimis 50.000 de muncitori şi a cheltuit aproape 10 miliarde de
yuani pentru construirea celor 320 de poduri şi 22 de tuneluri de pe calea ferată. Costurile echivalente ale căii ferate din zilele noastre s-ar
ridica la miliarde de yuani chinezi, sau la zeci de miliarde în dolari americani. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi
corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată nu a fost niciodată profitabilă și este în continuare dependentă de ajutorul chinez pentru a-și
continua operațiunile.

3. Socialismul în Europa de Est

Uniunea Sovietică a ocupat estul Germaniei după înfrângerea naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii
instituite la Conferința de la Yalta. Moscova a stabilit regimuri comuniste în toate țările Europei de Est sub controlul său, formând alianța
militară a Pactului de la Varșovia.

Pe măsură ce Războiul Rece a progresat, Uniunea Sovietică s-a luptat să-și mențină dominația asupra statelor satelite. După ruptura sino-
sovietică, RPC și-a croit deschideri noi în regimurile Europei de Est, în special în națiunea balcanică a Albaniei.

a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est

În 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin într-un discurs secret susținut la cel de-al 20-lea Congres al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), începând o perioadă de liberalizare politică limitată. Atmosfera relaxată a provocat revolte în
Europa de Est, mai întâi în Polonia și apoi în Ungaria.

În Polonia, după moartea dictatorului de facto Bolesław Bierut în martie 1956, succesorii săi au început să facă eforturi pentru reformă și
o desprindere de moștenirea stalinistă. În iunie, zeci de mii de lucrători ai fabricii din Poznań au intrat în grevă. După ce protestatarii au
fost reprimați brutal, liderii Partidului, recunoscând creșterea sentimentului naționalist, au luat măsuri pentru a calma poporul. Ei l-au ales
ca lider al partidului pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956, începând cu un grup de studenți care au scris o listă cu șaisprezece
revendicări, inclusiv retragerea trupelor sovietice. Pe 23 octombrie protestatarii au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta,
lăsându-i cizmele, în care mulțimea a așezat steaguri maghiare. Se estimează că 200.000 de protestatari au umplut străzile. Tancurile și
trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând zeci de protestatari neînarmați.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, a retras Ungaria din Pactul de la Varşovia şi a forțat liberalizarea. Drept răspuns,
pe 4 noiembrie, sovieticii au trimis 60.000 de soldați și tancuri pentru a zdrobi mișcarea de independență, ucigând câteva mii de oameni.
Nagy a fost capturat și în cele din urmă executat, împreună cu sute de susținători ai săi. Sute de mii de maghiari au fugit în Occident. [19]

Invazia sovietică a Ungariei a fost urmată după un deceniu în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După discursul lui Hruşciov
din 1956, Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a relaxat politicile ceea ce a permis formarea unei societăți civile relativ independente.
Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe.

În acest context social, în luna ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din
Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze
pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi pe nedrept în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-
media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber și supravegherea religiei a
fost redusă. Cel mai important, KSČ a permis o democrație limitată în interiorul partidelor.

Amintindu-și de răscoala maghiară din 1956, nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului
socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv
Secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au organizat cinci conferințe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze
reformele democratice. Dubček a ignorat cererile lui Brejnev. În luna august, Uniunea Sovietică și alte națiuni ale Pactului de la Varșovia
au invadat Cehoslovacia cu sute de mii de soldați, luând țara prin surprindere. Primăvara de la Praga a fost nimicită iar “socialismului
uman” nu mai exista. [20]

Uniunea Sovietică s-a bazat pe puterea sa militară pentru a impune guvernarea comunistă asupra Europei de Est și pentru a-și menține
controlul asupra regiunii. Chiar și cele mai mici mișcări către liberalizare au dus la rebeliuni împotriva sistemului socialist. La sfârșitul
anilor 1980, conducerea sovietică s-a angajat în reforme politice și economice, care au dus la sfârșitul Războiului Rece, la căderea Zidului
Berlinului și la prăbușirea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Cu Uniunea Sovietică care nu dorea să-și mai mențină politicile
costisitoare cu ajutorul cărora care își păstrase dominanția, popoarele Poloniei, României, Bulgariei, Cehoslovaciei și Germaniei de Est au
protestat, în general pașnic, împotriva regimurilor locale.

Pe 4 iunie 1989, ziua masacrului din Piața Tiananmen din China, Polonia a organizat primul tur ale alegerilor democratice libere. A doua
rundă, organizată pe 18 iunie, i-a îndepărtat pe comuniști și pe partenerii lor de coaliție din parlament.

Până în octombrie 1989, mai multe orașe din Germania de Est au fost scena manifestațiilor în masă împotriva Partidului Unității Socialiste
(SED) din fosta RDG aflat la guvernare. Într-o vizită la Berlin în acea lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a declarat secretarului general
al SED, Erich Honecker, că reforma era singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia, care au trecut prin propriile lor
liberalizări politice după exemplul sovietic. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin
Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii
de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care se
aflase acolo de zeci de ani, a dispărut în istorie. [21]

b. Albania și China
PCC a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, care la început criticase Moscova și părăsise Pactul de la Varșovia.
Mao era foarte mulţumit cu ruperea relațiilor Albaniei cu sovieticii, şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent
de cost.

Agenţia de presă Xinhua a raportat că: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75
de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”. În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de
persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 5.000 de yuani. Venitul mediu anual al unui chinez la momentul
respectiv era doar 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum
şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao. În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare mici
pentru a importa alimente. În 1962, Reis Malile, ambasadorul albanez în China, a vizitat China pentru a cere ajutor pentru sectorul agricol.
Sub comanda vicepreședintelui partidului, Liu, o navă chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada având destinația China şi-a
schimbat cursul şi a descărcat grâul într-un port albanez. [22]

În plus, China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele
valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, oficialii albanezi i-au cerut lui Geng Biao, ambasadorul
chinez în Albania la acel moment, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi au cerut ca echipamentul să
provină din Italia. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania. Între timp, Albania a considerat ajutorul chinez
ca fiind de la sine înțeles şi de multe ori l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise
din China au fost lăsate la voia întâmplării. Oficialii albanezi arătau desconsiderare; ei credeau că dacă materialele dispar sau se sparg
China le va oferi mai multe.

În 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. În ciuda faptului că se afla aproape în colaps economic din cauza
Revoluţiei Culturale, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a
iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară
străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

4. Comunismul după sfârşitul războiului rece

După revoluțiile din 1989, Uniunea Sovietică a suferit schimbări politice drastice. În august 1991, radicalii din PCUS, KGB și din armată
care au văzut reformele lui Gorbaciov ca pe o trădare a comunismului au organizat o lovitură de stat, plasând liderul sovietic în arest la
domiciliu și trimițând tancuri pentru ocuparea Moscovei. Însă complotul nu a avut sprijinul membrilor de partid obișnuiți și pe cel al
publicului larg, iar conspiratorii au fost arestați sau s-au sinucis. Pe 25 decembrie 1991, odată cu creșterea mișcărilor de independență în
toată țara, Gorbaciov a anunțat dizolvarea Uniunii Sovietice în cincisprezece republici independente.

Sfârșitul Războiului Rece, prăbușirea blocului sovietic și începutul reformelor economice din China păreau să semnaleze sfârșitul
amenințării comunismului pentru lumea liberă și umanitate. În realitate, confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a deturnat
atenția oamenilor de la mașinațiunile PCC, oferindu-i zeci de ani pentru a-și consolida sistemul totalitar și a submina lumea liberă.

Spre deosebire de mișcarea de denazificare postbelică – cu procesele sale publice ale criminalilor de război nazişti și o educație extinsă
împotriva ideologiei fasciste malefice, o evaluare completă a crimelor comuniste încă nu a avut loc. Rusia și multe alte foste republici
sovietice nu s-au rupt niciodată de trecutul sovietic și nici nu au desființat aparatul secret de poliție. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior
a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că sunt încă activi, ci îşi
răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai în vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, în timp
ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă în acest sens. Organizațiile comuniste și de stânga din întreaga lume au reușit să-și
continue mișcările radicale sau progresiste pentru a răsturna și a distruge valorile tradiționale și structurile sociale.

Primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut demersuri pentru curățarea ideologiei sovietice: a concediat foştii angajaţi ai
guvernului sovietic, a demolat statuile lui Lenin și ale altor lideri comuniști și a reconstruit bisericile creștine ortodoxe distruse de PCUS.
Însă acești pașii au fost în mare măsură insuficienți pentru curățarea țării de o cultură de partid adâncă, care a fost insuflată în oameni și
instituții de aproape șapte decenii. Mai mult, tulburările politice și prăbușirea economică care au urmat sfârșitului Uniunii Sovietice au
alimentat nostalgia pentru epoca trecută.

Revenirea sprijinului popular pentru comunism în Rusia a dus la formarea Partidului Comunist al Federației Ruse (PCFR). Acesta a devenit
și a rămas un mare partid politic până când la ascensiunea Partidului Rusia Unită a lui Putin.

În octombrie 1993, la doar doi ani după ce cetățenii Moscovei ieșiseră în stradă pentru a-și cere independența și democrația, zeci de mii de
moscoviți au mărșăluit spre Piața Roșie, strigând numele lui Lenin și Stalin și fluturând vechile steaguri sovietice. În sondajele recente,
precum cea realizată de RBK TV din Moscova în 2015, mulți respondenți (aproximativ 60% din sondajele RBK) au spus că Uniunea
Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, Liga Tineretului Comunist (Komsomol), care a fost înființată ca organizație afiliată a PCUS,
a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al
lui Lenin. La miting, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au
alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Spectrul comunismului continuă să bântuie cea mai mare țară din lume. Numai la Moscova, există peste optzeci de monumente ale lui
Lenin, iar corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Crimele KGB nu au fost niciodată expuse în
întregime și condamnate de lume. De-a lungul secolului trecut, influența comunistă deschisă asupra guvernelor s-a stins în majoritatea
țărilor. La apogeul mișcării comuniste în timpul Războiului Rece, au existat peste două 20 de țări guvernate de regimuri comuniste
declarate. Astăzi, au rămas doar patru: China, Vietnam, Cuba și Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-
leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Peste o sută de țări din întreaga lume au înregistrat partide comuniste.
În anii 80, în America Latină, existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din
Cuba reprezenta aproximativ jumătate). La începutul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau într-o concurență acerbă în
zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbușirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, partidele comuniste care și-au
impus guvernarea prin violență, precum Partidul Comunist Peruvian, au devenit din ce în ce mai puține.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor latino-americane încă se aflau sub diferite variante de socialism. Partidele politice de stânga au luat
nume precum Partidul Socialist Democrat și Partidul Socialist Popular. Mai multe partide comuniste din America Centrală au înlăturat
cuvintele „partid comunist” din numele lor, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste și socialiste, devenind și mai înșelătoare în
operațiunile lor.

Dintre cele 33 de țări independente din America Latină și din Caraibe, majoritatea au partide comuniste care sunt acceptate ca fiind legitime.
În Venezuela, Chile, Uruguay și în alte țări, partidul comunist și partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliție, în timp ce
partidele comuniste din alte țări joacă rolul de opoziție.

În Occident și în alte regiuni ale lumii, comunismul nu a recurs la revoluția violentă așa cum s-a întâmplat în Est. În schimb, el a adoptat
o abordare ascunsă, cu apărători ai ideologiilor de stânga infiltrați aproape în toate aspectele societății din Statele Unite și din alte țări.
Decenii mai târziu, formele occidentale ale comunismului au reușit în mare parte să submineze societatea și moralitatea tradițională,
dezintegrând cultura oferită de divinitate. În acest sens, spectrul comunismului a dobândit, de fapt, controlul asupra întregii lumi.

*****

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia“, ABC News (Australia), 5 iunie 2017,
http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang și Jon Halliday, “Lukewarm Believer (1920–25; age 26–31)”, Mao: Povestea necunoscută, (New York: Anchor Books,
2006).

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa“, (discurs, Casa Albă, 5 ianuarie 1950), Institutul USC US–China, accesat pe 19 aprilie
2020, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean“, National Archives, modificat ultima dată la 7 septembrie, 2016
https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, Cotidianul Poporului, 27 mai
2011 http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

6] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 38 zhang kang Mei yuan Chao” 第 38 章 抗美援朝 [„Capitolul 38: Rezistați SUA, Ajutor Coreea”], in
Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului
XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[7] Zhong Shanluo 鐘山 洛, Dangshi mimi 黨史 秘密 [Secretele istoriei partidelor] (Taiwan: Ha Ye chubanshe, 2016). [În chineză]

[8] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 52 zhang Wen Ge wai jiao: duiwai shuchu geming” 第 52 章 文革 外交 与 输出 [[Capitolul 52: Revoluția
culturală diplomatică și revoluția exportului”], în Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事
[Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html.
[În chineză]

[9] Li Su 李肃, „Jie mi shi ke: taoli Chaoxian wangming Zhongguo (wanzhengban)” 解密 时刻 : 逃离 朝鲜 亡命 (完整 版) [„Momentul
scurgerii: evadând din Coreea de Nord, murind în China” (versiunea completă)] , Voice of America, 8 octombrie 2012,
https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html. [În chineză]

[10] Song Zheng 宋 征, “1965 Yinni” 9.30 “shim zhengbian” 1965 印尼 『9.30』 政 政变 始末 [“Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în
1965“], China în perspectivă, modificat 20 septembrie 2017, http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410 [În chineză]

[11] Wang Nan 王 南, „Shuo gu lun jin: Miandian de Zhongguo chongjidui bo”, 说 古 论 今 : 缅甸 的 中国 冲击波 [„Vorbind despre
istorie: Valul de șoc din China în Myanmar”], Vocea Americii, 24 februarie, 2012, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-
china-factors-iv-140343173/812128.html. [În chineză]

[12] Cheng Yinghong 程映虹, „Xiang shijie shuchu geming-” Wen Ge ”zai Ya Fei La de yingxiang chutan„ 向 世界 输出 革命 ── “文
革” 在 亚非 拉 的 影响 初探 [„Exportarea revoluției în lume: o explorare timpurie a impactului revoluției culturale în Asia, Africa și
America Latină”], Modern China Studies, vol. 3 (2006). [În chineză]

[13] Chen Yinan 陳益南, „Ea zai Zhongguo de Ma Gong diantai”, 設 在 中國 的 馬 共 電台 [„Stația de radio PCM din China”], Yanhuang
Chunqiu, vol. 8, 2015. [În chineză]

[14] Cheng Yinghong, „“Xiang shijie shuchu geming.”

[15] Ibid.
[16] Chen, „Di 52 Zhang Wen Ge wai jiao.”

[17] Hanshan 寒山, „Jin shi zuo fei: Xiong Xiangshi he Zhonggong zai La Mei shuchu geing de lishi” 今是昨非 ﹕ 熊向暉 和 中共 在
拉美 輸出 革命 的 歷史 [„Xiong Xianghui și istoria exportului revoluției PCC în America latină”], Radio Free Asia, 17 noiembrie 2005,
https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html. [În chineză]

[18] Cheng, „Xiang shijie shuchu geming”.

[19] Chen Kuide 陈奎德, Jindai xianfa de yanhua 近代 宪政 的 演化 [Evoluția constituționalismului contemporan], The Observer (2007),
cap. 60. [În chineză]

[20] Ibid., Cap. 67.

[21] Ibid., Cap. 77.

[22] Wang Hongqi, „Zhongguo dui Aerbaniya de yuanzhu” 中国 对 阿尔巴尼亚 的 援助 [„Ajutorul Chinei către Albania”], Yanhuang
Chunqiu, accesat la 16 aprilie 2020, http://www.yhcqw.com/36/3172.html# [În chineză]

 Previous post
 Next post

Răspândirea cultului comunist în întreaga lume este susținută de violență și înșelăciune. În timp ce superputerile comuniste, precum
Uniunea Sovietică sau China, au folosit forța militară pentru a-și impune sistemul lor politic asupra celor mai slabe țări, nu trebuie uitat
faptul că cuceririle violente ale regimurilor comuniste au fost sprijinite – și, într-o mare măsură, au fost făcute posibile – de utilizarea
eficientă a propagandei lor. În ultimii ani, Partidul Comunist Chinez a continuat această strategie investind miliarde în marele său Program
de Propagandă Externă. [1]

Acest capitol oferă o introducere a modului în care regimurile comuniste din Est, și, în special Republica Populară Chineză (RPC), și-au
răspândit ideologia și influența în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, în principal în timpul Războiului Rece.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Mișcarea comunistă chineză își datorează succesul Uniunii Sovietice. În 1919, regimul bolșevic a înfiinţat cea de-a Treia Internațională
Comunistă (Comintern) ca pe propriul său vehicul, pentru a continua revoluţia în întreaga lume. La scurt timp după ce reprezentantul
Cominternului, Grigori Voitinsky, a călătorit în China în aprilie 1920, la Shanghai a fost înființat un birou pentru pregătirea formării
Partidului Comunist Chinez (PCC). Timp de câțiva ani, PCC a depins complet de finanțarea sovietică și a funcționat ca o organizație a
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. [2] PCC a continuat să promoveze interesele sovietice în China pentru următoarele trei decenii.

Victoria PCC în China continentală a fost legată indirect de influența stângii în Statele Unite. Oficialii americani de la Departamentul de
Stat și de la alte instituții care-i priveau cu simpatie pe comuniștii chinezi au influențat modul în care Washingtonul a înțeles situația
politică din China în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Influența acestora a făcut ca Statele Unite să-și reducă sprijinul
acordat guvernului naționalist Chiang Kai-shek, în timp ce Uniunea Sovietică și-a crescut sprijinul pentru PCC.

Președintele Statelor Unite Harry Truman a luat, de asemenea, decizia de a reduce prezența Statelor Unite în Asia după război. În 1948,
trupele americane au început să se retragă din Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai
amesteca în situația din strâmtoarea Taiwan. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare – chiar și în situația unui război – pentru China
Naționalistă, care la acea vreme se retrăsese în insula Taiwan și se confrunta cu invazia Chinei continentale controlată de comunism. [3]
Dean Acheson, secretarul de stat al SUA, a reiterat politica lui Truman, afirmând că peninsula coreeană se afla în afara “perimetrului de
apărare” al Statelor Unite. [4] Aceste politici anti-intervenţioniste – care au oferit blocului comunist posibilitatea de a-și extinde influența
în Asia – s-au schimbat abia după ce Națiunile Unite au votat să apere Coreea de Sud după ce fusese invadată de către Nord în iunie 1950.

PCC a făcut din exportul revoluției o piatră de temelie a politicii sale externe. Pe lângă furnizarea de sprijin financiar, instruire și arme
pentru insurecții de stânga, Republica Populară Chineză (RPC) a trimis uneori trupe pentru a asista direct gherilele împotriva guvernelor
legitime. În 1973, în timpul Revoluției Culturale, cheltuielile pentru ajutor extern ale RCP au atins aproape 7% din bugetul național.

Proiectul extravagant al PCC de exportare a revoluției a fost plătit cu averea – și de cele mai multe ori cu prețul vieții – poporului chinez.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documente secrete ale Ministerului Afacerilor Externe “în 1960 au fost expediate
10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile
externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost făcute din 1960 până la 1964… în timpul
marii foamete din China”. În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea,
cheltuielile cu ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente,
nenumărate vieți omenești ar fi putut fi salvate. [5]

a. Războiul coreean

Comunismul încearcă să domine lumea, folosind lideri flămânzi de putere precum Joseph Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung și Ho Chi
Minh pentru a acapara tot mai multe teritorii și a îndoctrina oamenii cu ideologia sa malefică.
Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul. Seulul a căzut în doar trei zile iar după o lună şi jumătate,
întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord. Mao își făcuse propriile pregătiri pentru războiul din Coreea. În martie 1950,
trupele chineze au fost desfășurate de-a lungul graniței chino-coreene, gata să ajute Nordul. Pe măsură ce forțele ONU au avansat adânc
pe teritoriul Coreei de Nord, PCC a trimis Armata Populară Voluntară și a salvat regimul comunist al lui Kim Il Sung de la distrugerea
totală. Războiul a durat trei ani, luând milioane de vieți de ambele părți. China comunistă a pierdut aproximativ un milion de oameni. [6]

Pe lângă salvarea regimului Kim, PCC a avut și un alt motiv de participare la conflict: în timpul războiului civil chinez, 1,7 milioane de
soldați au părăsit forțele Kuomintang (naționaliste chineze) pentru a se alătura PCC. Războiul din Coreea a oferit o oportunitate convenabilă
de a scăpa de aceste trupe nesigure din punct de vedere politic. [7]

De vreme ce atât PCC-ul cât şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma
ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut
construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit. Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi
personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci
de mii de oameni, la Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut
ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele
mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran. După finalizarea
construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct
în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu
misiunea de a aduce Nordul pe orbita RPC. Însă, cei prietenoși cu PCC au fost uciși sau întemnițați în epurările lui Kim Il Sung, iar în final
PCC a pierdut pe toate fronturile. [8]

Coreea de Nord încapsulează ororile comunismului impuse din exterior. Pe lângă divizarea traumatică a națiunii coreene, regimul Kim
este unul dintre cele mai brutale și represive din lume, iar Coreea de Nord trăiește într-o sărăcie extremă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, PCC şi-a redus drastic ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii ’90, Coreea de Nord a avut parte de o
foamete devastatoare. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a raportat că, în cei 60 de ani de domnie ai dinastiei Kim, cel
puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [9]

b. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la
organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. După retragerea Franței din Indonezia,
Vietnamul de Nord a invadat Sudul, via traseul Ho Chi Minh prin Laos și Cambodia. Din 1964 până în 1973, Statele Unite au participat
în conflict, în efortul de a îngrădi răspândirea comunismului către sud. La acea vreme, Războiul din Vietnam era cel mare conflictul militar
într-un singur teatru de război, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare
a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi
ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în Nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările
de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu Mişcarea de Rectificare Yan’an lansată de PCC între 1942-1944. Mao a ajutat
Vietnamul pe scară largă, în ciuda faptului că zeci de milioane de oameni au murit de foame în China. El a făcut acest lucru pentru a
concura cu sovieticii pentru influența în Vietnam și pentru a-și spori autoritatea în cadrul PCC.

În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii dezastroase a lui Mao, Marele Salt Înainte, la Adunarea Populară la celor
Șapte mii de Cadre, pregătindu-se să să redreseze economia. Acest lucru l-ar fi marginalizat efectiv pe Mao, așa că, pentru a-și menține
puterea, Mao a împins PRC la o implicare și mai mare în războiul din Vietnam. Liu, care nu beneficia de sprijin în cadrul Armatei Populare
de Eliberare (APE), a trebuit să renunțe la planurile de redresare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi pe generalul Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va
suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”. PCC și-a
ținut această promisiune. Până în 1975, ajutorul total al PCC acordat Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari și sute de mii de
soldați chinezi au fost desfășurați în Vietnamul de Nord, îndeplinind diverse roluri de luptă și sprijin. În mod ironic, ajutorul solicitat PCC-
ului de către CPV a devenit un punct de ruptură politică între China și Vietnamul de Nord. Pentru a menține lupta nord-vietnameză
împotriva Statelor Unite, PCC le-a furnizat constant arme și alte materiale de război. Între timp, CPV spera să încheie războiul mai rapid
și s-a alăturat negocierilor de pace de la Paris, conduse de Statele Unite – care au exclus China – începând cu 1969.

În fața opoziției interne împotriva războiului din Vietnam, Statele Unite au fost reticente să mai continue luptele, iar în 1973 și-au retras
trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV
a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul
de Sud și-au riscat viața și au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece.

c. Khmerii Roşii

După ce a unit țara și a semnat un acord de pace cu Washingtonul, CPV s-a distanțat de influența Beijingului și a dezvoltat relații mai
puternice cu Uniunea Sovietică. Nemulțumit de acest lucru, Mao a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra
Vietnamului.

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri
au fost instruiţi în China. Cu sprijinul lui Mao, Pol Pot a devenit lider suprem al Khmerilor Roșii în 1963. Numai în 1970, PCC a furnizat
Khmerilor Roșii suficiente arme pentru a echipa treizeci de mii de oameni. Destabilizată de războiul din Vietnam, Cambodgia a căzut în
mâinile Khmerilor Roșii în 1975.

Pol Pot a condus țara cu o teroare extremă. A abolit moneda, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective
de muncă forţată din mediul rural şi a măcelărit intelectualii pentru a scăpa de țara de influență „occidentală”. În mai puţin de trei ani, mai
mult de un sfert din populaţia Cambodgiei a pierit din cauza foamei sau a fost uciși în infamurile „lagăre ale morții”. Nefiind mulțumiți să
terorizeze doar proprii cetățeni, khmerii roșii au invadat în mod repetat sudul Vietnamului și au masacrat populația din satele de graniță
vietnameze. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a invadat Cambodgia în decembrie 1978. După trei ani de viață ca în iad, poporul
cambodian a salutat sosirea armatei vietnameze. La doar o lună după începerea războiului, Khmerii Roșii au fost alungați din capitala
Phnom Penh și au fost nevoiți să fugă în munți şi să lupte ca gherilă. Războiul punitiv al Vietnamului împotriva Khmerilor Roșii l-a infuriat
pe liderul chinez Deng Xiaoping. La începutul anului 1979, Deng a ordonat APE să lanseze un “contraatac” împotriva Vietnamului,
rezultând un război de trei săptămâni despre care mulți istorici afirmă că a fost câștigat decisiv de Vietnam. PCC a continuat să lanseze
atacuri asupra Vietnamului în anii ’80.

În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi el a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok
şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale
PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi
Nuon Chea, la închisoare pe viață.

d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

În plus față de acțiunile sale din fostele colonii franceze din Indochina, PCC a depus eforturi mari pentru a ajuta rebeliunile comuniste din
sud-estul Asiei. Aceste mișcări comuniste au fost deosebit de active în anii ’50 -’60, după care au fost învinse sau marginalizate de
guvernele locale.

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente etnice în țările
din sud-estul Asiei şi mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii ’50 şi ’60, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine
Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, având 3 milioane de
membri direcţi până în 1965. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul
guvernamental și în societate, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno.

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului”, adică o îndepărtare de doctrina marxistă strictă, şi a încurajat
puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, D.N. Aidit, era un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat
militară. Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China
şi a epurat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei epurări este legată de Zhou Enlai, premierul RPC. În timpul uneia dintre
întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât
de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor
chinezi din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea politică peste noapte”. Ca reacție la încercările PCC de a promova
o revoluție locală, în Indonezia au început pe scară largă mişcările anti-chineze. [10]

Mişcarea anti-chineză din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale,
Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia
Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, să studieze Cartea Roşie a comunismului şi
să înfrunte guvernul din Birmania. Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui
Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze. În iunie 1967, în capitala Yangon au avut loc revolte anti-chineze,
în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi.

În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din
Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”. Curând după aceea, PCC a trimis o
echipă de consilieri militari care să ajute PCB, dar care a fost forțată de forțele guvernamentale birmaneze să-și caute refugiul în zonele
împădurite. Pe 1 ianuarie 1968, un număr mare de chinezi din Gărzile Roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din provincia Yunnan,
învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. [11]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire
militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi
nu au putut să-şi mai revină.

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri
legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM, Chin Peng şi pe alţii, la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie
violentă, deoarece la acel moment PCC credea că un val revoluţionar centrat pe câmpul de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia
de Sud-Est. PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [12] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe
piaţa neagră din Tailanda, iar în 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în orașul Yiyang, provincia Hunan,
pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză tamilă, engleză şi alte limbi. [13]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în
alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au
devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, Armata Roşie Japoneză fondată în 1971 își avea
rădăcinile în mișcarea radicală a anilor ’60 și a devenit notorie pentru propaganda sa revoluţionară antimonarhistă şi care îndemnau la
violență. Grupul a fost responsabil de de o serie de incidente teroriste inclusiv deturnarea mai multor avioane și masacrul civililor pe
Aeroportul Lod.

La sfârșitul anilor ’70, după revoluţia culturală, PCC și-a redus sprijinul acordat mișcărilor comuniste din Asia de Sud-Est. În timpul unei
întâlniri dintre preşedintele statului Singapore, Lee Kuan Yew, şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să oprească difuzarea programelor
staţiilor de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar
Deng tocmai își asumase puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM,
Chin Peng, şi a stabilit un termen limită pentru a opri difuzarea emisiunile care instigau la revoluţia comunistă. [17]

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină

Atât Uniunea Sovietică, cât și RPC au organizat campanii ample pentru sprijinirea mișcărilor comuniste din Orientul Mijlociu, Asia de
Sud, Africa și America Latină. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’60, sub presiunea Statelor Unite și strategiei de constrângere a NATO,
Uniunea Sovietică a adoptat o nouă linie ideologică de relaxare. Această politică cerea o coexistență pașnică cu țările capitaliste occidentale,
ceea ce a determinat Uniunea Sovietică să-și diminueze sprijinul pentru mișcările revoluționare din lumea a treia. PCC, care predică
revoluția globală, i-a acuzat pe sovietici de „revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang
Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că
oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale.

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea
întregii omeniri”. În august 1965, Ministrul Apărării Naționale, Lin Biao, pretindea prin articolul său “Trăiască Victoria Războiului
Întregului Popor!” că era iminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din
zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu
oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale.

Exportarea revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC, deoarece punea bazele
cuceririi Occidentului. Prin urmare, pe lângă exportul revoluției în Asia, PCC sub conducerea lui Mao a concurat cu Uniunea Sovietică
pentru influența în Africa și America Latină.

a. America Latină

Cheng a descris modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile,
Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat
două grupări de gherilă: Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat
Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano [; şi] “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională
de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea
explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se
transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea
arme“. [15]

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada,
UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a
concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60
milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în
timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri.
Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr
mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură
de stat împotriva regimului Castro. [16]

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui, un spion al PCC.
Scopul trimiterii acestuia a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Chiar
înainte ca Xiong Xianghui să sosească, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de gherilă instruit în China. Președintele mexican, Luis
Echeverrí, a fost în special supărat, deoarece, în formarea unei relații diplomatice cu China, a rezistat opoziției aprige din Mexic și din
Statele Unite. Xiong i-a sugerat lui Zhou Enlai să calmeze lucrurile invitându-l pe Echeverría să viziteze China. Echeverría a acceptat
invitația și a solicitat PCC-ului să acorde Mexicului un tratament comercial preferențial, cu care CCP a fost de acord. [17]

b. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează
independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola,
Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale
Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la anul său de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii
politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor“. [18]
În anii ’60 asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa.

De exemplu, PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea unei
fabricii de textile în Tanzania. Liderul grupului a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a
arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao și citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul
Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de
asemenea, o echipă de propagandă pentru promovarea gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul
lucrătorilor tanzanieni. Autoritățile din Tanzania au fost înfuriate de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, care conecta de asemenea Africa
de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud. Între 1970 şi 1976 China a trimis 50.000 de muncitori şi a cheltuit aproape 10 miliarde de
yuani pentru construirea celor 320 de poduri şi 22 de tuneluri de pe calea ferată. Costurile echivalente ale căii ferate din zilele noastre s-ar
ridica la miliarde de yuani chinezi, sau la zeci de miliarde în dolari americani. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi
corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată nu a fost niciodată profitabilă și este în continuare dependentă de ajutorul chinez pentru a-și
continua operațiunile.

3. Socialismul în Europa de Est

Uniunea Sovietică a ocupat estul Germaniei după înfrângerea naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii
instituite la Conferința de la Yalta. Moscova a stabilit regimuri comuniste în toate țările Europei de Est sub controlul său, formând alianța
militară a Pactului de la Varșovia.

Pe măsură ce Războiul Rece a progresat, Uniunea Sovietică s-a luptat să-și mențină dominația asupra statelor satelite. După ruptura sino-
sovietică, RPC și-a croit deschideri noi în regimurile Europei de Est, în special în națiunea balcanică a Albaniei.

a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est

În 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin într-un discurs secret susținut la cel de-al 20-lea Congres al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), începând o perioadă de liberalizare politică limitată. Atmosfera relaxată a provocat revolte în
Europa de Est, mai întâi în Polonia și apoi în Ungaria.

În Polonia, după moartea dictatorului de facto Bolesław Bierut în martie 1956, succesorii săi au început să facă eforturi pentru reformă și
o desprindere de moștenirea stalinistă. În iunie, zeci de mii de lucrători ai fabricii din Poznań au intrat în grevă. După ce protestatarii au
fost reprimați brutal, liderii Partidului, recunoscând creșterea sentimentului naționalist, au luat măsuri pentru a calma poporul. Ei l-au ales
ca lider al partidului pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956, începând cu un grup de studenți care au scris o listă cu șaisprezece
revendicări, inclusiv retragerea trupelor sovietice. Pe 23 octombrie protestatarii au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta,
lăsându-i cizmele, în care mulțimea a așezat steaguri maghiare. Se estimează că 200.000 de protestatari au umplut străzile. Tancurile și
trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând zeci de protestatari neînarmați.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, a retras Ungaria din Pactul de la Varşovia şi a forțat liberalizarea. Drept răspuns,
pe 4 noiembrie, sovieticii au trimis 60.000 de soldați și tancuri pentru a zdrobi mișcarea de independență, ucigând câteva mii de oameni.
Nagy a fost capturat și în cele din urmă executat, împreună cu sute de susținători ai săi. Sute de mii de maghiari au fugit în Occident. [19]

Invazia sovietică a Ungariei a fost urmată după un deceniu în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După discursul lui Hruşciov
din 1956, Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a relaxat politicile ceea ce a permis formarea unei societăți civile relativ independente.
Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe.

În acest context social, în luna ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din
Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze
pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi pe nedrept în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-
media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber și supravegherea religiei a
fost redusă. Cel mai important, KSČ a permis o democrație limitată în interiorul partidelor.

Amintindu-și de răscoala maghiară din 1956, nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului
socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv
Secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au organizat cinci conferințe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze
reformele democratice. Dubček a ignorat cererile lui Brejnev. În luna august, Uniunea Sovietică și alte națiuni ale Pactului de la Varșovia
au invadat Cehoslovacia cu sute de mii de soldați, luând țara prin surprindere. Primăvara de la Praga a fost nimicită iar “socialismului
uman” nu mai exista. [20]

Uniunea Sovietică s-a bazat pe puterea sa militară pentru a impune guvernarea comunistă asupra Europei de Est și pentru a-și menține
controlul asupra regiunii. Chiar și cele mai mici mișcări către liberalizare au dus la rebeliuni împotriva sistemului socialist. La sfârșitul
anilor 1980, conducerea sovietică s-a angajat în reforme politice și economice, care au dus la sfârșitul Războiului Rece, la căderea Zidului
Berlinului și la prăbușirea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Cu Uniunea Sovietică care nu dorea să-și mai mențină politicile
costisitoare cu ajutorul cărora care își păstrase dominanția, popoarele Poloniei, României, Bulgariei, Cehoslovaciei și Germaniei de Est au
protestat, în general pașnic, împotriva regimurilor locale.
Pe 4 iunie 1989, ziua masacrului din Piața Tiananmen din China, Polonia a organizat primul tur ale alegerilor democratice libere. A doua
rundă, organizată pe 18 iunie, i-a îndepărtat pe comuniști și pe partenerii lor de coaliție din parlament.

Până în octombrie 1989, mai multe orașe din Germania de Est au fost scena manifestațiilor în masă împotriva Partidului Unității Socialiste
(SED) din fosta RDG aflat la guvernare. Într-o vizită la Berlin în acea lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a declarat secretarului general
al SED, Erich Honecker, că reforma era singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia, care au trecut prin propriile lor
liberalizări politice după exemplul sovietic. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin
Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii
de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care se
aflase acolo de zeci de ani, a dispărut în istorie. [21]

b. Albania și China

PCC a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, care la început criticase Moscova și părăsise Pactul de la Varșovia.
Mao era foarte mulţumit cu ruperea relațiilor Albaniei cu sovieticii, şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent
de cost.

Agenţia de presă Xinhua a raportat că: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75
de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”. În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de
persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 5.000 de yuani. Venitul mediu anual al unui chinez la momentul
respectiv era doar 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum
şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao. În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare mici
pentru a importa alimente. În 1962, Reis Malile, ambasadorul albanez în China, a vizitat China pentru a cere ajutor pentru sectorul agricol.
Sub comanda vicepreședintelui partidului, Liu, o navă chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada având destinația China şi-a
schimbat cursul şi a descărcat grâul într-un port albanez. [22]

În plus, China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele
valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, oficialii albanezi i-au cerut lui Geng Biao, ambasadorul
chinez în Albania la acel moment, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi au cerut ca echipamentul să
provină din Italia. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania. Între timp, Albania a considerat ajutorul chinez
ca fiind de la sine înțeles şi de multe ori l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise
din China au fost lăsate la voia întâmplării. Oficialii albanezi arătau desconsiderare; ei credeau că dacă materialele dispar sau se sparg
China le va oferi mai multe.

În 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. În ciuda faptului că se afla aproape în colaps economic din cauza
Revoluţiei Culturale, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a
iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară
străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

4. Comunismul după sfârşitul războiului rece

După revoluțiile din 1989, Uniunea Sovietică a suferit schimbări politice drastice. În august 1991, radicalii din PCUS, KGB și din armată
care au văzut reformele lui Gorbaciov ca pe o trădare a comunismului au organizat o lovitură de stat, plasând liderul sovietic în arest la
domiciliu și trimițând tancuri pentru ocuparea Moscovei. Însă complotul nu a avut sprijinul membrilor de partid obișnuiți și pe cel al
publicului larg, iar conspiratorii au fost arestați sau s-au sinucis. Pe 25 decembrie 1991, odată cu creșterea mișcărilor de independență în
toată țara, Gorbaciov a anunțat dizolvarea Uniunii Sovietice în cincisprezece republici independente.

Sfârșitul Războiului Rece, prăbușirea blocului sovietic și începutul reformelor economice din China păreau să semnaleze sfârșitul
amenințării comunismului pentru lumea liberă și umanitate. În realitate, confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a deturnat
atenția oamenilor de la mașinațiunile PCC, oferindu-i zeci de ani pentru a-și consolida sistemul totalitar și a submina lumea liberă.

Spre deosebire de mișcarea de denazificare postbelică – cu procesele sale publice ale criminalilor de război nazişti și o educație extinsă
împotriva ideologiei fasciste malefice, o evaluare completă a crimelor comuniste încă nu a avut loc. Rusia și multe alte foste republici
sovietice nu s-au rupt niciodată de trecutul sovietic și nici nu au desființat aparatul secret de poliție. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior
a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că sunt încă activi, ci îşi
răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai în vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, în timp
ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă în acest sens. Organizațiile comuniste și de stânga din întreaga lume au reușit să-și
continue mișcările radicale sau progresiste pentru a răsturna și a distruge valorile tradiționale și structurile sociale.

Primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut demersuri pentru curățarea ideologiei sovietice: a concediat foştii angajaţi ai
guvernului sovietic, a demolat statuile lui Lenin și ale altor lideri comuniști și a reconstruit bisericile creștine ortodoxe distruse de PCUS.
Însă acești pașii au fost în mare măsură insuficienți pentru curățarea țării de o cultură de partid adâncă, care a fost insuflată în oameni și
instituții de aproape șapte decenii. Mai mult, tulburările politice și prăbușirea economică care au urmat sfârșitului Uniunii Sovietice au
alimentat nostalgia pentru epoca trecută.

Revenirea sprijinului popular pentru comunism în Rusia a dus la formarea Partidului Comunist al Federației Ruse (PCFR). Acesta a devenit
și a rămas un mare partid politic până când la ascensiunea Partidului Rusia Unită a lui Putin.
În octombrie 1993, la doar doi ani după ce cetățenii Moscovei ieșiseră în stradă pentru a-și cere independența și democrația, zeci de mii de
moscoviți au mărșăluit spre Piața Roșie, strigând numele lui Lenin și Stalin și fluturând vechile steaguri sovietice. În sondajele recente,
precum cea realizată de RBK TV din Moscova în 2015, mulți respondenți (aproximativ 60% din sondajele RBK) au spus că Uniunea
Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, Liga Tineretului Comunist (Komsomol), care a fost înființată ca organizație afiliată a PCUS,
a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al
lui Lenin. La miting, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au
alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Spectrul comunismului continuă să bântuie cea mai mare țară din lume. Numai la Moscova, există peste optzeci de monumente ale lui
Lenin, iar corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Crimele KGB nu au fost niciodată expuse în
întregime și condamnate de lume. De-a lungul secolului trecut, influența comunistă deschisă asupra guvernelor s-a stins în majoritatea
țărilor. La apogeul mișcării comuniste în timpul Războiului Rece, au existat peste două 20 de țări guvernate de regimuri comuniste
declarate. Astăzi, au rămas doar patru: China, Vietnam, Cuba și Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-
leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Peste o sută de țări din întreaga lume au înregistrat partide comuniste.

În anii 80, în America Latină, existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din
Cuba reprezenta aproximativ jumătate). La începutul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau într-o concurență acerbă în
zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbușirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, partidele comuniste care și-au
impus guvernarea prin violență, precum Partidul Comunist Peruvian, au devenit din ce în ce mai puține.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor latino-americane încă se aflau sub diferite variante de socialism. Partidele politice de stânga au luat
nume precum Partidul Socialist Democrat și Partidul Socialist Popular. Mai multe partide comuniste din America Centrală au înlăturat
cuvintele „partid comunist” din numele lor, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste și socialiste, devenind și mai înșelătoare în
operațiunile lor.

Dintre cele 33 de țări independente din America Latină și din Caraibe, majoritatea au partide comuniste care sunt acceptate ca fiind legitime.
În Venezuela, Chile, Uruguay și în alte țări, partidul comunist și partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliție, în timp ce
partidele comuniste din alte țări joacă rolul de opoziție.

În Occident și în alte regiuni ale lumii, comunismul nu a recurs la revoluția violentă așa cum s-a întâmplat în Est. În schimb, el a adoptat
o abordare ascunsă, cu apărători ai ideologiilor de stânga infiltrați aproape în toate aspectele societății din Statele Unite și din alte țări.
Decenii mai târziu, formele occidentale ale comunismului au reușit în mare parte să submineze societatea și moralitatea tradițională,
dezintegrând cultura oferită de divinitate. În acest sens, spectrul comunismului a dobândit, de fapt, controlul asupra întregii lumi.

*****

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia“, ABC News (Australia), 5 iunie 2017,
http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang și Jon Halliday, “Lukewarm Believer (1920–25; age 26–31)”, Mao: Povestea necunoscută, (New York: Anchor Books,
2006).

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa“, (discurs, Casa Albă, 5 ianuarie 1950), Institutul USC US–China, accesat pe 19 aprilie
2020, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean“, National Archives, modificat ultima dată la 7 septembrie, 2016
https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, Cotidianul Poporului, 27 mai
2011 http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

6] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 38 zhang kang Mei yuan Chao” 第 38 章 抗美援朝 [„Capitolul 38: Rezistați SUA, Ajutor Coreea”], in
Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului
XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[7] Zhong Shanluo 鐘山 洛, Dangshi mimi 黨史 秘密 [Secretele istoriei partidelor] (Taiwan: Ha Ye chubanshe, 2016). [În chineză]

[8] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 52 zhang Wen Ge wai jiao: duiwai shuchu geming” 第 52 章 文革 外交 与 输出 [[Capitolul 52: Revoluția
culturală diplomatică și revoluția exportului”], în Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事
[Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html.
[În chineză]

[9] Li Su 李肃, „Jie mi shi ke: taoli Chaoxian wangming Zhongguo (wanzhengban)” 解密 时刻 : 逃离 朝鲜 亡命 (完整 版) [„Momentul
scurgerii: evadând din Coreea de Nord, murind în China” (versiunea completă)] , Voice of America, 8 octombrie 2012,
https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html. [În chineză]

[10] Song Zheng 宋 征, “1965 Yinni” 9.30 “shim zhengbian” 1965 印尼 『9.30』 政 政变 始末 [“Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în
1965“], China în perspectivă, modificat 20 septembrie 2017, http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410 [În chineză]
[11] Wang Nan 王 南, „Shuo gu lun jin: Miandian de Zhongguo chongjidui bo”, 说 古 论 今 : 缅甸 的 中国 冲击波 [„Vorbind despre
istorie: Valul de șoc din China în Myanmar”], Vocea Americii, 24 februarie, 2012, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-
china-factors-iv-140343173/812128.html. [În chineză]

[12] Cheng Yinghong 程映虹, „Xiang shijie shuchu geming-” Wen Ge ”zai Ya Fei La de yingxiang chutan„ 向 世界 输出 革命 ── “文
革” 在 亚非 拉 的 影响 初探 [„Exportarea revoluției în lume: o explorare timpurie a impactului revoluției culturale în Asia, Africa și
America Latină”], Modern China Studies, vol. 3 (2006). [În chineză]

[13] Chen Yinan 陳益南, „Ea zai Zhongguo de Ma Gong diantai”, 設 在 中國 的 馬 共 電台 [„Stația de radio PCM din China”], Yanhuang
Chunqiu, vol. 8, 2015. [În chineză]

[14] Cheng Yinghong, „“Xiang shijie shuchu geming.”

[15] Ibid.

[16] Chen, „Di 52 Zhang Wen Ge wai jiao.”

[17] Hanshan 寒山, „Jin shi zuo fei: Xiong Xiangshi he Zhonggong zai La Mei shuchu geing de lishi” 今是昨非 ﹕ 熊向暉 和 中共 在
拉美 輸出 革命 的 歷史 [„Xiong Xianghui și istoria exportului revoluției PCC în America latină”], Radio Free Asia, 17 noiembrie 2005,
https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html. [În chineză]

[18] Cheng, „Xiang shijie shuchu geming”.

[19] Chen Kuide 陈奎德, Jindai xianfa de yanhua 近代 宪政 的 演化 [Evoluția constituționalismului contemporan], The Observer (2007),
cap. 60. [În chineză]

[20] Ibid., Cap. 67.

[21] Ibid., Cap. 77.

[22] Wang Hongqi, „Zhongguo dui Aerbaniya de yuanzhu” 中国 对 阿尔巴尼亚 的 援助 [„Ajutorul Chinei către Albania”], Yanhuang
Chunqiu, accesat la 16 aprilie 2020, http://www.yhcqw.com/36/3172.html# [În chineză]

Alegerile prezidenţiale americane din 2016 au fost unele dintre cele mai dramatice din ultimele decenii. Campania electorală a fost plină
de răsturnări şi zvârcoliri care au persistat şi după alegeri. Câştigătorul, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a fost asediat de
acoperire mediatică negativă şi de proteste în oraşele din întreaga ţară. Demonstranţii au ţinut pancarde cu sloganuri “nu este preşedintele
meu”, declarând că Trump este rasist, sexist, xenofob sau nazist. Au existat solicitări pentru o renumărare a voturilor şi ameninţări de
punere sub acuzare chiar înainte de a prelua funcția.

Jurnalismul de investigaţie a dezvăluit că multe dintre aceste proteste au fost instigate de anumite grupuri de interese. După cum se arată
în “America sub asediu: Război Civil 2017” (America Under Siege: War Civil 2017), un documentar regizat de cercetătorul din Florida,
Trevor Loudon, o parte importantă a demonstranţilor erau “revoluţionari profesionişti” cu legături cu regimurile comuniste şi alte state
autoritare, precum Coreea de Nord, Iran, Venezuela sau Cuba. Documentarul lui Loudon a evidenţiat, de asemenea, rolul a două organizaţii
socialiste americane proeminente, Partidul Mondial Muncitoresc Stalinist şi Organizaţia Socialistă a Libertăţii Maoiste. [1]

După ce a cercetat mişcarea comunistă din anii 1980, Loudon a ajuns la concluzia că organizaţiile de stânga au făcut ca Statele Unite să
fie ţinta principală pentru infiltrare şi subversiune. Domeniile politicilor americane, ale educaţiei, ale mass-media şi ale afacerilor s-au
deplasat din ce în ce mai mult spre stânga, sub influenţa indivizilor bine plasaţi. Chiar şi după ce oamenii din întreaga lume au aclamat
triumful lumii libere după Războiul Rece, comunismul a preluat pe ascuns instituţiile publice ale societăţii occidentale în pregătirea pentru
lupta finală.

În timp ce comunismul se manifestă ca guverne totalitare în ţările din est, precum Uniunea Sovietică sau China, unde produce crime în
masă şi distruge cultura tradiţională, a dobândit în mod tactic şi constant controlul asupra Occidentului prin subversiune şi dezinformare.
Erodează economia, procesele politice, structurile sociale şi fibra morală a omenirii pentru a provoca degenerarea şi distrugerea acesteia.

America este făclia lumii libere şi îndeplineşte misiunea dată de Dumnezeu de a păzi ordinea lumii. Implicarea Statelor Unite a determinat
rezultatele ambelor războaie mondiale. În timpul Războiului Rece, confruntându-se cu ameninţarea holocaustului nuclear, SUA a înfrânat
blocul sovietic până la dezintegrarea regimurilor comuniste sovietice şi est-europene. Succesul experimentului american de promovare a
libertăților și a guvernării bazate pe principii iluministe a scutit lumea de distrugeri ulterioare.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite şi-au aplicat cunoştinţele despre tradiţiile religioase şi filozofice occidentale pentru a scrie Declaraţia
de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite. Aceste documente recunosc drepturile atribuite omului de către Dumnezeu ca fiind de la
sine înţelese – începând cu libertăţile religioase şi de exprimare – şi stabilesc separarea puterilor pentru a garanta sistemul republican de
guvernare.

Libertatea Occidentului este în mod direct contrară scopului comunismului. În timp ce se maschează cu viziunea frumoasă a unei societăți
colective și egalitare, comunismul își propune să înrobească și să distrugă umanitatea.
De vreme ce Partidul Comunist nu are putere în țările occidentale, obiectivul său este de a cuceri Occidentul prin subversiune, făcând
susținătorii săi să se infiltreze în toate organizațiile și instituțiile. Au existat cel puțin cinci forțe principale care au condus subversiunea
comunistă în Occident.

Prima forță subversivă a fost Uniunea Sovietică, care a întemeiat a Treia Internaţională Comunistă (Comintern) pentru a răspândi revoluția
în întreaga lume.

A doua forță subversivă a fost constituită din partidele comuniste locale, care au conlucrat cu Partidul Comunist Sovietic şi cu Cominternul.

A treia forță subversivă a fost criza economică împreună cu revoltele sociale care au încurajat multe guverne occidentale să adopte politici
socialiste în ultimele decenii, ceea ce a dus la o schimbare constantă spre stânga.

A patra forță subversivă au constituit-o cei care au simpatizat și au susținut Partidul Comunist și socialismul. Acești companioni au servit
comunismul ca o a cincea coloană a „idioților utili” în cadrul societății occidentale, contribuind la distrugerea culturii, la semănarea
degenerării morale și la subminarea guvernelor legitime.

Partidul Comunist Chinez (PCC) este o a cincea forță subversivă. După ce comuniștii chinezi au implementat reforma economică, începută
în anii 1980, PCC a stabilit schimburi politice, comerciale și culturale care i-au oferit posibilitatea de a se infiltra în Occident.

Dat fiind caracterul opac şi natura ocolită a comunismului, este cu mult în afara sferei acestei lucrări să furnizeze o descriere cuprinzătoare
a infiltrării comuniste în Occident. Cu toate acestea, prin înţelegerea în linii mari, cititorii noştri pot dezvolta o imagine a modului în care
funcţionează maleficul şi pot vedea prin straturile sale de înşelăciune. Din motive de concizie, acest capitol oferă o prezentare generală a
pătrunderii comunismului în Statele Unite şi Europa de Vest.

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

În accepţiunea populară, Partidul Comunist este sinonim cu violenţa din motive bine întemeiate. Faptul că regimurile comuniste din Rusia
și China au preluat puterea printr-o revoluție violentă și au folosit violența ca instrument de represiune a deturnat atenția de la formele mai
puțin vizibile ale comunismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels au notat: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi
intenţiile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prin forţă a întregii orânduiri sociale de până acum.“ [2]

Potrivit lui Marx, revoluţia comunistă ar începe în ţările capitaliste avansate, dar Lenin credea că socialismul ar putea fi construit în Rusia,
care era relativ subdezvoltată economic. O altă contribuție semnificativă a lui Lenin la marxism a fost doctrina lui de construire a partidului,
care a constat în adoptarea tehnicilor de constrângere, înșelăciune și violență folosite în organizațiile criminale și animarea acestora cu
teoria socio-economică marxistă. Potrivit lui Lenin, clasa muncitoare este incapabilă să dezvolte conștiința de clasă sau revoluția pe cont
propriu și, prin urmare, trebuie să fie mobilizată de o forță externă. Agenții revoluției vor fi organizați într-o „avangardă” proletară extrem
de disciplinată: Partidul Comunist.

Societatea britanică Fabian, fondată în 1884, la un an după moartea lui Marx, a luat o altă cale în lupta pentru impunerea socialismului.
Stema inițială a societății reprezenta un lup în haine de oaie, iar numele său este o referinţă la Quintus Fabius Maximus Verrucosus,
generalul şi dictatorul roman, faimos pentru tacticile sale militare de amânare a luptei în războiul împotriva Cartaginei. Prima broșură
produsă de grup, a inclus o notă care spunea: “Pentru momentul potrivit, trebuie să aşteptaţi, aşa cum Fabius a făcut în cel mai răbdător
mod, atunci când a luptat împotriva lui Hannibal, deşi mulţi i-au condamnat amânările; dar când va veni timpul, trebuie să loviţi cu sete,
aşa cum a făcut Fabius, sau aşteptarea voastră va fi zadarnică și nu va fi încununată de succes. “ [3]

Pentru a înfăptui treptat socialismul, Societatea Fabian a inventat politica de “permeaţie” (aşa numita politică a paşilor mărunţi – n.trad.)
pentru a se infiltra în politică, afaceri şi societatea civilă. Societatea Fabian își încurajează membrii să promoveze obiectivele socialiste
prin aderarea la organizaţii potrivite şi prin linguşirea unor personalităţi importante precum miniştrii de cabinet, oficiali de rang înalt ai
administraţiei, industriaşi, decani universitari sau lideri ai bisericii. Sidney Webb, un membru central al societății, a notat:

“Ca și Societate, am salutat adeziunea bărbaţilor şi a femeilor de orice denominaţie religioasă sau de nici una, insistând cu tărie că
socialismul nu era secularism; şi chiar obiectul şi scopul tuturor acţiunilor colective sensibile a fost dezvoltarea sufletului, a conştiinţei
sau a caracterului individual. […] Nici nu ne-am limitat propaganda la emergentul Partid Laburist sau la cei care erau pregătiţi să se
numească socialişti sau muncitori sau la o anumită clasă. Noi ne avansăm propunerile, una câte una, cât mai convingător posibil, tuturor
celor care le-ar asculta – conservatorilor ori de câte ori putem, bisericilor şi capelelor tuturor denominaţiilor, diverselor universităţi,
liberalilor şi radicalilor, alături de celelalte societăţi socialiste în orice moment. Am numit acest lucru “permeaţie” şi a fost o descoperire
importantă”. [4]

Atât comunismul nonviolent al Societății Fabiene, cât și comunismul violent al lui Lenin au avut același scop final. Comunismul violent
al lui Lenin nu a respins mijloacele nonviolente. Lenin, în cartea sa „Comunismul de stânga: o tulburare a copilăriei”, a criticat partidele
comuniste din Europa de Vest care au refuzat să coopereze cu ceea ce el numea sindicatele de muncă „reacționare” sau să se alăture
parlamentului național „capitalist”. Lenin a scris în cartea sa: „Pentru un comunist, cu o înțelegere corectă a propriilor sale scopuri, arta
politicii constă în aprecierea corectă a condițiilor și a momentului în care avangarda proletariatului poate prelua cu succes puterea. Trebuie
să decidă când, după această asumare a puterii, poate să câştige un sprijin adecvat al unei pături suficient de largi a clasei muncitoare şi a
maselor muncitoare neproletare şi atunci când este capabilă să-şi menţină, să-şi consolideze şi să-şi extindă guvernarea prin educarea,
instruirea şi atragerea maselor tot mai largi de oameni ai muncii.” [5]

Lenin a subliniat în repetate rânduri că aceşti comunişti trebuie să-şi ascundă intenţiile reale. În căutarea puterii, nu se poate exclude nicio
promisiune sau compromis. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge obiectivele, ei trebuie să fie lipsiţi de scrupule. Pe drumul spre putere, atât
Partidul Bolşevic din Rusia, cât şi Partidul Comunist Chinez (PCC) au folosit violenţa şi înşelăciunea la maximum.
Brutalitatea regimurilor comuniste sovietice şi chineze a deturnat atenţia de la comunismul nonviolent din Occident. Societatea Fabiană s-
a specializat în camuflare. L-a ales pe Bernard Shaw, un dramaturg irlandez, pentru a ascunde adevăratele scopuri ale socialismului
nonviolent cu o retorică prozaică. Dar brutalitatea se află dincolo de aparenţe. Shaw a scris pe pagina finală a cărții sale „Ghidul femeii
inteligente către socialism și capitalism”: “De asemenea, am făcut destul de clar că socialismul înseamnă egalitate în venituri sau nimic şi
că în socialism nu vi se va permite să fiţi săraci. Veţi fi hrăniţi cu forţa, îmbrăcaţi, cazaţi, învăţaţi şi angajaţi chiar dacă vă place sau nu.
Dacă s-ar fi descoperit că nu aveţi suficient caracter pentru a merita toate acestea, aţi putea fi executaţi într-un mod amabil. “[6]

În același mod în care un regim leninist poate uneori considera că este oportun să reducă brutalitatea excesivă a guvernării sale, partidele
comuniste occidentale și diferitele lor organizații frontale nu sunt împotriva folosirii violenței și a altor acte criminale atunci când acest
lucru le avansează agenda politică.

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

Comunismul consideră naţiunea ca fiind o interpretare opresivă a claselor sociale şi urmăreşte abolirea naţionalităţii și eliminarea
patriotismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels proclamă: “muncitorii nu au nicio ţară”. Manifestul se încheie cu nota “Proletari
din toate ţările, uniţi-vă!”

Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au fondat primul regim socialist şi au înfiinţat imediat Cominternul pentru a instiga şi a răspândi
revoluţia socialistă în întreaga lume. Scopul Uniunii Sovietice şi al Cominternului a fost acela de a răsturna regimurile legitime ale fiecărei
naţiuni de pe pământ şi de a înființa o dictatură socialistă a proletariatului mondial. În 1921, filiala din Orientul Îndepărtat al Cominternului
a înfiinţat PCC, care va prelua conducerea Chinei în 1949.

Partidele comuniste din întreaga lume au cerut îndrumări de la Comintern şi i-au acceptat finanţarea şi instruirea. Cu resursele unui vast
imperiu la dispoziţie, bolşevicii au recrutat activişti din întreaga lume şi i-au instruit să conducă operaţiuni subversive în ţările lor.

Înfiinţat în 1919, Partidul Comunist din SUA (PCSUA) a fost o astfel de organizaţie care a urmat Cominternul şi PCUS. Deşi PCSUA nu
a devenit niciodată o forţă politică majoră, influenţa lui asupra Statelor Unite a fost totuşi semnificativă. PCSUA a conspirat cu activişti şi
organizaţii activiste pentru a se infiltra în mişcările muncitorilor şi elevilor, în biserică şi guvern.

La sfârșitul anilor ’50 Fred Schwartz, unul dintre cei care au pus bazele gândirii anticomuniste americane, a declarat Comitetului pentru
Activități Antiamericane al Camerei Reprezentanților din SUA. “Orice încercare de a judeca influenţa comuniştilor prin numărul lor este
ca şi cum aţi încerca să determinaţi validitatea carenei unei bărci raportând zona găurită a carenei la zona care este bună. O gaură poate să
scufunde nava. Comunismul este teoria unei minorități disciplinate care controlează şi conduce restul. O persoană aflată într-o poziţie
sensibilă poate controla şi manipula alte mii.“ [7]

Se ştie că spionii sovietici erau infiltraţi în guvernul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda acestui fapt şi a
eforturilor anticomuniste ale senatorului Joseph McCarthy, faptele au fost ascunse sau tăinuite publicului larg de către politicienii de stânga,
cadrele universitare şi mass-media de stânga.

În anii ’90, guvernul american a desecretizat fişierele “Venona”, o colecție de comunicări sovietice decodificate de serviciile americane
de informaţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste documente arată că cel puţin 300 de spioni sovietici lucrau în guvernul
S.U.A., inclusiv oficiali de rang înalt din administraţia Roosevelt care aveau acces la informaţii extrem de secrete. Alţi agenţi şi-au folosit
poziţiile pentru a influenţa elaborarea politicilor şi politica de stat. Printre cei care s-au dovedit a fi spioni sovietici a fost un oficial al
Trezoreriei Statelor Unite – Harry Dexter White, un oficial al Departamentului de Stat – Alger Hiss, precum şi cuplul Julius şi Ethel
Rosenberg, care a fost executat pe scaunul electric pentru transmiterea de secrete militare şi tehnologii atomice Uniunii Sovietice.

Comunicaţiile interceptate şi decriptate de Proiectul Venona au fost doar vârful aisbergului; dimensiunea totală a infiltrării sovietice în
guvernul S.U.A. rămâne necunoscută. În calitate de înalţi oficiali americani, unii dintre agenții sovietici au avut ocazia să influenţeze
decizii politice importante.

Hiss, care a ocupat funcția de director al Biroului de Afaceri Politice Speciale al Departamentului de Stat, a jucat un rol-cheie în calitate
de consilier al preşedintelui Franklin D. Roosevelt în timpul Conferinţei de la Yalta de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. El a
contribuit la stabilirea aranjamentelor teritoriale postbelice, la elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, la stabilirea schimburilor de prizonieri
şi a altor lucruri similare.

Harry Dexter White, un consilier de încredere al Secretarului Trezoreriei Henry Morgenthau Jr., a contribuit la crearea acordului financiar
internaţional Bretton Woods şi a fost unul dintre arhitecții creării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. White a încurajat
Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) să-l înroleze pe Yi Zhaoding, membru clandestin al PCC, în cadrul Ministerului de Finanţe al
Chinei. Preluând postul în 1941, Yi a fost arhitectul reformelor monetare dezastruoase care au afectat reputaţia Kuomintang şi a ajutat la
ascensiunea PCC. Unii istorici susţin că influenţa spionilor sovietici şi a simpatizanţilor lor de stânga în politica externă americană a
determinat Statele Unite să pună capăt ajutorului militar acordat Kuomintang în timpul războiului civil chinez care a urmat celui de-al
Doilea Război Mondial. China continentală a căzut, în consecinţă, în mâinile PCC. [9]

Whittaker Chambers, un informator sovietic şi asociat al PCSUA, care ulterior a cerut azil politic şi a depus mărturie împotriva altor spioni,
a afirmat: “Agenţii unei puteri inamice au fost în măsură să facă mult mai mult decât să fure documente. Ei au fost în poziţia de a influenţa
politica externă a naţiunii în interesul inamicului principal al naţiunii, şi nu numai în ocazii excepţionale, […] ci în ceea ce trebuie să fi
fost un număr uluitor de decizii zilnice. “[10]

Yuri Bezmenov, un agent KGB care a fugit în Occident în 1970, a discutat despre metodele sovietice de subversiune în scrierile şi
interviurile sale. Potrivit lui Bezmenov, spionii culturii populare în stilul lui James Bond, care aruncă poduri în aer sau se furişează să fure
documente secrete, erau departe de realitatea spionajului. Doar între 10 şi până la 15 procente din personalul şi resursele KGB au fost
alocate operaţiunilor tradiţionale de spionaj, restul mergând în subversiune ideologică.

Bezmenov a spus că subversiunea are loc în patru etape: demoralizare, destabilizare, criză și „normalizare”. Primul pas se concentrează
pe folosirea unei generații pentru a submina percepția realității şi pe demoralizarea ţării inamice; al doilea pas este crearea haosului social;
al treilea pas este incitarea la o criză care ar putea duce fie la război civil, la revoluţie, sau la invazie externă, culminând cu a patra şi ultima
etapă de a aduce ţara sub controlul Partidului Comunist. Aceasta se numeşte normalizare.

Bezmenov, alias Thomas Schumann, a enumerat trei domenii ale subversiunii sau demoralizării în prima etapă: gândirea, structurile şi
viaţa socială. Gândirea se referă la religie, educaţie, mass-media şi cultură. Ideile acoperă religia, educația, mass-media și cultura.
Structurile includ administraţia guvernamentală, sistemul juridic, forţele de ordine, forţele armate şi diplomaţia. Viaţa socială cuprinde
familii şi comunităţi, sănătatea şi relaţiile dintre oamenii de diferite rase şi clase sociale.

De exemplu, Bezmenov a explicat modul în care conceptul de egalitate a fost manipulat pentru a crea tulburări sociale. Agenţii au promovat
cauza egalitarismului, făcând oamenii să se simtă nemulţumiţi de circumstanţele lor politice şi economice. Activismul şi tulburările civile
erau însoţite de o stagnare economică, care ar exacerba relaţiile de muncă şi de capital într-un ciclu de destabilizare ce se deteriorează.
Aceasta va culmina cu revoluţia sau cu invazia forţelor comuniste. [11]

Un alt transfug este Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial al serviciilor de informaţii din România comunistă, a fugit în Statele Unite în
1978. El a expus sistematic modul în care fosta Uniune Sovietică şi regimurile comuniste din Europa de Est au adoptat strategii de război
psihologic şi de dezinformare împotriva ţărilor occidentale pentru a genera prima etapă. Potrivit lui Pacepa, scopul dezinformării a fost
acela de a modifica cadrul de referinţă al oamenilor. Având valorile ideologice manipulate, oamenii ar fi incapabili să înţeleagă sau să
accepte adevărul chiar şi atunci când le sunt prezentate dovezi directe. [12]

Bezmenov a spus că prima etapă a subversiunii ideologice a durat de obicei 15-20 de ani – adică timpul necesar pentru educaţia unei noi
generaţii – a doua etapă între doi până la cinci ani, iar a treia etapă doar două până la şase luni. Într-un interviu pe care l-a acordat în 1984,
Bezmenov a spus că prima etapă a fost realizată într-o măsură mai mare decât s-ar fi aşteptat iniţial autorităţile sovietice.

Mărturiile multor spioni sovietici şi ofiţeri de contrainformaţii precum şi documente desecretizate din Războiul Rece sugerează că tacticile
de infiltrare și de subversiune au fost forţele motrice din spatele mişcării de contracultură din anii ’60.

În 1950, senatorul Joseph McCarthy a început să expună amploarea infiltrării comuniste în guvernul şi în societatea americană. Dar după
patru ani Senatul a votat cenzurarea lui iar acţiunea guvernamentală de a se scăpa de influenţa comunistă a fost stopată. Astăzi,
McCarthyismul este sinonim cu persecuţia politică – o indicaţie că aripa stângă a reușit să domine cu succes lupta ideologică.

Ameninţarea infiltrării comuniste nu s-a diminuat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cu sfârşitul Războiului Rece. Aripa stângă luptă
cu înverşunare pentru a proteja adulterii, pe cei care recurg la avorturi, criminalii şi comuniştii, sprijinind în acelaşi timp anarhia şi
opunându-se civilizaţiei.

3. De la noul New Deal la ideologia progresistă

La 24 octombrie 1929, panica s-a instalat pe piaţa de capital din New York și au fost tranzacționate un record de 12,9 milioane de acțiuni.
Criza s-a extins de la sectorul financiar în întreaga economie, iar Marea Depresiune nu a ocolit nici națiunile industrializate și nici pe cele
în curs de dezvoltare. Rata șomajului în Statele Unite, care fusese de 3% în 1929, a ajuns să afecteze un sfert din forța de muncă în 1933.
În afară de Uniunea Sovietică, producţia industrială în marile țări industriale a scăzut cu o medie de 27%. [13]

La începutul anului 1933, în termen de 100 de zile de la învestirea lui Roosevelt, au fost introduse multe legi pentru soluţionarea crizei.
Reglementările au sporit intervenţia guvernului în economie şi Congresul a adoptat reforme majore: Legea bancară de urgenţă, Legea
privind adaptarea agriculturii, Legea privind recuperarea industrială naţională şi Legea privind securitatea socială. Deşi noul curs al lui
Roosevelt s-a încheiat în esenţă prin izbucnirea celui de-al Doilea Război mondial, multe dintre instituţiile şi organizaţiile care au apărut
în această perioadă au continuat să modeleze societatea americană până în prezent.

Roosevelt a emis în medie mai multe ordine executive anual decât numărul total de astfel de decrete emise de toţi preşedinţii în secolul
XX. Cu toate acestea, rata şomajului american în Statele Unite nu a scăzut sub două cifre până în 1941 și războiul era în desfășurare.
Efectul real al noului pachet de programe economice, New Deal, a fost acela de a pune guvernul S.U.A. pe o traiectorie de impozitare
ridicată, guvernare extinsă şi intervenţionism economic.

În cartea sa “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste a stângii americane”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a susţinut că
Legea Naţională de Redresare, care a constituit elementul central al noului pachet, New Deal, al lui Roosevelt, a însemnat, în esenţă,
sfârşitul pieţei libere din S.U.A. [14]

Potrivit “FDR’s Folly”, o carte a istoricului Jim Powell din 2003, New Deal a prelungit Marea Depresiune, în loc să o încheie: Legea
privind Securitatea Socială şi legile muncii au încurajat creșterea șomajului, în timp ce taxele mari au afectat afacerile prospere şi
enumerarea poate continua. [15] Laureatul Premiului Nobel pentru Economie Milton Friedman i-a apreciat concluzia lui Powell, spunând:
“Pentru a spune adevărul — așa cum Powell demonstrează fără nicio îndoială — că New Deal a împiedicat redresarea din contracție, a
prelungit şi a crescut şomajul, şi a pregătit terenul pentru un guvern tot mai intruziv şi costisitor“. [16]

Preşedintele Lyndon Johnson, care a preluat mandatul după asasinarea preşedintelui Kennedy în 1963, a declarat “război total împotriva
sărăciei și șomajului“ în discursul său din 1964 privind starea naţiunii şi a lansat apoi programele interne ale “Marii Societăţi”. Într-o
perioadă scurtă de timp, Johnson a emis o serie de ordine executive, a înfiinţat noi agenţii guvernamentale, a consolidat asistenţă socială,
a ridicat taxele şi a extins drastic autoritatea guvernului.
Sunt interesante de remarcat asemănările dintre măsurile administrative ale preşedintelui Johnson şi obiectivele expuse în literatura
comunistă de la acea dată. Gus Hall, secretar general al PCUSA, a declarat: “Atitudinea comunistă faţă de proiectul “Marii Societăţi” poate
să fie rezumată printr-o veche zicală că doi bărbaţi care dorm în acelaşi pat pot avea vise diferite… Noi susţinem aceste măsuri pentru că
visăm la socialism”.

“Același pat” al lui Hall se referă la politicile proiectului “Marii Societăţi”. Deşi PCUSA a susţinut iniţiativa “Marii Societăţi”, intenţia
administraţiei Johnson a fost de a îmbunătăţi Statele Unite în cadrul sistemului democratic. Intenţia Partidului Comunist a fost să conducă
Statele Unite în socialism.

Consecinţele cele mai grave ale proiectului “Marii Societăţi” şi ale războiului împotriva sărăciei au fost triple: au crescut dependenţa de
asistența socială, au descurajat oamenii să muncească şi au deteriorat structura familiei. Politicile de asistență socială au favorizat familiile
monoparentale, încurajând divorţul şi copiii din afara căsătoriei. Potrivit statisticilor, rata copiilor născuţi în afara căsătoriei în 1940 a fost
de 3,8% din totalul nou-născuţilor; până în 1965, această cifră a crescut la 7,7%. În 1990, la 25 de ani de la reforma “Marii Societăţi”,
cifra a fost de 28% şi apoi a crescut la 40% în 2012. [17] Aceste politici au afectat în mod disproporționat minoritățile, în special persoanele
de culoare.

Dezintegrarea familiei a adus cu ea o serie de consecinţe pe scară largă, precum o povară financiară crescută pentru guvern, o rată a
criminalităţii în creştere, declinul educaţiei familiale, ciclul inter-generațional al sărăciei şi mentalitatea de a fi îndreptățit (când se crede
că privilegiile sunt de fapt drepturi – n.trad.), ceea ce a condus la o rată mai mare a şomajului voluntar.

Un citat atribuit istoricului şi juristului scoţian, Lordul Alexander Fraser, spune: “O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de
guvernare. Poate exista doar până când alegătorii descoperă că pot ei vota pentru generozitatea trezoreriei publice. Din acel moment,
majoritatea votează mereu pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii din trezoreria publică, rezultând că o democraţie se
prăbuşeşte întotdeauna datorită politicii fiscale libere, urmată întotdeauna de o dictatură și apoi de o monarhie.” [18] O formă a acestui
citat este atribuită, de asemenea, istoricului francez Alexis de Tocqueville.

Un proverb chinez spune: “Trecerea de la sărăcie la extravaganţă este ușoară, dar opusul este dificil”. După ce oamenii dezvoltă o
dependenţă de asistența socială, devine aproape imposibil pentru guvern să reducă amploarea şi tipurile de beneficii. Asistența socială de
stat occidentală a devenit o mlaştină politică pentru a cărei asanări politicienii şi oficialii nu au nicio soluţie.

În anii 1970, extrema stânga a renunţat la termenii revoluţionari care au ţinut în gardă poporul american şi i-au înlocuit cu “liberalismul”
şi “progresismul” care sună mai neutru. Celor care au locuit în ţările comuniste nu le este străin termenul progresism căci “progresul” a
fost folosit de Partidul Comunist ca un cvasi sinonim al “comunismului”. De exemplu, termenul “mişcare progresistă” se referea la
“mişcarea comunistă” şi “intelectualii progresişti” la “indivizi pro-comunişti” membrii clandestini ai Partidului Comunist.

Liberalismul, nu este în mod substanţial diferit de progresism, deoarece are aceleaşi conotaţii de impozite ridicate, de asistență socială
extensivă, de guvernare crescută, de respingerea religiei, a moralităţii şi a tradiţiei, de utilizarea “justiţiei sociale” ca armă politică, de
“corectitudine politică”; şi de promovarea militantă a feminismului, a homosexualităţii, a perversităţii sexuale şi a altora similare.

Nu intenţionăm să arătăm cu degetul către nici un politician sau individ, deoarece este într-adevăr dificil să se facă analize şi judecăţi
corecte în mijlocul unor evoluţii istorice complexe. Este clar că spectrul comunismului a lucrat neîncetat atât în Est, cât şi în Occident de
la începutul secolului al XX- lea. Când revoluţia violentă a reuşit în Est, ea a răspândit influenţa comunismului asupra guvernelor şi
societăţilor din Occident, schimbându-le orientarea spre stânga.

După Marea Depresiune, Statele Unite au adoptat politici din ce în ce mai socialiste, precum “asistența socială”, deoarece ateismul şi
materialismul au erodat fibra morală a societăţii americane. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de moralitatea tradiţională, și
rezistența la înșelătorie le-a slăbit.

4. Revoluţia culturală a Occidentului

În anii ’60, într-un moment de răscruce al istoriei moderne, a avut loc o mişcare de contracultură fără precedent, care a migrat dinspre Est
spre Occident. Spre deosebire de Revoluţia Culturală a comuniştilor chinezi, mişcarea de contracultură occidentală pare să aibă interese
multiple sau, mai degrabă, să nu aibă niciunul.

De la jumătatea anilor ’60 până la mijlocul anilor ’70, participanţii, în cea mai mare parte tineri ai mişcării de contracultură au fost motivaţi
de diverse preocupări. Unii s-au opus războiului din Vietnam, unii s-au luptat pentru drepturile civile, unii au susţinut feminismul şi au
denunţat patriarhatul, alţii s-au luptat pentru drepturile homosexualilor. Și, ca să fie complet, a mai fost și un spectacol orbitor al mişcărilor
împotriva tradiţiei şi autorităţii care pledau pentru libertate sexuală, hedonism, narcotice şi muzică rock.

Scopul acestei revoluţii culturale occidentale a fost acela de a distruge civilizaţia creştină dreaptă şi cultura ei tradiţională. Deşi aparent
dezordonată şi haotică, această schimbare culturală internaţională provine din comunism. Participanţii tineri la mişcarea de contracultură
i-au venerat pe “cei trei M” – Marx, Marcuse şi Mao Zedong.

Herbert Marcuse a fost membru cheie al Şcolii de la Frankfurt, un grup de intelectuali marxişti, asociaţi cu Institutul de Cercetări Sociale
înfiinţat iniţial în 1923 la ceea ce se numea atunci Universitatea din Frankfurt. Fondatorii ei au folosit conceptul de teorie critică pentru a
ataca civilizaţia occidentală şi a aplica marxismul în sfera culturală.

Unul dintre fondatorii şcolii a fost marxistul maghiar Gyorgy Lukacs. El a declarat că scopul școlii era de a răspunde la întrebarea: “Cine
ne poate salva de civilizaţia occidentală?” [19] Elaborând în acest sens, el a spus că Occidentul este vinovat de genocid împotriva oricărei
civilizaţii şi culturi pe care le-a întâlnit. Civilizaţia americană şi cea occidentală, potrivit lui Lukacs, sunt cele mai mari depozite ale
rasismului, sexismului, nativismului, xenofobiei, antisemitismului, fascismului şi narcisismului. Calea către „corectitudine politică” a fost
astfel pavată.

În 1935, marxiştii din Şcoala de la Frankfurt s-au relocat în Statele Unite şi au devenit afiliaţi la Universitatea Columbia din New York.
Acest lucru le-a oferit o deschidere spre popularizarea teoriilor lor pe pământ american. Cu ajutorul celorlalţi cercetători de stânga, ei au
corupt mai multe generaţii de tineri americani.

Combinând marxismul cu pansexualitatea freudiană, teoriile lui Marcuse au catalizat mişcarea de eliberare sexuală. Marcuse credea că
reprimarea naturii proprii în societatea capitalistă împiedică eliberarea și libertatea. De aceea, era necesar să se opună tuturor religiilor
tradiţionale, moralităţii, ordinii şi autorităţii, pentru a transforma societatea într-o utopie de plăcere nelimitată, obținută fără efort.

Lucrarea celebră a lui Marcuse ce a apărut în 1955, “Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud”, ocupă un loc important
în numeroasele lucrări ale cercetătorilor de la Frankfurt, din două motive specifice: În primul rând, cartea combină gândurile lui Marx cu
Freud şi transformă criticile lui Marx asupra politicii şi economiei într-o critică a culturii şi psihologiei. În al doilea rând, cartea a creat
punţi între teoreticienii de la Frankfurt şi tinerii cititori, ceea ce a activat rebeliunea culturală din anii ’60.

Marcuse a afirmat că mişcarea de contracultură poate fi numită: “o revoluţie culturală, deoarece protestul este îndreptat spre întreaga
instituţie culturală, inclusiv moralitatea societăţii existente. […] Există un lucru pe care îl putem spune cu siguranţă: ideea tradiţională a
revoluţiei şi strategia tradiţională a revoluţiei s-au încheiat. Aceste idei sunt de modă veche. […] Ceea ce trebuie să întreprindem este un
tip de dezintegrare difuză şi dispersată a sistemului. “[20]

Puţini dintre tinerii răzvrătiţi au putut să înţeleagă teoriile tainice ale Şcolii de la Frankfurt, dar ideile lui Marcuse erau simple: fiți anti-
tradiţie, anti-autoritate şi anti-moralitate. Desfăţaţi-vă cu sex, droguri şi rock-and-roll fără restricţii. Ba chiar a inventat fraza “faceţi
dragoste, nu război”. Atâta timp cât spuneţi “nu” tuturor normelor de autoritate şi de societate, sunteţi considerat ca un participant la cauza
revoluţionară “nobilă”. Fiind atât de simplu şi uşor să devii un revoluţionar, nu e de mirare că a atras atât de mulţi tineri în acel moment.

Trebuie subliniat faptul că deşi o parte dintre tinerii rebeli au acţionat din proprie inițiativă, majoritatea celor mai radicali lideri studenţi
care se aflau în prima linie a mişcării au fost instruiţi şi manipulaţi de comunişti străini. De exemplu, liderii organizației Studenţilor pentru
o Societate Democrată (SSD) au fost instruiți de agenți de spionaj cubanezi, potrivit rapoartelor FBI.

Protestele studenţilor au fost organizate şi instigate direct de grupurile comuniste. Unul dintre aceste grupuri a fost organizația de extremă
stânga Vremea Clandestină care a intervenit când SDS s-a prăbușit în 1969. Într-o declaraţie din acel an, Vremea Clandestină a folosit
următorul citat : “Contradicţia dintre popoarele revoluţionare din Asia, Africa şi America Latină şi imperialiştii conduşi de Statele Unite
este principala contradicţie în lumea contemporană. Dezvoltarea acestei contradicţii promovează lupta popoarelor din întreaga lume
împotriva imperialismului american şi a lacheilor lui”.

Aceste cuvinte au fost scrise de Lin Biao, care la acel moment era al doilea lider în ierarhia puterii comuniste a Chinei şi au fost integrate
în seria sa de articole numite “Trăiască Victoria Războiului Poporului!” [21]

Aşa cum Revoluţia Culturală a provocat daune ireversibile culturii tradiţionale chineze, mişcarea de contracultură a provocat o revoluţie
de tip titanic în societatea occidentală. În primul rând, a normalizat multe subculturi care aparţineau straturilor inferioare ale societăţii sau
erau variaţii deviante ale culturii de masă. Eliberarea sexuală, drogurile şi rock-and-roll-ul au erodat rapid valorile morale ale tinerilor şi
le-au transformat într-o forţă corozivă care era împotriva lui Dumnezeu, împotriva tradiţiei şi împotriva societăţii.

În al doilea rând, mişcarea de contracultură a constituit un precedent pentru activismul haotic şi a încurajat o gamă largă de moduri de
gândire antisocială şi antiamericană, pregătind terenul pentru revoluţia stradală care urma sa apară mai târziu.

În al treilea rând, după ce tinerii din anii ’60 şi-au încheiat stilul de viaţă activist, au intrat în universităţi şi în institute de cercetare, şi-au
terminat doctoratele şi masterele şi au intrat în societatea americană convențională. Ei au adus cu ei viziunea marxistă asupra lumii şi acele
valori în educaţie, mass-media, politică şi afaceri, promovând o revoluţie nonviolentă în toată ţara.

Începând cu anii 1980, stânga a preluat, în mare parte, şi a stabilit fortăreţe în mass-media, mediul academic şi Hollywood. Preşedinţia lui
Ronald Reagan a inversat pentru scurt timp această tendinţă, doar pentru ca aceasta să se reia în anii ’90 şi să ajungă la un maxim în ultimii
ani.

5. Mişcările anti-război şi ale drepturilor civile

În nuvela “1984” a lui George Orwell, unul dintre cele patru ministere principale din suprastatul Oceania este Ministerul Păcii, care
supraveghează afacerile militare ale partidului. Înţelesul inversat al denumirii sale subliniază o strategie a comuniștilor: când puterea ta
este inferioară celei a inamicului, cea mai bună strategie este proclamarea dorinţei de pace; întinderea unei ramuri de măslin este cea mai
bună cale de a ascunde războiul iminent.

Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste au fost şi continuă să fie adepţi și practicieni ai acestei strategii, care este folosită pentru infiltrarea
în Occident. Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – când Statele Unite erau încă singura țară care produsese şi testase
cu succes bomba atomică — a fost format Consiliul Mondial al Păcii. Primul lui preşedinte a fost fizicianul francez Joliot-Curie, membru
al Partidului Comunist Francez.

După ce a suferit pierderi uriaşe în război, Uniunea Sovietică a promovat agresiv pacea mondială ca pe o strategie de a stăvili presiunea
din partea Occidentului. Consiliul Mondial al Păcii a fost influențat direct de Comisia Sovietică pentru Apărarea Păcii, o organizaţie afiliată
Partidului Comunist Sovietic. Consiliul a organizat o campanie mondială proclamând că Uniunea Sovietică este o națiune iubitoare de
pace și a condamnat S.U.A. catalogând-o drept un aţâţător la război hegemonic. „Lupta pentru pace”, un slogan promovat de oficialul
sovietic de rang înalt şi principalul ideolog al partidului Mikhail Suslov, a devenit un element al retoricii sovietice.

“Prezenta mişcare anti-război atestă voinţa şi disponibilitatea celor mai extinse mase ale poporului de a proteja pacea şi de a împiedica
agresorii să scufunde omenirea în abisul unui alt măcel”, a scris Suslov într-o broşură de propagandă din 1950. “Sarcina este acum de a
transforma această voinţă a maselor în acţiuni eficiente şi concrete, menite să elimine planurile şi măsurile instigatorilor anglo-americani
de război”. [22]

“Pacea mondială” a fost în primele linii ale războiului comunist de opinie publică împotriva lumii libere. Uniunea Sovietică a sponsorizat
o mulţime de organizaţii şi grupuri, precum Federaţia Mondială a Sindicatelor, Asociaţia Mondială a Tineretului, Federaţia Democrată
Internaţională a Femeilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Federaţia Mondială a
Oamenilor de Ştiinţă şi altele pentru a susţine afirmaţiile Consiliul Mondial al Păcii.

Vladimir Bukovski, un dizident sovietic proeminent, scria în 1982 că “membrii generaţiei mai în vârstă îşi mai amintesc marșurile,
mitingurile şi petiţiile din anii ’50. […]Nu mai este un secret acum că toată campania a fost organizată, condusă şi finanţată de la Moscova,
prin aşa-numitul Fondul Păcii şi Consiliului Mondial al Păcii dominat de sovietici.“ [23]

Gus Hall, fostul secretar general al PCSUA a declarat: “Este nevoie să se extindă lupta pentru pace, să se escaladeze, să fie implicați mai
mulţi oameni şi să fie făcut un subiect fierbinte în fiecare comunitate, în fiecare organizație, în fiecare sindicat, în fiecare casă, pe fiecare
stradă şi în fiecare loc unde se adună oamenii.“ [24]

Sovieticii au desfășurat mişcarea “luptă pentru pace” în trei valuri pe parcursul Războiului Rece, primul val fiind în anii ’50. Al doilea val
a fost mişcarea anti-război din anii ’60 şi ’70. Stanislav Lunev, fost ofiţer al GRU-ului sovietic (serviciul de contrainformații militare) care
a fugit din Rusia în Statele Unite în 1992, a spus că “GRU şi KGB au finanţat aproape toate mişcările şi grupurile anti-război din Statele
Unite şi de peste hotare”. [25]

Ronald Radosh, un fost marxist şi activist în timpul mişcării anti-vietnameze de război, a recunoscut că “intenţia noastră nu a fost niciodată
aceea de a pune capăt războiului, ci să folosim sentimentul anti-război pentru a crea o nouă mişcare revoluţionară socialistă acasă”. [26]

Cea de-a treia mişcare majoră anti-război a avut loc la începutul anilor 1980, când Statele Unite au desfăşurat strategic rachete nucleare cu
rază intermediară de acțiune în Europa. Protestatarii anti-război au solicitat ca atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite să-şi limiteze
arsenalele nucleare, și în 1987 a fost creat Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF). Dată fiind lipsa libertății de exprimare și
a transparenței politice în blocul sovietic, termenii tratatului au putut fi efectiv garantați doar în vestul democratic. După Războiul Rece și
începerea Războiului Împotriva Terorismului, organizațiile cu legături de stânga comuniste sau radicale au continuat să joace un rol major
în conducerea mișcării americane anti-război. [27]

Comuniștii au depus de asemenea eforturi pentru a deturna mișcarea americană pentru drepturile civile. Începând cu sfârşitul anilor 1920,
Partidul Muncitoresc Comunist din America a crezut că există un mare potenţial de revoluţie în rândul americanilor de culoare. [28] Un
manual de propagandă comunist, publicat în 1935, “Negrii într-o Americă Sovietică”, a propus o revoluţie rasială în sud, inclusiv înființarea
unei Republici Negre, care să fie combinată cu revoluţia proletară generală. [29]

În anii ’60, elemente ale mişcării pentru drepturile civile din Statele Unite au primit sprijin din partea partidelor comuniste ale Uniunii
Sovietice şi Chinei. Mișcarea extremistă de Acțiune Revoluționară și Partidul Panterele Negre Maoist au fost sprijinite sau influențate
direct de PCC. În vara anului 1965, mai multe orașe americane au fost devastate de revolte. După ce Leonard Patterson s-a retras din
PCSUA, el a mărturisit că insurecţia şi revoltele în rândul afro-americanilor s-au bucurat de sprijinul puternic al partidului. Atât el, cât şi
secretarul general al PCSUA, Gus Hall, au fost la Moscova pentru a fi instruiţi. [30]

Indiferent dacă este vorba de structura lor organizatorică sau de programul ideologic, Panterele Negre au privit PCC drept modelul lor, cu
sloganuri precum cele ale lui Mao “puterea politică creşte din ţeava armei” şi “toată puterea aparţine poporului”. Cartea roşie mică a lui
Mao a fost o lectură obligatorie pentru toţi membrii. La fel ca şi PCC, Panterele Negre au susţinut o revoluţie violentă. Unul dintre liderii
săi, Eldridge Cleaver, a prezis în 1968 un val de teroare, violenţă şi război de gherilă. La numeroase întâlniri, participanţii fluturau Cartea
roşie mică, imitând Gărzile Roșii care făceau același lucru în China. [31]

Mișcarea pentru drepturile civile a adus cu succes relațiile de rasă în discuții publice și a ajutat americanii să vindece unele dintre cele mai
profunde divizări prin mijloace pașnice, precum legislația, demonstrațiile, boicoturile și educația. Cu toate acestea, revoluționarii de stânga
au continuat să folosească conflictul rasial ca punct de plecare pentru agendele lor radicale. [32]

*****

Referinţe

[1] Joseph (Jake) Klein, “Un interviu cu Trevor Loudon”, Capital Research Center, February 24, 2017, accessed on April 16, 2020,
https://capitalresearch.org/article/an-interview-with-trevor-loudon/.

[2] Karl Marx și Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist” (Arhiva de Internet Marx / Engels) în Lucrările selectate ale lui Marx
& Engels, vol. 1, traducere Samuel Moore, ed. Andy Blunden (Moscova: Progress Publishers, 1969), Arhiva Marxistă pe Internet accesată
pe 17 aprilie, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm.

[3] “Istoria noastră”, Societatea Fabian, accesat la 6 martie 2020, https://fabians.org.uk/about-us/our-history


[4] Mary Agnes Hamilton, Sidney şi Beatrice Webb: Un studiu în biografia contemporană” (London: Sampson Low, Marston & Co.,
1932).

[5] Vladimir Ilici Lenin, “Comunismul de stângă: o boală infantilă” (Moscova: Editura Limbilor Străine, 1952), 47.

[6] Bernard Shaw, “Ghidul femeii inteligente în socialism şi capitalism” (New York: Brentano’s Publishers, 1928), 470.

[7] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Comitetul pentru Activități Americane la ONU, Subversiunea Legală Americană: Rolul
avocatului Comunist: Raportul la cel de-al 86 Congres, Prima Sesiune, 16 februarie 1959.

[8] John Earl Haynes și Harvey Klehr, Venona: Decodând Spionajul Sovietic în America (New Haven: Yale University Press, 1999), 138–
145.

[9] M. Stanton Evans și Herbert Romerstein, Agenții Secreți ai lui Stalin: Subversiunea guvernului Roosevelt” (New York: Threshold
Editions, 2012).

[10] Whittaker Chambers, Martor (New York: Random House, 1952).

[11] Thomas Schuman, (Yuri Bezmenov) “Scrisoare de dragoste către America” (Los Angeles: Maxims Books, 1984), pp. 21-46.

[12] Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak, Dezinformare: Fostul șef spion revelează strategiile secrete pentru subminarea libertății,
atacarea religiei, și promovarea terorismului (Washington, DC: WND Books Inc., 2013).

13. Biroul recensământului, „Statisticile istorice ale Statelor Unite: Colonial Times până în 1970, partea a 2-a”, accesat la 16 aprilie 2020,
https://www.census.gov/history/pdf/1930-39unemployment.pdf

[14] Dinesh D’Souza, “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste ale stângii americane” (Washington, DC: Regnery Publishing,
2017.

[15] Jim Powell, “Nebunia FDR: Cum Roosevelt şi noua lui înţelegere au prelungit Marea Depresiune” (New York: Crown Forum, 2003).

[16] Milton Friedman, așa cum este citat în Powell, Nebunia FDR:, coperta din spate.

[17] Nicholas Eberstadt, “Marea Societate din anii ’50” Ceea ce a scris LBJ,” (American Enterprise Institute),9 mai 2014, accesat pe 16
aprilie 2020 https://www.aei.org/articles/the-great-society-at-50/

[18] Elmer T. Peterson, “Acesta este nucleul dur al libertăţii” (The Daily Oklahoman, 9 decembrie 1951).

[19] William S. Lind, ‘Corectitudinea Politică:’ O scurtă istorie a unei ideologii (Washington, DC: Free Congress Foundation, 2004), 4–
5.

20. Ibid., 10.

[21] Lin Biao, “Zdrobiți imperialismul Statelor Unite și a lacheilor lor prin Războiul Poporului” în Trăiască Victoria Războiului
Poporului! (Beijing: Foreign Language Press, 1965).

[22] Mikhail Suslov, “Apărarea păcii și lupta împotriva incitatorilor la război” (New Century Publishers, februarie 1950), Arhiva Marxistă
pe Internet, accesată pe 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/suslov/1949/11/x01.htm.

[23] Vladimir Bukovsky, “Mișcarea de pace & Uniunea Sovietică” Commentary Magazine, mai 1982, accesată pe 17 aprilie, 2020,
https://www.commentarymagazine.com/articles/the-peace-movement-the-soviet-union.

[24] Congresul Statelor Unite, Înregistrări din Congres: Proceduri și Dezbateri, Cel de-al 88-lea Congres, Prima Sesiune, vol. 109, partea
1, 9 ianuarie – 30 ianuarie, 1963.

[25] Stanislav Lunev and Ira Winkler, Prin ochii dușmanului: autobiografia lui Stanislav Lunev (Washington, DC: Regnery Publishing,
1998).

[26] Robert Chandler, așa cum a fost citat de Robert Chandler, “Lumea Umbrei: Răsăritul Rusiei, Noua Stânga Globală şi Islamul Radical”
(Washington, D.C .: Regnery Publishing, 2008), p. 389.

[27] “Raportul AIM: Comuniștii conduc Mișcarea Anti-Război,” Acuratețea în mass-media, 19 februarie 2003, https://www.aim.org/aim-
report/aim-report-communists-run-anti-war-movement.

[28] John Pepper (Joseph Pogani), Problemele Negrilor Americani (New York: Workers Library Publishers, 1928), Archiva Marxistsă pe
Internet, accesată pe 17 April, 2020, https://www.marxists.org/history/usa/parties/cpusa/1928/nomonth/0000-pepper-negroproblems.pdf.

29. James W. Ford și James S. Allen, Negrii dintr-o Americă Sovietică (New York: Workers Library Publishers, 1935), 24–30.

30. Leonard Patterson, “M-am antrenat în Moscova pentru Revoluția Neagră”, Purtătorii de cuvânt ai Societății John Birch, video postat
de YouTube de Swamp Yankee, pe 20 august, 2011, https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs.

31. G. Louis Heath, ed., Afară cu porcii! Istoria și Literatura Partidului Panterelor Negre (Metuchen, NJ: Scarecrow Press, 1976), 61.
32. Thurston Powers, “Cum ‘Viețile Negrilor Contează’ aduc înapoi marxismul tradițional” The Federalist, 28 septembrie, 2016
http://thefederalist.com/2016/09/28/black-lives-matter-bringing-back-traditional-marxism.

Marxistul american

Când mișcarea de protest a tinerilor occidentali se afla în plină desfăşurare, în anii ’60, a existat un activist radical care le-a respins
naivitatea, sinceritatea şi idealismul lor. “Dacă radicalul adevărat constată că părul lung dă naştere unor bariere psihologice în comunicare
şi organizare, atunci el îşi taie părul”, a spus el. Acesta era Saul Alinsky, un activist, organizator și autor care a devenit agitatorul “para-
comunist” cu cea mai nefastă influenţă timp de zeci de ani.

Motivul pentru care denumirea cea mai potrivită pentru Alinsky ar trebui să fie „para-comunistul” este că, spre deosebire de Veche Stângă
(stânga politică) din anii ’30 şi Noua Stângă (stânga culturală) din anii ’60, Alinsky a refuzat să-şi afirme idealurile politice. Viziunea sa
asupra lumii consta în conceptele de „posesor”, „cei care au puțin și doresc să aibă mai mult” și „cei care nu nimic”. El a cerut celor care
„nu au nimic” să se răzvrătească împotriva „posesorilor” prin orice mijloace şi să acapareze bogăţia şi puterea pentru a realiza o societate
absolut “egală”, distrugând, în acelaşi timp, sistemul social existent. A fost numit Lenin și Sun Tzu-ul stângii post-comuniste. [33].

În afară de cultul său pentru Lenin şi Castro, Alinsky, și-a declarat devotamentul față de diavol. În cartea sa “Reguli pentru radicali”,
publicată în 1971, într-un epigraf menţiona: “Să ne reamintim să acordăm o recunoaștere cel puţin în treacăt celui care a fost primul radical:
din toate legendele noastre, din mitologie şi din istorie (şi cine poate şti unde se sfârşeşte mitologia şi începe istoria – sau cine poate face
deosebirea între cele două), ştim că primul radical ce este cunoscut omului şi care s-a răzvrătit împotriva «establishmentului» (orânduirii
– n.r) şi a făcut-o atât de eficient încât el, cel puţin, şi-a câştigat propriul său regat a fost Lucifer“.

În Reguli pentru radicali, Alinsky şi-a prezentat în mod sistematic teoria şi metodele de organizare a comunităţii care folosesc mijloace
fără scrupule pentru atingerea obiectivelor și obținerea puterii. Aceste reguli includ: “o tactică ce durează prea mult timp devine o piedică”;
“mențineți presiunea”; “ameninţarea este, de obicei, mai înspăimântătoare decât lucrul în sine”; “ridiculizarea este cea mai puternică armă
a omului”; “alegeți ținta, înghețați-o, personalizați-o și polarizați-o”. [34]

Natura regulilor aparent seci ale lui Alinsky devine evidentă atunci când sunt aplicate în lumea reală. În 1972, în perioada războiului din
Vietnam, George H. W. Bush, pe atunci ambasador al SUA la Naţiunile Unite, urma să ţină un discurs la Universitatea Tulane. Studenţii
anti-război de la universitate i-au cerut sfatul lui Alinsky pentru a organiza un protest şi el a spus că formatul standard de protest ar avea
drept rezultat pur şi simplu expulzarea lor. Așa că el le-a sugerat să poarte veşminte Ku Klux Klan şi, ori de câte ori Bush ar apăra războiul
din Vietnam, ei ar aplauda și ar afișa placarde cu textul: “KKK îl sprijină pe Bush”. Studenţii i-au urmat sfatul și acesta a devenit un
exemplu magistral de propagandă înșelătoare. [35]

În 1964, Alinsky a elaborat planul de organizare a 2.500 de activişti pentru a ocupa toaletele din Aeroportul Internaţional O’Hare din
Chicago, unul dintre cele mai aglomerate din lume, pentru a-l forța să-și oprească activitatea. Înainte de a-și realiza în mod efectiv planul,
l-a divulgat autorităților din Chicago, care au fost nevoite să negocieze cu el, iar protestul nu a avut loc niciodată. [36]

Pentru a forţa Kodak, cel mai mare angajator din Rochester, New York, să recunoască organizația comunitară FIGHT ca reprezentant
oficial al comunității negre din Rochester, Alinsky a adoptat o tactică similară. Profitând de o tradiţie culturală importantă în oraş – un
spectacol al Orchestrei Filarmonice din Rochester – Alinsky plănuia să cumpere o sută de bilete pentru activiştii săi, hrănindu-i, în
prealabil, numai cu fasole. Ei și-ar fi ocupat locurile și ar fi distrus spectacolul datorită flatulenţei. Nici acest plan nu s-a realizat, dar
tacticile lui Alinsky au forțat în cele din urmă pe Kodak să-i respecte cerințele.

Cartea lui Alinsky lasă impresia că acesta este un individ carismatic dar nemilos şi calculat. Modul lui de „organizare a comunităţii“ a fost,
într-adevăr, o formă de revoluţie treptată. Cu toate acestea, erau mai multe diferenţe între Alinsky şi predecesorii lui. În primul rând, atât
Vechea Stânga, cât și Noua Stânga, erau cel puţin idealişti în retorica lor, în timp ce Alinsky a dezbrăcat “revoluţia” de spoiala idealistă şi
a expus-o ca pe o luptă pentru putere. Atunci când își conducea antrenamentul pentru “organizaţiile comunitare”, el îi întreba în mod
obişnuit pe cursanţi: “De ce vă organizaţi?” Unii spuneau că pentru a-i ajuta pe alţii, dar Alinsky răspundea țipând: “Vreţi să vă organizaţi
pentru putere!”. În manualul de instruire pe care adepții lui îl studiau, Alinsky indica: “Nu suntem virtuoşi prin faptul că nu ne dorim
puterea. […] Suntem cu adevărat laşi pentru că nu dorim putere” deoarece “puterea este bună… [iar] neputința este rea”. [37]

În al doilea rând, Alinsky nu acorda prea mare importanță tineretului rebel din anii ’60, care se împotrivea în mod public guvernului şi
societăţii. El a subliniat că, ori de câte ori este posibil, cineva ar trebui să se intre în sistem şi să aştepte oportunităţile de a submina din
interior.

În al treilea rând, scopul final al lui Alinsky a fost acela de a submina şi de a distruge, nu în beneficiul vreunui grup. Astfel, în punerea în
aplicare a planului său, a fost necesar să-și ascundă scopul real cu obiective localizate sau etapizate care erau aparent rezonabile sau
inofensive în sine. Când oamenii erau obişnuiţi să se mobilizeze, era uşor să fie mobilizaţi pentru a acţiona spre obiective mai radicale.

În “Reguli pentru radicali”, Alinsky a notat: “Orice schimbare revoluţionară trebuie să fie precedată de o atitudine pasivă, afirmativă şi
non-provocatoare faţă de schimbarea în rândul oamenilor noştri. […] Amintiţi-vă: odată ce organizaţi oameni în jurul unui lucru convenit
de comun acord ca poluarea, atunci o masă organizată de oameni este în mişcare. De aici este un pas mic şi natural către poluarea politică,
spre poluarea Pentagonului”.

Un lider al organizaţiei “Studenţii Pentru o Societate Democratică” care a fost profund influenţat de Alinsky a exprimat bine esenţa
protestelor de radicalizare: “Problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluţia”. După anii ’60 radicalii de stânga
au fost profund influenţaţi de Alinsky şi întotdeauna au transformat răspunsul la orice problemă socială în nemulţumire față de status quo-
ul general, ca o piatră de temelie pentru avansarea cauzei revoluţionare.
În al patrulea rând, Alinsky a transformat politica într-un război de gherilă fără restricții. În explicarea strategiei sale de organizare
comunitară, Alinsky le-a spus adepţilor săi că trebuie să lovească organele senzoriale ale inamicului: “Mai întâi ochii: dacă aţi organizat o
asociaţie vastă, bazată pe mase importante de oameni, organizați parade prin faţa duşmanului şi arătaţi-vă puterea fără ascunzişuri. În al
doilea rând, urechile: dacă organizaţia voastră e slabă numeric, atunci faceţi ce a făcut Gideon: ascundeţi-vă membrii în umbră, dar faceţi
un vacarm şi gălăgie astfel încât cei care ascultă să creadă că sunteţi mult mai mulţi decât în realitate. În al treilea rând, nasul: dacă
organizaţia voastră e prea mică chiar şi pentru a face zgomot, atunci împuţiţi locul”.

În al cincilea rând, Alinsky a subliniat folosirea celor mai rele aspecte ale naturii umane, inclusiv indolenţa, lăcomia, invidia şi ura. Uneori,
participanţii la campaniile sale obţineau câştiguri minore, însă acest lucru i-a făcut mai cinici şi mai neruşinaţi. Pentru a submina sistemul
politic şi ordinea socială a ţărilor libere, Alinsky se simțea fericit să-și conducă adepţii la faliment moral. Din aceasta reiese că, dacă ar
câştiga cu adevărat puterea, el nu ar avea nici grijă, nici milă față de foştii săi tovarăşi.

Zeci de ani mai târziu, două figuri proeminente din politica americană, care au fost profund influenţate de Alinsky, au ajutat la inaugurarea
revoluţiei tăcute care a subminat civilizaţia, tradiţiile şi valorile americane. În acelaşi timp, protestele gen război de tip guerillă fără
restricţii, care au fost susţinute de Alinsky, au devenit populare în America începând cu anii ’70 așa cum se vede prin mişcarea “Occupy
Wall Street“, prin mişcarea Antifa şi aşa mai departe.

Este frapant să observăm că într-una dintre paginile introductive ale “Reguli pentru Radicali”, Alinsky și-a exprimat „recunoștința față de
primul radical”, Lucifer. Mai mult, într-un interviu acordat revistei Playboy cu puţin timp înainte de moartea sa, Alinsky a spus că, atunci
când va muri, el ar “alege fără rezerve să meargă în iad” şi ar începe să organizeze pe “cei care nu au nimic” de acolo spunând că “ei sunt
genul meu de oameni”. [38]

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

În anii ’30, Antonio Gramsci, un comunist italian proeminent, a scris că pentru a submina societatea occidentală din interior, socialiștii
trebuia să ducă un „război al poziției”, concept care ulterior a fost numit “lungul marș prin instituţii”. El a descoperit că era greu să incite
o revoluţie pentru răsturnarea unui guvern legitim când oamenii încă mai aveau credință în divin, așa că, pentru a face revoluţie, comuniștii
aveau nevoie să se bazeaze pe un număr mare de soldaţi care împărtăşesc viziunea lor întunecată de moralitate, credinţă şi tradiţii. Deci,
revoluţia proletariatului trebuie să înceapă cu subminarea religiei, a moralităţii şi a civilizaţiei.

După tulburările din anii ’60, rebelii care au incitat la revoluție au început să intre în mediul academic. Ei au obţinut diplome, au devenit
cercetători, profesori, oficiali guvernamentali şi jurnalişti şi au intrat în societatea mainstream pentru a duce “lungul marș prin instituţii”.
Astfel, ei s-au infiltrat şi au corupt instituţiile societăţii occidentale, care sunt cruciale pentru menţinerea societății occidentale. Acestea
includ biserica, guvernul, sistemul educaţional, organele legislative şi judiciare, lumea artei, mass-media şi ONG-urile.

Există numeroase mijloace aparent legitime prin care indivizi fără scrupule sau grupuri pot distruge o societate liberă din interior. Pentru
ca democrația să fie eficientă, oamenii trebuie să fie înclinați spre virtutea civică și să posede un anumit standard moral. Începând cu anii
’60, Statele Unite au fost ca un pacient bolnav, care nu poate identifica cauza. Ideile para-marxiste s-au infiltrat profund în societatea
americană și se răspândesc practic necontrolate.

Printre numeroasele strategii revoluţionare care au fost prezentate, strategia “Cloward-Piven” propusă în 1966 de doi sociologi de la
Universitatea Columbia (care erau și membri ai Socialiștilor Democrați din America) a devenit printre cele mai cunoscute. Conceptul
central al strategiei Cloward-Piven este creșterea artificială a sistemului de protecţie socială pentru a forţa intrarea statului în faliment.
Autorii au declarat că, deoarece numărul de persoane eligibile pentru beneficii sociale este cu mult mai mare decât numărul persoanelor
care primesc în realitate beneficii, era posibilă epuizarea rezervelor statului prin încurajarea oamenilor să solicite beneficii în masă. Prin
urmare, guvernul unui stat ar fi obligat să intervină pentru „salvarea” și reforma sistemului, aceasta conferindu-i guvernului și mai mult
control și astfel îndreptându-se către un sistem socializat.

Organizaţia Naţională a Dreptului de Asistenţă Socială (acronimul în engleză este NWRO – n.trad.), activă din 1966 până în 1975, a
încercat să implementeze această strategie după ce războiul împotriva sărăciei al președintelui Lyndon B. Johnson era în curs desfășurare.
Potrivit statisticilor, între 1965 şi 1974, numărul familiilor monoparentale care au primit beneficii a crescut de la 4,3 milioane la 10,8
milioane – mai mult decât dublu. În 1970, 28% din bugetul anual al oraşului New York a fost alocat pentru cheltuieli sociale. Din anii ’60
până în ’70, numărul persoanelor care au primit beneficii în New York a crescut de la 200.000 la 1,1 milioane. “La începutul anilor ’70, la
fiecare două persoane care lucrau în economia privată a orașului, o persoană era pe listele de asistență socială din New York”, a scris
jurnalistul Sol Stern în City Journal. În 1975, efectiv, orașul New York a intrat în faliment. [39]

Exemplul Cloward-Piven din New York poate fi considerat o implementare a teoriilor lui Alinsky, mai exact că radicalii ar trebui “să-și
oblige duşmanul să-şi respecte propriile reguli”, adică dacă regulile spun că orice persoană eligibilă poate primi ajutor social, forțarea
„inamicului” să-și respecte propriile reguli ar conduce la faliment fără organizarea unei acțiuni prea ostilă a radicalilor.

W. Cleon Skousen a scris în cartea sa “The Naked Communist“ că unul dintre cele 45 de scopuri ale comuniştilor constă în “capturarea
unuia sau a ambelor partide politice în Statele Unite”. Partidul Comunist a văzut că acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui număr
mic de oameni și prin organizarea acestora pentru crearea de „crize” și „revoluții” care ar putea fi utilizate în beneficiul Partidului. Lenin
a spus, odată, că sindicatele sunt “curelele de transmisie ale Partidului Comunist la mase”. [40] Comuniştii au constatat că, atâta timp cât
controlează sindicatele, ei controlează un număr mare de voturi. Atâta timp cât controlau voturile, puteau să-i determine pe oficialii aleşi
şi pe parlamentari să le facă voia. Muncitorii obișnuiți sunt obligați să se alăture sindicatelor pentru a-și menține drepturile și interesele de
bază, devenind astfel pionii sindicatelor. Un principiu identic funcționează atunci când se plătesc taxe de protecție sindicatelor crimei
organizate.

Realizatorul de film și cercetătorul Trevor Loudon explică modul în care entitățile comuniste folosesc sindicatele și alte grupuri ca și canale
pentru implementarea politicilor lor și deturnarea țărilor democratice.
În primul rând, entitatea comunistă locală sau străină își stabilește agenda, de exemplu, prin întărirea legislației muncii, implementarea
unui curriculum școlar mai socialist sau relaxarea sancțiunilor comerciale împotriva Cubei. În al doilea rând, comuniștii și aliații lor
socialiști adoptă aceste politici ca politici ale sindicatelor. Sindicatele exercită apoi presiuni asupra Partidului Muncii local, Partidului
Socialist sau Partidului Democrat să adopte aceste politici sindicale ca fiind proprii. “Deoarece sindicatele controlează efectiv aceste partide
majore, adesea procesul nu este atât de dificil”, a scris Loudon în 2014. Prin urmare, pe măsură ce politicile comuniste devin politicile
sindicatelor, ele devin la rândul lor politici “convenționale” de partid. “Acest proces a fost realizat de nenumărate ori în întreaga lume”, a
scris Loudon. [41]

Comuniştii şi cei care acţionează din ignoranță în numele lor încearcă să submineze sistemul politic şi social al societăţilor libere în orice
fel pot. După decenii de planificare şi funcţionare comuniste, guvernele şi societăţile din Statele Unite şi ţările occidentale au fost grav
erodate.

8. Corectitudinea politică

Ţările comuniste au exercitat întotdeauna un control strict asupra discursului şi al gândirii. Începând cu anii ’80, o altă formă a acestui tip
de control a apărut în Occident. “Poliţia gândirii” foloseşte stindardul “corectitudinii politice” pentru a acţiona necontrolat în mass-media,
în societate şi în sistemul educaţional, folosind sloganuri şi critici în masă pentru a restrânge libertatea de expresie şi gândirea. Deși mulți
au recunoscut incorectitudinea inerentă a controlului său, ei nu i-au înțeles originea ideologică.

Expresii precum “corectitudinea politică”, împreună cu “progresul” şi “solidaritatea” au fost folosite de mult timp de partidele comuniste.
Sensul lor superficial este evitarea utilizării limbajului discriminatoriu faţă de minorităţi, femei, persoane cu handicap şi altele. Cu toate
acestea, consecința ascunsă a corectitudinii politice este clasificarea persoanelor în grupuri, în funcţie de statutul de victimă neajutorată.
Prin urmare, cei mai oprimaţi ar trebui să beneficieze de cel mai mare respect şi curtoazie. Această judecată, făcută exclusiv pe identitatea
unei persoane, neluându-i în considerare conduita individuală și talentul, este baza a ceea ce se numește „politica de identitate”. Acest stil
de gândire este extrem de popular în Statele Unite și în alte țări occidentale.

Acest tip de clasificare este identic cu ceea a apărut în China unde indivizii erau clasificaţi ca aparținând „celor cinci clase de roșu” sau
“celor cinci clase de negru”, în funcţie de avere și de statutul lor social înainte de revoluţie. Partidul Comunist Chinez a eliminat şi a asuprit
proprietarii de pământ şi capitaliştii din cauza statutului lor de clasă „greșit”, a atacat intelectualii cu apelative precum “intelectuali
împuțiți” şi a scandat că “cei săraci sunt cei mai deştepţi, nobilii cei mai proşti”.

Diferențele de statut politic și socio-economic între diferite grupuri provin din motive istorice complexe și nu pot fi explicate pur şi simplu
ca opresiune. Dar corectitudinea politică stabilește o reprezentare binară fixă în mintea oamenilor, afirmând că numai cei care manifestă
simpatie pentru „victimele” desemnate și dispreț pentru „asupritori” ar trebui să fie consideraţi morali, în timp ce cei care se abat de la
aceasta sunt acuzaţi că sunt rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe.

Corectitudinea politică a fost susținută de multe guverne occidentale și ONG-uri pentru promovarea unei agende de stânga. În unele țări,
definiția legală a „discursului de ură” a fost semnificativ extinsă, iar penalitățile pentru acest discurs sunt acum aplicate în toate școlile,
mass-media și internet. [42] Aceste restricții generale ale libertății de exprimare apropie societățile democratice de restricțiile controlului
gândirii exercitate de statele comuniste.

În aceste zile, stânga abuzează de corectitudinea politică, încercând să-i priveze pe alţii de a avea un mijloc legitim de a se face auziți.
Acest lucru a devenit mai pronunțat după alegerile prezidențiale din 2016 din SUA, când mass-media, organizații și mediul academic de
stânga s-au mobilizat pentru restricționarea și reducerea la tăcere a susținătorilor președintelui Donald Trump. Mitinguri de protest au
izbucnit în marile orașe, iar încălcările libertăţii de exprimare au devenit frecvente. Universitățile, care se presupune că sunt bastioane ale
gândirii și libertăţii de expresie, au devenit centre de îndoctrinare radicală. Alte organizaţii care acționează sub stindardul opoziției
împotriva discursului de ură au etichetat grupurile conservatoare obișnuite drept „grupuri de ură”, iar autori conservatori și cercetători au
fost amenințați după ce au fost invitați să vorbească sau să participe la diverse evenimente. [43]

În martie 2017, sociologul american Charles Murray a fost invitat să vorbească la Middlebury College din Vermont. În timp ce încerca să
vorbească, cei peste patru sute de protestatari care se înghesuiau în cameră îl batjocoreau și vociferau, împiedicându-l să se facă auzit. Mai
târziu, în timp ce ieșea din campus, protestatarii l-au înconjurat pe el și pe un profesor care-l însoțea, împingându-i și alungându-i.
Profesorul care-l însoțea a fost dus la spital cu o rană la gât.

În septembrie 2017, o apariţie planificată a autorului conservator Ben Shapiro, invitat să vorbească la “Săptămâna Libertății de Expresie”
la Universitatea Berkeley din California, a fost întâmpinată cu amenințări de provocare a unui conflict violent de către grupul extremist de
extremă stânga Antifa. Zeci de ofițeri de poliție din Berkeley stăteau pregătiți în echipament anti-revolte, în timp ce elicopterele de poliție
patrulau pe deasupra. Se estimează că măsurile de securitate au costat peste 600.000 de dolari. [44] În mod ironic, un eveniment care a
marcat începutul mişcării studenţeşti, în 1964, a fost organizat la Berkeley ca mijloc de luptă pentru libertatea de exprimare. După o lună,
în octombrie, când Shapiro era invitat să vorbească la Universitatea din Utah, un grup de studenți au promis că vor închide evenimentul.
Un reporter l-a întrebat pe un protestatar tânăr student – liderul grupului care încerca să-l împiedice pe Shapiro să vorbească – cum rămâne
cu primul amendament. Studentul a răspuns: „Nu-mi pasă. Nu cred că mai este un document relevant în acest moment”. [45]

În martie 2018, profesorul titular Amy Wax de la Facultatea de Drept a Universității din Pennsylvania, a fost demis din unele funcții
didactice, după exprimarea unei opinii incorecte din punct de vedere politic în timpul unui interviu cu un profesor de la Universitatea
Brown. Wax a spus că absolvenții negri „rar” termină printre primii. [46]

Corectitudinea politică și restricțiile asupra libertăţii de exprimare promovate de stânga nu au scopul de a încuraja o dezbatere normală
între oameni cu puncte de vedere diferite; ele sunt arme ideologice folosite de cei cu intenții rele. Corectitudinea politică este „poliția
gândirii” a spectrului comunist menită să înăbușe dizidența și să ascundă adevărul.
9. Socialismul în Europa

Toată Europa – nu numai țările din Europa de Est – este dominată de comunism. Țările non-comuniste din Europa de nord, Europa de sud
și din Europa de Vest promovează și găzduiesc în mod intenționat sau neintenționat ideologii și politici comuniste. A spune că Europa se
află „în mâinile inamicului” nu este o exagerare.

Internaţionala Socialistă este cea mai mare organizație politică internațională mondială, compusă din peste 135 de partide și organizații
politice. Organizația a luat naștere din cea de-a Doua Internaţională, fondată de Engels în 1889. Socialiștii timpurii includeau oameni,
precum Karl Johann Kautsky și Eduard Bernstein, care promovau reforma progresivă. La momentul înfiinţării celei de-a Doua
Internaţionale, existau peste 100 de partide politice în întreaga lume, fondate pe marxism. Dintre acestea, în ţările respective, 66 erau
partide de guvernământ care au aderat la socialism. Numele “Internaţionala Socialistă” îşi are originea în 1951.

Astăzi, multe partide socialiste descendente din a Doua Internațională există în toată Europa, iar multe dintre ele își conduc țările respective.

Partidul Socialiștilor Europeni, înființat în 1992, este activ în Parlamentul European și este asociat cu Internaționala Socialistă. Membrii
acesteia sunt partidele social-democrate ale UE și țările învecinate, inclusiv Marea Britanie. Membrii săi activează în majoritatea
organizațiilor europene de vârf, inclusiv în Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European. Partidul Socialiștilor
Europeni este compus în prezent din 33 de partide, 12 membri asociați și 12 observatori, în total 57 de partide politice din întreaga Uniune
Europeană, Marea Britanie și Norvegia. Principalele sale obiective sunt „formarea politicilor europene progresiste” și dezvoltarea unei
cooperări strânse între partidele membre, grupurile parlamentare și altele asemenea. În esenţă, funcţionează pentru a promova energic
cauza socialistă.

Principiile directoare ale Partidului Laburist din Marea Britanie se bazează pe socialismul fabian. După cum s-a discutat anterior,
socialismul fabian este pur şi simplu o altă versiune a marxismului, dar subliniază folosirea unor metode treptate pentru a realiza tranziţia
de la socialism la comunism. De asemenea, susţine impozitele ridicate, beneficii sociale mari şi alte idei socialiste. În ultimele decenii,
Partidul Laburist a devenit de multe ori partidul de guvernământ al Angliei şi a pledat mereu pentru ideile fabiane socialiste.

Partidul Comunist Britanic a fost, de asemenea, foarte activ în încercarea de a influenţa politica britanică, editându-și propria publicaţie
Daily Worker (redenumit Morning Star în 1966). Partidul Comunist Britanic a fost înfiinţat în 1920, iar în perioada apogeului său politic,
membrii de partid au fost aleşi în Camera Comunelor. La începutul alegerilor din Anglia din 2017, Partidul Comunist Britanic a anunţat
brusc că intenţionează să sprijine liderul politic al stângii, Partidul Laburist. Acest politician, care a condus Partidul Laburist din septembrie
2015 a petrecut 40 de ani promovând politici socialiste care includeau și naţionalizarea activelor și eforturi anti-război. Când un reporter
al BBC l-a întrebat despre opiniile lui despre Marx, acesta l-a lăudat pe Marx ca fiind un mare economist şi o “figură fascinantă care a
observat multe lucruri şi de la care putem învăţa multe lucruri”.

Partidul Social Democrat Suedez, partidul de guvernământ din Suedia, este membru al Internaţionalei Socialiste. În decursul mai multor
decenii în care a condus ţara, a promovat ideologiile socialiste ale egalităţii şi bunăstării sociale. Unul dintre liderii Partidului Socialist din
Franța a fost ales președinte în 2012. Partidul este de asemenea membru al Internaționalei Socialiste și al Partidului Socialiștilor Europeni.
În Italia, Antonio Gramsci, veteran comunist, nu numai că a înfiinţat Partidul Comunist din Italia, în 1921, dar a deţinut și funcţia de
secretar general. Până în anii ’90, Partidul Comunist din Italia a fost foarte activ, pentru o lungă perioadă de timp menţinându-şi poziţia de
cel de-al doilea mare partid politic. În 1991, partidul a fost redenumit Partidul Democrat al Stângii și acum face parte din coaliția de
guvernare. Alte țări europene, precum Spania și Portugalia au partide politice comuniste cu o influență semnificativă. Germania nu face
excepţie; este locul de naştere al lui Marx şi Engels, şi locul de obârșie al Școlii de la Frankfurt, un alt bastion al marxismului.

10. Înșelați de trucurile diavolului

Oriunde ajunge comunismul, este însoţit de violenţă, minciuni, război, foamete şi dictatură. Întrebarea este: “De ce există încă atât de mulţi
oameni care ajută din toată inima diavolul să-şi răspândească minciunile, și chiar devin instrumentele lui obediente și fanatice?”

Sociologul american Paul Hollander, în cartea sa din 1981 “Pelerinii Politici: Călătoriile intelectualilor occidentali în Uniunea Sovietică,
China și Cuba“, a istorisit poveştile multor intelectuali tineri fermecaţi de comunism. Acestor tineri “pelerini” politici nu le-au fost
prezentate niciunul dintre abuzurile oribile care aveau loc în timpul vizitelor lor. La întoarcerea în țările lor au scris cu entuziasm cărţi care
glorificau sistemul socialist. [47]

În Statele Unite, de exemplu, oamenii au fost atrași de comunism, sau constrânși, din diverse motive. Mulți dintre primii lideri și membrii
ai Partidului Comunist al SUA erau imigranți din Rusia și din țările Europei de Est. Starea lor economică era precară şi le era greu să se
amestece în comunitate. Astfel, ei s-au alăturat partidului, în principal datorită influenţelor din ţara lor.

După Marea Depresiune, influenţa marxismului în Vest a crescut dramatic, și aproape întreaga clasă intelectuală din Occident a început o
întoarcere spre stânga. Numeroşi intelectuali au mers să viziteze Uniunea Sovietică, și după ce s-au întors, au avut prezentări şi au scris
cărţi care promovau ideologia comunistă. Cei implicaţi au inclus mulţi gânditori influenţi, scriitori, artişti şi reporteri.

Generaţia “Baby Boomer” a intrat în colegiu în anii ’60, crescând în timpul afluenţei postbelice, totuşi a fost condusă pe căi greșite de
ideologiile comuniste strâmbe, preluând alte poziţii anti-culturale, care au luat forma protestelor anti-război, a feminismului şi a multor
lucruri asemănătoare. Următoarea generaţie de studenți a învățat lucruri de stânga direct din manuale, pentru că profesorii lor erau “radicalii
titulari” – astfel “ lungul marș al comunismului prin instituţii” a reușit în cele din urmă să înceapă un ciclu menit să se reproducă şi să se
auto-întreţină permanent.

În cartea “Maeștrii Înșelăciunii“, directorul FBI, J. Edgar Hoover, al cărui mandat a durat 37 de ani, a clasificat activiştii comunişti în
cinci niveluri de control al gândirii: membrii deschiși ai partidului (membrii înregistrați ai Partidului), membri de partid clandestini (cei
care acționează ca influență ascunsă a agendei comuniste), simpatizanţi (cei care nu sunt membri ai Partidului, dar deseori aleg să
completeze munca partidului), oportunişti (sprijinind comuniştii de dragul propriului interes) şi dupes (cei înşelaţi – victime inocente care
nu știu că se află sub controlul gândirii comuniste). [48] În realitate, există foarte puţini activişti comunişti extrem de răi şi înveteraţi. De
fapt, este probabil că majoritatea oamenilor controlați de gândirea comunistă au fost pur şi simplu traşi pe sfoară.

Jurnaliștii americani John Silas Reed și Edgar Snow au jucat roluri majore în promovarea ideologiei comuniste în întreaga lume. Reed,
autorul cărții “Zece zile care au șocat lumea“, este unul dintre cei trei americani care a fost îngropat în Necropolisul din Zidul Kremlinului,
ceea ce înseamnă că el însuşi era un activist comunist. Descrierea pe care a făcut-o Revoluţiei din Octombrie nu a fost o raportare obiectivă
a evenimentelor reale, ci o propagandă politică atent elaborată.

Snow, autorul cărții “Steaua roșie deasupra Chinei”, a fost un simpatizant al comunismului, a cărui strălucită portretizare a conducerii
PCC a lăsat o impresie profundă asupra multor americani. În 1936, el a călătorit în fortăreața PCC-ului din Bao’an, în provincia de nord
Shaanxi, și a realizat interviuri cu Mao Zedong despre cauza revoluționară. Snow a fost folosit ca un instrument de către PCC pentru a-
şi transmite discursul său publicului internațional.

Iuri Bezmenov, fost spion al KGB, şi-a amintit experienţa de a primi “prieteni” străini atunci când activa ca spion. Programul lor era aranjat
parţial de Serviciul de Informaţii Externe al Uniunii Sovietice. Vizitele lor la biserici, şcoli, spitale, grădiniţe, fabrici şi multe altele erau
pre-aranjate. Fiecare dintre vizitatori întâlnea un comunist sau o persoană de încredere din punct de vedere politic, care erau antrenaţi
pentru a se asigura că vor vorbi la unison despre Partid. În 1967, o revistă americană importantă, Look, a trimis jurnalişti în Uniunea
Sovietică să facă un reportaj. Vorbind despre articolele jurnaliștilor din revistă, Bezmenov a spus: „De la prima pagină până la ultima
pagină, au fost un pachet de minciuni: clișee de propagandă care au fost prezentate cititorilor americani ca opinii și deduceri ale jurnaliștilor
americani. Nimic nu poate fi [mai departe] de [adevăr] ”. Astfel, propaganda sovietică a fost distribuită publicului american de o revistă
americană.

Bezmenov a spus că mulţi jurnalişti, actori şi sportivi renumiţi pot fi scuzaţi de faptul că nu au văzut realitatea în timpul vizitei în Uniunea
Sovietică, dar comportamentul multor politicieni occidentali a fost de neiertat. Acești corupţi moral au țesut minciuni şi au dorit să
coopereze cu comuniştii sovietici pentru propria lor reputaţie şi profit, a spus el. [49]

În cartea “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști“, dr. Fred Schwartz a analizat de ce unii tineri intelectuali au fost
ademeniţi de comunism. El a enumerat patru motive: dezamăgirea faţă de capitalism; credinţa într-o filosofie materialistă a vieţii; aroganţa
intelectuală și o nevoie religioasă neîmplinită. Aroganţa intelectuală se referă la experienţa tinerilor în vârstă de aproximativ 18-20 de ani
care cad uşor pradă propagandei comuniste din cauza înţelegerii lor parţiale a istoriei, a aroganței lor, a resentimentului anti-autoritar și
din cauza nemulțumirilor față de familie și patrimoniul național. “Nevoia religioasă neîmplinită” se referă la faptul că toată lumea are un
fel de impuls religios intern, care îi determină să se transceandă. Cu toate acestea, ateismul şi teoria evoluţiei ce le-a fost instilată în şcoală
a făcut imposibilă obţinerea satisfacţiei din religia tradiţională. Fantezia comunistă a “eliberării întregii omeniri” profită de această nevoie
umană latentă şi joacă rolul unei religii false. [50]

Intelectualii au tendința să se lase păcăliţi de ideologiile radicale. Un astfel de fenomen a atras atenţia savanților. În cartea sa publicată în
1955, “Opiumul intelectualilor“, filosoful și sociologul francez Raymond Aron a subliniat că, pe de o parte, intelectualii din secolul al
XX-lea au criticat sever sistemul politic tradiţional, dar, pe de altă parte, au tolerat generos sau chiar au privit îngăduitor dictatura şi au
închis ochii la măcelurile comuniste. El i-a caracterizat pe intelectualii de stânga ce şi-au transformat ideologia într-o religie seculară ca
ipocriţi, arbitrari şi fanatici. Istoricul britanic Paul Johnson a analizat vieţile şi opiniile politice radicale ale lui Rousseau şi ale multor
intelectuali care l-au urmat în cartea sa, “Intelectuali: de la Marx şi Tolstoi la Sartre şi Chomsky”. El a descoperit că ei împărtăşeau
slăbiciunea fatală a aroganţei şi egocentrismului. [51]

Începând cu anii ’60, comunismul s-a angajat într-o invazie pe scară largă a educației americane. Şi mai rău, mulţi tineri se abandonează
televiziunii, jocurilor pe calculator, internetului şi social media. Sunt transformați în “fulgi de zăpadă”, oameni care nu au cunoştinţe, o
perspectivă globală, un sentiment de responsabilitate, un sentiment de istorie şi capacitatea de a face faţă provocărilor. Cu ideologiile
comuniste sau derivate din comunism insuflate în ei de generaţia părinţilor, ei devin îndoctrinaţi şi, de acum înainte, folosesc un cadru
deformat pentru a evalua faptele la care sunt martori. Adică, minciunile comuniste au format o peliculă în jurul lor, împiedicându-i să aibă
o viziune clară a realităţii.

Spectrul exploatează emoții umane atât negative, cât și pozitive pentru a atrage oamenii în cursă. Dintre toate, cel mai tragic lucru este că
ideologia comunistă, pe lângă ignoranța umană, egoismul și lăcomia, apelează la dorința sinceră de idealism, altruism și sacrificiu de sine
a adevăraților săi credincioși.

Faptul că atât de mulți oameni pot fi seduși de minciunile socialismului și comunismului se datorează faptului că umanitatea și-a abandonat
credințele spirituale, aducându-și în dezordine standardele morale. Numai prin credință dreaptă și ridicarea moralităţii, umanitatea se poate
proteja de manipularea demonică a spectrului.

*****

Referințe (continuare)

[33] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom
Center, 2009), pp. 6, 16.

[34] Saul Alinsky, “Tactici,” Reguli pentru Radicali: Un manual pragmatic pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).
[35] Sanford D. Horwitt, Lăsați-i să mă numească radicali: Saul Alinsky, Viața și moștenirea sa (New York: Alfred A. Knopf, Inc., 1989),
xv – xvi.

[36] Eric Norden, “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review, accesat la 17 aprile, 2020,
https://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=189050&sec_id=189050.

[37]

Ryan Lizza, “Agitatorul”, The New Republic, 19 martie, 2007, https://newrepublic.com/article/61068/the-agitator-barack-obamas-


unlikely-political-education

[38] Eric Norden, “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”.

[39] David Horowitz și Richard Poe, Partidul din umbră: Cum George Soros, Hillary Clinton și Radicalii anilor ’60 au acaparat controlul
Partidului Democrat (Nashville, Tennessee: Nelson Current, 2006), 110–114.

[40] V. I. Lenin, “Proiect de disertație despre rolul și funcțiile sindicatelor în cadrul noii politici economice”, în Lenin Collected Works,
vol. 42 (Moscow: Progress Publishers, 1971), 374–386, Marxists Internet Archive, accesată la 17 aprilie 2020
https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1921/dec/30b.htm.

[41] Trevor Loudon, „Comunism / Socialism: Dușmanii dinăuntru”, Raportul Schwarz, voi. 54, nr. 7, iulie 2014, Lenin Collected Works,
vol. 42 (Moscova: Progress Publishers, 1971), 374–386, Arhiva marxiștilor pe Internet.

[42] Pinkoski, Nathan. 2018. “Jordan Peterson Este un Sprijin pentru Dreapta și Comutarea Stângii pe Expresia Liberă” The Federalist.
February 2, 2018. http://thefederalist.com/2018/02/02/jordan-peterson-marks-fulcrum-right-lefts-side-switch-free-expression/

[43] Stanley Kurtz, “Haosul Campusului: Reprimări zilnice pentru o Săptămână,” National Review, 12 october, 2017,
https://www.nationalreview.com/corner/campus-chaos-daily-shout-downs-week-free-speech-charles-murray.

[44] Andrew O’Reilly, “Protestele Antifa reprezintă costuri de securitate ridicate pentru săptămâna libertății de exprimare de la Berkeley,
dar cine plătește factura?” Fox News, September 15, 2017. http://www.foxnews.com/us/2017/09/15/antifa-protests-mean-high-security-
costs-for-berkeley-free-speech-week-but-whos-paying-bill.html.

[45] “Conservatorul Ben Shapiro spune că corectitudinea politică produce nebunie“, ABC News, october 20, 2017.
https://www.youtube.com/watch?time_continue=3&v=vj5JXrpwsZs&feature=emb_logo

[46] Jessica Schladebeck, “Profesorul Penn își pierde dreptul de predare pentru că spune că studenții negri ‘rar’ iau note mari”, New
York Daily News , 15 martie 2018” New York Daily News, March 15, 2018, http://www.nydailynews.com/news/national/law-professor-
upenn-loses-teaching-duties-article-1.3876057

[47] Paul Hollander, “Pelerini Politici” (New York: Oxford University Press, 1981).

[48] J. Edgar Hoover, “Maeștrii Înșelăciunii” (New York: Henry Holt and Company, 1958), 81-96.

[49] Tomas Schuman (Yuri Bezmenov), “Lipsa ‘Novoste’ este o știre bună” (Los Angeles: Almanac, 1985), 65–75.

[50] Fred Schwartz și David Noebel, “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști (și socialiști și progresiști)” (Manitou
Springs, Colo.: Christian Anti-Communism Crusade, 2010), pp. 44–52.

[51] Paul Johnson, Intelectuali: de la Marx și Tolstoi la Sartre și Chomsky, ediție revizuită 2007 (Harper Perennial), p. 225.

Popoarele lumii au propriile lor mituri şi legende antice care vorbesc despre crearea omului de către divinitățile lor, după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Aceste credințe tradiționale sunt bazele moralei şi culturii acelor oameni și lasă o cale de întoarcere în Cer
pentru persoanele religioase. În Orient şi în Occident, există documente istorice şi legende despre cum Nüwa şi Iehova şi-au creat propriile
popoare.

Dumnezeu îl sfătuieşte pe om să urmeze poruncile divine sau va înfrunta pedeapsa divină. În perioadele de decădere morală răspândite pe
scară largă, divinitatea distruge omul pentru a păstra puritatea universului. Multe rase din lume au legende despre mari inundaţii care au
distrus civilizaţiile. Se spune că legendara Atlantida s-a scufundat în mare peste noapte.

Pentru a menţine moralitatea fiinţelor umane, există momente când fiinţele iluminate sau profeţii se nasc în lumea umană pentru a rectifica
inimile oamenilor şi pentru a conduce aceste civilizaţii spre dezvoltare şi maturizare. Astfel de înțelepți îi includ pe Moise şi Iisus în
Orientul Apropiat, Lao-Tse în China, Sakyamuni în India şi Socrate în Grecia antică.

Istoria şi cultura umană îi ajută pe oameni să înţeleagă ce sunt Buddha, Dao şi Zeii, ce înseamnă să creadă în Dumnezeu, şi cum să practice
cultivarea. Învăţăturile diferitelor şcoli de practică arată ce este drept şi ce este rău, cum se poate distinge adevărul de fals şi binele de rău.
Ele îi învaţă pe oameni să aştepte întoarcerea Creatorului pe Pământ, înainte de sfârşitul lumii, pentru a fi mântuiţi şi a se întoarce în Rai.
Odată ce oamenii îşi taie legătura cu ființa divină care i-a creat, moralitatea lor se va deteriora rapid. Corupția morală, conduce pînă la
urmă, la sfârșitul vieții civilizate.

În Orient, în special în tărâmul antin al Chinei, credinţele sunt înrădăcinate în inimile oamenilor prin cultura tradiţională care a fost
transmisă de-a lungul veacurilor. Prin urmare, este greu să-i induci în eroare pe chinezi, cu minciuni simple, ca să accepte ateismul. Pentru
a dezrădăcina cei cinci mii de ani de credinţe şi cultură, spectrul malefic al comunismului a folosit violenţe pe scară largă, măcelărind
elitele care au moştenit cultura tradiţională. Apoi, comuniștii s-au folosit de minciuni pentru a înșela tinerii, generaţie după generaţie.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, religiile şi credinţele reprezintă principalele forme de menţinere a contactului dintre om şi Divin şi
reprezintă, de asemenea, pietre de temelie pentru menţinerea standardelor morale. Deşi spectrul comunismului nu a reuşit să instituie tirania
comunistă în aceste ţări, şi-a atins scopul de distrugere a religiilor drepte şi de corupere a fiinţelor umane prin înşelăciune, deviere şi
infiltrare.

1. În Est: o revoltă violentă împotriva lui Dumnezeu

a. Cum a distrus Uniunea Sovietică religiile ortodoxe prin violenţă

Manifestul comunist cere distrugerea familiei, a bisericii şi a statului-naţiune. Eliminarea şi subminarea religiilor este unul dintre
obiectivele importante ale Partidului Comunist.

Prin metamorfozarea unui credincios evlavios într-un adept al lui Satana, Marx ştia, în mod sigur, despre existenţa divinității şi a diavolului.
De asemenea, el ştia clar că învăţăturile demonice brute erau greu de acceptat de oameni – în special de cei religioşi. Prin urmare, el a
susţinut ateismul de la început, declarând că “religia este opiul poporului”, iar “comunismul începe de la bun început cu ateismul”şi aşa
mai departe. [1]

Atâta timp cât oamenii nu mai cred în divinitate, diavolul poate corupe şi ocupa sufletul, şi, în cele din urmă îi poate trage pe oameni către
iad. De aceea, imnul comunist, “Internaționala” spune că nu a existat niciodată niciun salvator al lumii – nici Dumnezeu, nici regi – de
care să depindem. Marx a defăimat religiile şi divinitatea în teoriile sale în timp ce Lenin a reuşit să folosească mașinăria statului pentru a
ataca religia, după ce a preluat puterea în 1917. Lenin a recurs la violenţă precum şi la amenințări și intimidări ilegale pentru oprimarea
religiilor ortodoxe şi credinţelor drepte pentru a-i forţa pe oameni să se îndepărteze de divinitate.

În 1919, Lenin a introdus un nou program de partid care a inclus eliminarea religiei pe scara largă. Apoi, în 1922, Lenin a adoptat o
rezoluţie secretă care stipulează că toate valorile, incluzând pietrele prețioase trebuie eliminate din biserici și din instituţii religioase “cu o
fermitate nemiloasă, fără niciun dubiu, şi în cel mai scurt timp”. El a declarat că, “cu cât este mai mare numărul reprezentanţilor clerului
şi burgheziei reacţionare pe care reuşim să-i împuşcăm cu această ocazie, cu atât mai bine, pentru că această “audienţă” trebuie, acum, să
primească o lecţie astfel încât să nu îndrăznească să se gândească la nicio rezistenţă timp de câteva decenii”. [2]

În anii care au urmat, o mare parte din proprietatea bisericii a fost jefuită, bisericile şi mănăstirile au fost distruse, și un număr mare de
membrii ai clerului ortodox și catolic au fost executaţi.

După moartea lui Lenin, Iosif Stalin i-a urmat exemplul şi a dezlănțuit o epurare extrem de crudă, în anii ’30. Stalin a ordonat întregii ţări
să pună în aplicare planul cincinal de ateism. El a declarat că, atunci când va fi finalizat planul, ultima biserică va fi închisă, ultimul preot
va fi distrus, și că Uniunea Sovietică va deveni un teren fertil pentru ateismul comunist şi nimeni nu va mai găsi vreo urmă de religie pe
undeva.

În anii ’30, sute de mii de membrii ai clerului au fost arestați și torturați până la moarte. Până în 1941, în întreaga Uniune Sovietică, mai
erau deschise publicului doar 4.225 de biserici ortodoxe, în timp ce înainte ca Uniunea Sovietică să confişte puterea erau peste 46.000;
97% dintre bisericile şi mănăstirile ortodoxe din întreaga Uniune Sovietică au fost distruse, rămânând doar 37. În această perioadă, elitele
culturale şi intelectualii au fost trimise în Gulag sau împuşcate.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dorind să profite de resursele financiare și de forța de muncă ale bisericii în lupta împotriva
Germaniei naziste, Stalin a părut să facă o pauză în ceea ce priveşte persecuţia bisericilor ortodoxe şi catolice, dând impresia că ar putea
reabilita aceste religii. Dar el avea un scop josnic în minte: să exercite un control strict asupra Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice
restaurate, ca instrument de subminare a credinței religioase punând clerul sub conducerea Partidului Comunist. Religia a devenit astfel
un instrument al spectrului comunist pentru a înșela și controla publicul, în special credincioșii a căror credință tradițională era prea
puternică pentru a fi distrusă de persecuția fățișă.

În 1961, Alexei al II-lea din fosta Uniune Sovietică a fost ales episcop de Tallinn și Estonia, ridicat la rangul de arhiepiscop în 1964, iar în
1968 a devenit mitropolit. În 1990 a devenit Patriarh al Moscovei, chiar înainte de dezintegrarea Uniunii Sovietice. După ce Uniunea
Sovietică s-a prăbuşit, arhivele KGB – care au fost deschise pentru o scurtă perioadă, au dezvăluit că Alexei al II-lea a lucrat pentru poliţia
secretă a Uniunii Sovietice, KGB.

Ulterior, Alexei al II-lea a mărturisit că s-a compromis şi că a acționat în calitate de spion sovietic. El s-a căit în mod deschis într-un
interviu acordat în 1991 ziarului Izvestia: “Pentru a apăra un lucru, este necesar să cedezi în altă parte. Au existat alte organizaţii sau alte
persoane printre aceia care nu trebuiau să-şi asume responsabilitatea numai pentru ei înşişi, ci pentru soarta a mii de oameni care, în acei
ani, în Uniunea Sovietică, ce nu au fost obligate să acţioneze la fel? Cu toate acestea, în faţa acelor oameni cărora compromisurile, tăcerea,
forţa pasivităţii sau expresia de loialitate permisă de liderii bisericii în acei ani le-au provocat durere, în faţa acestor oameni şi nu numai
înaintea lui Dumnezeu, cer iertare, înţelegere şi rugăciuni.“ [3]

Uniunea Sovietică nu a păstrat religia falsă alterată numai pe propriul teritoriu, ci şi-a extins sistematic influenţa malignă asupra lumii.

b. Distrugerea culturii şi a religiei de către Partidul Comunist Chinez

Distrugerea culturii tradiţionale chineze


China are cea mai străveche civilizaţie care a supraviețuit trecerii timpului, având înregistrări istorice continue de 5.000 de ani. China a
fost numită “Imperiul Ceresc”, cultura sa tradițională splendidă şi magnifică câştigând respectul multor naţiuni. Cultura sa a influenţat
profund întreaga regiune din Asia de Est şi a dus la formarea unei sfere de civilizaţie chinezească. Deschiderea Drumului Mătăsii şi
răspândirea celor patru mari invenţii (hârtia, busola, praful de puşcă şi tipărirea) în Occident au promovat civilizaţia globală şi au influenţat
dezvoltarea Europei.

Deși credința chineză nu este caracterizată de o religie unică predominantă, așa cum se întâmplă adesea în alte țări, poporul chinez are o
credință fermă în zei și Buddha, iar credințele religioase sunt fundamentul culturii tradiționale chineze. Confucianismul, budismul, taoismul
și chiar religiile occidentale au coexistat pașnic în China de mii de ani.

Comunismul a căutat să distrugă această cultură străveche, dar nu a putut atinge niciodată acest obiectiv doar prin prin simpla înșelare a
poporului chinez. Prin urmare, PCC a folosit tot felul de tactici malefice în timpul zecilor de ani de campanii politice persistente, începând
cu uciderea în masă. PCC a subminat esenţa religiei, a persecutat intelectualii şi a distrus cultura tradiţională chineză, inclusiv templele,
relicvele culturale, picturile antice și artefactele antice.

De-a lungul istoriei conducerii comuniste din China, campaniile politice, persecuțiile și uciderile în masă au oferit Partidului o înțelegere
inegalabilă a modului de folosire a propagandei, terorii, intereselor economice și a altor tactici pentru a supune oamenii. În procesul
distrugerii culturii tradiționale, PCC şi-a întemeiat o cultură răuvoitoare a Partidului Comunist care a otrăvit generații de chinezi.

Cufundați în caracteristicile malefice ale PCC – înșelăciunea, caracterul vătămător, lupta – milioane de chinezi și-au pierdut în totalitate
înțelegerea valorilor universale construite de-a lungul mileniilor de civilizație. Acesta a fost aranjamentul odios al spectrului comunist,
pregătit pentru confruntarea finală din lumea noastră între forțele dreptății și ale răului.

Proprietarii şi mica nobilime din zonele rurale, comercianţii şi oamenii de ştiinţă din zonele urbane, au fost elitele culturii tradiţionale ale
Chinei. În primele etape ale confiscării puterii de către PCC în 1949, Partidul a folosit o serie de campanii, pentru a masacra proprietarii
şi mica nobilime din zonele rurale şi capitaliştii din oraşe, jefuind avuţia socială în timp ce producea teroare. În acelaşi timp, Partidul a
“reformat ideologic” cărturarii şi i-a îndoctrinat cu materialismul, ateismul şi teoria evoluţiei, pentru a spăla creierul noilor generații de
studenți în mod sistematic, insuflându-le ura faţă de cultura tradiţională.

Prin mişcarea anti-dreapta din anii ’50, toţi intelectualii nesupuși au fost exilaţi şi condamnaţi la reeducare prin muncă forţată, aruncându-
i pe treapta cea mai de jos a societăţii. Partidul a făcut din cei ale căror puncte de vedere fuseseră odată respectate şi călăuziseră societatea,
subiectul batjocurii şi ridicolului. În urma eradicării elitelor tradiţionale, procesul de moştenire şi transmitere a culturii tradiţionale chineze,
care dura de generaţii, a fost încheiat. Tinerii de mai târziu nu mai erau încurajaţi, socializaţi şi cultivaţi în această cultură prin intermediul
familiei, şcolii, societăţii şi satului – devenind, astfel, o generaţie fără o cultură tradiţională.

După campania „Împotriva Dreptei”, aproape că nu au mai existat voci independente, însă PCC nu era încă satisfăcut. La urma urmei,
persoanele în vârstă păstraseră încă amintirea culturii tradiţionale, iar elementele de cultură tradiţională, inclusiv artefactele şi clădirile
vechi, erau peste tot. Mai mult, valorile tradiţionale au continuat să fie transmise prin artă. În 1966, PCC a iniţiat o campanie care a vizat
distrugerea culturii tradiţionale la scara mai largă: Revoluţia Culturală. Folosind studenţii spălaţi pe creier după înfiinţarea Republicii
Populare Chineze, ei au provocat agitaţia şi rebeliunea adolescenţilor şi au folosit campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”
(ideile vechi, cultura veche, obiceiurile vechi, tradiţiile strămoşeşti) pentru a instaura haosul.

Focul infernului campaniei a mistuit pământul Chinei. Mănăstiri, temple, statui şi picturi budiste, artefacte şi sălaşuri culturale au fost
distruse până la temelie, nemaiexistând speranța restaurării. Înainte de Revoluţia Culturală, fiecare citadelă şi oraş din China avea artefacte
antice. La doar 30 de centimetri sub pământ, se puteau găsi artefacte din istoria recentă şi, mai adânc, la jumătate de metru, un metru sau
6 metri, artefactele rămase din dinastiile precedente erau nenumărate. Campania de distrugere nu numai că a ruinat locurile de practică
religioasă, de rugăciune şi cultivare – locuri antice care reprezentau armonia dintre om şi Cer – dar a dus şi la eradicarea credinţelor
fundamentale drepte din inima omului, precum credinţa în armonia dintre oameni şi cosmos.

Mai mult, pentru a întrerupe legătura poporului chinez cu strămoşii şi divinitățile lor, PCC a recurs la hulirea strămoşilor poporului chinez,
defăimarea şi pângărirea culturii tradiţionale. Ţările din întreaga lume îşi preţuiesc, de obicei, strămoşii şi regii din trecut precum şi
tradiţiile. Cu toate acestea, în ochii PCC, împărații, generalii, oamenii de ştiinţă şi oamenii înzestraţi din China antică nu valorau nimic. O
astfel de insultă faţă de strămoşii proprii este într-adevăr rară în istorie. Condus de PCC, poporul chinez a ajuns să se opună divinității, să-
şi repudieze strămoşii şi să-şi distrugă propria cultură, angajându-se pe un drum periculos.

Persecuţia religiilor

După ce PCC a obţinut puterea prin violenţă, în 1949, a pășit pe urmele Uniunii Sovietice eradicând religiile. Pe de o parte, PCC a promovat
ateismul şi a lansat atacuri ideologice împotriva credinţelor religioase. Pe de altă parte, prin succesiuni de mişcări politice, a suprimat și a
ucis practicanţii religioşi. Persecuţia celor ce aveau o credinţă dreaptă, a devenit din ce în ce mai severă până a atins apogeul, odată cu
începerea persecuţiei sângeroase împotriva Falun Gong, în 1999.

Imediat după ce a pus mâna pe putere în 1949, PCC a interzis adunările religioase și a ars numeroase copii ale Bibliei şi ale scripturilor
altor religii. De asemenea, a cerut creştinilor, catolicilor, taoiştilor şi budiștilor să se înregistreze la guvern şi să se căiască pentru “greşelile”
lor. Cei care refuzau să se conformeze erau pedepsiți sever. În 1951, PCC a declarat, în mod explicit, că cei care continuă să participe la
întruniri religioase vor fi executaţi sau întemniţaţi pe viaţă. Numeroşi călugări budişti au fost goniţi din temple sau au fost forţaţi să trăiască
şi să lucreze în locuri seculare. Preoții catolicii şi creștini au fost închişi şi torturaţi. Credincioşii au fost executaţi sau trimişi spre reformare
prin muncă forţată. Potrivit unor statistici incomplete, în primii ani de la venirea la putere a PCC, aproape trei milioane de adepţi religioşi
şi membri ai organizaţiilor religioase au fost arestaţi sau executaţi.
Ca şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), PCC a instituit agenţii de reglementare pentru fiecare grup religios, precum Asociaţia
Taoistă Chineză, Asociaţia Budistă Chineză şi altele asemenea. Pentru controlarea catolicilor, PCC a înfiinţat Asociaţia Catolică Patriotică
Chineză. Toate asociaţiile religioase au fost făcute să urmeze voinţa partidului, ceea ce a “reformat gândirea” membrilor lor. În acelaşi
timp, PCC a folosit aceste asociaţii pentru a înfăptui lucruri ce nu puteau fi făcute direct de spectrul malefic: semănarea discordiei şi
coruperea religiilor drepte, din interior.

În mod similar, după trimiterea armatelor şi ocuparea Tibetului în 1950, PCC a început o persecuţie severă a budismului tibetan. Al 14-lea
Dalai Lama a plecat din Tibet, în 1959, pentru a trăi în exil în India, ceea ce a fost considerat de PCC ca rebeliune. În mai 1962, al 10-lea
Panchen Lama a trimis Consiliului de Stat al PCC o petiție în care descria sabotarea de către Partid a culturii tibetane și tradiţiilor budiste,
dusă la îndeplinire de armata chineză:

“În ceea ce priveşte distrugerea statuilor budiste, scripturilor budiste şi stupelor budiste, practic vorbind, în afară de un număr foarte mic
de mănăstiri, inclusiv cele patru mari mănăstiri protejate, în celelalte mănăstiri din Tibet şi în sate, oraşele mici şi oraşele din zone largi
rurale şi ciobăneşti, unele dintre cadrele noastre Han au elaborat un plan, cadrele noastre tibetane s-au mobilizat, iar unii dintre activiştii
care nu au înţeles motivele au jucat rolul executanţilor planului.

Au uzurpat numele maselor, au purtat chipul maselor şi au stârnit o mare furtună pentru a distruge statuile lui Buddha, scripturile
Buddhiste şi stupele, le-au aruncat în apă, le-au aruncat pe pământ, le-au distrus şi le-au topit. Cu nesăbuință, ei au condus o distrugere
sălbatică şi grăbită a mănăstirilor, a lăcașurilor budiste, a zidurilor “mani” şi a stupelor şi au furat numeroase ornamente ale statuilor
Buddha şi lucruri preţioase de pe stupele budiste.

Deoarece agențiile de achiziţie guvernamentale nu au fost atente în a face distincţie la achiziţionarea metalelor neferoase, au cumpărat
multe statui ale Buddha, stupe şi vase din metale neferoase, și au dat dovadă de o atitudine de încurajare a distrugerii acestor lucruri. Ca
urmare, unele sate şi mănăstiri păreau ca şi cum nu ar fi fost rezultatul acţiunilor deliberate ale omului, ci mai degrabă arătau ca şi cum
ar fi fost distruse accidental de bombardament, arătând ca după război, fiind de-a dreptul insuportabil să te uiţi la ele.

În plus, au insultat fără scrupule religia, folosind Tripitaka ca material pentru îngrăşăminte, în special prin folosirea imaginilor de Buddha
şi a sutrelor budiste pentru a face pantofi. Acest lucru a fost complet irațional. Pentru că au făcut multe lucruri pe care chiar nebunii cu
greu le-ar fi putut face, oamenii din toate straturile sociale au fost complet şocaţi, au fost extrem de confuzi, descurajaţi şi dezamăgiţi. Ei
s-au jelit, cu lacrimile curgându-le pe faţă: “Zona noastră a fost transformată într-o zonă întunecată” precum şi alte tânguieli pline de
suferinţă.” [4]

După ce Revoluţia Culturală a început în 1966, mulţi Lama au fost forţaţi să devină laici, iar numeroase scripturi inestimabile au fost arse.
Până în 1976, din cele 2.700 de mănăstiri originale din Tibet, au rămas doar 8. Templul Jokhang, construit cu mai bine de 1.300 de ani în
urmă, înainte de dinastia Tang şi cel mai important templu din Tibet, a fost jefuit. [5]

În China, calea de cultivare taoistă are o istorie antică. Cu peste 2.500 de ani în urmă, Lao Tse a lăsat în urmă Dao De Jing, alcătuită din
5.000 de caractere. Este esenţa cultivării taoiste. Răspândirea lui Dao De Jing nu s-a limitat la ţările estice, multe ţări occidentale traducând-
o în limbile lor materne. Cu toate acestea, în timpul Revoluţiei Culturale, Lao Tse a fost criticat drept ipocrit, iar Dao De Jing a fost
considerată “superstiţie feudală”.

Convingerile principale ale confucianismului au fost bunăvoinţa, dreptatea, tendinţa morală de a face bine, conduită corespunzătoare,
înţelepciune şi încredere. Confucius a stabilit standardele morale pentru generaţii. În timpul Revoluţiei Culturale, rebelii de la Beijing au
condus Garda Roşie la Qufu, oraşul natal al lui Confucius, unde au sabotat şi au ars cărţi antice şi au distrus mii de pietre de mormânt
istorice, inclusiv pe cea a lui Confucius. În 1974, PCC a început o altă mişcare pentru “Criticarea lui Lin Biao, Criticarea lui Confucius”.
PCC a considerat ca lipsită de valoare gândirea tradiţională a confucianismului despre modul în care ar trebui să trăiască oamenii şi
standardele morale pe care să le susţină.

Chiar și mai brutală şi mai tragică a fost persecuţia lansată, în iulie 1999, de către liderul partidului de atunci, Jiang Zemin, împotriva Falun
Gong (cunoscut şi sub numele de Falun Dafa) şi a practicanților ei, care practică adevărul, compasiunea şi toleranţa.

Ascensiunea politică a lui Jiang a început ca urmare a masacrului din Piața Tiananmen, de la 4 iunie 1989. După moartea liderului suprem
Deng Xiaoping, în 1997, Jiang și-a asumat toată puterea, marginalizând alți înalți oficiali ai Partidului și instituind un sistem încrâncenat
de dominare. În 1999, folosind forțele de securitate bine dezvoltate și mașinile de propagandă ale Republicii Populare Chineze, Jiang a
lansat persecuția împotriva Falun Gong și a celor aproximativ o sută de milioane de adepți ai acesteia. Această campanie națională de
teroare de stat — cea mai mare de la Revoluția Culturală — a sporit autoritatea politică a lui Jiang și i-a permis să-și plaseze aliații în
poziții de putere și profit. Politicile brutale ale lui Jiang împotriva Falun Gong și corupția pe care a încurajat-o au pus bazele învierii
moderne a totalitarismului PCC și au condus China într-o cădere liberă morală fără precedent.

În plus, până în ziua de azi, Partidul a comis o crimă ce n-a mai existat niciodată pe planetă — recoltarea organelor de la practicanţii Falun
Gong în viaţă.

În doar câteva decenii, PCC a distrus complet mii de ani de cultură tradiţională a Chinei, valorile morale şi credinţele în cultivarea sinelui.
Drept urmare, oamenii nu mai cred în divinitate, şi-au întors faţa de la Divin, şi s-au scufundat într-o golire spirituală şi o corupţie a
valorilor morale.

2. În Occident: infiltrarea şi slăbirea bisericii

Comunismului a făcut aranjamente sistematice pentru atacarea credincioşilor religioşi în ţările noncomuniste. Prin intermediul PCUS şi
PCC, a folosit bani şi spioni pentru a se infiltra în instituţiile religioase din alte ţări, sub pretextul “schimbului religios”, pentru a distruge
credinţele drepte sau pentru a le ataca direct şi a introduce ideologii socialiste şi comuniste în religie. Aceasta a făcut ca credincioşii să
continue să venereze şi să practice în religii care au fost preschimbate de ideologia comunistă.

a. Infiltrarea în religie

În Statele Unite, marxiștii s-au infiltrat în bisericile creștine și au intrat în seminarii, dând o educație strâmbă generațiilor de preoți și de
pastori, care mai apoi au continuat să influențeze religia pe scară largă în întreaga țară.

În textul unei audieri în Comisia pentru Cercetarea Activităților Antiamericane a Congresului Statelor Unite din iulie 1953, membrul de
rang înalt al Partidului Comunist, Manning Johnson, a spus:

“Odată ce tactica infiltrării în organizaţiile religioase a fost stabilită de Kremlin, mecanismul actual al implementării “liniei noi” a fost
doar o chestiune de a urma experienţele generale ale mişcării bisericeşti din Rusia, unde comuniştii au descoperit că distrugerea religiei
ar putea progresa mult mai repede prin infiltrarea în biserică a agenţilor comunişti care operează în cadrul bisericii în sine. […]

În general, ideea a fost aceea de a abate accentul gândirii clerice de la spiritual la material şi politic – prin politic, desigur, se înţelege
politica bazată pe doctrina comunistă a cuceririi puterii. În loc de a se pune accentul pe domeniul spiritual și pe chestiunile sufletului,
noul accent era pus pe acele chestiuni care au dus în principal la „cerințele imediate” ale programului comunist. Aceste cerinţe sociale,
desigur, erau de aşa natură încât lupta pentru dobândirea lor conducea la slăbirea societăţii noastre actuale şi la pregătirea ei pentru
cucerirea finală de către forţele comuniste”. [6]

Istoricul bulgar Momchil Metodiev, după cercetări ample în arhivele Partidului Comunist Bulgar din epoca Războiului Rece, a expus faptul
că reţeaua de informaţii comuniste est-europene a colaborat strâns cu comitetele religioase ale partidului pentru a influenţa şi a se infiltra
în organizaţiile religioase internaţionale. [7]

La scară globală, o organizaţie în care comunismul s-a infiltrat în mod semnificativ în Europa de Est, a fost Consiliul Mondial al Bisericilor
(CMB). Înfiinţat în 1948, Consiliul este o organizaţie creştină inter-bisericească. Membrii săi includ bisericile diferitelor forme principale
ale creştinismului, reprezentând aproximativ 590 de milioane de oameni din 150 de ţări. Astfel, CMB este o forţă majoră în cercurile
religioase mondiale. De asemenea, a fost prima organizaţie religioasă internaţională care a acceptat ca membri ţările comuniste în timpul
Războiului Rece şi care a acceptat sprijinul financiar venit din partea ţărilor comuniste.

Pe baza unui dosar KGB publicat în 1969, istoricul şi profesorul universitar de la Cambridge, Christopher Andrew, scrie că în timpul
Războiului Rece cinci reprezentanţi importanţi ai Comitetului Central al CMB erau agenți KGB, exercitând o influenţă ascunsă asupra
politicilor şi operaţiunilor CMB. Un dosar KGB făcut public în 1989 arată că aceşti agenți controlaţi de KGB, s-au asigurat că comitetul
emitea comunicări publice care se aliniau obiectivelor socialiste. [8]

În 1975 episcopul ortodox rus, Nikodim, (numele de naștere: Boris Georgievich Rotov), mitropolit al Leningradului, a fost ales ca unul
dintre cei șase preşedinți ai CMB. În calitate de agent KGB veteran, Nikodim, a deținut funcția pentru trei ani, până la moartea sa în 1978.
[9]

O altă reuşită a fost alegerea spionului comunist bulgar Todor Sabev, ca secretar general adjunct al CMB în 1979. El a ocupat funcția până
în 1993.

Înţelegând modul în care comuniştii din Europa de Est au infiltrat şi au manipulat bisericile, nu este greu de înţeles de ce CMB nu a luat
în considerare opoziţia membrilor săi şi a insistat să finanţeze Frontul Patriotic al Uniunii Naționale Africane (ZANU-PF) din Zimbabwe
în ianuarie 1980. ZANU-PF a fost un grup notoriu de gherilă comunistă, despre care se ştia că ucide misionari şi doboară zboruri
comerciale.

În CMB s-a infiltrat și PCC, prin intermediul Consiliului Chinez Creştin. Consiliul este singurul reprezentant oficial al Chinei comuniste
în CMB, iar datorită influenţelor monetare şi a altor influenţe, CMB s-a aliniat mulţi ani intereselor PCC.

Secretarul general al CMB a vizitat oficial China la începutul anului 2018 şi s-a întâlnit cu mai multe organizaţii creştine controlate de
partid, inclusiv cu Consiliul Creştin Chinez, cu Comitetul Naţional pentru Mişcarea Patriotică Tripartită a Bisericilor Protestante din China
şi cu Administraţia de Stat pentru Afaceri Religioase. În China, numărul membrilor grupurilor creştine neoficiale (bisericile clandestine)
este cu mult mai mare decât numărul celor oficiale, însă, delegaţii CMB nu au organizat întâlniri cu niciun grup creştin neoficial pentru a
evita fricţiunile cu Beijingul.

b. Restricţionarea religiei

Infiltrarea spectrului comunist în Occident este omniprezentă, iar religia a fost lovită de ideologiile şi comportamentele care îl defăimează
pe Dumnezeu. Idei precum “separarea bisericii şi a statului” şi “corectitudinea politică” provenite din comunism au fost utilizate pentru
marginalizarea şi sabotarea religiilor ortodoxe drepte.

Statele Unite au fost construite ca o singură naţiune sub Dumnezeu. Toţi preşedinţii S.U.A., atunci când au depus jurământul, au pus mâna
pe Biblie şi l-au rugat pe Dumnezeu să binecuvânteze America. În zilele noastre, atunci când oamenii religioşi critică comportamentele,
ideile şi politicile care se îndepărtează de Divinitate sau vorbesc împotriva avortului sau homosexualităţii, comuniştii din Statele Unite sau
Stânga militantă, trec la ofensivă. Ei folosesc “separarea bisericii şi a statului” pentru a spune că religia nu ar trebui să aibă nimic de-a face
cu politica şi astfel încearcă să restrângă voinţa lui Dumnezeu şi avertismentele şi limitările asupra comportamentului uman stabilite de
Creator.
De mii de ani, divinitatea s-a arătat celor care au credinţă. Cei care practică o credință dreaptă reprezentau în trecut majoritatea societăţii
şi au avut o influenţă extraordinară asupra moralităţii sociale. Astăzi, oamenii pot vorbi doar despre voinţa lui Dumnezeu, în cadrul bisericii.
În afara bisericii, ei nu pot critica și nici nu pot rezista încercărilor de a submina criteriile lui Dumnezeu pentru comportamentul uman.
Religia aproape şi-a pierdut funcţia de a menţine moralitatea societăţii şi, ca urmare, moralitatea în Statele Unite s-a prăbuşit ca o alunecare
de teren.

În ultimii ani, corectitudinea politică a fost promovată pe noi culmi, până în punctul în care oamenii ezită să spună „Crăciun fericit” într-o
ţară întemeiată pe creştinism, pentru că unii susţin că este incorect din punct de vedere politic şi răneşte sentimentele celor care nu sunt
creştini. În mod similar, atunci când oamenii vorbesc în mod deschis despre credinţa lor în Dumnezeu sau se roagă lui Dumnezeu, unii
susţin că acest lucru este discriminatoriu faţă de cei care au alte credinţe, incluzându-i pe cei necredincioşi. Adevărul este că tuturor
oamenilor ar trebui să le fie permis să-şi exprime convingerile, inclusiv respectul faţă de divinitățile lor, pe calea aleasă, şi asta nu are
legătură cu discriminarea.

În şcolile de acum, nu sunt permise cursuri care implică convingeri drepte şi valori tradiţionale. Profesorii nu trebuie să vorbească despre
Creaţie, din cauza faptului că ştiinţa încă nu a dovedit existenţa lui Dumnezeu. Dar ştiinţa nu a dovedit nici ateismul şi evoluţia – dar aceste
teorii sunt predate ca adevăr în şcoli.

Infiltrările spectrului comunist în societate, și restrângerea şi manipularea religiei, culturii, educaţiei, artelor şi legii de către el reprezintă
o problemă sistemică, extrem de complexă.

3. Teologia pervertită a comunismului

În secolul trecut, diferite teologii distorsionate au câştigat teren, pe măsură ce gândirea comunistă s-a infiltrat în cercurile religioase,
subminând clerul şi corupând subtil religiile ortodoxe. Clerul a interpretat fără ruşine scripturile în funcţie de capricii, distorsionând
învăţăturile drepte lăsate de fiinţele iluminate din religiile drepte. Mai ales în anii ’60, “teologia revoluţionară”, “teologia speranţei”,
“teologia politică” şi alte teorii distorsionate saturate de gândirea marxistă au aruncat în haos lumea religioasă.

Mulţi preoţi din America Latină au fost educaţi în seminarii europene în secolul trecut şi au fost profund influenţaţi de noile teorii teologice
care au fost modificate de tendinţele comuniste. “Teologia eliberării” era răspândită în America Latină în secolul al XX-lea, între anii
1960-1980. Principalul reprezentant a fost preotul peruvian Gustavo Gutierrez.

Această teologie introduce lupta de clasă şi gândirea marxistă direct în religie şi interpretează compasiunea lui Dumnezeu pentru omenire
în sensul că sărmanii trebuie eliberaţi – credincioşii religioşi ar trebui să participe la lupta de clasă pentru ca săracii să obţină un statut egal.
Această şcoală de gândire a folosit instrucţiunile divinității date lui Moise – pentru a conduce evreii afară din Egipt – ca bază teoretică
pentru credinţa că creştinismul ar trebui să-i elibereze pe cei săraci.

Teologia eliberării a fost mult apreciată de Fidel Castro, liderul Partidului Comunist din Cuba. Deşi biserica catolică tradiţională a rezistat
proliferării acestor aşa-numite teologii emergente, noul papă, numit în 2013, l-a invitat pe reprezentantul “teologiei eliberării”, Gutierrez,
să participe la o conferinţă de presă la Vatican pe 12 mai 2015, ca oaspete principal, arătând astfel acceptarea ei tacită de către Biserica
Catolică contemporană şi susţinerea teologiei eliberării.

În diferite zone din lume au apărut numeroase teologii emergente, asemănătoare “teologiei eliberării”, precum “teologia eliberării negre”,
“teologia femeilor”, “teologia liberală” şi chiar “teologia morţii lui Dumnezeu”. Aceste teologii au perturbat foarte mult credinţele catolice,
creştine şi alte religii drepte din întreaga lume.

În anii ’70, în Statele Unite, Jim Jones, liderul infamului templu “Discipolii lui Hristos” (“Templul Popoarelor” pe scurt), care s-a
autoproclamat reîncarnarea lui Lenin, a instituit învăţăturile originale ale marxism–leninismului şi pe cea a lui Mao Zedong ca doctrină a
propriului cult. El a susţinut că propovăduieşte în Statele Unite pentru a-şi atinge idealurile comuniste.

După uciderea congresmanului american Leo Ryan, care investiga acuzaţiile împotriva cultului, el ştia că ar fi dificil să scape, aşa că i-a
forţat cu cruzime pe adepţii lui să se sinucidă în masă. I-a ucis chiar şi pe cei care nu erau dispuşi să se sinucidă cu el. În cele din urmă, au
murit peste 900 de persoane. Acest cult a afectat reputaţia religiei şi a afectat negativ credinţa oamenilor în religiile drepte. Astfel, a avut
un impact negativ grav asupra americanilor, în general.

4. Haosul Religios

Cartea „The Naked Communist” publicată în 1958, enumeră 45 de obiective ale comuniștilor în misiunea lor de a distruge Statele Unite.
În mod uimitor, majoritatea obiectivelor au fost puse în practică. Punctul nr. 27 din listă spune: “Infiltraţi-vă în biserici şi înlocuiţi religia
revelată cu religia “socială“. Discreditați Biblia. …“ [10]

Timp de mii de ani, religia a fost o piatră de temelie importantă a lumii occidentale, însă, în ultimele generații, spectrul comunist a deformat
această instituție sacră făcând-o de nerecunoscut. Cele trei religii drepte în special – creştinismul, catolicismul şi iudaismul (denumite
religii revelate – ca fiind bazate pe revelaţia divină) – au fost modificate şi controlate de către spectrul comunist şi și-au pierdut funcţiile
pe care le aveau în formele lor originale. Noi confesiuni, întemeiate sau modificate demonic cu principii şi concepte comuniste, au devenit
implementări mai directe ale ideologiei comuniste.

În bisericile diferitelor religii din zilele noastre, mulţi episcopi şi preoţi predică teologii deviate, corupând şi complotând cu adepţii lor într-
o serie de scandaluri non-stop. Mulţi credincioşi merg la biserică din obișnuință sau chiar ca o formă de divertisment sau de viaţă socială,
mai degrabă decât din angajamentul autentic de a-și cultiva caracterul sau de a se apropia mai mult de Divin.
Religiile au fost corupte din interior. Rezultatul este că oamenii îşi pierd încrederea în religii şi credinţele lor drepte în Divin. Prin urmare,
sfârșesc prin a-și abandona propria credință. Dacă omul nu crede în divinitate, Divinul nu îl va proteja şi, în cele din urmă, omenirea va fi
distrusă.

Cu doctrina modificată și sacralitatea credinței atacate atât din interior cât și din afară, chiar și clericii se dedau unor practici josnice,
erodând în continuare integritatea bisericii.

În 2002, Boston Globe a efectuat o serie de rapoarte despre molestarea sexuală a copiilor de către preoții catolici. Investigaţia reporterilor
a arătat că, în ultimele câteva decenii, au existat aproape 250 de preoţi din Boston care au molestat copii şi că biserica, în încercarea de a
ascunde această situație, a mutat clerul dintr-o zonă în alta, în loc să informeze poliţia. Preoţii au continuat să-i molesteze pe copiii din
zonele în care au fost mutați, generând în acest fel mai multe victime.

Revelații similare s-au răspândit repede în Statele Unite și s-au extins la preoţii din alte ţări în care se aflau catolici, inclusiv Irlanda,
Australia şi altele. Alte grupări religioase au început să denunţe public corupţia bisericii catolice.

În cele din urmă, sub presiunea publică, Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea a fost obligat să organizeze o conferinţă la Vatican pentru
rezolvarea problemei scandalurilor. După întâlnire el a declarat că structura administrativă a bisericii va fi reformată și că biserica va
expulza preoţi care au molestat sexual copii. Până în prezent, Biserica a plătit peste 2 miliarde de dolari ca despăgubiri pentru abuzuri.

Corupția religioasă abundă în alte confesiuni creștine și în alte religii din întreaga lume. În China, religia este controlată de PCC și este
predispusă la aceleași infracțiuni constatate în partidul-stat. Călugării și preoții taoiști au transformat religia într-o afacere, și au delapidat
cu frenezie bani, profitând de credinţa oamenilor în divinitățile tradiționale chineze. Tarifele pentru ceremoniile religioase şi pentru
venerare pot ajunge la zeci de mii de dolari.

Mai multe biserici şi temple au fost construite, arătând tot mai splendid la suprafaţă, în timp ce credinţa dreaptă în divinitate se diminuează.
Discipolii care cultivă cu adevărat sunt din ce în ce mai greu de găsit. Multe temple şi biserici au devenit locuri de adunare pentru spiritele
şi fantomele malefice, iar templele din China s-au transformat în locuri turistice comercializate, unde călugării câştigă salarii, iar abaţii
budişti şi daoiști prezidează, având funcţia de directori executiv.

Cele cinci religii sprijinite de Partid în China au fost transformate în organizații de denaturare a credințelor originale și pentru a servi
ideologia atee a Partidului. Budismul din China și-a pierdut caracterul de comunitate pentru cultivarea spirituală. Este plin de călugări-
politicieni care laudă PCC-ul pe care îl consideră o divinitate.

Referindu-se la raportul celui de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, vicepreşedintele Asociaţiei Budiste Chineze a spus:
“Raportul Congresului al XIX-lea este scriptura budistă contemporană şi am copiat-o de mână de trei ori”. El a mai spus:” Partidul
Comunist Chinez este astăzi Buddha şi Bodhisattva, iar raportul celui de-al XIX-lea Congres este scriptura contemporană budistă din China
şi străluceşte cu razele strălucitoare ale credinţei în Partidul Comunist“. Alți călugări le-au cerut credincioșilor budiști să urmeze exemplul
vicepreședintelui și să aplice metoda de copiere manuală a scripturilor pentru a scrie de mână raportul Congresului al XIX-lea cu o inimă
devotată, pentru ca ei să poată experimenta iluminarea. [11]

De mai bine de o mie de ani, episcopii din întreaga lume au fost numiţi sau recunoscuţi în mod direct de către Vatican. Cei circa 30 de
episcopi recunoscuţi anterior de Vatican în regiunea chineză nu au fost recunoscuţi de PCC. De asemenea, Vaticanul şi catolicii loiali lui
din China (în special credincioşii din bisericile clandestine) nu au recunoscut episcopii numiţi de Partidul Comunist. Cu toate acestea, după
o lungă perioadă de constrângere și incitare de către PCC, în 2018, Papa a recunoscut șapte episcopi numiți de PCC, care fuseseră anterior
excomunicați de Vatican. Criticii au spus că decizia de a împărtăși autoritatea bisericii cu un regim totalitar ar stabili un precedent periculos
care ar putea afecta restul lumii. Biserica este o comunitate de credinţă al cărei scop este de a permite credincioșilor să-şi înalţe moralitatea,
să ajungă mai aproape de Dumnezeu şi, în cele din urmă, să se întoarcă în Ceruri. Când se fac negocieri în lumea umană cu un spectru
malefic revoltat împotriva lui Dumnezeu, unde PCC are dreptul să aranjeze şi să numească episcopi şi astfel să se ocupe de problemele
legate de credinţa a zeci de milioane de catolici în China, cum s-ar uita Dumnezeu la această chestiune? Care va fi viitorul pentru zecile
de milioane de catolici din China?

În China, spectrul comunismului a creat o abominație politică care a distrus cultura tradițională și a zdrobit credința prin crime în masă și
teroare. Persecuțiile ateiste ale PCC și distrugerea tradiției urmăresc să taie cu forța legătura dintre om și Divin și au condus China la
prăbușirea morală.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, înşelăciunea şi infiltrarea au dus la coruptia si demonizarea religiilor drepte, derutând şi înşelând
oamenii şi pentru a-i face să renunţe la credinţele ortodoxe. În rebeliunea sa împotriva Divinului, spectrul comunismului acționează ca
diavolul care conduce lumea noastră. Dacă umanitatea continuă să își piardă cunoștințele despre Divin și conexiunile cu acesta, omul va
cădea mai departe sub controlul spectrului până când nu va mai exista nicio speranță de mântuire.

*****

Referinţe

[1] Karl Marx citat de Dimitry Pospielovsky, “Istoria ateismului marxist-leninist și Politicile Sovietului antireligios: istoria ateismului
sovietic în teorie și practică și credinciosul”, vol. I,(London: Palgrave Macmillan, 1987), 80.

[2] Biblioteca Congresului SUA, „Traducerea scrisorii de la Lenin”, Revelații din Arhivele Ruse, accesate la 17 aprilie 2020,
https://www.loc.gov/exhibits/archives/trans-ae2bkhun.html
[3] Patriarhul Alexei al II-lea, citat în traducerea în engleză a lui Nathaniel Davis, “Lungul drum către Biserică: O istorie contemporană
a ortodoxiei ruse”, (Oxford: Westview Press, 1995), p. 89.

[4] Choekyi Gyaltsen, al zecelea Panchen Lama, citat în Administrația Centrală Tibetană: Departamentul de Informații și Relații
Internaționale, Din Inima Panchen Lama (Dharamsala, India: Administrația Centrală Tibetană, ediția 2003), accesat la 17 aprilie 2020
http://tibet.net/wp-content/uploads/2015/04/FROM-THE-HEART-OF-THE-PANCHEN-LAMA-1998.pdf

[5] Tsering Woeser, Memoria interzisă: Tibetul în timpul revoluției culturale, Susan T. Chen, trad., Robert Barnett, ed. (Lincoln, NE:
Potomac Books, aprilie 2020)

[6] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Comisia pentru Activități Americane. Investigarea activităților comuniste în zona orașului
New York. Cong. 83., Prima sesiune, 8 iulie 1953
https://archive.org/stream/investigationofcnyc0708unit/investigationofcnyc0708unit_djvu.txt.

[7] Momchil Metodiev, “Între credință și compromis: Biserica Ortodoxă Bulgară și statul comunist” (1944-1989) (Sofia: Institutul pentru
Studierea Istoriei Recente / Ciela, 2010).

[8] Christopher Andrew, “KGB de la Brejnev la lovitura de stat“, în Wesley K. Wark (ed.), Spionaj: trecut, prezent, viitor? (Londra:
Routledge, 1994)

[9] Momchil Metodiev, “Între credință”

[10] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958)

[11] “Zhongguo Fojiao xiehui fuhuizhang: ‘Shijiu Da Baogao shi dangdai Fojing Wo yijing shouchao san bian’” 中國佛教協會副會長
:十九大報告是當代佛經 我已手抄三遍 [“Vicepreședintele Asociației Budiste Chineze: „Raportul Congresului al XIX-lea al
Partidului Comunist Chinez este Scriptura Buddhistă Contemporană, Am copiat-o de mână de trei ori”], Stand News, December 13, 2017.
[În chineză]

Familia este piatra de temelie a societății umane, permițând oamenilor nu numai să-și crească copiii într-un mediu stabil și primitor, dar și
să-și transmită cunoștințele de la o generație la alta. Căsătoria este o instituție sacră orânduită de Divin pentru ca umanitatea să formeze
familii, păstrând moștenirea și moralitatea tradițională.

Astăzi, familia tradițională este încet, încet distrusă. Scrierile lui Karl Marx și ale altor comuniști descriu familia ca o formă de proprietate
privată ce trebuie abolită. Pe lângă persecutarea religiei și a credinței spirituale, regimurile comuniste situează dragostea pentru Partidul
Comunist chiar mai presus de dragostea pentru părinți, soți sau copii, încurajând oamenii să lupte împotriva propriilor familii.

Începând cu anii ’60, diferite mişcări antitradiţionale, precum feminismul modern, libertatea sexuală şi drepturile homosexualilor, au ajuns
în prim-plan în Occident. Instituţia familiei a fost lovită cel mai sever. Sub stindardele egalității și emancipării — susținute implicit și
explicit de legile moderne, programa școlară, teoria academică și politica economică — aceste mișcări denaturează legăturile tradiționale
între sexe, corup copiii și târăsc comportamentul uman la minime abia imaginabile. Această tendință a apărut la începutul secolului al
XIX-lea și este profund infuzată cu factori ideologici comuniști. Friedrich Engels a sperat la răspândirea „relației sexuale neîngrădite”,
care urmărește dizolvarea căsătoriei tradiționale și, în final, eliminarea instituției familiei. [1]

Comunismul excelează în schimbare şi înşelăciunea continuă, ceea ce a dus la o confuzie constantă cu privire la ceea ce susţin oamenii
atunci când sprijină aceste politici şi ideologii. Cu timpul, ei ajung să accepte ideile care stau la baza comunismului. Situaţia tragică de
astăzi – degradarea familiei tradiţionale şi confuzia oamenilor cu privire la adevărata natură a acestei tendinţe – este rezultatul planificării
meticuloase şi al implementării treptate a comunismului în ultimii 200 de ani.

Legile adoptate în Statele Unite și în alte țări au deschise larg porțile divorțului și distrugerii familiilor. În anii ’50, aproximativ 11% dintre
copiii americani născuţi într-o familie căsătorită şi-au văzut părinţii divorţaţi, iar în 1970, raportul a crescut la 50%. [2] În 1956, mai puțin
de 5% dintre copiii nou-născuţi s-au născut în afara căsătoriei, potrivit Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CCPB) din SUA.
Până în 2016 raportul ajunsese la circa 40% . [3][4]

În societăţile tradiţionale din Orient şi Occident, castitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei a fost văzută ca o virtute. Astăzi, se consideră
că este demodată şi opresivă. În şcolile publice, sexul premarital şi homosexualitatea, considerate ruşinoase de mii de ani în societatea
tradiţională, nu numai că au fost reconsiderate ca fiind normale dar, în unele şcoli, sunt chiar încurajate tacit sau explicit de educatorii de
astăzi și de sistemul școlar public. Copiii sunt hipersexualizați și expuși la concepte sexuale deviante și pornografie de la vârste tot mai
fragede. Așa cum stau lucrurile, obiectivul comunismului de a distruge familia va deveni o realitate cu mult înainte de îndeplinirea
promisiunii evazive de a avea o societate lipsită de clase. Eliminarea familiei ca celulă de bază a stabilităţii sociale, înseamnă și distrugerea
moralității tradiționale stabilite de Divin și a rolului pe care îl joacă familia în creșterea generației următoare în cadrul culturii tradiționale.

1. Comunismul vizează eliminarea familiei tradiționale

În culturile tradiţionale din Orient şi Occident, căsătoria a fost stabilită de divinitate şi este considerată ca fiind aranjată de către Cer. Odată
formată, legătura de căsătorie nu poate fi ruptă. Atât bărbaţii, cât şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu după propria Lui imagine şi toţi
sunt egali în faţa Lui. În acelaşi timp, Creatorul a făcut, de asemenea, bărbaţii şi femeile diferiţi din punct de vedere fizic, şi a stabilit
rolurile fiecăruia în familie și societate.
În cultura tradiţională orientală, bărbaţii sunt asociaţi cu yang-ul din relația yin- yang, care este legat simbolic de soare şi de cer. Aceasta
cere ca ei să se străduiască continuu să facă progrese şi să-şi asume responsabilitatea de a avea grijă de familie în vremuri grele. Femeile
aparţin principiului yin, conectat simbolic cu pământul, ceea ce înseamnă că ele poartă şi îngrijesc totul cu mare virtute. Ele ar trebui să
fie supuse şi atente cu ceilalţi şi au datoria de a-şi susţine soţii şi a-şi educa copiii. Numai atunci când bărbaţii şi femeile îşi fac treaba bine
în propriile roluri, yin şi yang pot fi armonizate şi copiii cresc şi se dezvoltă într-o manieră sănătoasă.

În tradiţia occidentală, femeile sunt os din oasele bărbaţilor şi carne din carnea lor. [5] Un bărbat trebuie să-şi iubească soţia, ca şi cum ar
fi parte din trupul său şi, dacă este necesar, să se sacrifice pentru a-şi proteja soţia. La rândul ei, o femeie ar trebui să coopereze şi să-şi
ajute soţul, făcând ca cei doi să devină unul. Bărbaţii au răspunderea de a munci din greu şi a-şi întreţine familia, în timp ce femeile suferă
la naştere. Toate acestea decurg din diferitele păcate originare pe care le poartă oamenii.

Nimic din toate acestea nu urmărește să sugereze că bărbații sunt superiori femeilor ca pricepere sau inteligență, deoarece talentele
bărbaților și femeilor se manifestă în abilități diferite. Încercările de a elimina diferențele dintre sexe sunt contrare bunului-simț și împiedică
atât bărbații cât și femeile să își atingă potențialul.

Familiile tradiţionale joacă rolul de transmitere a credinţelor și a moralităţii, deci de menținere a unei societăți stabile și sănătoase. Părinţii
sunt primii profesori din viaţa copiilor. Dacă copiii pot învăţa virtuţile tradiţionale, precum altruismul, smerenia, recunoştinţa, tenacitatea
şi multe altele din cuvintele şi faptele părinţilor lor, ei vor trage foloase pentru tot restul vieţii.

Viaţa tradiţională de cuplu căsătorit îi ajută deopotrivă pe bărbaţi şi pe femei să se dezvolte împreună, în moralitate deoarece cere soţilor
şi soţiilor să-şi tempereze emoţiile şi dorinţele şi să fie atenţi şi toleranţi unul faţă de celălalt. Căsătoria este fundamental diferită de ideea
de dragoste romantică ocazională. Emoţiile umane sunt nestatornice, o relaţie care poate fi formată și ruptă la dorință nu este cu mult
diferită de o prietenie obişnuită.

Cu toate acestea, potrivit comunismului, unitatea familială este un obstacol în calea eliberării umane. Comunismul clasic priveşte factorii
economici ca fiind esenţiali în determinarea tipului de relaţii de familie formate și cere ca celula familială privată să fie revoluționată într-
o formă de proprietate publică.

Iluzia uriașă care stă la baza comunismului este doctrina eliberării omenirii. Gândirea comunistă consideră că opresiunea nu este numai în
sens economic sau social, ci este înrădăcinată în cultura unei societăți în sine. Pentru comuniști, „eliberare” înseamnă, astfel, distrugerea
normelor culturale „impuse” de moralitatea socială tradițională. În opinia lor, structura patriarhală tradiţională a familiei oprimă femeile,
iar moralitatea sexuală tradițională reprimă natura umană.

Teoriile contemporane derivate din marxism, amestecate cu concepte freudiene, plasează dorința sexuală în centrul întrebărilor asociate
cu familia. Caracteristica comună a acestor două ideologii este negarea moralității umane fundamentale și venerarea materialismului și
dorinței.

2. Comunismul promovează promiscuitatea

Unul dintre precursorii ideologici ai lui Marx a fost socialistul galez Robert Owen, cunoscut pentru încercarea sa din 1825 de a-și
implementa viziunea sa de societate „utopică” în New Harmony, Indiana. În 1826, Owen a spus:

„Acum vă declar, vouă şi lumii, că până în acest ceas, acel Om a fost, în toate colţurile pământului, sclavul “marelui demon monstruos
al Trinităţii”, ce poate provoca răul mental şi fizic al întregii rase umane. Mă refer la proprietatea privată sau individuală – sistemele
absurde şi iraţionale ale religiei – şi căsătoria, bazată pe proprietatea individuală combinată cu unul dintre aceste sisteme iraţionale de
religie.” [6]

Timpul petrecut de Owen în New Harmony a fost de scurtă durată; a plecat în 1828, abandonându-și experimentul socialist. Dar ideile lui
au avut o influență de durată.

Un alt comunist utopic influent a fost francezul Charles Fourier, a cărui gândire l-a influenţat profund pe Marx şi pe marxiști. Influența
scrierilor lui Fourier poate fi văzută în Revoluţia din 1848 şi în Comuna din Paris, care, mai apoi a fost răspândită în Statele Unite. În mod
semnificativ, Fourier este primul filosof cunoscut care a folosit termenul de „feminism” („féminisme” în franceză).

În societatea comunistă ideală a lui Fourier (numită Phalanx), familia tradiţională era dispreţuită, iar beţiile şi orgiile erau lăudate pentru
că eliberau pe deplin pasiunile umane lăuntrice. El a declarat, de asemenea, că o societate echitabilă ar trebui să aibă grijă de cei care sunt
respinşi sexual (precum cei în vârstă sau cei neatrăgători) pentru a se asigura că toată lumea are “dreptul” la satisfacţie sexuală. El a crezut
că orice formă de satisfacere sexuală, inclusiv sadomazochismul şi chiar incestul şi sexul cu animale, ar trebui să fie permise, atât timp cât
sunt consensuale.

Sub influenţa lui Owen şi Fourier au fost înfiinţate zeci de comune comuniste utopice în Statele Unite în secolul al XIX-lea, deşi majoritatea
au fost de scurtă durată şi s-au încheiat cu un eşec. Cea mai durabilă a fost Comunitatea Oneida din New York, înființată pe baza teoriei
lui Fourier, care a durat 33 de ani. Comunitatea dispreţuia căsătoriile monogame tradiţionale şi susţinea poligamia, sexul în grup și
împerecheri selective. În cele din urmă, fondatorul, John Humphrey Noyes, a fugit în Canada pentru a evita un proces legal. Deși
comunitatea a fost forţată să renunţe la practica comunizării soţiei (soțiile sunt tratate ca bunuri ce pot fi folosite în comun – n.t.), mai
târziu, Noyes a scris mai multe cărţi, iar una dintre ele „Comunismul biblic” a început o ideologie în sine.

Bazele teoretice ale comunismului merg mână în mână cu promiscuitatea. De la bun început, comunismul a încurajat oamenii să renunţe
la învăţăturile evlavioase, să respingă tradiția, să înlăture restricțiile morale și să dea frâu liber impulsurilor josnice de dragul revoluției și
al eliberării. Conform acestei logici, problemele sociale cauzate iniţial de degenerarea moralităţii umane au fost atribuite proprietăţii
private. Comunismul îi determină pe oameni să creadă că, dacă proprietatea privată devine publică, oamenii nu se vor lupta pentru ea. Cu
toate acestea, chiar dacă toată proprietatea este împărţită, oamenii ar putea avea totuși conflicte cu privire la soţii sau soţiile lor. De aceea,
socialiştii utopici pledează deschis pentru promiscuitate și „libertatea sexuală” ca răspuns la dorința sexuală.

Aceste “paradisuri” comuniste fie au contestat direct familia tradiţională, fie au susţinut un sistem de comunizare al soţiei, ceea ce a
determinat comunităţile locale, bisericile şi guvernele să le vadă ca pe o renegare a moralităţii şi eticii tradiţionale şi să ia măsuri pentru a
le suprima.

Eşecul comunităţilor utopice i-a învăţat pe Marx şi pe Engels o lecţie: nu sosise încă timpul să susţină, în mod deschis, așa numita
“comunizare a femeilor” menționată în Manifestul Comunist. Deşi scopul eliminării familiei nu s-a schimbat, ei au adoptat o abordare mai
ascunsă: atacarea căsătoriei ca instrument de oprimare.

După moartea lui Marx, Engels a publicat cartea “Originea familiei, a proprietății private și a statului, în lumina cercetării lui Lewis H.
Morgan”, pentru a completa teoria lui Marx asupra familiei şi pentru a expune în continuare viziunea marxistă asupra căsătoriei: “[Apariţia
monogamiei] se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă; şi acest lucru este necesar,
deoarece, cu timpul, copiii vor trebui să intre, ca moştenitori direcţi, în posesiunea averii tatălui. Ea se deosebeşte de căsătoria-pereche
printr-o mult mai mare trăinicie a legăturii conjugale, care nu mai poate fi desfăcută după bunul plac al oricăreia dintre cele două părţi.
Acum, de regulă, numai bărbatul poate desface căsătoria şi poate să-şi repudieze soţia.” [8]

Engels a susţinut că monogamia se bazează pe proprietatea privată şi că odată ce toată proprietatea este împărţită, ar exista un nou model
de căsătorie bazat exclusiv pe “dragoste sexuală”. S-a lăudat că, într-o societate comunistă, proprietatea privată devine publică, munca
domestică devine profesionistă și că nimeni nu trebuie să-și facă griji cu privire la îngrijirea copiilor, deoarece este responsabilitatea ţării
de a avea grijă de copii şi de a-i educa. El a scris: “În felul acesta va fi înlăturată grija pentru „urmări“, care constituie astăzi momentul
social esenţial — atât moral, cît şi economic — care împiedică fata să se dea fără rezerve bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va constitui oare
aceasta o cauză suficientă pentru a determina dezvoltarea treptată a unor relaţii sexuale mai libere şi, totodată, formarea unei opinii publice
mai îngăduitoare în ceea ce priveşte cinstea fecioarelor şi necinstea femeii? ” [8]

La fel ca în teoriile lor economice, ideologia socială a lui Marx și Engels eșuează la implementarea practică. Sentimentele sunt instabile;
o persoană iubeşte astăzi pe cineva, mâine pe altcineva. Fără normele tradiționale de curtare și căsătorie, rezultatul inevitabil este
promiscuitatea sexuală și distrugerea ordinii sociale. Pe lângă comunele utopice menționate anterior, încercările inițiale ale regimurilor
comuniste sovietice și chineze de a aplica doctrina marxistă în reglementarea familiei au sfârșit într-un eșec total și au fost repede inversate.

Relaţiile dintre soţi nu vor fi întotdeauna netede. Jurământul “până când moartea ne va despărţi”, din timpul unei nunţi tradiţionale, este
un jurământ făcut lui Dumnezeu. De asemenea, reprezintă ideea că ambele părţi sunt pregătite să facă faţă şi să depăşească toate greutăţile
împreună. Ceea ce menţine o căsătorie nu sunt doar emoţiile sau sentimentele, ci şi un sentiment de responsabilitate. Tratarea celeilalte
jumătăţi, a copiilor şi a familiei cu grijă, transformă soţul într-un bărbat matur şi soţia într-o soție matură, ambii cu un sentiment de
responsabilitate socială și morală.

Ceea ce au promovat Marx şi Engels, deşi i-au adăugat frazele despre “libertate”, “eliberare” şi “dragoste”, nu a fost nimic altceva decât
abandonarea completă a responsabilităţii morale personale și cedarea în fața dorinței.

În epoca lui Marx şi cea a lui Fourier, majoritatea oamenilor mai erau încă religioși şi deci erau conştienţi de încercările de promovare în
mod deschis a imoralităţii sexuale. Însă, nici măcar Marx nu şi-ar fi putut imagina justificările şi pretextele pe care le vor folosi oamenii,
după secolul al XX-lea, pentru a îmbrăţişa haosul sexual al gândirii marxiste şi a pune în aplicare planul de eradicare a familiei.

3. Primele tentative de eliberare sexuală sub comunism

Regimurile socialiste autoritare sunt adesea asociate cu conservatorismul social strict, inclusiv rolurile de gen și legile conjugale care par
lipsite de legătură cu progresismul liberal occidental. Totuși, aceste politici nu se nasc dintr-o dorință de a păstra cultura sau moralitatea
tradițională, ci există doar pe baza dorinței regimului comunist de a face din dragoste și familie instrumentele puterii de stat. La începutul
guvernării comuniste în țări precum Rusia și China, liderii Partidului au încercat să pună în aplicare întregul program marxist simultan,
inclusiv experimente dezastruoase de eliberare sexuală.

Haosul sexual descris mai sus este o parte intrinsecă a ideologiei comuniste. Se crede că Marx şi-a violat servitoarea şi că Engels i-a crescut
copilul rezultat din acest act. Engels coabita cu două surori. Lenin a avut relații extraconjugale ani de zile şi a contractat sifilis de la
prostituate. Iar despre Stalin se știe că a profitat de soţiile altora.

După ce sovieticii au confiscat puterea, au instituit practica comunizării soţiei. Uniunea Sovietică în acel moment poate fi văzută drept
pionierul “eliberării sexuale” occidentale. În 1990, cu numai un an înainte de căderea Uniunii Sovietice, revista de stat Rodina a publicat
un articol care a expus fenomenul comunizării soţiei în timpul dominaţiei timpurii a Partidului Comunist Rus. În articol sunt descrise şi
vieţile private ale liderilor sovietici Troţki, Buharin, Antonov, Kollontai şi a altora, precizându-se că aceştia erau “precum câinii” în
activitățile lor sexuale. Încă din 1904, Lenin a scris: “Pofta sexuală poate emancipa energia spiritului – nu pentru valorile pseudo-familiale,
căci pentru victoria socialismului trebuie să scăpăm de acest cheag de sânge”. [9]

La o întâlnire a Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, Leon Troţki a propus ca, odată ce bolşevicii confiscă puterea, să fie
elaborate noi principii fundamentale ale relaţiilor sexuale. Teoria comunistă cere distrugerea familiei şi trecerea la o perioadă de satisfacere
necontenită a dorinţei sexuale. Troţki a mai spus că responsabilitatea de a educa copiii se află exclusiv în atribuția statului.

În scrisoarea adresată lui Lenin, în 1911, Troţki a scris: “Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a unei
persoane. În timp ce există o astfel de asuprire, nu poate fi vorba despre libertatea reală. Familia, ca o instituţie burgheză, a fost depăşită
complet. Este necesar să vorbim mai mult despre acest lucru muncitorilor.”
Lenin a răspuns: “Şi nu numai familia. Toate interdicţiile legate de sexualitate trebuie eliminate… Avem ceva de învăţat de la feministe:
Chiar şi interzicerea homosexualităţii trebuie eliminată.” [10]

a. Teoria “paharului cu apă” în Uniunea Sovietică

După ce bolşevicii au preluat puterea, Lenin a introdus o serie de regulamente care aboleau efectiv atât căsătoria cât şi pedepsirea
homosexualităţii. La acea vreme, a existat şi sloganul “Jos cu ruşinea!” Aceasta a fost o parte a încercării bolşevice de a crea “omul nou”
al ideologiei socialiste. Uneori adepții cutreierau pe străzi în pielea goală, ţipând isteric sloganuri de genul “Ruşinea se află în trecutul
burghez al poporului sovietic”. [11]

La începutul anilor ’20, Comisarul Poporului pentru Bunăstare Socială, Alexandra Kollontai, a popularizat teoria “paharului cu apă”
privitor la sexualitate. Kollontai a fost o revoluţionară care şi-a croit drum în facţiunea bolşevică dintr-o familie tradiţională, în căutarea
“eliberării femeilor”. “Paharul cu apă” este o aluzie la desfrânarea sexuală; teoria susține că în societatea comunistă, satisfacerea dorinţei
sexuale trebuie să fie la fel de normală şi uşoară ca băutul unui pahar cu apă. Teoria “paharului cu apă” a fost larg răspândită în rândul
muncitorilor din fabrici şi în special în rândul adolescenţilor.

Binecunoscutul comunist, Madame Smidovici, scria în ziarul Pravda, în martie 1925 ,că “Moralitatea actuală a tineretului nostru este
rezumată după cum urmează”: “Fiecare membru, chiar şi minor, al Ligii Tineretului Comunist şi fiecare student din “Rabfak” (şcoala de
formare a Partidului Comunist) are dreptul să-şi satisfacă dorinţa sexuală. Acest concept a devenit o axiomă, iar abstinenţa este
considerată o noţiune burgheză. Dacă un bărbat își dorește o fată tânără, fie că este studentă, muncitoare sau chiar o fată de vârstă
şcolară, atunci fata trebuie să se supună poftei sale, altfel va fi considerată o fiică burgheză, nedemnă să fie numită cu adevărat
comunistă…” [12]

Divorţul a devenit de asemenea normalizat şi răspândit. “Rata divorţurilor a explodat spre cote nemaivăzute în istoria omenirii. Pe scurt,
părea ca şi cum toată lumea de la Moscova trecuse printr-un divorţ”, a spus Paul Kengor în cartea sa “Doborârea: De la comunişti până
la progresişti – cum a sabotat Stânga familia şi căsătoria”. [13] În 1926, revista americană The Atlantic a publicat un articol despre situaţia
uimitoare din URSS, cu titlul “Efortul rușilor pentru abolirea căsătoriei”.

În timpul acestei eliberări sexuale din fosta Uniune Sovietică, a apărut şi fenomenul “familiei suedeze” – care nu are nimic de-a face cu
Suedia, ci se referă la un grup mare de bărbaţi şi femei care trăiesc împreună şi se implică în sex ocazional. Aceasta a deschis uşile
promiscuităţii, violului, destrămării familiilor, proliferării bolilor cu transmitere sexuală, şi altor simptome ale colapsului moral. [14]

După expansiunea sovietelor săteşti aceste “familii suedeze” s-au răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Acest fenomen era cunoscut sub
numele de “naţionalizare” sau “socializare” a femeilor. Un exemplu trist îl constituie Femeile Socialiste din Ekaterinburg, în 1918: după
ce bolşevicii au confiscat oraşul, au emis o ordonanţă că femeile tinere, cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani, trebuie să fie “socializate”.
Un număr necunoscut de femei au fost astfel trimise soldaților Armatei Roșii și oficialilor civili pentru a fi „socializate”. [15]

În 1921, în timpul unei conversaţii cu activista feministă Clara Zetkin, Lenin a deplâns teoria “paharului cu apă”, numind-o “antimarxistă”
şi “antisocială”. [16] Motivul era că eliberarea sexuală a generat un produs nedorit: o mulţime de nou-născuţi, dintre care mulţi au fost
abandonaţi. Bolșevicii și-au înăsprit politicile cu privire la sex la sfârșitul anilor ’20.

Astfel, în anii care au urmat morții lui Lenin Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și-a schimbat atitudinea sexuală permisivă pe care a
încurajat-o anterior și uneori a făcut-o chiar obligatorie. Alături de nenumărați credincioși idealiști în programul revoluționar, mulți
comuniști care au promovat libertatea sexuală și homosexualitatea au sfârșit în gulagurile lui Stalin. Femeile sovietice au fost îndemnate
să își reia rolurile tradiționale de mamă, să producă mai mulți copii și să-i crească pentru a servi Partidul Comunist.

b. Eliberarea sexuală în “Sovietele chinezeşti”

În timpul primilor ani ai Partidului Comunist Chinez, circumstanţele erau similare cu cele ale Uniunii Sovietice. Desigur, aceste partide
comuniste sunt toate fructele otrăvitoare ale aceluiaşi copac otrăvitor. Chen Duxiu, un lider comunist timpuriu, a fost cunoscut pentru viaţa
sa personală desfrânată. Potrivit memoriilor cadrelor trokțiste Zheng Chaolin şi Chen Bilan, comuniști precum Qu Qiubai, Cai Hesen,
Zhang Tailei, Xiang Jingyu, Peng Shuzhi au avut cu toții o istorie sexuală destul de confuză, iar atitudinea lor faţă de sex era similară cu
cea a “paharului cu apă” a revoluţionarilor sovietici timpurii.

“Eliberarea sexuală” a fost îmbrăţişată nu numai de liderii intelectuali ai partidului, ci şi de oamenii obişnuiţi care trăiau în “Sovietele
chinezeşti” timpurii ale PCC care erau enclave revoluţionare înfiinţate înainte ca Partidul Naţionalist să fie înlăturat din Hubei, Henan şi
Anhui. Datorită promovării egalităţii femeilor şi a libertăţii absolute de căsătorie şi divorţ, munca revoluţionară a fost întreruptă deseori
pentru satisfacerea dorinţelor sexuale.

Tinerii din zonele Sovietelor aveau uneori relaţii amoroase în numele conectării cu masele. Nu era un lucru neobişnuit ca femeile tinere să
aibă şase sau şapte parteneri sexuali. Potrivit Colecţiei de Documente Istorice Revoluţionare din districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui,
printre liderii de partid locali din locuri precum Hong’an, Huangma, Huangqi, Guangshan şi din alte părţi, “aproximativ trei sferturi dintre
aceştia întreţineau relaţii sexuale cu zeci sau sute de femei”.

La sfârşitul primăverii anului 1931, când un membru fondator al PCC, Zhang Guotao, a preluat conducerea raioanelor sovietice Hubei-
Henan-Anhui, el a menţionat că sifilisul era atât de răspândit, încât a fost nevoit să solicite de la Partidul Central medici specializaţi în
tratarea bolii. Mulţi ani mai târziu, în memoriile sale, avea încă proaspete în minte poveşti despre femeile din raioanele sovietice hărţuite
sexual, inclusiv unele dintre amantele generalilor de rang înalt. [17]

În anii ’30, libertatea sexuală a ajuns să fie percepută ca o amenințare la adresa regimului. Aceeaşi problemă a dezintegrării sociale apărută
în Rusia sovietică era evidentă, iar militarii Armatei Roşii au început să-şi facă griji că soţiile lor ar putea avea relaţii extraconjugale sau
că ar fi divorţat odată ce aderau la revoluţie. Acest lucru a afectat eficienţa în luptă a trupelor. Mai mult, tendinţa spre promiscuitate a creat
o reacție populară puternică împotriva ideii de „soții comune” și a altor noțiuni similare. Astfel, raioanele sovietice au început să pună în
aplicare politici care protejau căsătoriile militare și limitau numărul de divorţuri.

4. Cum distruge comunismul familiile occidentale?

Tendinţele ideologice ale comunismului îşi găsesc originile în secolul al XIX-lea. După un secol de transformare şi evoluţie în Occident,
acesta a ajuns, în cele din urmă în anii ’60 şi în Statele Unite.

În timpul acestor ani, sub influenţa şi încurajarea neomarxismului şi a diferitelor ideologii radicale, în Statele Unite au apărut diverse
mişcări sociale şi culturale deviate, precum contracultura hippie, noua stânga radicală, mişcarea feministă şi revoluţia sexuală. Aceste
mișcări sociale turbulente nu au fost decât o parte a atacului feroce al comunismului asupra sistemului politic american, al sistemului de
valori tradiționale și asupra structurii sociale. Ele s-au răspândit repede în Europa, modificând rapid conceptele sociale occidentale,
conceptele familiale, conceptele sexuale şi valorile culturale. Confluenţa acestor forţe a dus la slăbirea continuă a valorilor tradiţionale ale
familiei occidentale şi la declinul instituţiei familiei tradiţionale şi a poziţiei sale centrale în viaţa socială. Tulburările sociale rezultate au
declanşat o serie de probleme, precum proliferarea pornografiei, răspândirea abuzului de droguri, prăbuşirea moralităţii sexuale, creşterea
ratei criminalităţii juvenile şi proliferarea grupurilor dependente de asistenţa socială.

a. Promovarea eliberării sexuale

Eliberarea sexuală (cunoscută şi ca revoluţia sexuală) a apărut în Statele Unite în anii ’60. Mişcarea “Libertatea sexuală”, care încalcă
moralitatea sexuală tradițională, a pavat calea erodării şi a dezintegrării valorilor tradiţionale ale familiei. Conceptul de “libertate sexuală”
susţine că nicio formă de activitate sexuală nu ar trebui să fie constrânsă de reglementările sociale. În acest sens, activităţile sexuale
individuale, inclusiv căsătoria, avortul şi adulterul, nu ar trebui să fie restricţionate de către guvern sau de lege şi nici să fie supuse
sancţiunilor sociale.

Adepţii lui Fourier şi ai lui John Humphrey Noyes au fost cei care au propus, pentru prima dată, conceptul de “libertate sexuală”. În ultimii
ani, principalii promotori ai ideilor “libertăţii sexuale” sunt aproape toţi socialişti sau oameni profund influenţaţi de ideologia socialistă.
De exemplu, printre pionierii “libertăţii sexuale” din Marea Britanie a fost şi filosoful socialist Edward Carpenter, care a fost, de asemenea,
un activist timpuriu pentru drepturile homosexualilor. Principalul precursor al mişcării “libertăţii sexuale” în Franţa a fost Émile Armand,
la începuturile sale, un anarho-comunist care ulterior a dezvoltat comunismul utopic al lui Fourier, a fondat anarhismul individualist francez
(care se încadrează în categoria mai largă a socialismului) şi a pledat pentru promiscuitate, homosexualitate şi bisexualitate. Pionierul
“libertăţii sexuale” în Australia a fost John “Chummy” Fleming, un unionist și anarhist (o altă ramificație a socialismului).

Mişcarea “libertăţii sexuale” din America a generat un produs important – Playboy, o revistă erotică înfiinţată în 1953. Revista a folosit
hârtie lucioasă pentru a crea impresia că nu era sordidă ci artistică. De asemenea, a utilizat o imprimare color costisitoare, astfel încât
conţinutul pornografic, considerat de obicei de joasă speţă şi vulgar, a intrat rapid în mainstream, iar Playboy a devenit o revistă de agrement
“de primă clasă”.

La mijlocul secolului al XX-lea, odată cu creşterea popularităţii culturii hippie şi a conceptului de “libertate sexuală”, revoluţia sexuală a
debutat oficial. Termenul de “revoluţie sexuală” a fost inventat de Wilhelm Reich, fondatorul psihanalizei comuniste. El combină
marxismul cu psihanaliza freudiană, argumentând că primul îi eliberează pe oameni de “opresiune economică”, în timp ce psihanaliza
freudiană eliberează oamenii de “represiunea sexuală”.

Un alt fondator al teoriei eliberării sexuale a fost Herbert Marcuse din Şcoala de la Frankfurt. În timpul mişcării de contracultură occidentală
din anii ’60, sloganul său “faceţi dragoste, nu război” (“Make love, not war”) a înrădăcinat conceptul de eliberare sexuală adânc în inimile
oamenilor.

Conceptul de eliberare sexuală a străbătut Occidentul odată cu publicarea cărţilor lui Alfred Kinsey “Comportamentul sexual al
bărbatului” şi “Comportamentul sexual al femeii”, şi cu utilizarea pe scară largă a contraceptivelor orale. Este de remarcat faptul că
cercetătorii contemporani au descoperit date statistice distorsionate, exagerări, simplificări exagerate şi alte erori în opera lui Kinsey, bazate
pe angajamentele sale politice şi ideologice. Kinsey a încercat să demonstreze că sexul extramarital, sexul homosexual, dorința sexuală la
copii – începând cu sugarii – şi alte lucruri de acest fel erau comune şi, astfel, să dirijeze societatea să accepte normalizarea acestor
fenomene, o sarcină în care a excelat. El a colaborat cu pedofili în cercetările sale și în experimentele sexuale pe sugari și copii. [18]

Dintr-o dată, “eliberarea sexuală” a devenit la modă. În rândul tinerilor, promiscuitatea a început să fie considerată normală. Adolescenții
care îndrăzneau să recunoască că erau virgini erau ridiculizați de colegii lor. Potrivit datelor, 82% dintre americani care au ajuns la vârsta
de 15 ani între 1954 şi 1963 (adică tinerii din anii ’60) au întreţinut relaţii sexuale premaritale pe la vârsta de 30 de ani. [19] Până în anul
2010, proaspetele mirese care erau încă virgine înainte de căsătorie reprezentau un cuantum de doar 5% în timp ce 18% dintre mirese
avuseseră 10 sau mai mulţi parteneri sexuali înainte de căsătorie. [20] Curentul cultural principal, inclusiv literatura, filmul, publicitatea şi
televiziunea, a devenit saturat de sex.

*****

Referințe

[1] Friedrich Engels, Originile familiei, proprietatea privată și statul, trand. Alick West, (1884), cap. 2, partea a 4-a, accesată prin
intermediul arhivei marxiste pe Internet la 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.
[2] W. Bradford Wilcox, “Evolutia Divorțului”, National Affairs, Number 1, (Fall 2009).
https://www.nationalaffairs.com/publications/detail/the-evolution-of-divorce

[3] Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, Centrul Național de Statistică a Sănătății – A se vedea tabelul 1-17. “Numărul și
procentul nașterilor la femeile necăsătorite, pe rasă și originea hispanică: Statele Unite, 1940-2000”, CDC,
https://www.cdc.gov/nchs/data/statab/t001x17.pdf

[4] John Elflein, „Procentul nașterilor la femeile necăsătorite din SUA din 1980 până în 2018”, Statista, 3 decembrie 2019,
https://www.statista.com/statistics/276025/us-percentage-of-births-to-unmarried-women/

[5] Geneza 2:23, Versiunea standard americană a Bibliei.

[6] “Robert Owen, Critica Individualismului (1825–1826),” n.d., Indiana University, accesat la 17 iunie 17, 2018.
https://web.archive.org/web/20171126034814/http://www.indiana.edu:80/~kdhist/H105-documents-web/week11/Owen1826.html.

[7] Engels, “Originile”, Capitolul 2

[8] Ibid.

[9] Traducerea este din rusă: Melnichenko, Alexander, 2017. “Великая октябрьская сексуальная революция [Marea Revoluție Sexuală
din Octombrie].” Russian Folk Line, August 20, 2017,
http://ruskline.ru/opp/2017/avgust/21/velikaya_oktyabrskaya_seksualnaya_revolyuciya/. Această și alte surse se bazează pe activitatea
fostei menșevice Aleksandra Kollontai.

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Madame Siminovici citată de Наталья Короткая,“Эрос революции: “Комсомолка, не будь мещанкой – помоги мужчине снять
напряжение!” [„Erosul Revoluției:„ Fata Comsomol-ului, nu fiți burghez – ajutați un om să elibereze tensiunea!””] , 10 noiembrie 2012
,https://lady.tut.by/news/sex/319720.html?crnd=68249.

[13] Paul Kengor, “Distrugerea: De la comuniști la progresiști, cum stânga a sabotat familia și căsătoria”, (WND Books, 2015), 54.

[14] A se vedea Melnichenko (2017).

[15] Xia Hou,

夏侯, “Gongchanzhuyi de yinluan jiyin—xingjiefang” 共产主义的淫乱基因——性解放, [Gena promiscuității a comunismului:


Eliberarea sexuală”], The Epoch Times (ediția chineză). 9 april 2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/4/9/n9018949.htm; [în chineză]

[16] Clara Zetkin, “Lenin despre întrebarea femeii”, Emanciparea femeilor: din scrierile lui V. I. Lenin, Arhiva marxiștilor pe Internet,
accesat la 17 aprilie 2020 la https://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm)

[17] Huang Wenzhi, 黃文治, “‘Nuola zou hou zen yang’: Funü jiefang, hunyinziyou ji jiejigeming—yi E Yu Wan Suqu wei zhongxin de
lishikaocha (1922–1932)” “娜拉走後怎樣”:婦女解放、婚姻自由及階級革命—以鄂豫皖蘇區為中心的歷史考察 (1922–1932” “‘Ce
s-a întâmplat după ce Nora a plecat’: Eliberarea femeilor, Libertatea Căsătoriei, și Revoluția de clasă: Un studiu istoric al districtelor
sovietice Hubei-Henan-Anhui (1922–1932)”, Open Times no. 4 (2013). Această sursă se bazează pe informațiile din E Yu Wan Suqu
geming lishi wenjianhuiji 鄂豫皖苏区革命历史文件汇集. [Colecția de documente istorice revoluționare în districtele sovietice Hubei-
Henan-Anhui]. [In chineza]

[18] Judith A. Reisman și colaboratorii, Kinsey, “Sex și Fraudă: Indoctrinarea oamenilor” (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House,
1990);

[19] Lawrence B. Finer, “Tendințe în sexul premarital în Statele Unite, 1954-2003”, Public Health Reports vol. 122, nr.1 (ianuarie 1,
2007): 73–78.

[20] Nicholas H. Wolfinger, “Tendințe contraintuitive despre legătura dintre sexul premarital și stabilitatea civilă”, Institute for Family
Studies, 6 iunie 2016 https://ifstudies.org/blog/counterintuitive-trends-in-the-link-between-premarital-sex-and-marital-stability.

Promovarea feminismului şi disprețuirea familiei tradiţionale

Ideologia comunistă din spatele mișcării feministe

Mişcarea feministă este un alt instrument pe care spectrul comunist l-a folosit pentru a distruge familia. Când a apărut în Europa, în secolul
al XIX-lea, mişcarea feministă (cunoscută şi sub denumirea de ”primul val” feminist) a militat că femeilor ar trebui să li se acorde acelaşi
tratament ca şi bărbaţilor, în educaţie, în ocuparea forţei de muncă şi în politică. La mijlocul secolului al XIX-lea, centrul mişcării feministe
s-a mutat din Europa în Statele Unite.

Când a început ”primul val” feminist, conceptul de familie tradiţională avea încă o bază solidă în societate, iar mişcarea feministă nu
susţinea direct sfidarea familiei tradiţionale. Feministele cu influenţă semnificativă la vremea respectivă, precum Mary Wollstonecraft din
Anglia secolului al XVIII-lea, Margaret Fuller din America secolului al XIX-lea şi John Mill Stuart din Anglia secolului al XIX-lea, toate
au susţinut că, în general, femeile ar trebui să acorde prioritate familiei după căsătorie, potenţialul femeilor ar trebui dezvoltat în domeniul
familiei şi că femeile ar trebui să se îmbunătăţească de dragul familiei (de exemplu prin educație). Ele s-au gândit însă, că anumite femei,
deosebit de talentate, nu ar trebui să fie constrânse de normele sociale şi ar trebui să fie libere să-şi folosească talentele, chiar şi în mediile
în care participarea bărbaţilor era majoritară.

Primul val de mişcări pentru drepturile femeii s-a stins când dreptul femeilor la vot a fost legiferat în multe ţări, deoarece obiectivul de a
face bărbații și femeile egali în fața legii fusese atins. În anii următori, odată cu impactul Marii Recesiuni şi al celui de-al Doilea Război
Mondial, mişcarea feministă a fost întreruptă.

Însă comunismul începuse cu mult timp în urmă să semene seminţele de distrugere a căsătoriei tradiţionale şi moralităţii sexuale. Primii
socialişti utopişti din secolul al XIX-lea au stabilit direcţia mişcărilor feministe radicale moderne. Francois Marie Charles Fourier, numit
“tatăl feminismului”, a declarat despre căsătorie că transformă femeile în proprietate privată. Robert Owen a damnat căsnicia ca fiind
malefică. Ideile acestor socialişti utopici au fost moştenite şi dezvoltate de feministele de mai târziu, inclusiv de exemplu, de Frances
Wright, care în secolul al XIX-lea a preluat ideile lui Fourier şi a pledat pentru libertatea sexuală pentru femei.

Activista feministă din Marea Britanie, Anna Wheeler, a moştenit ideile lui Owen, condamnând cu înverșunare căsătoria, pentru că se
presupune că transformă femeile în sclave. Activiştii socialişti feminişti au fost, de asemenea, o parte importantă a mişcării feministe din
secolul al XIX-lea. La acea vreme, printre cele mai influente publicaţii feministe din Franţa s-au numărat, La Voix des Femmes – prima
publicaţie feministă din Franţa, şi Femeia liberă (La Femme Libre, mai târziu redenumită La Tribune des Femmes), precum şi La Politique
des Femmes etc. Fondatorii acestor publicaţii au fost fie urmaşii lui Fourier, fie ai lui Henri de Saint-Simon, avocatul socialismului
industrial modern.

Când primul val de mişcări ale drepturilor femeilor se afla în plină desfăşurare, comuniștii au făcut aranjamente pentru a introduce o
varietate de ideologii radicale pentru a ataca conceptele tradiţionale de familie şi căsătorie, pavând calea pentru mişcarea feministă mai
radicală care a urmat.

Cel de-al doilea val de mişcări feministe a început în Statele Unite la sfârşitul anilor ’60 şi apoi s-a răspândit în Europa de Vest şi de Nord
şi s-a extins rapid în întreaga lume occidentală. La sfârşitul anilor ’60, societatea americană a fost marcată de turbulenţe: mişcarea pentru
drepturile civile, mişcarea de protest împotriva războiului din Vietnam, şi diferite tendinţe sociale radicale. În mijlocul acestui set unic de
circumstanţe, a apărut o tulpină mai radicală a feminismului şi a devenit populară.

Piatra de temelie a acestui val de mişcări feministe a fost cartea “Misterul feminin” de Betty Friedan, publicată în 1963, precum şi
Organizaţia Naţională pentru Femei (ONF), pe care a fondat-o Friedan. Folosind perspectiva unei casnice dintr-o familie de clasă mijlocie,
suburbană, Friedan a criticat cu înverșunare rolul tradiţional al femeilor în familie şi a argumentat că imaginea tradiţională a gospodinei
mulțumite și fericite este mitul plăsmuit de o “societate patriarhală”. Ea a susţinut că familiile suburbane din clasa mijlocie sunt “un lagăr
de concentrare confortabil” pentru femeile americane şi că femeile moderne, educate, ar trebui să respingă sentimentul de împlinire obţinut
prin sprijinirea soţilor şi educarea copiilor lor, şi să obţină adevărata realizare de sine în afara familiei. [21]

Câţiva ani mai târziu, feminiştii chiar mai radicali au dominat Organizaţia Naţională a Femeilor, moştenind şi dezvoltând ideile lui Friedan.
Ei au spus că femeile au fost asuprite din cele mai vechi timpuri de cultura patriarhală şi au atribuit familiei cauza principală a asupririi
femeilor. Drept răspuns, au ajuns să susţină transformarea completă a sistemului social, au revoluţionat cultura tradiţională şi au condus o
confruntare în toate aspectele: economie, educaţie, cultură şi familie pentru a obţine egalitatea femeilor. [22]

Clasificarea membrilor societăţii în “opresori” şi “oprimați”, pentru a susţine lupta, eliberarea şi egalitatea, constituie principiul central al
comunismului. Marxismul tradiţional clasifică oamenii în funcţie de statutul lor economic, în timp ce mişcările neofeministe clasifică
oamenii după gen.

Friedan, nu era, aşa cum se sugerează în carte, o femeie dintr-o familie suburbană din clasa mijlocie, plictisită de treburile casnice. În 1999,
Daniel Horowitz, profesor la Smith College, a scris o biografie a lui Friedan numită “Betty Friedan şi realizarea Misterului feminin”.
Cercetările sale arată că Friedan, sub numele ei de fată, Betty Goldstein, a fost, începând din anii petrecuţi la universitate şi până în anii
1950, o activistă radicală socialistă. Pe când se afla la Universitatea Berkeley din California Friedan era membră a Ligii Tineretului
Comunist și-a cerut, de două ori, să devină membru al Partidului Comunist, dar Partidul Comunist din Statele Unite nu a acceptat-o. Judith
Hennessee, biograful ei autorizat, indică de asemenea că era marxistă. În diferite momente, ea a fost o jurnalistă profesionistă sau, mai
exact, propagandistă — pentru mai multe sindicate radicale de pe orbita PCSUA. [23] [24]

Cercetătoarea americană Kate Weigand a subliniat, în cartea “Feminismul roşu: Comunismul american și eliberarea femeilor” că, de fapt,
feminismul din Statele Unite de la începutul secolului XX până în anii ’60 nu a fost liniştit. În acea perioadă, un mare grup de scriitoare
roşii feministe cu trecuturi comuniste au pavat calea celui de-al doilea val de mişcări feministe. Grupul le include pe Susan Anthony, Betty
Millard și Eleanor Flex. Încă din anul 1946, Susan Anthony a aplicat metoda analitică marxistă pentru a face o analogie între albii care
asupresc negrii şi bărbaţii care oprimă femeile. Totuşi, datorită McCarthy-ismului perioadei, astfel de scriitori nu mai vorbeau despre
fondul lor comunist. [25] În Europa, lucrarea emblematică din 1949 a scriitoarei franceze Simone de Beauvoir “Al doilea sex” a inaugurat
nebunia pentru cel de-al doilea val de feminism. Beauvoir era socialistă la început și în 1941 a fondat organizaţia socialistă clandestină
“Socialisme et Liberté” împreună cu comunistul şi filosoful Paul Sartre şi alţi scriitori. Odată cu creşterea feminismului în anii ’60, ea a
declarat că nu mai credea în socialism şi admitea doar că este feministă.

Ea a spus că “cineva nu se naşte femeie, ci mai degrabă devine una”, susţinând că, deşi sexul este determinat de caracteristicile fiziologice
umane, genul este un concept psihologic al percepţiei de sine, format sub influenţa sociabilităţii umane. Ea credea că obedienţa, supunerea,
afecţiunea şi maternitatea sunt toate derivate din “mitul” atent proiectat de “societatea patriarhală” pentru oprimarea femeilor şi pleda ca
femeile să se rupă de ideile tradiţionale şi să obţină un sine neobstrucţionat.
De atunci, tot felul de idei feministe au apărut într-un flux constant, toate privind lumea prin prisma femeilor asuprite de “societatea
patriarhală” tradiţională în cadrul instituției familiei tradiționale – făcând, în final, familia un obstacol în calea realizării egalității pentru
femei. [26]

Multe feministe radicale contemporane susțin că femeile sunt constrânse de către soţii lor ca urmare a căsătoriei şi chiar a clasificat căsătoria
ca fiind o formă de prostituție. La fel ca primii utopiști comuniști care vorbeau despre „soții comune” sau „comunizarea femeilor”, ele
pledează pentru „relații deschise” și activitate sexuală nestingherită.

Rezultatele Mișcării Feministe

Astăzi, feminismul este profund încorporat în toate aspectele societăţii. O aserțiune majoră a feminismului contemporan este că, în afară
de diferenţele fiziologice ale organelor reproductive masculine şi feminine, toate celelalte diferenţe fizice şi psihologice dintre bărbaţi şi
femei sunt datorate în întregime aspectelor sociale şi culturale. Urmând această logică, bărbaţii şi femeile ar trebui să fie complet egali în
toate domeniile vieţii şi societăţii şi toate manifestările de “inegalitate” dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unei culturi şi al unei societăţi
opresive şi sexiste.

De exemplu, numărul bărbaţilor din conducerea marilor companiilor, cadre universitare de nivel înalt din universităţile de elită sau oficialii
guvernamentali de rang înalt depășește cu mult proporţia femeilor aflate în poziţii similare. Feminismul consideră că acest lucru este cauzat
de sexism, când, de fapt, o comparaţie corectă între sexe poate fi făcută numai atunci când se iau în considerare factori precum capacitatea,
timpul petrecut la serviciu, etica muncii, țelurile în viață şi altele asemenea. Succesul în poziţiile de nivel înalt necesită, adesea, muncă
îndelungată, cu multe ore suplimentare – sacrificarea weekend-urilor şi a serilor, întâlniri de urgenţă, călătorii de afaceri frecvente şi aşa
mai departe.

În general, femeile trebuie să-şi întrerupă carierele atunci când dau naştere copiilor, sunt mai înclinate să-și facă timp să fie cu familiile şi
copiii lor şi nu au timpul necesar să se dedice complet muncii lor. În plus, persoanele cu capacitatea de a ocupa poziţii de nivel înalt tind
să aibă personalităţi puternice, în timp ce femeile tind să fie mai blânde şi mai plăcute. Cu toate acestea, feministele consideră blândețea
femeilor și orientarea lor în jurul familiilor şi a copiilor ca pe o trăsătură impusă de o societate sexuală. Potrivit feministelor, aceste diferenţe
ar trebui corectate prin servicii precum grădiniţele publice şi alte forme de servicii sociale.

Feminismul contemporan nu poate tolera nicio explicaţie a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei când aceasta este atribuită calităților naturale
fiziologice şi psihologice. Potrivit acestei ideologii, toată vina trebuie pusă pe seama condiţionării sociale şi moralităţii tradiţionale.

În 2005, Lawrence Summers, preşedintele de atunci al Universităţii Harvard, a vorbit despre motivele pentru care este mai puţin probabil
ca femeile să predea în domeniile ştiinţei şi matematicii în universităţile de top. În plus faţă de evidențierea celor 80 de ore săptămânale
necesare pentru aceste posturi şi pentru programele lor de lucru imprevizibile (timp pe care majoritatea femeilor şi-l rezervă familiilor),
Summers a sugerat că bărbaţii şi femeile pot să difere în ceea ce priveşte competenţa atunci când vine vorba de ştiinţa avansată şi de
matematică și că acea discriminare nu mai era o barieră. [27]

În ciuda susţinerii declaraţiilor sale cu studii relevante, Summers a devenit ţinta protestelor organizaţiei feministe ANF. Grupul l-a acuzat
de sexism şi a cerut înlăturarea lui. Summers a fost criticat pe scară largă în presă şi a trebuit să-şi ceară scuze public pentru declaraţiile
sale, apoi a anunțat că Harvard va alocat 50 de milioane de dolari pentru creșterea diversității facultăţii. [28]

În 1980, revista Science a publicat un studiu care a arătat că studenţii de sex masculin şi de sex feminin aveau diferenţe semnificative în
capacitatea de gândire matematică, băieţii având performanţe mai bune decât fetele. [29] Un studiu ulterior, care a comparat rezultatele
testului matematic SAT pentru bărbaţi şi femei, a constatat că bărbaţii examinaţi aveau o probabilitate de patru ori mai mare să obţină un
punctaj mai mare de 600, comparativ cu femeile. Acest decalaj a devenit şi mai evident la pragul de 700 de puncte, unde bărbaţii care au
obţinut acest scor au fost de 13 ori mai mulţi decât femeile. [30]

Aceeaşi echipă de cercetare a realizat un alt studiu în anul 2000, constatând că atât candidaţii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin,
care au demonstrat geniul matematic la examinările SAT, aveau tendinţa de a obţine grade avansate în domeniul ştiinţei şi matematicii şi
erau mulţumiţi de realizările lor. [31]

Unele rapoarte au remarcat că felul în care a fost tratat Summers după conferinţa din 2005 reflectă politicile de reeducare utilizate de
regimurile comuniste pentru a-i suprima pe disidenţi. Chiar dacă nu fuseseră încă determinate cauzele inegalităţii, egalitatea rezultatelor a
fost pusă în aplicare prin încurajarea “diversităţii” – adică asigurarea unui număr mai mare de profesori de sex feminin în matematică şi
ştiinţă.

Legăturile dintre feminism şi socialism sunt ușor de observat. Alexis de Tocqueville a spus în 1848: “Democraţia şi socialismul nu au
nimic în comun, cu excepţia cuvântului “egalitate”. Dar observaţi diferenţa: în timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul
caută egalitatea în restrângere şi servitute.“ [32]

În timp ce motivele disparităţilor psihologice şi intelectuale dintre bărbaţi şi femei nu sunt atât de intuitive, faptul că feminismul neagă
diferenţele fizice şi reproductive dintre bărbaţi şi femei este complet opus lucrurilor acceptate de majoritatea oamenilor. În concepţia
tradiţională a Orientului şi a Occidentului, bărbaţii îşi asumă rolul de protectori. Este normal ca majoritatea pompierilor să fie bărbaţi. Cu
toate acestea, feministele, crezând în egalitatea absolută a bărbaţilor şi a femeilor, solicită femeilor să-şi asume sarcini atribuite, în mod
tradiţional bărbaților, de multe ori cu consecinţe neprevăzute.

În 2015, Departamentul de Pompieri din New York (DPNY) a permis unei femei să devină pompier fără a trece probele fizice care includ
îndeplinirea sarcinilor în timp ce poartă rezervoare de oxigen şi alte echipamente care cântăresc circa 23 de kilograme. În parte,
departamentul de pompieri a angajat femeia pentru a evita un proces deoarece grupurile feministe învinuiau de mult timp standardele fizice
ridicate pentru numărul scăzut al femeilor care intră în rândul pompierilor. Alţi pompieri, inclusiv femeile care trecuseră testul, şi-au
exprimat îngrijorarea în legătură cu acest lucru, spunând că persoanele ce nu ar putea satisface aceste standarde ar crea inevitabil probleme
şi pericole pentru restul echipei şi pentru public. [33]

În Australia, în 2017, departamentele de pompieri din oraş au implementat cote bazate pe gen. Pentru fiecare bărbat angajat, trebuie
angajată şi o femeie. Pentru a îndeplini această cerinţă, s-au stabilit standarde fizice mult reduse pentru femei, în ciuda aceleiași munci
periculoase, de mare stres, pentru ambele sexe. [34]

Această campanie lipsită de logică pentru egalitatea rezultatelor nu s-a oprit aici. Cotele au creat fricţiuni între pompierii de sex masculin
şi de sex feminin, care au raportat că colegii lor de sex masculin le-au învinuit că sunt necalificate şi incompetente. Grupurile feministe au
catalogat aceasta ca “agresiune” şi “presiune psihologică”. Situaţia a creat încă un prilej pentru feministe să lupte în așa-zisa lor cruciadă
pentru egalitate.

Dar această absurditate este un pas deliberat făcut de spectrul comunist: prin sfidarea presupusei societăţi patriarhale – adică a societăţii
tradiţionale – feminismul subminează familia tradiţională în acelaşi mod în care lupta de clasă a fost folosită pentru a submina sistemul
capitalist.

În cultura tradiţională, se prezumă că bărbaţii ar trebui să fie masculini şi femeile ar trebui să fie feminine. Bărbaţii îşi asumă
responsabilitatea pentru familiile şi comunităţile lor protejând femeile şi copiii – structura societăţii patriarhale pe care o critică feminismul
pe motiv că oferă bărbaţilor avantaje neloiale, în timp ce îngrădeşte femeile. Feminismul nu recunoaște spiritul tradiţional al cavalerismului
sau comportamentul de gentleman. Într-o lume feministă, bărbaţii de la bordul Titanicului nu şi-ar fi cedat locurile în bărcile de salvare,
încât femeile să poată avea mai multe şanse de supravieţuire.

Cruciada feminismului împotriva societăţii patriarhale a avut, de asemenea, un impact puternic şi în domeniul educaţiei. În 1975, o hotărâre
judecătorească din Pennsylvania într-un proces împotriva federaţiei Pennsylvania Intercollegiate Athletic Association a ordonat ca şcolile
să permită ca elevele să „practice și să se întreacă cu băieții” în echipele sportive și în alte activități fizice, incluzând wrestling-ul și fotbalul
american. Fetele nu au mai putut fi excluse dintr-o echipă de băieți numai pe motive de gen. [35]

În cartea ei din 2013 cu titlul “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul ne răneşte tinerii”, cercetătoarea americană Christina Hoff
Sommers demonstrează că masculinitatea este atacată. Ea a prezentat exemplul Liceului de Aviaţie din Queens, New York, care acceptă
în primul rând elevii proveniţi din familiile cu venituri mici. Şcoala, care oferă elevilor o varietate de oportunităţi practice pentru a învăța
despre structura și funcția aeronavelor, a ridicat aceşti elevi la standarde înalte de performanţă academică şi a fost clasată drept unul dintre
cele mai bune licee din America, de către US News and World Report. Clasele sunt compuse majoritar din băieţi. Fetele, cu toate că sunt
într-un procent mai mic, se prezintă remarcabil şi câştigă respectul colegilor şi instructorilor lor.

Cu toate acestea, Liceul de Aviaţie s-a confruntat cu critici şi ameninţări cu procedurile legale din partea organizaţiilor feministe, cerând
admiterea mai multor elevi de sex feminin. Vorbind la Casa Albă, în 2010, fondatorul Centrului Naţional pentru Drepturile Femeilor a
enumerat, în mod specific, Liceul de Aviaţie ca fiind “un exemplu șocant de segregare continuă în învățământul profesional și tehnic”.
Președinta Consiliului pentru Fete și Femei de la Casa Albă a concluzionat discuția spunând: “Nu ne vom culca pe laurii victoriei până
când nu avem egalitate absolută, şi nu suntem încă acolo.” [36]

Pentru feminişti, creşterea băieţilor într-un spirit bărbătesc, încurajarea lor de a-şi cultiva trăsăturile masculine de independenţă şi aventură
şi încurajarea fetelor să fie blânde, atente şi orientate către familie nu înseamnă nimic mai mult decât oprimarea și inegalitatea sexuală.
Feminismul modern forţează societatea într-un viitor fără sexe prin atacarea particularităților psihologice ale bărbaţilor şi femeilor,
specifice sexului lor. Acest lucru are implicaţii deosebit de grave pentru copiii şi tinerii care se află în anii lor de formare.

În unele ţări europene, sunt tot mai mulţi copii care au sentimentul că s-au născut într-un corp greşit. În 2009, Serviciul de Dezvoltare a
Identităţii de Gen (SDIG), cu sediul la Tavistock, şi fundaţia “Portman NHS Foundation Trust” din Londra, au primit 97 de cazuri pentru
tranziţia către genul în care simt că se încadrează. Până în 2017, SDIG a primit anual peste 2.500 de astfel de cazuri. [37]

Societatea tradiţională priveşte naşterea şi educaţia copiilor ca a fi datoria sacră a femeilor, rânduită de Divin. În analele Estului şi Vestului,
în spatele fiecărui erou există o mamă extraordinară. Feminismul renunţă la această tradiţie ca opresiune patriarhală şi consideră că
aşteptarea ca femeile să fie responsabile pentru creşterea copiilor lor este un exemplu clar al acestei opresiuni. Literatura feministă
contemporană abundă de denunțuri ale maternităţii şi ale căsătoriei ca fiind monotone, plictisitoare şi nesatisfăcătoare. Prejudecata acestei
viziuni este aparentă atunci când se ia în considerare viaţa personală a liderilor feminişti în care majoritatea suferă de relaţii destrămate
sau căsătorii nereuşite sau fără copii.

Feminismul radical susţine că lucrurile personale au “semnificaţie politică” şi văd conflictele domestice ca războaie de gen. Unii privesc
bărbaţii ca pe niște paraziţi care înrobesc minţile şi trupurile femeilor. Alţii descriu copiii ca pe o piedică pentru femeile care doresc să-şi
atingă potenţialul maxim şi susţin că rădăcinile opresiunii se află în structura familiei. Feminiștii moderni proclamă în mod deschis că țelul
lor este de a distruge familia tradițională. Declaraţiile tipice includ următoarele: “ A fi gospodină este o profesie ilegitimă. … Opţiunea
de a sluji familiei şi de a fi protejată şi de a-și planifica să-și facă o familie nu ar trebui să existe. Esența feminismului radical este să
schimbe acest lucru” [38] și “Nu putem să eliminăm inegalitatea între bărbaţi şi femei pînă când nu distrugem căsătoria”. [39]

Mişcările feministe au rezolvat presupusele probleme sociale prin promovarea degenerării morale şi distrugerea relaţiilor umane în numele
“eliberării”. Potrivit economistei americane şi specialistei de gen, Sylvia Ann Hewlett, feminismul modern este principalul factor care
contribuie la un număr mare de familii alcătuite din mame singure, în timp ce divorţul fără vină oferă, de fapt, un mijloc convenabil pentru
bărbaţi de a-şi abandona responsabilităţile. În mod ironic, asaltul feminismului asupra structurii familiale existente funcţionează pentru a
distruge echilibrul care asigură fericirea şi securitatea majorităţii femeilor.
Divorţul ușor nu aduce femeilor emanciparea pe care o aşteaptă. Un studiu din 2009 condus la London School of Economics a constatat că
27% dintre femeile care s-au separat trăiesc sub pragul sărăciei, în timp ce venitul unui bărbat avea tendința de a crește cu peste 30% după
separare. [40] Comunismului nu îi pasă de drepturile femeilor; feminismul este doar un instrument de corupere a omenirii.

c. Promovarea homosexualității pentru subminarea familiei

Bărbații și femeile au fost creați după imaginea divinului, iar divinul a stabilit condițiile de existență umană. Toată lumea merită bunătate
și respect, iar adevărata compasiune înseamnă susținerea codurilor morale stabilite de divin.

În ultimele decenii, căsătoria între persoane de același sex împreună cu alte cauze promovate de persoanele lesbiene, homosexuale,
bisexuale și transsexuale (LGBT) au fost promovate cu agresivitate în societatea occidentală. Mişcarea LGBT a fost strâns asociată cu
comunismul primilor socialişti utopici care au început să proclame homosexualitatea ca pe un drept al omului. Deoarece mişcarea
comunistă pretinde că “eliberează” oamenii din robia moralităţii tradiţionale, ideologia sa cere astfel ca drepturile LGBT să facă parte din
programul său de „eliberare sexuală”. Mulţi suporteri ai eliberării sexuale care sprijină cu înverșunare homosexualitatea sunt comunişti
sau împărtăşesc opiniile lor. Împletind drepturile LGBT cu eliberarea sexuală, și normalizând astfel promiscuitatea în general, comuniștii
au subminat sacralitatea căsătoriei. Comunismul nu este cu adevărat interesat de drepturile comunității LGBT. Acesta folosește vehiculul
de a pleda pentru drepturile LGBT ca pe un mijloc spre atingerea propriului scop – acela de a distruge structura familiei.

Prima organizație majoră mondială orientată spre drepturile homosexualilor a fost înființată în 1897 de membrii Partidului Social Democrat
din Germania, incluzându-l pe Magnus Hirschfeld, co-fondatorul Comitetului Umanitar Științific, cunoscut în Germania drept
Wissenschaftlich-humanitäres Komitee (WhK). Hirschfeld a dus o campanie publică pentru discriminarea homosexualității.

Unul dintre cele mai radicale exemple de eliberare sexuală ale epocii a venit după Revoluţia din Octombrie a bolşevicilor din Rusia.
Politicile sexuale sovietice, discutate mai devreme în acest capitol, au eliminat interdicţiile legale privind relaţiile homosexuale, făcând
Uniunea Sovietică cea mai liberală ţară de pe pământ potrivit standardelor Stângii.

Inspirat de WhK lui Hirschfeld, în 1924, Henry Gerber a fondat Societatea pentru Drepturile Omului (SDR), prima organizaţie americană
a drepturilor LGBT. Dar în anul care a urmat, organizaţia a fost dizolvată de poliţie prin arestarea membrilor săi. În 1950, a fost înfiinţată
prima organizaţie influentă pentru drepturile homosexualilor, Societatea Mattachine. Organizaţia a fost fondată de membrul Partidului
Comunist American Harry Hay în reşedinţa sa din Los Angeles, devenind primul grup influent LGBT din Statele Unite. Acesta s-a extins
şi în alte orașe şi a tipărit propriile publicaţii. Hay a pledat de asemenea pentru pedofilie.

În anii 1960, însoţind valul de liberalizare sexuală şi mişcarea hippie, cauza homosexuală a devenit publică. În 1971, Organizaţia Naţională
pentru Femei (ONF), a adoptat o rezoluție în care se recunoaștea că „drepturile lesbienelor sunt o preocupare legitimă a feminismului”.

În 1997, Congresul Naţional African (CNA) al Africii de Sud a adoptat prima constituţie a lumii care a recunoscut homosexualitatea ca
fiind un drept al omului. CNA, membru al Internaţionalei Socialiste (fostă ramură a celei de-a Doua Internaţionale), a susţinut, în mod
consecvent, homosexualitatea.

Pledoaria comunismului pentru homosexualitate a contribuit la creșterea unui număr de stări nesănătoase din acea comunitate. Un studiu
al cercetărilor de la Centrul American pentru Controlul și Prevenirea Bolilor a constat, că rata estimată a diagnosticului HIV printre
homosexuali în anul 2008 a fost de 59 – 75 mai mare decât în cazul altor bărbați; rata de diagnosticare cu sifilis a fost de 63 – 79 ori mai
mare decât în cazul populației heterosexuale. [41] Înainte de a se fi realizat descoperiri în tratamentul SIDA în anii ’90, durata medie de
viață a homosexualilor în vârstă de 20 de ani era cu 8 – 21 de ani mai scurtă decât în cazul populației normale. [42]

Structura familiei și moralitatea umană au fost asediate de manipularea spectrului comunist și de promovarea feminismului, a eliberării
sexuale și a mișcării LGBT.

d. Promovarea divorţului şi a avortului

Înainte de 1969, atunci când statele (componente) începeau să legalizeze divorțul fără vină, legile statului din Statele Unite se bazau pe
valori religioase tradiţionale. Pentru ca un divorţ să fie luat în considerare, era necesar ca unul sau ambii soţi să aibă o vină legitimă.
Potrivit religiei occidentale, căsătoria a fost stabilită de Dumnezeu. O familie stabilă este benefică pentru soţ, soţie, copii şi pentru întreaga
societate. Din acest motiv, legile bisericii şi ale Statelor Unite au subliniat importanţa menţinerii căsătoriilor, cu excepţia circumstanţelor
atenuante.

Dar, în anii ’60, ideologia şcolii de la Frankfurt s-a răspândit în societate. Căsătoria tradiţională a fost atacată, iar cele mai multe pagube
au fost cauzate de liberalism şi feminism. Liberalismul respinge natura divină a căsătoriei prin reducerea definiţiei sale la un contract social
între două persoane, în timp ce feminismul priveşte familia tradiţională ca pe un instrument patriarhal de oprimare a femeii. Divorţul a fost
promovat ca o eliberare a femeii de “asuprirea” unei căsnicii nefericite sau ca o cale a femeii către o viaţă plină de aventură. Această
mentalitate a condus la legalizarea divorţului fără vină, permiţând fiecăruia dintre soţi să dizolve o căsătorie ca fiind ireconciliabilă, din
orice motiv.

În anii 1970, rata divorţurilor în SUA a crescut rapid și a atins apogeul în 1981. Pentru prima dată în istoria americană, numărul căsătoriilor
ce au fost destrămate din cauza neînțelegerilor a depăşit numărul celor încheiate din cauza morţii unui partener. Dintre toate cuplurile
căsătorite în anii ’70, aproape jumătate au divorțat, în comparație cu circa 11% în anii ’50. Avocaţii libertăţii sexuale consideră că sexul
nu trebuie să se restrângă la limitele căsătoriei, dar sarcina nedorită reprezintă un obstacol natural pentru acest tip de stil de viaţă.
Contraceptivele pot eşua, astfel încât promotorii sexului nerestricţionat au preluat cauza legalizării avortului. Raportul oficial al Conferinţei
Internaţionale a Naţiunilor Unite privind Populaţia şi Dezvoltarea din Cairo, din 1994, a stipulat că sănătatea reproductivă „implică faptul
că oamenii pot avea o viață sexuală satisfăcătoare și sigură și că ei au capacitatea să se reproducă și libertatea de a decide, când și cât de
des să procedeze în acest fel. [43]
În același timp, feminismul a introdus sloganul „Corpul meu, dreptul meu” şi susţine că femeile au dreptul de a decide dacă doresc să
nască sau să-şi omoare fătul. În acest fel, dezbaterea s-a extins de la a permite avortul în circumstanţe speciale, până la a oferi femeilor
unilateral puterea de a pune capăt vieţii umane din cauza neplăcerilor personale.

Prin acceptarea avortului, oamenii au fost conduși să permită omorârea copiilor, și în același timp să abandoneze înțelegerea tradițională,
că sexul este pentru procreare.

e. Folosirea sistemului de asistenţă socială pentru încurajarea familiilor monoparentale

În 1965, doar 5% dintre copii au fost născuți de mame necăsătorite. În acel moment, a fost considerat normal ca copiii să crească,
cunoscându-şi părinţii biologici.

Dar, până în 2010, mamele necăsătorite au ajuns la 40% dintre femeile care au născut. [44] Din 1965 până în 2012, numărul familiilor
monoparentale din America a crescut vertiginos de la 3,3 milioane până la 13 milioane. [45] Deşi unii taţi au rămas în viaţa copiilor, prin
convieţuire sau o căsătorie ulterioară, majoritatea copiilor născuţi de aceste mame singure au crescut fără taţii lor.

Taţii sunt modele pentru fiii lor, învăţându-i cum să fie bărbaţi şi arătându-le fiicelor respectul pe care o femeia îl merită. Copii suferă
enorm datorită absenței tatălui. Cercetările arată că aceşti copii care au crescut fără tată suferă adesea de un respect față de sine scăzut.
Este posibil ca aceştia să lipsească de la şcoală, să abuzeze de droguri, să se alăture bandelor, să comită crime și comită sinucidere.
Majoritatea tinerilor întemnițați provin din case lipsite de tați. Experienţa sexuală timpurie, sarcina la vârsta adolescenţei şi promiscuitatea
sunt frecvente. Persoanele care au crescut fără taţii lor au de 40 de ori mai multe şanse să comită infracţiuni sexuale în comparaţie cu restul
populaţiei. [46]

Grupul de cercetare Brookings Institute a rezumat cele trei puncte-cheie ale reducerii sărăciei: unul este acela de a termina liceul, celălalt
este de a găsi un loc de muncă cu normă întreagă, iar al treilea este să nu se căsătorească şi să aibă copii înainte de vârsta de 21 de ani. Din
punct de vedere statistic, doar 2% dintre americanii care îndeplinesc aceste condiţii trăiesc în sărăcie, iar 75% sunt consideraţi a fi în clasa
de mijloc. [47] Cu alte cuvinte, aceasta este cea mai fiabilă cale de a deveni un adult responsabil care să trăiască o viaţă sănătoasă şi
productivă.

Cele mai multe mame singure se bazează pe programele de asistenţă guvernamentală. Un raport publicat de Fundaţia Heritage a folosit
date statistice detaliate pentru a arăta că politica de asistenţă socială atât de puternic susţinută de feminism încurajează, de fapt, crearea de
gospodării cu o singură mamă, chiar până la penalizarea cuplurilor care se căsătoresc, deoarece vor beneficia de mai puţine scutiri de
impozite. [48] Guvernul a înlocuit efectiv tatăl cu asistenţa socială.

Politicile de asistenţă socială nu au ajutat familiile care trăiesc în sărăcie. În schimb, ele au sprijinit, pur şi simplu, numărul tot mai mare
de familii monoparentale. Cu copiii unor astfel de familii, ei înşişi predispuşi sărăciei, rezultatul este un ciclu vicios de dependenţă sporită
de ajutorul de stat. Acesta este exact scopul pe care îl urmăreşte spectrul comunismului: controlul asupra fiecărui aspect al vieţii individului.

f. Promovarea culturii degenerate

Wall Street Journal a publicat un raport citând Biroul de Recensământ din S.U.A., care a constatat că, în 2000, 55% dintre persoanele cu
vârsta cuprinsă între 25 şi 34 de ani erau căsătorite şi 34% nu au fost niciodată căsătorite. Până în 2015, aceste cifre aproape că s-au
inversat, cu 40% de persoane căsătorite și 53% necăsătorite niciodată. Cercetătorii care studiază acest trend de la Universitatea Texas-
Austin au constat că tinerii din Statele Unite evită căsătoria deoarece, în cultura actuală, sexul şi căsătoria sunt complet separate. De ce au
nevoie să se căsătorească? [49]

În acest mediu degenerat, tendinţa este spre un cuplu informal, fără restricţii. Sexul nu are nimic de-a face cu afecţiunea, ca să nu mai
vorbim de angajament şi responsabilitate. Mai absurdă este multitudinea a tot felul de orientări sexuale noi, care acum sunt vehiculate ca
niște declarații la modă. Opţiunile profilului de utilizator Facebook din Marea Britanie includeau la un moment dat peste 60 de tipuri
diferite de orientări sexuale. Dacă tinerii chiar nu pot spune dacă sunt bărbaţi sau femei, cum vor vedea căsătoria? Spectrul malefic a folosit
legea şi societatea pentru a redefini complet aceste concepte date de Dumnezeu.

“Adulterul” a fost iniţial un termen negativ referitor la obiceiurile sexuale imorale. Astăzi, el a fost diluat la “relaţii sexuale extramaritale”
sau “convieţuire”. În romanul clasic “Scarlet Letter”, scris de Nathaniel Hawthorne, protagonistul Hester Prynne a comis adulter şi s-a
luptat să se refacă prin pocăinţă, dar în societatea de azi nu mai este necesară pocăinţa: adulterii se pot bucura cu mândrie de viaţă ţinându-
şi capul sus. Castitatea a fost o virtute în culturile orientale şi occidentale. Astăzi este o glumă anacronică.

Din cauza “corectitudinii politice”, homosexualitatea şi moralitatea sexuală sunt subiecte care nu pot fi atinse. Singura opţiune acceptabilă
pentru oameni este să respecte “libera alegere” a fiecărei persoane. Acest lucru este valabil nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în mediul
academic, unde moralitatea este separată de realitatea practică. Lucrurile deviate și degenerate au fost normalizate. Cei care se complac în
dorințele lor nu simt nicio presiune sau vinovăție.

În prezent, occidentalii cu vârsta de sub 50 de ani, de abia îşi pot aminti cultura care exista în societate. La acea vreme, aproape toţi copiii
au crescut în prezenţa taţilor lor biologici. “Gay” înseamnă “fericit”. Rochiile de mireasă albe reprezentau castitatea. Conţinutul pornografic
era interzis la televizor şi radio. Toate acestea au fost anulate în doar 60 de ani.

5. Cum distruge familiile Partidul Comunist Chinez

a. Distrugerea familiei în numele egalităţii


Sloganul lui Mao Zedong, “Femeile deţin jumătate din cer”, a ajuns acum în Occident şi a devenit un slogan la modă al feminismului.
Ideologia că bărbaţii şi femeile sunt la fel, promovată sub conducerea Partidului Comunist Chinez, nu se deosebeşte de feminismul
occidental. În Occident, “discriminarea de gen” este folosită ca armă pentru a menţine o stare de “corectitudine politică”. În China, deşi
diferă în practică, eticheta “şovinismul masculin” este folosită pentru un efect distructiv similar.

Egalitatea de gen, susţinută de feminismul occidental, impune egalitatea de rezultat între bărbaţi şi femei prin măsuri precum cotele de
gen, compensaţiile financiare şi standardele reduse. Sub sloganul PCC că femeile deţin jumătate din cer, femeile trebuie să aibă aceleaşi
capacităţi în aceeaşi muncă făcută de omologii lor de sex masculin. Cele care au încercat să îndeplinească sarcini pentru care abia erau
calificate au fost etichetate ca eroine şi au fost premiate cu titluri precum Titularul bannerului roşu din 8 martie, acordat femeilor
contemporane care „promovează viguros valorile fundamentale socialiste”.

Posterele de propagandă din anii ’60 sau ‘70 au reprezentat femeile ca fiind robuste şi puternice din punct de vedere fizic, în timp ce Mao
Zedong a cerut, cu entuziasm, femeilor să-şi îndrepte dragostea pentru machiaj către uniformele militare. Mineritul, exploatările forestiere,
fabricarea oţelului, lupta pe câmpul de luptă – fiecare tip de loc de muncă sau rol erau deschise pentru ele.

Pe 1 octombrie 1966, Cotidianul Poporului a publicat un articol intitulat “Şi fetele pot învăţa să ucidă porci”. Articolul descria o fată de 18
ani care a devenit o celebritate locală lucrând ca ucenic la un abator. Studierea gândirii lui Mao Zedong a ajutat-o să prindă curaj pentru a
sacrifica porci. Ea a spus: “Dacă nu îndrăzneşti să omori un porc, cum vei putea să-l omori pe inamic?” [50]

Deşi femeile chineze “deţin jumătate din cer”, feministele din Occident încă găseau egalitatea de gen a Chinei deficitară în multe domenii.
Comitetul permanent al Biroului Politic al PCC, de exemplu, nu are niciodată membri de sex feminin de teamă că acest lucru ar încuraja
o mişcare socială pentru mai multe drepturi politice, precum democraţia, care ar reprezenta o ameninţare la adresa guvernării totalitare a
PCC.

Din preocupări similare, Partidul s-a abţinut şi de la susţinerea publică a homosexualităţii, luând în schimb o poziţie neutră în această
chestiune. Dar în anumite momente partidul a încurajat în mod tacit creșterea homosexualității în China prin folosirea influenţei mass-
media şi a culturii populare. Din 2001, Societatea Chineză de Psihiatrie nu mai menţionează homosexualitatea ca tulburare mintală. Mass-
media a înlocuit în mod discret cuvântul “gay” cu “tovarăş”, un termen cu conotații mai “pozitive”. În 2009, PCC a aprobat primul
eveniment LGBT – Săptămâna Shanghai Pride.

Deşi abordările pot varia, peste tot în lume spectrul comunismului urmăreşte acelaşi obiectiv: să desfiinţeze idealul tradiţional al unei soţii
bune şi al unei mame iubitoare, să forţeze femeile să renunţe la caracterul lor blând şi să distrugă armonia şi grija necesare creării unei
familii echilibrate şi a copiilor bine crescuţi.

b. Învrăjbirea soţilor şi soţiilor

Valorile tradiţionale chineze se bazează pe moralitatea familiei. Diavolul ştie că cel mai eficient mod de a submina valorile tradiţionale
este de a începe să saboteze relaţiile umane. În luptele politice continue, declanşate de PCC, membrii familiei s-au denunţat reciproc
autorităţilor în competiţia nebună pentru un statut politic mai bun. Trădându-i pe cei apropiaţi, ei puteau demonstra că au o poziţie mai
fermă şi mai loială doctrinei partidului.

În decembrie 1966, secretarul lui Mao, Hu Qiaomu, a fost dus cu forța la Institutul de Fier şi Oţel din Beijing, unde fiica sa s-a urcat pe
scenă şi a strigat: “Zdrobiţi capul câinelui Hu Qiaomu!” Deşi ea nu a zdrobit capul tatălui ei, au fost alţii care au făcut asta. La acea vreme,
exista o familie “capitalistă” în subdistrictul Dongsi din Beijing. Gardienii roşii au bătut cuplul în vârstă până când cei doi soți erau în
pragul morții şi l-au forţat pe fiul lor de vârstă gimnazială să-i bată. Acesta a folosit haltere pentru a-i zdrobi capul tatălui său şi după aceea
a înnebunit. [51]

Adesea, cei condamnaţi de Partid ca “duşmani de clasă” renunţă la familie pentru a nu-i implica pe membrii familiei. Chiar şi “duşmanii
de clasă” care se sinucideau trebuiau mai întâi să găsească modalităţi de a se distanţa de familie şi de relaţiile cu aceasta, pentru ca nu
cumva PCC să vâneze membrii familiei după ce se sinucideau. De exemplu, când criticul literar Ye Yiqun a fost persecutat şi determinat
să se sinucidă în Revoluţia Culturală, în scrisoarea sa de despărţire nota: “De acum înainte, singurul lucru care vi se cere este să ascultaţi
cu hotărâre cuvintele partidului, să staţi ferm pe poziţia partidului, să recunoaşteţi treptat păcatele mele, să treziţi în voi ură împotriva mea
şi să distrugeţi fără ezitare legăturile noastre familiale”. [52]

Persecuţia împotriva practicii spirituale Falun Gong, începută în 1999, este cea mai mare mişcare politică lansată de PCC în epoca modernă.
O strategie comună pe care autorităţile o folosesc împotriva practicanţilor Falun Gong este de a-i forţa pe membrii familiilor lor să ajute
persecuţia. PCC impune hărţuiri administrative, sancţiuni financiare şi alte forme de intimidare asupra membrilor familiei pentru a-i face
să folosească orice mijloace care să-i împingă pe practicanţi să renunţe la credinţa lor. PCC blamează victimele persecuției pentru hărțuirea
familiilor lor, spunând că hărțuirea va continua, deoarece practicanții refuză să facă compromisuri asupra credinței lor.

Mulţi practicanţi Falun Gong au divorţat sau au fost respinşi de cei dragi din cauza acestei forme de persecuţie. Nenumărate familii au fost
distruse de campania partidului.

c. Utilizarea avortului forţat pentru controlul populaţiei

La scurt timp după ce feministele occidentale au reuşit să câştige lupta pentru legalizarea avortului, femeilor din Republica Populară
Chineză le-a fost impus avortul prin politicile de planificare familială ale PCC. Uciderea în masă a fătului a dus la un dezastru umanitar şi
social de o mărime incomensurabilă.
PCC urmează materialismul marxist şi crede că naşterea este o formă de acţiune productivă, care nu diferită de producerea oțelului sau de
agricultură. De aici rezultă că filozofia planificării economice este extinsă la planificarea familială. Mao Zedong a spus: “Omenirea trebuie
să se controleze şi să implementeze creşterea planificată. Uneori poate să crească un pic, iar alteori poate să se oprească. “[53]

În anii ‘80, regimul chinez a început să pună în aplicare politica unui singur copil cu măsuri extreme şi brutale, aşa cum au fost expuse de
sloganurile derulate în întreaga ţară: “Dacă o persoană încalcă legea, întregul sat va fi sterilizat”. Naşteţi-l pe primul copil, legaţi-vă
trompele uterine pentru cel de-al doilea, scoateţi-l pe-al treilea şi pe al patrulea! “(O variantă a acestui slogan era pur şi simplu” ucide,
ucide, ucide-l pe al treilea şi pe al patrulea”).” Mai degrabă vom vedea un şuvoi de sânge, decât mai mult de o naştere”. “Zece morminte
sunt mai bune decât o viaţă în plus”. Astfel de sloganuri crude erau omniprezente în întreaga China.

Comisia Națională de Sănătate și Planificare Familială a folosit amenzi grele, jafuri, demolări de reședințe, agresiuni, detenții și alte alte
metode pentru a pedepsi încălcările politicii unui singur copil. În unele locuri, oficialii de planificare familială au înecat copiii aruncându-
i în câmpuri inundate. Nici gravidele pe cale să nască nu erau scutite. Chiar dacă mai aveau doar câteva zile până la naştere, ele erau forţate
să facă avorturi.

Cifrele publicate în 2003 de către ministerul sănătății al regimului arată, că începând cu 1971 în China au fost efectuate cel puțin 336 de
milioane de avorturi. Politica copilului unic a început în 1979, asta însemnând, că în decursul celor peste 30 ani de existență, câteva
milioane de copii nenăscuți au fost uciși anual de către PCC.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale politicii unui singur copil este numărul disproporţionat de copii de gen feminin abandonaţi sau
avortaţi, ceea ce duce la un dezechilibru grav în raportul dintre sexe al chinezilor sub vârsta de 30 de ani. Din cauza lipsei fetelor, se
estimează că, până în 2020, vor exista aproximativ 40 de milioane de tineri care nu se pot căsători cu o femeie de vârstă fertilă.

Dezechilibrul sexual în favoarea bărbaţilor din China declanşează probleme sociale grave, precum creşterea abuzului sexual şi a
prostituţiei, comercializarea căsătoriei, traficul de femei şi altele asemenea.

6. Consecinţele asaltului comunismului asupra familiei

Marx și alți comuniști au scos în evidență fenomene precum adulterul, prostituția și copiii nelegitimi pentru a da credibilitate teoriilor lor
anti-căsătorie și anti-familiale — de parcă existența unor astfel de vicii ar însemna că normele sociale predominante erau ipocrite și corupte.

Degenerarea treptată a moralităţii care a avut loc în epoca victoriană a erodat instituţia sacră a căsătoriei şi a condus oamenii departe de
învăţăturile divine. Comuniştii au îndemnat femeile să-şi încalce jurămintele maritale pentru presupusul bine personal dar rezultatul a fost
opus.

Soluţia “comunistă” a spectrului comunist pentru opresiune şi inegalitate nu înseamnă nimic altceva decât tragerea în jos a standardelor
moralei umane în abisurile cele mai adânci ale infernului. A transformat un comportament care fusese odată condamnat în mod universal
ca fiind urât şi de neiertat, în noul standard. În “egalitatea” comunismului, toţi mărșăluiesc spre același destin: distrugerea.

Spectrul comunist a creat credinţa eronată că păcatul nu este cauzat de degenerarea moralităţii, ci de opresiunea socială. El a determinat
oamenii să găsească o cale de ieşire, întorcând spatele tradiţiilor şi îndepărtându-se de Dumnezeu. Spectrul comunismului a susţinut
feminismul, homosexualitatea, eliberarea sexuală şi altele asemenea, folosind retorica frumoasă a libertăţii şi a eliberării. Femeilor li s-a
luat demnitatea, bărbaţii au fost deposedați de responsabilitate, iar sacralitatea familiei a fost călcată în picioare, transformând copii zilelor
noastre în jucăriile diavolului.

*****

Referinţe

[21] Betty Friedan, The Feminine Mystique (New York: W.W. Norton & Company, 1963).

[22] Joanne Boucher, “Betty Friedan și Trecutul Radical al Feminismului,” New Politics, vol. 9, no.3 (în vara anului 2003).

[23] David Horowitz, “Trecutul Comunist al lui Betty Friedan”, Salon, 19 ianuarie, 1999, https://www.salon.com/1999/01/18/nc_18horo.

[24] Kate Weigand, Feminismul Roșu: Comunismul American și Eliberarea Femeilor (Baltimore, MD, și Londra: The Johns Hopkins
University Press, 2002)

[25] Ibid.

[26] Simone de Beauvoir, Al doilea Sex, trad. Constance Borde și Sheila Malovany-Chevallier (New York: Vintage Books, 2011).

[27] Lawrence Summers, “Remarcile președintelui Summers’ despre femeile din știință, inginerie” PBS NewsHour, 22 februarie, 2005,
https://www.pbs.org/newshour/science/science-jan-june05-summersremarks_2-22.

[28] Alan Findermay, “Harvard va cheltui 50 de milioane de dolari pentru a face facultatea mai diversă“, New York Times, (17 mai
2005). https://www.nytimes.com/2005/05/17/education/harvard-will-spend-50-million-to-make-faculty-more-diverse.html

[29] C. P. Benbow şi J. C. Stanley, “Diferenţele de sex în capacitatea matematică: fapte sau artefact?” Science, 210 (1980): 1262-1264.

[30] C. Benbow, “Diferenţele sexuale în abilitatea preadolescenţilor intelectual talentaţi: natura lor, efectele şi cauzele posibile“, Ştiinţe
comportamentale şi ale creierului 11 (2) (1988): 169-183. https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-
sciences/article/sex-differences-in-mathematical-reasoning-ability-in-intellectually-talented-preadolescents-their-nature-effects-and-
possible-causes/C0BC8628A056CB9B38A3464D2DF5FA44.

[31] C. P. Benbow et al, “Diferențe sexuale în capacitatea de raționament matematic la vârsta de 13 ani: statutul lor după 20 de ani”,
Psychological Science 11, no. 6 (noiembrie 2000): 474-480, https://my.vanderbilt.edu/smpy/files/2013/02/SexDiffs.pdf.

[32] Alexis de Tocqueville, așa cum a fost citat în cartea lui Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute (London: Profile Books, 2005),
47.

[33] Susan Edelman, “O femeie devine pompier în NY în ciuda faptului că nu a trecut testul crucial de rezistenţă“, New York Post, (3 mai
2015). https://nypost.com/2015/05/03/woman-to-become-ny-firefighter-despite-failing-crucial-fitness-test/.

[34] Una Butorac, “Aceşti pompieri de sex feminin nu doresc un sistem de cotă de gen“, Serviciul special de radiodifuziune (24 mai
2017). https://www.sbs.com.au/news/the-feed/these-female-firefighters-don-t-want-a-gender-quota-system.

[35] Commonwealth Court of Pennsylvania, Commonwealth of Pennsylvania by Israel Packel, Attorney General, v. Pennsylvania
Interscholastic Athletic Association, 334A.2d 839, 18 Pa. Commw. 45 (19 martie, 1975).

[36] Christina Hoff Sommers, “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul greşit ne îngrădeşte tinerii” (New York: Simon & Schuster,
2013).

[37] Jamie Doward, „Luați acești copii în serios: clinica NHS Clinic în ochiul furtunii drepturilor trans”, The Guardian, 18 noiembrie,
2017, https://www.theguardian.com/society/2017/nov/19/nhs-clinic-trans-rights-storm-gender-identity-specialist-centre-transgender.

[38] Vivian Gornick, citat în The Daily Illini, Universitea din Illinois, 25 aprilie, 1981

[39] Robin Morgan, “Relaţia între surori este puternică: o antologie a scrierilor din Mişcarea de Eliberare a Femeilor” (New York:
Vintage, 1970), 537.

[40] Darlena Cunha, “The Divorce Gap“, The Atlantic, 28 aprilie 2016, https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/04/the-
divorce-gap/480333/.

[41] David W. Purcell, et al, “Estimarea populaţiei bărbăteşti care întreține relații sexuale cu bărbaţii în Statele Unite pentru obţinerea
ratelor de HIV şi a sifilisului“, The Open AIDS Journal 6 (2012): 98-107.

[42] R. S. Hogg, et al., “Modelarea impactului bolii HIV asupra mortalităţii la bărbaţii homosexuali“, Journal of Epidemiology 26 nr.3
(iunie 1997): 657-61.

[43] Națiunile Unite, „Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale asupra Populației și Dezvoltării”, „Programul de Acțiune al
Conferinței Internaționale asupra Populației și Dezvoltării (CIPD)” din Cairo, Egipt (New York: Națiunile Unite, 1995), 59,
https://www.un.org/en/development/desa/population/events/pdf/expert/27/SupportingDocuments/A_CONF.171_13_Rev.1.pdf.

[44] Personalul vicepreşedintelui Comitetului Economic mixt, la cererea senatorului Mike Lee, “Dragostea, căsătoria şi cărucioarele
pentru copii: creşterea fertilității nedorite“, Proiectul Social capital nr. 3 3-17 (decembrie 2017),
https://www.lee.senate.gov/public/_cache/files/3a6e738b-305b-4553-b03b-3c71382f102c/love-marriage-and-the-baby-carriage.pdf

[45] Robert Rector, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“, Heritage Foundation Report (17 noiembrie 2014).
https://www.heritage.org/welfare/report/how-welfare-undermines-marriage-and-what-do-about-it

[46] Schlafly, “Cine a ucis familia americană?” (Washington, DC: Cărțile WND, 2014), cap. 1.

[47] Ron Haskins, “Trei reguli simple pe care adolescenţii săraci trebuie să le urmeze ca să se alăture clasei mijlocii”, Brookings
Institution, (13 martie 2013). https://www.brookings.edu/opinions/three-simple-rules-poor-teens-should-follow-to-join-the-middle-class/

[48] Rectorul, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“.

[49] Mark Regnerus, “Sexul ieftin şi declinul căsătoriei“, The Wall Street Journal (29 septembrie 2017),
https://www.wsj.com/articles/cheap-sex-and-the-decline-of-marriage-1506690454

[50] 杨美玲, “Guniang ye neng xuehui sha zhu” 姑娘也能学会杀猪,Yang Meiling, “Şi fetele pot să sacrifice porci“, Daily People, (1
octombrie 1966).

[51] Yu Luowen, 遇罗文, Wo jia: wo de gege Yu Luoke 我家:我的哥哥遇罗克 “Familia mea: Fratele meu Yu Luoke”, (Beijing: Editura
Chineză Mondială, Co., Ltd, 2016).

[52] Ye Zhou, 葉舟, “Ye Yuqin de zuihou shinian” 葉以群的最後十年 “Ultima Decadă a lui Ye Yiqun“, Wenhui Lunar nr. 12 (1989).

[53] Pang Xianzhi 逄先知 și Jin Chongji 金冲及, “Biografia lui Mao Zedong” (1949-1976), 毛泽东传(1949–1976) [Biografia lui Mao
Zedong (1949-1976)] Press Central Literary Press, (Beijing 2003).
Ideologia comunistă nu a dispărut în istorie odată cu terminarea Războiului Rece; înaintea și după căderea regimurilor comuniste din
Europa de Est, subversiunea a răspândit ideile marxiste în întreaga lume liberă, iar mișcările de orientare stângistă s-au impus în multe
guverne alese în mod democratic.

La suprafață, lumea liberă pare să fi înțeles pagubele provocate de comunism. Cu toate acestea, în cei 170 de ani de la publicarea
Manifestului Comunist, guvernele din întreaga lume au fost influențate în mod deschis sau pe ascuns de teoria marxistă.

Majoritatea oamenilor asociază politicile comuniste doar cu țările aflate sub conducerea partidelor comuniste, sau cu locurile în care
doctrinele economice marxiste sunt urmate în mod deschis. Dar în realitate, stânga occidentală urmează aceeași filozofie de bază
întruchipată de regimurile comuniste „tradiționale” din Est. În anumite aspecte, lumea liberă chiar a depășit statele comuniste auto-
declarate, atunci când vine vorba de punerea în practică a cauzei stângii.

Chiar dacă America s-a confruntat cu amenințarea sovietică în timpul Războiului Rece, formele comunismului și-au croit drum în aproape
toate aspectele societății occidentale sub masca liberalismului, progresismului și socialismului. Aripa stângă are o poziție puternică în
peisajul politic al SUA și este dominantă în multe țări din Europa. Astfel, fără a aduce lumea occidentală sub controlul său politic evident
prin război sau revoluție violentă, spectrul comunist a cooptat guvernele națiunilor occidentale alimentând tulburările sociale, subminând
moralitatea tradițională și promovând politicile socialiste. Scopul său este acela de a aduce Occidentul pe o cale demonică, aducând în
acest fel distrugerea omenirii.

Statele Unite au fost și rămân un puternic bastion al libertății și al anticomunismului. Dat fiind rolul vital pe care SUA îl joacă pe scena
mondială, este crucial să acordăm o atenție deosebită influenței comunismului în politica americană și în guvernul american.

1. Comunismul: politica de distrugere a umanității

De mii de ani, principala instituție a puterii politice a fost monarhia, care își primește autoritatea de la Divin. Cerul l-a înzestrat pe
conducător cu dreptul divin al regilor. Împărații și regii îndeplineau rolul sacru de intermediari între oameni și Divin.

În zilele noastre, multe națiuni practică democrația. De fapt, democrația nu este o guvernare directă a poporului, ci mai degrabă guvernarea
reprezentanților aleși de către popor. Alegerea unui președinte este o procedură democratică. Odată ajuns în funcție, președintele se bucură
de puteri lărgite asupra politicii, economiei, armatei, relațiilor internaționale etc.

De la Declarația de Independență din 1776 și de la redactarea Constituției Statelor Unite în decada care a urmat, democrația a fost asociată
cu libertatea, prosperitatea și cu drepturile individuale. Dar piatra de temelie a stabilității sociale și a armoniei, precum și drepturile omului
și libertatea constituie valorile morale ale unei societăți. Democrația de una singură nu poate garanta că vor fi aleși oamenii buni. Pe măsură
ce standardul moral general al societății scade, candidații care câștigă pot fi cei care se specializează în retorica goală sau inflamatorie și
sunt predispuși la nepotism. Deteriorarea unei societăți democratice este imensă, atunci când nu se prevăd dispoziții pentru menținerea
standardelor morale stabilite de Divin. Avantajele reprezentării electorale dispar și sunt incluse în politica mafiotă, care aruncă societatea
în haos și în fragmentare.

a. Convergenţa dintre politică şi religie în regimurile comuniste

Ideologia comunistă funcționează ca aceea a unui cult. Îi forțează pe adepții săi să-i accepte filozofia malignă a luptei, să se supună
programelor sale politice și să-și trădeze propria conștiință în îndeplinirea directivelor mișcării revoluționare sau ale partidului. Regimurile
comuniste persecută religia și spiritualitatea cu cele mai crude metode, astfel încât să distrugă Divinul și să înlocuiască credința tradițională
cu propria sa religie ateistă.

Regimurile comuniste din Est, în special cel al Partidului Comunist Chinez (PCC), sunt adesea descrise în mod eronat ca fiind o formă
modernă de despotism antic. Mulți consideră că PCC a continuat sistemul imperial. Însă, monarhii tradiționali chinezi nu au pretins că
definesc valorile morale. În schimb, ei au acţionat în limitele standardelor morale stabilite de Divinitate sau de Cer. Pe de altă parte, PCC
monopolizează însuşi conceptul de moralitate. Indiferent câte lucruri rele face, PCC încă pretinde că este “mare, glorios şi corect”.

Moralitatea este stabilită de Divin, nu de om. Standardele Binelui şi Răului provin din porunca divină, nu din pretenţiile ideologice ale
vreunui partid politic. Monopolizarea dreptului de a defini moralitatea conduce în mod inevitabil la amestecarea bisericii şi a statului, care,
în cazul PCC și ale altor partide comuniste, se manifestă prin trăsăturile tipice ale unui cult malefic.

Partidul comunist îl consideră pe Marx ca pe “Dumnezeul” său spiritual şi marxismul ca adevăr universal. Promisiunea comunismului de
“paradis pe pământ” îi atrage pe adepţi să-și dea viața pentru el. Caracteristicile de cult includ, dar nu se limitează la următoarele: fabricarea
doctrinelor, eliminarea opoziţiei, venerarea conducătorului, se consideră singura sursă a dreptății, utilizează spălărea forţată a creierului și
controlul minţii, o formă de organizare strictă la care cineva poate adera dar pe care nu o va putea părăsi niciodată, promovează violenţa
şi vărsarea de sânge și încurajează martiriul pentru cauza religioasă.

Liderii comuniști precum Vladimir Lenin, Iosif Stalin, Mao Zedong și Kim Il Sung au avut cu toții propriul cult al personalității. Aceștia
erau „pontifii” cultului comunist din țările lor, având o autoritate neîndoielnică de a determina binele și răul. Fie că ucideau sau mințeau,
ei aveau întotdeauna dreptate, ceea ce a fost justificat de explicații că erau motivați de un scop mai înalt sau că aveau planuri pe termen
lung. Cetățenii acestor țări au fost obligați să-și abandoneze propriile înțelegeri ale binelui moral. Faptul că au fost forţaţi să mintă sau să
facă rău la comanda partidului a adus oamenilor traume psihologice şi spirituale.

Religiile tradiţionale ortodoxe îi învaţă pe oameni să fie buni, dar cultul comunismului, construit pe ură, se îndreaptă exact spre poziţia
opusă. Deşi partidul comunist a vorbit şi despre dragoste, “dragostea” pe care o susţine este bazată pe ură. De exemplu, proletarii sunt
capabili de prietenie de clasă, deoarece se confruntă cu un duşman comun: capitaliştii. În China modernă, modul de manifestare a
patriotismului (literal în limba în chineză „dragoste față de țară”) este să urăști America, să urăști Franţa, să urăști Japonia, să urăști Coreea,
să urăști Taiwanul şi să urăști chinezii din străinătate care critică PCC.

b. Caracterul religios al liberalismului şi progresismului

Liberalismul şi progresismul au devenit, acum, standardul “corectitudinii politice” în Occident şi, de fapt, s-a ajuns până în punctul de a
deveni o religie laică. Cei din stânga occidentală au folosit etichete diferite de-a lungul istoriei, uneori numindu-se „liberali” și uneori
numindu-se „progresiști”. Susţinătorii liberalismului şi progresismului săi sprijină “progresul” ca un bun moral absolut şi atacă orice
opinie diferită, ca fiind erezie. Similar cu comunismul, ateismul, evoluţia şi ştiinţa, liberalismul şi progresismul înlocuiesc credinţa în
Dumnezeu cu raţiunea umanistă şi efectiv privesc omul ca pe o Divinitate. Aceştia împărtăşesc aceiaşi duşmani cu comuniştii şi dau vina
pe problemele sociale, pe nedreptăţile sau defectele percepute în sistemul capitalist, pe care intenţionează să îl submineze sau să-l răstoarne.
Metodele liberalilor și progresiștilor radicali sunt similare cu cele ale revoluționarilor comuniști. Ei cred despre cauza lor că este atât de
importantă încât nu există niciun mijloc interzis prin care să o realizeze.

Caracteristicile cvasi-religioase ale liberalismului şi progresismului sunt inseparabile de teoriile care le-au dat naștere. Progresele științifice
rapide din secolul al XVIII-lea au întărit foarte mult încrederea omenirii în propria sa capacitate și au alimentat tendința intelectuală
progresistă. Filosoful francez Marquis de Condorcet, un pionier al gândirii progresiste, a declarat, în lucrarea sa “Schiţă pentru o imagine
istorică a progresului minţii umane“, că raţiunea conduce oamenii spre calea fericirii, a moralităţii sau a bunătăţii. După aceasta,
progresismul a devenit mai agresiv şi a început să împingă rațiunea pe altarul venerării.

Gândirea progresistă ne permite să privim rațiunea, conștiința și Creatorul ca fiind separate, promovând ideea că omul nu are nevoie de
mântuirea Creatorului și îşi poate folosi raţiunea şi conştiinţa proprie pentru a scăpa de lăcomie, frică, gelozie şi altele asemenea. Potrivit
acestui concept omul poate să construiască paradisul pe pământ şi să se îndepărteze de Divin. Aroganţa progresismului este expusă într-o
declaraţie a politicianului şi criticului de artă francez din secolul al XIX-lea, Jules-Antoine Castagnary: “Pe lângă grădina divină din care
am fost expulzat, voi ridica un nou Eden. […] La intrarea lui, voi înălţa Progresul […] şi îi voi pune în mână o sabie în flacări şi el îi va
spune lui Dumnezeu: “Nu vei intra aici”. [1]

Odată ce au astfel de gânduri, oamenii vor avea iluzia că pot controla destinul omenirii şi că îşi pot ghida viitorul – adică omenirea poate
să joace rolul lui Dumnezeu – să creeze utopia “paradisului pe pământ”, ceea ce este, în esenţă, ideea comunismului. Lupta pentru realizarea
acestui așa-zis paradis a provocat un potop de sânge și dezastre.

c. Liberalismul şi progresismul contemporan: variante ale comunismului

Răzvrătirea împotriva liberalismului clasic

Liberalismul clasic, care derivă din filosofia drepturilor individuale naturale, a susţinut restricţii constituţionale asupra puterii regalităţii
sau guvernării pentru a proteja libertatea individuală. Drepturile și demnitatea individuale sunt dăruite de Divin, în timp ce guvernul este
construit de cetăţeni şi are datoria expresă de a-şi proteja poporul. Separarea bisericii şi a statului a fost stabilită pentru a împiedica guvernul
să interfereze cu libertatea de gândire şi credinţele cetăţenilor.

Liberalismul contemporan nu este altceva decât trădarea liberalismului clasic în numele „libertății” ca urmare a infiltrării comuniste. Pe
de o parte, accentuează individualismul absolut, adică indulgența extremă a dorințelor și ignorarea moralității. Pe de altă parte, subliniază
egalitatea de rezultat în locul egalității de șanse.

De exemplu, atunci când se discută despre distribuţia bogăţiei, liberalii moderni se concentrează doar pe nevoile beneficiarilor, mai degrabă
decât pe drepturile contribuabililor. Când vine vorba de politici menite să abordeze discriminarea, aceștia se concentrează doar asupra
celor care au fost nedreptăţiţi din punct de vedere istoric, ignorând persoanele care devin, în prezent, victime în temeiul acestor politici. În
justiție, ei obstrucționează necesitatea de a pedepsi criminalii, aparent, pentru scopul de a-l proteja pe cel nevinovat de condamnări nedrepte
sau de a-i proteja pe cel defavorizați, care sunt probabil victime ale opresiunii. În educaţie, ei ignoră potenţialul elevilor talentaţi, cu
pretextul de a-i sprijini şi ajuta pe cei cu nivel scăzut de performanţă şi pe cei din familiile defavorizate. Ei folosesc scuza “libertăţii de
exprimare” pentru a ridica restricţiile privind publicarea conţinutului obscen sau a materialelor pornografice.

Obiectivul liberalismului contemporan a evoluat în tăcere de la promovarea libertății la promovarea egalității. Cu toate acestea, nu este
dispus să fie numit „egalitarism”, deoarece acest lucru ar face imediat ca acesta să fie o formă de comunism.

John Locke, cunoscut ca tatăl liberalismului, și-a exprimat opiniile cu privire la toleranța religioasă și separarea bisericii de stat în „O
scrisoare referitoare la toleranță”. Principalul aspect al toleranței, așa cum a conceput-o Locke, este că statul, care deține puterea
coercitivă, trebuie să respecte și să tolereze convingerile personale ale individului. Indiferent dacă credința cuiva în calea către Cer este
corectă sau greșită este o chestiune care trebuie lăsată judecății divine. Sufletul cuiva ar trebui să fie sub controlul propriu; statul nu ar
trebui să-și folosească puterea pentru a impune credința sau necredința.

Toleranța pe care o susține liberalismul clasic este într-adevăr o virtute care merită promovată, dar comunismul și-a însușit „toleranța” ca
o cale spre corupția morală. Liberalismul contemporan neglijează scopul real al toleranței, transformându-l în absența judecății. El a
dezvoltat conceptul politic de “fără judecăți de valoare”, care în realitate înseamnă pierderea reperelor morale şi confundarea binelui cu
răul şi a virtuții cu răul. Aceasta este de fapt o negare şi subminare a valorilor universale. Foloseşte o expresie atrăgătoare pentru a deschide
porţile pentru un atac violent al conceptelor demonice promovând anti-moralitarea şi anti-tradiţia sub masca libertăţii.

De exemplu, acum toleranța este adesea considerată a fi apărarea disproporționată a mișcării LGBT, o manifestare tipică a conceptului
“fără judecăți de valoare”. Oricine se pronunță împotriva promovării stilului de viață LGBT riscă să fie atacat sub pretextul salvgardării
libertății și egalității individuale și că luptă pentru discriminarea unui grup minoritar.
Esenţa Progresismului: Relativismul moral

Gândirea progresistă contemporană este aplicarea directă a teoriei evoluţiei lui Darwin în domeniul social, a cărei consecinţă este deviaţia
continuă şi pervertirea moralităţii tradiţionale în numele “progresului”.

Ghidat de valorile tradiţionale ale umanităţii, este normal să ne folosim inteligenţa pentru a ne îmbunătăţi condiţiile de viaţă, pentru a
creşte bogăţia şi pentru a atinge noi culmi ale culturii. În “era progresistă” a istoriei americane, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la
începutul secolului al XX-lea, reformele guvernamentale au corectat diferite practici corupte care au apărut în procesul de dezvoltare
economică şi socială. Dar, după ce comuniştii s-au infiltrat în Statele Unite, ei au deturnat termenii “progres” şi “progresism” şi i-au infuzat
cu ideologia lor dăunătoare. Era logic ca comunismul să fi deturnat progresismul, deși majoritatea oamenilor nu știau acest lucru.
Progresismul modern contemporan este aplicarea directă a teoriei evoluției lui Darwin în științele sociale, rezultatul fiind devierea continuă
și pervertirea moralității tradiționale în numele „progresului”. Chiar în zilele noastre, comunismul își continuă înșelăciunea în mod deschis,
sub bannerul progresist.

În timpul revoluţiei progresiste, ateii au privit moralitatea tradiţională ca pe un obstacol în calea progresului şi au cerut o reevaluare a
tuturor standardelor morale. Ei au negat existenţa unor standarde morale absolute şi au folosit societatea, cultura, istoria şi condiţiile actuale
pentru a-şi stabili propriul sistem de moralitate relativă.

Relativismul moral este un aspect central al ideologiei marxiste. Acesta susține că orice se conformează intereselor proletariatului (clasa
conducătoare marxistă, în esență) este moral, în timp ce orice nu se conformează este imoral. Morala nu este folosită pentru a restricționa
acțiunile proletariatului, ci este folosită ca o armă a dictaturii proletariatului împotriva duşmanilor săi. În tandem cu mișcarea progresistă,
acest relativism moral a dobândit influență în politică, educație, cultură și în alte aspecte ale societății occidentale.

Nu este greșit ca oamenii să caute fericirea și progresul, dar atunci anumite „-isme” încep să suplinească valorile și credințele morale, ele
acționează ca unelte prin care spectrul comunist conduce oamenii către degenerare și distrugere.

2. Aducerea guvernului sub controlul stângii

În Manifestul Comunist, Marx și Engels au enumerat zece măsuri, prin care să distrugă schimburile echitabile și drepturile individuale, pe
care ei numesc capitalism. Multe dintre aceste măsuri au fost deja implementate pentru a muta progresiv Statele Unite și alte țări către
stânga și în cele din urmă a institui controlul politic comunist, precum implementarea „unui impozit pe profit puternic progresiv sau gradat”
și „centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv”. La suprafață,
comuniștii par că susțin unele lucruri pozitive, precum abolirea muncii prestate de minori în fabrici și crearea unui sistem de învățământ
public gratuit; cu toate acestea, scopul lor nu este de asigura prosperitatea națiunii, ci mai degrabă de a acapara și menține puterea politică.
Marx și Engels au scris:

“Primul pas în revoluţie al clasei muncitoare este acela de a ridica proletariatul în poziţia de clasă conducătoare pentru a câştiga bătălia
democraţiei.

Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei; pentru a centraliza toate instrumentele de
producţie în mâinile statului, adică a proletariatului organizat ca și clasă conducătoare; şi pentru a crește cât mai rapid posibil forţele
productive totale.

Bineînţeles că, la început, acest lucru nu poate fi realizat decât prin intervenţii despotice asupra drepturilor de proprietate şi asupra
condiţiilor producţiei burgheze; prin măsuri care, prin urmare, par a fi insuficiente şi nesustenabile din punct de vedere economic, dar
care, în cursul mişcării se depăşesc pe ele însele, necesită intervenţii suplimentare asupra vechii ordini sociale şi sunt inevitabile ca mijloc
de a revoluţiona integral modul de producţie. [2]

În America, stânga a petrecut zeci de ani conducând „bătălia pentru democrație” marxistă pentru a controla pârghiile puterii și pentru a
introduce socialismul. Astfel, deși influențele comuniste evidente în Statele Unite au fost relativ puține în secolul al XX-lea, situația s-a
schimbat de atunci drastic.

În alegerile din anii 2016 și 2020 din Statele Unite, un candidat ce s-a declarat socialist s-a apropiat de președinția americană. Socialismul,
care în vocabularul comunist reprezintă „stadiul primar” al comunismului, a fost odată privit cu dispreț de majoritatea americanilor.
Candidatul însuși a spus, că el crede că există o mulțime de oameni, care devin foarte nervoși atunci când aud cuvântul „socialist”.

Dar sondajele efectuate de-a lungul anilor 2010 arată, că aproximativ jumătate dintre cei născuți în generația de la schimbarea mileniului
(între anii 1980 și 1996) au o viziune pozitivă despre socialism. Un sondaj Gallup din 2018 arată că 57% dintre democrați au spus că ei au
o viziune pozitivă față de socialism. [3] Aceasta continuă tendința sondajului realizat în 2011 de către Pew Research Center, care a arătat
că 49% dintre adulții americani sub vârsta de 30 de ani văd socialismul ca fiind pozitiv, în timp ce 46% au avut o viziune pozitivă asupra
capitalismului. [4]

Fanteziile pe care mulţi din Occident le au în privinţa socialismului reflectă astăzi experiențele a nenumărați tineri ușor de impresionat
care au îmbrățișat comunismul în secolul trecut în Uniunea Sovietică, China și în alte părți. Tânăra generaţie nu are o înţelegere profundă
a istoriei, a culturii şi a tradiţiilor proprii. Rezistenţa lor faţă de socialism – care pentru ei pare blând şi uman – este inexistentă. Marea
amăgire comunistă a secolului al XX-lea pare să se repete în secolul XXI.

Axioma lui Marx “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” este destul de eficientă pentru a înşela tinerii care îşi imaginează o
viaţă de asistenţă socială generoasă așa cum se vede în diferite părți ale Europei. Cu toate acestea, sistemele de asistență socială ale acestor
țări au cauzat multe probleme sociale. După cum a notat economistul Milton Friedman, “O societate care pune egalitatea înaintea libertăţii
nu va obţine nici una, nici cealaltă. O societate care pune libertatea înaintea egalităţii va obţine, ca produs secundar fericit, atât o libertate
mai mare, cât și o egalitate mai mare”. [5]

Prin socialismul cu asistenţă socială crescută se promovează extinderea continuă a guvernării, iar oamenii îşi folosesc buletinele de vot
pentru a renunţa la libertate. Este un pas important în planurile spectrului de a înrobi omenirea. Odată ce toate naţiunile, sau majoritate,
fac tranziţia spre socialism, este nevoie doar de câțiva pași simpli pentru a înlocui democrația cu totalitarismul. Odată ce “stadiul socialist
primar” este finalizat, liderii politici vor implementa imediat comunismul. Proprietatea privată şi procesul democratic vor fi abolite.
Sistemul de asistenţă socială al statului se va metamorfoza într-un jug al tiraniei.

Pentru a intra în mainstream-ul politic, comunismul trebuie să se infiltreze într-unul sau în ambele partide majore şi să le folosească pentru
a prelua controlul asupra voturilor din Congres. Între timp, candidaţii săi trebuie să preia funcţii cheie în guvern şi în instanţe judecătoreşti.
Gradul în care comunismul a subminat politica americană este destul de sever. Pentru a-și asigura un bloc electoral stabil, partidele de
stânga din SUA au amplificat animozitatea dintre grupurile cu venituri mici şi cele cu venituri ridicate, atrăgând în același timp un număr
din ce în ce mai mare de imigranţi şi grupuri “vulnerabile”, precum comunitatea LGBT, femeile, minorităţile etc.

Un miliardar, susținător de lungă durată al mişcărilor de stânga, a finanţat puternic candidaţii de stânga pentru a candida la președinția
Statelor Unite şi la alte poziţii importante din toată țara. Printre persoanele cheie din această categorie se numără secretarii de stat, care în
multe state sunt responsabili cu chestiunile legate de alegeri şi joacă un rol esenţial în soluţionarea litigiilor electorale. Miliardarul a oferit
un mare sprijin financiar campaniilor electorale ale celor care au candidat pentru acestea. [6]

Chiar şi atunci când imigranţii ilegali au săvârşit crime pe teritoriul Statelor Unite, autorităţile de stânga au închis ochii şi au creat sanctuare
pentru a-i proteja de forțele de ordine. În plus, partidele de stânga au luptat pentru drepturile de vot ale imigranţilor ilegali. Desigur, motivul
nu este neapărat pentru a favoriza imigranţii ilegali sau populaţia, ci pentru a obţine mai multe voturi pentru stânga. Pe 12 septembrie 2017,
un oraș din apropierea Washington, DC, a adoptat un proiect de lege pentru a acorda cetățenilor dreptul de vot la alegerile locale, inclusiv
deţinătorilor de carte verde (viză de ședere permanentă a Statelor Unite – n.trad.), rezidenților temporari cu vize de student și de muncă și
chiar celor fără nicio documentație privind statutul legal de imigrație. Proiectul a atras pe larg atenţia presei datorită efectelor sale potenţiale
asupra sistemului electoral din alte părţi ale ţării. [7]

Administrația celui de-al 44-lea președinte al Statelor Unite a fost puternic infiltrată de comunişti şi socialişti. Multe grupuri care au
susținut acel președinte aveau legături clare cu organizațiile socialiste. Președintele însuși a acordat amnistie pentru circa un milion de
imigranți ilegali printr-un ordin executiv, după ce legislația privind amnistierea acestora nu a reușit să treacă de Congres. Acest fost
preşedinte este discipol al neomarxistului Saul Alinsky. După ce a preluat mandatul el a numit consilieri din grupurile de extremă stânga
și a introdus un sistem universal de îngrijire a sănătății care i-a amendat pe cei care au refuzat să se înscrie în acesta. El a promovat
obiectivele stângii prin încetarea aplicării legilor federale împotriva marijuanei, sprijinind legalizarea căsătoriei homosexuale, permițând
transsexualilor să intre în armată etc. În 2016, administrația sa a emis o directivă către școlile publice prin care se permitea studenților care
se identifică ca transsexuali să intre în toalete în funcție de genul ales, indiferent de sexul lor fizic – cu alte cuvinte, băieții și bărbații ar
putea intra în toaletele fetelor, pur și simplu identificându-se ca femeie și vice-versa. Școlilor li s-a spus că dacă vor refuza să pună în
aplicare proiectul de lege, vor pierde finanţarea acordată de guvernul federal. Drept răspuns, o coaliție formată din 13 state a dat în judecată
guvernul federal, argumentând că directiva este neconstituțională.

3. Ura și lupta: cursul invariabil al politicii comuniste

Lupta şi ura stau la baza politicii comuniste. Instigând oamenii la ură şi divizare, comunismul corupe moralitatea umană pentru a uzurpa
puterea politică şi pentru a-şi instaura dictatura. Incitarea oamenilor unul împotriva altuia este principalul mijloc prin care face acest lucru.

În 1926, Mao a scris în articolul său „Analiza claselor în societatea chineză”: “Cine sunt duşmanii noştri? Cine sunt prietenii noştri?
Aceasta este o chestiune de primă importanță pentru revoluție”. Partidul comunist creează, în mod arbitrar, concepte de clasă care nu
existau anterior şi apoi incită aceste grupuri divizate arbitrar să lupte unul împotriva celuilalt. Aceasta este o armă magică pe care
comuniștii o folosesc pentru a ajunge la putere. [8] Pentru a-şi promova cauza, partidul comunist selectează şi exagerează anumite probleme
care decurg din declinul valorilor morale. Apoi susţine că principala cauză a acestor probleme nu este slăbiciunea morală, ci mai degrabă
structura societăţii. Partidul desemnează anumite clase ca “opresoare” şi promovează lupta maselor împotriva acestor clase ca soluţie la
problemele societăţii.

Ura şi lupta politicii comuniste nu se limitează la antagonismul dintre muncitori şi capitalişti. Liderul comunist cubanez Fidel Castro a
declarat că inamicul poporului cubanez a fost corupţia fostului președinte Fulgencio Batista şi a susţinătorilor lui şi că presupusa opresiune
exercitată de marii proprietari de plantaţii este sursa inegalităţii şi nedreptăţii. Partidul comunist promite că prin răsturnarea așa-numiților
opresori se poate crea o utopie egalitară. Castro și colegii săi revoluționari au preluat Cuba folosind această promisiune.

În China, inovaţia lui Mao Zedong a fost să promită ţăranilor că vor fi proprietarii pământurilor pe care munceau, muncitorilor că vor fi
proprietarii fabricilor lor, iar intelectualilor libertatea, pacea şi democraţia. Această promisiune a învrăjbit ţăranii împotriva proprietarilor,
muncitorii împotriva capitaliştilor şi intelectualii împotriva guvernului, permiţând Partidului Comunist Chinez să confişte puterea.

În Algeria, liderul comunist Ahmed Ben Bella a provocat ură între diferite religii şi grupuri etnice: musulmanii împotriva creştinilor şi
arabii împotriva francezilor. Aceasta a devenit rampa de lansare a lui Ben Bella spre conducerea comunistă.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite au construit ţara pe baza principiilor prezentate în Constituția americană. Familia, biserica şi comunitatea
au format legături puternice în întreaga societate americană, care a devenit tot mai prosperă în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
Succesul Visului American a slăbit conceptele de luptă de clasă şi a făcut dificilă plăsmuirea luptei de clasă în Statele Unite.

Dar comunismului foloseşte orice oportunitate pe care o poate avea pentru a semăna diviziunea. Folosind sindicatele, el a amplificat
conflictele dintre angajaţi şi angajatori. Folosește divizări rasiale pentru a asmuți lupta dintre diferite grupuri. Promovează mișcarea pentru
drepturile femeilor pentru a încuraja lupta împotriva structurii sociale tradiționale. Creează diviziuni în jurul orientării sexuale, folosind
mișcarea LGBT. El divizează credincioşii diferitelor religii şi foloseşte “diversitatea culturală” pentru a contesta cultura şi patrimoniul
tradiţional occidental. El divizează cetăţenii de diferite naţionalităţi prin promovarea “drepturilor” imigranţilor ilegali şi prin crearea
conflictelor între străini şi cetăţeni. Încurajează imigranții şi publicul larg împotriva celor însărcinați cu aplicarea legii.

Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai atomizată, un singur pas greșit poate declanşa o luptă. Semințele urii au fost plantate în
inimile maselor largi şi tocmai acesta este scopul sinistru al comunismului. Lenin este citat pe scară largă spunând: „Putem și trebuie să
scriem într-o limbă care seamănă în rândul maselor ură, repulsie, dispreț și altele asemenea împotriva celor care nu sunt de acord cu noi”.
[9] Tacticile politice folosite în Occident folosesc tot felul de probleme de „justiție socială” pentru a incita la ură și pentru a intensifica
conflictele sociale.

În 1931, în cazul Băieţilor din Scottsboro, nouă băieţi negri au fost acuzaţi că au violat două femei albe, declanşând o discordie rasială
gravă în toată ţara. Partidul Comunist al SUA (PCSUA) a trecut la acţiune folosind incidentul pentru a atrage mai mulți adepți noi, printre
care s-a numărat și Frank Marshall Davis, viitorul mentor al celui de-al 44-lea preşedinte. Scopul comuniştilor americani în cazul Băieţilor
din Scottsboro nu a fost doar acela de a-şi crește numărul membrilor de partid din rândul populaţiei de culoare şi al activiştilor progresişti
pentru “justiţie socială”, ci de a denunța America ca fiind o ţară plină de inegalități şi discriminare rasială. Susţinând că aceste condiţii
erau predominante în întreaga ţară, ei au promovat comunismul şi ideologia de stânga ca fiind singurul mijloc de eliberare a americanilor
de acest sistem presupus patologic şi rău.

În 1935, au izbucnit revolte în comunităţile de culoare din Harlem, New York, după ce s-a zvonit că un adolescent de culoare a fost bătut
până la moarte după ce a fost prins furând. (În realitate, adolescentul din Puerto Rico a mușcat un vânzător dar el a fost complet nevătămat).
Partidul Comunist din SUA (PCUSA) a valorificat șansa de a organiza proteste, potrivit lui Leonard Patterson, un fost membru al partidului
care a jucat un rol în incident. Patterson a descris modul în care comuniştii au fost special instruiţi în tactici leniniste cu privire la modul
de instigare şi de inflamare a conflictelor. Ei au învăţat cum să transforme protestele în revolte violente şi în lupte de stradă şi cum să
creeze, în mod deliberat, conflicte acolo unde nu existau. [10]

În America contemporană, grupurile comuniste au fost implicate în fiecare conflict social sau revoltă pe scară largă. În 1991, media a
difuzat pe scară largă imagini, care arătau cum Rodney King, un negru rezident în Los Angeles, era bătut de ofiţeri de poliţie albi după o
urmărire de mare viteză. În clipul vizionat pe scară largă au fost decupate primele 15 secunde de filmare, care-l prezentau pe King, un
infractor eliberat condiționat, care se împotrivea arestării și se comporta beligerant, deși însoțitorii din vehicul se conformaseră ordinelor
poliției. Cei patru ofițeri implicați în incident au fost achitați în cele din urmă de acuzații penale. După verdict, o mulțime de protestatari
din fața sediului Departamentului de Poliție din Los Angeles era pe cale să se disperseze, când deodată ceva i-a determinat brusc să se
revolte. Cineva lovise spatele unei mașini aflată în trecere cu un panou metalic, iar protestul a degenerat rapid în violență care s-a soldat
cu incendieri, spargeri și jaf. [11]

Întrebat despre participarea comuniştilor la incident, şeriful Sherman Block din Los Angeles a declarat că nu există nicio îndoială că
Partidul Comunist Revoluționar (RCP) nu a fost implicat în revolte, jafuri și incendii. În timpul evenimentelor, pliante răspândite de diferite
grupuri comuniste, precum Partidul Comunist Revoluţionar, Partidul Muncitorilor Socialişti, Partidul Muncii Progresist (PMP) şi Partidul
Comunist al SUA puteau fi găsite pe străzi şi în campusurile universitare. Pe un pliant distribuit de PMP se putea citi: “Răzbunare pentru
verdictul în cazul King! … Toți polițiștii rasiști trebuie să plătească! Întoarceţi armele! Soldaţi uniţi-vă cu muncitorii! … “Potrivit unui
ofiţer de poliţie din cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles, oamenii dădeau deja pliante pe stradă înainte de anunţarea
verdictului. [12]

Oricât de multe sunt organizaţiile care încurajează revoltele şi violenţa în societatea occidentală de astăzi și care se pot autodenumi,
“Indivizibili”, “Antifascişti”, “Stopați patriarhatul”, “Vieţile negrilor contează” sau “Refuzaţi fascismul”, ele sunt toate comuniste sau
susţinătoare ale ideilor comuniste. Grupul violent “Antifa” este alcătuit din oameni cu diverse înclinaţii comuniste, precum anarhişti,
socialişti, liberali, social-democraţi şi alţii. “Refuzaţi fascismul” este de fapt un grup radical fondat din oameni cu viziuni de stânga
incluzându-i pe aceia din Partidul Comunist Revoluţionar din SUA. Grupul s-a aflat în spatele multor proteste pe scară largă care vizau
răsturnarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din 2016.

Sub masca libertăţii de exprimare, aceste grupuri lucrează neobosit pentru a provoca tot felul de conflicte în societatea occidentală. Pentru
a înţelege obiectivul lor real, trebuie doar să aruncăm o privire asupra directivei din 1943 a Partidului Comunist al SUA trimisă membrilor
săi:

Când anumiți obstrucționiști (ai comunismului) devin prea iritanţi, etichetaţi-i, după acumulări adecvate, ca fiind fascişti sau nazişti sau
antisemiţi și folosiți prestigiul organizațiilor antifasciste și al organizațiilor care promovează toleranța pentru a-i discredita. În mintea
publicului, asociați-i constant pe cei care ni se opun cu acele nume care deja miros rău. Această asociere, după o repetare suficientă, va
deveni “realitate” în mintea publicului. Membrii și organizațiile frontale trebuie să-i facă în mod constant de rușine, să-i discrediteze și
să-i degradeze pe criticii noștri.” [13]

*****

Referinţe

[1] Jules-Antoine Castagnary, Philosophie du Salon de 1857, așa cum este citat în Franklin L. Baumer, Modern European Thought:
Continuity and Change in Ideas, 1600–1950 (New York: Macmillan, 1977), 335.

[2] Karl Marx și Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist”, din lucrările selectate ale lui Marx & Engels, vol. 1, trad. Samuel
Moore, ed. Andy Blunden, Arhiva Marxistă pe Internet, accesată pe April 17, 2020,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch02.htm.
[3] Frank Newport, “Democrații mai pozitivi despre socialism decât capitaliștii,” Gallup, August 13, 2018,
https://news.gallup.com/poll/240725/democrats-positive-socialism-capitalism.aspx.

[4] “Schimbare minoră în răspunsul publicului la „Capitalism’ și ’Socialism’”, Centrul de Cercetare Pew, 28 decembrie, 2011,
https://www.people-press.org/2011/12/28/little-change-in-publics-response-to-capitalism-socialism.

[5] Milton Friedman, Rose D. Friedman, “Libertatea de a alege: o declaraţie personală” (Boston: Mariner Books, 1990), 148.

[6] Matthew Vadum, “Manevra electorală a lui Soros se prăbuşeşte: moartea proiectului Secretarului de Stat este o victorie pentru
conservatori“, revista Frontpage, 30 iulie 2012, https://www.frontpagemag.com/fpm/139026/soros-election-rigging-scheme-collapses-
matthew-vadum.

[7] Rachel Chason, “Non-cetăţenii pot vota acum în College Park, MD“, Washington Post, 13 septembrie 2017,
https://www.washingtonpost.com/local/md-politics/college-park-decides-to-allow-noncitizens-to-vote-in-local-
elections/2017/09/13/2b7adb4a-987b-11e7-87fc-c3f7ee4035c9_story.html?utm_term=.71671372768a.

[8] Mao Zedong, “Analiza claselor în societatea chineză“, Lucrări selecţionate ale lui Mao Zedong: Vol. I, Arhiva marxistă pe Internet,
accesată pe 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-1/index.htm.

[9] Bilveer Singh, Căutarea puterii politice: subversiune și militantism comunist în Singapore (Singapore: Marshall Cavendish
International [Asia] Pte Ltd, 2015).

[10] Leonard Patterson, “M-am instruit la Moscova pentru revoluţia neagră“, Biroul de presă al Societății Birch, YouTube video, postat
de Swamp Yankee, 20 august 2011, https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs.

[11] William F. Jasper, „Anarhie în Los Angeles: cine a ațâțat flăcările și de ce?” The New American, 15 iunie 1992,
https://www.thenewamerican.com/usnews/crime/item/15807-anarchy-in-los-angeles-who-fanned-the-flames-and-why

[12] Ibid.

[13] Congresul Statelor Unite, Comitetul ONU pe activități americane, Războiul sovietic total, „Misiunea istorică” a violenței și
înșelăciunii (Washington, DC: Biroul de Imprimerie guvernamentală al SUA, 1956).

4. Politică prin violenţă şi minciuni

În doctrina comunistă, niciun mijloc nu este considerat prea excesiv. Partidele comuniste proclamă, în mod public, că violenţa şi minciunile
sunt instrumentele lor pentru cucerirea şi conducerea lumii. De la prima apariţie a regimului comunist în Uniunea Sovietică până în prezent,
în decursul doar a unui secol, comunismul a provocat moartea a cel puțin 100 de milioane de oameni. Membrii Partidului Comunist au
răpit, torturat, ucis, distrus și mințit. Au folosit fiecare metodă extremă posibilă. Nivelul răutăţii lor este şocant. În plus, majoritatea
participanţilor nu au remușcări.

Minciunile inventate de comuniști variază ca mărime, atât în ţările comuniste, cât şi în Occident. Acestea variază de la minciuni relativ
mici, precum o farsă, știri false sau înscenări contra unui adversar politic, până la o serie de minciuni sistematice, la scară considerabilă,
prin operaţiuni complexe. De exemplu, PCC a înscenat incidentul de autoincendiere din Piaţa Tiananmen și a dat vina pe membrii practicii
spirituale Falun Gong – pentru a incita la ură împotriva acestei practici.

Sunt folosite și minciuni mari sau înșelăciuni mari, iar acest lucru este cel mai greu de gestionat deoarece minciunile mari sunt aproape
echivalente cu întreaga ideologie comunistă. Scara lor este atât de enormă, operaţiunile au atât de multe fațete, durata lor este atât de lungă
şi oamenii pe care îi afectează sunt atât de numeroși – incluzând și persoane care se dedică sincer cauzei — că adevărul situației este
pierdut. Spectrul comunist a inventat minciuna “marii unităţi” ca fiind scopul comunismului. Deoarece afirmaţia nu a putut fi infirmată,
cel puţin pe termen scurt, acest lucru a constituit înșelăciunea pe care s-a bazat întregul proiect comunist. Comuniștii susțin că ei creează
Raiul pe pământ, dar aceasta este cea mai mare minciună a lor, iar singurul rod al acestei minciuni este crearea iadului pe pământ.

Capitolul precedent a analizat modul în care comunismul a uzurpat noțiunea de progresism printr-o altă Mare Înșelăciune. În ultimele
decenii, comunismul a deturnat o serie de mișcări sociale şi a condus oamenii la haos şi revoluţii, despre care se va discuta în capitolele
ulterioare.

a. Cum folosește comunismul violenţa şi minciunile

Partidele comuniste încurajează conflictul de clasă – iar acest conflict este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Aşa cum se spune în Manifestul
Comunist: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi scopurile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin
răsturnarea forţată a tuturor condiţiilor sociale existente”. [14] Lenin a scris în “Statul şi Revoluţia”: “Am spus deja mai sus şi vom expune
mai pe larg mai târziu, că teoria lui Marx şi Engels despre inevitabilitatea unei revoluţii violente se referă la statul burghez. Acesta nu
poate fi înlocuit de statul proletar (dictatura proletariatului) prin procesul de “dispariție treptată”, ci ca o regulă generală, doar printr-o
revoluţie violentă”. [15]

În timpul procesului de acaparare a puterii — așa cum s-a văzut în timpul Comunei din Paris, a Revoluţiei Ruse sau a ascensiunii PCC —
partidele comuniste folosesc metode extrem de violente şi sângeroase. Indiferent dacă dușmanii lor sunt tineri sau bătrâni, sănătoși sau
neputincioși, partidele comuniste incendiază, jefuiesc şi ucid, manifestând o răutate care şochează sufletul. Crimele comise în regimurile
comuniste violente sunt atât de numeroase încât sunt aproape imposibil de numărat.

Cultul comunist foloseşte violenţa şi minciunile pentru a-şi menţine puterea. Minciunile sunt lubrifianţii pentru violenţă şi, de asemenea,
un mod de înrobire a oamenilor. Partidele comuniste sunt dispuse să promită orice, dar niciodată nu se gândesc să-și îndeplinească
promisiunile. Pentru a-şi satisface nevoile, ele îşi pot schimba poveştile după bunul plac, fără nicio linie morală şi fără niciun sentiment de
ruşine.

Mao Zedong, Ben Bella şi Fidel Castro au susținut că nu vor instaura niciodată regimuri totalitare. Dar, odată ce au pus mâna pe putere,
au instaurat imediat totalitarismul, efectuând epurări în cadrul partidului, precum și campanii de persecuție împotriva disidenților și a
cetățenilor obișnuiți.

În plus, manipularea lingvistică este una dintre principalele metode pe care cultul comunist le foloseşte pentru a înşela oamenii — adică
modificarea sensului cuvintelor şi chiar transformarea cuvintelor în contrariul lor. Pe măsură ce limbajul modificat este folosit în mod
repetat, înţelesurile sale distorsionate devin adânc înrădăcinate în mintea oamenilor. De exemplu, noțiunea de “Dumnezeu” este echivalată
cu “superstiţia”; “Tradiţia” este echivalată cu “înapoierea”, “prostia” şi “feudalismul”; “Societatea occidentală” este echivalată cu “forţe
ostile” sau “antichineze” iar”proletariatul” devine “stăpânul bunurilor de stat”. Deşi în comunism oamenii nu au putere, comuniştii afirmă
că “toată puterea aparţine poporului”. Semnalarea nedreptăţii este etichetată ca “incitare la subminarea puterii de stat”. Prin urmare, atunci
când vorbesc cu cei care au fost profund otrăviţi de cultul comunist, oamenii tind să constate că cele două părţi, adesea, nu au o bază
comună de comunicare, deoarece ei nici măcar nu pot fi de acord asupra semnificațiilor cuvintelor.

Cultul comunismului nu numai că spune minciuni în sine, ci creează şi un mediu care să facă ca întreaga populaţie să i se alăture în
minciună — inclusiv prin studiul politic forţat, prin declararea obligatorie a poziţiei politice şi prin examinarea politică. Aceasta este menită
să-i forţeze pe oameni să spună lucruri pe care nu le cred şi astfel să îi demoralizeze şi să le degradeze sentimentul de a putea deosebi
binele de rău. După ce oamenii devin conștienți de înșelăciunile comuniste, ei răspund cu propriile lor minciuni. Cultul comunist ştie că
oamenii îl mint, dar acest lucru este acceptabil, deoarece minciuna în sine face parte din joc. Comuniştii sunt în pericol atunci când oamenii
încep să spună adevărul.

Aplicarea unei culturi a falsităţii este un mijloc de degenerare morală conceput de comunişti. Această carte a menționat în repetate rânduri
că regimul comunist chinez nu doreşte numai să omoare corpul fizic, ci şi să genereze corupţie morală extremă. În acest sens, spectrul
comunist şi-a atins parţial obiectivul.

b. Instigarea la violenţă în Occident

Spectrul comunismului este compus din forța primitivă a urii, iar teoriile sale sunt infuzate cu ură. Promovează lupta de clasă şi atribuie
rădăcina oricărei probleme structurilor sociale tradiţionale. Vorbeşte despre bogaţi ce îi exploatează pe cei săraci pentru incitarea
resentimentelor şi urii faţă de cei bogaţi şi pentru a incita la revoluţie şi violenţă. Odată cu expansiunea mişcărilor comuniste, manipularea,
violenţa şi minciunile acestora au devenit obişnuite în Occident şi au umplut societatea cu ranchiună.

O societate cu o tendinţă mai accentuată către violenţă va deveni mai instabilă şi mai divizată. În societatea americană, unii politicieni și
agenți politici își atacă dușmanii prin mijloace lipsite de scrupule precum: înşelăciunea, atacurile personale şi altele. În prezent, diferențele
ireconciliabile dintre cele două partide majore le fac pe acestea să pară la fel de incompatibile ca focul și apa.

Partidele și politicienii de stânga susțin că vor proteja drepturile oamenilor și vor respecta reglementările unei societăți democratice. Dar
când ajung la putere, sub influența spectrului comunist, folosesc toate metodele pentru a suprima disidența și pentru a-i priva în mod
arbitrar pe ceilalți de drepturile lor.

Nu toată lumea își dorește conflict, este nevoie doar de câţiva activişti comunişti care joacă un rol central, pentru a stârni agitaţie. După
alegerile prezidențiale din 2016, extremiștii Antifa şi-au ales ţinta – conservatorii – şi i-au vânat la mitinguri şi cu alte ocazii. Aceștia i-au
oprit pe suporterii președintelui și gânditorii conservatori să vorbească la evenimente și, în unele cazuri, chiar i-au atacat fizic.

În iunie 2017, Steve Scalise, liderul grupului republican majoritar al Camerei Reprezentanţilor, a fost împuşcat şi rănit la baseball de către
un susţinător al unei alte formaţiuni politice. Un politician de stânga din Nebraska chiar a declarat că era “bucuros” că Scalise a fost
împuşcat și și-a dorit ca acesta să moară. În scurt timp, acest oficial a fost demis din funcţia de preşedinte al comitetului partidului său, la
nivel de stat.

c. Crearea confuziei în Occident cu ajutorul minciunilor

Comunismul are o reputaţie cutremurătoare în Occident, aşa că minciunile sunt singura modalitate în care îşi poate extinde influenţa. Unii
politicieni promovează politici care sunt practic comuniste, dar care sunt ambalate sub un alt nume, folosind sloganuri precum „libertate”,
„progres” și „interes public”. De exemplu, înfiinţarea unui sistem social de asistenţă medicală socializat nu este numit socialist, ci „îngrijire
medicală pentru toți” și „asistență medicală universală”, sau este justificat ca fiind susținut de opinia publică. Atunci când politicienii de
stânga vor să-i oblige pe angajatori să plătească un salariu minim, ei îl numesc “salariul minim pe economie”. Aceștia fac promisiuni goale
pentru a fi aleși, similar cu ceea ce fac partidele comuniste pentru a câștigă puterea. De fapt, scopul lor este de a avansa socialismul, iar
tactica lor reflectă promisiunile comuniste de a crea „raiul pe pământ”.

În mod specific, politicienii folosesc politicile fiscale şi de redistribuire deformate — precum acordarea de stimulente fiscale sindicatelor,
programelor guvernamentale şi companiilor minoritare — şi, totodată, cresc impozitele altor companii și ale celor bogați. Rezultatul este
că beneficiarii acestor politici (inclusiv cei săraci, sindicatele etc.) se bazează pe politicienii care îi favorizează şi apoi îi sprijină în alegeri.
Astfel de politicieni au o poziţie stabilă pe termen lung în regiunea respectivă şi îşi pot construi maşinăria politică. În acelaşi timp,
companiile sunt stoarse din punct de vedere financiar și astfel se micșorează, dau faliment sau se mută, rezultând o scădere constantă a
veniturilor fiscale și a oportunităților de ocupare a forţei de muncă a oraşului, și, în cele din urmă, oraşul intră în faliment.

În trecut, oamenii au crezut că Statele Unite erau o societate cu adevărat liberă şi ultimul bastion împotriva comunismului. Dar astăzi,
oamenii văd, în mod clar, că o impozitare ridicată, un sistem de asigurări sociale extrem de dezvoltat, colectivismul, guvernarea extinsă,
social democraţia, “egalitatea socială” şi altele — toate derivate într-un fel sau altul din ADN-ul ideologic socialist şi marxist-leninist —
sunt păstrate cu sfințenie în politică şi puse în practică. În special, generaţia tânără nu este conştientă de istoria brutală a ţărilor comuniste.
Ei tânjesc şi urmăresc un ideal iluzoriu şi sunt înşelaţi de noul chip pe care îl afișează comunismul. Rezultatul este că ei merg, fără să ştie,
pe un drum spre ruină.

5. Calea spre totalitarism

Controlul totalitar exercitat de regimurile comuniste asupra vieții cetățenilor lor este bine documentat. Dar ramurile ideologice ale
comunismului în țările democratice lucrează pe ascuns către același scop, susținând legi care extind agresiv puterea guvernamentală și
cresc controlul asupra societății și economiei. Mai înspăimântător este faptul că autoritariștii de astăzi au la dispoziție știința și tehnologia,
ceea ce le oferă puteri de supraveghere și control social pe o scară pe care tiraniile din trecut abia și-ar fi putut-o imagina.

a. Eradicarea liberului arbitru şi suprimarea valorilor morale

Când fiinţele umane urmează valorile tradiţionale stabilite de Divin, dezvoltarea culturii lor va urma o cale dreaptă, oferindu-le o modalitate
importantă de a se conecta cu divinitatea. Diferitele sisteme sociale și politice regăsite în întreaga umanitate sunt, de asemenea, derivate
din culturile lor.

Oamenii sunt înzestrați de Creator cu liberul arbitru şi capacitatea de a-și gestiona propriile lucruri. Oamenii ar trebui să se conducă prin
autodisciplină, prin conduită morală şi prin responsabilitate pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. După ce a studiat politica americană în
secolul al XIX-lea, filosoful politic francez Alexis de Tocqueville a avut o mare apreciere pentru societatea americană. El a fost impresionat
de capacitatea americanilor de introspecţie, de înţelegere a răului, de dorinţa de a rezolva probleme cu răbdare şi de lipsa totală a violenţei
în rezolvarea problemelor sociale. El a crezut că măreţia Statelor Unite rezidă în capacitatea de a-şi corecta propriile greşeli.

Ceea ce vrea spectrul comunist, pe de altă parte, este să instige oamenii să se opună tradiţiei şi moralităţii şi să blocheze calea pe care
oamenii se îndreaptă spre bunătate şi spre divinitate. Oamenii din ţările comuniste sunt transformaţi, fără să observe, din a fi poporul lui
Dumnezeu în a deveni supuși ai diavolului. În ţările comuniste, guvernul monopolizează resursele sociale, astfel încât totul trebuie să se
desfășoare urmând instrucţiunile liderilor partidului comunist, care trebuie să prezinte ei înșiși o „natură de partid” suficientă, dacă vor să
supraviețuiască luptelor facționale vicioase care caracterizează regimurile comuniste. Cetățenii obișnuiți sau cadrele de rând care încearcă
să-şi urmeze conştiinţa și să acționeze moral, sfârşesc invariabil prin a încalca linia ideologică a partidului și sunt fie retrogradați, fie
etichetați dușmani ai statului. Apoi, ei devin clasa cea mai de jos și sunt forţaţi să se zbată pe ultimele trepte ale societăţii.

În societăţile libere, guvernul se îndreaptă, de asemenea, spre autoritarism şi “marele guvern” ajunge să controleze aproape totul. Una
dintre caracteristicile politicii autocratice este un guvern central puternic care planifică și direcționează economia. În prezent, guvernele
occidentale au o putere imensă de a interveni şi de a controla economia pentru a-și îndeplini planurile guvernamentale; ele utilizează
instrumentele politicii fiscale – cheltuielile și veniturile bugetului de stat – cât și impozitarea şi finanţarea datoriei.

Extinderea puterii administrative centrale, controlul guvernamental local asupra vieţii cetăţenilor și adoptarea a numeroase legi şi hotărâri
judecătorești au avut ca rezultat o extindere totală a puterii guvernamentale şi un control societal fără precedent. “Corectitudinea politică”
este o scuză pentru a priva oamenii de libertatea de exprimare. Cei care denunţă în mod deschis politicile sinistre sunt considerați ca
angajându-se în “discursuri de ură”. Cei care îndrăznesc să se opună “corectitudinii politice” sunt marginalizaţi, izolaţi, în unele cazuri
concediaţi şi, în cazuri extreme, ameninţaţi sau atacaţi.

Standardele politice deviate au înlocuit standardele morale drepte. Aceste standarde sunt apoi puse în aplicare cu ajutorul puterii legii, a
reglementărilor și a atacurilor publice, creând astfel o atmosferă de teroare socială şi de presiune. Această teroare socială poate suprima
apoi liberul arbitru al oamenilor şi libertatea de a urmări bunătatea. Aceasta este esenţa politicii totalitare.

b. Totalitarism prin asistenţă socială, tehnologie și legiferare excesivă

Societatea occidentală contemporană este acum plină de legi și reglementări care reglementează detaliile a aproape fiecare aspect al
societății, de la practicile la locul de muncă până la creșterea copiilor. Sistemul de asigurări sociale este văzut din ce în ce mai mult ca o
necesitate implicită, mai degrabă decât ca o formă de ajutor de urgență pentru cei cu adevărat defavorizați. Progresele tehnologice au
permis guvernelor să își impună birocrația la o scară ce nu a fost niciodată posibilă. Grupurile de stânga și politicienii încurajează și
accelerează acest proces pe care îl promovează ca pe un progres.

De fapt, extinderea supravegherii guvernamentale și a sistemului de asistenţă socială reprezintă o amenințare gravă pentru libertate și
moralitate. În secolul al XIX-lea, Tocqueville a observat că „dacă despotismul ar apare astăzi printre naţiunile democratice ale zilelor
noastre, ar putea să-şi asume un caracter diferit; ar fi mai extins şi mai moderat; ar degrada oamenii fără să-i mai chinuie”. [16]

De la nivelul federal, până la stat, judeţ şi oraş, în fiecare an se adoptă mii de legi noi. Aproape totul are o lege sau o regulă care o limitează.
Codul fiscal american are zeci de mii de pagini, în timp ce legea asigurărilor de sănătate se ridică la peste douăzeci de mii de pagini. Chiar
și judecătorii și avocații nu pot înțelege toate legile, ca să nu mai vorbim de un cetățean obișnuit. O persoană poate încălca o lege fără să-
și dea seama.

Mai mult, oricât de perfectă ar fi legea, ea este doar o formă externă de constrângere și nu poate guverna inima umană. După cum a spus
Lao Tzu, „Cu cât sunt promulgate mai multe legi, cu atât mai mulţi hoţi şi bandiţi vor exista”.
Oamenii ignoră faptul că problemele sociale sunt cauzate de dezlănțuirea părții rele a omului. Pe măsură ce creează tot mai multe legi,
ignorând esența problemei, se formează un cerc vicios, iar societatea își începe marșul către totalitarism, pas cu pas.

De-a lungul istoriei, guvernele competente și-au menținut capacitatea de a aloca resurse săracilor, cum ar fi în perioadele de foamete,
secetă sau inundații. În același timp, organizațiile de caritate existau în mod organic în comunitățile locale și în organizațiile religioase. În
secolul al XX-lea, juristul britanic A.V. Dicey a observat că totuși, guvernele au început să vadă bunăstarea indivizilor ca pe ceva ce trebuie
reglementat și prevăzut pentru impozitare:

Acum, înainte de 1908, întrebarea dacă un bărbat, bogat sau sărac, ar trebui să-şi facă asigurare de sănătate era o chestiune care a fost
complet lăsată la discreția sau indiscreția fiecărui individ. Alegerea sa privea statul la fel de mult ca și întrebarea dacă ar trebui să poarte
haina neagră sau haina maro. Dar Legea asigurărilor naţionale va aduce pe termen lung statului, adică contribuabililor o responsabilitate
mult mai grea decât este anticipată de alegătorii englezi […] [Asigurarea de șomaj] este, de fapt, recunoaşterea de către stat a datoriei
de a asigura un om împotriva răului care decurge din faptul că nu are nicio slujbă. […] Legea asigurărilor naţionale este în conformitate
cu doctrinele socialismului. […] [17]

Cu toate acestea, marile state ale bunăstării instituite de guverne sunt afectate de puncte slabe inerente. Lucrurile care par gratuite vor avea
întotdeauna un cost ascuns sau implicit. Nivelurile ridicate de bunăstare se bazează pe o impozitare ridicată, care cauzează tot felul de
probleme sociale. Modelul nordic de bunăstare socialistă a fost odată considerat un exemplu pozitiv de prosperitate socialistă care trebuie
imitat de Occident, totuși, în Europa de Nord, raportul dintre rata impozitului și PIB este printre cele mai mari din lume, multe dintre ratele
de impozitare ale ţărilor fiind de circa 50%.

Analiștii au subliniat câteva probleme fatale ale asistenței medicale socialiste. Este nesustenabilă, deoarece oamenii doresc să beneficieze
de serviciile gratuite mai mult decât plătesc pentru ele. Nu există nici recompense pentru performanţă și nici sancţiuni pentru rezultate
slabe, iar cei care lucrează în industria medicală nu trebuie să îşi asume nicio responsabilitate juridică pentru ceea ce fac. Aceasta provoacă
pierderi uriaşe guvernului: oamenii exploatează lacunele din sistem pentru a fura, abuzează de sistem şi se angajează în economia subterană.
Statul decide viaţa şi moartea oamenilor prin intermediul sistemului medical şi este afectat de birocraţie. [18]

În 2010, un bărbat în vârstă de 32 de ani, pe nume Jonas, din nordul Suediei, a trebuit să-și sutureze propria rană sângerândă după ore de
așteptare pentru îngrijiri medicale. După ce s-a tăiat din greșeală în timp ce își renova casa, mai întâi el a mers la clinica ambulatorie, care
în scurt timp și-a terminat programul. Apoi a aşteptat o oră în camera de urgenţă în timp ce rana lui continua să sângereze. În cele din
urmă, observând un ac și un fir pe care asistentele medicale le lăsaseră deoparte, a încercat să se trateze singur. Personalul spitalului l-a
raportat ulterior pentru încălcarea legii prin utilizarea echipamentului spitalului fără autorizație. [19] Acesta este doar un exemplu de modul
în care un sistem de bunăstare socializat poate duce la rezultate ridicole. Deoarece toată lumea dorește asistență medicală gratuită, se
abuzează de resurse. Conflictul dintre resursele limitate şi cererea ca lucrurile să fie gratuite provoacă dezechilibre între cerere şi ofertă.
Lipsurile din aprovizionare înseamnă timpi lungi de așteptare și îngrijire inadecvată, iar cei care au cu adevărat nevoie de îngrijire sunt
afectaţi de medicina socializată.

În plus, deși protecția socială care începe din pruncie şi până în mormânt pare dezirabilă pentru mulți, dependența populației de guvern
stabilește bazele unui regim autocratic. Acest principiu se reflectă clar în înțelegerea marxistă că socialismul este doar stadiul primar al
comunismului.

Implicarea mai mare a autorităților în reglementarea societății sau în viața cetățenilor necesită sisteme mai mari de control ale statului:
angajarea personalului și elaborarea regulamentelor necesită bani, care sunt generați din impozitare. Odată cu extinderea statului vine și
crearea unor clici politice puternice care au un interes personal în păstrarea și extinderea domeniului de aplicare al autorității lor.

Tehnologia face ca guvernele să își controleze populațiile și mai ușor. Partidul Comunist Chinez este reprezentantul cel mai evident al
acestei probleme, dar aceleași pericole sunt prezente și în țările occidentale, în special în Europa, unde programele socialiste sunt deja
omniprezente.

China de astăzi are cel mai mare sistem de supraveghere din lume. În locurile publice și pe drumuri, camerele de supraveghere sunt peste
tot. În doar câteva minute, faţa unei persoane care este vizată poate fi găsită dintr-o mare de 1,4 miliarde de oameni. Software-ul de
supraveghere încorporat în WeChat pe telefoanele mobile permite supravegherea deschisă, iar confidențialitatea lipseşte cu desăvârşire
pentru oricine deține un telefon mobil. Nu are, pur şi simplu, unde să se ascundă.

Pe măsură ce tehnologia devine din ce în ce mai avansată și guvernele devin din ce în ce mai mari, o continuare pe calea socialismului în
Occident ar avea ca rezultat o soartă la fel de înfricoșătoare: de a fi constant monitorizat, presat şi gestionat. Acest scenariu final nu este
deloc o exagerare.

În plus față de supravegherea fizică și cenzura, guvernul poate utiliza și baze de date mari și informații financiare pentru a-i concedia pe
cetățenii vizați. Băncile pot fi făcute să le anuleze ipotecile. Un guvern cu aceste mijloace tehnologice poate revoca licențele cetățenilor
neascultători și le poate întrerupe accesul la bunăstarea socială, care, din cauza altor politici economice, este singurul lor mijloc de a-și
menține mijloacele de trai.

6. Amenințarea valorilor fundamentale de către comunism

Ideologiile comuniste au făcut ravagii în sfera politică de secole. În Est, regimurile comuniste au mobilizat forțele statului pentru a zdrobi
adversarii politici, a distruge cultura tradițională și a ucide zeci de milioane de oameni. În Occident, mișcările de stânga au preluat constant
procesul democratic. În timp ce evită violența deschisă și dictatura, politicile pe care le susțin urmează aceeași filozofie a luptei.
Pofta de putere, bogăție și faimă au existat de tot atâta timp cât și umanitatea însăși, întrucât toată lumea deține atât capacitatea de a face
rău cât și de a face bine. Profitând de slăbiciunile morale inerente naturii umane, spectrul comunismului a cultivat rețele de „agenți” din
întreaga lume.

Datorită infiltrării comuniste, societățile occidentale de astăzi sunt divizate într-un grad fără precedent, stânga folosindu-și toată puterea
pentru a-i obstrucționa și a-i împiedica pe cei care au opinii tradiționale în politică. Nu este o exagerare să spunem că Occidentul se află
acum într-un război pentru propriile sale valori.

Influența politică de stânga s-a dovedit extrem de rezistentă la încercările de slăbire sau inversare a acesteia. Politicienii și activiștii aflați
sub influența comunismului colaborează cu mass-media pentru a discredita opoziția și a răspândi informații înșelătoare pentru a deruta
publicul. Oficialii de stânga ignoră sau împiedică decretele guvernamentale, deviază resursele publice pentru a-și susține agendele
ideologice și adoptă politici care exacerbează diviziunea socială și conflictul.

În 2018, potrivit unui sondaj efectuat de Centrul NORC pentru Cercetări în domeniul Afacerilor Publice și Associated Press, peste 80%
dintre respondenți au spus că ei cred că americanii sunt puternic divizați cu privire la valorile importante și că țara era mai profund divizată
în politică decât în trecut. [20]

Statul este de neegalat în capacitatea sa de a mobiliza resursele umane și economice. Exercitată corespunzător, puterea politică poate aduce
mari beneficii întregii națiuni și poate îmbunătăți comunitatea internațională. Dar așa cum s-a văzut de-a lungul istoriei și în istoria mișcării
comuniste, abuzul acestei puteri duce la crime monstruoase.

Fostul președinte american Reagan a spus în primul său discurs inaugural: “Din când în când, am fost tentaţi să credem că societatea a
devenit prea complexă pentru a fi condusă prin autoguvernare, că guvernarea de către un grup de elită este superioară guvernării de către,
și, pentru popor. Ei bine, dacă niciunul dintre noi nu este capabil să se guverneze, atunci care dintre noi are capacitatea de a guverna pe
altcineva?”. [21] Preşedintele Donald Trump a spus:” În America, nu ne închinăm guvernului, ne închinăm lui Dumnezeu”. [22]

Unitatea unei țări necesită un set comun de valori și o cultură comună. Deși doctrinele diferă între religii, standardele pentru bine și rău
sunt similare. În Statele Unite, acest lucru face posibil ca oamenii din medii etnice și culturale diferite să trăiască unul lângă altul în
armonie. Cu toate acestea, atunci când oamenii sunt divizați în legătură cu chestiunile morale fundamentale, este în joc chiar supraviețuirea
țării.

*****

Referinţe

[14] Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul comunist“

[15] Vladimir Lenin, “Statul şi Revoluţia“, (1918), 381–492, Arhiva marxistă pe internet, accesată pe 17 aprilie, 2020
https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1917/staterev/ch01.htm

[16] Alexis de Tocqueville, “Democraţia în America“, volumul 2, trad. Henry Reeve (Londra: Longmans, Green și Co., 1889), 289.

[17] Albert Venn Dicey, Prelegeri despre relația dintre drept și opinia publică în Anglia, în timpul secolului al XIX-lea (Londra: Macmillan
and Co., 1919), xxxviii, Biblioteca online a libertății, accesat la 17 aprilie 2020, https://oll.libertyfund.org/pages/dicey-on-the-rise-of-legal-
collectivism-in-the-20thc

[18] Paul B. Skousen, “Socialistul Gol“, (Salt Lake City, UT: Izzard Ink, 2014), ediție Kindle.

[19] Peter Vinthagen Simpson, “Jonas, 32 de ani, şi-a cusut propriul picior după ce a aşteptat în urgenţă“, The Local, 3 august 2010
https://www.thelocal.se/20100803/28150

[20] Juana Summers, „Sondaj AP-NORC: Majoritatea americanilor văd o națiune puternic divizată”, Associated Press,
http://www.apnorc.org/news-media/Pages/AP-NORC-Poll-Most-Americans-see-a-sharply-divided-nation.aspx

[21] Ronald Reagan, „Primul discurs inaugural al lui Ronald Reagan” (discurs, Capitolul SUA, Washington, DC, 20 ianuarie 1981),
Proiectul Avalon, accesat la 17 aprilie 2020, https://avalon.law.yale.edu/20th_century/reagan1.asp

[22] Donald Trump, „Remarci ale președintelui Trump la Summit-ul pentru alegătorii din 2017” (discurs, Omni Shoreham Hotel,
Washington, DC, 13 octombrie 2017), Casa Albă, accesat la 17 aprilie 2020, https://www.whitehouse.gov/briefings-statements/remarks-
president-trump-2017-values-voter-summit/

Influența comunismului este prezentă în fiecare sector al sistemului nostru economic actual. Având în vedere tendința guvernării în
continuă expansiune, practic fiecare țară de pe pământ se îndepărtează de principiile clasice ale pieței libere și gravitează către economia
comunistă sau socialistă.

Examinând țările care au abandonat comunismul sau modelul economic socialist după căderea blocului sovietic, s-ar putea crede că spectrul
comunist nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Dar realitatea nu este atât de simplă. Metodele spectrului nu urmează un model rigid. În scopul
atingerii unui obiectiv mai mare, acesta poate abandona anumite forme în timp ce le adoptă pe altele pentru a se potrivi situației istorice
sau sociale. Acest lucru nu este nicăieri mai adevărat decât în sfera economică.
În urmă cu mai bine de 150 de ani, Karl Marx a susţinut abolirea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu proprietatea statului în cartea
sa Das Kapital. Statele comuniste totalitare au încercat să atingă acest obiectiv direct, folosind teroarea, violența și crima în masă. Dar pe
măsură ce doctrina comunistă deschisă și-a pierdut farmecul, stângiștii din țările democratice au conceput căi nonviolente. Multiplele
ramificații ale socialismului și comunismului pe care le-au creat și introdus de-a lungul timpului nu permit o clasificare ușoară a acestora.

Pe lângă limitarea drepturilor fundamentale la proprietate privată și intelectuală, politica economică comunistă încurajează corupția și
contribuie la eroziunea culturii tradiționale. Pentru a-și păstra prosperitatea, modul de viață și fundamentele morale, națiunile din întreaga
lume trebuie să înțeleagă subversiunea comunistă în domeniul economic și să ia măsuri împotriva acesteia.

1. Proprietatea de stat și economiile planificate: sisteme de sclavie

Cerul l-a creat pe om, l-a înzestrat cu înțelepciune și putere și a hotărât că în viața sa va culege recompensele muncii sale – și astfel va
putea obține suficient pentru a-și asigura traiul. Declarația de independență afirmă: „Noi considerăm aceste adevăruri de la sine înțelese,
că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața,
Libertatea și căutarea Fericirii”. [1] Desigur, aceste drepturi includ puterea de a deține și aloca proprietăți și active.

Dimpotrivă, Marx și Engels au afirmat în Manifestul comunist: „Teoria comunistă poate fi rezumată într-o singură propoziţie: abolirea
sistemului de proprietate privată”. [2] Aceasta este o referință la proprietatea de stat, care, în cadrul unei economii planificate, este
obligatorie. În economiile planificate comuniste, mijloacele de producție sunt controlate direct de stat. Esența acestui sistem încalcă
principiile Cerului, este contrară naturii umane și, în cele din urmă, este o formă de sclavie.

a. Proprietatea publică: un jug totalitar

Autorul anticomunist american, Fred Schwartz, a spus următoarea glumă în cartea sa “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie
comunişti” în legătură cu două interviuri efectuate de un reporter la o fabrică sovietică de automobile, şi apoi la o fabrică americană: [3]

“Cine deţine această fabrică?” “Noi”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Noi.”

“Cine deţine produsele fabricii după ce sunt fabricate?” “Noi.”

Afară, într-un colţ al unei parcări mari, erau trei maşini vechi. Vizitatorul a întrebat: “Cine deţine rablele maltratate de acolo?”

Ei au răspuns: “Noi le deţinem, dar una dintre ele este folosită de managerul fabricii, una este folosită de comisarul politic, iar cealaltă
este folosită de poliţia secretă”.

Acelaşi reporter a venit la o fabrică din America şi i-a întrebat pe lucrători: “Cine deţine această fabrică?”

“Henry Ford”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Henry Ford.”

“Cine deţine produsele fabricii atunci când sunt fabricate”. “Henry Ford.”

În curtea fabricii era o parcare mare plină cu toate modelele de automobile americane moderne. El a întrebat: “Cine deţine toate maşinile
de acolo?”

Ei au răspuns: “Oh, noi.”

Această poveste prezintă, în culorii vii, consecinţele şi diferenţele dintre sistemele de proprietate privată şi publică. În cadrul sistemului de
proprietate publică, resursele şi câştigurile din muncă sunt naţionalizate. Au dispărut mecanismele care motivează entuziasmul individual,
străduinţa şi inovaţia, ca şi simţul responsabilităţii transmise de drepturile de proprietate personală. Nominal, proprietatea publică înseamnă
că bogăţia unei ţări este împărtăşită de toţi cetăţenii dar, în practică, înseamnă că o clasă privilegiată monopolizează resursele şi are grijă,
mai întâi, de ea însăşi.

Cel mai important factor al creşterii economice îl reprezintă oamenii. Proprietatea publică împiedică vitalitatea şi motivaţia oamenilor de
a fi productivi. Aceasta subminează moralul, promovează ineficienţa şi provoacă risipa. De la gospodăriile colective sovietice la
colectivizarea din China – inclusiv eşuarea colectivizării în Cambodgia şi în Coreea de Nord – sistemul de proprietate publică aduce
foamete oriunde ajunge. De exemplu, zeci de milioane de oameni din China au murit din cauza foametei provocate de om între 1959 și
1961.

În oameni există atât răutatea cât și bunătatea. Proprietatea privată permite omului să-şi dezvolte bunătatea din natura umană şi încurajează
munca şi chibzuinţa. Proprietatea colectivă, încurajează răul din natura umană, promovând invidia şi lenea.

Economistul și filosoful austriac Friedrich Hayek a spus că dezvoltarea civilizaţiei se bazează pe tradiţiile sociale care au plasat proprietatea
privată în centru. Astfel de tradiţii au dat naştere sistemului modern capitalist şi creşterii economice aferente. Aceasta este o ordine
organică, de autogenerare, care nu are nevoie de un guvern pentru a acţiona. Cu toate acestea, mişcările comuniste şi socialiste încearcă să
modeleze lumea în conformitate cu dorințele lor – ceea ce Hayek a numit “vanitate fatală”. [4]

Dacă proprietatea privată şi libertatea sunt inseparabile, atunci, aceleaşi lucruri se aplică şi proprietăţii colective, care este inseparabilă de
coerciţie şi de totalitarism. Sistemul de proprietate colectivă naţionalizează resursele, degradează productivitatea economică şi transformă
oamenii în slujitori şi sclavi ai ţării. Toţi oamenii trebuie să se supună poruncilor partidului central, iar ideile şi vocile incompatibile cu
regimul pot fi suprimate. Oamenii devin apoi neputincioşi în a se împotrivi intervenţiei statului.

Astfel, eliminarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii colective conduc, în mod inevitabil, la rezultate totalitare. Colectivismul
este un jug pus pe gâtul omului de către un stat totalitar. Libertatea este furată – inclusiv libertatea de a fi bun – şi toată lumea este forţată
să urmeze ordinele regimului comunist.

Dacă puterea este privatizată și proprietatea colectivizată, atunci omenirea se poate aștepta la dezastre.

b. Planificarea economică: sortită eşecului

În cadrul economiei planificate, producţia întregii societăţi, alocarea resurselor şi distribuţia produselor se bazează pe un plan stabilit de
stat. Acest lucru este complet diferit de planificarea normală a companiilor şi a persoanelor fizice.

Economia planificată are dezavantaje naturale şi evidente. În primul rând, aceasta necesită colectarea unei cantități enorme de date pentru
a face aranjamente rezonabile pentru producţie. Pentru o ţară, mai ales pentru o ţară modernă cu o populaţie mare, volumul de informaţii
relevante este inimaginabil de mare și imposibil de procesat. De exemplu, fostul birou de preţuri sovietic a trebuit să stabilească preţuri
pentru 24 de milioane de tipuri diferite de bunuri. [5]

Complexitatea şi variabilitatea societăţii şi a oamenilor nu pot fi rezolvate printr-o economie planificată unificată. Chiar şi cu utilizarea
datelor moderne şi a inteligenţei artificiale, gândurile umane nu pot fi introduse ca elemente variabile şi, astfel, sistemul va fi întotdeauna
incomplet.

Economistul Ludwig von Mises a discutat despre relaţia dintre socialism şi piaţă în articolul său “Calculul economic în Comunitatea
Socialistă“. [6] El observă că, fără o piaţă reală, o societate socialistă nu va putea să facă calcule economice rezonabile. Astfel, distribuţia
resurselor nu poate fi raţionalizată, iar economia planificată va eşua inevitabil.

În plus, planificarea economică necesită controlul coercitiv al statului asupra resurselor. Acest lucru necesită, în cele din urmă, putere
absolută, cote şi comenzi. Mai mult, o economie planificată este mai degrabă o viziune a politicii, decât a nevoilor oamenilor. Atunci când
cerinţele lumii reale nu se conformează planificării de stat, puterea de stat se loveşte de tendinţele economice naturale, ducând, astfel, la o
alocare greşită a capitalului şi la toate problemele sale. Economia planificată foloseşte puterea şi înţelepciunea limitate ale guvernării
pentru a juca rolul lui Dumnezeu.

Mai mult, puterea economică depinde în primul rând de politică, mai degrabă decât de nevoile reale ale oamenilor. Economia planificată
şi presiunea politică ridicată sunt inseparabile. Deoarece planurile naţionale sunt inevitabil eronate, atunci când există probleme, planurile
vor fi contestate atât în interiorul, cât şi în afara guvernării. Cei aflaţi la putere, simt atunci că autoritatea lor este contestată şi se vor lupta,
astfel că “presiunile politice” şi “epurările politice” devin inevitabile. Mao Zedong, de exemplu, a ignorat legile economiei şi a planificat
cu forţa “Marele Salt Înainte”, având ca rezultat o foamete de trei ani care a cauzat zeci de milioane de decese. Acest lucru a condus la
contestarea puterii sale în Partidul Comunist, devenind astfel motivul principal pentru care Mao a lansat Revoluţia Culturală.

Efectele dezastruoase ale economiei planificate şi ale proprietăţii colective s-au reflectat pe deplin în status quo-ul întreprinderilor chineze
de stat. În ultimii ani, un număr mare de întreprinderi de stat din China şi-au oprit sau încetinit producţia, au suferit pierderi în fiecare an
sau au devenit insolvabile. Ele se bazează pe subvenţii guvernamentale şi pe credite bancare pentru a-şi menţine operaţiunile. Astfel au
devenit, în esenţă, paraziţi ai economiei naţionale, iar multe sunt cunoscute ca “întreprinderi zombie”. [7] Dintre cele 150.000 de
întreprinderi de stat din China, cu excepţia monopolurilor de stat, precum petrolul şi telecomunicaţiile, profiturile altor întreprinderi de stat
sunt neglijabile, iar pierderile lor sunt grave. Până la sfârşitul anului 2015, activele totale ale acestora reprezentau 176 % din PIB, datoria
lor era de 127 %, iar câştigurile au reprezentat doar 3,4 %. [8] Unii economişti cred că întreprinderile zombie au deturnat economia Chinei,
care timp de mulți ani a rămas dependentă de producția ieftină, posibilă prin exploatarea extremă a lucrătorilor cu salarii mici și o
nerespectare completă a mediului.

În acelaşi timp, economia planificată privează oamenii de libertate şi forţează statul să aibă grijă de ei. Toate aspectele vieţii oamenilor
intră sub controlul statului, care închide oamenii într-o închisoare invizibilă, caută să desfiinţeze liberul arbitru şi să modifice modul de
viaţă stabilit de Divin. Esenţa proiectului este aceea de a transforma oamenii în sclavi şi în roboți. Aceasta este o altă manifestare a revoltei
comuniste împotriva legii divine şi naturale.

2. Țările occidentale: practicarea comunismului sub un alt nume

Pentru indivizi, „abolirea proprietății private” a marxismului presupune “abolirea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a
libertăţii burgheze”. Pentru societate, înseamnă că “proletariatul își va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul
burgheziei, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică ale proletariatului organizat în clasă conducătoare”. [9]

Numeroase politici sau structuri economice par să nu aibă nicio legătură cu socialismul, la suprafață, totuşi ele joacă rolul de restrângere,
slăbire sau privare a oamenilor de dreptul la proprietatea privată. Alte politici slăbesc mecanismul liberei inițiative, extind puterea
guvernului şi conduc societatea mai departe pe drumul spre socialism. Metodele includ nivelul ridicat al impozitării, programe de asistenţă
socială generoase şi intervenţionismul agresiv al statului.
a. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase

Impozitarea ridicată este un mod ascuns de a elimina treptat sistemul de proprietate privată. Rezultatul final al impozitării ridicate este
același cu proprietatea de stat și „egalitarismul” impus de regimurile comuniste, singura diferență fiind dacă naționalizarea se efectuează
înainte sau după producție.

În Occident, producția este controlată în mod privat, dar veniturile sunt convertite în active de stat prin impozite și scheme de redistribuire.
Această luare de avere se realizează în mod legal prin democrație și legislație, mai degrabă decât prin ucidere și violență.

O caracteristică importantă a economiei comuniste sau socialiste din ţările occidentale este asistenţa socială robustă care este utilizată
pentru a eroda treptat înțelepciunea și libertatea morală. Deși unele ajutoare guvernamentale precum securitatea socială a victimelor
dezastrelor sau accidentelor sunt rezonabile, este ușor ca asistența socială să devină un instrument convenabil de înşelăciune. Aspectele
sale pozitive devin scuza pentru creșterea impozitelor și a controlului guvernului. În această privinţă, asigurările sociale generoase au atins
deja aceleaşi consecinţe distructive asupra oamenilor, a societăţii şi a valorilor morale ca şi economia comunistă, fără a fi nevoie de o
revoluție violentă.

Asistenţa socială în ţările occidentale dezvoltate consumă o mare parte din veniturile fiscale, care provin din impozitele transferate din
averea privată. Toate beneficiile socializate trebuie plătite în cele din urmă de către oameni, prin impozite sau datorii naționale. Nu există
vreo altă modalitate de a menţine acest nivel de generozitate a guvernului. În Statele Unite, mai mult de jumătate dintre veniturile fiscale
sunt cheltuite pentru securitatea socială şi îngrijirea medicală. Mai mult de 80% din aceşti bani provin din impozitele pe venitul personal
şi din taxele de securitate socială; 11% sunt din impozitul pe profit al companiilor. [10] Acest tip de cheltuieli masive guvernamentale au
început abia în secolul trecut.

În 1895, Curtea Supremă a SUA a declarat neconstituționale impozitele pe venit. Decizia a rămas valabilă până la ratificarea din 1913 a
celui de-al 16-lea amendament. Datele din cincisprezece ţări au arătat că, în 1900, doar şapte țări au impus o taxă pe venit, Italia având o
rată de 10%. Australia, Japonia şi Noua Zeelandă au avut cote de impozit pe venit de aproximativ 5%.

Până în 2016, potrivit datelor a 35 de economii de piaţă, publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 27
de ţări au avut o rată a impozitului pe venit de peste 30%. Ţările cu cele mai mari impozite pe venit, situate la 54% şi 49,4%, s-au aflat în
Europa. [11] Pe lângă aceasta, mâncarea sau cumpărăturile din multe părţi ale Europei au şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA) care este
de peste 20% din impozitul pe vânzări. Taxele corporative şi alte impozite se adaugă şi ele la greutatea fiscală globală.

O impozitare ridicată îi împovărează nu numai pe cei bogaţi, ci și pe cei din partea de jos a scalei fiscale. În timp ce bogaţii au adesea
diverse mijloace legale de a se proteja de impozite, serviciile sociale acordate săracilor dispar atunci când venitul lor depășește un anumit
prag. După impozitare, acest venit este adesea mai mic decât ceea ce au primit din asistența socială. Oamenii sunt efectiv penalizați pentru
că lucrează mai mult și, astfel, sunt motivați să rămână pe asistența socială.

Asistenţă socială extinsă

În societatea modernă, sistemul de asigurări sociale ridicat a fost extins pentru a acoperi şomajul, îngrijirea medicală, pensiile, accidentele
de muncă, locuinţele, educaţia, îngrijirea copiilor şi altele care depăşesc, cu mult, sfera conceptelor tradiţionale de caritate pentru cei care
au nevoie imediată de ajutor.

Un raport al Fundaţiei Heritage a arătat că, în 2013, mai mult de o sută de milioane de oameni din Statele Unite sau aproximativ o treime
din populaţie, au beneficiat de ajutoare sociale (cu excepţia serviciilor de securitate socială şi medicale) în valoare de 9.000 USD pe
persoană. [12] Potrivit statisticilor colectate de către Biroul de recensământ al SUA, aproximativ 14,8% din populaţie era clasificată ca
trăind sub pragul sărăciei – practic aceeași rată ca în 1967, la câțiva ani după ce președintele Lyndon B. Johnson a declarat „război
necondiționat împotriva sărăciei în America.” Acest lucru sugerează că extinderea considerabilă a beneficiilor sociale – așa cum s-a făcut
sub administrația Johnson – nu a atins obiectivul de a reduce procentul de persoane care trăiesc sub pragul sărăciei.

În 2014, în cei 50 de ani de la lansarea războiului împotriva sărăciei de către preşedintele Johnson, contribuabilii americani au cheltuit 2,2
trilioane de dolari pentru asistenţa socială. Cu toate acestea, după cum arată statisticile Biroului de recensământ al SUA, rata sărăciei a
rămas constantă în ultimii 40 de ani. [13]

Mai mult, sărăcia este calculată în funcție de venit și nu are în vedere diferitele beneficii acordate beneficiarilor de asistență socială, cum
ar fi bonurile de masă, subvențiile pentru locuințe și prestațiile educaționale. Cu peste un secol în urmă, gânditorul francez Alexis de
Tocqueville a spus că, folosind doar pragurile de sărăcie pentru a aloca ajutorul, este imposibil să știm dacă indivizii eligibili suferă de fapt
de circumstanțe pe care nu le pot controla sau dacă nenorocirea lor este din propria lor cauză. [14]

Clasificarea deliberată a unui număr mare de oameni în grupul demografic „sărac” oferă o scuză amplă pentru extinderea asigurărilor
sociale. Nivelurile de trai în sărăcie astăzi sunt superioare celor din anii 1960. Potrivit studiilor guvernamentale, 96% dintre părinţii din
gospodăriile sărace au declarat că copiii lor nu au suferit niciodată de foame din cauza incapacității de a cumpăra alimente. Aproape 50%
din gospodăriile sărace locuiau în case unifamiliale, iar 40% trăiau în clădiri orășenești. Doar 9% au locuit în case mobile. Optzeci la sută
aveau aer condiţionat şi două cincimi aveau televizoare LCD cu diagonală mare. Trei sferturi din gospodăriile sărace dispuneau de maşini.
[15]

Chiar și așa, beneficiile furnizate de guvernul SUA sunt sub media ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE). Majoritatea oamenilor care trăiesc în ţările nordice şi în alte ţări din Europa Occidentală se bucură de o asistenţă
socială mult mai amplă decât americanii. În Danemarca, de exemplu, chiar şi cei mai bogaţi cetăţeni se bucură de asistenţă socială din
pruncie-până-în mormânt, care include îngrijire medicală gratuită, învăţământ universitar şi alte beneficii generoase. Suedezii au dreptul
la 480 de zile de concediu parental plătit atunci când un copil este născut sau adoptat. Înainte ca economia Greciei să se prăbuşească,
elenii au beneficiat de un salariu anual de paisprezece luni, pensionare la vârsta de 57 de ani. Țara a cheltuit 17,5% din PIB-ul său pentru
plăți de pensii.

Extinderea serviciilor sociale de la forma lor tradiţională a carităţii de urgenţă la beneficiile constante pentru întreaga populaţie, face parte
din obiectivul impunerii unei economii comuniste.

Beneficii sociale, corupţie şi conflicte de clasă

Din punct de vedere economic, esenţa serviciilor sociale este de a lua bani de la unii oameni şi de a transfera valoarea lor altora. Cu toate
acestea, guvernul este responsabil pentru distribuirea averii, de obicei fără a cere nimic în schimb – astfel fiind erodată înțelegerea că
pentru a câștiga trebuie să muncești. Pierderea acestui principiu moral este evidentă, în special în Europa de Nord.

Cercetătorul suedez Nima Sanandaji a demonstrat acest lucru utilizând datele din World Value Survey. La începutul anilor 1980, 82%
dintre suedezi erau de acord cu afirmaţia că “este greşit să primești beneficii guvernamentale pe care nu le meriți”. În sondajele realizate
între 2010-2014, doar 55% dintre suedezi erau de acord cu această declaraţie. [16]

În cadrul unui sistem de asistenţă socială generos, cei care muncesc din greu primesc mai puţine venituri, iar cei care sunt mai puţin harnici
sunt recompensaţi cu beneficii. De-a lungul timpului, acest lucru distorsionează subtil tradiţiile morale, în timp ce, pentru generaţiile care
au crescut în sistemul de protecţie socială, mulţi oameni au pierdut încet spiritul hărniciei, al independenţei, responsabilităţii şi sârguinței
părinților lor. Ei cred că acest sistem este de la sine înțeles şi consideră ajutorul social un drept al omului. Ei și-au format obiceiul de a se
baza pe guvern şi chiar să-l ţină ostatic pentru a primi ajutor continuu. Astfel, valorile sociale sunt schimbate aproape ireversibil.

Sistemul guvernamental de asistenţă socială erodează, de asemenea, rolul organizaţiilor caritabile tradiţionale, privând atât donatorii de
oportunitatea de a face opere caritabile, cât şi beneficiarii de şansa de a simţi recunoştinţa. În societatea tradiţională, caritatea era făcută
din inițiativă proprie, fie prin ajutarea directă a celor mai puţin norocoşi, fie prin donări către organizaţii caritabile, precum bisericile.
Existau donatori şi beneficiari bine definiţi, iar posibilitatea de a primi asistenţă era un privilegiu, nu un drept. Beneficiarii s-au simţit
recunoscători pentru bunătatea donatorilor şi au fost motivaţi să folosească caritatea pentru a-și suplimenta propriile eforturi de
îmbunătăţire a destinului. Este posibil ca cei care au primit ajutoare de caritate şi şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii să-i ajute pe alţii, când
aceştia s-au confruntat cu aceleaşi provocări pe care ei le-au întâmpinat odată.

Tocqueville a spus despre caritate că este o combinaţie a virtuţilor generozităţii şi recunoştinţei, care interacţionează reciproc pentru a
îmbunătăţi societatea şi pentru a exercita o influenţă morală pozitivă. Între timp, relaţia dintre donatori şi beneficiari diminua conflictele
şi antagonismul dintre bogaţi şi săraci, deoarece comportamentul caritabil individual permitea conectarea persoanelor din diferite clase
economice. [17]

Sistemul disproporționat al asistenţei sociale moderne întrerupe relația dintre donatori şi beneficiari prin birocratizarea procesului de
caritate. “Donatorii” de astăzi sunt contribuabili care sunt forţaţi să renunţe la averea lor, mai degrabă decât să o împartă în mod voluntar.
Între timp, beneficiarii nu au nicio legătură cu binefăcătorii lor şi nu simt nicio recunoştinţă faţă de sacrificiul acestora.

Tocqueville a subliniat că asistenţa socială a exacerbat conflictele dintre bogaţi şi săraci. Datorită faptului că o parte din bogăţia lor a fost
confiscată, cei bogaţi vor avea resentimente faţă de clasa beneficiarilor de servicii sociale. Tocqueville a spus că şi cei săraci vor continua
să simtă nemulţumire, deoarece vor considera că ajutoarele economice li se cuvin: “O clasă vede lumea cu teamă şi dezgust, iar cealaltă
priveşte ghinionul ei cu disperare şi invidie”. [18]

Asistența socială excesivă devine, de asemenea, o modalitate pentru spectrul politic de a exacerba invidia şi conflictul politic. Acest lucru
a fost observat în criza economică din Grecia: în rândul claselor superioare evaziunea fiscală a devenit un “sport naţional”, potrivit
oficialilor greci citaţi de The Economist. [19] Odată cu reducerea veniturilor fiscale, guvernul grec a încercat să reducă bunăstarea socială,
fapt care i-a făcut să se confrunte cu rezistența socială. Pentru a nu-și supăra alegătorii, guvernul s-a bazat pe contractarea de împrumuturi
pentru a compensa diminuarea veniturilor fiscale, menținând în același timp același nivel de asistență socială regăsit în alte țări europene.
Grecia a majorat în cele din urmă impozitele persoanelor cu venituri medii și mari, ale producătorilor agricoli și ale companiilor.

În 2009, un studiu empiric efectuat de Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider a arătat că beneficiile sociale descurajează
munca grea pe termen lung. Cei trei economişti au concluzionat că dinamica sistemului naţional de asigurări sociale este defavorabilă
bazei economice a unei naţiuni. [20]

Cultura sărăciei

Sistemul de asigurări sociale ar trebui să fie o măsură de urgenţă pentru a ajuta persoanele care au nevoi reale, fiind eficient în împrejurări
precum cele care implică accidente de muncă, epidemii, dezastre naturale şi aşa mai departe. Nu ar trebui să devină o formă implicită de
subzistenţă, deoarece este incapabil să rezolve problema sărăciei.

Extinderea criteriilor care determină cine are dreptul la asistenţă socială creează o atmosferă de stimulare negativă care încurajează
utilizarea abuzivă a acestor beneficii. De exemplu, termenul “handicap” este redefinit continuu, pentru a include o parte tot mai mare a
populaţiei în rândurile celor eligibili. Rezultatul este stagnarea economică, care provoacă un regres în moralitatea socială.

În 2012, New York Times a publicat un articol cu titlul “Profitând de analfabetismul unui copil“, în care a descris impactul politicii de
asigurări sociale asupra familiilor cu venituri mici care trăiesc de-a lungul Munţilor Appalachieni din partea estică a Statelor Unite ale
Americii. Articolul a menţionat câte familii sărace au renunţat să-şi trimită copii la şcoală pentru a se încadra să primească ajutor: “Mamele
şi taţii se tem că, dacă copiii īnvaţă să citească, au mai puţine şanse să se încadreze în categoria celor care primesc un cec lunar de handicap
intelectual”. “Mulţi oameni care trăiesc în casele mobile de pe deal sunt săraci şi disperaţi, iar un cec lunar de 698 dolari pentru fiecare
copil, din programul Venitul suplimentar de siguranţă, ajută mult – şi primesc acele cecuri până când copilul împlineşte 18 ani”.[21]
Acest program de ajutor a început cu aproape 40 de ani în urmă cu scopul de a ajuta familiile ale căror copii cu probleme fizice sau psihice
severe făceau dificilă munca părinților – aproximativ un procent din copiii săraci. Până în 2012, peste 55% dintre copiii ce fuseseră admişi
în program au fost clasificaţi cu deficienţe mentale, dar aceste deficienţe erau ambigue şi nu aveau un diagnostic clar. În Statele Unite,
există, acum, un număr total de aproximativ 1,2 milioane de copii cu “deficienţe mentale” pentru a căror îngrijire contribuabilii plătesc 9
miliarde de dolari anual. [22]

Aici, asigurările sociale şi defectele naturii umane se potențează reciproc într-o spirală descendentă. În ciuda bunelor intenţii ale celor care
susţin şi formulează politici sociale, efectele acestor politici sunt adesea dăunătoare, atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblu.

Abuzul asistenței sociale nu creează numai o povară financiară; el afectează viitorul copiilor care cresc sub acest sistem. Cercetarea
efectuată în 2009 a constatat că două treimi dintre persoanele care au beneficiat de asistenţă socială la vârsta copilăriei au continuat să
primească ajutoarele până la vârsta adultă. [23]

Potrivit economistului american William Arthur Niskanen, sistemul de protecţie socială a dat naştere unei culturi a sărăciei care, la rândul
ei, creează un ciclu vicios de dependenţă de ajutorul guvernamental, copiii extraconjugali, crime violente, şomaj şi avort.

Niskanen analizează datele de pe întreg teritoriul SUA pentru anul 1992 și estimează efectele potențiale ale majorării beneficiilor Ajutorului
pentru Familiile cu Copii Dependenţi (AFCD) cu 1% din venitul mediu pe cap de locuitor. El a determinat că numărul beneficiarilor AFCD
ar creşte cu aproximativ 3% , numărul persoanelor în sărăcie ar creşte cu aproximativ 0,8%, rata natalităţii copiilor născuţi în afara
căsătoriei va creşte cu 2,1%, iar şomajul ar creşte cu aproximativ 0,5%. Avorturile şi crimele violente ar deveni şi mai frecvente, ambele
crescând cu peste 1%. [24] Constatările lui Niskanen sugerează că un sistem robust de asistenţă socială favorizează dependenţa de sistem
şi descurajează responsabilitatea personală.

Dezintegrarea familiilor este un ingredient principal în cultura sărăciei. Într-un studiu al sărăciei istorice şi contemporane a populaţiei de
culoare, economistul Walter E. Williams a constatat că, în New York în 1925, 85% dintre familiile de culoare erau constituite din doi
părinți. Până în 2015, gospodăriile monoparentale de culoare ajunseseră la aproape 75%. Sistemul de asistență socială stimulează acest
fenomen, deoarece oferă beneficii considerabil mai mari mamelor singure decât celor care se căsătoresc. Rămânând celibatar în mod
intenționat, un părinte poate accesa mai multe subvenții guvernamentale, inclusiv plăți sociale, subvenții pentru locuințe, bonuri de masă
și îngrijiri medicale. Asigurările sociale au jucat un rol esenţial în creşterea numărului părinţilor necăsătoriţi, cauzând mai multă sărăcie.
Alternativ, Williams a descoperit că rata sărăciei în rândul cuplurilor căsătorite de culoare a rămas sub 10% din 1994. [25]

Folosirea de către stânga a politicii de asistenţă socială pentru a obţine voturi

În ciuda faptului că asistenţa socială s-a extins în ultimele decenii, decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut în mod constant. Salariul
mediu, ajustat în funcţie de inflaţie, creşte în ritmul melcului, în timp ce avuția intră în buzunarele celor bogaţi, rezultând o clasă muncitoare
săracă mai mare. Înarmată cu aceste chestiuni sociale, aripa stângă promovează un guvern mai mare, impozitare mai mare şi mai multă
asistenţă socială pentru combaterea sărăciei, exacerbând și mai mult problemele.

Politicienii de stânga folosesc o varietate de sloganuri electorale pentru a convinge alegătorii de intenţia lor nobilă, prezentându-se pe ei
înșiși ca fiind cei care au un fundament moral ridicat, în ciuda faptului că folosesc banii contribuabililor pentru a-și finanța programele.
Metoda lor este de a prelua bogăția claselor superioare și mijlocii și de a o redistribui săracilor. Acest sistem de caritate forțată ascunde
relația dintre donatori (contribuabili) și beneficiari. Politicienii pretind că ei sunt cei care oferă binevoitori ajutorul și primesc recunoștința
beneficiarilor sub formă de voturi, spunând în același timp beneficiarilor că ar trebui să-i deteste pe cei „bogați” – care sunt, de fapt,
donatorii adevărați.

b. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale

În țările occidentale, statul, care în mod tradiţional doar adoptă şi aplică legi, a devenit acum un participant de frunte în arena economică.
La fel ca un arbitru al unui meci de fotbal care intră pe teren, statul a devenit responsabil pentru controlul şi reglementarea capitalului în
ceea ce obișnuia să fie o economie bazată în principal pe autoreglementare.

În prezent, guvernele din lumea liberă practică, deja, intervenţionism masiv în sistemele lor economice naţionale. Unul dintre factorii care
au condus la această tendinţă a fost Marea Depresiune din anii 1930. În urma crizei, societatea occidentală a fost profund influenţată
de teoria economică a economistului britanic John Maynard Keynes. Teoria economiei keynesiene pledează pentru intervenţia activă a
statului şi reglementarea economiei prin finanțare. În lucrarea sa de referință, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a
banilor, Keynes se opune autoreglementării pieței libere și, în schimb, favorizează creșterea cheltuielilor guvernamentale și a intervențiilor,
precum planuri de salvare pentru stabilizarea pieței.

Într-o societate sănătoasă, rolul guvernului este limitat. Numai în situaţii excepţionale ar trebui ca statul să intervină în economie, cum ar
fi în dezastre naturale sau în circumstanţe speciale. Dar în zilele noastre, teoria keynesiană (keynesianismul este un curent în gândirea
economică – n.t.) a luat amploare în jurul lumii. Practic guvernele tuturor țărilor se luptă să aibă un control mai mare asupra economiilor
țărilor lor.

Atunci când guvernul joacă un rol activ în economie, fiecare acţiune creează un efect de undă masiv asupra pieţelor. Politicile şi legile noi
pot determina succesul sau eşecul unei industrii, forțând astfel un număr mare de companii şi investitori să se supună în mod excesiv
deciziilor guvernului.

Controlul financiar activ, combinat cu politicile de asistenţă socială au determinat multe guverne să îşi asume datorii enorme. Potrivit
datelor OCDE, mai mult de o treime dintre statele sale membre au datorii guvernamentale de peste 100% din PIB. Datoriile unei ţări au
depăşit 237% din producţia ei economică. [26] Acest deficit fiscal imens prezintă o vulnerabilitate majoră pentru viitorul social şi economic
al multor ţări.
Economistul Ronald Coase, laureat al premiului Nobel, a scris mai multe lucrări de cercetare privind impactul intervenţiei guvernamentale.
Coase a constatat că politica intervenţionistă produce, aproape întotdeauna, rezultate negative. Cea mai probabilă explicație, a spus el, este
că „guvernul operează acum la o scară atât de masivă încât a [atins] stadiul a ceea ce economiștii numesc randamente marginale negative.
Orice lucru suplimentar face asta, produce încurcături”. [27]

Consecinţele şi realitatea intervenţionismului

Există, cel puţin, două consecinţe majore ale intervenţiei de stat extinse. În primul rând, puterea statului se extinde în ceea ce priveşte rolul
şi amploarea acestuia. Oficialii guvernamentali îşi cresc aroganţa în ce priveşte capacitatea lor de a interveni în economie şi lasă statul să
joace rolul salvatorului. După ce a gestionat o criză, adesea, guvernul îşi va păstra puterile şi funcţiile extinse.

În al doilea rând, intervenţionismul creează mai multă dependenţă de guvern. Atunci când oamenii se confruntă cu provocări sau când
piaţa liberă nu poate oferi avantajele pe care le doresc, ei vor face lobby în favoarea mai multor intervenţii ale statului pentru a-şi satisface
cerinţele.

Pe măsură ce puterea statului crește, companiile private își pierd puterea, iar piața liberă are mai puțin spațiu pentru a se desfășura. Cei
care au beneficiat, şi au devenit dependenţi de politicieni vor cere din ce în ce mai mult guvernului să-şi asume responsabilitatea pentru
alocarea bogăţiei şi să adopte legi pentru a pune în aplicare acest lucru.

În Occident, există un puternic curent politic care împinge societatea spre stânga. Aceasta include adepţii aripei stângi, inclusiv socialiştii
şi comuniştii, precum şi pe cei care nu sunt în mod tradiţional asociaţi cu aripa stângă, dar care au fost cooptaţi de aceasta. Acest lucru îi
încurajează pe politicienii de stânga să ia mai multe măsuri de intervenţie în economie şi să interfereze cu funcţionarea companiilor private.
Această eroziune a activităţii economice normale pare să fie provocată de diverse mişcări sociale dar, de fapt, spectrul comunismului este
cel care controlează lucrurile.

Se poate vedea că guvernele occidentale îşi exercită autoritatea publică sub stindardul egalităţii şi a altor scuze politice, pentru a-și spori
intervenţia, adoptând în același timp legi pentru a-şi permanentiza intervenţiile. Nu există nicio îndoială că acest comportament afectează
principalul factor decizional în economia de piață – liberul arbitru al oamenilor.

Statul îşi extinde, în esenţă, autoritatea asupra pieţei libere pentru a o transforma într-o economie planificată. Implicaţiile pe termen lung
sunt acelea că toate aspectele economiei şi mijloacele de trai ale oamenilor vor intra sub control statului. Mijloacele economice vor fi
folosite pentru consolidarea puterii politice, înrobirea societăţii şi a cetăţenilor ei.

c. Cum conduce economia socialistă la totalitarismul comunist

Impozitele mari, asistenţa socială crescută şi intervenția răspândită a statului sunt manifestări ale socialismului în cadrul sistemului
capitalist occidental. În prezent, singura diferenţă dintre intervenţionismul de stat, amplificat, din Occident şi economiile planificate ale
ţărilor comuniste este că, în ţările libere, legea şi unele aspecte de bază ale sistemului capitalist protejează drepturile omului de controlul
total al guvernului.

Filozoful și economistul Hayek a avertizat împotriva planificării controlate de stat şi a redistribuirii bogăţiei, spunând că ar afecta piaţa
inevitabil şi va conduce la creşterea totalitarismului, indiferent dacă sistemul este democratic sau nu. Hayek credea că, deşi socialismul
practicat în Europa şi America de Nord era diferit de proprietatea publică şi de economia planificată, acesta va avea totuși acelaşi rezultat
– oamenii îşi vor pierde libertatea şi mijloacele de trai, însă într-un mod mai lent şi mai indirect. [28]

Aşa cum am notat mai devreme în această carte, Marx, Engels şi Lenin au văzut cu toții comunismul ca fiind obiectivul final, iar socialismul
ca fiind un pas obligatoriu pe calea comunismului. Călătoria trenului spre destinaţie nu va fi afectată de oprirea acestuia într-o staţie – de
fapt, ar putea prelua mai mulți pasageri. La fel, spectrul comunismului este forța motrice din spatele mișcării unei țări spre socialism. Odată
ce umanitatea renunță la tradiție, fie în sfera economică, fie în alte domenii, și acceptă ideologia comunistă, ritmul acestei dezvoltări devine
irelevant.

Destinaţia la sfârşitul acestei căi nu este paradisul pe pământ, ci distrugerea omenirii. De fapt, spectrul nu este preocupat dacă “paradisul”
va fi realizat sau nu, acesta este doar o momeală pentru a atrage oamenii spre pierzanie.

*****

Referinţe

[1] Thomas Jefferson și colab., „Declarația de independență a Statelor Unite”, 4 iulie 1776, Arhivele Naționale, accesat la 20 aprilie 2020,
https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript

[2] Karl Marx și Frederick Engels, „Manifestul Partidului Comunist”, în Marx & Engels Selected Works, vol.1, trad. Samuel Moore, ed.
Andy Blunden (Moscova: Progress Publishers, 1969), Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm

[3] Fred Schwarz, “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti” (New Jersey: Prentice-Hall, 1960), 26-27.

[4] Friedrich A. Hayek, “Vanitatea Fatală: Erori ale socialismului”, WW Bartley III, ed. (Chicago: University of Chicago Press, 1991).

[5] Thomas Sowell, “Intelectualii şi societatea“, ediţia revizuită şi extinsă (New York: Books of Basic, 2012), Capitolul 2.
[6] Ludwig von Mises. “Calculul Economic în Comunitatea Socialistă” Institutul Mises. Accesat la 20 aprilie 2020,
https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth

[7] Shi Shan, Shi Shan, “Quagmire în reforma întreprinderilor chineze de stat“, Radio Free Asia, 22 septembrie
2015, https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/xql-09222015103826.html [石山, 中国 国企 改革 的 困境, 普通话 主页]

[8] Linette Lopez, “Companiile zombie ţin ostatică economia Chinei“, Business Insider, 24 mai
2016, https://www.businessinsider.com/chinas-economy-is-being-held-hostage-2016-5

[9] Marx și Engels, „Manifestul”.

[10] Max Galka, “Istoria cheltuielilor, veniturilor şi a datoriilor guvernului american (1790-2015)“, Metrocosm, 16 februarie 2016,
http://metrocosm.com/history-of-us-taxes/

[11] “Ratele de impozitare ale OCDE asupra veniturilor din muncă au continuat să scadă încet în 2016“, raportul OCED, 4 noiembrie
2017, http://www.oecd.org/newsroom/oecd-tax-rates-on-labour-income-continued-decreasing-slowly-in-2016.htm

[12] Rachel Sheffield şi Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei după 50 de ani“, Raportul Fundaţiei Heritage, 15 septembrie 2014,
https://www.heritage.org/poverty-and-inequality/report/the-war-poverty-after-50-years

[13] Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei: 50 de ani de eșec“, Raportul Fundaţiei Heritage, 23 septembrie 2014,
https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/the-war-poverty-50-years-failure.

[14] Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism“, trad. Seymour Drescher (London: Civitas, 1997).

[15] Sheffield și Rector, „Războiul împotriva sărăciei”.

[16] Nima Sanandaji, “Non- excepționalismul scandinav: cultura, pieţele şi eşecul celei de-a treia căi a socialismului” (Londra: Institute
for Economic Affairs, 2015), ediția Kindle, 75.

[17] Tocqueville, Memoriu.

[18] Ibid, 31

[19] “Nu mai este un sport naţional“, The Economist, 3 noiembrie 2012, https://www.economist.com/europe/2012/11/03/a-national-sport-
no-more

[20] Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider, “O analiză empirică a dinamicii statului asistenţei sociale: Cazul moralităţii
benefice“, Kyklos , 63: 1 (2010), 55-74, Wiley Online Library, accesat la 20 aprilie, 2020,
https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6435.2010.00460.x

[21] Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012,
https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html.

[22] Ibidem.

[23] Kristof, „Profitând de”.

[24] William A. Niskanen, “Asistența socială și cultura sărăciei,” The Cato Journal 16, no.1 (1996),
https://www.cato.org/sites/cato.org/files/serials/files/cato-journal/1996/5/cj16n1-1.pdf.

[25] Walter E. Williams, “Adevărata tragedie neagră: rata de nelegitimitate de aproape 75%“, cnsnews.com, 19 mai 2015,
https://www.cnsnews.com/commentary/walter-e-williams/true-black-tragedy

[26] Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, „Datoria generală a guvernului (indicator)”, 2019, accesat la 27 aprilie
2020, https://data.oecd.org/gga/general-government-debt.htm

[27] Ronald Coase, așa cum este citat în Thomas W. Hazlett, “Căutarea rezultatelor: un interviu cu Ronald Coase“, Reason, (ianuarie
1997), https://reason.com/archives/1997/01/01/looking-for-results

[28] Friedrich A. Hayek, The Road to Serfdom (Chicago: University Of Chicago Press, 1944).

3. Distopia socialistă a Partidului Comunist Chinez

În 1978, după ce proprietatea publică şi economia planificată au condus China la sărăcie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost silit să
introducă reforme economice pentru a-și menține puterea. Lansându-se într-un proces de “reformă şi deschidere” PCC a introdus elemente
ale pieţei libere în societatea chineză. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să creadă că partidul a devenit capitalist, dar acest lucru nu poate
fi mai departe de adevăr.

a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist


Din oportunism, PCC a liberalizat unele aspecte ale economiei chineze, cum ar fi permiterea afacerilor private. Dar aceasta nu a însemnat
slăbirea controlului de către cadrele comuniste. Deşi există întreprinderi private, PCC nu a promis niciodată oamenilor niciun drept
fundamental la proprietatea privată. Toate resursele şi terenurile rămân, în cele din urmă, la dispoziţia partidului.

În același timp, PCC impune controale stricte asupra problemelor economice, inclusiv planificarea națională pe scară largă. Piața este doar
un mijloc folosit de stat pentru stimularea producţiei; ea nu este cu adevărat independentă și nici nu există instituții care să susțină o piață
liberă.

Modelul comunist chinez este o combinaţie monstruoasă de socialism, naţionalism şi economie de piaţă. Nu există stat de drept sau un
sistem clar de drepturi de proprietate. Cursul de schimb nu este lăsat să se adapteze în mod liber. Fluxul de bani, în şi din ţară este
restricționat, iar firmele internaţionale care operează în țară sunt strict restricționate. PCC utilizează subvenţiile guvernamentale şi
reducerile taxelor la export pentru a stimula exporturile cu scopul de a învinge competitorii printr-un război al preţurilor scăzute. Acest
lucru a perturbat ordinea normală a comerţului mondial. Datorită acestor motive Organizația Mondială a Comerțului a refuzat multă vreme
să recunoască China ca economie de piață.

Mulți membri ai guvernelor occidentale au avut speranţa naivă că dezvoltarea economică va aduce libertatea politică şi democraţia în
China. În schimb, cu mijloace financiare mai substanţiale, PCC și-a supus poporul la forme de represiune mai brutale și sofisticate. În iulie
1999, regimul a început campania de persecuţie împotriva disciplinei spirituale Falun Gong, vizând cei 100 de milioane de practicanţi.
Pentru a desfășura campania la nivel național, PCC și-a extins forțele de securitate și le-a autorizat să conducă persecuția, investind fonduri
în sisteme avansate de supraveghere și promovând pe cei responsabili de „succesul” persecuției în funcții de rang înalt. Acest război
împotriva principiilor universale ale adevărului, compasiunii și toleranței continuă până în prezent. Inevitabil, instrumentele folosite pentru
a persecuta Falun Gong au fost utilizate pentru a reprima alte credințe și populația chineză. Începând cu anul 2009, PCC a cheltuit anual
peste 500 de miliarde de yuani (75 de miliarde de dolari USD) pentru a acoperi costurile de “menţinere a stabilităţii”, adică de control a
populaţiei chineze.

b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei

Din cauza creşterii rapide a PIB-ului Chinei în ultimii patruzeci de ani, mulţi au ajuns să creadă în superioritatea economiei socialiste. Asta
a făcut ca mulţi occidentali, inclusiv elite din cercurile politice şi academice, să admire eficienţa sistemului totalitar.

De fapt, modelul economic pe care PCC l-a construit este irepetabil. Pe de o parte, în ciuda ascensiunii sale economice, sistemul socialist
are o mare instabilitate internă. Pe de altă parte, modelul partidului este învăluit de corupția abundentă creată de sistemul său politic fără
scrupule. Creşterea economică a Chinei din ultimii 40 de ani se bazează, în mare parte, pe următorii factori:

În primul rând, relaxarea economiei de stat şi a planificării centralizate, precum şi revitalizarea sectorului privat. Această abordare a dat
economiei chineze un puternic impuls productiv. Poporul chinez, căruia i-a fost înăbușit potențialul de zeci de ani, și-a manifestat dorința
de a scăpa de sărăcie precum și motivaţia de a face afaceri. Mai mult decât atât, vasta populație a Chinei de peste un miliard de oameni a
furnizat o rezervă de muncă ieftină aproape inepuizabilă.

Al doilea factor a fost influxul masiv de capital şi tehnologie occidentală în China, în perioada reformei. Sub economia de
comandă (cunoscută și ca economie planificată – n.t.), marile suprafeţe de pământ ale Chinei, forţa de muncă şi pieţele subutilizate erau
ca aurul pentru care preţul nu fusese încă stabilit. Combinaţia investiţiilor de capital şi a resurselor nedezvoltate a determinat avântul
creşterii economice a Chinei. Dacă nu ar fi fost guvernarea totalitaristă a partidului, acest avânt ar fi început cu decenii mai devreme şi
într-un mod mult mai controlabil şi durabil.

Volumul investiţiilor occidentale în China este imens. Potrivit cifrelor publicate, investiţia directă americană în China a atins aproape 117
de miliarde de dolari în 2018, în creștere de la 11 miliarde de dolari în 2000. [29] Valoarea totală a capitalului străin care a intrat în China
în perioada 1979-2015 s-a ridicat la aproximativ 1,64 trilioane de dolari, potrivit Ministerul Comerțului din China. [30]

Țările occidentale au acordat Republicii Populare Chineze un statut comercial preferențial, alături de accesul larg pe piaţă. În mai 2000,
guvernul Statelor Unite a decis să acorde Beijingului un statut permanent de “relaţii permanente comerciale normale”. Pe 11 decembrie
2001, China a intrat, oficial, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi s-a alăturat pieţei internaţionale. În consecință, o cantitate
imensă de bogăție occidentală a fost transferată în China, făcând din aceasta „fabrica lumii”.

Nu poate fi uitat faptul că puterea economică a RPC s-a hrănit cu practici lipsite de etică: exploatarea extremă a muncitorilor și țăranilor,
utilizarea atelierelor și a muncii forțate în lagărele de prizonieri din toată țara, demolarea locuinţelor şi relocarea forțată a proprietarilor
etc. În scopul creșterii pe termen scurt, PCC a salutat distrugerea mediului și a ignorat pericolele pentru sănătatea publică, pentru a putea
stoarce până la ultima picătură de profit din pământ, oameni și resurse. Partidul Comunist a profitat de capitalul occidental, de tehnologie,
de pieţe, de un statut favorabil al comerţului şi de costurile de producţie interne ieftine pentru a genera rezerve valutare imense. Deficitul
comercial dintre Statele Unite şi China a crescut de la aproximativ 83 miliarde USD în 2000 la peste 345 miliarde USD în 2017.

În cele din urmă, PCC a distrus convenţiile comerţului internaţional şi a profitat, din plin, de oportunităţile pe care le are la dispoziţie,
indiferent de legitimitatea lor. A adoptat strategia naţională de plagiat a proprietăţii intelectuale în încercarea de a depăşi alte ţări în ceea
ce priveşte industria şi tehnologia. Acesta constituie cel mai mare caz de furt intelectual din istorie. Un raport din 2017 al Comisiei privind
furtul proprietății intelectuale americane a declarat că mărfurile false ale Chinei, software-ul piratat și secretele comerciale furate au cauzat
Statelor Unite o pierdere între 225 miliarde USD și 600 miliarde USD anual, cifră care nu a inclus pierderile cauzate de furtul de proprietate
intelectuală. Raportul a arătat că, în ultimii trei ani, s-au pierdut 1,2 trilioane USD din cauza furtului intelectual, majoritatea lor fiind făcute
de China. [31] Un raport al Biroului Directorului Serviciului Naţional de Informaţii arată că 90% dintre atacurile cibernetice asupra
companiilor din SUA sunt conduse de hackerii guvernului chinez, provocând anual o pierdere economică totală de 400 de miliarde de
dolari. [32]
Modelul economic al RPC folosește autoritatea statului pentru a induce o dezvoltare economică rapidă, utilizând în același timp tactici
necinstite pentru a-și crește competitivitatea. Un asemenea model a încurajat alte ţări să adopte o politică intervenţionistă mai accentuată
a statului. Aceste ţări au făcut grava greşeală de a idolatriza modelul partidului, ignorând în același timp tragediile umane și morale pe care
acesta le-a generat.

c. Consecinţele modelului economic chinez

Modelul economic al PCC a provocat o criză morală teribilă, în conformitate cu scopul spectrului comunist de a distruge omenirea. Puterea
economică a partidului merge mână în mână cu eroziunea moralităţii, atrăgând oamenii într-o mare a indulgenţei fără fund, spre o eventuală
anihilare.

China de astăzi este inundată de bunuri contrafăcute, alimente otrăvitoare, pornografie, droguri, jocuri de noroc şi bande. Corupţia şi
desfrânarea au devenit realizări cu care se mândresc, în timp ce încrederea socială (măsura în care fiecare dintre noi crede că se poate
baza pe ceilalți – n.t.) este practic inexistentă. Creșterea decalajului dintre bogaţi şi săraci este însoţită de conflicte sociale şi abuzul justiţiei.
În economia puterii, oficialii partidului îşi folosesc autoritatea pentru a acumula bogăţie. Gradul corupţiei creşte odată cu rangul.
Deturnarea miliardelor este un lucru normal. Nu există niciun guvern mai corupt sau mai degenerat moral decât regimul comunist chinez.

În acest mediu corupt, cetățenii închid ochii la suferinţa compatrioţilor lor. În octombrie 2011, lumea a fost şocată de moartea lui Yueyue,
o fetiță de 2 ani din provincia Guangdong, care a fost lovită de un camion. În loc să încerce să ajute, șoferul a trecut din nou peste Yueyue
când a părăsit scena. Câteva minute mai târziu, un alt vehicul i-a trecut peste picioare. În timpul tragediei, 18 persoane au trecut fără să o
ajute pe Yueyue, până când, în cele din urmă, un colector de resturi a pus la adăpost copilul care plângea. Ulterior Yueyue a murit în spital.
Mass-media internaţională s-a întrebat dacă nu cumva China şi-a pierdut sufletul. Ar putea fi de înţeles că oamenii sunt reticenţi în a-i ajuta
pe alţii atunci când există un pericol, precum un jaf armat, totuși Yueyue nu reprezenta nicio ameninţare pentru nimeni în timp ce murea
pe stradă.

Mișcarea comunistă duce la distrugerea pe scară largă a valorilor și culturii tradiționale, iar în China comunistă, standardele morale au
căzut deja cu mult dincolo de ceea ce se poate imagina cu ușurință. Recoltarea de organe de la oameni în viață, oameni buni care practică
cultivarea spirituală și se străduiesc să se auto-îmbunătățească, a devenit o operațiune industrială sprijinită de stat. Un număr necunoscut
de prizonieri de conștiință au fost uciși pe mesele de operație, în timp ce li se furau organele pentru a fi vândute pentru profit. Comuniștii
au transformat personalul medical, care ar trebui să ajute oamenii, în criminali. Maleficitatea PCC a pătruns peste tot în lume; prin
stimulente economice, Partidul atrage țările care ar trebui să susțină drepturile omului să închidă ochii la crimelor lui.

Creşterea economică fără moralitate este haotică, de scurtă durată şi dezastruoasă. Conform politicilor inumane ale PCC, conflictul social
abundă iar mediul este pe punctul de a se prăbuşi. Consecinţele decăderii morale sunt fatale. China se autodenumeşte o ţară puternică, dar
forţa ei este o iluzie. Prosperitatea sa superficială, construită pe urmărirea nesăbuită a bogăţiei, este sortită prăbuşirii.

Nu există un viitor bun pentru China dacă nu poate scăpa de capcanele PCC. Spectrul comunismului nu are intenția de a implementa o
creștere sănătoasă și durabilă, întrucât adevăratul său scop este să distrugă China și lumea.

4. Ravagiile socialismului în lumea în curs de dezvoltare

a. Europa de Est: bântuită de socialism

La aproape treizeci de ani de la căderea Uniunii Sovietice, comunismul continuă să bântuie Europa de Est, deoarece nu a existat o judecată
deplină a crimelor comise de fostele regimuri comuniste.

Prezenţa persistentă a comunismului poate fi văzută în diferite faţete ale politicii şi economiei est-europene. De exemplu, Rusia şi Belarus
păstrează întreprinderi puternice de stat, o asistenţă socială ridicată şi politici intervenţioniste agresive. În perioada de tranziţie de la
comunism, ţările din Europa de Est s-au confruntat cu o creştere economică lentă şi şomaj ridicat. Toate acestea au încurajat reapariţia
comunismului şi a socialismului în forme noi. Partidele de stânga au căpătat o vigoare reînnoită, alimentând nostalgia oamenilor pentru
trecutul socialist. [33] Fantoma comunismului nu a fost alungată.

b. Cum a eșuat economia socialistă în naţiunile în curs de dezvoltare

În țările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, multe ţări care și-au câștigat de curând independența şi-au exprimat
loialitatea, până în anii ’60, faţă de socialism. Urmările au fost dezastruoase. La începutul anilor 2000, economia Venezuelei s-a prăbușit
ca rezultat direct al politicilor sale socialiste. Venezuela a fost, odată, cea mai bogată ţară din America Latină dar acum se confruntă cu
sărăcie, crimă şi înfometare. Similar, Zimbabwe a fost cândva cea mai bogată ţară din Africa; astăzi a ajuns într-un dezastru total, pe
măsură ce inflaţia a atins un nivel inimaginabil.

Venezuela: Cum a falimentat socialismul o ţară prosperă

Venezuela este binecuvântată cu rezerve considerabile de petrol. În anii ’70, a avut cea mai rapidă creştere economică din America Latină,
beneficiind de cel mai scăzut nivel de inegalitate a veniturilor şi cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din regiune. [34] Economia relativ
liberă a Venezuelei a atras imigranţi calificaţi din Italia, Portugalia şi Spania. Împreună cu protecţia drepturilor de proprietate, aceşti factori
au permis economiei naţiunii să crească rapid între anii 1940 şi 1970. [35]

După ce noul preşedinte a preluat funcţia, în 1999, el s-a angajat într-un program de naţionalizare de rău augur care, în cele din urmă, a
aruncat economia venezueleană în haos. Președintele a declarat public: „Trebuie să transcendem capitalismul. Dar nu putem recurge la
capitalismul de stat, care ar fi aceeași perversiune ca a Uniunii Sovietice. Trebuie să revendicăm socialismul ca o teză, un proiect și o cale,
un nou tip de socialism, unul umanist, care pune oamenii și nu mașinile sau statul înainte de toate.” [36]
Pentru a construi socialismul, guvernul venezuelean a rechiziţionat sau naţionalizat multe companii private, inclusiv petrolul, agricultura,
finanţele, industria grea, siderurgia, telecomunicaţiile, energia, transportul şi turismul. Acest proces a fost intensificat în urma realegerii
preşedintelui, în 2007. Guvernul său a expropriat 1.147 de companii private, între 2007 şi 2012, cu efecte catastrofale.

Industriile, odinioară productive, au fost închise şi înlocuite cu întreprinderi de stat ineficiente, ce au alungat investitorii. Pe măsură ce
producția a scăzut, Venezuela a devenit din ce în ce mai dependentă de importuri. Împreună cu o serie de intervenţii guvernamentale
precum controlul rezervelor valutare şi cel al preţurilor, s-a ajuns la dezastrul înregistrat atunci când preţul petrolului a scăzut. Unii au
atribuit această tragedie crizei petroliere, dar potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, şapte ţări care s-au bazat pe exporturile de
petrol, într-o măsură chiar mai mare ca Venezuela, au înregistrat o creştere economică între 2013-2017. [37]

Cauza fundamentală a dramaticului eșec venezuelean a fost sistemul economic socialist. Politica economică a Venezuelei a urmat cele
zece cerinţe revoluţionare ale lui Marx din Manifestul comunist, începând cu abolirea proprietății private și impozitele ridicate și trecerea
la centralizarea economiei și a mijloacelor de producție. [38] Soarta economică tragică a Venezuelei s-a datorat spectrului comunist.

Zimbabwe: De la coşul de pâine al Africii până la pământul foametei

După ce Zimbabwe și-a declarat independenţa, în 1980, aceasta a ales să construiască un stat socialist în conformitate cu principiile marxist-
leniniste. Premierul său era un marxist convins iar gherilele sale, ghidate de “Gândirea lui Mao Zedong”, au primit o asistenţă
necondiţionată din partea Republicii Populare Chineze. Spre deosebire de alte ţări africane care au implementat socialismul, Zimbabwe nu
a impus imediat politica de naţionalizare.

Problemele economice ale Zimbabwe au început în anul 2000, după începerea reformei funciare. În cadrul programului de reformă,
terenurile aparţinând fermierilor albi au fost confiscate şi redistribuite populaţiei de culoare fără pământ, precum şi celor care erau bine
conectaţi din punct de vedere politic. Mulți nu aveau experiență în agricultură, iar rezultatul a fost o scădere accentuată a productivităţii
agricole. În încercarea de a evita criza, banca centrală din Zimbabwe, Reserve Bank, a tipărit și mai mulţi bani, ceea ce a dus la o
hiperinflaţie interminabilă. Potrivit datelor băncii centrale, în iunie 2008, inflaţia anuală a ţării a ajuns la 231 milioane la sută. Până la
jumătatea lunii noiembrie 2008, inflaţia a atins un nivel de aproape 80 miliarde la sută, după care autorităţile au renunţat la publicarea
statisticilor lunare. [39]

În 2008, o mare foamete a lovit Zimbabwe. Dintre cei 16 milioane de oameni ai ţării, 5 milioane au fost supuşi înfometării. Astăzi,
malnutriţia este cronică şi răspândită.

Comunismul afectează lumea în moduri care pot fi observate sau prevăzute în toate ţările. Ţările occidentale dezvoltate încep să se
confrunte cu crize. Între timp, tragedia socialismului este deja o realitate în lumea în curs de dezvoltare. Principiul este acesta: spectrul
comunist foloseşte economia pentru a promite confort şi satisfacţie, apoi îi atrage pe oameni spre degradarea morală și abisul sărăciei.

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare a binelui şi a răului

Printr-un set de teorii elaborate în mod detaliat, marxismul înşeală oamenii să înlocuiască standardele morale tradiţionale cu standardele
sale deviate, care inversează binele şi răul. În viziunea marxistă, dacă un individ este bun sau rău, nu este judecat pe baza moralităţii şi
acţiunilor sale, ci pe baza locului său în ierarhia (inversată) a capitalului.

Cineva care aparține clasei denumită de marxiști „capitalistă” este vinovat de exploatarea proletariatului, iar din moment ce se presupune
că proletariatul este clasa oprimată și exploatată, membrii ei ocupă în mod natural o bază morală înaltă. Nu le este ruşine indiferent de
modul în care îi tratează pe proprietarii companiilor sau pe cei care dețin alte proprietăți și pe cei afluenți. Marxismul a transformat
posesiunea bunurilor într-o crimă și a susținut exproprierea violentă.

Marx a spus că numai munca creează valoare. Dacă un proprietar de companie investeşte 10 milioane de dolari într-o companie într-un an,
iar veniturile din acel an sunt de 11 milioane de dolari, în viziunea marxistă, acest profit de 1 milion de dolari este „plusvaloare” creată de
angajați, dar expropriată pe nedrept de „capitalistul” care este deținătorul companiei. Prin urmare, Marx a pretins că a găsit secretul în ceea
ce priveşte modul în care capitaliştii fac bani şi că acesta este păcatul originar al burgheziei – exploatarea. Astfel, Marx a ajuns la concluzia
că, pentru a elimina acest păcat, întreaga societate capitalistă trebuie să fie distrusă – adică burghezia trebuie să fie eliminată şi bunurile ei
confiscate, în timp ce avangarda partidului va colectiviza proprietatea și va institui comunismul.

Teoria exploatării lui Marx divizează oamenii în două clase opuse: burghezia care deţine capital şi proletariatul care nu are capital. De
fapt, din momentul apariției societăţilor industrializate, mobilitatea clasei a crescut rapid. De exemplu, mobilitatea clasei în epoca lui Marx
(începutul anilor 1800 până în anii 1850) a fost similară cu cea din anii ’70, atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite. [40] Schimbul
social între clase este un proces dinamic; un presupus membru al proletariatului nu mai este printre proletari dacă achiziționează capital
public într-o companie. Dacă schimbarea de clasă poate fi făcută atât de uşor, încercările de a împărţi oamenii în grupuri nu au alt scop
decât să incite la ură de clasă.

În China, fosta Uniune Sovietică şi în statele comuniste din Europa de Est, partidele comuniste au furat terenuri și au linşat şi jefuit
proprietarii de fabricile lor. Au ucis “duşmani de clasă”, au confiscat averea moștenită de generaţii şi au desfăşurat campanii de terorism
de stat împotriva poporului. Toate aceste nelegiuiri au fost rezultatul teoriilor pline de ură ale comunismului. Între timp, standardele morale
tradiţionale, precum şi credinţa în divinitate, sfinţi şi înțelepții clasici au fost marcate ca aparţinând “claselor exploatatoare” şi, drept urmare
trebuiau atacate şi eradicate.

Teoriile lui Marx au fost criticate pe scară largă în cercurile economice şi filosofice. Iată doar câteva exemple care ilustrează absurditatea
teoriei exploatării, a lui Marx.
Marx susține că munca creează valoare și că valoarea este determinată de timpul de muncă necesar pentru producţie. Aceasta este o teorie
ridicolă. Valoarea unei mărfuri nu este una dintre proprietăţile sale intrinseci. De cele mai multe ori, oamenii adaugă un element subiectiv
la fiecare marfă – cel mai evident, cererea şi oferta.

Mulţi economişti au explorat procesul de evaluare şi, spre deosebire de doctrina îngustă a lui Marx, majoritatea economiştilor consideră
că numeroşi factori sunt implicaţi în crearea valorii – inclusiv terenurile, capitalul, forţa de muncă, ştiinţa şi tehnologia, managementul,
riscul de investiţii și mulți alții. Activităţile economice sunt un sistem complex, care implică diferite verigi în lanţul de producţie. Diferiţii
factori de producţie au anumite cerinţe manageriale, iar diferite persoane joacă roluri diferite, fiind indispensabile întregului lanţ şi
contribuind la crearea “valorii reziduale”.

De exemplu, un capitalist intenţionează să cheltuiască 1 milion de dolari angajând doi ingineri pentru a proiecta şi produce o anumită
jucărie nouă. De asemenea, este angajat un specialist de marketing care promovează noua jucărie. Doi ani mai târziu, jucăria câştigă
popularitate şi aduce un profit de 50 de milioane de dolari. Munca inginerilor şi a specialistului de marketing au creat valoarea reziduală
de 50 de milioane de dolari? Desigur că nu. Motivul pentru care noua jucărie a câştigat milioane este că oamenii o doreau. Perspectiva
proprietarului afacerii asupra pieței, capacitatea de a-i organiza și gestiona pe ceilalți şi curajul de a-şi asuma un risc au contribuit la
valoarea jucăriei.

Să presupunem că ingeniozitatea jucăriei a venit de la unul dintre ingineri – atunci, valoarea reziduală a celor 50 de milioane de dolari
provine din faptul că proprietarul afacerii a exploatat creativitatea inginerului fără a da nimic în schimb? Desigur că nu. Dacă inginerul ar
fi considerat că creativitatea lui nu a fost remunerată în mod adecvat, atunci ar fi putut să găsească o companie care să ofere un salariu mai
bun.

Într-o piaţă liberă în cele din urmă se va obține un echilibru prin echilibrarea competențelor și a ambițiilor cu capitalul. Proprietarii de
afaceri care solicită profituri nerezonabile vor pierde în faţa concurenței sau nu vor putea atrage talente. În plus, din moment ce ei așteaptă
o rentabilitate a capitalului investit, aceasta întârzie cheltuielile sau alte utilizări ale acestui capital, deci profiturile se datorează și eforturilor
investitorului. Prin urmare, este normal ca o sumă suplimentară să fie câștigată în schimb. Principiul nu se deosebeşte de obţinerea dobânzii
la împrumuturile acordate cu dobândă.

Există, de asemenea, mulţi factori “accidentali” implicaţi în stabilirea valorii unui produs. Astfel de factori accidentali pot fi explicaţi, în
mod rezonabil, doar printr-un cadru de referinţă bazat pe credinţele şi cultura tradiţională.

În anumite situaţii, crearea și distrugerea valorii pot fi, în totalitate, independente de orice muncă. Un diamant care, acum, valorează 10
milioane de dolari, poate să nu fi avut nicio valoare acum cinci mii de ani, pentru că nimeni nu l-a vrut. O bucată de pământ sterp moştenită
de la un bunic ar putea fi de o sută de ori mai valoroasă din cauza prosperităţii unui oraş din apropiere sau a descoperirii în subteran a
metalelor rare. Aici, creşterea valorii nu implică forţa de muncă. O asemenea bogăţie neaşteptată este, pur şi simplu, numită “avuţie”. Atât
tradiţiile culturale occidentale cât şi cele orientale recunosc că avuţia este o formă de binecuvântare divină.

Pentru a demonstra “raţionalitatea” şi “necesitatea” proprietăţii publice, Marx a inventat teoria exploatării bazate pe plusvaloare, ceea ce
a transformat activităţile economice în care oamenii se angajează ca parte normală a vieții, în comportamente negative şi lipsite de etică.
Teoria sa a insuflat ură şi dispreţ faţă de ordinea economică existentă în încercarea de a o submina şi de a o răsturna.

De fapt, angajatorii şi muncitorii, proprietarii şi ţăranii formează o comunitate de interese comune. Relaţia lor ar trebui să fie una de
cooperare şi interdependenţă pentru că fiecare îl susţine pe celălalt pentru a supraviețui. Marx a prezentat, în mod deliberat, opoziția dintre
clase ca fiind absolută – ca şi cum ar avea o relaţie ostilă, de viaţă şi de moarte. De fapt, există oameni buni şi răi în rândul angajatorilor,
la fel ca și în rândul muncitorilor. În schimbul economic, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat expus şi sancţionat este oricine încalcă
standardele etice. Baza judecății ar trebui să fie caracterul moral, nu bogăția.

Oamenii îşi pot schimba statutul economic şi social prin propriile eforturi. Muncitorii pot deveni investitori prin acumularea de avere.
Investitorii pot deveni muncitori din cauza eșecurilor investiţiilor lor. Rolul forţei de muncă şi al investitorilor în societatea modernă se
schimbă adesea. Majoritatea oamenilor joacă, de asemenea, ambele roluri – plasând profiturile pe care le-au făcut în capacitatea de
producţie viitoare, creând astfel locuri de muncă, sporind bogăţia socială de care beneficiază publicul larg. Chiar şi un fondator al mişcării
sindicale din SUA a spus: “Cea mai gravă crimă împotriva oamenilor muncii este o companie care nu reușește să funcționeze cu profit”.
[41]

Teoria absurdă a “plusvalorii” pune eticheta “exploatării”, pe activitățile normale ale proprietarilor de terenuri şi ale capitaliştilor. A incitat
la luptă și la ură viscerală, la gândire deviată şi a distrus viețile a milioane de oameni.

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia

Comunismul susţine egalitarismul absolut. În mod superficial, acest lucru poate părea ca un țel înalt, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă
orbeşte în corectitudinea sa. În realitate, acesta evocă ura și gelozia, deoarece oamenii care cred în egalitarism absolut nu pot tolera succesul
celorlalți, ca alţii să fie mai bogaţi, să aibă o viaţă mai bună, o muncă mai uşoară şi condiţii de viaţă mai luxoase. Toată lumea trebuie să
fie egală iar cei care cred în el spun: „Ar trebui să am ceea ce aveți și pot obține ceea ce obțineți”. Într-o astfel de viziune asupra lumii,
toată lumea este egală şi întreaga lume este la fel.

Egalitarismul absolut se reflectă în cel puţin două moduri principale. În primul rând, atunci când oamenii nu sunt încă egali, ei sunt
încurajați să devină nemulţumiţi de statutul lor economic. Oamenii râvnesc la ceea ce au alţii şi chiar caută să obţină acele lucruri prin
mijloace nepotrivite sau violente. În cazuri extreme, ei distrug proprietățile altora şi chiar îi ucid pentru a se îmbogăți.

Cea mai gravă manifestare a acestor tendinţe este revoluţia violentă. Pentru a provoca nemulţumire, Marx împarte societatea în două clase
opuse: cei care deţin mijloacele de producţie şi cei care nu le dețin. În mediul rural, el identifică moșierul şi ţăranul iar în mediul urban,
capitalistul şi muncitorul. Rezultatul este instigarea la ură de clasă şi folosirea membrilor societății presupuși defavorizați pentru a declanșa
o revoluţie violentă. Moșierii sunt bogaţi şi ţăranii sunt săraci – puneți mâna pe averea lor! Toată lumea ar trebui să fie bogată!

Astfel, Partidul Comunist Chinez a cerut ţăranilor să se angajeze în “reforma agrară” – adică să atace moșierii și să-și împartă pământul.
Dacă proprietarii refuzau să se conformeze, aceștia erau uciși. Partidul Comunist a făcut acest lucru instigând mai întâi huliganii să creeze
probleme, apoi încurajând ţărănimea să se ridice şi să atace clasa proprietarilor de pământ. Milioane de latifundiari au fost omorâţi.

În al doilea rând, odată ce grupurile care au obţinut, în esenţă, o stare de “egalitate” — în care toată lumea ia o parte egală din beneficii —
oricine se remarcă este penalizat. Toată lumea este tratată la fel indiferent dacă lucrează mai mult, mai puţin sau chiar dacă nu lucrează
deloc. Acest lucru nu reușește să recunoască un principiu universal: deși oamenii pot părea la fel la suprafață, în realitate personalitatea,
intelectul, forţa fizică, moralitatea, ocupaţia, rolul, educaţia, condiţiile de trai, rezistența, perseverența, inventivitatea şi aşa mai departe
sunt diferite iar, cu ce contribuie fiecare la societate este, de asemenea, diferit. De aceea, de ce ar trebui ca acelaşi rezultat să fie cerut de
toţi? Privită astfel, inegalitatea este, de fapt, văzută drept egalitate, în timp ce egalitatea promovată de comunism este adevărata inegalitate
şi adevărata nedreptate.

Anticii din China spuneau că Cerul va răsplăti pe cineva în funcţie de efortul pe care îl depune. Egalitarismul absolut este imposibil în
lumea reală.

Sub acoperirea egalitarismului, leneşii beneficiază, iar cei care muncesc din greu şi sunt capabili sunt penalizaţi şi chiar respinşi sau priviţi
cu ură. Toată lumea îşi încetineşte ritmul pentru a se potrivi vitezei celui mai lent. În realitate, aceasta face ca toţi să devină leneşi, să
aştepte ca altcineva să contribuie, astfel încât să poată profita de acel lucru, câştigând ceva pe degeaba sau furând de la altul. Rezultatul
este răspândirea declinului moral pe scară largă.

Ura şi invidia care motivează egalitarismul absolut sunt rădăcinile otrăvitoare ale perspectivei economice a comunismului. Inerent, natura
umană are în ea atât binele cât şi răul. Credinţele occidentale fac referire la cele şapte păcate capitale, în timp ce cultura estică învaţă că
omul are atât natură de Buddha cât şi natură demonică. Natura de Buddha se manifestă prin bunătate, abilitatea de a îndura greutăţi şi de a
avea consideraţie pentru ceilalţii. Natura demonică se manifestă prin egoism, lene, invidie, răutate, ură, furie, pofte, tiranie, ignorarea vieţii,
incitarea la discordie şi crearea de probleme, crearea şi răspândirea zvonurilor, obţinerea de ceva pe degeaba și așa mai departe.

Perspectiva economică adoptată de comunism stimulează, în mod deliberat, natura demonică, amplificând invidia, lăcomia, lenea şi alţi
factori răi, ducând la pierderea caracterului uman şi abandonarea valorilor tradiţionale deţinute de mii de ani de oameni. Amplifică ce este
cel mai rău în natura umană şi transformă oamenii în revoluţionari comunişti.

În “Teoria sentimentelor morale“, economistul și filosoful din secolul al XVIII-lea Adam Smith a spus că moralitatea este fundamentul
prosperităţii omenirii. Respectarea regulilor generale de moralitate “este o cerință pentru însăşi existenţa societăţii umane, care s-ar prăbuşi
total, dacă omenirea nu ar fi avut, în general, un respect faţă de acele reguli importante de conduită”. [42]

Lawrence Kudlow, directorul Consiliului Economic Național al SUA, consideră că prosperitatea economică trebuie să existe alături de
moralitate. El a scris în 1997 că, dacă Statele Unite ar putea să respecte “principiul cel mai important” — să adere la valorile morale pe
care a fost întemeiată națiunea — dezvoltarea Statelor Unite ar fi nelimitată. [43]

a. Egalitarismul economic: o piatră de temelie a comunismului

Sub influenţa egalitarismului absolut, în Occident apar apeluri viguroase pentru “justiţie socială”, precum şi legi privind salariul minim,
acţiunea afirmativă şi alte cereri. Ceea ce se află în spatele acestor cerinţe este dorinţa de egalitate în ceea ce priveşte rezultatele; în spatele
lor sunt elemente ale comunismului. Din perspectiva comunistă, nu contează dacă aceste grupuri vulnerabile obțin egalitate sau dacă
statutul lor social se îmbunătățește. Ele sunt doar pioni pentru a incita la resentimente.

Dacă comuniştii obţin ceea ce cer, atunci ei vor face pur şi simplu noi cereri pentru egalitate şi acest lucru se va repeta la nesfârşit. Dacă
nu li se îndeplinesc cerinţele, ei vor întări noţiunile oamenilor cu privire la justiţia egalităţii şi vor transforma aceasta într-o platformă
majoră cu care să câștige mai multă influență. Deoarece comunismul incită la resentimente în mai multe domenii şi prin intermediul atâtor
mijloace diferite, dacă îi este permis să se răspândească necontrolat, rezultatul inevitabil va fi frământarea socială. Comuniştii vor găsi
mereu grupuri vulnerabile şi apoi vor solicita egalitate financiară sau socială pentru ei, repetând procesul până când pavează calea spre
comunism.

În realitate, implementarea acestor politici duce adesea la obținerea contrariului a ceea ce este promis. În schimb, cei care ar trebui să fie
protejaţi de aceste politici pierd. Să luăm, de exemplu, legea salariului minim. La suprafaţă, scopul său este de a proteja drepturile
lucrătorilor, dar efectul este că multe fabrici pur şi simplu nu mai angajează, deoarece nu este sustenabil economic să facă acest lucru. Ca
urmare, lucrători îşi pierd locul de muncă. Eliminarea locurilor de muncă cu salarii mai mici înseamnă, de asemenea, pierderea dezvoltării
competențelor, întrucât tinerii și cei care abia au obținut o nouă slujbă au mai puține oportunități de a se instrui și de a avansa spre locuri
de muncă mai bine plătite. O abordare unică pentru toţi încalcă, de asemenea, teoria economică și duce la o intervenție excesivă a
guvernului.

Oamenii folosesc, de asemenea, scuza de “salarizare egală pentru muncă egală” pentru a cere revoluţia socială bazată pe combaterea
rasismului și a sexismului. Ei citează statisticile care susţin că salariul mediu al bărbaţilor de culoare este mai mic decât salariul mediu al
bărbaţilor albi, că salariul mediu al femeilor este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor şi că aceste discrepanţe sunt rezultatul rasismului
şi al sexismului. În realitate, astfel de comparaţii nu sunt adecvate. Când se compară mere cu pere, rezultatele sunt diferite. Unele cercetări
efectuate de cercetători au descoperit că, pentru familiile de culoare în care atât soţul cât şi soţia au absolvit un colegiu sau o formă de
învăţământ superioară, venitul lor este, de fapt, mai mare decât cel al familiilor albe cu o situaţie similară. [44] După decenii de tactici
comuniste de distrugere a familiei tradiționale și de promovare a asistenței sociale, familiile de culoare de acest tip sunt relativ mai puţine,
și acesta este principalul motiv pentru care există discrepanţe în ceea ce priveşte veniturile. Efectuarea unor comparaţii semnificative şi
corecte este de bun simţ, dar elementele comuniste tind să incite la discordie și luptă, ceea ce îi determină pe oameni să privească lucrurile
în mod irațional.

Comunismului nu îi pasă de bunăstarea grupurilor vulnerabile. Este pur şi simplu interesat de sloganuri care atrag oamenii pe drumul spre
distrugere.

b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

Pierderea locurilor de muncă în sectorul de producţie din SUA în ultimele decenii este un fenomen bine cunoscut. Dar mulţi oameni nu
realizează că sindicatele – deturnate de cauze de stânga – sunt unul dintre principalii vinovaţi. Multe dintre sindicatele actuale pretind că
ajută la obţinerea de beneficii pentru clasa muncitoare, dar deseori ele fac contrariul. Acest lucru devine clar urmărind istoria sindicatelor
şi transformarea misiunii lor.

Sindicatele au fost, iniţial, înfiinţate de membrii clasei muncitoare ale căror abilităţi erau puţine sau chiar inexistente, în scopul negocierii
cu conducerea. Într-o anumită măsură, un sindicat este capabil să intermedieze şi să rezolve conflictele dintre muncitori şi patroni. Dar
elementele comuniste au transformat sindicatul într-un instrument de promovare a mişcărilor şi a politicilor comuniste. Sindicatele au
devenit o armă puternică pentru distrugerea companiilor libere și care desfășoară lupta politică.

Friedrich Engels a scris pe această temă: “De asemenea, se apropie, rapid, momentul în care clasa muncitoare va înţelege că lupta pentru
salarii mari şi mai puține ore de lucru şi întreaga acţiune a sindicatelor, aşa cum se desfăşoară acum, nu este un scop în sine, ci un mijloc,
un mijloc foarte necesar şi eficient, dar este numai unul dintre mijloacele către un scop mai înalt: eliminarea totală a sistemului de
salarizare”. [45]

Lenin credea că formarea şi legalizarea sindicatelor reprezintă un mijloc important al clasei muncitoare de a smulge controlul clasei
„capitaliste” și că sindicatele vor deveni pilonul partidului comunist şi o forţă cheie în lupta de clasă.

Într-un discurs, Lenin a propus ca sindicatele să devină “o școală de administrație, o școală de management economic, o şcoală a
comunismului” şi o legătură între partidul comunist şi mase. Sarcina zilnică a sindicatului era aceea de a convinge masele să treacă de la
capitalism la comunism. El a notat: “Sindicatele sunt un ‘rezervor’ al puterii de stat”. [46]

De la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, forţele comuniste şi de stânga au folosit sindicatele pentru a incita angajaţii la greve
pe scară largă, a avea cerințe dure pentru proprietari şi chiar a luat măsuri violente, precum distrugerea maşinilor şi fabricilor. În octombrie
1905, peste 1,7 milioane de muncitori din Rusia au participat la o grevă politică la nivel naţional şi au paralizat economia ţării. În acest
timp, s-a format un sindicat deosebit de agresiv, Grupul Central al Muncitorilor, care a devenit principalul precursor al Sovietului Petrograd,
un „consiliu” al muncitorilor și soldaților care a jucat un rol central ca vehicul al Revoluției Ruse. [47]

Sindicatele din ţările occidentale şi cele dezvoltate au fost, de asemenea, infiltrate pe scară largă şi utilizate de elementele comuniste.
Relația dintre angajatori și angajați este una simbiotică, dar comuniştii încearcă să provoace, să extindă şi să intensifice conflictul dintre
ei. Sindicatele sunt folosite pentru escaladarea conflictelor în timpul procesului de negociere dintre conducere și lucrători. În plus,
sindicatele raţionalizează şi intensifică latura conflictuală a relaţiei şi o folosesc pentru a-şi legitimiza propria existenţă. De atunci,
sindicatele intensifică nemulţumirea muncitorilor, dau vina pe „capitaliști” pentru orice probleme. Aceasta a fost cheia supraviețuirii
sindicatelor.

La suprafaţă, sindicatele luptă pentru interesele angajaților dar, de fapt, ele subminează competitivitatea industrială. Există două motive
pentru aceasta. În primul rând, sub pretextul protejării drepturilor şi intereselor muncitorilor, sindicatele fac dificil ca întreprinderile să
concedieze angajaţii care nu au performanţe bune și care realizează puțin. Acest lucru dă naştere unei culturi a lenei. Nu numai că acest
lucru este inechitabil faţă de angajaţii care lucrează cu sârguinţă, dar îi face şi mai puţin proactivi. Cel mai important factor al creşterii unei
companii îl constituie angajații acesteia, dar sub umbrela de protecţie a sindicatului faţă de angajaţii care nu reuşesc să facă faţă, companiile
îşi pierd competitivitatea. Companiile care nu reușesc să îndeplinească aceste cereri sindicale sunt apoi ținta luptei, inclusiv prin greve și
proteste, care afectează în continuare compania. Puternicul sindicat “United Auto Workers” a cerut în mod obișnuit organizarea grevelor
în Detroit. Înainte de criza financiară din 2008, sindicatul cerea salarii și beneficii de 70 de dolari pe oră. În consecință, industria
producătoare de automobile din SUA a fost la un pas de faliment. [48]

În al doilea rând, sub pretextul protejării beneficiilor sociale ale angajaţilor (pensiile, asigurările de sănătate etc.), sindicatele cresc, în mod
constant, costurile întreprinderii. Acest lucru forțează companiile să-şi diminueze creșterea și să-și reducă investiţiile în cercetare şi
dezvoltare, ceea ce dăunează competitivității acestora. De aici rezultă necesitatea ca întreprinderile să-și crească preţurile produselor, ceea
ce dăunează şi intereselor consumatorilor. Studiile arată că acesta este motivul pentru care întreprinderile fără sindicate, precum Toyota şi
Honda, au reuşit să producă maşini de înaltă calitate la costuri mai mici şi de ce fabricile de automobile americane împreună cu sindicatele
din Detroit au devenit mai puţin competitive. [49]

Edwin Feulner, fondatorul grupului de reflecție american Heritage Foundation (Fundația Heritage), a spus despre sindicate: “Ele
funcţionează ca o piatră de moară de gâtul companiei – făcând-o mai puţin flexibilă, mai puţin capabilă să reacţioneze cu înţelepciune la
cerinţele unei pieţe în schimbare”. [50]

Pierderea oportunităţilor de angajare în industria prelucrătoare din SUA este acum cunoscută tuturor, dar mulţi oameni nu ştiu că sindicatele
reprezintă un factor cheie al pierderii locurilor de muncă. Numărul locurilor de muncă sindicalizate din industria prelucrătoare a scăzut cu
75% între 1977 şi 2008, în timp ce cele care nu sunt afiliate unui sindicat din industria prelucrătoare a crescut cu 6% în acea perioadă,
potrivit The Heritage Foundation.

Situaţia din afara industriei prelucrătoare este similară. Să luăm ca exemplu industria construcţiilor. Un raport al unui cercetător de la
Heritage Foundation, James Sherk, afirmă: “Spre deosebire de sectorul manufacturier, industria construcţiilor a crescut considerabil de la
sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, în ansamblu, această creştere a apărut exclusiv în locurile de muncă neafiliate unor sindicate, crescând
cu 159% din 1977″. Locurile de muncă sindicalizate din construcții au scăzut cu 17 la sută”. [51]

În plus, sindicatele sunt instrumentele folosite de elementele comuniste pentru a promova egalitarismul în întreprinderi. Fundaţia Heritage
notează că sindicatele solicită companiilor să plătească salarii în funcţie de vechimea angajatului (echivalentul anilor de serviciu în ţările
socialiste), indiferent de performanţă sau de contribuţia angajatului la companie. „Contractele sindicale comprimă salariile: împiedică
creșterea salariilor muncitorilor mai productivi şi măresc salariile celor mai puţin competenţi”. [52]

Ideea care se aplică aici este similară egalitarismului absolut în comunism, care înseamnă, efectiv, redistribuirea bogăţiei în rândul
angajaţilor din cadrul întreprinderii. Imixtiunea în procesul decizional intern al întreprinderilor şi monopolul pieţei muncii erodează piața
liberă.

Susţinerea agresivă de către sindicate a ceea ce ei descriu drept asigurări sociale ale muncitorilor sfârșește prin a favoriza o parte dintre
muncitori faţă de ceilalţi şi devine o piedică pentru companiile individuale şi economie, în ansamblu. Un sondaj efectuat în 2005 a arătat
că “cele mai multe gospodării ai căror membrii sunt sindicalişti dezaprobă uniunile sindicale americane” şi că “principalul motiv al
dezaprobării nu este niciodată discutat în mod deschis în mass-media sindicală sau abordat în cadrul convențiilor sindicale“. [53]

Sindicatele infiltrate de comunism, sub îndrumarea mişcării progresiste au devenit adesea instrumente pentru a lupta împotriva pieței libere.
Conducerea sindicatelor are interese personale în întreprindere, iar corupţia este ceva obişnuit în rândul liderilor sindicali. Lupta lor la
unison împotriva a ceea ce ei numesc nedreptate la locul de muncă creează o povară pentru societate şi productivitate, devenind un obstacol
în calea reformelor şi a încercărilor raționale de a eficientiza producția, serviciile, educația, birocrația guvernamentală și alte domenii. Din
punct de vedere politic, Stânga atrage sprijinul sindicatelor pentru a-și promova mișcările sociale și pentru a conduce la divizarea societății.

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

Deși teoria comunistă este plină de lacune şi contradicţii, mulţi sunt încă înşelaţi de ea. Acest lucru se datorează faptului că Marx a descris
un paradis comunist utopic de care oamenii din întreaga lume s-ar putea bucura. Aceasta este fantezia centrală şi amăgirea. Descrierea sa
include “abundență materială copleşitoare” și standarde morale mult mai înalte pentru societate. Fiecare persoană ar lucra „în funcție de
capacitatea sa” și ar primi „în funcție de nevoile sale”. Nu ar exista nicio proprietate privată, nici un decalaj între bogaţi şi săraci, nicio
clasă conducătoare, nici exploatare, ci libertate şi egalitate pentru toţi şi fiecare persoană ar putea să-şi dezvolte talentele sale. Viaţa ar fi
minunată.

Acest set de argumente înşelătoare i-a atras pe mulţi să lupte pentru el. În prezent, mulţi occidentali nu au avut niciodată experienţa tragică
de a trăi într-un stat totalitar comunist. Ei continuă să nutrească speranţa iluzorie a unui paradis comunist şi, astfel, țin aprinsă flacăra
comunismului susținând ideile comuniste şi socialiste.

De fapt, toate ideile prezentate de Marx sunt iluzii periculoase. Marxismul susţine că o societate comunistă se va bucura de supraabundență
de bunuri materiale. Cu toate acestea, dorinţele omului şi nevoile lui sunt interminabile. În condiţiile constrângerilor legate de faptul că
cunoaşterea umană este limitată, timpul de lucru este limitat şi resursele sunt limitate, lipsurile şi privaţiunile sunt inevitabile. Acesta este
punctul de plecare al tuturor studiilor economice. Fără aceste constrângeri, oamenii nu ar fi nevoiți să caute ce tip de metodă de producție
era cea mai eficientă, deoarece presupusa supraabundență va asigura totul şi poate fi risipită după bunul plac.

Marxismul susţine, de asemenea, că standardele morale în societatea comunistă ar fi mult îmbunătățite. Cu toate acestea, binele şi răul
coexistă în fiecare persoană, îmbunătăţirea standardelor morale necesită îndrumarea oferită de credinţele şi valorile tradiţionale, precum şi
eforturi de cultivare personală. Ceea ce predică marxismul este ateismul şi lupta de clasă, care stimulează partea rea a omului. Oamenilor
nu li se permite să aibă libertatea de credinţă, iar religia este doar un instrument politic al partidului comunist. Mai mult, în comunism,
instituţiile religioase sunt folosite pentru a proteja tirania, pentru a induce în eroare lumea, pentru a se împotrivi divinității, şi pentru a
întoarce oamenii de pe calea credinței. Fără o credinţă dreaptă în Dumnezeu şi fără autodisciplină, moralitatea nu poate decât decădea. În
plus, toţi liderii comunişti se dovedesc a fi tirani — aroganţi, indecenţi şi complet lipsiți de etică. Aşteptarea ca adepții lor să aibă standarde
morale mult îmbunătăţite este contrar raţiunii.

Marxismul proclamă, de asemenea, că va exista egalitate pentru toţi. Dar, după cum s-a discutat mai devreme, socialismul duce în mod
inevitabil la totalitarism. Puterea este baza distribuţiei resurselor, însă distribuţia puterii într-un stat totalitar este cea mai nedreaptă. Prin
urmare, distribuţia resurselor în totalitarism va fi, de asemenea, cea mai nedreaptă. În toate ţările în care a guvernat sau guvernează
socialismul, oamenii văd o clasă privilegiată și decalaje enorme între bogaţi şi săraci precum şi suprimarea oamenilor de către stat.
Resursele sunt epuizate în scopuri militare, iar bunurile oamenilor sunt jefuite pentru a face clasa privilegiată mai puternică, în timp ce
majoritatea oamenilor sunt lăsați să se zbată în sărăcie.

Marxismul înşeală oamenii cu promisiunea “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. [54] Comunismul înșeală oamenii
promițând că fiecare membru al societății își poate folosi pe deplin abilitățile sale. În economiile socialiste, oamenii nu sunt în măsură să
acționeze după bunul plac în funcție de propria lor capacitate, deoarece nu au libertăți de bază.

Marxismul spune că diviziunea muncii creează alienare. Dar, de fapt, diviziunea muncii este necesară pentru orice societate. Smith susține
în The Wealth of Nations că o diviziune a muncii poate crește foarte mult productivitatea și poate promova prosperitatea. Diferențele create
de diviziune nu sunt neapărat conflicte și nici nu duc neapărat la înstrăinare și depersonalizare. Oamenii din toate categoriile sociale,
indiferent de poziția lor socială, pot contribui la societate, își pot ridica moralitatea și pot contribui la aducerea fericirii umanității.

Cu toate acestea, comunismul foloseşte căutarea bunătății de către oameni, pentru a-i induce în eroare și a-i face să devină fanatici religioși
ai ideologiei comuniste. Foloseşte dorinţa de bunătate ca stindard pentru a-i îndepărta pe oameni de Divin. El contaminează minţile
oamenilor, le întăreşte natura malefică şi îi determină să comită tot felul de crime. Sub această influență, oamenii se răsfaţă cu plăceri
materiale, abandonând convingerile mai înalte şi mai nobile ale vieţii. Comunismul otrăvește tot ceea ce atinge și măcelărește milioane de
oameni, precum se vede în fiecare țară în care a ajuns la putere. Dacă oamenii din lume nu se trezesc în cel mai scurt timp, se vor confrunta
cu consecinţe şi mai îngrozitoare.

8. Moralitatea, prosperitatea şi pacea

Căutarea fericirii ţine de natura umană. O economie prosperă poate aduce fericire, dar economia nu există în vid. Atunci când calea
dezvoltării economice se abate de la etică şi moralitate, poate urma o criză economică. O societate care este doar bogată nu este numai
incapabilă să aducă bucurie şi fericire, dar și prosperitatea ei va fi de scurtă durată. Pe măsură ce fundamentul eticii şi moralităţii se
prăbuşeşte, se aşteptă la un rezultat dezastruos.

În 2010, publicaţia Cotidianul Poporului, o portavoce a regimului chinez, a raportat că, în China, în ciuda dezvoltării economice, indicele
brut al fericirii naţionale a înregistrat o scădere an de an. A doua economie a lumii este afectată de corupţie, poluarea mediului şi incidente
legate de siguranţa alimentară, făcând poporul chinez extrem de nesigur de viaţa lui. În acest caz, bogăţia a crescut, pe măsură ce moralitatea
şi fericirea au scăzut.

Acest lucru reflectă defectul fatal al comunismului: fiinţele umane nu au numai un corp ci mintea şi spiritul lor sunt esențiale. Divinitatea
a trasat calea vieţii omului. Chinezii spun că “fiecare gură de mâncare şi fiecare înghițitură sunt deja rânduite”, ceea ce este analog în
credința spirituală occidentală conceptului că soarta sau viețile oamenilor sunt deja rânduite. Oamenii care sunt credincioși înţeleg că
bogăţia este un har acordat lor de către Creator. Ei prețuiesc faptul că trebuie să aibă o inimă umilă şi recunoscătoare şi de aceea sunt
mulţumiţi și fericiți.

Printre cei aflați la bordul Titanicului, când nava s-a scufundat în 1912, s-a aflat şi milionarul John Jacob Astor al IV-lea, a cărui avere ar
fi putut construi treizeci de nave Titanic. Cu toate acestea, atunci când s-a confruntat cu moartea, a ales ceea ce credea că este corect din
punct de vedere moral şi a protejat femeile şi copiii – şi-a cedat locul pentru doi copii îngroziţi. [55] În mod similar, Isidor Straus,
coproprietarul magazinului Macy, a spus: “Nu voi merge înaintea celorlalţi bărbaţi”. Soţia sa, Ida, a refuzat, de asemenea, să ajungă pe o
barcă de salvare, dându-i locul doamnei Ellen Bird, noua lor menajeră. Ea a ales să-şi petreacă ultimele momente cu soţul ei. [56]

Aceşti oameni cu averi imense au ales să acționeze conform valorilor tradiţionale şi credinţei, în faţa oportunităţii de a-şi salva bunurile şi
vieţile. Alegerea făcută de ei pentru moralitate și pentru justiție manifestă strălucirea civilizației umane și a naturii umane: un caracter
nobil valorează mai mult decât viața, care la rândul ei este mai valoroasă decât bogăția.

Dl. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în “Bogăţie cu virtute”:

“Este datoria conducătorului şi a oficialilor să aducă belşug populaţiei, însă promovarea venerării banului este cea mai rea politică pe
care poate s-o adopte cineva. Bogăţia fără virtute va răni toate fiinţele conştiente, pe când bogăţia cu virtute este ceea ce îşi doresc toţi
oamenii. De aceea cineva nu poate fi bogat fără să promoveze virtutea.

Virtutea este acumulată în vieţile trecute. Să devii un rege, un oficial, un om bogat sau un nobil, toate vin din virtute. Fără virtute, nu
există câştig; pierderea virtuţii înseamnă a pierde totul. Astfel, aceia care caută putere şi bogăţie trebuie întâi să acumuleze virtute.
Suferind greutăţi şi făcând fapte bune se poate acumula virtute în rândul maselor. Pentru a obţine asta, trebuie înţeles principiul cauzei
şi efectului. Cunoașterea acestui lucru poate permite oficialilor şi populaţiei să-şi exercite stăpânirea de sine şi, astfel, prosperitatea şi
pacea vor triumfa sub cer.” [57]

Dacă omenirea menţine valorile menţionate mai sus pentru bogăţie şi viaţă, provocările economice înrădăcinate în lăcomia, lenea şi invidia
fiinţelor umane vor fi reduse considerabil. Odată ce omenirea îşi va suprima dorinţele egoiste, ideologia comunismului nu va mai putea să
ademenească inima umană, iar standardele morale vor rămâne înalte.

Spectrul comunist a făcut aranjamente complicate pentru a distruge omenirea. Aranjamentele sale economice sunt doar o parte din poveste.
Pentru a ne elibera de controlul “idealurilor” comuniste, trebuie să expunem conspiraţia, să identificăm mesajele frauduloase şi să nu ne
mai punem speranţa în această ideologie falimentară. Trebuie, de asemenea, să restaurăm valorile tradiţionale şi să recuperăm moralitatea
şi virtutea. Astfel, omenirea va putea să aibă parte de prosperitate şi fericire veşnică şi să obțină adevărata pace. Civilizaţia umană va
străluci, apoi, cu o nouă vitalitate.

*****

Referinţe

[29] M. Szmigiera, „Poziția investițională directă a Statelor Unite în China din 2000 până în 2018”, Statistica.com, 2 septembrie 2019,
https://www.statista.com/statistics/188629/united-states-direct-investments-in-china-since-2000

[30] „Zhongguo waishang touzi baogao, 2016” 中国 外商 投资 报告, [„Raportul privind investițiile străine în China, 2016”], în Zhongguo
washang zhijie touzi linian gaikuang 中国 外商 直接 投资 历年 概况 [Un rezumat general al investițiilor străine directe în China],
Ministerul Comerțului din China. [În chineză]

[31] Comisia SUA pentru furtul proprietății intelectuale americane, „Actualizare la raportul Comisiei IP: furtul proprietății intelectuale
americane: reevaluări ale provocării și politica Statelor Unite” (Washington DC: The National Bureau of Asian Research, februarie 2017),
http://www.ipcommission.org/report/IP_Commission_Report_Update_2017.pdf

[32] Chris Strohm, „Nu există nici o indicație despre China că a încetat piratarea companiilor din SUA, spune un oficial”, Bloomberg, 18
noiembrie 2015, https://www.bloomberg.com/news/articles/2015-11-18/no-sign-china-has-stopped-hacking-u-s-companies-official-says.
[33] Kurt Biray, „Nostalgia comunistă în Europa de Est: Dor de trecut”, Open Democracy, 10 noiembrie
2015, https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/kurt-biray/communist-nostalgia-in-eastern-europe-longing-for-past

[34] John Polga-Hecimovich, „Rădăcinile statului care eșuează în Venezuela”, Origini 10, nr. 9 (iunie 2017),
http://origins.osu.edu/article/roots-venezuelas-failing-state

[35] José Niño, „Venezuela înainte de Chávez: Un preludiu al eșuării socialismului”, Mises Wire, 4 mai 2017,
https://mises.org/wire/venezuela-chavez-prelude-socialist-failure.

[36] John Bissett, „Hugo Chávez: socialist revoluționar sau reformist de stânga?” Standardul socialist 101, nr. 1215 (noiembrie 2005),
http://socialiststandardmyspace.blogspot.com/2015/05/hugo-chavez-revolutionary-socialist-or.html

[37] Julian Adorney, „Socialismul a aprins criza petrolului din Venezuela”, Real Clear World, 29 august 2017,
https://www.realclearworld.com/articles/2017/08/29/socialism_set_fire_to_venezuelas_oil_crisis_112520.html

[38] José Niño, „John Oliver greșește despre Venezuela – este o țară socialistă”, Institutul Mises, 30 mai 2018, https://mises.org/wire/john-
oliver-wrong-about-venezuela-%E2%80%94-its-socialist-country

[39] Chris McGreal, „Rata inflației Zimbabwe crește la 231.000.000%”, The Guardian, 9 octombrie 2008,
https://www.theguardian.com/world/2008/oct/09/zimbabwe.

[40] Jason Long, „Mobilitatea socială surprinzătoare a Marii Britanii victoriene”, European Review of Economic History 17, nr. 1 (1
februarie 2013): 1–23, https://doi.org/10.1093/ereh/hes020.

[41] Michael Rothschild, Bionomics: Economia ca Ecosistem (Washington, DC: Beard Books, 2004), 115.

[42] Adam Smith, “Teoria sentimentelor morale” (Malta: Gutenberg Publishers, 2011).

[43] Lawrence Kudlow, “Abundenţa americană: Noua prosperitate economică şi morală” (New York: HarperCollins Publishers, 1997).

[44] Thomas Sowell, “Fapte şi Sofisme Economice” (New York: Basic Books, 2008), 174.

[45] Friedrich Engels, „Sindicatele”, The Labour Standard, 28 mai 1881, Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/05/28.htm.

[46] Vladimir Lenin, „Sindicatele, situația actuală și greșelile lui Troțki”, în Lucrările colectate ale lui Lenin, trad. Yuri Sdobnikov
(Moscova: Progress Publishers, 1965), 32:19–47–

[47] Lü Jiamin 呂嘉民, „Liening gonghuixueshuo shi” 列寧 工會 學說 史 [“Istoria teoriei leniniste asupra sindicatelor“], (Liaoning
People’s Press, 1987). [În chineză].

[48] James Sherk, „Ce fac sindicatele: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă și economia”, Fundația Heritage, 21 mai
2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy

[49] Ibidem.

[50] Edwin J. Feulner, “Doborârea Twinkies“, Website-ul Fundaţiei Heritage, 19 noiembrie 2012, https://www.heritage.org/jobs-and-
labor/commentary/taking-down-twinkies

[51] Sherk, „Ce fac sindicatele”.

[52] Ibidem.

[53] Steve Inskeep, “Solidaritatea de vânzare: corupţia în sindicate“, Radioul Public Național, 6 februarie 2007,
https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5181842.

[54] Karl Marx, “Critica Programului Gotha”, în Marx & Engels Selected Works (Moscova: Progress Publishers, 1970), 3: 13–30, Marxists
Internet Archive, 20 aprilie 2020, https: //www. marxists.org/archive/marx/works/1875/gotha/ch01.htm.

[55] “Copiii de pe Titanic” Regizat de Keith Wootton. Marina Del Rey, CA: Vision Films, 2014.

[56] Isidor Straus, Autobiografia lui Isidor Straus (Smithtown, NY: The Straus Historical Society, 2011), 168–176.

[57] Li Hongzhi, “Bogăţie cu virtute”, Principii Esențiale pentru o Avansare Ulterioară, 27 ianuarie 1995,
http://ro.falundafa.org/books/Essentiale1/Principii_Esentiale-ptAvansare1_2012-06-09.htm#toc_2

1. Legea şi credinţa
Legea este braţul de fier al corectitudinii şi al dreptăţii care susţine binele şi pedepseşte răul. Ceea ce este bun şi ce este rău trebuie
determinat de cei care fac legile. Din perspectiva credinţei, aceste criterii provin de la divinitate. Învățăturile înțelepților și scripturile
religioase au constituit baza legilor care guvernează societatea umană.

Codul lui Hammurabi, adoptat în Babilonul antic, este una dintre primele legi scrise din istoria omenirii, care au fost găsite. Gravată într-
o tabletă de piatră, deasupra codului în sine se înfăţişează o scenă puternică: Shamash, zeul soarelui şi dreptăţii, îi dăruieşte legile Regelui
Hammurabi. Aceasta este reprezentarea unui zeu care acordă suveranului uman autoritatea de a-şi conduce poporul prin intermediul statului
de drept.

Pentru evrei, Cele Zece Porunci din Vechiul Testament au fost considerate atât lege divină cât şi seculară – o tradiţie care a devenit temelia
culturii juridice occidentale. Începând cu împăraţii romani din secolul al IV-lea, cu Iustinian I, conducătorul Imperiului Roman de Răsărit
şi cu succesorii săi şi continuând cu Alfred cel Mare, primul dintre regii anglo-saxoni ai Marii Britanii, sistemul juridic s-a inspirat din
cele Zece Porunci ale lui Moise şi din doctrina creştină. [1]

În ochii credincioşilor, pentru a avea legitimitate, dispoziţiile specifice ale legii trebuie să respecte standardele divine ale binelui şi răului,
precum şi învăţăturile religioase. Gândirea din spatele mișcărilor non-violente de nesupunere civilă din Statele Unite își au rădăcina în
doctrina creştină timpurie. Când împăratul roman Gaius Caligula a poruncit creştinilor să se închine zeilor romani şi să fie ridicate statui
ale împăratului Cezar în Templul din Ierusalim, creştinii au refuzat şi au ales răstignirea sau arderea pe rug, mai degrabă decât să se
supună. Dacă ar fi urmat porunca ar fi însemnat să încalce primele două Porunci – cu alte cuvinte, împăratul a cerut ca legea seculară să
primeze în fața poruncii divine, care este sacră şi inviolabilă.

În general, cele Zece Porunci pot fi împărţite în două categorii. Primele patru descriu relaţia dintre om şi Dumnezeu, adică ceea ce constituie
respectul cuvenit pentru Dumnezeu. Celelalte şase guvernează relaţiile dintre oameni şi în esenţă reflectă învăţătura de a-i iubi pe alţii, așa
cum te iubeşti pe tine însuţi. Reverenţa față de Dumnezeu este un imperativ care permite umanităţii să menţină neschimbate principiile
corectitudinii şi justiţiei.

Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru China antică, unde din punct de vedere istoric legea a fost promulgată prin decret imperial. Împăratului
sau „Fiului Cerului” i se cerea să urmeze providența și principiile cerului și ale pământului. Aceasta este “Tao” sau “Calea” împărtăşită de
Lao Tse şi Împăratul Galben. Marele învăţat al dinastiei Han, Dong Zhongshu, a spus: “Măreţia Tao provine din Cer. Cerul nu se schimbă
niciodată şi nici Tao”. [2] În concepția antică chineză, “Cerul” nu este o abstractizare a forţelor naturale, ci se referă la divinitate. Credinţa
în Tao a Cerului formează fundamentul moral al culturii chinezeşti. Sistemele legislative imperiale derivate din această credință au
influențat China de mii de ani.

Cercetătorul juridic american Harold J. Berman credea că legea coexistă cu principiile generale ale moralităţii sociale şi ale credinţei. Chiar
şi în condițiile separării bisericii de stat, ambele sunt reciproc dependente. În orice societate, conceptele de dreptate şi de legalitate trebuie
să-şi aibă rădăcinile în ceea ce este considerat sfânt şi sacru. [3] Sistemul juridic modern păstrează multe fațete ale ceremoniei religioase
care îi întăresc puterea.

2. Legea: Un instrument al tiraniei în regimurile comuniste

Partidele comuniste sunt un cult antiteist. Ele nu vor urma niciodată învăţăturile divine în principiile lor legislative şi îsi propun să taie
legăturile societăţilor cu cultura lor ancestrală şi cu valorile tradiţionale. De la bun început, nu a existat nicio șansă ca partidele comuniste
să menţină corectitudinea sau justiţia.

a. Politici extralegale ale terorii de stat

În societatea tradiţională, creştinismul spune să-i iubeşti pe ceilalţi ca pe tine însuţi iar învățăturile confucianiste spun că omul binevoitor
îi iubeşte pe ceilalţi. Aici, dragostea nu se limitează la conceptul îngust al iubirii dintre bărbat şi femeie sau la dragostea care există între
membrii familiei sau între prieteni. Dragostea cuprinde, de asemenea, bunăvoinţa, mila, dreptatea, altruismul şi alte virtuţi. Cu această
bază culturală, legea nu este numai sacră, ci întruchipează și spiritul iubirii în societatea umană.

Niciun sistem juridic nu poate spera să răspundă pentru toate formele posibile de conflict şi să ofere judecăţi pentru fiecare dintre ele.
Astfel, legile trebuie să ia în calcul şi subiectivitatea tuturor părţilor. Judecătorul trebuie să urmeze spiritul legii pentru a da un verdict care
respectă principiul bunăvoinţei.

În Templul Ierusalimului, Isus i-a admonestat pe Farisei pentru ipocrizia lor, pentru că, în ciuda faptului că au aderat cu stricteţe la cuvintele
lui Moise, au ignorat virtuţile cerute de cod, precum dreptatea, mila şi adevărul. Văzând dincolo de sensul literal, Isus făcea vindecări de
Sabat şi a stat cu ne-evreii (arienii), pentru că el respecta spiritul bunătăţii în doctrine.

În contrast, comunismul este înrădăcinat în ură. Nu numai că îl urăşte pe Dumnezeu, dar urăşte şi cultura, stilul de viaţă şi toate tradiţiile
pe care le-a creat Divinitatea pentru omenire. Marx nu a fost vag exprimându-şi dorinţa de a se distruge pe sine pentru a ruina şi a trage
lumea în jos cu el. El i-a scris viitoarei sale soții: „Jenny, dacă vom putea doar să ne unim sufletele laolaltă, atunci cu dispreț îmi voi arunca
mănușa în fața lumii și voi păși printre ruinele ei asemenea unui Creator!” [4]

Serghei Ghenadievici Neceaev, revoluţionarul nebun al Rusiei ţariste, a scris în pamfletul său “Catehismul revoluționar” că revoluţionarul
“a rupt toate legăturile care îl legau de ordinea socială şi de lumea civilizată, de toate legile, de moralităţile şi de obiceiurile sale şi de toate
convenţiile acceptate”. Revoluționarul, potrivit lui Neceaev, ar trebui să se vadă pe sine drept duşmanul implacabil al acestei lumi și al
convențiilor sale și „dacă continuă să trăiască cu ele, este doar pentru a le distruge mai repede”. [5]

Folosirea de către Neceaev a termenului clerical “catehism” pentru viziunea sa nelegiuită sugerează disprețul cultic pe care comunismul îl
nutrește pentru umanitate și divinitate. “El nu este un revoluţionar dacă are milă pentru această lume”, a spus Neceaev.
Lenin a exprimat o viziune similară: “Dictatura este puterea bazată direct pe forţă şi nu este supusă nici unui fel de restricţii legale. Dictatura
revoluţionară a proletariatului este o putere câştigată şi menţinută prin folosirea violenţei împotriva burgheziei, o conducere ce este
nerestricţionată de vreo lege”. [6]

Folosirea puterii politice pentru a ucide, a tortura şi a împărți pedeapsa colectivă fără a avea restricţii legale nu este altceva decât terorism
de stat și este primul pas făcut sub conducerea regimurilor comuniste clasice.

În lunile care au urmat răsturnării guvernului rus de către bolșevici în 1917, sute de mii de oameni au fost ucişi în cursul luptei politice.
Bolşevicii au înfiinţat Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului (cunoscută și sub numele
Comitetul Extraordinar al Tuturor Ruşilor – n.t.),, prescurtat “Ceka”, și i-au dat autoritatea de a ucide oamenii fără proces. Din 1918 până
în 1922, cekiștii au ucis circa două milioane de oameni fără proces. [7]

Alexandr Nikolaevici Iakovlev, fost ministru de propagandă al Comitetului Central și membru al Biroului Politic şi al Secretariatului
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a scris că numai în secolul al XX-lea, 60 de milioane de oameni din Rusia au murit ca rezultat
al războiului, al foametei şi al represiunii. Folosind arhivele publice, Iakovlev a estimat numărul persoanelor ucise în campaniile sovietice
de persecuţie între 20 de milioane şi 30 de milioane. În 1987, Biroul Politic al Uniunii Sovietice a înfiinţat un comitet, din care făcea parte
și Iakovlev, pentru a examina erorile spontane ale justiţiei în timpul regimului sovietic. După revizuirea a mii de dosare, Iakovlev a scris:
“Am o senzație de care nu am putut să scap. Se pare că făptaşii acestor atrocităţi sunt un grup de oameni care sunt deranjaţi mental, dar
mă tem că o astfel de explicaţie riscă să simplifice prea mult problema.”[8]

Ca să spunem mai clar, Iakovlev a văzut că atrocităţile comise în era comunistă nu erau rezultatul unor simple impulsuri, ci mai degrabă
al unei planificări atente. Aceste crime nu au fost comise pentru binele comun al lumii, ci din ură profundă pentru viaţă. Conducătorii
comunismului nu comit atrocităţi din ignoranţă, ci din răutate.

b. Schimbarea continuă a standardelor de corectitudine şi greşeală

În timp ce comunismul ignoră statul de drept în practicarea terorismului de stat, el pretinde în faţa ţărilor occidentale că este angajat în
aplicarea legii. El face acest lucru astfel încât să se poată implica, infiltra şi submina societăţile libere prin căile parteneriatelor economice
şi comerciale, al schimburilor culturale şi al cooperării geopolitice. De exemplu, la începutul reformei şi deschiderii Chinei din 1979,
Partidul Comunist Chinez (PCC) a adoptat o “lege a procedurii penale”, aparent pentru a consolida sistemul judiciar. Dar această lege nu
a fost aplicată în mod serios.

Potrivit lui Marx, legea este un produs al „contradicției de clasă” şi un instrument care întruchipează voinţa clasei conducătoare. Legile
unui partid comunist nu provin nici de la Dumnezeu, nici dintr-o iubire autentică faţă de popor, nici din dorinţa de a menţine o societate
echitabilă şi dreaptă. Interesele grupului de conducere, adică ale partidului comunist sunt tot ceea ce contează. Pe măsură ce obiectivele şi
interesele partidului se schimbă, legile sale se schimbă şi ele.

Firește, odată ce PCC a preluat puterea, a adoptat lupta de clasă ca şi ideologie şi a început să jefuiască pe toții cetățenii. A promulgat legi
împotriva infracţiunii de “activitate contrarevoluţionară”, care se aplică tuturor celor care s-au opus politicii de furt a partidului. Toţi cei
clasificaţi drept “contrarevoluţionari” au fost pedepsiți de PCC prin încarcerare sau cu pedeapsa capitală.

După ce a terminat jaful masiv în numele “proprietăţii publice”, PCC avea nevoie de o modalitate de a păstra ceea ce a furat. Acesta şi-a
schimbat priorităţile și a pus accentul pe dezvoltarea economică, implementând legi care au protejat proprietatea privată. În esenţă, aceasta
înseamnă protejarea intereselor partidului. De exemplu, demolările pe scară largă obligatorii ale locuinţelor poporului chinez pentru a face
loc proiectelor de dezvoltare ilustrează încălcarea continuă de către regim a dreptului la proprietatea privată.

În martie 1999, Partidul Comunist a anunţat necesitatea de a “guverna ţara conform legii”. [9] Câteva luni mai târziu, a început persecuţia
la nivel naţional a Falun Gong și a înfiinţat un organism extrajudiciar de tip Gestapo, Biroul 610, pentru a desfăşura campania brutală.
Pentru a-şi îndeplini misiunea, Biroul 610 a primit autoritatea de a ocoli toate legile şi procedurile judiciare, permițându-i să manipuleze
aparatul de securitate publică și sistemul judiciar pentru a suprima Falun Gong.

Partidul evocă periodic noi duşmani, astfel încât să-și reînnoiască conducerea tiranică asupra poporului chinez. Țintele persecuţiei sunt în
continuă schimbare şi includ campaniile împotriva proprietarilor şi capitaliştilor, masacrarea studenţilor din Piaţa Tiananmen în 1989, şi
suprimarea practicanţilor Falun Gong și a avocaţilor pentru drepturile omului.

În consecinţă, legea trebuie schimbată frecvent. În cei peste 70 de ani de guvernare, Partidul a promulgat patru constituţii, dintre care
ultima a trecut prin patru revizuiri de la introducerea sa în 1982. Dobândind experienţă din mai multe campanii politice, PCC a folosit
legea pentru a-şi adapta şi a ascunde motivele şi acţiunile. Uneori nu se deranjează nici măcar să aplice acest camuflaj.

c. Ignorarea constituției

Constituția Republicii Populare Chineze este plină de un limbaj detaliat în efortul de a arăta că PCC este angajat în respectarea statului de
drept și normelor internaționale civilizate. Cu toate acestea, în practică, constituția nu este niciodată respectată cu strictețe, iar drepturile
de bază precum libertatea de exprimare, de credință și de asociere nu sunt de fapt protejate.

Potrivit teoriei marxiste, legea reflectă voinţa clasei conducătoare, mai degrabă decât justiția obiectivă. Atunci, pentru un partid comunist,
adoptarea și modificarea legilor pentru a-și suprima dușmanii și a-și impune voința asupra societății este, desigur, un curs firesc. Conform
acestui tip de sistem, oricine îndrăzneşte să conteste “voinţa clasei conducătoare” – adică oricine se opune intereselor partidului comunist
– este supus persecuţiei legale ca duşman de clasă, indiferent dacă este vorba de şomeri, de soldaţi demobilizaţi, de fermieri al căror pământ
a fost expropriat, de avocaţi pentru drepturile omului sau pur şi simplu de cei care se luptă pentru a supravieţui.
Pentru avocaţii care profesează în ţările comuniste, legile din cărţi lasă întotdeauna loc intereselor partidului. Dacă un avocat încearcă să
citeze legea şi să argumenteze în favoarea justiției, judecătorul şi procuratura îl vor reduce la tăcere, vorbind despre presupusul spirit al
legii. Ei chiar spun în mod flagrant că instanţa este condusă de partidul comunist şi trebuie să urmeze ordinele sale. Indiferent care ar fi
gândurile acestor angajaţi ai instanţelor, ceea ce spun ei într-adevăr reflectă spiritul legii care există în regimurile comuniste.

În sistemul judiciar chinez, în timpul audierilor care implică practicanţi Falun Gong persecutaţi, judecătorii pot spune lucruri precum
următoarele: „De ce invocaţi legea? Îmi pasă doar de politică”. „Partidul nu permite apărarea. Cuvintele liderilor sunt legea”. „Partidul
Comunist conduce instanţa, aşa că trebuie să urmăm linia de partid”. „Nu este necesară nicio procedură legală pentru problemele Falun
Gong”. „Nu-mi vorbiţi despre conştiinţă”. [10]

Filozoful englez Francis Bacon a scris odată: “O senţinţă viciată face mai mult rău decât mai multe inechităţi. Pentru că aceasta corupe
pârâul, celelalte corup fântâna”.

Legile Partidului Comunist, care sunt mereu schimbate şi practicate numai selectiv, nu au nicio sacralitate din care să derive o autoritate
legitimă. De-a lungul secolului trecut, spiritul legii care guvernează sistemul juridic al partidului a adus nenumărate nedreptăţi şi a
supervizat moartea a 100 de milioane de oameni nevinovaţi – o datorie de sânge pe care niciun reprezentant al cauzei comuniste nu o va
putea ispăşi vreodată.

“Un criminal trebuie să plătească cu propria viaţă, la fel precum un datornic plăteşte cu bani”, spune un proverb chinez. Dacă Partidul
Comunist ar aplica cu adevărat legea, ar deveni răspunzător pentru istoria sa sângeroasă.

3. Cum deviază comunismul legea în Occident

La fel ca în politică, economie, educație și în alte fațete ale societății, statul de drept occidental nu a scăpat de infiltrarea și subminarea sa
de spectrul comunist. În ţările comuniste legea este manipulată ca un instrument de menţinere a puterii, de consolidare a ideologiei sale şi
de suprimare a poporului. În țările libere, obiectivul spectrului este de a folosi legea pentru a distorsiona standardele binelui și răului, de a
submina credința tradițională și fundamentele morale ale legii și de a profita de puterile legislației și de aplicare a legii, punând astfel în
practică normele demonice.

Influența spectrului comunist asupra statului de drept poate fi regăsită peste tot în Occident. Deoarece Statele Unite sunt liderul lumii
libere, această secţiune examinează eroziunea instituţiilor juridice americane.

a. Subminarea fundamentelor morale ale legii

Pe măsură ce partidele comuniste şi diverşii lor adepţi din întreaga lume au promovat ateismul şi teoria evoluţiei, legătura dintre lege şi
principiile divine a fost constant respinsă. Spiritul legii a început să treacă de la rolul său divin de a menține corectitudinea și dreptatea la
exprimarea voinței intereselor politice și a ideologiei radicale. Legea a fost în mare măsură redusă la un instrument de răzbunare, de arbitraj,
de negociere şi de alocare de beneficii. Aceasta a deschis calea celor otrăviți de comunism ca să adopte legi care să submineze societatea
și să îndrepte omenirea spre distrugere.

Liberalismul și progresismul resping credinţa tradiţională şi judecata morală considerând moralitatea ca fiind un acord laic care se schimbă
în funcţie de evoluţia societăţii. Căsătoria, de exemplu, este privită ca un simplu contract între două persoane care sunt dispuse să-şi declare
angajamentul una faţă de cealaltă, mai degrabă decât un jurământ făcut în fața Divinității. Recunoaşterea căsătoriei între persoane de același
sex se bazează pe premisa aparentă a libertăţii şi a progresului, însă această premisă este maleabilă şi va duce în mod inevitabil la coruperea
legii. Separarea moralităţii tradiţionale de justiţie s-a reflectat într-un caz de avort care a ajuns la Curtea Supremă în 1992. Trei judecători
au declarat: “Unii dintre noi, ca indivizi, consideră avortul ofensator pentru principiile noastre fundamentale ale moralităţii, dar acest lucru
nu ne poate controla decizia. Obligaţia noastră este să definim libertatea tuturor, nu să ne impunem propriul cod moral“. [12]

Cu alte cuvinte, legea acordă prioritate libertăţii în fața moralităţii, iar valorile libertăţii şi moralităţii sunt separate. Dar libertatea, aşa cum
a fost definită de părinţii fondatori americani, este un principiu “evident”, adică este acordat de Dumnezeu – sau, aşa cum o exprimă
Declarația de Independență, de „Creatorul lor”. Respingerea standardelor universale stabilite de Creator în scopul creşterii gamei aşa-
numitelor libertăţi este o metodă pe care diavolul o foloseşte pentru a distorsiona legea şi pentru a conduce omenirea spre propria cădere.

b. Acapararea și promulgarea puterilor legislative

Înainte de intrarea în vigoare a unei noi legi, aceasta trece prin mai multe etape, incluzând redactarea, aprobarea sa de către politicieni,
adoptarea de către legislativ și punerea în aplicare de către organele de drept. De asemenea, pot exista decizii judecătorești cu privire la
legalitatea acesteia. În timpul acestui proces, indivizi sau grupuri din mediul academic, mass-media, cercuri juridice şi chiar industria de
divertisment exercită influenţă asupra pregătirii și adoptării legii. Spectrul comunist şi-a găsit reprezentanţi în întreaga societate pentru a-
l ajuta să preia controlul asupra procesului legislativ. Diverse grupuri de lobby au depus toate eforturile pentru a umple agenţiile
guvernamentale cu persoane cu convingeri de stânga. În domeniul judiciar, acestea au devenit judecători, procurori sau alţi oficiali
responsabili de aplicare a sistemului juridic.

Președinții vor face tot ce le stă în putinţă pentru a numi judecători de aceeaşi orientare la Curtea Supremă, sau pentru a folosi puterile
executive pentru a eluda sistemul juridic. Din punct de vedere istoric, preşedinţii liberali ai SUA au avut tendinţa de a acorda mai multe
graţieri. Într-o administraţie prezidenţială recentă, preşedintele a comutat sentinţele a 1385 de condamnaţi şi a acordat în total 212 de
graţieri, cel mai mare număr de la administraţia preşedintelui Harry Truman încoace. [13] Într-unul din actele sale finale, înainte de a părăsi
Casa Albă, preşedintele a comutat sentinţele a 209 persoane şi le-a acordat grațiere altor 64 de persoane. Majoritatea celor care au primit
graţieri au fost traficanți de droguri non-violenţi, însă o excepţie a fost un bărbat care fusese acuzat şi găsit vinovat de divulgarea a 700.000
de documente militare secrete. Cu clemenţa prezidenţială, pedeapsa acestui bărbat a fost redusă şi el a executat mai puțin de șapte ani din
condamnarea sa de 35 de ani. [14]
În timp ce preşedintelui i s-a acordat puterea constituţională de a face graţieri, utilizarea excesivă a acestei puteri funcţionează împotriva
funcţiei şi scopului legii, şi anume acela de a pedepsi faptele greșite și de a sprijini cetățenii oneşti. În 1954, senatorul Lyndon B. Johnson
din Texas, care mai târziu a devenit cel de-al 36 preşedinte al Statelor Unite, a introdus amendamentul Johnson, o prevedere din codul
fiscal care interzice organizaţiilor non-profit, inclusiv bisericilor, să se angajeze în anumite activităţi. Celor care încălcau legea li s-ar fi
putut revoca anumite scutiri de impozite. Datorită acestui fapt, unele biserici creştine îi instruiesc pe preoţii lor să evite anumite subiecte
politice atunci când vorbesc din amvon, inclusiv aspecte sociale controversate, precum avortul, homosexualitatea, eutanasierea, cercetarea
cu celule stem şi aşa mai departe.

Spectrul comunist a manipulat, de asemenea, toate grupurile politice în încercarea de a schimba aplicarea legii prin alegerea procuraturii.
Un procuror districtual, ajuns în poziţia sa datorită susținerii progresiștilor şi a anumitor grupuri politice, a concediat 31 de procurori în
prima sa săptămână de lucru. Cerând suspendarea “încarcerării în masă”, el a ordonat, de asemenea, membrilor rămași ai biroului său să
înceteze urmărirea penală a persoanelor pentru posesie de marijuana. Există situaţii similare și în alte state. Preşedintele sindicatului
procurorilor adjuncți din Los Angeles a spus că efectul a fost acela de a solicita procurorilor să aleagă cu multă grijă legile pe care le-ar
aplica. În opinia sa, este un fenomen foarte riscant atunci când aleşilor li se cere să ignore legile pe care au jurat să le respecte. [15]

De asemenea, judecătorii au competenţa de a anula deciziile departamentelor administrative. De exemplu, legea americană privind
imigraţia conferă preşedintelui dreptul de a refuza străinilor să intre în ţară în situaţii de urgenţă. Cu toate acestea, unii judecători influenţaţi
de liberalism au considerat că o interdicţie recentă de călătorie emisă de preşedinte este o discriminare religioasă. Deciziile lor au întârziat
interdicţia timp de peste patru luni, până când acţiunea executivă a fost confirmată de Curtea Supremă.

Întrucât avocaţii au o mare influenţă asupra hotărârilor judecătoreşti, înclinaţiile politice ale unei asociaţii juridice pot avea un impact
direct asupra urmării spiritului legii. Fondatorul unei asociaţii de avocaţi care este reprezentată la nivel naţional este un socialist
autodeclarat care crede în proprietatea publică şi afirmă că scopul său final este instaurarea comunismului. [16] Asociaţia are zeci de mii
de membri în întreaga ţară şi un buget anual de sute de milioane de dolari. Aceasta înaintează procese pentru susţinerea cauzelor drepturilor
la avort, a căsătoriei între persoane de acelaşi sex și dreptul homosexualilor de a adopta copii etc.

Adepții liberalismului și progresismului ocupă poziţii politice cheie în Statele Unite şi domină mediul academic, mass-media şi mişcările
sociale. Acest lucru a permis spectrului comunist să exercite o putere fără precedent asupra proceselor legislative şi judiciare.

c. Interpretări distorsionate ale instanței

Religiile tradiționale subliniază importanța responsabilității personale. În Biblie, cartea lui Ezechiel folosește exemplul tatălui și fiului ca
pe o parabolă pentru a descrie binele și răul. Deși sunt tată și fiu, ei suportă consecințele comportamentului lor și nu sunt responsabili
personal pentru acțiunile celuilalt. Așa cum spune Biblia: „Ce semeni, aia culegi”. La fel, chinezii cred că bunătatea naște bunătatea și că
răul va fi pedepsit de Cer.

Libertatea înseamnă responsabilitate. O persoană are dreptul și libertatea de a-și alege ideile, cuvintele și acțiunile. De asemenea, trebuie
să fie responsabil pentru propriile alegeri. Odată ce o persoană a comis o infracțiune, ea ar trebui pedepsită în consecință. Acesta este
principiul dreptății. Judecătorii liberali, totuși, încurajează oamenii să se sustragă de le responsabilitățile care le revin și să transfere
responsabilitatea asupra condițiilor sociale predominante, precum mediul lor economic sau rasial, sănătatea fizică și mentală, educația și
alți parametri demografici, permițând infractorilor să scape de pedeapsa legală.

Interzicerea manifestărilor publice de credință

Dumnezeu este pretutindeni în viaţa americană. Motto-ul națiunii este “În Dumnezeu avem încredere”, și este scris chiar și pe bancnota de
un dolar. Declaraţia de Independenţă a SUA afirmă că drepturile omului sunt ceea ce ne-a dat Creatorul. Toţi oficialii guvernamentali
americani, inclusiv preşedintele şi judecătorii, spun “Aşa să mă ajute Dumnezeu” atunci când îşi depun jurământul de investire. Sfârşitul
cel mai comun al discursurilor prezidenţiale este “Dumnezeu să binecuvânteze America”. Angajamentul de credință recitat în şcolile
publice descrie Statele Unite ca pe “o naţiune sub Dumnezeu”.

Unele dintre aceste tradiţii au dăinuit peste două sute de ani, având o istorie aproape la fel de lungă ca cea a Statelor Unite de la înfiinţarea
sa. Dar, în ultimii şaizeci de ani, acestea au fost constant contestate de adepţii comuniști.

O asociaţie naţională de avocaţi îşi propune să elimine expunerea publică a Celor Zece Porunci în Statele Unite. Cel mai celebru caz a avut
loc în Montgomery, Alabama. În 2001, asociaţia a cerut înlăturarea unei plachete cu Cele Zece Porunci, care se afla în rotonda instanţei
de stat. Grupul a găsit un judecător desemnat de preşedintele democrat pentru a audia cazul. Într-un verdict de şaptezeci şi şase de pagini,
judecătorul a decis în favoarea asociaţiei de avocaţi.

Specificul hotărârii poate părea ridicol. De exemplu, judecătorul a susţinut că “atmosfera solemnă a rotondei”, frescele din spatele plachetei
şi atmosfera creată de un tablou cu o cascadă constituiau un motiv suficient pentru a elimina Cele Zece Porunci. Judecătorul a mai spus că
“vârful înclinat” al plachetei seamănă cu o Biblie deschisă şi îi făcea pe cei care priveau “să simtă că statul Alabama avansează, susţine,
favorizează sau preferă, creştinismul”. [17]

Încă de la începuturile anilor 1980, Curtea Supremă a interzis afişarea Celor Zece Porunci în şcolile publice. Această decizie a catalizat o
mişcare generală în întreaga ţară de a elimina expunerea Celor Zece Porunci în public. În Utah, asociația națională a avocaților a oferit
chiar şi o recompensă oricărei persoane dispuse să semnaleze plachetele care nu fuseseră încă scoase. [18]

Un tribunal american a hotărât pe 26 iunie 2002 interzicerea “jurământului solemn” în şcolile publice deoarece include cuvintele “sub
Dumnezeu”. Această decizie a fost ulterior anulată de Curtea Supremă la 14 iunie 2004. [19]
Această bătălie legală se desfăşoară încă. Imnul naţional american, motto-ul naţional, angajamentul Pledge of Allegiance, (Jurământul de
Credință – n.t.) rugăciunile şcolare etc. sunt asediate de atei şi de activiştii de stânga. Referințele la „Dumnezeu” sau la Creator, așa cum
sunt văzute în Declarația de Independență, reflectă principiile divine care stau la baza Constituției SUA și nu încalcă drepturile
americanilor. Afișarea publică a Celor Zece Porunci și a altor plachete religioase subliniază credința profundă a poporului american. Într-
o națiune bazată pe puternice tradiții spirituale, ascensiunea mișcărilor politice care încearcă să interzică manifestarea publică a credinței
în divinitate reflectă măsura în care comunismul a pătruns în sistemul juridic.

Modificarea spiritului Constituției prin interpretare și jurisprudență

În redactarea Constituţiei Statelor Unite, părinţii fondatori au stabilit separarea puterilor, ramura judiciară având iniţial cea mai mică putere.
Congresul (ramura legislativă) este responsabil de adoptarea legilor, Preşedintele (ramura executivă) este responsabil de executarea și
aplicarea legilor create de Congres; iar Curtea Supremă (ramura judiciară) nu are nici puterea de a promova legi şi nici de a guverna.

În 2002, în timp ce Curtea Supremă audia un caz referitor la Pledge of Allegiance, sondajele au arătat că 90% dintre americani susțineau
păstrarea expresiei “sub Dumnezeu”. În Camera Reprezentanţilor, au existat 416 voturi pentru şi doar trei voturi împotrivă. [20] În Senat,
rezultatul a fost 99 de voturi la zero. [21] Decizia Congresului a reflectat opinia autentică a publicului american.

În calitate de reprezentanţi aleşi ai poporului, membrii Congresului şi preşedintele îndeplinesc mandate care variază de la doi la şase ani
înainte de efectuarea altor alegeri. Atâta timp cât societatea publică şi mainstream sunt ghidate de standardele divine de moralitate, măsura
în care preşedintele şi membrii Congresului pot aluneca spre stânga este limitată. Pe de altă parte, judecătorii Curţii Supreme nu trebuie să
ţină seama de opinia publică, deoarece mandatele pe care le deţin sunt pe viaţă. Mai mult, există doar nouă judecători. Este relativ mai
uşor să se influenţeze deciziile acestor nouă persoane decât să se modifice opinia publică.

În Statele Unite, modificarea Constituției necesită sprijinul a două treimi din Congres și a trei sferturi din state. Aceste măsuri stricte
îngreunează modificarea directă a Constituției. Prin urmare, strategia progresistă nu este aceea de a amenda Constituţia, ci reinterpretarea
acesteia. Ei consideră Constituţia ca fiind un document “viu” şi “în continuă evoluţie”. Folosind precedentul stabilit de Curtea Supremă,
codifică punctele de vedere ale Stângii în lege. În acest fel, ei îşi exercită în mod secret voinţa asupra Constituţiei, ceea ce echivalează cu
subminarea ei.

Comanda divină nu mai este principiul cel mai înalt. Constituţia a primit o lovitură dură de la judecătorii liberali ai Curţii Supreme,
deoarece hotărârile Curţii Supreme sunt definitive şi trebuie respectate chiar de către preşedinte. Ramura judiciară a câștigat o cotă din ce
în ce mai mare de autoritate printre cele trei ramuri stabilite de părinţii fondatori. În practică, judecătorii Curţii Supreme au dobândit puteri
legislative parţiale şi chiar executive.

Acţiunile judecătorilor liberali ai Curţii Supreme au adus asupra societății americane o serie de consecinţe grave şi dificil de remediat. În
situaţia actuală, Curtea Supremă poate, prin audierile de caz, să dispună îndepărtarea celor Zece Porunci din şcolile şi spaţiile publice, să
rescrie procedurile penale, să crească impozitele, să recunoască dreptul la avort şi căsătoria între persoane de acelaşi sex, să permită
publicarea şi afişarea pornografiei şi aşa mai departe.

Supremaţia crescândă a sistemului judiciar, combinată cu hotărârile judecătorilor liberali, i-a oferit spectrului comunist un instrument
important pentru realizarea planurilor sale.

Promovarea conţinutului obscen în numele libertăţii

Perioada anilor ’60 a fost o epocă de transformare profundă în societatea americană. Studenţii cu vederi de stânga au condus mişcarea anti-
război, rock-and-roll, cultura hippie, mişcarea feministă, eliberarea sexuală şi alte curente anti-tradiţionale, creând haos în întreaga ţară.

În această perioadă, judecătorul şef al Curţii Supreme a SUA a fost liberalul Earl Warren. În timpul mandatului lui Warren în funcţia de
şef al justiţiei, Curtea Supremă a pronunţat hotărâri foarte importante şi de mare anvergură. Acestea au inclus interzicerea rugăciunilor în
şcoala publică şi au permis publicaţiile care conţin materiale sexuale explicite. [22] [23]

În cartea sa “Supremaciștii: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim”, expertul în drept constituțional Phyllis Schlafly a furnizat statistici
care arată că între 1966 şi 1970 Curtea Supremă a adoptat treizeci şi patru de hotărâri care au anulat deciziile instanţelor de nivel inferior
ce interziceau conţinutul obscen. [24] Hotărârile Curţii Supreme nu au fost semnate, iar majoritatea lor a constat în doar unul sau două
rânduri. Spus altfel, judecătorii nu s-au deranjat nici măcar să-şi raţionalizeze deciziile.

În 1966, Hollywood și-a abandonat Codul de producție cinematografică, ridicându-și restricţiile privind conţinutul obscen din film. La
scurt timp după aceasta au apărut o mulţime de tipuri de lucrări pornografice, iar astăzi ele au saturat fiecare domeniu al societăţii.

Primul amendament al Constituţiei americane garantează libertatea de exprimare. Acesta a fost destinat consfinţirii dreptului de exprimare
a opiniilor politice, nu de producere şi difuzare a pornografiei.

Legalizarea abuzului de droguri

Pe măsură ce lumea se pregătea să întâmpine noul an pe 31 decembrie 2017, canalul de știri prin cablu CNN a difuzat un film conținând
mai multe imagini cu o reporteră care fuma marijuana. Fiind vizibil sub influenţa drogului, ea părea dezorientată şi nu-și dădea seama de
împrejurări. Transmisia a stârnit critici pe scară largă. [25]

În 1996, California a devenit primul stat american care a legalizat marijuana pe bază de prescripţie medicală şi multe state i-au urmat
exemplul. Până în 2012, Colorado şi Washington au legalizat marijuana pentru “uz recreaţional”. În aceste două state, plantarea, fabricarea
şi vânzarea marijuanei de către adulţi este complet legală. De asemenea, a fost legalizată și în California. În octombrie 2018, guvernul
canadian a legalizat consumul de marijuana.

În afară de a provoca daune grave organismului uman, drogurile crează dependenţă din punct de vedere psihologic. Odată dependenţi,
oamenii pot abandona toate constrângerile morale pentru a obţine mai multe droguri. Pe de altă parte, cei care susţin legalizarea drogurilor
consideră că ar fi o modalitate eficientă de a reduce traficul de droguri. Ei spun că legalizarea permite o reglementare mai strictă a drogurilor
şi, prin urmare, o reducere a criminalităţii legate de droguri.

Prin legalizarea drogurilor, guvernele anticipează venituri de miliarde de dolari. Dar nu este dificil de văzut că, pe măsură ce un număr
mai mare de oameni devin dependenţi, îşi pierd dorinţa de a munci şi suferă de o sănătate precară, productivitatea va scădea, iar avuţia
creată de societate se va micşora. Este evident că legalizarea drogurilor nu poate creşte veniturile guvernamentale pe termen lung. Mai
mult, aprecierea a ceea ce este bine sau rău nu ar trebui să se bazeze pe profitul economic, ci pe standardele divine. Moralitatea tradiţională
consideră corpul uman ca fiind sacru şi creat după asemănare divină. Religiile occidentale cred că trupul este “templul Duhului Sfânt”, în
timp ce în Orient s-a crezut că trupul se poate îmbunătăţi prin cultivare pentru a deveni un Buddha sau un Tao. Deci, abuzul de droguri
este un act de profanare.

Potrivit unei relatări a Los Angeles Times, una dintre personalităţile importante care fac lobby pentru legalizarea marijuanei în Statele Unite
este un progresist bogat.[26] În martie 2017, şase senatori au scris o scrisoare Departamentului de Stat american prin care solicitau
investigarea acestei persoane pentru că și-a folosit fundația sa pentru a promova progresismul în străinătate şi pentru a submina guvernele
conservatoare. [27]

Legalizarea drogurilor este un pas suplimentar pentru a-i face pe oameni să-şi piardă constrângerile morale şi să-și întrerupă legătura cu
Divinitatea. Pe măsură ce societatea se confruntă cu frământări şi recesiuni economice, comuniștii profită de oportunități pentru a
obține puterea politică.

Legalizarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex

Schlafly a enumerat douăsprezece metode pe care judecătorii le folosesc pentru a submina moralitatea: rescrierea constituției, cenzura
împotriva recunoașterii lui Dumnezeu, redefinirea căsătoriei, subminarea suveranității SUA, amenințarea dreptului la proprietate,
promovarea pornografiei, încurajarea feminismului, aplicarea handicapată a legii, invitarea imigrației ilegale, interferarea cu electoratul,
preluarea drepturilor părinților și impunerea de taxe. [28]

Cartea Genezei descrie distrugerea Sodomei. Una dintre crimele comise de locuitorii oraşului condamnat a fost homosexualitatea. Aceasta
este originea termenului “sodomie”, ceea ce înseamnă relaţii sexuale între bărbaţi. Cei care au cunoştinţe de bază despre Biblie ştiu că
homosexualitatea merge împotriva voinţei lui Dumnezeu.

În iunie 2015, Curtea Supremă a hotărât printr-o decizie cu cinci voturi pentru şi patru împotrivă că actul căsătoriei între persoane de
acelaşi sex este un drept garantat de Constituţie.[29] Atunci când hotărârea a fost adoptată, preşedintele american de la acea vreme a
schimbat bannerul de pe contul oficial de Twitter al Casei Albe cu steagul curcubeu în sprijinul drepturilor LGBT. Hotărârea Curţii
Supreme a interzis celor treisprezece state care încă interziceau căsătoria între persoane de același sex să-şi aplice aceste legi proprii. În
august 2015, un grefier judeţean din Rowan, Kentucky a refuzat să elibereze certificate de căsătorie unor cupluri de acelaşi sex din cauza
credinței sale. Ulterior a fost arestată timp de cinci zile, deoarece a sfidat o hotărâre judecătorească federală americană care prevedea
emiterea documentelor. [30] De fapt, instanţa i-a încălcat dreptul constituţional la libertatea de credinţă. Comentând cazul grefierului,
fostul guvernator al Arkansasului și fostul candidat republican la președinție, Mike Huckabee, a numit hotărârea Curții Supreme cu privire
la căsătorie „tiranie judiciară”. [31]

Începând cu anul 2019, douăzeci şi opt de ţări şi teritorii au recunoscut oficial sau au acceptat căsătoriile între persoane de acelaşi sex,
incluzând ţările occidentale dezvoltate, precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Norvegia, Danemarca, Finlanda,
Suedia, Portugalia, Belgia, Australia, Noua Zeelandă şi Canada. Legea are puterea de a consolida moralitatea sau de a influenţa mişcarea
ei într-o nouă direcţie. Legalizarea comportamentului care se abate de la valorile morale tradiţionale echivalează cu faptul că guvernul şi
legile instruiesc oamenii să trădeze moralitatea şi să nu se supună poruncilor divine.

Sub influenţa corectitudinii politice, criticarea haosului în care se află societatea noastră – fie de către oameni, asociaţii civile sau grupuri
religioase în particular – poate fi uşor escaladată la nivelul politicului sau al justiţiei şi are drept rezultat restricţionarea libertăţii de
exprimare sau alte pedepse. În urma legalizării comportamentului imoral, cei care fac orice comentarii sau aduc critici unor chestiuni
conexe sunt adesea acuzați de încălcarea legilor, precum cele referitoare la discriminarea de gen. Legea a fost transformată într-un mijloc
de strangulare a capacității oamenilor de a gândi moral. În esenţă, promovează homosexualitatea şi încurajează oamenii să se dedice
dorinţelor nesfârşite şi degenerării.

d. Restricţionarea aplicării legii

Sub influenţa liberală, mulţi judecători sau agenţii legislative limitează în mod deliberat puterea legitimă a organelor de drept, închizând
ochii în mod efectiv la crime. Scopul spectrului comunist în acest sens este acela de a paraliza aparatul de stat pentru a provoca mişcări
sociale, ceea ce apoi creează pretexte fie pentru extinderea guvernului, fie pentru condiţiile necesare unei lovituri de stat sau a unei revoluţii.

Multe state au adoptat legi de extremă stânga, un exemplu tipic fiind legea “statului sanctuar”. Printre alte prevederi, statele sanctuare
interzic oficialilor federali de imigrație să aresteze imigranţi ilegali în închisorile locale, inclusiv pe cei pentru care au mandate de arestare.
Poliţia locală nu are dreptul să coopereze cu agenţii federali pentru a pune în aplicare legile privind imigraţia.

Acest lucru reprezintă un risc grav de securitate pentru public. În iulie 2015, imigrantul ilegal José Inez García Zárate a împuşcat şi a ucis
o tânără care se plimba de-a lungul unui debarcader din San Francisco. Zárate avea deja antecedente: el fusese acuzat de şapte infracţiuni
care implicau droguri şi jafuri, deţinerea de arme şi fusese deportat de cinci ori. Conform legilor sanctuare din San Francisco, oficialii l-
au eliberat pe Zárate din custodie cu trei luni înainte de împușcarea fatală, mai degrabă decât să-l transfere autorităților federale de imigrare,
care ceruseră custodia acestuia pentru deportare.

Atunci când un criminal este judecat, procurorul se confruntă cu standarde extrem de stricte. Acest lucru este evident pentru a proteja
drepturile legitime ale suspectului, dar adesea rezultatul este că infractorii sunt capabili să profite de lacunele din lege. Suspecții vicleni
sau cei care se bucură de un statut sau de privilegii, cei care înţeleg legea şi reglementările sau cei care angajează avocaţi capabili pot
prelungi procesul judiciar, ceea ce implică costuri mari pentru sistemul judiciar. Chiar suspecţii vinovaţi pot fi foarte greu aduși în faţa
justiţiei.

Influenţaţi de răspândirea “eliberării sexuale”, verdictele în cazurile care implică infracţiuni sexuale citează adesea concluziile din
cercetările lui Alfred Kinsey sau ale activiștilor care îl urmează pentru a argumenta că prejudiciul cauzat de abuzul sexual este mic sau
inexistent. Multe cazuri au fost rezolvate prin reducerea condamnărilor celor cu “comportament de prădător sexual”. [32] Multor criminali
obişnuiţi li s-au redus pedepsele iniţiale, din cauza deficitului bugetar sau a drepturilor prizonierilor. Motivaţia reală, totuşi, este folosirea
corectitudinii politice – pentru a slăbi puterea legii, pentru a perturba ordinea socială şi pentru a deschide drumul spre extinderea continuă
a guvernului.

Pentru ca legea să fie corectă, ea trebuie să aplice pedeapsa strict celor care comit crime de neiertat. Încă din antichitate, crima a fost
pedepsită cu moartea. Dar astăzi, unele ţări şi teritorii au abolit pedeapsa capitală pe motive de „umanitate”, „toleranţă” sau un presupus
respect faţă de viaţă.

Sub influenţa liberalismului deviat şi al progresismului, unii oameni acordă o greutate nejustificată drepturilor deținuților – indiferent de
gravitatea crimelor lor – rămânând însă suspect de tăcuţi faţă de victime. Dacă un criminal este hrănit şi adăpostit din banii contribuabililor,
pierderea libertăţii lui nu este o retribuţie echitabilă pentru moartea victimei şi pentru trauma pe care o cauzează celor dragi.

Mulţi cercetători din Statele Unite au constatat că pedeapsa capitală este eficientă pentru descurajarea criminalităţii. David Muhlhausen,
analist senior al Fundaţiei Heritage, a mărturisit în faţa Comitetului Judiciar al Senatului în 2007 că pedeapsa capitală are un efect de
intimidare şi poate salva vieţi. În anii 1990, trei profesori, printre care Paul Rubin de la Universitatea Emory, au examinat statistici privind
criminalitatea pe o perioadă de douăzeci de ani în trei mii de oraşe din Statele Unite şi au ajuns la concluzia că “fiecare execuţie are drept
rezultat, în medie, optsprezece crime mai puţin” – cu o marjă de eroare de plus sau minus 10. ” [33]

Chiar şi cercetătorii care sunt împotriva pedepsei capitale trebuie să admită că aceasta are un efect de intimidare. Împingând conceptele de
libertate şi legalitate la extrem, Stânga a distorsionat legea şi i-a răpit sacralitatea.

e. Folosirea legilor străine pentru a slăbi suveranitatea SUA

Atunci când judecătorii liberali nu pot găsi formulări în Constituţia SUA pentru a-şi susţine opiniile personale, ei folosesc legile adoptate
în alte ţări pentru a-şi susţine argumentele.

De exemplu, în speța Curții Supreme a Lawrence împotriva statului Texas (2003), judecătorii liberali doreau să abroge un statut din Texas
care interzicea adulţilor homosexuali consfințirea să se angajeze în acte sexuale, dar nu a putut găsi nimic în Constituţie pentru a-şi susţine
cazul. Apoi au citat o “agenţie cu autoritate” din afara Statelor Unite spunând că homosexualitatea era “o parte integrantă a libertăţii umane
în multe alte ţări” şi au abrogat cu succes legea. Acest caz a dus la abrogarea unor statute similare în alte treisprezece state. [34]

Gândirea comunistă s-a răspândit în întreaga lume sub diferite forme. Tendinţa socialistă din Asia şi Europa este evidentă şi are o influenţă
mare şi în Africa şi în America Latină. Ţări precum Zimbabwe şi Venezuela sunt ţări în totalitate socialiste. Chiar şi Canada este influenţată
de acesta.

Comerţul şi globalizarea au făcut ca Statele Unite să aibă relaţii mai strânse cu alte ţări. Pentru a introduce elemente ale socialismului pe
plan intern, judecătorii liberali folosesc scuza potrivit căreia se conformează convenţiei internaţionale şi apoi folosesc jurisprudenţa pentru
a modifica spiritul Constituţiei. Dacă nici chiar Statele Unite ca lider al lumii libere nu pot menţine standardele tradiţionale de bază, întregul
glob va fi pierdut în comunism.

4. Restaurarea spiritului legii

Astăzi, legea a fost îndreptată împotriva învăţăturilor divine care au inspirat-o iniţial. Legalitatea a devenit un instrument pe care spectrul
comunist îl foloseşte pentru a călca în picioare fundamentul moral al societăţii umane, aducându-o în pragul distrugerii. Legislaţia anti-
tradiţională şi imorală a slăbit capabilitatea legii de a menţine ordinea socială, lăsând extinderea puterii de stat ca singura “soluţie” pentru
starea de rău.

În cadrul unui sistem juridic controlat de spectrul comunist, oamenii ar avea la dispoziţie doar două opţiuni: fie să refuze să urmeze
autorităţile și legile degenerate ale acestora, fie să-şi trădeze moralitatea pentru a se conforma. Prima ar însemna distrugerea dreptului în
practică, aşa cum a spus juristul Harold Berman: “Legea trebuie să fie credibilă; altfel, există doar în nume”. [35] Ultima opţiune implică
o pantă alunecoasă a declinului moral, creând o spirală descendentă în care legea şi starea societăţii concurează pentru a ajunge la cel mai
de jos nivel. În ambele cazuri, societatea în ansamblu nu ar avea nicio cale de ieşire din acest vortex demonic.

Cartea din 1958, The Naked Communist, enumeră patruzeci şi cinci de obiective urmărite de comunism pentru a se infiltra şi a submina
Statele Unite. Şapte dintre ele se referă la sistemul juridic. [36]

Cel de-al 16-lea obiectiv constă în folosirea deciziilor tehnice ale instanțelor judecătorești pentru a slăbi instituţii importante ale SUA,
susţinând că comportamentul lor încalcă drepturile civile.
Cel de-al 24-lea obiectiv este abolirea tuturor legilor care restricţionează conţinutul indecent, portretizându-le drept cenzură care încalcă
libertatea de opinie şi de exprimare.

Cel de-al 29-lea este de a contesta Constituţia ca fiind defectuoasă, depăşită sau incompatibilă cu practica internaţională.

Cel de-al 33-lea obiectiv este de a aboli toate legile care interferează cu aparatul comunist.

Cel de-al 38-lea obiectiv este de a face legal ca agenţii care nu fac parte din poliţie să poată să efectueze arestări. Toate problemele
comportamentale trebuie să fie delegate lucrătorilor din domeniul sănătăţii mintale.

Cel de-al 39-lea obiectiv este să preia controlul asupra domeniului psihiatriei şi să impună legi referitoare la sănătatea mintală, pentru a
controla persoanele care se opun scopurilor comuniste.

Obiectivul 45 este abolirea Connally Reservation, cunoscută şi sub numele de Amendamentul Connally. Această reglementare conferă
Statelor Unite dreptul de a favoriza jurisdicția națională asupra hotărârilor pronunțate de instanțele internaţionale. Scopul acestui obiectiv
este de a împiedica Statele Unite să-şi protejeze suveranitatea internă şi, în schimb, să dea putere organismelor internaţionale, precum
Curtea Internațională de Justiție, să prevaleze asupra sistemului judiciar american.

Comparând obiectivele enumerate mai sus cu ceea ce a fost deja implementat, este evident că comunismul s-a plasat bine pentru a continua
să submineze legea şi justiţia americană.

Fie că este vorba de politici de ură sponsorizate de stat în țări controlate de regimuri comuniste, fie de reglementări în țările occidentale în
care ideologia comunistă a erodat instituțiile legislative și judiciare, în ambele cazuri ținta este spiritul legii – adică respectul pentru divin
şi moralitatea tradiţională.

Dacă nu suntem în măsură să menţinem standardele morale stabilite de porunca divină ca fiind criteriul nostru pentru a discerne binele de
rău, societatea va continua să adopte legi care se conformează ideologiei comuniste, favorizându-i pe cei răi și suprimându-i pe cei drepți.
Societatea își va pierde principiile divine de dreptate și libertate și va ceda tiraniei spectrului comunist.

*****

Referinţe

[1] Harold J. Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie” (Nashville: Abingdon Press, 1974), 51-55.

[2] Dong Zhongshu 董仲舒, așa cum este citat în Ban Gu 班固, „Dong Zhongshu zhuan” 董仲舒 傳 [„Cronica lui Dong Zhongshu”] în
Han Shu 漢書 [Cartea lui Han]. [În chineză]

[3] Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie“

[4] Karl Marx, citat în W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City: Ensign Publishing Co., 1962), 13.

[5] Serghei Nechayev, “Catehismul Revoluţionar”, (1869), Marxists Internet Archive, accesat pe 20 aprilie 2020,
https://www.marxists.org/subject/anarchism/nechayev/catechism.htm

[6] Vladimir Lenin, “Revoluţia Proletară şi dezertorul Kautsky: cum l-a transformat Kautsky pe Marx într-un liberal comun”, în Lenin
Collected Works, trad. Jim Riordan (Moscova: Progress Publishers, 1974), 28: 227-325, Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie
2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1918/prrk/common_liberal.htm

[7] Li Yuzhen 李玉貞, Yi bu dianfuxing zhuzhuo: Ershi shiji Eguoshi Work 顛覆性 著作 : 二十 世紀 俄國 史 [Lucrarea de insurecție:
istoria rusă a secolului XX], (Beijing: Yanhuang Chunqiu, 2010). [În chineză]

[8] Alexander Nikolaevich Yakovlev, „Zhi Zhongguo Duzhe” 致 中國 讀者 [„Pentru cititorii chinezi ”], în Yibei kujiu — Eluosi de
Buershiweikezhuyi he gaige yundong 一杯 苦酒 —— 俄羅斯 的 布爾什維克 主義 和 改革 運動 [A Cupa amară: bolșevismul și reforma
Rusiei], trad. Xu Kui 徐 葵 și colab., (Beijing: Xinhua chubanshe, 1999), 10. [În chineză] Textul citat este o prefață scrisă pentru ediția în
limba chineză a cărții lui Yakovlev.

[9] La 15 martie 1999, „Modificarea Constituției Republicii Populare Chineze” adoptată la cea de-a doua sesiune a celui de-al IX-lea
Congres Național Popular inserat în articolul 5 din Constituție: „Republica Populară Chineză pune în aplicare statul de drept și construiește
o țară socialistă condusă de lege.” Vezi An Linxian 安霖贤, Xianfa yuanze yu yi fa zhiguo 宪法 原则 与 与 依法 [Principiile
constituționale și guvernarea țării prin lege], people.com.cn, 2 noiembrie 2006,
http://legal.people.com.cn/GB/43027/73487/73490/4990833.html. [În chineză]

[10] Ouyang Fei 歐陽 非, „Hongse huangtang huangyan lun” 紅色 荒唐 言論 [„Nonsens roșu”], Minghui.org, 8 ianuarie 2015,
http://www.minghui.org/mh/articles/2015/1/8/302850.html. [În chineză]

[11] Francis Bacon, „Of Judicature”, Francis Bacon Eseuri sau sfaturi politice si morale” ed. Samuel Harvey Reynolds (Oxford:
Clarendon Press, 1890), Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020,
https://archive.org/stream/essaysorcounsel00bacouoft/essaysorcounsel00bacouoft_djvu.txt
[12] “Parenthood Planned din Pennsylvania de Sud-Est împotriva lui Casey (nr. 91-744, 91-902)”. Legal Information Institute, accesat la
20 aprilie 2020, https://www.law.cornell.edu/supct/html/91 -744.ZO.html.

[13] Neil Eggleston, „Președintele Obama a acordat mai multe comutări de sentințe decât orice președinte din istoria acestei națiuni” ,
Casa Albă, 17 ianuarie 2017, https://obamawhitehouse.archives.gov/blog/2017/01/17/president-obama-has-now-granted-more-
commutations-any-president-nations-history

[14] Gregory Korte, “Obama schimbă sentinţa lui Chelsea Manning în ultimul moment“, SUA AZI, 17 ianuarie 2017,
https://www.usatoday.com/story/news/politics/2017/01/17/ obama-commutes-sentence-chelsea-manning / 96678814.

[15] Paige St. John şi Abbie Vansickle, “Iată de ce George Soros, grupurile liberale cheltuiesc sume mari pentru a ajuta să decideţi cine
este următorul dvs. procuror“, Los Angeles Times , 23 mai 2018, https://www.latimes.com/local/california/la-me-prosecutor-campaign-
20180523-story.html

[16] Congresul SUA, Camera Reprezentanţilor, Declaraţia lui Roger N. Baldwin, 31 decembrie 1938, “Investigarea activităţilor de
propagandă neamericană în Statele Unite: Audieri în fața unui comitet special pentru activități neamericane“, 75-78 Cong., 31 decembrie
1938, 3081– 3082, Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020,
https://archive.org/details/investigationofu193804unit/page/2448/mode/2up/search/Baldwin.

[17] Myron H. Thompson, așa cum este citat în Phyllis Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim”
(Minneapolis, MN : Richard Vigilante Books, 2006), 26-27.

[18] Phyllis Schlafly, “Ghivece de aur în spatele cruciilor şi Celor Zece Porunci“, Raportul Forumului Eagle, 23 iunie 2004,
http://eagleforum.org/column/2004/june04/04-06-23.html

[19] Districtul școlar unificat Elk Grove v. Newdow, 542 US 1 (2004)

[20] Congresul SUA, Camera, exprimând sensul Camerei Reprezentanților că Newdow împotriva Congresului SUA a fost hotărât în mod
eronat și în alte scopuri, HR 459, 107 Cong., Prima sesiune., Introdus și convenit în Cameră 27 iunie 2002 ,
https://www.congress.gov/bill/107th-congress/house-resolution/459

[21] Congresul SUA, Senat, o rezoluție care exprimă sprijinul pentru promisiunea de credință, S. 292, 107 Cong., Prima sesiune., Introdusă
și convenită în Senat 26 iunie 2002 https://www.congress.gov/bill/107th-congress/senate-resolution/292

[22] Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum s-o stopăm“, 30.

[23] Ibidem, 58.

[24] Ibidem, 60-61.

[25] “CNN se distrează cu marihuana în timpul transmisiunii de Revelion din Denver”, Fox News, 1 ianuarie 2018,
http://www.foxnews.com/entertainment/2018/01/01/cnn-revels-in-pot-smoke-during-new-years-eve-report-from-denver.html

[26] Patrick McGreevy, “Miliardari activişti ca Sean Parker şi George Soros finanţează campania de legalizare a marihuana“, Los
Angeles Times , 2 noiembrie 2016, http://www.latimes.com/politics/la-pol-ca-proposition64-cash-snap-20161102-story.html

[27] Senatorul Mike Lee, “Senatorii republicani îi cer lui Tillerson să investigheze amestecul în Departamentul de Stat“, 14 martie 2017,
https://www.lee.senate.gov/public/index.cfm/press-releases?ID=B5BD5596-25C8-495F-A8B1-A4D248649C04.

[28] Schlafly, Susţinătorii supremaţiei

[29] Obergefell împotriva Hodges, 576 US 644 (2015).

[30] Todd Starnes, “Clerk Kentucky: “Aceasta este o luptă care merită dusă“, Fox News , 3 septembrie
2015, http://www.foxnews.com/opinion/2015/09/03/kentucky-clerk-am-prepared-to-go-to-jail.html

[31] Mike Huckabee, așa cum este citat în “Procurorul lui Kim Davis vorbeşte, Huckabee acuză ‘suprapunere judiciară’ în caz“, Fox
News, 8 septembrie 2015, http://www.foxnews.com/transcript/2015/09/08/attorney-for-kim-davis-speaks-out-huckabee-blasts-judicial-
overreach-in-case.html

[32] Coaliţia Stop the Kinsey Institute, “Kinsey a ajutat la subminarea legilor care protejează femeile şi copiii“,
http://stopthekinseyinstitute.org/more/undermining-laws/

[33] Paul Rubin, și colab., „Pedeapsa capitală are un efect descurajant? Noi dovezi din datele grupului post moratoriu”, Universitatea
Clemson și Universitatea Emory (octombrie 2003), https://cjlf.org/deathpenalty/DezRubShepDeterFinal.pdf.

[34] Lawrence împotriva Texasului, 539 SUA 558 (2003)

[35] Berman, Interacțiunea.

[36] Skousen, “The Naked Communist“


1. Arta: un dar Divin

De-a lungul anilor de civilizație umană, omul a contemplat ceea ce constituie adevărata frumusețe. Teiștii știu că toate minunile lumii vin
din Cer. Arta profundă este o încercare de a imita și de a arăta frumusețea Cerului în lumea umană. Inspirația unui artist vine de la
Divinitate, iar artiștii pot deveni figuri remarcabile în domeniile lor dacă primesc binecuvântări divine și înțelepciune.

Cu o credință puternică și devotament față de Divinitate, marii artiști din timpul Renașterii și-au crescut ingeniozitatea de a crea opere
închinate lui Dumnezeu. Artistii din perioada renascentistă de mijloc, incluzându-i pe Da Vinci, Michelangelo și pe Rafael, au înțeles
tehnici care le depășeau, în mod miraculos, cu mult pe cele ale predecesorilor și contemporanilor lor. Operele lor – incluzând picturile,
sculpturile și arhitectura – au devenit capodoperele clasice nemuritoare ale lumii artei.

Timp de secole, aceste opere de artă au constituit un exemplu nobil pentru umanitate. Prin aprecierea acestei arte, artiștii generațiilor
viitoare pot studia tehnica artistică pură, iar publicul poate simți și vedea cu adevărat prezența divină. Când aceste opere, tehnicile care le-
au creat și spiritul care a inspirat artiștii sunt păstrate, societatea umană poate să mențină o legătură cu Divinul. Drept urmare chiar dacă
societatea umană trece prin perioada decadenței și declinului, va exista speranță pentru reîntoarcerea la tradiție și la calea către mântuire.

Aceleași principii prevalează în sfera muzicii. Așa cum se spune într-o operă germană: “Bach ne-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Mozart ne-
a dat râsul lui Dumnezeu. Beethoven ne-a dat focul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat muzică pentru a ne putea ruga fără cuvinte”. De-a
lungul întregii sale vieți, Johann Sebastian Bach a considerat devotamentul față de Dumnezeu precum și lauda și venerarea lui Dumnezeu
ca fiind cele mai înalte principii în crearea muzicii sale. Pe toate partiturile sale muzicale importante pot fi văzute, literele SDG – o abreviere
a “Soli Deo gloria”, adică “Slavă numai lui Dumnezeu”.

Cel mai înalt nivel pe care un artist îl poate atinge este prin materializarea obiectelor cerești în tărâmul uman prin revelația Divină. Marile
picturi și sculpturi, precum și partiturile cele mai sublime din canoanele timpuriu, baroc și clasic au fost toate operele celor care credeau
în Divinitate și reprezintă punctul culminant al creației artistice atinse de om.

Cele mai importante trei elemente ale creației artistice sunt reprezentarea, creația și comunicarea. Toate creațiile artistice conțin o temă,
adică mesajul pe care artistul încearcă să-l comunice indiferent de forma artei, fie ea poezie, pictură, sculptură, fotografie, beletristică,
teatru, dans sau film. Artistul aduce tema în inimile cititorului, ascultătorului sau ale spectatorului. Acest proces este comunicarea –
transmiterea către oameni a gândirii artistului.

Pentru a atinge scopul comunicării, artiștii trebuie să posede o abilitate superbă de a imita și de a reprezenta, obiectul imitației fiind lumea
divină, cea umană sau chiar a infernului. Creația artistică este un proces de rafinare a elementelor mai profunde sau mai esențiale ale unui
obiect de reprezentare. Este nevoie ca artiștii să-și consolideze propria capacitate de comunicare și să ajungă la inima publicului. Dacă
artistul are o credință dreaptă în Divin și în moralitate, Divinitatea îl va înzestra cu inspirația creativității. Astfel de opere vor fi divine,
pure și benevolente – benefice atât pentru artist, cât și pentru societate.

Pe de altă parte, atunci când artistul abandonează standardele morale, elementele negative îi deturnează procesul creativ, forțele malefice
exercitând influență și folosindu-l pe artist pentru a ilustra creațiile hidoase și grotești din infern. Lucrările de acest fel dăunează atât
autorului lor cât și societății în general.

Valoarea artelor drepte, tradiționale devine astfel clară. Cultura și arta divină din Est și din Vest erau legături întrețesute între civilizația
divină și cea umană și erau menite să le aducă în contact. Ideile și mesajele transmise prin acest tip de artă sunt frumusețea, bunăvoința,
lumina și speranța. Pe de altă parte, operele corupte de „artă” sunt create de cei aflați sub controlul elementelor malefice. Acestea duc la o
ruptură între om și Divinitate împingând omul mai aproape de malefic.

2. Influența imensă a artei asupra umanității

Marile opere de artă transmit moștenirea, diseminează cunoașterea și înțelepciunea și întăresc caracterul. Ele dețin poziții înalte în marile
civilizații din Orient și din Occident.

Matematicianul și filosoful antic grec Pitagora credea că secretul muzicii constă în imitarea armoniei corpurilor cerești care, în sine, reflectă
armonia universului.

Chinezii aveau concepții similare. Tratatele despre muzică și armonie discută despre corespondența muzicii cu cele cinci elemente (metal,
lemn, apă, foc și pământ) și despre modul în care instrumentele muzicale sunt construite pentru a reprezenta și imita modelele Cerului și
ale pământului. Doar așa se poate realiza “muzica de stil grandios” care manifestă “aceeași armonie care predomină între Cer și pământ”.
[1] Acest gen de muzică este capabilă să atragă atât păsări divine precum cocorul și phoenixul și chiar să invite ființe celeste să onoreze
evenimentul cu prezența lor.

Confucius a spus: “[Dinastia Zhou] a examinat cele două dinastii anterioare; formele sale sunt rafinate și elegante”. El a admirat felul în
care legendarii conducători chinezi au guvernat prin ritual și prin muzică: “Înțeleptul împărat Shun a inventat un instrument muzical cu
cinci corzi, pe care l-a numit qin, a cântat pe sunetele lui despre briza blândă a verii sudice, și iată, imperiul său a funcționat fără probleme
[sub influența muzicii sale]”. [3] Aceste exemple ilustrează convingător efectele muzicii pure și drepte.

“Muzica prințului Qin străpunge frontul inamicului”, compusă de marele împărat al dinastiei Tang, Li Shimin, a câștigat respectul profund
al minorităților etnice înconjurătoare. “Noua Carte a lui Tang” a arătat că în călătoria spre vest în căutarea scripturilor budiste, călugărului
Xuanzang i-a fost spus de către regele unui stat indian îndepărtat: “Împăratul tău trebuie să fie un sfânt, deoarece a compus ‘Muzica
prințului Qin care străpunge frontul inamicului’“. [4]

În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, curtea regală franceză a manifestat o mare eleganță prin dans și artă. Dansul nu conține numai
tehnicile de mișcare, ci și eticheta și normele sociale. Ludovic al XIV-lea a inspirat Europa prin arta și cultura curții sale și acestea au fost
imitate de alte curți imperiale și de popoarele din Europa.

Frederic cel Mare al Prusiei nu a fost doar un rege remarcabil, ci și un muzician, compozitor și flautist desăvârșit. A dispus înălțarea Operei
din Berlin, a supravegheat personal ridicarea ei și a deschis-o unui număr mai mare de clase sociale. Până în prezent, opera rămâne o parte
importantă a culturii germane. Aceste câteva exemple evidențiază influența pe termen lung pe care arta tradițională o poate exercita asupra
societății.

Arta tradițională se conformează legii naturale, imită înțelepciunea divină și aduce cu ea o energie și efecte speciale. Are un impact benefic
asupra oamenilor, hrănind atât simțurile cât și sufletul. Artiștii tradiționali lucrează nu numai la nivel fizic, tehnic, dar, și mai important,
la nivel spiritual, în comuniunea lor cu tema lucrării. Acești artiști exprimă, uneori, un sentiment de experimentare a unei forțe care
transcende această lume fizică. Efectul este similar cu cel de a înălța o odă lui Dumnezeu – o experiență solemnă și divină care transcende
limbajul uman. În spatele artei adevărate se află înțelepciunea acumulată de un popor, creativitatea și inspirația lui. Adeseori există
semnificații profunde care depășesc cu mult ceea ce se vede la suprafață. Unele opere transmit un tip special de energie spirituală. Toate
acestea au un efect asupra spectatorilor la un nivel profund, spiritual. Efectul este unic și de neînlocuit prin orice alt mijloc.

Arta superbă a unui artist poate influența moralitatea societății, insuflându-i valorile în inimile oamenilor prin povestiri și imagini
emoționante. Chiar și cei fără prea multă carte sau educație pot obține înțelepciune, inspirație și lecțiile moralizatoare pe care le transmite
arta tradițională. Să ne gândim la cât de mulți au învățat să distingă adevărul de fals şi binele de rău, în societățile occidentale tradiționale,
prin intermediul unor povești populare precum “Hansel și Gretel” și “Albă ca Zăpada”.

În China, multe generații au învățat din cele patru mari romane clasice ale istoriei chineze (Pe malul apei, Călătorie spre Vest, Cronica
celor trei regate și Visul din pavilionul roșu) și din artele tradiționale ale povestirii și dramei. Astfel de opere permit oamenilor să simtă
măreția divină și îi fac să aspire la asimilarea cu principiile cerești.

Valorile degenerate exercită, de asemenea, o influență invizibilă prin artă. Profesorul și scenaristul Robert McKee a scris în cartea sa
Poveste: substanță, structură, stil și principiile scenariului :“Fiecare poveste cu tâlc ne transmite o idee plină de încărcătură emoțională,
în realitate inoculându-ne ideea, astfel încât trebuie să credem. De fapt, puterea persuasivă a unei povestiri este atât de mare încât putem
să credem în semnificația acesteia, chiar dacă o găsim respingătoare din punct de vedere moral”. [5]

Atât în termeni pozitivi cât și negativi, arta poate avea un impact extraordinar asupra moralității, gândirii și comportamentului uman.

“Efectul Mozart”, de exemplu, a atras atenția mondială. Comunitatea științifică a realizat o serie de studii asupra influenței pozitive a
muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart asupra oamenilor și animalelor. În 2016, un studiu mai aprofundat al efectului Mozart a constatat
că muzica lui are efecte pozitive asupra funcției și comportamentului cognitiv uman. În mod surprinzător, interpretarea muzicii lui Mozart
în sens invers (de la sfărșit la început – n.t.) are un efect complet contrar. Muzica atonală modernă a compozitorului austriac Arnold
Schoenberg are un efect similar cu interpretarea în sens invers a compozițiilor lui Mozart, ceea ce demonstrează însușirile sale negative.
[6]

Comparativ cu muzica atonală, rock ‘n’ roll poate avea un efect negativ și mai mare. Un cercetător a compilat date din două orașe similare
și a constatat că orașul în care emisiunile de radio și de televiziune au transmis un număr mare de piese rock a înregistrat cu 50% mai multe
cazuri de sarcină în afara căsătoriei, abandon, decese ale tinerilor, crime și multe altele. [7] Unele piese rock chiar glorifică sinuciderea.
Un comentator, referindu-se la un cântec al unei celebre vedete rock care s-a confruntat cu mai multe procese din partea părinților tinerilor
ascultători, a scris: “Ritmurile lor întunecate și versurile deprimante, cu siguranță, pot fi luate drept o încurajare pentru sinucidere și este
un fapt incontestabil că tinerii și-au pus capăt vieții atunci când l-au ascultat în mod repetat”. [8] Nu este lucru neobișnuit pentru adolescenții
care se sinucid să facă precum este descris în versurile rock, iar numeroși muzicieni de rock au căzut ei înșiși în depresie, abuz de droguri
ori s-au sinucis.

Un alt exemplu, binecunoscut de artă folosită negativ este filmul de propagandă nazistă “Triumful Voinței”. În ciuda faptului că regizorul,
Leni Riefenstahl, a susținut că a creat doar un documentar, filmul de propagandă prezintă o superbă măiestrie artistică. Scenele grandioase
și manifestările de forță au făcut ca publicul să rezoneze cu energia și puterea din spatele filmului. Numeroasele sale tehnici de filmare și
editarea filmului au influențat cinematografia timp de decenii. Cu toate acestea, filmul a devenit, de asemenea, o piesă crucială de
propagandă pentru Hitler și pentru Germania nazistă și este cunoscut drept unul dintre cele mai de succes filme de acest gen din istorie.
Un necrolog pentru Riefenstahl publicat în ziarul britanic The Independent în 2003 nota: “Triumful Voinței a sedus multe persoane înțelepte,
bărbați și femei, le-a convins mai degrabă să admire decât să disprețuiască și, fără îndoială, a câștigat simpatizanți și aliați naziști în întreaga
lume”. [9]

Înțelegerea marii puteri a artei ne poate ajuta să înțelegem mai bine importanța artei tradiționale și de ce elementele malefice vor să o
submineze și să o saboteze.

3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism

Deoarece arta are un efect atât de extraordinar asupra societăți, nu este surprinzător faptul că ea este folosită de comunism cu intenția de a
institui ingineria socială și de a-i conduce spre distrugere.

a. Arta în țările comuniste


Partidele comuniste cunosc puterea artei și transformă toate formele de artă în instrumente de promovare a spălarii creierului. Mulți oameni
au ridiculizat Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru că le-a conferit interpreților și actorilor gradul de generali militari. Ei se întreabă
cum este posibil ca civili care nu au fost antrenați și nu au fost instruiți în armată sau în războaie să fie calificați pentru a fi generali. PCC
consideră că acești oamenii sunt la fel de importanți ca și personalul militar instruit în promovarea și susținerea cultului comunist – sau
pot fi chiar mai cruciali. În acest sens, rangul lor militar se aliniază perfect principiului partidului. Mao Zedong spunea: “Trebuie să avem
și o armată culturală, absolut indispensabilă pentru unificarea propriilor noastre rânduri și pentru înfrângerea inamicului”. [10]

Spectacolele artistice din țările comuniste sunt concepute astfel încât oamenii să uite de mizeria pe care o suferă sub conducerea comunistă
și să-și cultive loialitatea față de partid, prin artă. Acest efect de propagandă – numit “gândire inovatoare” – nu poate fi atins doar prin
simpla putere militară.

Se poate compara marea ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, care a fost făcută de PCC pe cheltuiala enormă a
contribuabililor, cu festivalul de cântece și dans Arirang, ce are loc pe scară largă în Coreea de Nord, precum și cu trupele de balet ale
fostei Uniuni Sovietice. Toate au servit nevoilor partidului.

În luna septembrie 2011, când Ministerul Culturii al PCC a organizat așa-numitul eveniment cultural chinez intitulat “China: Arta unei
națiuni”, la Centrul Memorial John F. Kennedy pentru Arte din Washington, DC, acesta a prezentat piesa marcantă de propagandă a PCC
“Detașamentul roșu al femeilor” care promovează ura de clasă și violența comunistă.

Dacă arta tradițională, apropiată de Divin și care a promovat valorile tradiționale, ar putea să existe simultan cu arta controlată de partid –
folosită pentru spălarea creierului publicului – atunci arta controlată de partid și-ar pierde monopolul și nu ar avea niciun efect. Acesta este
motivul pentru care toate țările comuniste mențin un sistem strict de cenzură al artei și al industriei cărții.

b. Elementele comuniste din spatele mișcării avangardiste

De secole, arta clasică a fost transmisă din generație în generație. Această tradiție a continuat până în secolul al XX-lea, când a avut un
sfârșit abrupt. Transmiterea și moștenirea artei au fost perturbate de o mișcare radicală de avangardă și au început să degenereze rapid.
Artistul Robert Florczak a spus că “profundul, inspirația și frumosul au fost înlocuite de ceva nou, diferit și de urâțenie… Standardele au
decăzut până în punctul în care nu au mai existat standarde. Tot ce a mai rămas a fost doar expresia personală”. [11] Astfel umanitatea și-
a pierdut sensul universal al esteticii.

Sursa acestui rezervor de curente artistice este strâns legată de tendințele ideologice influențate de comunism. Mulți dintre acești artiști
erau fie comuniști declarați, fie para comuniști de un fel sau altul, sau erau supuși influenței acestor ideologii.

György Lukács, comisarul cultural maghiar al Internaționalei Comuniste, fondator al marxismului occidental și membru al Școlii de la
Frankfurt, avea printre sarcinile sale și pe cea de stabilire a unei „noi forme culturale” prin abandonarea culturii tradiționale. Această formă
nouă de cultură a determinat excluderea artei care urmărea să reprezinte Divinul. În acest sens, Herbert Marcuse, socialist german și
reprezentant al școlii de la Frankfurt nota: “Arta protestează împotriva acestor relații [sociale] existente și, în același timp, le transcende.
Astfel, arta subminează conștiința dominantă, experiența normală”. [12] Asta înseamnă că marxiștii înrolează arta în revolta împotriva
Divinității și pentru subminarea moralității. Astfel de viziuni domină direcția artei moderne.

Gustave Courbet, fondatorul școlii realiste franceze, a fost unul dintre participanții la Comuna din Paris. A fost ales membru al comitetului
Comunei și președinte al radicalei Federații a Artiștilor. Courbet s-a dedicat transformării vechiului sistem și stabilirii noilor direcții
artistice. El a ordonat Federației să demoleze elaborata construcție neoclasică, Coloana Vendôme (care a fost ulterior reconstruită). Courbet
a negat că ființele umane au fost create de Dumnezeu și a fost hotărât să folosească arta pentru a exprima viziunea proletariatului și a
materialismului asupra lumii. El este cunoscut pentru remarca: “N-am văzut nici îngeri, nici zeițe, așa că nu mă interesează să-i pictez”.
[13]

Courbet credea că reformarea artelor era într-adevăr o revoluție. În numele picturii pe care el a numit-o „realitate”, a înlocuit frumusețea
cu urâțenia. Picturile sale nud, de exemplu, s-au concentrat, în special, pe reprezentarea organelor genitale feminine – un presupus act
revoluționar – ca o modalitate de a se revolta și de a încălca tradiția dar și de a încuraja, în orice fel, activismul comunist. Gândirea și viața
lui Courbet sunt o ilustrare a legăturii strânse dintre ideologia comunistă a revoluției și arta modernă.

Sub influența gândirii moderniste, fervoarea revoluționară a artiștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o serie de mișcări în lumea
artei. Spre deosebire de școlile tradiționale de expresie artistică, acestea erau mișcări avangardiste care încercau, în mod explicit, să se
desprindă de tradiție. Termenul “avangardă” a fost folosit, pentru prima oară, de către cercetătorii socialiști pentru a descrie mișcările
artistice care corespundeau propriilor lor aspirații politice.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste influențe au condus la impresionism. De atunci, artiștii moderni au abandonat cerințele picturii în
ulei tradiționale, inclusiv nevoia de precizie, proporție, structură, perspectivă și tranziție între lumină și umbră. Neoimpresionismul
(pointillism) și postimpresionismul au apărut apoi, centrându-și lucrările pe explorarea sentimentelor personale ale artistului. Figurile
reprezentative ale acestei școli sunt Georges-Pierre Seurat și Vincent van Gogh, ambii înclinați spre socialism. Van Gogh a abuzat de
alcool și a suferit boli mintale mai târziu în viață, iar picturile sale păreau să reflecte lumea pe care oamenii o trăiesc sub influența drogurilor.

Operele de artă conțin mesajele pe care creatorii doresc să le transmită. Artiștii din timpul apogeului Renașterii au transmis publicului lor
compasiune și frumusețe. Comparați acest lucru cu artiștii contemporani, care emit mesaje negative și întunecate. Artiștii moderni își
abandonează propriile gânduri și se lasă controlați de entitățile de nivel coborât și de fantome. Ei sunt, deseori, incoerenți și confuzi, iar
lucrările lor sunt similare – întunecate, negative, murdare, gri, deprimante, decadente și dezordonate.

După impresionism au apărut expresionismul și fauvismul, urmate de cubismul lui Picasso. În 1944, Picasso s-a alăturat Partidului
Comunist Francez. În scrisoarea sa “De ce am devenit comunist“, el a notat: “Aderarea mea la Partidul Comunist este un pas logic în viața
și în munca mea și le dă sens. … În felul meu, am spus întotdeauna ceea ce am considerat că este cel mai adevărat, cel mai drept și cel mai
bun și, prin urmare, cel mai frumos. Dar în timpul opresiunii și al insurecției am simțit că nu era suficient să lupt numai prin pictură, ci cu
întreaga mea ființă”. [15]

Picasso a încurajat îndepărtarea de metodele clasice de pictură. Pentru el, totul era o bucată de aluat care urma să fie luată și modelată după
bunul plac. Cu cât lucrările sale deveneau mai stranii, cu atât părea că este mai fericit. Procesul de creare a imaginilor monstruoase este
procesul de distrugere a unei imagini, până în punctul în care nimeni nu o mai poate înțelege. Chiar și Georges Braque, artistul modernist
care co-fondase cubismul împreună cu Picasso, la vederea lucrării lui Picasso „Les Demoiselles d’Avignon” a fost „îngrozit de urâțenia și
intensitatea sa” și a susținut că Picasso „băuse terebentină și scuipase foc” acționând mai mult ca un interpret de carnaval decât ca un artist.
[15]

Marcel Duchamp, un membru timpuriu al mișcării de artă dada, a încercat, de asemenea, să submineze și să se răzvrătească împotriva
tradiției prin afișarea și utilizarea obiectelor gata făcute. El a conferit o altă destinație obiectelor găsite sau fabricate și le-a transformat în
așa-numitele instalații de artă. Duchamp a fost numit tatăl artei conceptuale și a susținut ideea că orice ar putea fi numit artă. Mișcarea
dadaistă este ea însăși un proiect comunist, după cum o demonstrează manifestarea dadaiștilor berlinezi, care au cerut o “uniune
revoluționară internațională a tuturor bărbaților și femeilor creativi și intelectuali pe baza comunismului radical” și „exproprierea imediată
a proprietății și hrănirea comunitară a tuturor” precum și „construirea orașelor de lumină și a grădinilor care vor aparține societății în
ansamblu și vor pregăti omul pentru o stare de libertate. [16]

În Franța, critica dadaistă a tradiției a evoluat în suprarealism, și a fost reprezentată de comunistul André Breton care pleda pentru revoluție.
El a fost împotriva presupusei suprimări aduse de rațiune, cultură și societate – o perspectivă tipică a artiștilor moderniști din Europa de la
acea vreme.

Printre mișcările artistice care au adoptat aceste principii se numără abstractismul, minimalismul, cultura pop și postmodernismul.
Abstractismul se referă la expresia emoțională a răzvrătirii, tulburării, goliciunii și a evadării. Distrugerea valorilor morale este evidentă
în aceste „-isme” din artele de astăzi. Într-un mod extrem de scandalos, acești artiști creează lucrări care profanează în mod deschis figuri
religioase precum Iisus Hristos.

Nu toți artiștii moderniști susțin politica de stânga, dar există o comuniune ideologică clară cu gândirea comunistă – adică respingerea
Divinității și încercarea de a înlocui Divinul ca punct de plecare pentru înțelegerea vieții umane. Aceste “-isme” au ajuns să exercite o
influență crescândă în sfera publică și, în cele din urmă, să marginalizeze complet arta clasică.

c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă

Numeroasele școli de artă modernă care au apărut și s-au dezvoltat au ceva în comun: ele inversează estetica convențională, iau urâțenia
drept frumusețe și șochează intenționat până în punctul în care devin cât de înspăimântătoare permite imaginația artistului.

Marcel Duchamp s-a semnat pe un pisoar și l-a numit “Fântâna”, urmând a fi expus publicului în New York. Deși obiectul nu a fost
niciodată expus, gestul a fost considerat o glumă inteligentă printre colegii din lumea artei ai lui Duchamp, iar mai târziu, artiști și cadre
universitare au considerat-o o culme a creativității. Acesta este mediul “lumii artei” prin care pictura clasică de șevalet a fost marginalizată
iar arta instalării (gen artistic de lucrări tridimensionale – n.trad.) a ajuns proeminentă. În 1958, Yves Klein și-a deschis expoziția Vid la
Galeria “Iris Clert” în Paris. Lucrările afișate s-au dovedit a fi pereții goi, albi.

În „acțiunea” eveniment din 1965 “Cum să explici imagini unui iepure mort”, un reprezentant major al avangardei germane postbelice,
Joseph Beuys, și-a acoperit capul cu miere și frunze de aur și a murmurat fără oprire timp de trei ore către un iepure mort pe care îl ținea
în braţe. În viziunea lui Beuys, fiecare om ar putea fi un artist. O anecdotă spune că un privitor frustrat nu s-a putut stăpâni și i-a strigat
odată: “Vorbești despre tot ce se află sub soare, cu excepția artei!” Se pare că Beuys a răspuns: “Tot ce este sub soare este artă!” [17]

În 1961, Piero Manzoni, o figură cheie a avangardei, a susținut că și-a pus propriile fecale în nouăzeci de cutii, le-a numit lucrări de artă și
le-a pus în vânzare sub numele de “Merda d’artista“ („Fecalele artistului”). În 2015, una dintre cutii a fost vândută la Londra la un preț
record de 182.500 de lire sterline, aproximativ 240.000 de dolari SUA, valorând de sute de ori mai mult decât greutatea ei în aur. De
asemenea, el s-a semnat pe corpurile femeilor goale, numind această serie “Sculpture viventi” („Sculptură vie”).

În China, a existat un “artist” nud care și-a uns corpul cu miere și ulei de pește pentru a atrage muștele. Profanarea corpului pare menită să
comunice ideea, că viața este ieftină, urâtă și dezgustătoare. În documentarul BBC despre “artiștii extremiști” din China, intitulat Beijing
Swings (Toanele din Beijing), așa-numita artă de performanță a inclus consumul unui făt uman. În mijlocul condamnării publice că această
artă era „hidoasă”, criticul de artă Waldemar Januszczak, prezentatorul documentarului, și-a dezvăluit din greșeală adevărata natură
spunând: “Merită să încercăm să înțelegem de ce China produce cea mai atroce și mai întunecată artă din lume”. [18] De fapt, acesta este
un rezultat al urmării naturii demonice. Unele dintre aceste așa-numite opere de artă modernă sunt atât de murdare și de nerușinate, încât
depășesc rezistența mentală a oamenilor normali. Un astfel de comportament al avangardei reprezintă “Revoluția Culturală” a lumii artei.

Cei care susțin modernismul au adoptat tendința cu ușurință, însă pictorilor cu adevărat experți în tehnicile picturii le este greu. Pictorii și
sculptorii care aderă la o tradiție strictă și care au măiestrie artistică au fost excluși din lumea artei. John William Godward, pictorul
neoclasicist englez victorian asociat cu Frăția Prerafaelită, s-a simțit discriminat, dat fiind că stilul său de pictură realistă clasică a căzut în
dizgrație odată cu creșterea popularității lucrărilor moderniste ale lui Picasso. În 1922, el s-a sinucis și se spune că a scris în scrisoarea sa
de adio: “Lumea nu este suficient de mare pentru mine și pentru un Picasso”. [19]

Metode similare au fost adoptate și pentru distrugerea muzicii. Muzica autentică este conformă cu teoria muzicală și cu ordinea. Acordurile
muzicale, notele și timbrele pe care le produce derivă din modele naturale armonioase. Universul creat de Divinitate este armonios.
Oamenii au abilitatea de a aprecia și de a participa la armonia universului și, în acest fel pot să creeze frumusețe, deoarece oamenii sunt,
de asemenea, creați de Divin.
Muzica atonală modernă respinge concepte precum tonalitatea, acordurile și melodicitatea, și nu are nicio ordine în structura sa. O astfel
de muzică este o revoltă împotriva muzicii clasice împărtășite de Divin. Muzica atonală încalcă armonia din univers, motiv pentru care
multe audiențe o consideră neplăcută. Muzicienii moderniști susțin, în baza teoriilor lor de estetică denaturată, că membrii audienței trebuie
să-și antreneze urechile pentru a se obișnui cu o astfel de muzică, și astfel se vor bucura de ea.

Schoenberg, unul dintre fondatorii muzicii moderne, a introdus “sistemul de douăsprezece tonuri”, o structură fundamental atonală care a
marcat crearea tehnicii muzicale anti-clasice. Muzica lui Schoenberg a fost considerată ca o negare a întregii culturi muzicale germane de
până atunci — trădarea gustului, a sentimentului, a tradiției și a tuturor principiilor estetice. La acea vreme, muzica lui a fost numită
“cocaină” de către germani: “A interpreta Schoenberg echivalează cu a deschide un bar de cocaină pentru oameni. Cocaina este otravă.
Muzica lui Schoenberg este cocaină”. [20] Un critic muzical al generațiilor ulterioare l-a evaluat astfel: “Este o măsură a imensității
realizării omului că, la cincizeci de ani de la moartea sa, poate încă să mai golească orice amfiteatru de pe pământ”. [21]

Ceea ce a dus la acceptarea pe scară largă a lui Schoenberg au fost teoriile muzicale ale lui Theodor W. Adorno, o figură importantă a
Școlii de la Frankfurt. În lucrarea lui Adorno din 1949, Filosofia Muzicii Moderne, el îl înfățișează pe Schoenberg drept „exponentul
chintesențial al modernismului în muzică” și explică metoda compozițională a celor douăsprezece tonuri a lui Schoenberg ca fiind punctul
culminant al încercării de a acorda muzicii „un statut autonom și o autosuficiență structurală ca răspuns la dominația omniprezentă a
ideologiei capitaliste”. Sprijinul filosofic al lui Adorno pentru Schoenberg a pregătit terenul pentru acceptarea pe scară largă a sistemului
lui Schoenberg de către generațiile ulterioare de compozitori și critici muzicali. [22] De atunci, numeroși muzicieni l-au imitat pe
Schoenberg, iar stilul său avangardist a avut un impact major asupra lumii muzicale postbelice.

După distrugerea tradiției prin muzica modernă, arta avangardistă a folosit stilul rock-and-roll pentru a înlocui rolul muzicii clasice în viața
oamenilor. Sidney Finkelstein, teoreticianul muzical principal al Partidului Comunist din SUA, a declarat deschis că granițele dintre muzica
clasică și cea populară ar trebui eliminate. Aproximativ în același timp, muzica rock puternic ritmată a câștigat din ce în ce mai mult teren
în Statele Unite, în timp ce muzica clasică și tradițională au fost izgonite și marginalizate.

Caracteristicile rock-and-roll-ului includ sunete lipsite de armonie, melodii nestructurate, tonalități ritmice puternice, conflicte emoționale
și contradicții – destul de asemănătoare cu ideea comunistă de luptă. Conform Înregistrărilor Marelui Istoric ale celui mai important istoric
antic chinez, Sima Qian, numai atunci când sunetul se conformează moralității, el poate fi numit muzică. De obicei, viața și compozițiile
muzicienilor rock ‘n’ roll sunt centrate de sex, violență și droguri.

Rock-and-roll-ul, împreună cu alte forme de muzică, precum rap și hip-hop, au continuat să câștige popularitate în Statele Unite. Cei ce
interpretează rap își etalează răzvrătirea împotriva tradiției și societății prin folosirea drogurilor, a limbajului obscen și a comportamentului
violent, nestăpânit. Pe măsură ce moralitatea societății în ansamblu se degradează, astfel de “forme de artă”, considerate anterior ca
subcultură, și-au găsit locul în societate și sunt chiar căutate de către sălile de spectacole.

Până acum ne-am concentrat atenția asupra tendințelor actuale din lumea artei și a muzicii. De fapt, întreaga lume artistică a fost puternic
afectată, iar impactul artei moderne poate fi văzut în abaterea de la ideile, metodele și abilitățile tradiționale în domenii precum sculptura,
arhitectura, dansul, decorarea, designul, fotografia, filmele și altele.

Mulți oameni care se angajează în arta modernă sunt puternic influențați de ideologia comunistă. De exemplu, fondatoarea dansului
modern, Isadora Duncan, a fost bisexuală și atee. Ea s-a opus baletului, numindu-l urât și nefiresc. În 1921, ea, împreună cu 150 de elevi
ce abia aveau pregătire în dans, au interpretat pentru elitele Partidului Comunist, de la Moscova, inclusiv pentru Vladimir Lenin [23], piesa
ei „Internaționala” – ce avea ca temă muzicală imnul comunist.

În ceea ce privește motivul pentru care aceste deviații există și devin o tendință la modă sau chiar un curent predominant, acesta este strâns
legat de modul în care comunismul a corupt artele tradiționale care au fost inspirate de Divinitate. La suprafață, desigur, acest lucru nu
este evident iar situația pare a fi o formă de auto-înșelăciune care a fost larg acceptată – noțiunea că atâta timp cât există o teorie în spatele
ei, este artă.

Dacă oamenii se uită atent la diferențele dintre arta avangardistă și cea tradițională, ei vor descoperi că artiștii Renașterii nu numai că au
folosit arta pentru a-L lăuda pe Dumnezeu ci, chiar mai mult, au prezentat frumusețea într-o manieră înălțătoare care a generat sentimente
de sinceritate și bunătate în inima omului. Procedând în acest fel, arta lor a contribuit la menținerea moralității societății.

Pe de altă parte, diferitele forme mutante de artă avangardistă încearcă să altereze statu-quo-ul Renașterii și realizările ei, „să distrugă
potențialul înălțător – deci burghez – al artei, literaturii și muzicii, astfel încât omul, lipsit de legătura sa cu Divinitatea, să perceapă revolta
politică ca pe singura sa opțiune creativă”. Urâțenia care este “atât de atent hrănită de Școala de la Frankfurt [ne-a] corupt cele mai înalte
eforturi culturale”, iar cultura populară, la rândul ei, devine „bestială în mod deschis”, a notat un academician. [24] Admirarea și
idolatrizarea unor astfel de urâțenii scoate în evidență partea întunecată a oamenilor; decadența, depravarea, violența, răutatea și alte tipuri
de gânduri negative câștigă teren. Urmărirea unei astfel de urâțenii a dus la deconstruirea și urâțirea scenelor divine, ale naturii divine, ale
moralității și ale societății umane, și a condus chiar la blasfemierea directă a Divinității. Acest lucru nu numai că a îndepărtat oamenii de
Divinitate, dar i-a îndepărtat și de natura lor divină înnăscută, de comunitatea lor și de valorile lor tradiționale.

d. Pervertirea literaturii

Literatura este o formă specială de artă. Folosește limbajul pentru a transmite înțelepciunea pe care Divinitatea o acordă omenirii și
înregistrează, de asemenea, experiențele formative ale omenirii. Cele două mari epopei ale lumii elene antice, “Iliada” și “Odiseea”,
înfățișează povestea istorică complexă din jurul Războiului Troian portretizând, în mod viu, o epopee istorică a zeilor și a oamenilor.
Virtuțile curajului, generozității, înțelepciunii, dreptății și cumpătării care au fost lăudate în epopee au devenit o sursă importantă de valori
pentru lumea greacă și pentru întreaga civilizație occidentală.
Datorită influenței mari pe care o are literatura, elementele malefice o folosesc pentru a controla oamenii, inventând și promovând lucrări
care transmit ideologia comunismului, calomniază cultura tradițională, distrug moralitatea oamenilor și răspândesc pesimismul și o
atitudine de pasivitate și lipsită de sens în viață. Literatura a devenit unul dintre instrumentele cheie pe care comunismul îl folosește pentru
a controla lumea.

Pe parcursul istoriei Uniunii Sovietice și a PCC, pentru spălarea creierului publicului larg, partidele comuniste respective i-au instruit pe
intelectualii lor să prezinte, folosind tehnici tradiționale, viața proletariatului și conceptul conștiinței de clasă pentru a explica ideologia și
politicile partidului comunist. Acest lucru a dat naștere unui număr mare de opere literare, propagandistice, inclusiv romanele sovietice
“Torentul de fier” și “Cum se temperează oțelul“, cele ale PCC “Cântarea tineretului” și “Soarele strălucește pe râul Sanggan” și altele
asemănătoare. Acestea au avut un impact propagandistic enorm. Partidele comuniste numesc acest stil de lucru “realism socialist“. Mao
Zedong a generalizat funcția acestui tip de literatură ca fiind “slujirea muncitorilor, fermierilor și soldaților” și “slujirea proletariatului”.
[25] Capacitatea acestui tip de literatură de a inocula ideologia este evidentă și bine înțeleasă. Cu toate acestea, folosirea literaturii de către
comunism pentru a distruge omenirea nu se limitează la acest lucru.

Vom rezuma, în continuare, câteva dintre principalele scopuri și efecte ale literaturii influențate de comunism.

Folosirea literaturii pentru a distruge tradiția

Un pas important în distrugerea omenirii a fost acela de a calomnia civilizațiile tradiționale pe care Divinitatea le-a dăruit omenirii. Fie că
este vorba de China sau Occident elementele comuniste folosesc intelectuali cu viziune modernistă pentru a crea și a promova lucrări care
distorsionează sau defăimează cultura tradițională.

În timpul Mișcării Noii Culturi a Chinei, autorul Lu Xun a devenit faimos pentru că a atacat în mod vicios tradiția și pentru că a
criticat antichitatea chineză. În primul său roman, “Jurnalul unui nebun”, el a folosit protagonistul romanului pentru a declara că întreaga
istorie chineză ar putea fi rezumată în două caractere: “omul mănâncă”. Lu Xun a fost lăudat de Mao Zedong ca fiind “cel mai mare și cel
mai curajos purtător de stindard al noii armate culturale” și “comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Mao a mai spus: “Calea
pe care a luat-o Lu Xun a fost chiar calea noii culturi naționale a Chinei”. [26]

În Europa, în 1909, poetul italian Filippo Tommaso Marinetti a publicat “Manifestul Futurist”, cerând respingerea totală a tradiției, o
celebrare a mașinilor, a tehnologiei, a vitezei, a violenței și a competiției. Poetul și comunistul rus Vladimir Maiakovski a publicat, în
1913, manifestul “O palmă dată gustului public”, în care își exprima hotărârea de a se desprinde de literatura tradițională rusă.

Apărând portretizările hidoase ca “realitate”

Astăzi, intelectualii și artiștii folosesc literatura și artele pentru a portretiza lucruri sau scene care sunt urâte, ciudate și terifiante, folosind
scuza că ele arată doar lucrurile așa cum sunt în realitate.

Arta tradițională transmite armonie, grație, claritate, reținere, decență, echilibru, universalitate și idealuri, care necesită selecție și alegere.
În viziunea artiștilor moderni, astfel de lucrări nu pot fi considerate reale. Aceste viziuni provin dintr-o neînțelegere a originii și a rolului
artei. Arta provine din viața de zi cu zi, dar ar trebui să transceandă viața de zi cu zi, pentru a încânta și instrui. Astfel, artiștii trebuie să
selecteze, să rafineze și să proceseze ceea ce vor să portretizeze în timpul procesului de creație.

Concentrarea orbească asupra acestei înțelegeri a realismului restrânge în mod artificial limitele vieții și ale artei. Dacă acest tip de realism
este artă, atunci ceea ce vede și aude toată lumea este artă – în acest caz, de ce se mai cheltuiesc timpul și banii pentru formarea artiștilor?

Coruperea valorilor morale

Pretexte precum “exprimarea propriului sine adevărat” și acordarea frâului liber “fluxului conștiinței” au determinat oameni să renunțe la
standardele morale tradiționale și să-și satisfacă partea demonică a naturii umane.

Comunistul și poetul francez André Breton a definit suprarealismul ca “automatism psihic în starea sa pură, prin care cineva își propune
să exprime – verbal, în scris sau prin orice alt mod – funcționarea efectivă a gândirii. [El este] dictat de gândire, în absența oricărui control
al rațiunii și fără vreo preocupare pentru valori estetice sau morale”. [27]

„Fluxul conștiinței” și „scrierea automată” sunt strâns legate. Influențați de psihopatologia lui Sigmund Freud, unii scriitori din Occident
au început să experimenteze cu stilul de scriere al fluxului conștiinței la începutul secolului al XX-lea. Astfel de scrieri conțin, de obicei,
povești simple și se concentrează asupra proceselor de gândire interioară și private ale unor personaje nesemnificative (anti-eroi), prin
narațiuni compuse din gânduri sinuoase.

Ființele umane au, simultan, potențial atât pentru bunătate cât și pentru răutate. O viață ar trebui să fie dedicată elevării constante a
standardelor morale și cultivării virtuții prin autocontrol. În societatea modernă, mulți oameni experimentează gânduri și dorințe rele.
Expunerea acestora publicului este echivalentă cu poluarea societății.

Dezlănțuirea părții întunecate a omului în numele “criticii” și “protestului”

Sub influența sentimentului anti-tradiționalist, scriitorii și artiștii din lumea liberă occidentală, consideră că toate legile, reglementările și
codurile morale sunt restricții și suprimări. Ei văd problemele societății moderne și slăbiciunile naturii umane, dar în loc să le trateze
rațional, ei promovează individualismul extrem prin critici și proteste, pentru satisfacerea dorințelor lor personale.
Ei folosesc mijloace degenerate pentru a-și exprima așa-zisa rezistență, întărind în același timp latura întunecată a naturii lor, alimentându-
și ura, lenea, dorința, pofta, agresivitatea și urmărirea faimei. Lipsa autocontrolului moral nu va rezolva nicio problemă socială; nu poate
decât să le înrăutățească.

În timpul mișcării de contracultură din anii ’60, poetul american Allen Ginsberg a devenit reprezentantul Generației Beat și este venerat și
astăzi de cei care doresc să se răzvrătească împotriva societății. Poemul său “Howl” (Urlet) descrie stiluri de viață și stări mentale extreme,
inclusiv alcoolismul, promiscuitatea sexuală, drogurile, sodomia, auto-mutilarea, prostituția, nuditatea publică, agresiune violentă, furtul,
vagabondajul și nebunia.

Pe măsură ce mișcarea de contracultură a devenit instituționalizată, “Howl” a ajuns să fie considerat o lucrare literară clasică și a fost inclus
în numeroase colecții de literatură. Ginsberg a recunoscut că a fost comunist în tinerețea sa și că nu regretă. [28] El l-a idolatrizat pe Fidel
Castro și pe alți dictatori comuniști și a promovat pe scară largă homosexualitatea și pedofilia. Ginsberg este un reprezentant clar al legăturii
dintre comunism și individualismul extrem.

Răspândirea pornografiei

De la începutul secolului al XX-lea, conținutul sexual explicit a început să apară în operele literare, iar unele – pline cu un astfel de conținut
– erau considerate ca fiind clasice. Mulți comentatori și cărturari și-au abandonat responsabilitățile sociale și au lăudat astfel de lucrări
pornografice ca fiind adevărate capodopere artistice. Știm că o mare parte a moralei tradiționale se bazează pe relații adecvate între sexe
și autocontrol. Încălcarea unor astfel de interdicții — oricât de nobilă ar fi justificarea — subminează și distruge moralitatea.

Dezumanizarea oamenilor

În ultimele câteva decenii, pe măsură ce cultura a devenit din ce în ce mai confuză, au apărut o mulțime de genuri de ficțiune, inclusiv
thrillerele și lucrările de groază, supranaturale și fanteziste. Prin astfel de lucrări, elementele de nivel inferior pot controla mințile și
trupurile oamenilor, ducând la dezumanizarea ființelor umane.

Potrivit unei zicale, un bloc de gheață de un metru nu este rezultatul unei singure zile reci. Este nevoie de o perioadă lungă de timp și
necesită implicarea multor domenii pentru ca literatura să se degradeze atât de mult încât să devină un instrument al răului. Romantismul
a extins descrierea vieții private și interioare ale oamenilor în literatură facilitând prezentarea fenomenelor urâte și bizare — inclusiv a
stărilor mentale umane extreme care se identifică cu nebunia — pentru consumul public. Câțiva poeți britanici romantici au fost
supranumiți în mod colectiv “Școala satanică” din cauza conținutului imoral al poemelor lor.

Realismul folosește scuza prezentării realității pentru a exprima partea degenerată a naturii umane. Anumite lucrări evidențiază gândurile
denaturate și comportamentul imoral. Un critic numea realismul “romantismul în patru labe”. [29] Filosofia naturalismului, așa cum a
promovat-o Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, a atribuit declinul moralității umane mediului social și eredității familiei, eliminând astfel
responsabilitatea morală a individului. Estetismul cere “artă de dragul artei”, pretinzând că arta este menită să ofere pur și simplu stimuli
senzoriali și nu are niciun imperativ moral.

De fapt, toată arta are efecte subtile, profunde și de lungă durată asupra busolei morale. Negarea responsabilității morale a artei înseamnă
a deschide ușa pentru lucrurile imorale. Deși diferite școli de literatură au generat opere de înaltă calitate, ele au produs și lucrări
îngrozitoare. Elementele negative sunt în mod evident rezultatul declinului standardelor morale. Ele au pavat calea către ideologia
comunistă pentru a distruge omenirea prin literatură.

Când o persoană scrie, standardul său moral și starea sa mentală se reflectă în lucrarea sa. Odată cu declinul general al moralității umane,
mentalitatea negativă a scriitorilor ia o poziție dominantă. Acest lucru a creat numeroase lucrări care, în loc să scoată la iveală bunătatea
oamenilor, trage oamenii în jos spre iad.

4. Reînvierea artei adevărate

Puterea artei este enormă. Arta adevărată poate rectifica inima omului, ridica moralitatea, armoniza yin-ul și yang-ul și chiar poate permite
oamenilor să se conecteze cu Cerul, pământul și ființele divine.

În secolul trecut, spectrul comunismului a profitat de natura demonică și de răutatea omului, determinând crearea unei enorme varietăți de
“artă”. Oamenii au fost conduși să hulească Divinitatea și să se revolte împotriva acesteia, să se opună tradiției și să renunțe la moralitate.
În final, aceste lucruri au dus la transformarea demonică a unei mari părți a societății, într-un grad care ar fi fost profund șocant pentru
oricine ar fi trăit într-o epocă anterioară.

În comparație cu frumusețea artelor tradiționale, artele moderne sunt extrem de urâte. Standardele estetice umane au fost distruse. Arta
avangardistă a devenit foarte populară și dispune de sume imense de bani, în timp ce artele tradiționale și drepte au devenit obiectul
ridiculizării.

Artele au fost transformate într-un vehicul care să conducă oamenii spre îndeplinirea dorințele lor și manifestarea naturii lor demonice.
Granița dintre frumusețe și urât, grație și vulgaritate, bunătate și rău, a fost estompată sau chiar ștearsă. Grotescul, haosul și întunericul au
înlocuit valorile universale. Societatea umană este plină de mesaje demonice, iar ființele umane sunt conduse pe o cale de decadență și
distrugere.

Omenirea va putea avea parte de o altă renaștere în artă doar prin ridicarea moralității și prin întoarcerea la credință și tradiție. Abia atunci
vom vedea, cu toții, frumusețea, noblețea și splendoarea a ceea ce arta ar putea și ar trebui să fie.
*****

Referințe

[1] “ Înregistrarea muzicii”, ”Clasicul riturilor“, trad. James Legge, ”Proiectul textului chinezesc”, accesat la 8 mai
2020, https://ctext.org/liji/yue-ji?filter=435370&searchmode=showall#result

[2 ] Confucius 孔子, Lun Yu 論語 [The Analects of Confucius] (New York: Ballantine Books, 1999), 3.14. [În chineză]

[3] Sima Qian, “Un tratat despre muzică”, Înregistrări ale marelui istoric, trad. Burton Watson, vol. 24, ed. A 3-a. (New York: Columbia
University Press, 1995).

[4] Ouyang Xiu 歐陽脩 și Song Qi 宋祁, Xin Tang Shu 新唐書 [Noua carte Tang], vol. 237 (1060). [În chineză]

[5] Robert McKee, “Poveste: Stilul, structura, substanța și principiile scenariului”, (New York: ReganBooks, 1997), 129-130

[6] Yingshou Xing și colab., “Mozart, ritmul Mozart și efectele retrogradului Mozart: Evidențe din comportamente și baze
neurobiologice”, în Scientific Reports, Vol. 6, (21 ianuarie 2016), https://www.nature.com/articles/srep18744

[7] David A. Noebel, “Menestreli Marxiști: Un manual privind subversiunea comunistă a muzicii“, (Tulsa, Okla., American Christian
College Press, 1974), 58-59.

[8] David Cloud, “Muzica rock și sinuciderea”, Literatura modului vieții, 20 decembrie 2000,
https://www.wayoflife.org/reports/rock_music_and_suicide.html

[9] Val Williams, “Leni Riefenstahl: Producător de film care a devenit de notorietate ca propagandist al lui Hitler”, The Independent, 10
septembrie 2003, https://web.archive.org/web/20090830045819/http://www.independent.co.uk/news/obituaries/leni-riefenstahl-
548728.html

[10] Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan pentru literatură și artă”, în Selected Works of Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages
Press), Marxists Internet Archive, accesat la 23 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-
3/mswv3_08.htm

[11] PragerU, “De ce arta moderna este așa de rea?”, YouTube, 1 septembrie 2014, , https://www.youtube.com/watch?v=lNI07egoefc

[12] Herbert Marcuse, “Dimensiunea estetică: Către o critică a esteticii marxiste” (Boston: Beacon Press, 1978), ix.

[13] Jackson Spielvogel, Civilizațiile Occidentale: Volumul C: Din 1789 (United States: Cengage Learning, 2010), 698.

[14] Pablo Picasso, “De ce am devenit comunist”, așa cum este citat în “Picasso, FBI-ul și De ce a devenit comunist”, colecția Meyer
Schapiro de la Columbia University’s Rare Book & Manuscript Library, 24 februarie 2010, accesat la 11 iulie 2018,
https://blogs.cul.columbia.edu/schapiro/2010/02/24/picasso-and-communism/

[15] Robert Hughes, “Șocul Noului: Istoria artei moderne de o sută de ani – Creșterea, dezvoltarea și căderea ei” (Londra: Knopf, 1991),
24.

[16] Richard Huelsenbeck și Raoul Hausmann, “Ce este dadaismul și ce vrea în Germania?”, în Charles Harrison și Paul Wood, Art in
Theory, 1900–2000: An Anthology of Changing Ideas, ed. A II-a. (Malden, Mass, Oxford: Blackwell Pub, 2003).

[17] Joseph Beuys, așa cum este citat în „Joseph Beuys: Revoluția suntem noi”, Tate.org, 23 februarie 1993, https://www.tate.org.uk/whats-
on/tate-liverpool/exhibition/joseph-beuys-revolution-us

[18] Waldemar Januszczak, așa cum este citat în Ben Cade, „Zhu Yu: Artistul chinez mâncând bebeluși ajunge hiperreal”, Culture Trip, 5
octombrie 2016, https://theculturetrip.com/asia/china/articles/zhu-yu-china-s-baby-eating-shock-artist-goes-hyperreal/.

[19] John William Godward, așa cum este citat în Brad Smithfield, “Lumea nu este suficientă de mare pentru mine și un Picasso: viața și
opera de artă a lui John William Godward”, The Vintage News, 10 ianuarie 2017, https://www.thevintagenews.com/2017/01/10/world-
not-big-enough-picasso-life-artwork-john-william-godward/

[20] Walter Frisch, ed., Schoenberg și lumea sa ( Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999), 94.

[21] Norman Lebrecht, “De ce ne este încă frică de Schoenberg”, Lebrecht Weekly, 8 iulie 2001,
http://www.scena.org/columns/lebrecht/010708-NL-Schoenberg.html

[22] Golan Gur, “Arnold Schoenberg și ideologia progresului în gândirea muzicală a secolului XX”, Căutare: Jurnalul pentru muzică
nouă și cultură, 5 (vara 2009), http://www.searchnewmusic.org/gur.pdf

[23] Julia Mickenberg, Fetele americane în Rusia roșie: Urmărirea visului sovietic (Statele Unite: University of Chicago Press, 2017),
216–217.

[24] Michael Minnicino, “Noua epocă întunecată: Școala de la Frankfurt și corectitudinea politică”, reprodus de Fidelio Magazine (Winter
1992), a accesat la 24 aprilie 2020, http://archive.schillerinstitute.org/fid_91-96/921_frankfurt.html
[25] Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan ”

[26] Mao Zedong, “Despre Noua Democrație”, Lucrări selectate din Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages Press, 1942), Marxists
Internet Archive, accesat la 24 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_26.htm

[27] André Breton, “Manifestul suprarealismului”, trad. Richard Seaver și Helen Lane (Ann Arbor, MI: University of Michigan Press,
1969), 26

[28] Allen Ginsberg, “America”, Poezii selectate 1947–1995 (New York: HarperCollins Publishers Inc., 2001).

[29] Irving Babbitt, Rousseau și romantismul (Boston: Houghton Mifflin,1919), 104.

Educația joacă un rol important în promovarea bunăstării individuale și a împlinirii personale, menținerea stabilității sociale și asigurarea
viitorului unei națiuni. Nici o mare civilizație din istoria omenirii nu a tratat educația cu ușurință.

Scopul educației este menținerea standardelor morale ale umanității și păstrarea culturii sale dăruite de Divin. Este mijlocul prin care
cunoștințele și măiestria sunt împărtășite, jucând un rol important în interacțiunea umană. În mod tradițional, cei bine educați respectă
Cerul, cred în Divin și caută să urmeze virtutea benevolenței. Ei au cunoștințe ample despre cultura tradițională și demonstrează măiestrie
în meseriile lor. Dedicați vocațiilor lor, ei cred în tratarea altora cu bunătate. Ei servesc drept piloni ai societății și ai elitelor naționale și
drept gardieni ai civilizației. Caracterul și comportamentul lor extraordinar câștigă favoarea și binecuvântările divine.

Astfel, ruinarea educației tradiționale este un pas indispensabil în planul spectrului comunist de a rupe legătura dintre om și Divin,
distrugând astfel umanitatea. În acest scop, comunismul a adoptat diverse strategii pentru a ataca și a submina educația atât în Orient cât
și în Occident.

În țările din Orient care adăpostesc tradiții culturale adânc înrădăcinate, înșelăciunea nu este suficientă pentru a spăla creierul populației.
Partidele comuniste au masacrat în mod sistematic elitele bine educate pentru a împiedica acești purtători ai culturii să transmită moștenirea
tradițională a națiunii următoarei generații. În același timp, au bombardat necontenit restul populației cu propagandă.

În Occident, istoria și rădăcinile culturii nu sunt la fel de profunde, oferind comunismului un teren fertil pentru contaminarea pe ascuns a
societății prin subminarea și sabotarea educației occidentale.

Prăbușirea totală a educației americane este unul dintre cele mai îngrijorătoare lucruri care s-au întâmplat țării în ultimele decenii. Aceasta
marchează succesul misiunii comunismului de a se infiltra și corupe societatea occidentală.

Acest capitol se concentrează, în primul rând asupra Statelor Unite, ca exemplu al modului în care educația a fost sabotată de comunism
în societățile libere. Din acest exemplu, cititorii pot deduce modul în care este subminată educația din alte țări urmând linii similare.

Infiltrarea comunistă în educația americană se manifestă în cel puțin cinci aspecte:

Promovarea ideologiei comuniste în rândul tinerilor. Ideologia comunistă a preluat treptat sfera academică occidentală infiltrându-se
în domenii tradiționale importante de studiu, și inventând științe noi tributare influenței sale ideologice. Literatura, istoria, filozofia, știința
socială, antropologia, studiul dreptului, multimedia și alte specializări au fost inundate de diferite derivate ale teoriei marxiste.
“Corectitudinea politică” a devenit linia directoare pentru cenzurarea libertății de gândire în campusuri.

Reducerea gradului de expunere a tinerei generații la cultura tradițională. Gândirea tradițională, istoria autentică și literatura clasică
au fost calomniate și marginalizate pe multe căi diferite. Justificările obișnuite pentru acest lucru includ argumente conform cărora lucrurile
clasicele nu mai sunt relevante pentru elevii moderni sau că programele școlare trebuie să conțină mai multă „diversitate” de gândire.

Reducerea standardelor academice începând cu școala primară. Deoarece nivelul de educație a scăzut treptat, elevii noii generații
devin din ce în ce mai puțin literați și au mai puține abilități pentru matematică. Ei posedă mai puține cunoștințe, iar capacitatea lor de a
gândi critic este atrofiată. Este dificil pentru acești elevi să se ocupe într-o manieră logică și deschisă de întrebările-cheie ale vieții și
societății și este tot mai greu pentru ei să realizeze înșelăciunile comunismului.

Îndoctrinarea elevilor cu noțiuni deviate. Pe măsură ce acești copii cresc, conceptele inoculate în ei devin atât de puternice încât sunt
aproape imposibil de identificat și de corectat.

Hrănirea egoismului, a lăcomiei și a indulgenței elevilor. Aceasta include condiționarea lor de a se opune autorității și tradiției, umflarea
ego-ului și a sentimentului că totul li se cuvine, reducerea capacității lor de a înțelege și de a tolera opinii diferite și neglijarea maturizării
psihologice a lor.

Comunismul și-a atins obiectivele în aproape toate cele cinci aspecte.

1. Elemente comuniste în învățământul primar și secundar

Deși comunismul are o influență mai mare la nivel universitar, el a influențat profund și învățământul primar și pe cel gimnazial. Influența
sa a subminat dezvoltarea intelectuală și maturitatea copiilor, făcându-i mai apoi sensibili la influența stângii în colegiu. A determinat
reducerea cunoștințelor și abilităților multor generații de elevi, precum și a capacității lor de a raționa și de a se angaja în gândirea
critică. Mișcarea de educație progresistă condusă de John Dewey a inițiat acest trend în urmă cu mai bine de un secol. În general, reformele
educaționale ulterioare acestui trend au urmat aceeași direcție.
Pe lângă insuflarea ateismului, a teoriei evoluției și a ideologiei comuniste în elevi, învățământul primar și secundar din Statele Unite se
angajează în manipularea psihologică a elevilor care le distruge credințele și moralitatea tradițională. Le inoculează relativismul moral și
conceptele moderne care transmit o atitudine coruptă față de viață. Acest lucru se întâmplă în toate sectoarele educației. Măsurile sofisticate
folosite fac aproape imposibil ca studenții și publicul să se protejeze împotriva acestei tendințe.

Fostul agent al KGB care a dezertat în Occident, Yuri Bezmenov, (prezentat în Capitolul 5) a declarat în 1985 că infiltrarea ideologică
comunistă în America era aproape finalizată: “Chiar dacă începeți chiar acum, aici, în acest moment, să educați o nouă generație de
americani, va dura încă cincisprezece până la douăzeci de ani pentru a întoarce valul percepției ideologice a realității înapoi la normalitate
și patriotism”. [1]

A trecut o treime de secol de la interviul acordat de către Bezmenov. În această perioadă, chiar și după ce am asistat la prăbușirea Uniunii
Sovietice și a altor regimuri socialiste din Europa de Est, infiltrarea și acțiunile subversive ale comunismului în Occident nu s-au oprit.
Elementele comuniste din Occident țintesc educația ca obiectiv principal și au preluat controlul instituțiilor la toate nivelurile, promovându-
și propriile teorii deviante asupra educației, a pedagogiei și a educației parentale.

a. Coborârea nivelului elevilor

Statele Unite sunt o republică constituțională. De la președinți la parlamentari, primari și membri ai comitetului școlar, toți sunt aleși de
către alegători. Aplicarea unui astfel de cadru politic într-un mod care este cu adevărat benefic pentru toți nu depinde numai de nivelul
moral al oamenilor, ci și de nivelul cunoștințelor și discernământului lor. În cazul în care alegătorii nu cunosc bine istoria, sistemele politice
și economice și problemele sociale, aceștia vor avea dificultăți în alegerea cu înțelepciune a oficialilor – care își întemeiază platformele
electorale pe interese pe termen lung, care sunt fundamentale pentru țară și societate. Acest lucru pune țara într-o situație periculoasă.

În 1983, un grup de experți, însărcinați de Departamentul pentru Educație al SUA, a redactat raportul “O națiune în pericol”, după
optsprezece luni de cercetare. Raportul preciza:

“Pentru ca țara noastră să funcționeze, cetățenii trebuie să poată ajunge la un consens în probleme complexe, adesea având un preaviz
scurt și pe baza unor dovezi contradictorii sau incomplete. Educația ajută la formarea acestor consensuri, lucru pe care Thomas Jefferson
l-a subliniat cu mult timp în urmă în faimoasa sa zicală: “Nu cunosc niciun custode sigur al puterilor celor mai înalte ale societății, cu
excepția poporului însuși; și dacă credem că el nu este suficient de luminat pentru a-și exercita controlul printr-o alegere sănătoasă,
remediul nu este să i se ia controlul, ci să-l informăm despre alegerile lui”.

Persoanele cu cunoștințe limitate și o capacitate scăzută de a gândi critic sunt incapabile să recunoască minciunile și înșelătoriile. Educația
joacă un rol enorm. Astfel, atunci când elementele comuniste invadează toate nivelurile sistemului de învățământ, elevii devin nesăbuiți și
ignoranți și, astfel, vulnerabili la manipulare.

Raportul mai expune, de asemenea, următoarele puncte:

“Fundamentele educaționale ale societății noastre sunt în prezent erodate de o mare creștere a mediocrității care ne amenință viitorul ca
națiune și ca popor. (…) Dacă o putere străină ostilă ar fi încercat să impună Statelor Unite performanța educațională mediocră de astăzi,
am fi putut-o considera ca fiind un act de război. În starea actuală, noi singuri am permis ca acest lucru să ni se întâmple. Am risipit chiar
și câștigurile obținute de realizările elevilor după provocarea avută cu Sputnik. Mai mult, am demontat sistemele esențiale de sprijin care
au contribuit la obținerea acestor realizări. De fapt, am comis un act de dezarmare educațională unilateral și necugetat”. [2]

Raportul îl citează pe analistul Paul Copperman spunând: “Pentru prima dată în istoria țării noastre, abilitățile educaționale ale unei
generații nu vor depăși, nu vor fi egale și, nici măcar nu se vor apropia de cele ale părinților lor”.

Raportul citează câteva constatări șocante: Pe lângă faptul că notele studenților americani sunt adesea inferioare celor ale studenților din
alte națiuni, 23 de milioane de adulți americani sunt analfabeți din punct de vedere funcțional – având doar cele mai elementare abilități
de citire, scriere și înțelegere. Rata analfabetismului funcțional este de 13% în rândul celor în vârstă de 17 ani și poate ajunge la 40% în
rândul tinerilor din minorități.

Între anii 1963 și 1980, rezultatele privind testul de aptitudini educaționale (SAT) au scăzut dramatic, rezultatele medii ale probei orale au
scăzut cu mai mult de 50 de puncte, iar rezultatul mediu la matematică cu aproape 40 de puncte. “Mulți tineri de 17 ani nu posedă abilitățile
intelectuale superioare pe care le așteptăm de la ei. Aproximativ 40% nu pot trage concluzii pe baza materialelor scrise; doar o cincime
poate scrie un eseu persuasiv; și numai o treime poate rezolva o problemă matematică care necesită pași multipli.” [3]

În cartea din 2008 „The Dumbest Generation: How the Digital Age Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future” (Cea mai
proastă generație: Modul în care era digitală amețește tinerii americani și ne pune în pericol viitorul”), profesorul Mark Bauerlein de la
Universitatea Emory a compilat date despre lacunele de cunoștințe ale studenților americani în istorie, educație civică, matematică, știință,
tehnologie, arte plastice și multe alte discipline. El a dat ca exemplu rezultatele examenului de istorie din cadrul Evaluării Naționale a
Progresului Educațional din 2001, la care 57% dintre studenți au obținut un nivel “de bază inferior” și doar 1% au obținut unul „avansat”.
În mod surprinzător, la o întrebare cu alegeri multiple cu privire la ce țară fusese aliată a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, 52% au
ales Germania, Japonia sau Italia în locul Uniunii Sovietice. Rezultatele din alte domenii au fost la fel de dezamăgitoare. [4]

Declinul calității educației în Statele Unite este evident. Începând cu anii ’90, termenul de “coborâre a nivelului” a apărut în multe cărți
ale educației americane și a devenit un concept pe care pedagogii americani nu îl pot evita. John Taylor Gatto, profesor cu experiență și
cercetător științific din New York, a scris: “Luați un manual de matematică sau retorică din clasa a cincea din 1850 și veți vedea că textele
acelor timpuri vor fi considerate astăzi de nivel colegial”. [5]
Pentru a evita ridiculizarea sistemului educațional din SUA, în 1994, College Board a trebuit să redefinească scorurile SAT – examenul
de admitere la universitate. Când SAT a început să adopte o formă modernă în 1941, scorul mediu al testului lingvistic a fost de 500 de
puncte (scorul maxim este de 800). Până în anii ’90, scorul mediu a scăzut la 424 de puncte, dar cu toate acestea, College Board a redefinit
apoi 424 de puncte ca și când ar fi fost 500. [6]

Declinul calității educației nu se reflectă doar în scăderea gradului de alfabetizare al elevilor. Din cauza lipsei cunoștințelor de bază,
aptitudinile de gândire critică ale elevilor americani au scăzut brusc. Cercetătorul american Thomas Sowell a subliniat că: “Nu este vorba
doar de faptul că Johnny nu poate citi, sau chiar că Johnny nu poate gândi. Johnny nu știe ce înseamnă să gândească, pentru că în multe
școli publice gândirea este adesea confundată cu senzația”. [7]

Motivul declinului notelor nu este acela că elevii de astăzi nu sunt la fel de inteligenți ca și cei de dinaintea lor, ci deoarece comunismul
duce în liniște un război împotriva generației următoare, folosind sistemul de educație drept arma sa. Charlotte Thomson Iserbyt, fost
consilier senior de politici publice al Departamentului Educațional al SUA scria în 1999: “Motivul pentru care americanii nu înțeleg acest
război este pentru că a fost dus în secret – în școlile națiunii noastre, vizând copiii noștri, care sunt ținuți captivi în sălile de clasă”.
Desfășurarea acestui război presupune folosirea unor instrumente foarte sofisticate și eficiente.” [8]

b. Natura distructivă a educației progresiste

Atacul asupra tradiției în școlile primare și secundare din Statele Unite a început odată cu mișcarea de educație progresistă de la începutul
secolului al XX-lea. Următoarele generații de educatori progresiști au dezvoltat o serie de discursuri și teorii false care au servit la
modificarea programei școlare, la reducerea materialelor didactice și la scăderea standardelor academice. Acest lucru a cauzat pagube
enorme educației tradiționale.

De la Rousseau la Dewey

Dewey, părintele educației progresiste din Statele Unite a fost puternic influențat de ideile filosofului de origine elvețiană din secolul al
XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau.

Rousseau credea că oamenii sunt buni prin natura lor și că responsabile pentru declinul moral au fost problemele societății. El a spus că
omul s-a născut în libertate și egalitate, și că într-un mediu natural, toată lumea se va bucura de drepturile sale înnăscute. Inegalitatea,
privilegiul, exploatarea și pierderea bunătății înnăscute a omului au fost produse de societate. Pentru copii, Rousseau a propus un model
de “educație negativă” care îi lăsa să descopere totul pe cont propriu. Această educație nu trebuia să aibă învățături religioase, morale sau
culturale.

De fapt, omenirea este înzestrată atât cu bunăvoință, cât și cu răutate. Fără cultivarea bunăvoinței, aspectele malefice ale naturii umane
ajung să predomine, până la punctul în care oamenii consideră că nici o metodă nu este prea imorală și nici un păcat prea rău. Cu retorica
sa elegantă, Rousseau a atras mulți adepți derutați. Influența dăunătoare pe care o are teoria pedagogică asupra educației occidentale este
greu de supraestimat.

Cu aproximativ un secol mai târziu, Dewey a reluat ceea ce a făcut Rousseau și a continuat munca sa distructivă. Potrivit lui Dewey, care
a fost influențat de teoria evoluției lui Darwin, copiii ar trebui să fie separați de tutela tradițională a părinților, a religiei și a culturii și, în
schimb, ar trebui să li se dea frâu liber să se adapteze mediului lor înconjurător. Dewey era un adept al relativismului moral și pragmatist.
El credea că nu există o moralitate permanentă și că oamenii erau liberi să acționeze și să se comporte după cum considerau de cuviință.
Conceptul de relativism moral este un prim pas crucial în îndepărtarea omenirii de regulile morale stabilite de divinitate.

Dewey a fost unul dintre cei treizeci și patru de semnatari ai Manifestului umanist, scris în 1933. Spre deosebire de umaniștii Renașterii,
umanismul secolului al XX-lea este, în esență, înrădăcinat în ateism. Bazat pe concepte moderne, precum materialismul și teoria evoluției,
acesta consideră că universul este mai degrabă autoexistent decât creat și susține că ființele umane sunt produsul unui proces biochimic
continuu.

În acest calcul, scopul educației este acela de a modela și de a ghida elevii în funcție de dorințele educatorului – ceva care nu este
fundamental diferit de conceptul „omului nou” al lui Karl Marx. Dewey însuși era un socialist democratic.

Filosoful american Sidney Hook a arătat: “Dewey a furnizat marxismului epistemologia și filosofia socială pe care Marx le văzuse pe
jumătate el însuși și pe care le-a schițat pe jumătate în lucrările sale timpurii, dar niciodată nu a putut să le explice în mod corespunzător”.
[9]

În 1921, când războiul civil a devastat Rusia, sovieticii au găsit timp să producă o broșură de șaizeci și două de pagini cu extrase din
Democrația și Educația lui Dewey. În 1929, rectorul celei de-a doua Universități de Stat din Moscova, Albert P. Pinkerich, scria: “Dewey
se apropie infinit de Marx și de comuniștii ruși”. [10] Biograful Alan Ryan a notat că Dewey “a furnizat armele intelectuale pentru un
marxism social-democratic decent și ne-totalitar”. [11]

Profesorii progresiști nu își ascund scopul de a transforma atitudinea elevilor față de viață. Pentru a atinge acest obiectiv, ei au schimbat
toate aspectele educației, inclusiv structura claselor, materialele și metodele didactice și relația dintre profesori și elevi. Experiența
personală este considerată superioară cunoașterii învățate din cărți. Prelegerile au fost puse pe planul doi ajungând astfel în urma proiectelor
și activităților.

Website-ul american conservator Human Events a plasat Democrația și Educația lui Dewey pe poziția a cincea pe lista celor mai dăunătoare
zece cărți din secolele XIX și XX. Aceasta a subliniat clar, că Dewey “denigrează școala care se concentrează pe dezvoltarea caracterului
tradițional și pe înzestrarea copiilor cu cunoștințe solide și în schimb a încurajat predarea ‘abilităților de gândire’”. [12]
Critici abili și-au asumat, încă de la început, sarcina de a da o tendință progresistă educației. Cartea lui Mortimer Smith din 1949: And
Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education – “Și Predarea Nebună: O privire laică asupra educației școlare publice” –
oferă o explicație concisă și cuprinzătoare a principiilor fundamentale ale educației progresiste. [13] Profesorii progresiști au respins
criticile ca fiind “reacționare” și au folosit diverse metode pentru a le suprima sau ignora.

Dewey a fost profesor titular la Universitatea Columbia timp de peste 25 de ani. În perioada în care a predat filosofia educației la Colegiul
Profesorilor, cel puțin o cincime din profesorii din ciclul elementar și gimnazial au primit instruire sau diplome de la Universitatea
Columbia. [14] Spre deosebire de Marx, Engels, Lenin, Stalin sau Mao Zedong, Dewey pare să nu fi avut nicio aspirație de a deveni un
guru revoluționar sau de a domina lumea, însă sistemul educațional pe care l-a creat a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente
ale comunismului.

Răsfățarea elevilor

Potrivit teoriei educației lui Rousseau, oamenii se nasc buni și liberi, dar sunt înrăiți de societate. Prin urmare, cea mai bună metodă
educațională este de a le da copiilor frâu liber și de a da curs dezvoltării lor capricioase. Sub influența filozofiei lui Rousseau, profesorii
progresiști începând cu Dewey rezonează adesea cu acest tip de idei: nu forțați elevii să aibă valorile părinților sau profesorilor. Copiilor
trebuie să li se permită să judece lucrurile ei înșiși și să-și ia propriile decizii pe măsură ce cresc.

Poetul englez Samuel Taylor Coleridge a oferit odată un răspuns elegant acestui punct de vedere: “[radicalul britanic John] Thelwall a
considerat că este foarte nedrept să influențeze mintea unui copil prin inocularea oricărei opinii înainte ca acesta să atingă o vârstă la care
poate judeca și este capabil să aleagă singur. I-am arătat grădina mea și i-am spus că era grădina mea botanică. “Cum vine asta?”, mi-a
spus: “este acoperită de buruieni”. – “O”, i-am răspuns, “asta doar pentru că nu a ajuns la vârsta la care poate judeca și lua decizii. Vezi,
buruienile și-au luat libertatea de a crește și m-am gândit că este nedrept să influențez solul, astfel încât să crească trandafiri și căpșuni”.
[15]

Ingeniosul poet a folosit această analogie pentru a transmite un principiu prietenului său: etica și înțelepciunea sunt cultivate conștiincios,
la fel ca în cazul grădinăritului. Nesupravegherea unei grădini va provoca o creștere excesivă a buruienilor. Abandonarea copiilor este
similară cu predarea lor forțelor omniprezente ale răului și echivalează cu neglijență și iresponsabilitate extremă.

Binele și răul sunt prezente simultan în natura umană. Deși, prin comparație, copiii sunt mai simpli și mai puri decât adulții, ei sunt, de
asemenea, predispuși la lene, invidie, combativitate, egoism și la alte trăsături negative. Societatea este o cuvă mare. Dacă copiii nu sunt
crescuți în mod corespunzător, atunci când vor ajunge la “vârsta judecății și a deciziei”, vor fi fost deja contaminați cu gânduri rele și
obiceiuri proaste. Încercările de a-i educa în acel moment vor fi tardive.

Această răsfățare a elevilor a atins apogeul în lucrarea literară pedagogică Summerhill: A Radical Approach to Child Rearing –
”Summerhill: O viziune radicală asupra creșterii copilului”, publicată în 1960. Autorul cărții, AS Neill, a înființat în 1921 o școală internat
engleză, Summerhill, ai cărei elevi aveau la vremea respectivă vârste cuprinse între 5 și 16 ani. Școala le-a dat copiilor o autonomie
completă. Copiii puteau decide dacă doreau să meargă la o clasă sau la alta, sau dacă nu voiau să meargă la nicio clasă. Viziunea lui Neill
asupra educației a fost puternic influențată de un filosof al Școlii de la Frankfurt, Wilhelm Reich, care era un susținător ardent al libertății
sexuale, iar cei doi au corespondat adesea.

Pe lângă lejeritatea academică, școala era extrem de laxă în ceea ce privește etica, disciplina și relațiile dintre băieți și fete, urmând total
modelul anti-tradițional. Potrivit unui fost elev care a participat în anii ’60, elevilor li s-a permis să facă nunți care erau un simulacru și să
doarmă împreună ocazional. Neill a permis personalului și elevilor să înoate împreună goi într-o piscină în aer liber iar unor membri ai
personalului li s-a permis să aibă ca parteneri elevi. Fiul lui vitreg în vârstă de 35 de ani, care a predat arta ceramică, aducea adesea acasă
la el fete din ultimii ani de școală. [16]

În cartea sa, Neill spune: “Fiecare elev din ultimii ani de la Summerhill știe din conversațiile mele și din cărțile mele că sunt de acord cu
oricine dorește să aibă o viață sexuală completă, indiferent de vârsta lor”. El chiar a sugerat, că dacă nu ar fi fost interzis prin lege, el ar fi
permis băieților și fetelor să doarmă împreună. [17] Odată publicată, cartea Summerhill a devenit rapid un bestseller. Numai în anii ’60 s-
au vândut mai mult de trei milioane de exemplare și a devenit o lectură obligatorie la colegiile profesorilor.

O veche zicală chineză spune: “Un profesor strict produce elevi remarcabili”. Studiile din Occident au descoperit, de asemenea, că
profesorii stricți obțin performanțe mai bune în clasă. În plus, ei au o influență mai pozitivă asupra comportamentului elevilor lor. [18] Din
păcate, în Statele Unite și în alte țări occidentale, sub influența progresismului și a autonomiei educaționale, au fost adoptate legi care
limitează accesul părinților sau profesorilor de a se ocupa de elevi. Acest lucru a făcut ca profesorii să se teamă să-și disciplineze elevii.
Obiceiurile proaste ale elevilor nu sunt corectate în timp util sau deloc, ceea ce duce la o scădere a simțului lor de moralitate, precum și a
performanțelor lor academice.

Educația centrată pe elevi

Cea mai importantă funcție a educației este menținerea și transmiterea culturii tradiționale a civilizației umane. Poate nicăieri nu s-a
întâmplat acest lucru mai mult decât în China antică, unde educatorii și cărturarii erau priviți cu mare respect. “Un profesor trebuie să
transmită Dao-ul (Calea), să predea cunoștințele și să înlăture confuzia”, spunea un proverb chinez. Gândirea progresistă a lui Dewey a
eliminat autoritatea profesorilor și le-a diminuat importanța. Poziția sa este anti-intelectuală și contrară bunului simț, adică în esență,
împotriva educației în sine.

Promotorii educației progresiste afirmă că educația trebuie să fie centrată pe elevi și că acestora trebuie să le fie permis să exploreze pe
cont propriu și să ajungă la propriile lor răspunsuri. Adevărata intenție a educației progresiste este de a tăia legătura elevilor cu cultura
tradițională. Planurile de învățământ tradiționale conțin cunoștințe acumulate de-a lungul a mii de ani de civilizație umană. O negare a
autorității profesorilor în procesul educațional este de fapt o negare a rolului lor în transmiterea cunoștințelor despre civilizație. Acesta este
motivul ascuns al comunismului.

Cartea Șapte mituri despre educație, scrisă de Daisy Christodoulou în 2014, analizează și infirmă șapte concepții greșite despre educația
modernă, inclusiv pe cele care afirmă că „faptele împiedică înțelegerea”; că „instruirea ghidată de către profesor este pasivă”; că „proiectele
și activitățile sunt cel mai bun mod de a învăța”; și că „predarea cunoștințelor înseamnă îndoctrinare”. [19] Majoritatea acestor mituri
provin din educația progresistă și au fost transmise de-a lungul mai multor generații, devenind o plagă în cultura educațională. Să luăm ca
exemplu prima concepție greșită, că învățarea faptelor împiedică înțelegerea adevărată. Educația modernă din SUA a degradat metodele
tradiționale de a acorda atenție memorării, citirii cu voce tare și practicării, caracterizându-le drept “memorare mecanică”, “învățarea pe
de rost” și “repetarea până la moarte”. Rousseau a atacat memorarea și lecțiile orale în romanul său din 1792 Emil sau despre educație, iar
pedagogii progresiști ai lui Dewey au promovat astfel de teorii.

În 1956, psihologul educațional american Benjamin Bloom și colaboratorii au publicat un cadru pentru clasificarea obiectivelor
educaționale, cunoscut pe scară largă ca Taxonomia Bloom. A împărțit cunoașterea umană în șase niveluri, de la cel mai scăzut la cel mai
înalt. În 2001, nivelurile au fost revizuite ca fiind: „amintiți-vă, înțelegeți, aplicați, analizați, evaluați și creați”. Ultimele trei sunt
considerate ca fiind de nivel superior, deoarece aceste competențe implică o analiză aprofundată. Nu analizăm punctele forte sau punctele
slabe ale clasificării lui Bloom, ci doar subliniem faptul că, de când acest cadru a fost propus, educatorii progresiști au folosit pretextul
cultivării “gândirii de nivel superior” pentru a slăbi predarea cunoașterii la școală.

Orice persoană cu bun simț știe că deținerea anumitor cunoștințe de bază este temelia oricărei sarcini intelectuale. Fără o rezervă
considerabilă de cunoștințe, așa-numita gândire de nivel superior, gândirea critică și gândirea creativă nu fac decât să înșele atât persoana
cât și pe ceilalți. Sistemul de clasificare al lui Bloom oferă o scuză aparent științifică pentru metoda inexplicabilă a pedagogilor progresiști.

Una dintre platformele teoriei instruirii centrate pe elev este, că elevii ar trebui să aleagă ceea ce doresc să învețe, pe baza propriilor
interese. Teoria afirmă, de asemenea, că profesorii ar trebui să-și educe elevii numai în ceea ce îi interesează pe aceștia.

A face elevii să învețe într-un mod plăcut este ceea ce și-ar dori fiecare profesor, dar copiii au cunoștințe superficiale și o viziune limitată
și nu sunt capabili să discearnă ce este important să învețe și ce nu este. Profesorii trebuie să-și asume responsabilitatea pentru a-i îndruma
pe elevi, astfel încât aceștia să-și poată depăși interesele superficiale și să-și extindă viziunea și înțelegerea. Simpla satisfacere a intereselor
superficiale ale elevilor va duce doar la infantilizarea lor permanentă. Prin sprijinirea instruirii centrate pe elev, profesorii înșală atât elevii,
cât și părinții, ceea ce este în final iresponsabil pentru societate.

Studiile au constatat, că în societatea americană există o tendință ca adulții să rămână într-o stare de adolescență o perioadă mai lungă de
timp comparată cu alte populații. Academia Națională de Științe, Inginerie și Medicină a definit adolescența în 2002 ca fiind perioada
cuprinsă între 12 și 30 de ani. Cercetările susținute de Fundația MacArthur au mers chiar mai departe și au spus că pe baza markerilor
tradiționali ai vârstei adulte, o persoană în zilele noastre nu poate fi considerată adultă până la vârsta de 34 de ani. [20] Sistemul educațional
și mass-media poartă responsabilitatea pentru această adolescență extinsă, în care se regăsesc mulți adulți.

Una dintre scuzele oferite de educatorii progresiști pentru scăderea cerințelor de predare este că, pe măsură ce educația devine tot mai
răspândită, există tot mai mulți oameni veniți din întreaga societate înscriși în școli secundare și postliceale și, prin urmare, nivelul mediu
nu poate fi la fel de ridicat ca în trecut. Aceasta este o înțelegere greșită. Într-o societate democratică obiectivul școlarizării publice este de
a le permite celor care altfel nu ar avea mijloacele de a primi o educație, să o primească acum, nu de a reduce standardele – ceea ce face
ca educația tuturor să aibă de suferit. Progresismul susține că înlocuiește subiecte clasice „inutile”, precum limba greacă și latină, cu
subiecte mai contemporane, dar adevărul este că majoritatea școlilor nu introduc cursuri de înaltă calitate utile pentru viața modernă,
precum cursuri aprofundate de matematică, economie și istorie modernă. Reformele programelor școlare și metodelor de predare susținute
de profesorii progresiști înșală atât elevii care nu sunt încă bine informați, cât și părinții care au încredere în școli, profesori și așa-numiții
experți.

Unele metode propuse de educația progresistă sunt utile atunci când sunt aplicate unor subiecte și domenii de învățare. Cu toate acestea,
prin observarea mișcării educației progresiste, a contextului și rezultatelor sale specifice, devine clar că educația progresistă se află în
opoziție cu educația tradițională, producând mutații educației și, în cele din urmă ducând la ruinarea elevilor.

c. Ruinarea caracterului moral al studenților

Pe 20 aprilie 1999, doi elevi de la liceul Colombine din Colorado au ucis 12 colegi de clasă și un profesor și au rănit mai mult de douăzeci
de oameni într-un masacru atent planificat. Tragedia a șocat națiunea. Oamenii se întrebau, de ce doi studenți ar efectua un astfel de atac
cu sânge rece, ucigându-și colegii de clasă și un profesor pe care îl cunoșteau de ani de zile.

Prin compararea fenomenelor sociale din diferite perioade istorice, educatorii au observat că până în anii ’60, problemele cu
comportamentul studenților americani erau minore – întârzierea la clasă, vorbitul în clasă fără permisiune sau mestecarea gumei. După
anii ’80, au apărut probleme mai grave, precum consumul excesiv de alcool, abuzul de droguri, sexul premarital, sarcina, sinuciderea,
activitatea în bandă sau chiar împușcăturile nediscriminatorii, care au crescut în frecvență abia începând de la Columbine. Aceste tendințe
descendente constituie o îngrijorare pentru milioane de oameni din Statele Unite și din alte țări, dar puțini știau adevăratele rădăcini ale
acestei evoluții și nimeni nu putea prescrie un tratament adecvat pentru aceste tulburări.

Distorsiunea și spirala descendentă a standardelor morale ale tineretului american nu sunt accidentale.

Ateismul și evoluția

Fred Schwarz, un pionier al activismului anticomunist, a observat: “Cele trei principii de bază ale comunismului sunt ateismul, evoluția și
determinismul economic. [21] Toate cele trei elementele cheie ale ideologiei comuniste au fost adoptate de școlile publice americane.
Divinul a creat omenirea și a stabilit standardele morale care ar trebui să reglementeze viața umană. Credința în divinitate pune bazele
morale ale societății și stă la baza existenței lumii umane. Comunismul a răspândit cu forța ateismul și teoria evoluției în școli ca mijloc
de distrugere a moralității. Acest lucru este de așteptat în statele comuniste, precum China și fosta Uniune Sovietică, dar în Statele Unite
aceasta a fost realizată în mod ascuns.

Sub pretextul separării bisericii de stat, cei de stânga se opun învățării creaționismului în școlile publice americane, în timp ce, pe de altă
parte, promovează teoria evoluției. Acest tip de educație conduce în mod inevitabil la o scădere a numărului celor cu convingeri religioase,
deoarece copiii sunt îndoctrinați cu ideea că teoria evoluției este un adevăr științific care nu trebuie pus la îndoială.

Începând cu anii ’60, instanțele din Statele Unite au suprimat studiul Bibliei în școlile publice, de asemenea, sub pretextul separării bisericii
de stat. O instanță a decis în 1981 că studenții își puteau exercita libertatea de exprimare cu excepția cazului în care discursul lor era o
rugăciune, caz în care acesta devenea neconstituțional.[22]

În 1987, elevilor din școlile publice din Alaska li s-a spus să nu folosească cuvântul “Crăciun” (Christmas în engleză – n.t) deoarece
conține cuvântul “Christ” (Hristos). De asemenea, li s-a spus că nu pot face schimb de felicitări sau cadouri tradiționale de Crăciun. În
1987, un tribunal federal din Virginia a hotărât că publicațiile homosexuale puteau fi distribuite într-un campus liceal, însă publicațiile
religioase au fost interzise. În 1993, un profesor de muzică de la o școală elementară din Colorado Springs a fost împiedicat să predea
colinde de Crăciun din cauza presupuselor încălcări ale separării bisericii de stat. [23]

Materialele didactice și de testare din Statele Unite au suferit o revizuire extinsă datorită orientării ateiste a sistemului educațional,
combinată cu decenii de corectitudine politică. În 1997, Diane Ravitch, istoric al educației, a fost membră a Consiliului Național de
Conducere a Evaluării, care a administrat testele federale din școli. Ea a observat că unele pasaje din testele de citire au fost scoase de
editori pentru a elimina referințele la bărbații albi ca fiind eroi sau orice referințe la creștinism. Maxima “Dumnezeu îi ajută pe cei care se
ajută pe ei înșiși” a fost schimbată în “Oamenii ar trebui să încerce să rezolve lucrurile singuri ori de câte ori este posibil”. [24]

Pe de o parte, sistemul de învățământ public american a expulzat credința în Dumnezeu din școli sub pretextul separării bisericii de stat.
Pe de altă parte, evoluționismul, cu fisurile lui nerezolvate, a fost considerat un adevăr evident, care trebuie insuflat copiilor care nu erau
pregătiți mental și nu se puteau apăra. Copiii tind să creadă în autoritatea profesorilor lor.

Părinții cu convingeri religioase își învață copiii să-i respecte pe ceilalți, dar copiii cărora li se insuflă teoria evoluției pot contesta educația
religioasă dată de părinți. Cel puțin, ei nu vor mai acorda prea multă atenție îndrumărilor religioase ale părinților lor. Rezultatul este
acela că educația îi îndepărtează pe copii de părinții cu convingeri religioase. Aceasta este cea mai dificilă problemă cu care se confruntă
familiile cu convingeri religioase atunci când vine vorba de educația copiilor lor și este cel mai malefic aspect al sistemului de educație
antitetică.

Ideologia comunistă

Capitolul 5 al acestei cărți ilustrează natura corectitudinii politice: funcționează ca poliția gândirii comuniste, folosind un set de standarde
politice distorsionate pentru a înlocui standardele morale autentice. Din anii ’30, corectitudinea politică a jucat rolul dominant în sistemul
educațional american. Atunci când este pus în practică, îmbracă diverse forme, dintre care unele sunt extrem de înșelătoare.

E. Merrill Root, autorul cărții “Brainwashing in the High Schools: An Examination of Eleven American History Manuals” (Spălarea
creierului în licee: o examinare a unsprezece manuale de istorie americană), publicată în 1958, a efectuat cercetări în unsprezece seturi de
materiale didactice de istorie folosite în Illinois între anii 1950 și 1952 și a constatat că acestea au caracterizat istoria americană drept
istoria luptei de putere între bogați și săraci, între puținii privilegiați și cei defavorizați. Aceasta este esența determinismului economic
marxist. [25]

În 2013, un district școlar din Minnesota a adoptat un proiect numit All for All (Toți pentru Toți), care se concentrează pe predarea
inegalității rasiale și de venit. Această ideologie atribuie performanța slabă a studenților pe discriminarea rasială sistemică sau a veniturilor.
Proiectul a cerut ca toate activitățile didactice să se bazeze pe promovarea egalității rasiale și a veniturilor și că numai profesorii și
personalul care sunt profund conștienți de problemele asociate cu aceste inegalități să fie angajați.

Implementarea proiectului a fost făcută pentru copii începând de la grădiniță și până la clasa a XII-a. Clasele a X-a de engleză s-au
concentrat asupra temelor legate de colonizare și migrație precum și asupra construcțiilor sociale ale rasei, clasei și genului. Cadrul
educațional pentru clasa a XI-a susținea: “Până la sfârșitul anului, veți fi învățat cum să aplicați literaturii lentilele marxiste [sic], feministe,
post–coloniale [și] psihanalitice ”. [26]

În iulie 2016, California a adoptat un nou cadru pentru științe sociale în școlile elementare și secundare. Cadrul original educațional a avut
o tendință de stânga, ceea ce a făcut ca acesta să pară și mai mult propagandă ideologică de stânga. Conținutul pe care trebuie pus accentul
la cursurile de istorie și științe sociale – precum spiritul fondator al Statelor Unite și istoria sa militară, politică și diplomatică – a fost diluat
sau ignorat. Dimpotrivă, contracultura din anii ’60 a fost accentuată cu pasiune până la punctul în care să pară că aceasta este principiul
fondator al națiunii. Programa școlară manifestă, de asemenea, un cadru clar anti-tradițional în ceea ce privește sexul și familia.

Luați, de exemplu, manuale de clasa a unsprezecea. Noua programă pretinde că se concentrează asupra mișcărilor drepturilor raselor,
triburilor și religiilor minoritare, precum și asupra femeilor și lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT)
americani. De fapt, religiile erau rareori menționate, însă există multe materiale despre minoritățile sexuale. În special, grupurile LGBT au
fost primele incluse, ocupând o parte importantă a orelor de istorie din clasa a XI-a. Părțile despre LGBT au fost scrise într-un ton care
susține în mod clar “eliberarea sexuală”. De exemplu, într-o discuție despre SIDA, s-a sugerat că teama oamenilor de SIDA a cauzat
declinul mișcărilor pentru drepturile civile și a mișcărilor de eliberare sexuală. [27]
Conținutul despre sex a ocupat mai multe capitole și înlocuiește un alt tip de conținut căruia tinerii ar trebui să-i acorde mult mai multă
atenție. De exemplu, la cursul despre Primul Război Mondial, elevii află cu greu despre rolul critic jucat de armata americană, însă, ei
învață că soldații americani consideră că comportamentul sexual al europenilor este satisfăcător. [28] Acest cadru stângist este plin de
distorsiuni și părtiniri și îi îndrumă pe elevi să-și urască propria țară. Deși programa a fost adoptată numai în statul California, impactul
acestei abordări a fost național.

d. Manipularea psihologică

O altă modalitate prin care moralitatea elevilor a fost coruptă pe scară largă este condiționarea psihologică, folosită pentru a injecta elevilor
relativismul moral.

În 1978, sute de părinți și profesori au participat la audieri pentru Amendamentul privind Protecția Drepturilor Elevilor, o lege federală
care acordă anumite drepturi părinților elevilor minori cu privire la sondajele care pun întrebări cu caracter personal. Mărturiile audierilor
au totalizat peste 1300 de pagini. Activista conservatoare Phyllis Schlafly a încorporat câteva din acele mărturii în cartea ei “Abuzul copiilor
în clasă”, publicată în august 1984. Schlafly a rezumat subiectele descrise în mărturii, inclusiv utilizarea “educației ca terapie”. Spre
deosebire de educația tradițională, care are drept scop transmiterea cunoștințelor, educația ca terapie se concentrează pe schimbarea
emoțiilor și atitudinilor elevilor. Acest tip de educație utilizează învățământul pentru a supune copiii la jocuri psihologice. Îi face să
completeze sondaje privind problemele personale și le cere să ia decizii adulte, cântărind chestiuni precum sinuciderea și crima, căsătoria
și divorțul, avortul și adopția. [29]

De fapt, astfel de cursuri nu au fost create pentru sănătatea psihologică a studenților. Ele au fost menite să schimbe valorile elevilor prin
condiționarea psihologică.

Psihologie și educație

Învățământul modern se bazează în mare măsură pe filozofie și psihologie. Pe lângă educația progresistă a lui John Dewey, alte teorii care
au avut un impact semnificativ asupra sistemului de educație din SUA includ psihanaliza lui Sigmund Freud, psihologia umanistă a lui
Carl Rogers și teoria critică a Școlii de la Frankfurt, care combină teoriile lui Marx și Freud. Herbert Marcuse, un teoretician al Școlii de
la Frankfurt, a cerut eliminarea tuturor inhibițiilor, astfel încât tinerii să-și poată da frâu liber instinctului natural și să-și satisfacă capriciile
personale. [30] Acest fel de gândire a ajutat la accelerarea nașterii contraculturii anilor ’60.

Influențat profund de școlile de psihologie menționate mai sus, primul director general al Organizației Mondiale a Sănătății, psihologul
canadian, Brock Chisholm, a propus o teorie șocantă: pentru a elibera un individ de durerea psihologică, moralitatea și conceptul de bine
și rău trebuie neutralizate. El a spus într-o prelegere din 1946:

„Care denaturare psihologică de bază se poate găsi în fiecare civilizație despre care știm ceva? Trebuie să fie o forță care descurajează
abilitatea de a vedea și de a recunoaște fapte evidente […] care produc inferioritate, vinovăție și teamă […] Singura forță psihologică
capabilă să producă aceste perversiuni este morala, conceptul de bine și rău. […]

Am fost foarte lenți să redescoperim acest adevăr și să recunoaștem că inferioritatea, vinovăția și teamă – cunoscute în mod obișnuit drept
“păcat” – ca fiind inutile și impuse artificial, și cu care ne-am chinuit aproape toți și care produc o mare parte din inadaptabilitatea
socială și nefericirea din lume. […]

Dacă rasa trebuie eliberată de povara mutilantă a binelui și a răului, atunci psihiatrii trebuie să-și asume responsabilitatea inițială.”
[31]

Chisholm a declarat război moralității. Aparent influențat de Chisholm, psihologul umanist Carl Rogers a inventat clase de “clarificare a
valorilor” care au servit scopurilor eradicării valorilor tradiționale și a conceptelor de bine și rău.

În cele din urmă, relativismul moral al lui Dewey, respingerea inhibițiilor de către Școala de la Frankfurt și teoriile psihologice ale lui
Chisholm au acționat împreună pentru a ataca și a submina valorile tradiționale. Acestea au distrus fortificațiile morale ale școlilor publice
din Statele Unite.

Relativismul moral

Americanii care au frecventat școli la sfârșitul anilor ’70 ar trebui să-și amintească un scenariu imaginar pe care mulți profesori l-au expus
în clasă, care decurge după următorul scenariu: pe măsură ce o navă se scufundă, căpitanul, câțiva copii, o femeie însărcinată și un bărbat
homosexual au urcat într-o barcă de salvare. Barca era supraîncărcată și o persoană trebuia să fie scoasă din ea. Profesorii au cerut elevilor
să dezbată și să decidă cine ar trebui să coboare din barcă, renunțând la viața sa. Apoi profesorul nu a comentat și nu a judecat opiniile
elevilor.

Această poveste a fost folosită adesea în clasele de clarificare a valorilor care au apărut în anii ’70. Pe lângă faptul că au fost folosite pentru
clarificarea valorilor, clasele au fost utilizate pentru luarea deciziilor, pentru educația afectivă, pentru programul de prevenire a consumului
de droguri, Lions Quest, și pentru educația sexuală.

William Kilpatrick, autorul cărții din 1993 “Why Johnny Can’t Tell Right From Wrong: And What We Can Do About It“ – “De ce Johnny
nu poate distinge între bine și rău: Și ce putem face”, a descris că aceste clase “au transformat dezbaterile din sala de clasă în ‘coride’ în
care părerile sunt dezbătute în toate felurile, dar nu se ajunge la nicio concluzie”. Kilpatrick a scris:

“Rezultatul este că, în sălile de clasă, profesorii au acționat precum gazdele unui talk-show, iar subiectele recomandate pentru discuție au
fost meritul pentru schimbarea soției, canibalismul și învățarea copiilor să se masturbeze. Pentru studenți, a însemnat o confuzie totală cu
privire la valorile morale: învățarea să pună la îndoială valori pe care abia le-au dobândit, renunțarea la valorile învățate acasă și concluzia
că problemele de bine și rău sunt mereu subiective. A creat o generație de analfabeți morali: studenți care își cunosc propriile sentimente,
dar nu-și cunosc cultura”. [32]

Thomas Sowell a înțeles că aceste sesiuni au folosit aceleași tehnici utilizate de țările totalitare pentru spălarea creierului. Aceste tehnici
includ următoarele:

1. Stresul emoțional, șocul sau desensibilizarea pentru a distruge atât rezistența intelectuală cât și emoțională;
2. Izolarea fizică sau emoțională de sursele familiare de sprijin emoțional;
3. Examinarea valorilor preexistente, adesea prin manipularea presiunii din partea colegilor;
4. Lipsirea persoanei de apărarea obișnuită, precum rezerva, demnitatea, simțul vieții private sau posibilitatea de a refuza
participarea;
5. Recompensarea acceptării noilor atitudini, valori, și credințe – o recompensă poate fi pur și simplu eliberarea de presiunile
exercitate asupra celor care rezistă sau poate lua o altă formă simbolică sau tangibilă [33]

Sowell subliniază că sesiunile îi încurajează pe elevi să se revolte împotriva valorilor morale tradiționale predate de părinți și de societate.
Clasele au fost conduse într-un mod neutru sau “fără judecăți de valoare”. Cu alte cuvinte, profesorul nu face distincția între bine și rău, ci
caută ceea ce simte că este potrivit pentru un individ. “„Această abordare generală a fost numită„ clarificarea valorilor”. Accentul său este
pus pe sentimentele individului, mai degrabă decât pe cerințele unei societăți funcționale sau pe cerințele unei analize intelectuale”. [34]

“Educația despre moarte” și educația pentru prevenirea consumului de droguri

În septembrie 1990, canalul de televiziune ABC a difuzat un program care i-a îngrijorat profund pe spectatori. În acest program, o școală
a dus elevii la o morgă ca parte a noului lor program de “educație despre moarte”. Elevii au văzut și au atins cadavrele. [35]

Activitățile obișnuite în cadrul cursurilor de educație despre moarte includ solicitarea ca elevii să-și scrie epitafele, să-și aleagă propriile
sicrie, să-și organizeze propria înmormântare și să-și scrie propriul necrolog. Studenților le-au fost puse următoarele întrebări:

– “Cum vei muri?”

– “Când vei muri?”

– “Ai cunoscut vreodată pe cineva care a suferit o moarte violentă?”

– “Când a fost ultima dată când ai plâns? Ai plâns sau ți-ai dus durerea în tăcere? Ai plâns singur sau cu altcineva?

-“Crezi în viața după moarte?” [36]

Desigur, aceste întrebări nu au nimic de-a face cu studiul. Ele sunt concepute pentru a cerceta atitudinea elevilor față de viață, credințele
religioase și personalitățile lor. Unele întrebări vizează declanșarea anumitor reacții și pot avea un impact negativ asupra adolescenților.

Se spune că educația despre moarte poate ajuta elevii să aibă atitudinea corespunzătoare în fața morții. Cu toate acestea, în întreaga țară,
au fost înregistrate sinucideri ale adolescenților care au luat parte la aceste cursuri. Pentru același program din 1990, ABC a intervievat o
elevă de la liceul Columbine, care a spus că planurile sale de sinucidere erau direct legate de educația despre moarte pe care a primit-o
acolo. Ea a spus că clasele au făcut ca moartea să pară plină de farmec, „foarte interesantă [și] foarte atrăgătoare”. [37] Deși nu a fost
stabilită științific o relație de cauzalitate, este cu siguranță rezonabil ca părinții să suspecteze și să se teamă că expunând elevii imaturi
psihologic la informații despre moarte și sinucidere, unii elevi tind să dezvolte depresie și deznădejde, care ar putea contribui la comiterea
sinuciderii.

Educația pentru prevenirea consumului de droguri a devenit, de asemenea, foarte populară în școli. Cu toate acestea, în 1976, Dr. Richard
Blum de la Universitatea Stanford a publicat rezultatele unui studiu de patru ani asupra unui curs de educație de prevenire a consumului
de droguri, numit Decide. Studiul a constatat că elevii din grupul care a urmat cursul și-au început consumul de droguri mai devreme și au
consumat mai mult droguri decât grupul de control care nu a urmat cursul.

Atât în 1978, cât și în 1985, profesorul Stephen Jurs a condus un proiect de cercetare care compara rata fumatului și a abuzului de droguri
în rândul elevilor care au urmat un curs de stimă de sine numit Quest și al celor care nu au făcut-o. Cursul a fost conceput pentru a ajuta
studenții să ia decizii înțelepte și sănătoase, dar rezultatele au arătat contrariul – participarea la curs a fost urmată de o creștere a
experimentării drogurilor. Cei care nu au participat la acest curs au menținut o rată constantă sau mai scăzută a fumatului și abuzului de
droguri. [38]

Nici educația despre moarte, nici educația pentru prevenirea consumului de droguri nu au generat rezultatul scontat, deci care este scopul
real? Scopul era acela de a contamina copiii.

Copiii sunt foarte curioși, dar au o bază morală imatură. Conținutul nou și ciudat le stimulează curiozitatea și îi poate conduce pe o cale
întunecată. În același timp, o astfel de educație tinde să desensibilizeze elevii și îi face să considere violența, pornografia, teroarea și
decadența morală ca fiind pur și simplu ceva normal în viață. De asemenea, toleranța lor față de rău crește. Întregul exercițiu face parte
dintr-un plan nefast de a folosi arta, violența și pornografia pentru a induce declinul moral.

Educație sexuală pornografică


Atât în Orient cât și în Occident, sexul a fost, în mod tradițional, un subiect tabu în public. Conform celor două tradiții, Divinitatea a stabilit
că comportamentul sexual ar trebui să aibă loc numai în cadrul căsătoriei. Toate celelalte forme de comportament sexual sunt considerate
promiscui și păcătoase și violează standardele divine ale moralității. Acest lucru face sexul și căsătoria inseparabile, iar sexul nu poate fi
o chestiune de dezbatere publică într-o societate care funcționează în mod corespunzător. În societatea tradițională, tinerii primeau doar
educație în anatomie și nu era nevoie de educația sexuală din zilele noastre.

Conceptul modern de educație sexuală a fost introdus pentru prima oară de marxistul Gyorgy Lukács, fondatorul Școlii de la Frankfurt, o
școală de teorie și filozofie socială. Scopul său a fost de a răsturna complet valorile occidentale tradiționale. În 1919, Lukács era comisarul
poporului pentru educație și cultură în regimul bolșevic maghiar. El a dezvoltat un program radical de educație sexuală care îi învață pe
elevi despre “iubirea liberă, despre relațiile sexuale și despre cât de învechită e căsătoria”.

În Statele Unite, Alfred Kinsey, finanțat de fundațiile Rockefeller, și-a publicat bestsellerurile “Rapoartele Kinsey“ – două cărți intitulate
Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al bărbaților) și Sexual Behavior in the Human Female (Comportamentul
sexual al femeilor), la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. În cercetările sale – care au fost discreditate între timp – el a folosit
pedofili pentru a efectua experimente sexuale pe sugari și copii. Ideea lui Kinsey conform căreia copiii sunt „ființe sexuale” de la naștere
și trebuie educați explicit în toate formele de activitate sexuală este fundamentul educației sexuale moderne. [39]

Revoluția sexuală a anilor ’60 a anihilat aceste valori tradiționale occidentale. Ratele bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor în rândul
adolescentelor au început să crească rapid. În aceste condiții, cei care au dorit să rezolve aceste probleme sociale au promovat educația
sexuală. Dar într-un sistem educațional care se abătuse deja de la învățăturile morale tradiționale, educația sexuală a tratat actul sexual ca
fiind deconectat de la căsătorie și a pus accentul pe siguranță (prevenirea bolilor și a sarcinii) – urmând astfel modelul Lukács pentru
educație sexuală care ignoră toate aspectele morale ale activității sexuale.

Această formă de educație a devenit un instrument pentru distrugerea tineretului. Elevii au fost, de asemenea, expuși la comportamentul
homosexual, extramarital și promiscuu, normalizând un astfel de comportament. Rezultatul acestor lucruri a fost că tânăra generație se
răsfață în ceea ce ei cred că este libertate, dar în realitate este o cale care se abate de la standardele stabilite de divinitate. Acest tip de
educație sexuală care începe în școala primară a distrus deja valorile tradiționale ale familiei, responsabilitatea individuală, dragostea,
castitatea, onoarea, auto-controlul, fidelitatea și multe altele.

Forma progresistă a educației lui John Dewey de “învățare prin practică” este un instrument convenabil pentru marxiști.

În SUA, programul de educație sexuală “Focus on Kids” (Concentrați-vă pe copii), promovat pe scară largă de către Centrele pentru
Controlul și Prevenirea Bolilor (CCPB), recomandă profesorilor să organizeze elevii să concureze în “cursa prezervativului”. Fiecare elev
trebuie să pună un prezervativ pe o jucărie sexuală pentru adulți și apoi să îl scoată. Câștigă cel care se termină mai repede. [40] Într-un alt
exercițiu “Focus on Kids”, profesorul îi instruiește pe elevi să se gândească la modalități de a fi intim. Fii mândru! Fii responsabil! este
un alt program de educație sexuală care are sprijinul CCPB și este promovat de Planned Parenthood și alte organizații. Programul cere
studenților să joace roluri — de exemplu pretinzând că sunt două eleve care discută despre o relație sexuală mai sigură împreună. [41]
Pentru majoritatea oamenilor care au încă valori tradiționale în inimile lor, este dificil să facă distincția între această presupusă educație și
pornografia infantilă.

Principalul promotor al acestui program, Planned Parenthood, este cel mai mare furnizor de educație sexuală și cărți pe această temă din
Statele Unite și are filiale în multe țări din întreaga lume. De asemenea, promovează dreptul la avort. Organizația a fost fondată în 1921
sub numele Liga Națională de Control al Nașterii. Fondatorul ei, Margaret Sanger, a fost o socialistă progresistă care a călătorit în Rusia
lui Stalin unde și-a consolidat credința în eugenie (ameliorarea patrimoniului genetic al grupurilor umane – n.trad.). „Ar trebui să
eliminăm familiile care au adus și care aduc încă multe daune sociale și rasiale”, a spus ea într-un draft de articol. Ea a fost, de asemenea,
o promotoare puternică a mișcării de eliberare sexuală. Este înregistrată spunând că aventurile extraconjugale “o eliberează cu adevărat”.
[42] Ea chiar și-a sfătuit nepoata de șaisprezece ani să se angajeze frecvent în relații sexuale, spunând că “de trei ori pe zi, este optim”.
[43]

Manualul de educație sexuală “Perfect normal” a fost tradus în 21 de limbi diferite și s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreaga
lume. Cartea a folosit aproape o sută de desene nud pentru a descrie diverse poziții, sentimente și senzații fizice atât normale, cât și
anormale, ale masturbarii între sexe opuse și homosexuali, precum și metode de control ale nașterii și avortul. Autorul declară că copiii au
dreptul să cunoască toate aceste informații. [44] Tema principală a cărții este că această varietate de comportamente sexuale este „perfect
normală” și că nimeni nu ar trebui să fie judecat pentru aceasta.

Într-un manual de educație sexuală care este utilizat pe scară largă în licee, autorul le spune copiilor, că unele religii cred că sexul în afara
căsătoriei este un păcat și spune: “Va trebui să vă decideți singuri cât de importante sunt aceste mesaje pentru voi”. [45] Pentru a rezuma,
această concepție despre lume spune în esență că toate valorile sunt relative și că elevii pot decide singuri ce este bine și rău.

Astăzi, școlile publice din Statele Unite au în principiu două tipuri de cursuri de educație sexuală. Unul dintre ele, promovat puternic de
organizațiile profesorilor, a fost deja descris anterior: programa completă a educației sexuale, care include educația despre comportamentul
sexual, contraceptive, prevenirea bolilor cu transmitere sexuală și așa mai departe. Celălalt tip îi învață pe tineri să-și controleze dorința
sexuală, nu vorbește despre contracepție și încurajează abstinența sexuală până la căsătorie.

Este incontestabil faptul că moralitatea societății, în special atitudinea generalizată față de sex, a deviat mult de la moralitatea tradițională
bazată pe credință. Mass-media și Internetul sunt pline de conținut pornografic, care conduce copiii la marginea abisului. În domeniul
educațional curent, controlat de ateism, majoritatea școlilor publice care urmează “neutralitatea valorilor” nu doresc sau nu îndrăznesc să-
i învețe pe copii că sexul în afara căsătoriei este imoral și nici nu îi învață pe copii să diferențieze binele de rău pe baza principiilor morale
tradiționale.
Educația sexuală continuă să fie un subiect care încinge spiritele în societate. Există numeroase argumente din diferite sectoare ale societății
cu privire la problema protecției în activitatea sexuală, care se concentrează pe sarcina adolescentină și pe rata bolilor cu transmitere
sexuală. Cu toate acestea, faptul că școlile îi învață pe adolescenți despre comportamentul sexual, va crește în mod evident rata sexului în
afara căsătoriei, ceea ce încalcă moralitatea sexuală tradițională. Chiar dacă nu există sarcini în rândul adolescentelor sau boli cu transmitere
sexuală, asta înseamnă că este în regulă pentru adolescenți să fie promiscui? Cu o atitudine din ce în ce mai decadentă față de
comportamentul sexual, comunismul și-a atins scopul de a distruge moralitatea umană.

Stima de sine si egoismul

Începând cu anii ’60, o nouă dogmă a fost promovată foarte mult în domeniul educațional al SUA care este responsabilă pentru o mare
scădere a calității educaționale: cultul “stimei de sine”. La suprafață, stima de sine ar trebui să se refere la un sentiment de încredere și de
respect de sine, care decurge din abilitățile și realizările proprii. Cu toate acestea, stima de sine promovată în școlile din SUA este ceva
complet diferit.

În cartea sa “Programa de a te simți bine: Prostirea copiilor americani în numele stimei de sine”, cercetătorul în educație Maureen Stout
scrie despre un fenomen foarte frecvent în școlile americane actuale: elevii se îngrijorează de notele lor, dar nu le pasă ce au învățat sau
cât efort au depus în acest proces. Pentru a satisface pretențiile elevilor de a avea note mai bune, cadrele didactice sunt obligate să reducă
dificultatea examenelor și cerințele impuse elevilor. Dar acest lucru are ca rezultat doar scăderea eforturilor academice ale elevilor cu
performanțe slabe.

Stout afirmă că par a fi obișnuiți cu fenomenul și chiar cred că școala ar trebui să fie ca un uter: izolată față de lumea exterioară, astfel
încât elevii să obțină confort emoțional și nu dezvoltare intelectuală sau rezistență. Se pare că, se pune accentul pe sentimentele elevilor,
nu pe maturizarea lor în general. [46]

După cum subliniază mulți observatori, dogma stimei de sine confundă cauza și efectul. Stima de sine este rezultatul efortului, nu o
precondiție pentru succes. Cu alte cuvinte, senzația de bine nu duce la succes, dar o persoană se simte bine după ce a avut un succes.

Această concepție greșită a stimei de sine este un produs secundar al stilului psihoterapeutic de educație din anii ’60, care este în plină
expansiune. Educația psihoterapeutică a dus la îndoctrinarea unui număr mare de tineri cu un sentiment de victimizare și că totul le aparține.
Stout prezintă mentalitatea comună în limbajul zilnic: “Vreau să fac ceea ce vreau, cum vreau și când vreau și nimic și nimeni nu mă va
opri”. [47]

Educația americană exagerează ideile de libertate și egocentrism în numele stimei de sine sentimentală. Acest tip de educație produce o
generație de tineri care nu apreciază moralitatea și nu își asumă responsabilități. Lor le pasă doar de propriile sentimente și nu de
sentimentele altora. Ei urmăresc plăcerea, dar încearcă să evite efortul, sacrificiul și suferința. Acest lucru a semănat haos în moralul
societății americane.

e. Infiltrarea în educație

Controlul asupra învățământului secundar și primar american

Mult timp după înființarea Statelor Unite, guvernul federal nu a fost implicat în educație. Deciziile erau lăsate guvernării fiecărui stat.
Guvernul federal a înființat Departamentul de Educație (DE) în 1979. De atunci, jurisdicția Departamentului de Educație (DE) s-a extins.
În prezent, puterea pe care o are față de strategiile educaționale și distribuția bugetelor educaționale depășește cu mult puterea pe care o
avea anterior. Părinții, districtele școlare și guvernele statelor care au avut un rol mai important în educație, sunt tot mai obligați să se
conformeze ordinelor oficialilor guvernului federal. Părinții și districtele școlare și-au pierdut treptat puterea de a decide ce și cum se predă
în școli.

Puterea în sine este neutră – cei care o exercită pot face bine sau rău. Centralizarea puterii în sine nu este neapărat un lucru rău. Este vorba
despre modul în care persoana sau instituția își folosește puterea și care sunt obiectivele acesteia. Centralizarea puterii în educația americană
a devenit o problemă majoră, dat fiind faptul că marxismul s-a infiltrat la toate nivelurile agențiilor guvernamentale, în special în birocrația
centrală. În astfel de circumstanțe, odată ce a fost luată o decizie incorectă, impactul este amplu, iar câțiva indivizi cu o minte limpede,
care mai rămân, nu o pot inversa singuri.

Așa cum a explicat scriitorul și fostul profesor Beverly K. Eakman, un rezultat al centralizării puterii în educația americană este că
funcționarii responsabili de educație nu pot, într-o perioadă scurtă de timp, să vadă modul în care strategiile lor educaționale se dezvoltă
istoric și cât de mare este impactul pe care îl pot avea pe termen lung. Deși unele rezultate pot ridica întrebări, majoritatea oamenilor nu
au timpul, energia, resursele sau curajul să le investigheze pe cont propriu. Chiar dacă în unele cazuri există suspiciuni, fără alte piese ale
puzzle-ului, ei nu pot face altceva decât să se supună supervizorilor lor. Apoi toată lumea devine parte dintr-o mașinărie gigantică. Este
dificil pentru ei să vadă consecințele deciziilor lor asupra elevilor și a societății și, ca urmare, responsabilitatea lor morală este atenuată.
[48] Comunismul poate profita de punctele slabe ale acestui sistem și poate distruge apărarea societății strat după strat.

Mai mult decât atât, colegiile profesorilor, editurile, organizațiile de acreditare educațională și instituțiile de acreditare a cadrelor didactice
au un impact decisiv asupra educației și, prin urmare, toate au devenit ținte pentru infiltrare.

Rolul sindicatelor profesorilor

Capitolul 9 al acestei cărți discută despre modul în care comunismul manipulează și folosește sindicatele. Sindicatele profesorilor au
devenit unul dintre factorii esențiali care stau la baza eșecului educației americane. Acestor sindicate nu le pasă de creșterea calității
educației. În schimb, ele au devenit organizații profesionale care recompensează eșecul, protejează incompetența și sacrifică profesorii
conștiincioși care încearcă să-și aducă o contribuție și care se dedică cu adevărat educației elevilor.
În articolul „How Teachers ‘Unions Handcuff Schools”, scriitorul și editorul revistei City Journal, Sol Stern, dă exemplul lui Tracey
Bailey, fost profesor de știință la liceu și câștigător al Premiului Național al Profesorului Anului în 1993. În acel moment, șeful Federației
Americane a Profesorilor (FAP) l-a sunat pe Bailey și i-a spus că este fericit că un membru al sindicatului a câștigat această prestigioasă
onoare. Mai târziu, Bailey a renunțat la calitatea de membru și acum consideră că marile uniuni sindicale de profesori sunt motivul principal
al eșecului educației publice americane. Bailey susține că sindicatele sunt pur și simplu grupuri de interese speciale care protejează status
quo-ul și pilonii „unui sistem care recompensează prea des mediocritatea și incompetența”. [49]

Marile sindicate ale profesorilor americani sunt bine finanțate și au o influență imensă; sunt clasate printre cele mai puternice grupuri
politice de lobby din țară și au devenit principalul obstacol care împiedică începerea unei reforme în cadrul sistemului de învățământ. De
exemplu, Asociația Profesorilor din California, subordonată Federației Americane a Profesorilor, colectează fonduri bănești importante de
la membrii săi pentru a impulsiona legislația și pentru a face donații politice.

În 1991, California a încercat să introducă Propunerea 174 în constituția statului, ceea ce ar fi permis familiilor să utilizeze voucherele
școlare furnizate de guvernul de stat pentru a alege cele mai bune școli pentru copiii lor. Cu toate acestea, Asociația Profesorilor din
California a blocat propunerea și chiar a amenințat școlile că o să le revoce contractul comercial cu o franciză de hamburgeri care donase
25.000 de dolari pentru a sprijini propunerea. [50]

Excluderea influenței familiei în educația copiilor

Unul dintre principalele obiective ale comunismului este acela de a separa copilul de părinți de îndată ce se naște și de-al încredința spre
creștere comunității sau națiunii. Acest lucru nu este ușor de realizat, dar lucrurile se mișcă pe tăcute în această direcție.

În țările comuniste, elevii sunt încurajați să-și întrerupă relația cu părinții lor din clasa “burgheză”. În plus, timpul petrecut de copii la
școală este extins printr-o educație axată pe examene, pentru a reduce impactul părinților asupra copiilor lor.

În țările occidentale se folosesc metode diferite pentru a exclude influența familiei în educația copiilor. Acestea includ maximizarea
timpului elevilor la școală, reducerea vârstei minime pentru a merge la școală, împiedicarea copiilor să ia manuale și materiale de studiu
acasă, și descurajarea elevilor de a discuta cu părinții lor despre subiectele controversate pe care le-au învățat în clasă.

Cursuri, precum Clarificarea Valorii, încearcă să separe elevii de părinții lor. Un părinte al unui elev care a luat cursul Quest a comentat:
“Lăsau impresia că părinții erau întotdeauna puși într-o lumină nefavorabilă. Să spunem că povestea este despre un tată și despre fiul său;
și tatăl este întotdeauna autoritar, întotdeauna prea strict, întotdeauna nedrept”. Deseori, semnificația ascunsă a acestor cursuri este că
„părinții tăi nu te înțeleg, dar noi te înțelegem”. [51]

Uneori, din motive legale, elevii trebuie să aibă mai întâi consimțământul părinților de a participa la anumite activități. În astfel de ocazii,
profesorii sau personalul administrativ al școlii folosesc adesea cuvinte înșelătoare sau ambigue pentru a face dificil ca părinții să înțeleagă
în detaliu ce autorizează. Dacă părinții se plâng, autoritățile districtuale școlare sau conducerea școlii dispun de metode de soluționare a
plângerilor: să amâne, să reducă responsabilitatea sau să facă minimul necesar. De exemplu, ar putea spune că părinții nu au cunoștințe
pedagogice profesionale, că alte districte școlare fac același lucru, că numai familia ta se plânge, etc.

Majoritatea părinților nu au timp sau resurse pentru a se implica într-o dispută prelungită cu școala sau districtul școlar. În plus, în câțiva
ani, elevul va absolvi școala. De obicei, părinții aleg să nu spună nimic. Dar, între timp, copilul este practic ținut ostatic de școală, iar
părinții nu îndrăznesc să ofenseze autoritățile școlare. Atunci când părinții protestează împotriva practicilor școlare, autoritățile școlii îi
pot eticheta drept extremiști, agresori, fanatici religioși, fasciști etc. Procedând astfel, autoritățile școlare îi descurajează pe alți părinți să
ridice obiecții. [52]

Jargonul educațional înșelător și obscur

În prefața cărții sale “The Deliberate Dumbing Down of America” (“Planul deliberat de a prosti americanii”), Iserbyt subliniază că
America este angajată într-un război secret, în care cei care pariază pe acest război folosesc instrumente sofisticate precum „dialectica
hegeliană (puncte comune, consens și compromisuri)”, „gradualism (doi pași înainte; un pas înapoi)”și„ înșelăciune semantică (redefinirea
termenilor pentru obținerea acordului fără înțelegerea fenomenului)”. [53]

Phillis Schlafly a scris despre acest fenomen. În prefața cărții sale “Abuzul copiilor în clasă”, ea a spus că în clasele de psihoterapie se
folosește un set de termeni speciali, pentru a împiedica părinții să înțeleagă adevăratul scop și metoda acestor cursuri. Acești termeni includ
modificarea comportamentului, gândirea critică de ordin superior, raționamentul moral etc. [54]

De-a lungul deceniilor, educatorii americani au creat o mulțime de termeni precum constructivismul, învățarea prin cooperare, învățarea
experiențială, înțelegerea profundă, rezolvarea problemelor, educația bazată pe anchetă și rezultate, învățarea personalizată, înțelegerea
conceptuală, abilități procedurale, învățare pe tot parcursul vieții, pregătire interactivă student-profesor și așa mai departe. Sunt prea mulți
pentru a-i enumera. Pe de o parte, unele concepte par rezonabile, însă atunci când se investighează contextul termenilor și la ce duc aceștia,
e dezvăluit scopul lor de a discredita învățământul tradițional și de a reduce nivelul de educație. [55]

Modificări pe scară largă la subiecte și manuale

Bestsellerul “Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare”, publicat în 1964, analizează programul de reformă a manualelor din anii ’30.
Această reformă a combinat conținutul diferitelor discipline, precum istoria, geografia, sociologia, economia și științe politice, într-un set
de manuale care a abandonat conținutul, sistemul de valori și modul de codificare al manualelor tradiționale. “Părtinirea anti-religioasă era
atât de pronunțată” și „atât de deschisă era propaganda pentru controlul socialist al vieții bărbaților” încât manualele au degradat eroii
americani și Constituția SUA, scrie autorul John A. Stormer. [56]
Acest set de manuale a fost foarte mare și nu intra în sfera vreunei discipline tradiționale; prin urmare, experții din diferite discipline nu le
acordau o atenție deosebită. Mulți ani mai târziu, când publicul a devenit conștient de această problemă și a început să se opună materialelor,
cinci milioane de elevi fuseseră deja educați cu astfel de manuale. Însă la acel moment, era imposibilă readucerea manualelor la forma lor
tradițională.

Dacă modificările aduse manualelor ar fi fost făcute în mod transparent, ele ar fi fost puse la îndoială și s-ar fi confruntat cu rezistența
experților și a părinților. Noile manuale, care combină mai multe subiecte nu aparțin niciunei taxonomii cu subiect clar, astfel încât experții
au avut dificultăți în a judeca conținutul care depășea domeniul propriei profesii, ceea ce a făcut relativ ușor ca manualele să fie aprobate
și acceptate de către districtele școlare și de societate.

Modificări similare ale programelor școlare și ale materialelor didactice au continuat să aibă loc de-a lungul secolului. Chiar dacă un număr
mic de oameni pot recunoaște și se opun acestor mișcări, vocile lor sunt ignorate și au puține șanse să oprească schimbările planificate pe
fondul prezenței unui lobby progresiv. După mai multe runde de reformă, noua generație de elevi este separată de tradiție, ceea ce face
aproape imposibil ca ei să se reîntoarcă de unde au plecat.

Manualele americane sunt în mod constant actualizate și revizuite. Unii spun că acest lucru se datorează faptului că informația a crescut
într-un ritm accelerat. Cu toate acestea, de fapt, cunoștințele de bază care trebuie dobândite în învățământul primar și secundar nu s-au
schimbat prea mult. Deci, de ce au existat atât de multe manuale care sunt tipărite și reeditate în mod constant? Motivul superficial este
acela că editorii concurează între ei. La suprafață, aceștia nu doresc ca elevii să folosească aceleași manuale mai mulți ani, pentru a câștiga
mai mulți bani. Dar la un nivel mai profund, la fel ca reorganizarea conținutului manualului, procesul a fost folosit pentru a denatura
materialele didactice pentru generația următoare.

Reforma educațională: o luptă dialectică

Începând cu anii ’50 și ’60, educația americană a suferit mai multe reforme, dar niciuna din aceste reforme nu a adus îmbunătățirile
scontate. În 1981, rezultatele SAT ale elevilor americani au atins nivelul cel mai scăzut, determinând publicarea raportului din 1983 “A
Nation at Risk” (O națiune în pericol) și mișcarea “Înapoi la elementele de bază” în educație. Pentru a schimba starea penibilă a educației
din SUA, mai multe administrații au lansat succesiv reforme educaționale la scară largă încă din anii ’90, dar toate au avut un efect limitat.
Nu numai că nu au ajutat, dar au provocat probleme mai dificile de rezolvat. [57]

Majoritatea persoanelor implicate în reforma educațională doresc sincer să facă lucruri bune pentru elevi și pentru societate, dar datorită
influenței diferitelor idei comuniste, intențiile lor sunt adesea contraproductive. Rezultatul multora dintre aceste reforme sfârșește prin
promovarea ideilor comuniste. Ca și reformele din alte domenii, infiltrarea în reforma educațională nu trebuie să câștige totul dintr-o
singură bătălie.

De fapt, obiectivul real al unei reforme nu este succesul acesteia; fiecare reformă este concepută să fie sortită eșecului, pentru a oferi o
scuză pentru următoarea reformă. Fiecare reformă este o abatere mai profundă decât cea dinaintea ei, fiecare face ca oamenii să se
distanțeze și mai mult de tradiție. Aceasta este dialectica luptei — cu un pas înapoi și cu doi înainte. În acest fel, oamenii nu numai că nu
vor regreta prăbușirea tradiției — ei nici măcar nu vor ști ce este.

*****

Referințe

[1] Yuri Bezmenov, așa cum este citat de G. Edward Griffin în Deception Was My Job: A Conversation with Yuri Bezmenov, Former
Propagandist for the KGB (New York: American Media Inc., 1985).

[2] Comisia Națională pentru Excelență în Educație, O națiune în pericol (Washington DC: Departamentul Educației SUA, 1983),
https://www2.ed.gov/pubs/NatAtRisk/risk.html

[3] Ibidem.

[4] Mark Bauerlein, The Dumbest Generation: How The Digital Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future – Generația cea
mai ciudată: Cum epoca digitală amețește tinerii americani și ne pune în pericol viitorul (New York: Tarcher, 2008), capitolul 1.

[5] John Taylor Gatto, Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Obligory Schooling – Prostirea noastră: Curriculumul Ascuns al
Școlii Obligatorii (Gabrielle Island, BC, Canada: New Society Publishers, 2005), 12.

[6] Charles J. Sykes, Dumbing Down Our Kids: Why American Children Feel Good About Themselves but Can’t Read, Write, or Add –
Prostirea copiilor noștri: De ce copiii americani au o părere bună despre ei înșiși, dar nu pot citi, scrie sau aduna (New York: St. Martin’s
Press, 1995), 148–9.

[7] Thomas Sowell, Inside American Education: The Decline, the Deception, the Dogmas – În cadrul educației americane: declinul,
decepția, dogmele (New York: The Free Press, 1993), 4.

[8] Charlotte Thomson Iserbyt, The Deliberate Dumbing Down of America: A Chronological Paper Trail – Prostirea deliberată a
Americii: o evidență cronologică (Ravenna, Ohio: Conscience Press, 1999), xvii.

[9] Sidney Hook, citat de Robin S. Eubanks în Credentialed to Destroy: How and Why Education Became a Weapon – Autorizat să
distrugă: Cum și de ce educația a devenit o armă (Scotts Valley, CA: Createspace Independent Publishing Platform, 2013), 48.
[10] Albert P. Pinkevich, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 49.

[11] Alan Ryan, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 45-46.

[12] “Cele mai dăunătoare zece cărți din secolele al XIX-lea și al XX-lea“, Evenimente umane, 31 mai 2005,
http://humanevents.com/2005/05/31/ten-most-harmful-books-of-the-19th-and-20th-centuries/

[13] Mortimer Smith And Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education –Predarea nebună: Un laic evaluează educația
școlară publică (Chicago: Henry Regnery Company, 1949).

[14] John A. Stormer, None Dare Call It Treason – Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare (Florissant, Missouri: Liberty Bell Press,
1964), 99.

[15] Samuel Taylor Coleridge, așa cum este citat de IL Kandel în Prejudice Garden to Roses? – “Prejudecați ale grădinii față de
trandafiri?” American Scholar, vol. 8, nr. 1 (iarna 1938-1939), 77.

[16] Christopher Turner, “O conversație despre fericire, o revizuire – O copilărie la Summerhill”, The Guardian, 28 martie 2014,
https://www.theguardian.com/books/2014/mar/28/conversation-happiness-summerhill-school-review-mikey-cuddihy

[17] Alexander Neil, Școala Summerhill: O abordare radicală a educației copiilor (New York: Hart Publishing Company, 1960), Capitolul
3.

[18] Joanne Lipman, “De ce profesorii stricți au rezultate bune“, The Wall Street Journal, 27 septembrie 2013,
https://www.wsj.com/articles/why-tough-teachers-get-good-results-1380323772

[19] Daisy Christodoulou, Șapte mituri despre educație (Londra: Routledge, 2014).

[20] Diane West, Moartea adulților: Cum oprirea dezvoltării americane trage în jos civilizația occidentală (New York: St. Martin’s Press,
2008), ediția Kindle.

[21] Fred Schwartz și David Noebel, Puteți încă să aveți încredere în comuniști … să fie comuniști (și socialiști, statisticieni și progresiști)
(Manitou Springs, CO: Crusade anti-comunism creștin, 2010), copertă, http://www.schwarzreport.org/resources/you-can-trust-the-
communists-to-be-communists.

[22] Stein v. Oshinsky, 348 F.2d 999 (2 Cir. 1965); Collins v. Chandler Unified School District et al., Collins v. Chandler Districtul Școlar
Unificat și colab., 644 F.2d 759 (9th Cir. 1981).

[23] John Taylor Gatto, The Underground History of American Education: A Schoolteacher’s Intimate Investigation Into the Problem of
Modern Schooling – Istoria subterană a educației americane: Investigația intimă a unui profesor în problema școlii moderne (Baltimore:
The Odysseus Group, 2000), capitolul 14.

[24] Diane Ravitch, “Educația după războaiele culturale“, Dædalus 131, nr. 3 (vara 2002), 5-21.

25. E. Merrill Root, Brainwashing in the High Schools: An Examination Of Eleven American History Manuals – Spălarea creierelor în
licee: O examinare a unsprezece manuale de istorie americană (Papamoa Press, 2018), ediție Kindle.

[25] Steven Jacobson, Controlul minții în Statele Unite (1985), 16, https://archive.org/details/pdfy-6IKtdfWsaYpENGlz.

[26] Katherine Kersten, „Inside a Public School Social Justice Factory” –“În cadrul fabricii de justiție socială a școlii publice“,
Washington Examiner, 1 februarie 2018, https://www.weeklystandard.com/katherine-kersten/inside-a-public-school-social-justice-factory

[27] History Social Science Framework – Cadru istoric social-științific (adoptat de Consiliul de stat al statului California, iulie 2016,
publicat de Departamentul pentru Educație din California, Sacramento, 2017), 431,
https://www.cde.ca.gov/ci/hs/cf/documents/hssfwchapter16.pdf.

[28] Ibidem 391.

[29] Phyllis Schlafly, ed., Child Abuse in the Classroom – Abuzul copiilor în clasă (Wheaton, IL: Crossway Books, 1984), 13.

[30] Herbert Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud – Eros și civilizația: o cercetare filosofică a lui Freud
(Boston: Beacon Press, 1966), 35.

[31] Brock Chisholm, citat de BK Eakman în Clonarea minții americane: Eradicarea moralității prin educație (Lafayette, Louisiana:
Huntington House Publishers, 1998), 109.

[32] William Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el (New York: Simon & Schuster, 1992),
16-17.

[33] Thomas Sowell, În cadrul educației americane, 36.

[34] Ibid., 48.


[35] “Moartea în clasă“, 20/20, Rețeaua ABC, 30 august 1991, https://www.youtube.com/watch?v=vbiY6Fz6Few

[36] Sowell, În cadrul educației americane, 38.

[37] „Moartea în clasă”.

[38] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 32.

39. Judith A. Reisman și colab., Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House,
1990).

[40] Robert Rector, “Când sexul Ed devine porno 101,” Fundația Heritage, 27 august 2003,
https://www.heritage.org/education/commentary/when-sex-ed-becomes-porn-101

[41] Ibidem.

[42] Margaret Sanger, așa cum este citat de Norman K. Risjord în Representative Americans: Populists and Progressives (Lanham, MD:
Rowman & Littlefield Publishers, 2004), 267

[43] Margaret Sanger, așa cum este citat de Madeline Gray în Margaret Sanger (New York : Penguin Adult Hc / Tr, 1979), 227-228.

[44] Rebecca Hersher, „Poate fi „perfect normală”, dar este, de asemenea, interzisă frecvent”, National Public Radio, 21 septembrie
2014, https://www.npr.org/2014/09/21/350366435/it-may-be-perfectly-normal-but-its-also-frequently-banned

[45] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 53.

[46] Maureen Stout, Curriculum-ul bun-simțului: Prostirea Copiilor Americii în numele stimei de sine (Cambridge, MA: Da Capo Lifelong
Books, 2000), 1–3.

[47] Ibidem., 17

[48] BK Eakman, Educând pentru “Noua Ordine Mondială” (Portland, Oregon: Halcyon House, 1991), 129.

[49] Sol Stern, “Cum sindicatele profesorilor încătușează școlile“, The City Journal, primăvara 1997, https://www.city-
journal.org/html/how-teachers%E2%80%99-unions-handcuff-schools-12102.html.

[50] Troy Senik, “Uniunea sindicală cea mai rea din America: Cum Asociația Profesorilor din California a trădat școlile și a stricat
statul”, City Journal, primăvara anului 2012 https://www.city-journal.org/html/worst-union-america-13470.html

[51] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 39.

[52] Samuel Blumenfeld și Alex Newman, Crimes of the Educators: How Utopians are Using Government Schools to Destroy America’s
Children – Crimele Educatorilor: Cum folosesc utopiștii școlile de stat pentru a distruge copiii Americii (Washington DC: WND Books,
2015), Capitolul 14.

[53] Iserbyt, Planul deliberat de a prosti, xvii.

[54] Schlafly, Abuzul asupra copilului în sala de clasă, 14.

[55] Valerie Strauss, “O pledoarie serioasă despre jargonul educațional și modul în care subminează eforturile de îmbunătățire a școlilor”
Washington Post, 11 noiembrie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/answer-sheet/wp/2015/11/11/a-serious-rant-about-
education-jargon-and-how-it-hurts-efforts-to-improve-schools/?utm_term=.8ab3d85e9e45

[56] Stormer, Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare, 104-106.

[57] Diane Ravitch, The Common Core Costs Billions and Hurts Students – “Setul de standarde educaționale costă miliarde și fac rău
elevilor”, New York Times, 23 iulie 2016, https://www.nytimes.com/2016/07/24/opinion/sunday/the-common-core-costs-billions-and-
hurts-students.html

2. Spectrul comunismului în universitățile occidentale

După patru ani de îndoctrinare intensă absolvenții universităților de astăzi capătă o predispoziție spre liberalism și progresism. Ei sunt
predispuși să accepte ateismul, teoria evoluției și materialismului fără să stea prea mult pe gânduri. Ei devin “fulgi de zăpadă” cu mintea
îngustă, care nu au bun-simț și doresc un stil de viață hedonist fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Ei nu au cunoștințe,
au o viziune îngustă asupra lumii, știu foarte puțin sau nimic despre istoria Statelor Unite sau a lumii și au devenit principala țintă a
înșelăciunii comuniste.

Spre deosebire de liderii studenți rebeli, dar elocvenți din anii ’60, tinerii protestatari de astăzi care sunt intervievați de reporterii de știri
de televiziune rareori își articulează clar cererile. Le lipsește bunul simț și rațiunea de bază.

În timpul campaniei prezidențiale din 2016 din Statele Unite, denigrarea constantă a candidaților conservatori de către mass-media
mainstream, împreună cu sondajele de opinie înșelătoare, i-au șocat pe mulți – în special pe studenți – odată ce rezultatul real al alegerilor
a fost anunțat. După victoria lui Donald Trump, a apărut un fenomen ridicol în universitățile din Statele Unite. Unii studenți au simțit o
asemenea frică, epuizare sau traumă emoțională cauzată de alegeri, încât au cerut suspendarea cursurilor și reprogramarea examenelor.
Pentru a ajuta studenții ce prezentau manifestări de stres și anxietate, unele universități proeminente au organizat diverse activități
terapeutice.

Acestea au inclus jocuri cu plastelină sau cuburi, cărți de colorat ori jucării de suflat baloane de săpun. Unii chiar au oferit pisici și câini
de companie studenților, pentru a-i consola. Multe universități au oferit studenților consiliere psihologică, au organizat grupuri de sprijin
sau au creat “spații sigure”, unde studenții puteau căuta ajutor pt “recuperare”.[58] Absurditatea modului în care un proces democratic
normal a devenit mai terifiant decât un dezastru natural sau un atac terorist demonstrează eșecul total al sistemului educațional american.
Studenții, care ar trebui să fie maturi și raționali, au devenit intoleranți și infantili atunci când se confruntă cu schimbări și presupuse
dificultăți.

În ochii lumii, Statele Unite sunt încă una dintre cele mai importante țări în ceea ce privește educația. Timp de mai bine de un secol, Statele
Unite au fost o superputere politică, economică și militară. Fondurile alocate educației depășesc în mare măsură pe cele din majoritatea
altor țări. După cel de-al Doilea Război Mondial, democrația americană și bogăția au atras oameni talentați din întreaga lume. Programele
sale postuniversitare de știință, tehnologie, inginerie și matematică (STEM) și școlile profesionale sunt cele mai bune din lume.

Cu toate acestea, în interiorul țării se desfășoară o criză. Proporția de absolvire a studenților străini în programele STEM depășește cu mult
pe cea a studenților americani, iar decalajul crește în fiecare an. [59] Aceasta reflectă eroziunea învățământului primar, secundar și
postliceal din Statele Unite. Elevilor le sunt reduse și distruse capacitățile in mod voit. Unele consecințele se văd deja cu ochiul liber și
asta nu e totul.

Trebuie subliniat faptul că practic toți oamenii din lume, în special cei care au mers la facultate după anii ’60, au fost expuși influențelor
comuniste. Științele umaniste și sociale sunt cele mai afectate. Cu toate că majoritatea oamenilor din aceste domenii au fost îndoctrinați
fără să realizeze, doar câțiva indivizi promovează în mod intenționat ideologia comunistă. Expunem aici scopurile comuniste, pentru ca
oamenii să le poată identifica și să se distanțeze de ele.

a. Tendința severă spre stânga a universităților

Una dintre cele mai importante cauze pentru care studenții adoptă ideologia socialistă sau comunistă sau sunt influențați de ideologii
radicale precum feminismul și mișcarea ecologistă (discutată mai târziu în Capitolul 16) se datorează faptului că o mare parte a personalului
didactic din universitățile americane are o tendință spre stânga. Savanții cu idei diferite au fost fie marginalizați în pozițiile lor didactice,
fie împiedicați să-și exprime opiniile.

Într-un studiu din 2007 intitulat ” Viziunea socială și politică a profesorilor americani”, dintre cei 1.417 profesori universitari titulari
chestionați, 44,1% s-au considerat liberali, 46,1% moderați și doar 9,2% conservatori. La colegiile de arte liberale, 61% din cadrele
didactice erau liberali, în timp ce conservatorii reprezentau doar 3,9%. [60]

Studiile ulterioare anului 2007 confirmă, de asemenea, tendința de stânga în rândul profesorilor din universitățile cu studii pe patru ani din
Statele Unite. Un studiu publicat în revista Econ Journal Watch în 2016 a analizat votul profesorilor din departamentele de istorie și științe
sociale din 40 de universități importante din SUA. Printre cei 7.243 de profesori chestionați se numărau 3.623 de democrați și 314
republicani, adică un raport de 11.5 la 1. Dintre cele cinci departamente chestionate, departamentul de istorie a fost cel mai neuniform,
având un raport de 35 la 1. Comparați acest lucru cu un studiu similar publicat în 1968, care a constatat că, printre profesorii de istorie,
raportul dintre democrați și republicani a fost de 2,7 la 1. [61]

Un alt studiu realizat în 2016 în universitățile cu studii pe patru ani, a constatat că înclinația politică a profesorilor era neuniformă, în
special în New England. Pe baza datelor din 2014, studiul a constatat că raportul dintre profesorii progresiști și conservatori din colegii și
universități, la nivel național a fost de 6 la 1. În New England, acest raport a fost de 28 la 1. Un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew
în 2016 a constatat că 31% dintre persoanele care au studiat în școlile postuniversitare aveau constant viziuni liberale, 23% aveau tendința
de a fi liberale, doar 10% aveau opinii conservatoare în mod constant, iar 17% aveau tendința de a fi în mare parte conservatoare. Studiul
a constatat că, începând cu anul 1994, numărul celor care au primit o educație postuniversitară și care au avut viziuni liberale a crescut
semnificativ. [62] Participanții la un seminar al Institutului American Enterprise Institute din 2016 au declarat că aproximativ 18% dintre
sociologii din Statele Unite se considerau marxiști și doar 5% se considerau conservatori. [63]

Senatorul Ted Cruz a făcut un comentariu despre Facultatea de Drept de la o universitate de prestigiu la care a fost invitat. “Erau mai mulți
comuniști auto declarați [în facultate] decât republicani”, a spus el. “În cazul în care le-ați fi cerut să voteze dacă această națiune ar trebui
să devină o națiune socialistă, 80% din cadrele didactice ar fi votat da, și 10% ar crede că asta este prea conservator”. [64]

Comunismul și-a început penetrarea educației americane odată cu penetrarea universităților la începutul secolului al XX-lea, când mulți
intelectuali americani au început să accepte ideile comuniste sau varianta sa socialistă fabiană. [65]

Mișcarea contracultură din anii ’60 a produs un număr mare de tineri studenți antitradiționaliști. În anii de formare a acestor oameni, ei au
fost influențați în mare măsură de marxismul cultural și de teoria Școlii de la Frankfurt. În 1973, după ce președintele Richard Nixon a
retras trupele americane din Vietnam, grupurile studențești asociate cu mișcarea anti-război au început să dispară în obscuritate, deoarece
principalul motiv al protestului dispăruse. Dar radicalismul produs de aceste mișcări studențești de anvergură nu a dispărut.

Studenții radicali și-au continuat studiile universitare în domeniile social și cultural – în jurnalism, literatură, filosofie, sociologie, educație,
studii culturale și altele. După ce și-au obținut diplomele, și-au început cariera în instituțiile cu cea mai mare influență asupra societății și
culturii, precum universitățile, mass-media, agențiile guvernamentale și organizațiile neguvernamentale. Ceea ce i-a ghidat în acel moment
a fost în principal teoria “marșului lung prin instituții” propusă de marxistul italian Antonio Gramsci. Acest “marș lung” urmărește alterarea
celor mai importante tradiții ale civilizației occidentale.
Marcuse a fost considerat un “părinte spiritual” de către occidentali rebeli. În 1974, el a afirmat că Noua Stânga nu a murit “și va învia în
universități”. [66] De fapt, Noua Stânga nu numai că a reușit să supraviețuiască, dar chiar și lungul său marș prin instituții a avut un succes
masiv.

Un profesor radical a scris: “După războiul din Vietnam, mulți dintre noi nu s-au târât înapoi în spațiile noastre literare; am ajuns în poziții
academice. Odată cu războiul, vizibilitatea noastră s-a estompat și, pentru o perioadă a părut – pentru cei care nu observau – că am
dispărut. Acum suntem profesori titulari, iar lucrarea de transformare a universităților a început în mod serios. “[67]

Termenul “radicali cu titularizări” a fost inventat de Roger Kimball în cartea cu același nume, publicată în 1989. Termenul s-a referit la
studenții radicali care fuseseră activi în mișcările anti-război, în cele pentru drepturile civile sau feministe din anii ’60 și au intrat ulterior
în universități pentru a preda și pentru a obține titularizarea în anii ’80. De acolo, ei au inoculat studenților sistemul lor de valori politice
și au creat o nouă generație de radicali. Unii dintre acești radicali din anii ’60 au devenit șefi de departamente și decani. Scopul acestor
profesori și cercetători nu este acela de a explora adevărul, ci de a folosi mediul academic ca pe un instrument de subminare a civilizației
occidentale și a tradițiilor sale. Scopul lor este acela de a submina societatea și sistemul politic prin cultivarea mai multor revoluționari
după modelul lor.

Odată titularizaţi, profesorii pot participa în diferite comitete și pot avea un cuvânt greu de spus în recrutarea profesorilor noi, în stabilirea
standardelor academice, în selectarea subiectelor pentru tezele de licență și în determinarea direcției de cercetare. Ei au oportunități ample
de a-și folosi puterea pentru a exclude candidații care nu se conformează ideologiei lor. Din acest motiv, indivizii mai tradiționaliști care
predau și fac cercetări potrivit conceptelor tradiționale sunt marginalizați în mod constant. Pe măsură ce profesorii generației mai în vârstă
se pensionează, cei care îi înlocuiesc sunt mai ales profesorii de stânga care au fost îndoctrinați cu idei comuniste.

Gramsci a împărțit intelectualii în două tabere: intelectuali „tradiționali” și intelectuali “organici” pe care orice clasă nouă îi creează odată
cu sine. Primii sunt coloana vertebrală a menținerii culturii tradiționale și a ordinii sociale, în timp ce intelectualii organici, aparținând
claselor sau grupurilor nou apărute, joacă un rol creativ în procesul de luptă pentru hegemonie în clasele sau în grupurile lor. [68] În această
perspectivă, proletariatul folosește intelectualii organici pentru a prelua hegemonia culturală și, eventual, pe cea politică.

Mulți titulari radicali se definesc drept “intelectuali organici” care se opun sistemului actual. Ca și Gramsci, ei urmează axioma marxistă:
“Filozofii doar au interpretat lumea în diferite moduri. Ideea, totuși, este să o schimbăm. “[69] În acest fel, pentru Stânga educația nu are
legătură cu transmiterea esenței cunoașterii și a civilizației umane, ci cu pregătirea studenților pentru politică radicală, activism social și
“justiție socială”. După absolvire și după aderarea la societate ei își manifestă nemulțumirile față de sistemul actual prin revolta împotriva
culturii tradiționale și prin instigarea la revoluție distructivă.

b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă

Este bine cunoscut că în țările comuniste, marxism-leninismul este ideologia călăuzitoare a tuturor disciplinelor, în timp ce în Occident
libertatea academică este ideea centrală. În afară de standardele morale omniprezente și de normele academice, nu ar trebui să existe vreo
părtinire în favoarea anumitor tendințe intelectuale. Cu toate acestea, începând cu anii ’30, socialismul, comunismul, marxismul și Școala
de la Frankfurt au invadat universitățile americane, alterând în mod grav științele umaniste și sociale.

Discursul revoluționar domină științele umaniste în America

Autorul Bruce Bawer l-a întrebat odată pe Alan Charles Kors, istoric la Universitatea din Pennsylvania, despre trei cărți despre care el
credea că au avut cea mai profundă influență asupra științelor umaniste din Statele Unite. Aproape fără să se gândească, Kors a numit trei
cărți: “Caietele din închisoare” ale lui Antonio Gramsci, “Pedagogia celor oprimați” a lui Paulo Freire și “Damnații pământului” a lui
Frantz Fanon. [70]

Gramsci, marxistul italian, nu mai are nevoie de nici o altă introducere deoarece creația lui a fost descrisă în capitolele precedente. Freire,
un teoretician brazilian în educație, i-a adorat pe Vladimir Lenin, Mao Zedong, Fidel Castro și Ernesto „Che” Guevara. “Pedagogia celor
oprimați” publicată în 1968 și retipărită în limba engleză doi ani mai târziu, a devenit parte din lectura obligatorie la multe instituții
academice din Statele Unite.

Pedagogia lui Freire, așa cum este descrisă de către publicația City Journal condusă de Stern, a notat că “Pedagogia celor oprimați” nu se
ocupă de niciun fel de probleme educaționale specifice, ci este mai degrabă “un eseu politic utopic care cere răsturnarea hegemoniei
capitaliste și crearea unor societăți fără clase”. [71] Lucrarea lui Freire nu face altceva decât să repete opinia marxistă conform căreia există
doar două feluri de oameni în lume: opresorul și oprimatul. Cei oprimați ar trebui, atunci, să respingă educația lor, să fie treziți la realitatea
circumstanțelor lor mizere și să fie îndemnați la revoltă.

Fanon s-a născut în insula Martinica din Marea Caraibelor și s-a alăturat războiului din Algeria împotriva guvernării franceze a coloniilor.
Cartea sa, „Damnații pământului”, a fost publicată în 1961, cu o prefață a filosofului existențialist și comunistului francez Jean-Paul Sartre.
Acesta și-a rezumat teoria spunând: colonizatorii occidentali sunt întruchiparea răului; în timp ce non-occidentalii sunt în mod inerent
nobili în virtutea faptului că sunt colonizați și exploatați.

Fanon a cerut locuitorilor coloniilor să se revolte împotriva clasei conducătoare coloniale, folosindu-se de violență ca punct de raliere. El
a spus: „La nivelul personal, violența este o forță de curățare. Eliberează nativul de complexul său de inferioritate și de disperarea și
inacțiunea sa; îl face neînfricat și îi restabilește respectul de sine.” [72]

Îmbrățișând ideile lui Fanon, Sartre a scris în prefață: “Căci în primele zile ale revoltei trebuie să ucizi: să împuști un europen este ca și
cum ai împușca doi iepuri dintr-un foc, îl eliberează pe oprimat şi pe opresor, în egală măsură: rămâne un om mort și un om liber;
supraviețuitorul, pentru prima dată, simte pământul natal sub picioare. “[73]
Ideile lui Gramsci, Freire și Fanon sunt narațiuni înșelătoare care îi ademenesc pe oameni să privească istoria și societatea prin prisma
luptei de clasă. Odată ce scânteia urii de clasă intră în inimile lor, elevii învață să respingă și să se opună structurii și funcționării normale
a societății, pentru care soluția inevitabilă este revolta și revoluția.

Rămâne de dezbătut care teoretician sau care școală de gândire a avut cea mai mare influență asupra științelor umaniste și sociale în
colegiile americane. Ceea ce este clar însă este că marxismul, școala de la Frankfurt, teoria freudiană și postmodernismul (care au colaborat
cu comunismul la distrugerea culturii și moralității) au ajuns să domine acest domeniu.

Teoria comunistă pătrunde în mediul academic

Începând cu anii ’60, disciplina cercetării literare din Statele Unite a experimentat o schimbare fundamentală a paradigmei în diversele
sale subdomenii. În mod tradițional, criticii literari au apreciat valorile morale și estetice ale operelor clasice, considerând literatura drept
o resursă importantă pentru lărgirea orizonturilor cititorilor, pentru dezvoltarea caracterului lor moral și pentru cultivarea gustului lor
intelectual. În principiu, teoria literară academică este secundară literaturii în sine, servind ca mijloc de înțelegere și interpretare a acesteia.

Urmând tendințele populare în filosofie, psihologie și cultură, în timpul apogeului mișcării contraculturii din anii ’60 au apărut diverse
teorii literare noi în comunitatea academică. Relația dintre teorie și literatură a fost inversată, deoarece lucrările reale au fost reduse la
materiale pentru validarea abordărilor interpretative moderne. [74]

Care este esența acestor teorii? Luate în ansamblu, acestea fac o harababură din disciplinele academice tradiționale, cum ar fi filosofia,
psihologia, sociologia și psihanaliza prin prezentarea denaturată a societății și a culturii. Așa cum spunea teoreticianul literar Jonathan
Kahler: “Teoriile sunt adesea o critică combativă a noțiunilor de bun simț și, în plus, o încercare de a arăta că ”bunul simț “cu care ne-am
obișnuit este de fapt un construct istoric. Această teorie a ajuns să ni se pară atât de naturală încât nici măcar nu ne dăm seama că este de
fapt doar o teorie.” [75]

Cu alte cuvinte, teoriile academice moderne diminuează, inversează și distrug înțelegerile tradiționale ale binelui și răului, corectitudinii
și greșelii, frumuseții și urâțeniei care provin din educația familială tradițională, din credința religioasă și din etică, înlocuindu-le cu un set
de valori sinistre, lipsit de valoare pozitivă.

Îndepărtând învelișul academic complex ale acestor așa-zise teorii, ele nu sunt altceva decât o învălmășire a clasicului și neomarxismului,
a școalii de la Frankfurt, a psihanalizei, a deconstructivismului, a poststructuralismului și postmodernismului. Împreună formează o axă
care urmărește să distrugă bazele civilizației umane și servește camuflării comunismului pentru ca acesta să se poată infiltra în mediul
academic occidental. Începând cu anii ’60, comunismul a înregistrat progrese rapide în domenii precum literatura, istoria și filosofia,
stabilindu-și dominația în științele umaniste și sociale.

„Teoria”, așa cum s-a discutat, este oarecum același lucru cu „teoria critică”. Permutările ei includ studiile critice recent apărute de drept,
rasă, sex, societate, știință, medicină și altele asemenea. Omniprezența sa este o manifestare a expansiunii reușite a comunismului în
domeniile academice și educaționale, a coruperii tinerilor cu o gândire deviată și pavarea unei căi pentru distrugerea omenirii.

Politizarea cercetării literare

Din perspectiva unui critic literar marxist, semnificația unui text literar nu constă în valoarea sa intrinsecă ci, mai degrabă, în modul în
care acesta reflectă ideologia clasei conducătoare sau poziția sa asupra problemelor subliniate de Stânga, precum genul și rasa. Din această
perspectivă, se spune despre clasici că nu au nicio valoare intrinsecă. Un teoretician literar marxist american proeminent a declarat în mod
explicit că interpretarea politică a literaturii constituie “orizontul absolut al tuturor lecturilor și al oricărei interpretări”. [76] Adică, toate
lucrările literare ar trebui tratate ca alegorii politice și numai atunci când adâncimea sensurilor de clasă, rasă, sex sau opresiune sexuală
sunt descoperite, înțelegerea cuiva poate fi considerată profundă sau calificată.

Oamenii din țările comuniste sunt familiarizați cu astfel de critici literare dogmatice. Liderul comunist chinez Mao Zedong a rezumat
“Visul din camera roșie”, una dintre cele patru mari opere clasice chineze, după cum urmează: “Patru familii, o luptă acerbă de clasă și
câteva zeci de vieți omenești”.

În țările comuniste, discursul literar nu este întotdeauna limitat la dezbaterile civilizate și sofisticate ale “turnului de fildeș”. Uneori se
poate metamorfoza într-un impuls pentru o luptă sângeroasă. Brutalitatea decadei Revoluției Culturale din anii ’60 și ’70 a fost declanșată
de criticarea oficială a unei opere literare.

În 1959, ca răspuns la chemarea lui Mao Zedong de a învăța de la oficialul chinez din timpul onestei și dreptei Dinastii Ming, Hai Rui,
istoricul emerit Wu Han a fost sfătuit de un înalt oficial de propagandă să înceapă să studieze personajul istoric și să scrie despre el. În
1961, Wu a terminat de scris drama „Destituirea lui Hai Rui” înfățișând viața oficialului care a îndrăznit să-l critice pe împărat și a fost
încarcerat pentru aceasta. Câțiva ani mai târziu, la 10 noiembrie 1965, cotidianul Wenhui din Shanghai a publicat o recenzie critică a piesei.
Recenzia fost planificată în comun de soția lui Mao, Jiang Qing, și teoreticianul radical Zhang Chunqiao. Acesta a susținut că „Destituirea
lui Hai Rui” era o aluzie la Peng Dehuai, un general al Armatei de Eliberare a Poporului, care a fost destituit datorită opoziției sale față
de cele trei politici ale Partidului Comunist din cadrul “Celor trei steaguri roşii” – Linia Generală pentru Construcția Socialistă, Marele
Salt Înainte și Comunele Populare. În anii 1950, aceste trei politici au condus la Marea Foamete care a înfometat zeci de milioane de
oameni, iar la începutul anilor ’60 a slăbit poziția lui Mao în regim. Într-o perioadă în care Mao și susținătorii săi căutau modalități de a-și
restabili prestigiul, criticile aduse „Destituirii lui Hai Rui” au devenit fitilul deciziilor politice care au dus la Revoluția Culturală.

Abordarea brutală a comuniștilor chinezi privind interpretarea tuturor operelor literare din punctul de vedere al luptei de clasă contrastează
cu critica literară mult mai subtilă prezentă în colegiile occidentale în ultimele decenii.
Critica literară neo-marxistă occidentală este ca un virus care devine mai puternic și mai mortal prin mutații nesfârșite. Ea se adaptează
altor teorii care apoi devin armele sale, trăgând marile opere ale culturii umane – de la clasicii Greciei și Romei la Dante, Shakespeare și
romanele victoriene – pe masa de operație literară pentru a fi dezmembrate și reconfigurate.

Deși acest tip de comentariu folosește un jargon pretențios pentru a crea aparența de sofisticare, principalele argumente, de obicei, se
rezumă la acuzații de prejudecăți la adresa claselor defavorizate, a femeilor sau a minorităților etnice.

Criticile moderne etichetează aceste lucrări ca aparținând suprastructurii clasei conducătoare și le descriu ca având efectul amorțirii maselor
față de condițiile lor apăsătoare și de a le împiedica să obțină conștiința revoluționară de clasă. După cum spunea filosoful englez Roger
Scruton, “metodele noului teoretician literar sunt într-adevăr arme de subversiune: o încercare de a distruge educația umană din interior,
de a rupe legătura cu simpatia care ne leagă de cultura noastră”. [77 ]

Teoria marxistă a ideologiei

“Ideologia” este un concept de bază al științelor umaniste influențate de marxism. Marx considera moralitatea, religia și metafizica – în
mod colectiv – drept ideologie. El credea că ideologia dominantă într-o societate bazată pe clase era ideologia clasei conducătoare și că
valorile sale nu reflectau realitatea așa cum era, ci mai degrabă inversul ei. [78]

Neomarxismul secolului al XX-lea a făcut din distrugerea culturii o etapă necesară a revoluției și face o referire amplă la ideologie în
literatura sa. Lukács a definit ideologia drept “conștiința falsă” spre deosebire de “conștiință de clasă” reală. Marxistul francez Louis
Althusser a propus conceptul de “aparate ideologice ale statului”, care includ religia, educația, familia, legea, politica, sindicatele,
comunicarea, cultura etc, care ar putea lucra împreună cu un aparat de stat brutal.

Conceptul marxist de ideologie se bazează pe un sofism viclean. Fiecare societate sau sistem are deficiențele sale care ar trebui declarate
și corectate. Cu toate acestea, Althusser și alți marxiști nu se preocupă de probleme specifice. În schimb, ei resping sistemul în întregime
pe motiv că sistemul este o structură instituită și menținută de clasa conducătoare pentru a-și proteja propriile interesele.

“Otrăvirea fântânii” este un aspect important al obsesiei marxiste a ideologiei și poate fi văzut în critica ideologică complicată a lui
Althusser. În loc de a examina meritele reale ale unui argument, abordarea ideologică se bazează pe faptul că acuză adversarii că arborează
motive ascunse sau că sunt dintr-un mediu greșit. Așa cum nimeni nu vrea să bea apă dintr-un fântână otrăvită, răspândirea de zvonuri
despre o persoană sau folosirea altor forme de denigrare a ei, face ca opinia ei să fie inacceptabilă pentru public – indiferent cât de
rezonabilă sau logică ar fi. Conceptul global al lui Althusser despre “aparatele ideologice de stat” reflectă disprețul extrem al comunismului
față de societatea umană – nimic nu este acceptabil cu excepția respingerii și distrugerii complete. Aceasta este o manifestare a scopului
comunismului de eradicare a culturii umane.

Conceptul marxist al ideologiei se bazează pe propoziții abstracte, generalizate și false care vizează abolirea valorilor morale tradiționale.
În timp ce-și maschează intențiile reale, prin exprimarea în aparență a unei indignări morale, marxiștii au înșelat și au influențat un număr
mare de oameni.

Marxismul postmodern

Urmând pașii anilor ’60, un grup de filosofi francezi a creat ceea ce a devenit cea mai puternică armă ideologică a marxismului și
comunismului în comunitatea academică americană: deconstrucția. Printre reprezentanții lor se numărau Michel Foucault și Jacques
Derrida. În 2007, Foucault a fost cel mai citat autor în științele umaniste, cu 2.521 citări. Derrida s-a clasat pe locul al treilea, fiind citat de
1.874 de ori. [79] Există legături profunde între postmodernism și marxism, de aceea considerăm că este adecvat să se facă referire la
acesta în mod colectiv ca la marxismul postmodern. [80].

Faptul că limbajul are straturi de semnificație ambigue și multilaterale și că un text poate avea interpretări diferite era ceva obișnuit încă
de pe vremea vechilor greci și a Chinei pre-imperiale. Cu toate acestea, teoria deconstrucției lui Derrida – o înșelăciune elaborată care
combină ateismul și relativismul – funcționează prin exagerarea ambiguității limbajului pentru a descompune textele, chiar și atunci când
sensul este clar și bine definit.

Spre deosebire de ateii convenționali, Derrida și-a exprimat perspectiva în limbaj filosofic. Drept urmare, punctele sale de vedere nu sunt
doar distructive pentru conceptul de divinitate, ci și pentru cele de raționalitate, de autoritate și de semnificație asociate credințelor
tradiționale, deoarece adepții lui Derrida efectuează deconstrucția acestor termeni. După ce a înșelat mulți oameni cu fațada profunzimii
sale intelectuale, teoria deconstructivismului a crescut necontrolată în științele umaniste și a devenit unul dintre cele mai puternice
instrumente ale comunismului pentru a distruge credința, tradiția și cultura.

Esența teoriei lui Foucault gravitează în jurul noțiunii că nu există nici un adevăr, ci doar putere. Deoarece puterea monopolizează dreptul
de a interpreta adevărul, tot ceea ce pretinde a fi adevărat este ipocrit și ceva care nu poate fi de încredere. În cartea sa
“Supraveghere și pedeapsă, nașterea închisorii”, Foucault, care s-a alăturat la un moment dat Partidului Comunist Francez, a pus
următoarea întrebare: “Este surprinzător faptul că închisorile seamănă cu fabricile, școlile, cazărmile, spitalele, care seamănă toate cu
închisorile?”.[81] Prin echivalarea instituțiilor indispensabile ale societății cu închisorile și îndemnarea oamenilor la răsturnarea unor
asemenea “închisori”, Foucault dezvăluie natura antisocială a teoriei sale.

Înarmați cu armele deconstructivismului, cu teoria lui Foucault precum și cu alte teorii critice, cercetătorii au stigmatizat tradiția și
moralitatea prin relativizarea tuturor lucrurilor. Ei prosperă din axiome precum “orice interpretare este o interpretare greșită”, “nu există
adevăr, doar interpretări” sau “nu există fapte, doar interpretări”. Au relativizat înțelegerea conceptelor de bază precum adevărul, bunătatea,
frumusețea, dreptatea și altele asemănătoare, și apoi le-au aruncat ca pe rebuturi.
Tinerii studenți care intră în universități pentru a studia arte liberale nu îndrăznesc să pună la îndoială autoritatea instructorilor lor.
Menținerea lucidității sub bombardamentul ideologic susținut care urmează este și mai dificilă. Odată orientați spre studiul teoriei marxiste
postmoderne, este dificil ca ei să își schimbe modul de gândire. Acesta este un mijloc major prin care ideologia comunistă a reușit să
acționeze necontrolat în domeniul științelor umaniste și sociale.

c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică

Într-o societate normală, studiile privind femeile sau cercetarea minorităților rasiale și studiul culturilor străine reflectă prosperitatea și
diversitatea comunității academice. Cu toate acestea, după mișcarea de contracultură din anii ’60, unii radicali au folosit aceste noi
discipline academice pentru a-și răspândi ideile de stânga în universități și institute de cercetare. În ultimele decenii, disciplinele academice,
cum ar fi studiile feministe, studiile queer și diferite departamente dedicate minorităților care nu sunt albe au devenit omniprezente în
universitățile americane.

Premisa de bază a studiilor asupra femeilor este că diferențele dintre sexe nu sunt rezultatul diferențelor biologice, ci mai degrabă sunt un
construct social. Datorită presupusei oprimări pe termen lung a femeilor de către bărbați și de patriarhat, misiunea studiilor privitoare la
statutul femeilor este de a declanșa o conștiință socială feministă și de a produce schimbări sociale și revoluție.

O profesoară de la Universitatea din California, Santa Cruz, cu convingeri feministe, a crescut într-o renumită familie comunistă. Ea își
arăta cu mândrie acreditările ca activistă comunistă și lesbiană. Începând cu anii ’80, ea a predat feminismul și își considera orientarea
sexuală ca fiind o modalitate de a trezi conștiința politică. Determinarea de a deveni profesoară i-a fost insuflată de o colegă comunistă
care i-a spus că este misiunea ei să o facă. Într-o declarație publică, ea a spus că “munca la catedră a devenit o formă de activism politic
pentru mine”. [82] Într-una dintre programele sale, ea a scris, că homosexualitatea feminină este “cea mai înaltă formă a feminismului”.
[83]

Universitatea din Missouri și-a conceput cursurile pentru a-i pregăti pe studenții săi să privească problemele legate de feminism, de
literatură, de gen și de pace din poziția stângii. De exemplu, un curs numit “Outlaw Gender” – „Genul proscris” consideră genurile drept
“categorii artificiale produse de o anumită cultură”, mai degrabă decât ceva produs în mod natural. Numai un singur punct de vedere a fost
inoculat studenților: narațiunea despre opresiunea bazată pe gen și discriminarea față de identitățile multiple de gen. [84]

După cum s-a discutat în Capitolul cinci, mișcarea anti–război din lumea occidentală care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a
fost puternic influențată de comuniști. În ultimele decenii, în universitățile americane a apărut o materie nouă: Studiile Păcii. Cercetătorii
David Horowitz și Jacob Laksin au cercetat peste 250 de organizații care aveau o legătură cu noul domeniu academic. Ei au ajuns la
concluzia că natura acestor organizații era una politică, nu una academică, și că scopul lor este de a recruta studenți pentru mișcarea anti–
război a Stângii. [85]

Citând vestitul manual “Peace and Conflict Studies” – “Studiile privind pacea și conflictul”, Horowitz și Laksin au expus motivațiile
ideologice ale domeniului. Manualul folosește argumente marxiste pentru a explica problemele sărăciei și foametei. Autorul condamnă
proprietarii de terenuri și producătorii agricoli, susținând că lăcomia lor a dus la înfometarea a sute de milioane de oameni. Deși se pare că
abordarea este împotriva violenței, există o formă de violență la care autorul nu se opune și, pe care, de fapt, o laudă: violența comisă în
cursul revoluției proletare.

Un pasaj din “Studiile privind pacea și conflictul” arată: “Deși Cuba nu este un paradis pe Pământ și anumite drepturi și libertăți civile
individuale nu sunt încă practicate pe scară largă, cazul Cubei indică faptul că revoluțiile violente pot duce uneori la îmbunătățirea generală
a condițiilor de viață ale multor oameni”. Cartea nu menționează nici dictatura lui Fidel Castro, nici rezultatele catastrofale ale Revoluției
cubaneze.

Deoarece a fost scris după atacurile din 11 septembrie manualul “Studiile privind pacea și conflictul” se adresează și problemelor
terorismului. În mod surprinzător, autorii par să aibă atât de multă simpatie față de teroriști încât termenul “terorist” este pus între ghilimele.
Ei își apără poziția în acest fel: “Punerea ‘teroristului’ între ghilimele poate fi șocantă pentru unii cititori cărora o astfel de catalogare le
pare evidentă. Cu toate acestea, facem acest lucru nu pentru a minimiza oroarea acestor acte, ci pentru a sublinia valoarea indignării
îndreptățite prin recunoașterea faptului că adesea cel care este “terorist” pentru o persoană este un ‘luptător al libertății’ pentru altul”. [86]

Mișcarea pentru drepturile civile se distinge pe bună dreptate prin susținerea pașnică de către susținătorii săi a unei mai mari reprezentări
a afro-americanilor. Cu toate acestea, nu tot activismul de atunci era desfășurat cu bună credință. În colegiile SUA, înființarea de
departamente dedicate studiilor afro-americane a fost, în unele cazuri, rezultatul intimidării și șantajului politic. La sfârșitul anilor ’60,
grevele studenților și intimidările din campusurile Colegiului de Stat din San Francisco, Universitatea din California – Santa Barbara și
Universitatea Cornell au condus la înființarea primelor departamente de studii afro-americane din țară. Universitatea Cornell a cedat după
ce mai mult de o sută de studenți de culoare s-au prezentat pentru a cere înființarea unui departament de cercetare pentru studii afro-
americane, format exclusiv din oameni de culoare. Unii dintre protestatari fluturau puști și pachete cu muniție. [87]

Shelby Steele, care mai târziu a devenit membru senior al Institutului Hoover din cadrul Universității Stanford, a fost printre cei care și-a
exprimat opoziția față de acțiunea afirmativă și înființarea departamentelor de cercetare afro-americană în universități. El a spus că liderii
universităților aveau un sentiment atât de puternic de „vinovăție albă” încât ar fi acceptat orice solicitare venită din partea reprezentanților
sindicatelor studenților de culoare. [88]

Mediul academic ar trebui să fie obiectiv și să evite motivațiile politice. Însă, aceste noi domenii academice au adoptat o poziție ideologică:
profesorii de studii feministe trebuie să îmbrățișeze feminismul, în timp ce profesorii implicați în studii afro-americane trebuie să creadă
că greutățile politice, economice și culturale ale afro-americanilor sunt rezultatul discriminării de către rasa albă. Scopul existenței acestor
studii nu este de a explora adevărul, ci de a promova o narațiune ideologică.
Aceste subiecte noi sunt produsul secundar al revoluției culturale americane. După ce au fost înființate în universități, noile domenii de
studiu s-au extins prin solicitarea unor bugete mai mari și prin recrutarea mai multor studenți care să le consolideze. Aceste domenii noi,
care sunt deja profund înrădăcinate în mediul academic, au fost create de oameni care acționează sub influența ideologiei comuniste.
Scopul lor este de a încuraja și de a extinde conflictele între diferite grupuri și de a incita la ură în pregătirea terenului pentru revoluția
violentă. Ei au prea puține legături cu oamenii (afro-americani, femei sau alte categorii) pe care pretind că-i reprezintă.

d. Promovarea radicalismului de stânga

În cartea lor “Clasa partidului unic: Cum profesorii radicali din cele mai bune universități din Statele Unite îndoctrinează studenții și
subminează democrația noastră”, David Horowitz și Jacob Laksin au enumerat aproximativ 150 de cursuri de stânga predate în 12
universități. Aceste cursuri și-au mascat intenția politică cu un limbaj erudit, dar unele dintre ele au neglijat chiar și principiile academice
de bază, făcându-le să semene îndeaproape cu cursurile politice obligatorii în țările comuniste. De exemplu, Departamentul de Studii
Comunitare de la Universitatea din California – Santa Cruz a oferit anterior un seminar cu o descriere a cursului care nota: „Scopul acestui
seminar este de a învăța cum să organizăm o revoluție. Vom învăța ce au făcut și fac comunitățile din trecut și prezent pentru a rezista, a
provoca și a depăși sistemele de putere, inclusiv (dar fără a se limita la) capitalismul global, opresiunea statului și rasismul”. [89]

Bill Ayers, un fost profesor emerit al Universității Illinois din Chicago, este un radical al anilor ’60 și unul dintre fondatorii organizației
Weather Underground, inițial numit Weatherman, care era o facțiune a Studenților pentru o Societate Democrată (SDS). În 1969, când
SDS s-a prăbușit, Weather Underground a intervenit, dedicându-și eforturile organizării studenților radicali, care au participat la activități
teroriste menite să inflameze conflictele rasiale. Weather Underground, care a fost desemnată o organizație teroristă internă, a plasat bombe
la Capitoliu, la sediul poliției din New York, la birourile Pentagonului și la birourile Gărzii Naționale. Un citat bine-cunoscut al lui Bill
Ayers spune: “Ucideți-i pe cei bogați. Distrugeți-le mașinile și apartamentele. Aduceți-vă revoluția în casă și ucideți-vă părinții, acolo are
loc cu adevărat revoluția”. Publicațiile academice ale lui Ayers sunt în concordanță cu CV-ul său.

O rețea de progresiști de stânga a reușit să împiedice FBI-ul să-l aresteze pe Ayers. El a reapărut în 1980 și a devenit membru al facultății
la Universitatea Illinois din Chicago, unde a făcut cercetări în domeniul educației timpurie. Opiniile sale politice au rămas neschimbate și
nu a arătat niciun regret pentru atacurile sale teroriste. Ayers a devenit profesor asociat, apoi profesor, și, în cele din urmă, a devenit
profesor emerit. De asemenea, a primit titlul de Cercetător Principal al Universității, cea mai înaltă onoare a instituției. [90]

Fiecare titlu primit de Ayers a fost rezultatul unei decizii comune a colegilor săi din departament. Acest lucru reflectă, în sine, recunoașterea
și sprijinul tacit al universității pentru trecutul său terorist.

e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite

În 2014, un grup de studenți de la universitatea Texas Tech University implicați în politică a efectuat un sondaj în campusul universitar,
care cuprindea trei întrebări: “Cine a câștigat războiul civil?”, “Cine este vicepreședintele nostru?” și “De la cine ne-am câștigat
independența?”. Mulți studenți nu aveau nici o idee despre răspunsuri. Deși nu știau despre aceste date fundamentale despre politica și
istoria țării lor, studenții erau familiarizați cu detalii despre vedetele de film și cu viața lor romantică. [91]

În 2008, Institutul Intercollegiate Studies Institute (ISI) a efectuat un sondaj aleatoriu la care au răspuns 2.508 de americani și a constatat
că doar jumătate dintre aceștia ar putea numi toate cele trei ramuri ale guvernului [92]. Când au răspuns la un chestionar care cuprindea
treizeci și trei de întrebări simple privind cunoștințele civice, 71% dintre respondenți au primit un scor mediu de 49%, adică un scor
nesatisfăcător. [93]

Învățarea istoriei Statelor Unite nu se referă numai la procesul de înțelegere a modului în care a fost întemeiată națiunea, ci și la cunoașterea
valorilor pe care a fost construită națiunea și ceea ce este necesar pentru a păstra aceste tradiții. Numai așa oamenii vor prețui ceea ce au
astăzi, își vor proteja moștenirea națională și o vor transmite generației următoare. Uitarea istoriei este echivalentă cu distrugerea tradiției.
Atunci când oamenii nu-și cunosc îndatoririle civice, este posibilă formarea unui guvern totalitar.

Nu se poate să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat cu istoria Statelor Unite și cu educația civică. Răspunsurile pot fi găsite în manualele folosite
de elevii de astăzi și de profesorii lor. Marxistul Howard Zinn este autorul unei cărți populare de istorie intitulată “O Istorie a poporului
american”. Cartea se bazează pe premisa că toate acțiunile eroice și episoadele care inspiră, și care au fost relatate ca parte a istoriei
americane, sunt minciuni nerușinate și că adevărata istorie a Statelor Unite ale Americii este o călătorie întunecată prin suprimare, prin
lipsuri și prin genocid.

Un profesor de economie de la o universitate din Boston consideră că teroriștii care sunt inamici ai Statelor Unite sunt adevărații luptători
împotriva răului – adică Statele Unite. Într-un articol publicat în 2004, el i-a pus pe picior de egalitate pe teroriștii care au efectuat atacurile
din 11 septembrie cu rebelii americani care, în 1775, au tras primele focuri de armă de la Lexington și au început Războiul de Independență.
[94]

f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale

În 1988, studenții și profesorii radicali de la Universitatea Stanford au protestat împotriva unui curs al universității numit Civilizația
Occidentală. Ei au scandat: “ Hei, hei, ho, ho! Civilizația occidentală trebuie să plece!”. Stanford a dat curs cererilor protestatarilor și a
înlocuit cursul Civilizația Occidentală cu un altul intitulat “Culturi, Idei, Valori” (CIV). Deși noul curs nu a înlocuit clasicii precum Homer,
Platon, Sfântul Augustin, Dante Alighieri sau Shakespeare, a fost necesar ca în curs să fie incluse mai multe lucrări elaborate de femei, de
grupuri minoritare și de alte grupări considerate oprimate.

Secretarul Educației de atunci al SUA, William Bennett, a condamnat modificarea ca fiind „o capitulare nefericită a unei campanii de
presiune politică și intimidare”. Cu toate acestea, multe universități proeminente au făcut același lucru, iar universitățile de calibru mai mic
le-au urmat exemplul, pentru a ține pasul cu ele. În câțiva ani, educația umanistă din universitățile americane a suferit o mare transformare.
Cererea “corectă din punct de vedere politic” de a scoate clasicii din universitățile americane a condus la mai multe rezultate dăunătoare,
iar unele dintre ele vor fi descrise mai jos:

1. Lucrările de joasă calitate, cu conținut superficial, care conțin narațiuni revoluționare, sau care pot fi considerate literatură a victimelor,
înlocuiesc lucrările clasice și profunzimea lor eternă.

2. Plasarea acestor lucrări medii la același nivel cu cele clasice trivializează și relativizează clasicul.

3. Temele călăuzitoare din operele clasicilor sunt interpretate, acum, folosind teoria critică, studiile culturale, politica identității și
corectitudinea politică. Cercetătorii studiază cu entuziasm „rasismul și sexismul ascuns” din piesele lui Shakespeare, de exemplu,
distorsionând și insultând operele clasice.

4. Studenții inoculați cu acest tip de atitudine mentală consideră că personajele nobile, marile realizări și lecțiile moralizatoare prezentate
în operele clasice sunt greu de crezut și, în schimb, dezvoltă instinctul de a le vedea într-o lumină negativă și cinică.

În educația literară tradițională, principalele teme transmise în operele clasice se referă, mai ales, la dragostea universală, la dreptate, la
loialitate, la curaj, la spiritul sacrificiului de sine și la alte valori morale. Educația istorică gravitează în jurul unor evenimente majore
privind crearea și dezvoltarea națiunii și a valorilor sale fundamentale.

Din moment ce aproape toate operele clasice ale literaturii occidentale au fost scrise de bărbați europeni albi, stânga flutură stindardele
multiculturalismului și feminismului pentru a insista ca oamenii să citească literatura scrisă de femei, oameni de culoare și așa mai departe.
În ceea ce privește predarea istoriei, educația modernă încurajează descrierea parcursului istoric al unei țări ca fiind unul complet întunecat,
plin de sclavie și de exploatare a femeilor și a altor grupuri minoritare. Scopul nu mai este de a aminti moștenirea tradițională, ci de a
insufla un sentiment de vinovăție față de grupurile desemnate ca „oprimate”.

Lucrările clasice întruchipează experiențele și lecțiile importante din trecut, iar studierea lor este esențială pentru ca elevii și studenții să
învețe despre cultura lor. Când școlile se concentrează pe lucrări corecte din punct de vedere politic, sau pe cele moderne,
diminuând importanța lucrărilor clasice, elevii sunt mai puțin expuși la înțelepciunea conținută în operele clasice sau învață să le privească
într-o lumină superficială și critică. Ca urmare a acestui tip de educație, generații întregi de elevi și studenți sunt înstrăinate de originile
civilizației lor și de sistemul lor unic de credință și valori.

g. Monopolizarea manualelor și a artelor liberale

Economistul Paul Samuelson a descris puterea manualelor astfel: “Nu-mi pasă cine scrie legile unei națiuni – sau cine scrie tratatele sale
avansate – dacă pot să scriu manualele lor economice”. [95] Manualele, care au o mare circulație și o mare autoritate, pot exercita o
influență enormă asupra elevilor. Oricine scrie manualele deține cheile pentru a modela mințile impresionabile ale tinerilor.

După ce cercetătorii și profesorii radicali au primit funcții și reputații, au obținut controlul asupra birourilor și comitetelor de publicare ale
universităților. Ei și-au folosit autoritatea pentru a încărca materialele didactice cu ideologia lor și pentru a le-o impune cu forța studenților.
În unele domenii academice, manualele și lectura obligatorie alese de profesori conțin mai multe lucrări marxiste decât ale oricărei alte
școli de gândire. Cartea “O altă istorie a poporului american”, a devenit o lectură obligatorie pentru multe specializări în istorie, economie,
literatură și studii pentru femei.

Odată ce cei de stânga reușesc să-și crească numărul, aceștia pot folosi mecanismul de evaluare reciprocă în comunitatea academică din
SUA în scopul de a suprima cercetătorii cu opinii diferite. O lucrare care provoacă ideologia stângii este sortită respingerii de către cei de
stânga și de colegii lor.

Multe publicații din domeniul științelor umaniste sunt ghidate de teoria critică și sunt pline de jargonul tehnic neclar, în timp ce tema
principală este respingerea Divinității, respingerea culturii tradiționale și incitarea la revoluții pentru a răsturna ordinea socială, politică și
economică actuală. Există o categorie de bursieri care urmărește să demonstreze că toate tradițiile morale și standardele, inclusiv procesul
științific, sunt un construct social al căror scop este de a proteja puterea clasei conducătoare prin impunerea normelor sale asupra întregii
societăți.

În 1996, profesorul de fizică de la Universitatea din New York, Alan Sokal, a publicat un eseu în revista de studii culturale a Universității
Duke University, ‘Social Text’. Eseul său a fost intitulat “Încălcarea limitelor: către o hermeneutică transformatoare a gravitației
cuantice”. Citând 109 note de subsol și făcând referire la 219 surse, eseul susține că “gravitația cuantică” a fost inventată de societate și
de limbă. [96] La scurt timp după ce studiul a fost publicat, Sokal a publicat o declarație într-o altă revistă, Lingua Franca, afirmând că
eseul a fost o farsă. [97]

În timpul unui interviu radio la National Public Radio, Sokal a spus că a fost inspirat de cartea “Superstiție superioară: stânga academică
și disputele sale cu știința” din 1994. Autorul cărții a spus că unele jurnale umaniste vor publica orice, atâta timp cât conțin “gândirea
corectă a stângii” și citate ale filozofilor cunoscuți de stânga. Sokal a testat acest lucru prin umplerea eseului său cu ideologii stângiste, cu
citate lipsite de sens și cu nonsensuri complete. [98] Sokal a scris apoi: “Rezultatele micului meu experiment au demonstrat, cel puțin, că
unele sectoare la modă ale stângii academice americane au devenit leneșe din punct de vedere intelectual. Editorilor „Social Text”, le-a
plăcut eseul meu pentru că le-au plăcut concluziile sale: “conținutul și metodologia științei postmoderne oferă un sprijin intelectual puternic
pentru proiectul politic progresist”. Aparent, ei nu au simțit nevoia de a analiza calitatea dovezilor, forța argumentelor, sau chiar relevanța
argumentelor pentru presupusa concluzie”. [99] Abordarea satirică a lui Sokal a evidențiat lipsa principiilor academice sau a credibilității
în domeniile teoriei critice și studiilor culturale.

Măsura în care gândirea comunistă a pătruns în științele sociale devine evidentă atunci când aruncăm o privire asupra titlurilor articolelor
prezentate la reuniunile anuale ale principalelor organisme academice americane. “Asociația de limbi moderne” este cea mai mare dintre
aceste societăți, cu douăzeci și cinci de mii de membri, dintre care majoritatea sunt profesori și academicieni în domeniul cercetării și
educației lingvistice moderne. Mii de persoane participă la conferința anuală a asociației.

O mare parte din lucrările publicate pe site-ul asociației utilizează cadrul ideologic al marxismului, al Școlii de la Frankfurt,
deconstrucționismul, poststructuralismul și alte teorii deviante. Altele folosesc feminismul, cercetarea homosexuală, politica de identitate
și alte tendințe radicale. Organizații similare, inclusiv “Asociația Sociologică Americană”, reflectă, în esență, același lucru, deși într-o
măsură diferită.

Tradiția americană a educației în arte liberale cere ca studenții să urmeze câteva cursuri umaniste, indiferent de specialitatea studenților.
În prezent, disciplinele obligatorii sunt în majoritate predate de profesori de stânga din domeniile literaturii, istoriei, filosofiei și științelor
sociale. Cercetătorul american Sowell a observat că, așa cum implică termenul, disciplinele obligatorii nu oferă studenților nicio alternativă
în ceea ce privește ascultarea acestor profesori, care își folosesc adesea sălile de clasă ca pe oportunități de a-și răspândi ideologiile de
stânga și chiar folosesc notele ca stimulent pentru ca studenții să le accepte punctele de vedere. La Universitatea din Michigan, de exemplu,
studenților de la un curs introductiv de biologie li s-a cerut să vizioneze filme despre politică. Studenții care îndrăznesc să provoace opiniile
unui profesor sunt adesea pedepsiți cu note mai mici. [100] Perspectivele marxiste ale acestor profesori de științe umaniste și sociale nu
numai că duc la coruperea studenților în domeniile lor academice, ci afectează aproape întregul corp al studenților.

Studenții doresc să fie respectați ca adulți, dar atât cunoștințele lor, cât și experiența lor practică sunt limitate. În mediul relativ închis al
universității, puțini studenți suspectează că profesorii lor, atât de respectați, ar profita de inocența și încrederea lor pentru a-i inocula cu o
serie de ideologii dăunătoare și valori. Părinții plătesc taxe de școlarizare foarte mari pentru ca și copiii lor să poată dobândi cunoștințele
și abilitățile pe care le vor folosi ca bază pentru a-și găsi locul în societate. Cum ar putea să-și imagineze că odraslelor lor li se fură, de
fapt, ani valoroși din viață și în schimb sunt transformați în adepți ai ideologiilor radicale care îi vor afecta pentru tot restul vieții lor?

Generații după generații de tineri au intrat în acest sistem de învățământ care a fost puternic infiltrat de ideologiile comuniste. Ei studiază
manuale scrise de stângiști și absorb teoriile lor deviante, grăbind declinul culturii, al moralității și al umanității.

h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

Odată cu creșterea ideologiei marxiste în universități, reglementările din campusurile anilor ’80 s-au concentrat, din ce în ce mai mult, pe
evitarea comentariilor “jignitoare”, în special în ceea ce privește remarcile ofensatoare la adresa femeilor și a minorităților etnice. Potrivit
cercetătorului american Donald Alexander Downs, între 1987 și 1992, aproximativ trei sute de universități americane au implementat
politici pentru reglementarea libertății de exprimare, creând un sistem de interdicție paralegal care interzice limbajul considerat ofensator
în ceea ce privește grupurile și subiectele sensibile. [101]

Cei care susțin astfel de interdicții pot avea intenții bune, însă acțiunile lor au un rezultat ridicol, deoarece tot mai mulți oameni cer, din
orice motiv, dreptul de a nu fi ofensați. De fapt, conform legii, acest drept nu există, dar proeminența marxismului cultural permite oricărei
persoane să se asocieze cu grupurile oprimate, invocând motive precum cultura, strămoșii, culoarea pielii, genul, orientarea sexuală etc.
Personalul administrativ al universităților acordă în mod constant tratament privilegiat celor care pretind că sunt victime.

Conform logicii marxiste, cei oprimați au dreptate din punct de vedere moral în toate circumstanțele și mulți oameni nu îndrăznesc să pună
la îndoială autenticitatea pretențiilor lor. Această logică absurdă se bazează pe criterii denaturate de judecare a ceea ce este moral. Pe
măsură ce identitățile și sentimentele de grup se intensifică (în leninism și în stalinism acest lucru este denumit un înalt nivel de conștiință
de clasă), oamenii abandonează inconștient standardele tradiționale ale binelui și răului și le înlocuiesc cu “gândirea de grup”. Acest lucru
se manifestă, cel mai mult, în statele comuniste totalitare, unde proletariatul “oprimat” a primit justificarea pentru asasinarea latifundiarilor
și a capitaliștilor “asupritori”.

Tendința de denunțare arbitrară a limbajului ofensiv sau discriminator a fost inițiată de cărturarii marxiști care au inventat o serie de
concepte noi pentru extinderea definiției discriminării. Printre acestea se numără ideile de “micro agresiuni”, “avertismente de declanșare”,
“spații sigure” etc. Administratorii universităților au introdus politici corespunzătoare și discipline obligatorii, precum pregătirea pentru
sensibilitate și pregătirea pentru diversitate.

Micro–agresiunea se referă la o ofensă non-verbală, implicită, pe care o întâlniți în viața de zi cu zi și de care presupușii agresori nu sunt,
probabil, conștienți de implicații. Acest tip de ofensă sau ignoranță neintenționată este etichetată drept “insensibilă” (leninismul și
stalinismul le-ar considera o conștiință socială scăzută). Pregătirea pentru sensibilitate a devenit un aspect major în aclimatizarea noilor
studenți. Acestora li se spune ce lucruri nu pot fi spuse și ce fel de îmbrăcăminte nu poate fi purtată, ca să nu comită o micro–agresiune
încălcând reglementările universitare.

În unele campusuri universitare, expresia “Bine ați venit în Statele Unite” nu poate fi spusă deoarece ar putea constitui o discriminare și
este considerată o micro–agresiune: ar putea ofensa grupurile etnice, precum americanii nativi, africanii, japonezii și chinezii, care au
suferit în trecut un tratament nedrept în Statele Unite.

În lunga listă de afirmații considerate micro–agresiuni de către Universitatea din California se regăsesc următoarele: “Statele Unite sunt
un vas de topire” (o metaforă care provine din ideea că toate diferențele culturale din Statele Unite se amestecă, precum metalele topite,
și devin un aliaj mai puternic – n.t.) (fiind considerată discriminare rasială), “America este țara oportunităților” și “Bărbații și femeile au
șanse egale de realizare “(negând inegalitatea de gen sau etnică). [102] Micro–agresiunile duc la aplicarea sancțiunilor administrative și
promovează înființarea “spațiilor sigure”.

Un incident de presupusă micro–agresiune a avut loc în campusul Indianapolis al Universității Indiana – Universității Purdue (IUPUI).
Unui student alb, care a lucrat ca portar, i s-a spus de către Biroul de Acțiune Afirmativă a campusului că a încălcat o ordonanță privind
hărțuirea rasială prin citirea cărții “Notre Dame vs. Klanul: Cum au învins irlandezii în luptă Ku Klux Klan” într-o cameră de serviciu a
campusului. Doi colegi ai studentului angajat s-au simțit ofensați deoarece coperta cății prezenta o întrunire a KKK-ului și au depus
plângeri pentru că alegerea făcută de citi această carte în camera de serviciu constituia hărțuire rasială. Ulterior, după presiuni din partea
unor grupuri, precum Fundația pentru Drepturi Individuale din Educație, IUPUI a recunoscut că acest student este nevinovat și a eliminat
din dosarul său orice înregistrare a incidentului. [103]

Pregătirea pentru sensibilitate și diversitate este comparabilă din punctul de vedere al naturii cu programele de reeducare din fosta Uniune
Sovietică și din China. Scopul reeducării este acela de a consolida conceptele de clasă: “burghezia” și “clasa latifundiarilor” trebuie să-și
recunoască păcatul original ca membri ai clasei asupritoare și presupusele grupări oprimate trebuie să înțeleagă cultura burgheză “în mod
corect”. Sunt exercitate presiuni asupra lor pentru a-și elimina “opresiunea lor interiorizată”, pentru ca să-și poată recunoaște condițiile lor
opresive. Acest lucru este similar cu modul în care educația feministă le învață pe femei să considere feminitatea tradițională ca fiind un
construct al patriarhatului.

În conformitate cu analiza marxistă a clasei personalul este politic: se consideră greșit să înțelegem o problemă din punctul de vedere al
opresorului desemnat. Prin urmare, pentru a reforma viziunea asupra lumii și pentru a se asigura că se urmează pe deplin programul
marxist, cuvintele și acțiunile care neagă existența opresiunii de clasă sau a luptei de clasă sunt pedepsite sever. Pregătirea pentru
sensibilitate se desfășoară pentru a revela pe deplin “nedreptatea socială” și, astfel, să reorienteze punctul de vedere al grupurilor
“oprimate”.

De exemplu, în 2013, Universitatea Northwestern a cerut tuturor studenților să urmeze un curs de diversitate înainte de absolvire. Conform
instrucțiunilor instituției, după terminarea cursului, studenții ar fi putut “să-și extindă capacitatea de a gândi critic” (învățând să clasifice
„clasa” în sensul marxist), “să-și recunoască propria poziție în sistemele de inegalitate” (recunoscându-și „componenta de clasă”) și
„angajându-se în auto-reflecție asupra puterii și privilegiilor” (punându-se în locul clasei “oprimate”). [104]

Universitatea din Delaware a început să implementeze un program obligatoriu de reeducare ideologică în 2007 pentru șapte mii de studenți
aflați în campus. Considerat un “tratament” pentru atitudini și credințe incorecte, a avut scopul de a face studenții să accepte anumite
perspective stabilite în ceea ce privește problemele de politică, rasă, gen și mediu. Asistenților rezidenți ai universității li s-a cerut să
efectueze personal interviuri individuale cu studenții, punându-le întrebări precum ce rase și sexe vor întâlni și când și-au descoperit
„identitatea sexuală”. Când o studentă a răspuns la ultima întrebare spunând că aceasta nu este treaba asistentului, acesta a raportat-o
administrației universitare. [105] Programul a fost desființat după o reacție susținută.

Această îndoctrinare politică în masă nu numai că amestecă standardele de discernământ a valorilor morale, dar întărește foarte mult și
egoismul și individualismul. Studenții tineri învață că pot folosi sentimentele foarte politizate ale unui grup (politica de identitate) pentru
a-și satisface propriile dorințe individuale. Pur și simplu, afirmând că aparțin unui anumit grup care se presupune că este asuprit, pot acuza
și amenința pe alții sau pot folosi acea identitate în beneficiul personal.

Dacă cineva este jignit sau nu, este un sentiment subiectiv, dar în zilele noastre, chiar sentimentele trec drept dovezi obiective. S-a ajuns
în punctul în care profesorii universitari trebuie să meargă pe ocolite. Recent, studenții din multe universități au început să ceară, ca înainte
de a preda un anumit conținut, profesorii trebuie să emită mai întâi “avertismente de declanșare” deoarece unele subiecte de discuție sau
materiale de lectură ar putea provoca reacții emoționale negative. În ultimii ani, chiar lucrări precum “Neguțătorul din Veneția” al lui
Shakespeare și “Metamorfozele“ poetului roman Ovidiu au ajuns pe lista de literatură care necesită “avertismente de declanșare”. Unele
universități chiar recomandă evitarea pe cât mai mult posibil a lucrărilor care sunt considerate că declanșează anumite emoții studenților.
[106]

Multor studenți care au crescut în acest tip de mediu le pot fi rănite cu ușurință ego-urile și încearcă din răsputeri să evite să se simtă
ofensați. Identitatea de grup promovată în campusuri, este o altă versiune a “conștiinței de clasă” propovăduită de comunism și îi face pe
studenți ignoranți cu privire la gândirea independentă și responsabilitatea personală. La fel ca studenții radicali din anii ’60, care sunt acum
profesorii lor, acești studenți sunt împotriva tradiției. Ei recurg confuzi la promiscuitate sexuală, abuz de alcool și de droguri. Cu toate
acestea, sub disprețul lor față de convențiile lumii se află inimi și suflete fragile, care nu pot suporta nici cea mai mică lovitură sau
înfrângere, ca să nu mai vorbim despre asumarea unei responsabilității reale.

Educația tradițională favorizează autocontrolul, gândirea independentă, simțul responsabilității și înțelegerea celorlalți. Spectrul
comunismului nu-și dorește nimic altceva decât ca următoarea generație să-și abandoneze complet comportamentul moral și să devină
minionii săi, pentru ca el să poată stăpânii lumea.

3. Cum a distrus comunismul educația în China

Când vine vorba de orice scop, precum ar fi coruperea educației din Occident, comunismul poate aștepta sute de ani, dacă este necesar, și
poate lucra treptat de-a lungul mai multor generații, pentru a-și atinge obiectivele.

În China, comuniștii au profitat de instabilitatea țării din perioade lungi de război pentru a prelua puterea și a impune programul lor
ideologic poporului. Dar chiar și înainte de preluarea puterii de către Partidul Comunist Chinez în 1949, cercetătorii și activiștii chinezi de
stânga atacau deja moștenirea culturală profundă a Chinei – începând cu sistemul tradițional de educație.

La începutul secolului al XX-lea, când educația progresistă a lui Dewey a început să corodeze Statele Unite, adepții ei etnici chinezi s-au
întors în China și au devenit pionieri ai educației chineze moderne. Războaiele de opiu împotriva britanicilor slăbiseră hotărârea poporului
chinez, astfel că intelectualii erau dornici să găsească o modalitate de a întări națiunea. Comuniștii au profitat de aceste condiții pentru a
declanșa o așa-numită Mișcare a Noii Culturi, care a respins tradițiile Chinei și a oferit un teren fertil pentru dezvoltarea mișcării comuniste.

Începând din 1915 și până în următorul deceniu, Mișcarea pentru Noua Cultură a avut trei reprezentanți principali: Hu Shi, un discipol al
lui Dewey; Chen Duxiu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez (PCC); și Lu Xun, care mai târziu a fost lăudat de Mao Zedong
ca fiind „comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Li Dazhao, un alt fondator al PCC, a adoptat, de asemenea, un rol important
în mișcarea culturală din perioada ulterioară.
Reprezentanții Mișcării Noii Culturi au atribuit fragilitatea națională a Chinei în ultimii sute de ani gândirii tradiționale confucianiste, și
au susținut abolirea acestei „vechi culturi”. Între timp, Mișcarea a considerat cultura occidentală ca fiind o „cultură nouă”,
avansată. Mișcarea pentru Noua Cultură a folosit cuvintele „știință” și „democrație” ca sloganuri principale în criticarea culturii și
credințelor chinezești „vechi”.

Concomitent cu Mișcarea pentru Noua Cultură, la Beijing se desfășura mișcarea studențească din 4 mai 1919. Alimentată de indignarea
patriotică împotriva imperialismului japonez, mișcarea a fost preluată de Li Dazhao și de alți comuniști, care au folosit-o pentru a promova
Mișcarea Noii Culturi și a amplifica respingerea viziunii tradiționale chineze asupra lumii. În 1921, Li, Chen Duxiu, și alți câțiva s-au
reunit la Shanghai și au fondat PCC.

Mișcarea Nouă Cultură și Mișcarea din 4 mai au avut un rol esențial în a ajuta PCC să își răspândească ideile și organizarea în toată China.
Într-o perioadă de criză națională, Partidul i-a convins pe mulți că singura speranță a Chinei pentru supraviețuire este să se rupă de „cultura
veche” folosind cele mai radicale metode. Aceste mișcări timpurii împotriva culturii și civilizației tradiționale chineze au servit ulterior
drept inspirație ideologică pentru Revoluția Culturală.

Poate una dintre cele mai mari daune cauzate de Mișcarea pentru Noua Cultură a fost promovarea campaniei de transformare a limbii
chineze scrise. Precum a susținut Hu Shi, școlile primare și-au schimbat predarea limbii chineze pentru a simplifica chineza scrisă,
schimbând în același timp semnificațiile și omițând multe cuvinte. Drept urmare, doar după o generație, majoritatea chinezilor cu greu mai
puteau să citească și să înțeleagă chineza clasică. Acest lucru a însemnat că lucrările: “Cartea schimbărilor”, “Analele de primăvară și de
toamnă”, “Dao De Jing”, “Clasa interioară a Împăratului Galben” (Huangdi Neijing) precum și alte cărți tradiționale erau acum inaccesibile
elevului de nivel mediu. În schimb, ele au fost considerate drept cărți cu conținut ezoteric potrivite pentru cercetarea specializată de către
cadrele universitare. Cinci mii de ani de civilizație glorioasă a Chinei au fost transformați într-un simplu ornament.

În dezvoltarea culturii chineze, a fost aranjat în mod divin ca limba chineză clasică scrisă să fie separată de limba vorbită. În China, de-a
lungul istoriei, au existat numeroase asimilări pe scară largă ale diferitelor grupuri etnice și au avut loc multiple realocări ale centrului
gravitațional cultural al Chinei; astfel, limba vorbită s-a schimbat în mod constant. Dar datorită separării dintre limba chineză orală și cea
clasică utilizată în scris, limba chineză clasică a rămas în mare parte neschimbată. Elevii din dinastia Qing (1644–1911) puteau citi și
înțelege în continuare operele clasice ale dinastiei Song, dinastiei Tang și chiar cărți dinaintea dinastiei Qin (221-206 î.Hr.). Acest lucru a
permis culturii tradiționale și literaturii chineze să fie transmise neîntrerupt de-a lungul a mii de ani.

Cu toate acestea, comunismul a determinat poporul chinez să-și rupă legătura cu rădăcinile culturale prin intermediul limbii. În același
timp, prin combinarea limbajului scris și oral, a devenit mai ușor să se încorporeze cuvintele și frazele deviante, împingând astfel poporul
chinez tot mai departe de tradiția sa.

Campaniile de alfabetizare și de popularizare a culturii în învățământul primar, întreprinse de Partidul Comunist Chinez (PCC) înainte și
după înființarea sa, au supus populația captivă la spălarea directă și explicită a creierului. De exemplu, primele cuvinte învățate de elevii din
clasele de alfabetizare și de cei din primul an de școală primară au fost cuvinte de propagandă, precum: “Trăiască președintele Mao”,
“Vechea societate malefică” și “Imperialismul nefast american”, fraze care exemplifică pe deplin etosul luptei de clasă, bazat pe ură, pe
care l-a cerut Partidul.

În comparație cu ideile deviante pe care educația progresistă occidentală le amestecă în cărțile copiilor (precum Heather are două Mame),
mișcările PCC-ului sunt de asemenea o formă potentă de îndoctrinare ideologică impusă tineretului. Copiii chinezi care sunt educați în
acest fel cresc și devin apărători fanatici ai regimului tiranic al PCC, denigrând și înfierându-i pe cei care îndrăznesc să vorbească despre
drepturile omului sau despre valorile universale. Între timp, în mediul progresist al Occidentului, copiii cresc și ajung să facă parte din
mulțimea de studenți furioși care împiedică invitații să vorbească despre valorile tradiționale și îi acuză de discriminare.

La scurt timp după ce PCC a preluat puterea, a început campania de reformare a gândirii intelectualilor, concentrându-se asupra
campusurilor universitare și a liceelor. Principalele sale obiective au fost reformarea perspectivelor intelectualilor asupra vieții, de obligarea
acestora să renunțe la principiile morale tradiționale și abandonarea filosofiei de a se îmbunătăți mai întâi pe sine înainte de a o extinde la
familie, apoi la stat și apoi la lume. A folosit viziunea marxistă asupra lumii și vieții bazată pe lupta de clasă, din perspectiva clasei
proletare.

În special, profesorii vechii generații au fost nevoiți să-și facă autocritica în mod repetat, să mărturisească faptele greșite și să consimtă ca
colegii și studenții lor să raporteze despre ei, să-i monitorizeze și să-i critice în mod repetat. Ei au fost chiar obligați să recunoască și să
elimine “gândurile contrarevoluționare” din subconștientul lor, deoarece erau considerate agresiuni împotriva clasei proletariatului.
Desigur, aceasta a fost cu mult mai intensă decât “pregătirea de sensibilitate” a zilelor noastre. Unii nu au putut suporta umilința și trauma
și s-au sinucis. [107]

Ulterior, PCC a început să facă schimbări în facultățile și departamentele universităților. A redus, fuzionat sau eliminat departamente
precum filosofia, sociologia și pe cele legate de științele umaniste, lăsând multe universități comprehensive doar cu facultăți științifice și
inginerie în stil sovietic. Acest lucru se datorează faptului că PCC nu poate tolera amenințarea la adresa guvernării sale tiranice, care ar fi
putut fi produsă de perspective ideologice independente asupra problemelor politice sau sociale. Acestea au fost asociate cu facultățile
umaniste, care au beneficiat de libertate academică în zile Republicii Populare Chineze.

În același timp, PCC a făcut obligatoriu studiul politicii și filozofiei marxiste pentru toți studenții. Întregul proces a fost finalizat în doi-
trei ani. În Occident, comunismul a luat o întreagă generație pentru a stabili noi discipline cu scopul îndoctrinării ideologice și a injectării
gândirii marxiste în universități. Deși viteza a fost foarte diferită, în ambele cazuri, rezultatele obținute sunt similare.

În 1958, PCC și-a început revoluția educațională, care avea următoarele caracteristici notabile:
În primul rând, a subliniat că educația este un instrument care ar trebui utilizat în serviciul proletariatului. Sub conducerea Comitetului de
partid, studenții au fost organizați pentru a pregăti programa și materialele didactice. La Universitatea din Beijing, șaizeci de studenți din
departamentul de limbă chineză au scris un tratat de 700.000 de caractere numit Istoria literaturii chineze în doar treizeci de zile.
[108] Acest incident exemplifică pe deplin convingerea de bază a educației progresiste conform căreia metodele de predare trebuie să se
“centreze pe studenți”, să se axeze pe “învățarea exploratorie” și pe “învățarea prin cooperare” – adică elevii sunt cei care decid ce să
învețe și cum să învețe. Obiectivul era clar: eliminarea “credințelor superstițioase” ale celor care aveau autoritate (și era menită să insufle
o atitudine opusă tradiției), creșterea egocentrismului elevilor și punerea bazelor rebeliunii din timpul Revoluției Culturale viitoare.

În al doilea rând, educația și munca productivă trebuiau unite. Fiecare școală avea o fabrică proprie, iar la apogeul “Marelui Salt Înainte”,
profesorii și elevii topeau oțel și lucrau pământul. Chiar și o universitate care s-a axat anterior pe discipline sociale, precum Universitatea
Renmin din China, opera 108 fabrici. În teorie, acest lucru a permis studenților să “învețe făcând”.

În Revoluția Culturală ulterioară, studenții au fost mobilizați pentru a distruge toate formele de moștenire culturală asociate culturii
tradiționale, inclusiv artefacte tangibile și credințe religioase (pentru detalii, a se vedea Capitolul 6). Acest lucru imită mișcarea de
contracultură a Occidentului.

După lansarea Revoluției Culturale, Mao Zedong a simțit că “intelectualii burghezi” nu puteau continua să conducă școlile. Pe 13 iunie
1966, PCC a emis o notificare pentru reformarea admiterii la facultate și a început o “campanie de acțiuni corective”. Examenele de
admitere au fost eliminate și a fost înscris un număr mare de studenți “muncitori-țărani-soldați”.

Filmul din 1975 “Ruperea de ideile vechi”, produs în timpul Revoluției Culturale, reflectă spiritul ideologic al acestei campanii: “Un tânăr
care a crescut într-o fermă săracă nu are suficientă alfabetizare, dar bătăturile mâinilor sale provenite din munca grea la fermă îl califică
pentru înscriere”. Directorul unei școli a spus: “Poți să ne învinovățești pe noi pentru nivelul lor scăzut de alfabetizare? Nu! Această datorie
trebuie rezolvată cu naționaliștii, proprietarii de pământ și clasa capitalistă [opresoare]!”

În Occident, un profesor a publicat o lucrare care a susținut că examenele la matematică conduc la discriminare rasială (deoarece elevii
anumitor minorități etnice au note mai mici la matematică comparativ cu studenții albi) [109]. Un alt profesor a publicat o lucrare în care
spunea că standardele matematice bazate pe notele ridicate obținute de studenții de sex masculin au provocat discriminarea de gen
împotriva celor de sex feminin atunci când acestea sunt supuse acelorași standarde [110]. Admiterea studenților la nivel universitar pe baza
bătăturilor de la mâini sau atribuirea notelor mai mici la matematică discriminării rasiale sau de gen sunt metode pe care comunismul le
utilizează pentru a reduce nivelul studenților și pentru a le împiedica creșterea intelectuală.

După Revoluția Culturală, China și-a reluat examenele de admitere la universitate. De atunci, pregătirea pentru acest examen a devenit
obiectivul final al educației primare și liceale. În cadrul acestui sistem educațional utilitar, mulți studenți devin mașini care învață
doar pentru a trece examenele, fără capacitatea de a gândi independent sau de a distinge binele de rău. În același timp, filosofia, politica și
economia marxistă au rămas subiecte obligatorii de examinare.

Elevii care au fost separați de tradiție, evaluează ce este drept și greșit, precum și binele și răul, potrivit standardelor comuniste. Astfel,
după atacul terorist din 11 septembrie, mulți studenți au ovaționat. Elevii din învățământul elementar au declarat că atunci când cresc ei
doresc să fie oficiali corupți. Studenții universitari se prostituează și devin mame surogat pentru bani.

4. Revenirea la educația tradițională

Sistemul educațional reprezintă viitorul unei țări, al unei națiuni și al însăși civilizației umane. Este un efort pe termen lung al cărui impact
se extinde de-a lungul secolelor sau chiar al mileniilor.

Privind înapoi câteva secole, se observă că sistemul educațional american a fost aproape distrus datorită infiltrării și influenței ideologiei
comuniste. Părinții și profesorii au avut mâinile legate și nu pot oferi elevilor o educație bună. Școlile, care ar trebui să cultive talentele
elevilor, i-au lăsat în voia lor și le-au îngăduit să se rătăcească.

O mare parte a societății este profund îngrijorată de lipsa de moralitate a elevilor, de nivelurile scăzute de calificare, de psihologia fragilă
și de obiceiurile proaste, precum și de tendințele haotice, antitradiționale și antisociale în care sunt prinși.

Nouă dintre cele patruzeci și cinci de obiective enumerate în clasicul “Naked Communism” din 1958, se referă la educație inclusiv:
”Obțineți controlul școlilor. Utilizați-le ca benzi de transmisie a socialismului și a actualei propagande comuniste. Faceți programa școlară
mai ușoară. Obțineți controlul asupra asociațiilor profesorilor. Includeți linia de partid în manuale”. [111]

Când privim educația americană, nu numai că aceste obiective au fost atinse, dar situația s-a și agravat. Datorită puterii politice și
economice a Statelor Unite, cultura americană este admirată și imitată în țări din întreaga lume. Multe țări folosesc Statele Unite ca model
pentru reformele lor educaționale și sunt influențate de conceptele pedagogice americane, materialele didactice, metodele de predare și
practicile de management școlare ale Statelor Unite. Deci, într-o anumită măsură, schimbarea educației americane echivalează cu
schimbarea educației din întreaga lume.

Atât la crearea culturii umane, cât și atunci când civilizația umană este coruptă, apar înțelepți sau ființe iluminate. Aceste ființe iluminate
sau înțelepți sunt cunoscuți ca “învățători”. De exemplu, Socrate, fondatorul civilizației antice grecești, a fost educator. În Evanghelii, Isus
s-a numit și el un învățător. Buddha Sakyamuni are zece nume, dintre care unul este “Învățătorul Cerului și al omului”. Confucius a fost
educator, iar Lao Tse a fost profesorul lui Confucius. Ei îi învață pe oameni cum să fie oameni, cum să respecte Divinul, cum să se comporte
față de ceilalți și cum să-și îmbunătățească moralitatea.

Aceste ființe luminate și sfinți sunt marii educatori ai omenirii. Cuvintele lor au modelat marile civilizații și au devenit fundamentele
clasice pentru toate civilizațiile. Valorile pe care le predau și modul în care acestea îmbunătățesc moralitatea, permit fiecărui individ să
transceandă spiritual și să aibă o sănătate bună. Persoanele cu mintea sănătoasă sunt esențiale pentru ca societatea să fie sănătoasă. Nu este
de mirare că acești mari învățători au ajuns la o concluzie similară: scopul educației este cultivarea unui caracter bun.

Educația clasică orientală și occidentală, care a fost practicată de mii de ani, moștenește cultura pe care Divinitatea o acordă oamenilor și
păstrează aceste experiențe și resurse prețioase. Potrivit spiritului educației clasice, atât talentul cât și integritatea sunt criterii importante
pentru evaluarea succesului educației. În procesul de revigorare a tradiției educației umane, este necesar să se păstreze, să se exploreze și
să se învețe din comoara educației clasice.

Oamenii cu valori morale înalte sunt capabili să se autoguverneze. Aceasta este norma socială la care au aspirat Părinții fondatori ai Statelor
Unite. Cei care sunt nobili moral vor primi binecuvântarea divină și, prin sârguință și înțelepciune, vor obține abundență materială și
satisfacție spirituală. Chiar mai important, oamenii cu standarde morale înalte permit societății să înflorească și să reziste de-a
lungul generaților. Acestea sunt învățăturile ființelor iluminate și ale sfinților, cei mai mari educatori ai omenirii.

*****

Referințe

[58] Robby Soave, ”Campusurile de elită oferă studenților cărți de colorat, cățeluși pentru a-și reveni după alegerea lui Trump”, Daily
Beast, https://www.thedailybeast.com/elite-campuses-offer-students-coloring-books-puppies-to-get-over-trump

[59] Elizabeth Redden, “Studenții străini și înscrierea absolvenților STEM”, Inside Higher Ed, 11 octombrie 2017,
https://www.insidehighered.com/quicktakes/2017/10/11/foreign-students-and-graduate-stem-enrollment

[60] Scott Jaschik, “Profesorii și politica: ceea ce spune cercetarea”, Inside Higher Ed, 27 februarie 2017,
https://www.insidehighered.com/news/2017/02/27/research-confirms-professors-lean-left-questions-assumptions-about-what-means

[61] Mitchell Langbert, Anthony J. Quain și Daniel B. Klein, „Înregistrarea alegătorilor facultății în economie, istorie, jurnalism, drept și
psihologie”, Econ Journal Watch 13, numărul 3, septembrie 2016, 422–51, https: //econjwatch.org/articles/faculty-voter-registration-in-
economics-history-journalism-communications-law-and-psychology.

[62] Jaschik, „Profesori și politică”.

[63] “Campusul Fără viziune? Înăbușirea ideilor în universitățile americane“, site-ul Institutului American Enterprise, 8 iunie 2016,
https://www.aei.org/events/the-close-minded-campus-the-stifling-of-ideas-in-american-universities

[64] Ted Cruz, așa cum este citat de Fred Schwarz și David A. Noebel în Poți încă să ai încredere în comuniști … să fie și comuniști
(socialiști, statisticieni și progresiști), ediție revizuită (Manitou Springs, Col.: Christian Crossing Communism Crusade, 2010), 2-3.

[65] Zygmund Dobbs, “ Capitolul III Fabianismul american”, Keynes la Harvard: Decepția economică ca o credință politică (versiunea
web, 2009, transcrisă din ediția revizuită din 1969), Keynes la Harvard, accesat la 20 aprilie 2020,
http://keynesatharvard.org/book/KeynesatHarvard-ch03.html.

[66] Herbert Marcuse, așa cum este citat de Robin S. Eubanks în Acreditat pentru a distruge: cum și de ce educația a devenit o
armă (CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013), 26.

[67] Jay Parini, așa cum este citat de Walter E. Williams în Mai multă libertate înseamnă mai puțin guvern: fondatorii noștri au știut asta
bine (Stanford, CA: Hoover Press, 1999), 126.

[68] David Macey, “Organic Intellectual”, Dicționarul penguin al teoriei critice (London: Penguin Books, 2000), 282.

[69] Karl Marx, “Teze despre Feuerbach” (Marx / Engels Selected Works, volumul 1), 13-15, accesat prin Arhiva Marxiștilor pe Internet
pe 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/theses/theses.pdf

[70] Bruce Bawer, Revoluția Victimelor: Apariția Studiilor de Identitate și Închiderea Minții Liberale (New York: Broadside Books,
2012), Capitolul 1.

[71] Sol Stern, așa cum este citat de Bawer în Revoluția victimelor.

[72] Franz Fanon, Damnații Pământului, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1963), 92.

[73] Jean Paul Sartre, “Prefață”, Damnații Pământului, de Franz Fanon, 22, The Wretched of the Earth, trad. Constance Farrington (New
York: Grove Press, 1966), https://www.marxists.org/reference/archive/sartre/1961/preface.htm

[74] Jonathan Culler, Teoria literară: o introducere foarte scurtă (Oxford: Oxford University Press, 1997), 4.

[75] Fredrick Jameson, Inconștientul politic: Narativul ca un act simbolic social (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1981), Capitolul
1.

[76] Roger Kimball, “An Update, 1998,” Radicalii Titularizați: Cum a corupt politica noastră învățământul superior, ediția a treia
(Chicago: Ivan R. Dee, 2008), XVIII.

[77] Sir Roger Scruton, așa cum este citat de Kimball în Radicalii Titularizați, xviii.
[78] Karl Marx, „Ideologia germană” în lucrările colectate de Marx-Engels, vol. 5 (New York: International Publishers Co., 1976), Arhiva
Marxiștilor pe Internet, accesat la 21 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology.

[79] Web of Science lSI, Thomson Reuters, “Cei mai citați autori de carte în științele umaniste, 2007”, Times Higher Education, 26 martie
2009, accesat pe 21 aprilie 2020 https://www.uky.edu/~eushe2/Bandura/BanduraTopHumanities.pdf

[80] Joshua Phillip, “Jordan Peterson expune Agenda postmodernistă”, Epoch Times, 21 iunie 2017,
https://www.theepochtimes.com/jordan-peterson-explains-how-communism-came-under-the-guise-of-identity-politics_2259668.html

[81] Michel Foucault, așa cum este citat de Roger Kimball în, “Perversiunea lui Foucault”, Criteriul nou, martie 1993,
https://www.newcriterion.com/issues/1993/3/the-perversions-of-m-foucault.

[82] David Horowitz și Jacob Laksin, Sala de clasă pentru partid: Modul în care profesorii radicali din cele mai bune colegii din America
îi îndoctrinează pe studenți și subminează democrația noastră (New York: Crown Forum, 2009), 3.

[83] David Horowitz, Profesorii: Cei mai periculoși 101 de academicieni din America (Washington DC: Regnery Publishing, Inc., 2013),
ediția Kindle.

[84] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 212.

[85] David Horowitz, Indoctrinare U: Războiul stângii împotriva libertății academice (New York: Encounter Books, 2009), Capitolul 4.

[86] David P. Barash și Charles P. Webel, Peace and Conflict Studies (New York: SAGE Publications Inc., 2008), așa cum este citat în
Ibid.

[87] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 51-52

[88] Bawer, Revoluția victimelor, 121-180.

[89] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 1-2

[90] Dinitia Smith, „Niciun regret pentru că-i plăceau explozibilii; Într-un fel de amintire, un protestatar anti-război vorbește despre cum
era la Weathermen”, The New York Times, 11 septembrie 2001, https://www.nytimes.com/2001/09/11/books/no-regrets-for-love-
explosives-memoir-sorts-war-protester-talks-life-with.html

[91] Linton Weeks “Cine a câștigat războiul civil? Grea întrebare”, Radioul public național, 18 noiembrie 2014,
https://www.npr.org/sections/theprotojournalist/2014/11/18/364675234/who-won-the-civil-war-tough-question

[92] ISI Archive, „Moștenirea noastră în declin: americanii nu trec un test elementar despre istoria și instituțiile lor” , Institutul de studii
intercolegiale, 19 noiembrie 2008, https://isi.org/lectures/press-conference-our-fading-heritage -americans-fail-a-basic-test-on-their-
history-and-institutions /.

[93] “Studiu: americanii nu știu prea multe despre istorie”, https://www.nbclosangeles.com/news/local/Study-Americans-Dont-Know-


About-Much-About-History.html

[94] Horowitz, Profesorii, 74.

[95] Paul Samuelson, citat în prefață pentru Phillips Saunders și William B. Walstad, eds. în The Principles of Economics Course (New
York: McGraw-Hill Companies, 1989).

[96] Alan D. Sokal, “Transcenderea limitelor: spre o hermeneutică transformatoare a gravității cuantice”, Social Text nr. 46/47 (Spring-
Summer, 1996), 217-252. https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/transgress_v2/transgress_v2_singlefile.html

[97] Alan D. Sokal, “Experimentele unui fizician cu studii culturale”, Lingua Franca (5 iunie 1996). Disponibil la
http://www.physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html

[98] Alan D. Sokal, “Parodie”, Radioul public național, 15 mai 1996, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=1043441

[99] Alan D. Sokal, “Revelația: Un fizician experimentează cu studii culturale”, în Sokal Hoax: The Sham That Shook the Academy, ed.
Editori de Lingua Franca (Lincoln, NE: Universitatea din Nebraska Press, 2000), 52.
https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html.

[100] Sowell, În interior, 212-213.

[101] Donald Alexander Downs, Restaurarea libertății de vorbire și a libertății în campus (Oakland, CA: Institutul Independent, 2004),
51.

[102] Eugene Volokh, “Membrii Facultății din UC nu trebuie să critice acțiunile bazate pe rasă, să numească America ‘creuzet’ și altele“,
The Washington Post, 16 iunie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2015/06/16/uc-teaching-faculty-
members-not-to-criticize-race-based-affirmative-action-call-america-melting-pot-and-more/?utm_term=.c9a452fdb00f
[103] “Victorie la IUPUI: Student-angajat găsit vinovat de hărțuire rasială pentru citirea unei cărți este declarat nevinovat”, Fundația
pentru Drepturile Individuale în Educație, 1 mai 2008, https://www.thefire.org/victory-at-iupui-student-employee-found-guilty-of-racial-
harassment-for-reading-a-book-now-cleared-of-all-charges/

[104] “Colegiile devin lagăre de reeducare în epoca diversității”, Business Daily Investor, 22 aprilie, 2-13,
https://www.investors.com/politics/editorials/students-indoctrinated-in-leftist-politics/

[105] Greg Lukianoff, “Universitatea din Delaware: studenți obligați să îndure reeducarea ideologică”, Fundația pentru Drepturile
Individuale în Educație, 2007 https://www.thefire.org/cases/university-of-delaware-students-required-to-undergo-ideological-
reeducation/

[106] Alison Flood, “Studenții americani solicită „ Declanșarea avertismentelor în literatură” The Guardian, 19 mai 2014,
https://www.theguardian.com/books/2014/may/19/us-students-request-trigger-warnings-in-literature

[107] Zhou Jingwen 周 鲸 文, Fengbao shinian: Zhongguo hongse zhengquan de zhen mianmao Ten 十年 : 中國 紅色 政權 的 真 面
貌 [Zece ani de furtună: adevărata față a regimului roșu al Chinei], (Hong Kong: Shidai piping she, 1962),
https://www.marxists.org/chinese/reference-books/zjw1959/06.htm#2. [În chineză]

[108] Luo Pinghan 罗平汉, „1958 nian de jiaoyu geming” 1958 年 的 教育 革命 [„Revoluția educațională din 1958”], în Dangshi xijie
党史 细节 [Detalii în istoria Partidului Comunist], vol. 34. [În chineză]

[109] Robert Gearty, „Privilegiul alb este susținut de predarea matematicii, spune profesorul universitar”, Fox News, 24 octombrie 2017,
http://www.foxnews.com/us/2017/10/24/white-privilege-bolstered-by-teaching-math-university-professor-says.html

[110] Toni Airaksinen, „Profesor se plânge de ‘masculinizarea matematicii‘, Campus Reform, 24 august 2017,
https://www.campusreform.org/?ID=9544.

[111] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City: Ensign Publishing Co., 1962), cap. 12.

Introducere

Influența mass-mediei în societatea modernă este enormă și crește zilnic. Pătrunde în comunități de toate dimensiunile, atât locale, cât și
globale. Odată cu creșterea rețelelor sociale și a conținutului generat de utilizatori, Internetul a crescut foarte mult viteza și amploarea
comunicării audiovizuale.

Oamenii se bazează pe mass-media pentru a obține ultimele știri și analize. Într-un ocean de informații, mass-media – de la ziare și reviste,
la radio, film și televiziune, până la site-uri web și social media – are influență asupra informațiilor pe care oamenii le văd și asupra modului
în care le interpretează. Mass-media este în măsură să influențeze primele impresii ale oamenilor asupra unui anumit subiect și, prin urmare,
are puteri considerabile de a condiționa psihologic oamenii. Pentru elitele sociale, în special pentru politicieni, mass-media poate fi utilizată
pentru a determina punctul de vedere al opiniei publice și poate servi drept un semnal de raliere pentru public. Subiectele acoperite de
mass-media devin chestiuni de interes social major. Problemele pe care presa nu le acoperă sunt ignorate și uitate.

În Occident, mass-media este considerată în mod tradițional un gardian al adevărului și valorilor fundamentale ale societății. Datoria ei
este de a relata adevărul evenimentelor majore care au loc în lume, într-o manieră corectă, precisă și în timp util. Trebuie să sprijine justiția
și să condamne actele imorale, promovând în același timp bunătatea. Misiunea sa depășește interesele private ale oricărei persoane, ale
unei companii sau ale unui partid politic. Thomas Jefferson, părintele Declarației de Independență și al treilea președinte al Statelor Unite,
a spus odată: “Dacă ar fi să decid dacă ar trebui să avem un guvern fără ziare sau ziare fără guvern, nu ar trebui să ezit niciun moment în
a o alege pe cea de-a doua.”[1]

Deoarece este vocea societății, mass-media poate proteja moralitatea sau poate deveni un instrument al răului. În mijlocul declinului moral
al omenirii, este dificil pentru mass-media să își protejeze virtutea și să-și îndeplinească îndatoririle sub presiunea puterii și tentația banilor.

Jurnalistul și fondatorul Premiului Pulitzer, Joseph Pulitzer, a spus: “Republica noastră și presa sa vor crește sau vor cădea împreună. O
presă capabilă, dezinteresată, cu spirit public, cu inteligență antrenată să distingă dreptatea și curajul de a face acest lucru, poate păstra
acea virtute publică fără de care guvernarea populară este o farsă și o batjocură. O presă cinică, mercenară și demagogică va produce în
cele din urmă un popor la fel de josnic ca ea însăși. Puterea de a modela viitorul Republicii va fi în mâinile jurnaliștilor generațiilor
viitoare.” [2]

În țările comuniste, mass-media este controlată de stat. Aceste voci ale regimului spală creierul maselor și acționează precum complici ai
politicilor comuniste de teroare și crimă. În societatea occidentală, gândirea comunistă s-a infiltrat puternic în mass-media devenind
principalul agent al tendințelor anti-tradiționale, imorale și demonice ale comunismului. Răspândește minciunile și ura, punând gaz pe
focul degenerării morale. Multe entități media și-au abandonat datoria de a spune adevărul și de a păzi conștiința morală a societății. Este
imperativ să înțelegem starea în care se află astăzi mass-media și să readucem responsabilitatea în acest domeniu.

1. Îndoctrinarea în masă în țările comuniste

De la bun început, comuniștii au considerat mass-media un instrument de spălare a creierului. Documentul din 1847 “Regulile Ligii
Comuniste”, la a cărui redactare au ajutat Karl Marx și Friedrich Engels, le-a cerut membrilor să aibă “energie revoluționară și fervoare în
propagandă”. [3] Marx și Engels au folosit adesea termeni precum “câmpul de luptă al partidului”, “purtătorul de cuvânt al partidului”,
“centrul politic” sau “instrumentul opiniei publice” pentru a exprima caracteristicile și funcțiile pe care le doreau din partea mass-mediei.

Lenin a folosit mass-media ca instrument de promovare, incitare și organizare a Revoluției Ruse. El a ajutat la conducerea ziarelor oficiale
comuniste Iskra și Pravda pentru a promova propaganda și activismul revoluționar. La scurt timp după ce Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice a acaparat puterea, a folosit mijloacele de informare în masă pentru îndoctrinarea politică internă. În străinătate, a folosit
propaganda pentru a-și îmbunătăți imaginea și pentru a exporta revoluția.

Partidul Comunist Chinez (PCC) consideră de asemenea că mass-media este un instrument de formare a opiniei publice și portavocea
partidului. PCC este foarte conștient de faptul că “armele și pixurile sunt sprijinul lui pentru confiscarea și consolidarea puterii”. [4] Încă
din perioada Yan’an (1935-1947), secretarul lui Mao Zedong, Hu Qiaomu, a postulat principiul “natura partidului în primul rând”, spunând
că ziarul de partid “trebuie să transmită viziunile și înțelegerile partidului în toate articole, în fiecare eseu, în fiecare știre și în fiecare
buletin informativ.” [5]

După instituirea dictaturii, PCC a impus un control strict asupra mass-media și ulterior a Internetului. El le folosește ca instrumente de
îndoctrinare a chinezilor cu ideologia comunistă, pentru a suprima dizidenții, a intimida publicul și a ascunde sau distorsiona adevărul.
Lucrătorii din domeniul mass-media sunt experți în auto-cenzură, conștienți de faptul că o singură eroare poate avea consecințe nefericite.
Cenzura nu pătrunde numai pe canalele de știri oficiale, ci și în blogurile personale și comunitățile online care sunt, de asemenea,
monitorizate și controlate de un vast sistem de poliție a Internetului.

Există o expresie chineză contemporană care descrie grafic rolul mass-media în cadrul regimului PCC: “Eu sunt câinele Partidului așezat
lângă ușa partidului. Voi mușca pe oricine îmi spune Partidul să mușc și ori de oricâte ori îmi spune”. Aceasta nu este o exagerare. Fiecare
mișcare politică comunistă începe cu manipularea opiniei publice: mass-media răspândește minciuni pentru a incita la ură, care se termină
cu violență și asasinate. Mass-media joacă un rol crucial în acest mecanism letal.

În timpul masacrului din Piața Tiananmen în 1989, PCC a pretins că studenții au fost bătăuși violenți și, prin urmare, au folosit armata
pentru a suprima presupusa “revoltă”. După masacru, a susținut că armata nu a împușcat pe nimeni și că nu au existat victime în Piața
Tiananmen. [6] In anul 2001, la începutul persecuției împotriva Falun Gong, regimul a organizat o farsă de auto-incendiere în Piața
Tiananmen pentru a produce dovezi false împotriva acestei practici spirituale și pentru a incita la ură împotriva Falun Gong în întreaga
Chină și în lume. [7]

Cadrele de conducere din comitetele de la toate nivelurile PCC acordă o importanță deosebită activității de propagandă și angajează un
număr considerabil de persoane pentru această sarcină. Până la sfârșitul anului 2010, China avea peste 1,3 milioane de angajați în aparatul
de propagandă națională, inclusiv circa 56.000 în departamentele de propagandă de la nivel provincial și județean, 1,2 milioane în unități
locale de propagandă și 52.000 de persoane în unitățile de lucru ale propagandei centrale. [8] Aceste cifre nu includ un număr mare de
angajați care sunt responsabili pentru monitorizarea și manipularea opiniei pe Internet, cum ar fi poliția internetului, moderatori,
comentatori controlați de partid, precum și alte persoane angajate pentru diferite forme de relații publice.

Țările guvernate de partidele comuniste, fără excepție, utilizează resurse enorme pentru a manipula mass-media. Numeroșii ani de
funcționare au transformat mass-media de stat în portavocea conducătorilor lor totalitari, folosind tot felul de metode pentru a înșela și
otrăvi mintea oamenilor.

2. Infiltrarea comunistă în presa occidentală și în Hollywood

Ultimul secol a fost martorul unei mari confruntări între lumea liberă și blocul comunist. În tot acest timp, comunismul s-a infiltrat în
societățile libere și a subminat mass-media din țările occidentale. Având în vedere influența extraordinară a presei americane în întreaga
lume, acest capitol se concentrează asupra Statelor Unite.

După ce regimul sovietic a acaparat puterea în Rusia, a încercat să-și stabilească controlul asupra discursului public în Occident trimițându-
și agenții să se infiltreze în mass-media occidentală și ademenind simpatizanții comuniști locali. I-a folosit pe acești oameni pentru a
glorifica Uniunea Sovietică și a ascunde brutalitatea regimului comunist. Eforturile de propagandă sovietică au convins un număr mare de
occidentali, influențând chiar și politicile lor guvernamentale în favoarea Uniunii Sovietice.

KGB-ul sovietic și-a folosit agenții în Statele Unite pentru a lucra direct cu organizații media americane prestigioase. Printre aceștia se
numărau John Scott, Richard Lauterbach și Stephen Laird de la revista Time. Ei și-au folosit pozițiile pentru a se amesteca cu politicieni,
celebrități și șefi de stat. Pe lângă colectarea unei game largi de informații, aceștia au influențat, de asemenea, deciziile la nivel înalt privind
problemele politice, economice, diplomatice, militare și multe altele. Un alt editor de la revista Time și spion sovietic, Whittaker Chambers,
a dezertat ulterior și a scris cartea Martor care detaliază subversiunea comunistă din Statele Unite. [9]

Corespondentul New York Times la Moscova, Walter Duranty a câștigat Premiul Pulitzer în 1932 pentru o serie de articole despre Uniunea
Sovietică. Fostul comunist american Jay Lovestone și jurnalistul proeminent Joseph Alsop cred că Duranty a acționat ca agent sovietic.
[10] În timpul foametei din anii 1932-1933, care a devastat Ucraina și regiuni ale Uniunii Sovietice, Duranty a negat că foametea ar fi
existat, nemaivorbind despre faptul că milioane de oameni au murit de foame. El a afirmat că “orice informație despre foametea din
Uniunea Sovietică de astăzi este o propagandă exagerată sau răutăcioasă”. [11] Descriind consecințele raportării false ale lui Duranty,
Robert Conquest, celebrul istoric britanic și autoritate academică în istoria Uniunii Sovietice, a scris în cartea sa clasică “Recolta tristeții:
colectivizarea sovietică și teroarea foametei”: “Fiind unul dintre cei mai cunoscuți corespondenți din lume pentru unul dintre cele mai
cunoscute ziare din lume, negarea domnului Duranty că ar exista o foamete a fost acceptată drept adevăr. Astfel, nu numai că
domnul Duranty a înșelat cititorii New York Times, dar având în vedere prestigiul ziarului, de asemenea, el a influențat opinia a nenumărate
mii de alți cititori cu privire la Stalin și la regimul sovietic. Influența sa, fără îndoială, l-a influențat pe noul președinte ales, Roosevelt, în
recunoașterea Uniunii Sovietice”. [12]
În același timp, Hollywood-ul a fost, de asemenea, infiltrat de comuniști și de idei de stânga. Willi Miinzenberg, un comunist german și
membru al celei de-a Treia Internaționale, a călătorit în Statele Unite și a înțeles că industria cinematografică americană ar putea fi folosită
ca instrument de propagandă, punând în aplicare conceptele lui Lenin în ceea ce privește dezvoltarea și producția de film. El și-a trimis
asistentul de încredere Otto Katz și pe asociatul său Louis Gibarti să se infiltreze în industria cinematografică. Katz a avut un mare succes
în pătrunderea în cercurile sociale ale elitei hollywoodiene și a înființat în curând o filială a Partidului Comunist, “Liga anti-nazistă de la
Hollywood”.

Pas cu pas, influența Uniunii Sovietice a început să se instaleze. Mulți regizori ai epocii i-au idolatrizat pe sovietici, iar aceste sentimente
au crescut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au aliat pentru scurt timp împotriva
Germaniei naziste. Un dramaturg renumit a susținut că invazia germană a Uniunii Sovietice a fost “un atac asupra patriei noastre”. [13] O
scenă din filmul Misiunea din Moscova din 1943, destinat consolidării sprijinului pentru alianța sovieto-americană, portretizează Uniunea
Sovietică ca fiind o țară fondată pe aceleași principii fundamentale ca și Statele Unite. [14]

În afară de Uniunea Sovietică, și regimul comunist chinez a beneficiat, de asemenea, de presa de stânga și de jurnaliștii din lumea liberă.
Printre ei, se numără jurnaliștii americani proeminenți de stânga Edgar Snow, Agnes Smedley și Anna Louise Strong. Cartea lui Snow
“Steaua roșie din China”, a înfățișat o imagine strălucitoare a lui Mao Zedong și a altor lideri de rang înalt ai Partidului Comunist Chinez,
ascunzând crimele lor și natura perversă a comunismului de cititorii occidentali. Mao a spus: “Snow este prima persoană care a deschis
calea pentru relațiile prietenești necesare pentru a stabili un front unit”. [15] Smedley a scris numeroase articole și cărți care flatau PCC și
conducerea acestuia. Există dovezi clare în arhivele sovietice care sugerează că ea era un agent al Cominternului care încurajase revoluția
armată în India și colectase informații pentru sovietici. [16] Strong a fost, de asemenea, o admiratoare a mișcării comuniste chineze. PCC
a recunoscut contribuția acestor trei americani prin emiterea de mărci poștale în onoarea “serviciului lor meritoriu”.

3. Tendința de stânga în rândul profesioniștilor din mass-media

Majoritatea americanilor spun că mass-media are înclinații partizane. Un sondaj Gallup din 2017 a arătat că 64% dintre oameni consideră
că mass-media favorizează democrații. Prin comparație, doar 22% consideră că mass-media favorizează republicanii. [17] Acest lucru
ridică o problemă: dat fiind că industria știrilor este atât de competitivă, cum ar putea exista o astfel de părtinire extremă?

Deși reporterii și editorii au propriile opinii politice și sociale, articolele lor nu ar trebui să conțină opinii personale – obiectivitatea și
neutralitatea sunt principii fundamentale ale eticii jurnalistice. Pe baza principiilor normale de piață, în cazul în care există o părtinire,
aceasta ar trebui să fie echilibrată prin apariția unor noi competitori mai neutri.

Realitatea este mai complicată. Cartea politologului american Tim Groseclose, “Întoarcerea la stânga: Cum denaturează presa progresistă
mintea americană”, apărută în 2011, folosește metode științifice riguroase pentru a analiza înclinațiile politice ale principalelor mass-
media americane. Constatările sale au arătat că în medie, înclinațiile politice ale mass-mediei americane tind excesiv spre liberalism și
progresism- ceea ce se află în extrema stângă față de alegătorul tipic. Mass-media “mainstream”este chiar mai la stânga de această medie.
[18] Cartea explică faptul că majoritatea profesioniștilor din mass-media, fie că sunt proprietarii acestor organizații sau reporteri și
comentatori, sunt liberali, ceea ce, vorbind în mod obiectiv, exercită presiuni asupra tradiționaliștilor din domeniu. Puținii conservatori
care lucrează în mass-media liberală sunt considerați ca fiind “ușor malefici sau sub-umani”, potrivit lui Groseclose. Chiar dacă acești
jurnaliști nu sunt dați afară, ei nu îndrăznesc să-și facă publice opiniile politice, ca să nu mai vorbim de promovarea unor opinii
conservatoare în presă sau în televiziune. [19] Potrivit unui sondaj realizat în 2013 de ABC News / Washington Post, aproximativ 28%
dintre jurnaliștii din Statele Unite s-au identificat drept democrați, comparativ cu doar 7,1% care s-au identificat ca republicani. [20]

Comunitatea profesioniștilor din mass-media exclude opiniile care nu se aliniază cu tendința sa liberală, formând astfel camere de ecou
politic (unde nu sunt admiși cei care nu împărtășesc aceleași opinii – n.trad). Membrii acestei comunități se consideră elita inteligentă și
plină de compasiune aflată în prim-planul dezvoltării societății, în timp ce disprețuiesc cetățenii obișnuiți ca fiind doar oameni de rând
încăpățânați. Înclinarea spre stânga a mediei descurajează studenții cu vederi conservatoare să aleagă o carieră în jurnalism sau să caute
un loc de muncă în mass-media după absolvire.

În campania electorală pentru președinția SUA din 2016, cincizeci și șapte din cele mai mari ziare din țară – care în total au un tiraj de
circa 13 milioane de exemplare – au sprijinit candidatul democrat. Doar două publicații din lista primelor o sută, având în total un tiraj de
300.000 de exemplare, au susținut candidatul republican. [21] Dar mass-media nu reprezintă neapărat opiniile mainstream-ului social.
Studiul Gallup din 2016 dovedește acest lucru. Un sondaj din 2016 realizat de Gallup a constatat că 36% dintre cetățenii americani s-au
identificat ca fiind conservatori, în timp ce liberalii reprezentau 25%. [22] Adică, dacă mass-media ar reflecta cu acuratețe punctele de
vedere ale majorității cetățenilor, atunci mass-media nu ar avea o tendință spre stânga.

Înclinația de stânga a presei nu este, evident, rezultatul voinței populare. Mai degrabă, rezultă din faptul că actorii din umbră își promovează
propriile agende politice cu intenția de a deplasa întreaga națiune spre stânga politică. În 1966, decalajul dintre conservatori și liberali a
fost de 22%; în 2014 a fost de 14%; iar în 2016 a fost de 11%. Proporția conservatorilor a rămas stabilă, dar mulți din zona de mijloc a
spectrului politic au fost convertiți spre stânga. Mass-media mainstream are un rol incontestabil în această transformare demografică, care,
la rândul său, susține părtinirea ideologică a mass-media.

De ce mass-media este atât de înclinată spre stânga? În anii ’60, țara a fost puternic influențată de ideologia comunistă, iar mișcările sociale
radicale de stânga au luat cu asalt Statele Unite ale Americii. Studenții radicali din acea perioadă au intrat ulterior în mass-media, mediul
academic, agenții guvernamentale și sfera artistică, asumându-și astfel controlul asupra discursului public. Astăzi, marea majoritate a
profesorilor universitari sunt de stânga, iar departamentele de jurnalism și literatură, pline de ideologia de stânga, au adus generații întregi
de absolvenți sub influența lor. Cei din mass-media nu primesc salarii mari și în schimb se bazează pe simțul lor idealist pentru a rămâne
în profesie. Acest idealism a devenit unealta pentru transformarea mass-media într-o bază de operațiuni de stânga.
Împreună cu mass-media, industria cinematografică este, de asemenea, sub asediu. Hollywood-ul a devenit un bastion al propagandei de
stânga. Prin utilizarea tehnicilor narative și de producție sofisticate, producătorii înclinați spre stânga promovează ideologii de stânga, care
au ajuns în întreaga lume. Tema principală a filmelor de la Hollywood pare să fie calomnierea capitalismului și accentuarea conflictului
de clasă, lăudând în același timp comportamentul imoral sau sentimentul antiamerican.

Autorul Ben Shapiro a intervievat multe vedete de cinema și producători de la Hollywood și a scris o carte numită “Propaganda la ore de
vârf: Povestea adevăratului Hollywood despre cum stânga v-a preluat televizorul”. Potrivit lui Shapiro, un producător celebru a spus că,
în această profesie, liberalismul este 100% dominant și că oricine îl neagă fie glumește, fie nu spune adevărul. Când a fost întrebat, dacă o
altă poziție politică ar putea îngreuna cariera unei persoane în industria cinematografică, el a răspuns: “Absolut”. Un producător celebru a
recunoscut în mod deschis faptul că Hollywood-ul vinde în programele sale viziuni politice liberale. “În prezent există o singură
perspectivă. Și este o perspectivă foarte progresistă”.[23] Producătorul unui serial de televiziune despre poliție a declarat că îi portretizează
în mod intenționat pe mai mulți albi drept criminali, deoarece nu „vrea să contribuie la stereotipurile negative”. [24]

Shapiro susține că nepotismul de la Hollywood este mai degrabă ideologic decât familial: prietenii își angajează prietenii cu aceleași vederi
ideologice. Este șocantă deschiderea cu care Hollywood-ul recunoaște discriminarea anti-conservatoare în interiorul industriei filmului.
Cei care vorbesc despre toleranță și diversitate nu au nici o toleranță atunci când vine vorba de respectarea diversității ideologice. [25]

4. Liberalismul și progresismul acaparează mass-media

Walter Williams, fondatorul educației jurnalistice și al primei școli de jurnalism din lume la Universitatea din Missouri, a creat Crezul
Jurnalistului în 1914. El definește jurnalismul ca pe o profesie independentă, care-l respectă pe Dumnezeu și onorează omenirea. Jurnaliștii
ar trebui să fie “imuni la aroganță sau setea de putere”. Ei trebuie să-și exercite autocontrolul, răbdarea, curajul și respectul constant față
de cititorii lor. [26] Cu toate acestea, după anii ’60, pe măsură ce progresismul a devenit predominant, pledoaria a înlocuit obiectivitatea,
iar liberalismul și progresismul au înlocuit imparțialitatea.

În cartea din 1986 The Media Elite, autorul Samuel Robert Lichter a notat că reporterii tind să-și adauge propriile opinii și fond educațional
în articolele lor despre chestiunile controversate. Deoarece majoritatea oamenilor din redacții sunt liberali, rapoartele de știri s-au schimbat
în favoarea politicii liberale. [27] În cercetările sale privind evoluția jurnalismului american pe parcursul ultimilor două sute de ani, Jim
A. Kuypers a ajuns la concluzia că principalele entități mass-media de azi sunt liberale și progresiste atât ca personal cât și ca mediatizare
a știrilor. El a citat un editor liberal al unui mare ziar spunând: “Prea des, ne purtăm liberalismul pe mânecă și suntem intoleranți la alte
stiluri de viață și opinii. […] Nu ezităm să spunem că, dacă doriți să lucrați aici trebuie să fiți ca noi. Trebuie să fiți liberal, progresist,
democrat”. [28] Într-un comentariu publicat în The Wall Street Journal în 2001, Bernard Goldberg fostul reporter al CBS a scris că
prezentatorii de știri ai presei mainstream sunt atât de părtinitori încât „nici măcar nu știu ce este tendința liberală”. [29]

În ciuda sondajelor care sugerează că americanii sunt conștienți de partizanatul mass-media, mulți oameni presupun că articolele sunt
scrise în mod obiectiv și cuprinzător și că cele menționate reprezintă o analiză serioasă a unui expert bazată pe informații din surse fiabile.
Mass-media de stânga se folosește de încrederea consumatorilor pentru a le inocula viziunea sa ideologică asupra lumii. Deoarece
societățile libere din Occident au subliniat în mod tradițional necesitatea unei mass-media veridice, obiective și corecte, mass-media de
stânga nu răspândește întotdeauna știri false pentru a înșela publicul direct. Metodele lor sunt mai subtile și mai elaborate, după cum este
descris mai jos.

Mediatizare selectivă

În fiecare zi, mii de evenimente relevante au loc în întreaga lume. Dar atenția pe care o primesc evenimentele sau estomparea în liniște a
acestora din atenția publicului, este determinată aproape în întregime de ceea ce mass-media alege să mediatizeze.

Mediatizarea selectivă a știrilor poate fi împărțită în trei categorii. În primul rând, evenimentele sunt selectate numai, sau în primul rând,
pentru utilitatea lor de a ajuta cititorii să accepte poziția ideologică a stângii. În al doilea rând, în loc să raporteze pe larg contextul unui
eveniment, mass-media raportează doar aspectele care susțin punctul de vedere al stângii. În cele din urmă, mass-media tinde să ofere o
mai mare audiență celor care se apleacă spre stânga sau ale căror declarații sunt în acord cu stânga, în timp ce alte organizații și indivizi
sunt marginalizați. În lucrarea lor din anul 2005, “O evaluare a părtinirii presei”, Groseclose și Jeffrey Milyo au scris: “Pentru fiecare păcat
al comisiei, […] noi credem că există sute, și poate chiar mii de păcate de omisiune – cazuri în care un jurnalist a ales fapte sau povestiri
care probabil vor fi menționate numai de-o parte a spectrului politic“. [30]

Poate că unul dintre cele mai izbitoare exemple de mediatizare selectivă este lipsa relatărilor despre cea mai mare persecuție a credinței
din istoria contemporană. În China, din 1999, PCC a persecutat membrii practicii spirituale Falun Gong, care susține principiile universale
ale adevărului, compasiunii și toleranței. Această persecuție a afectat în mod direct sute de milioane de oameni din cea mai populată țară
din lume, de mai bine de două decenii, și este săvârșită până la un grad de brutalitate greu de înțeles. Cu toate acestea, mediatizarea sa de
către mass-media occidentală a fost disproporționat de slabă atunci când se are în vedere amploarea și severitatea evenimentelor reale care
au loc. Majoritatea mijloacelor de informare în masă, influențate de strategia politică a PCC, și-au exercitat autocenzura sau au păstrat
tăcerea în mijlocul atacului monstruos al PCC asupra libertății de credință și a valorilor fundamentale ale civilizației umane. Unii au fost
chiar complici în a ajuta PCC să-și răspândească înșelăciunea.

În același timp, a apărut o tendință care se opune comunismului, și care susține o revenire la tradiție. În luna mai 2020, peste 350 de
milioane de oameni s-au retras din PCC și din organizațiile afiliate ale acestuia, datorită mișcării Tuidang („Retragerea din partid”). Totuși,
un astfel de fenomen major, care are o mare importanță pentru viitorul Chinei și al lumii, este rar, sau deloc, menționat în mass-media
occidentală.

Stabilirea ordinii zilei


În anii ’60, cercetătorii din mass-media au propus o teorie influentă potrivit căreia rolul mass-media este acela de a determina ce teme sunt
adecvate pentru dezbatere. Politologul american Bernard Cohn a reiterat aceasta, spunând: presa “poate să nu aibă succes întotdeauna în a
spune oamenilor ce să gândească, dar are un succes uimitor în a spune cititorilor săi la ce să se gândească”. [31] Adică, presa poate
determina importanța evenimentelor prin numărul de articole și al relatărilor ulterioare pe care le dedică unui anumit eveniment, în timp
ce subiecte de aceeași importanță sau altele mai importante pot fi tratate într-un mod mai succint sau nu sunt menționate deloc. De exemplu,
deși problema drepturilor transsexuale nu privește decât o foarte mică parte a populației, a devenit un punct focal pentru discuții și este un
exemplu al modului în care mass-media a stabilit cu succes ordinea zilei. În plus, o narațiune despre încălzirea globală a devenit
proeminentă în discursul public ca rezultat al unei conspirații pe termen lung între mass-media și alte forțe politice.

Multe idei progresiste – precum așa-numita justiție socială, egalitate și feminism – au devenit cultura dominantă, în timp ce crimele
comunismului au fost ascunse. Fostul purtător de cuvânt al Camerei Reprezentanților, Newt Gingrich, a spus odată: “Stânga academică,
mass-media și acoliții săi de la Hollywood refuză să se confrunte cu istoria oribilă a inumanității nesfârșite a marxismului”. [32]

Înscenarea

Multe probleme sunt prea mari pentru a fi ignorate și, în aceste cazuri, mass-media folosește metoda înscenării pentru a influența mediul
informațional. Mișcarea de eliberare sexuală și politicile de protecție socială din anii ’60 au avut ca rezultat dezintegrarea familiei,
agravarea sărăciei și creșterea criminalității. Cu toate acestea, cei cu vederi de stânga folosesc mass-media și Hollywood-ul pentru a
reprezenta imaginea unei mame singure puternice și independente, ascunzând problemele sociale reale din spatele acestui
fenomen. Aceștia îi fac pe experți să dea vina pe discriminarea sistemică pentru situația financiară și socială precară a grupurilor
minoritare, ascunzând astfel cauzele reale – dintre care multe își au rădăcinile în comunism. Prevalența acestor narațiuni este în mare parte
rezultatul complotării dintre mass-media și forțe politice.

Metoda înscenării poate fi observată în principal în fenomenul relatărilor care preced faptele. Într-o relatare obiectivă, autorul rezumă
faptele și le transformă într-o descriere. Dar reporterii și editorii care au prejudecăți cu privire la un anumit subiect modelează faptele
pentru a-și valida propriile prejudecăți.

Folosirea corectitudinii politice pentru a impune autocenzura

Corectitudinea politică – un puternic instrument comunist – este impregnată în mass-media. Fie că-și folosesc propriul ghid de stil sau pe
cel implicit, multe mass-media au politici de corectitudine politică care afectează ceea ce este relatat și ce nu este, și modul în care ar trebui
prezentat. Datorită legislației privind “infracțiunile de ură” din anumite țări europene, multe mijloace de informare în masă locale nu
îndrăznesc să raporteze despre infracțiunile comise de imigranți, în ciuda faptului că astfel de infracțiuni au devenit o problemă socială
severă și amenință securitatea internă a acestor țări. De asemenea, mass-media din SUA se autocenzurează atunci când este vorba despre
raportarea infracțiunilor și, de multe ori, omite statutul de imigrant al făptașilor.

Mass-media occidentală, împreună cu grupurile politice de stânga și mediul academic, au creat un dicționar al limbajului politic corect.
Acest limbaj a fost aplicat atât de frecvent de către mass-media încât a devenit profund înrădăcinat în conștiința publică, influențând
publicul la nivel subliminal.

Etichetarea surselor conservatoare pentru a le neutraliza influența

Pentru a crea impresia de mediatizare imparțială, mass-media liberală nu are de ales decât să raporteze despre opiniile conservatorilor sau
ale grupurilor de reflecție conservatoare. Însă presa folosește de obicei etichete precum „extrema dreaptă”, „aripa dreaptă” sau „aripa
dreaptă religioasă” atunci când citează aceste surse, implicând subtil că opiniile lor sunt prejudiciate sau nu sunt de încredere. În schimb,
atunci când citează liberali sau grupuri de reflecție liberale, mass-media folosește de obicei titluri neutre cum ar fi “cercetător” sau “expert”,
sugerând că opiniile lor sunt imparțiale, obiective, raționale și demne de încredere.

Odată ce mass-media validează o opinie de stânga, aceasta se va manifesta în toate aspectele societății. Într-un articol din octombrie 2008
din New York Times, intitulat “Opiniile liberale domină scena publică”, se spunea: “În acest sezon electoral, spectatorii din New York pot
vedea zeci de de piese care sunt în mod vădit politice, despre Irak, corupția din Washington, feminism sau imigrație; ceea ce nu vor putea
vedea va fi o piesă cu o perspectivă conservatoare.”[33]

Coloratura politică a mass-media se reflectă și în mediatizarea procesului democratic. Candidații liberali primesc o mediatizare pozitivă,
în timp ce candidații care susțin perspective tradiționale primesc mai multe critici. O astfel de analiză mediatică a “experților” are o mare
influență asupra populației cu drept de vot.

Groseclose a descoperit că peste 90% dintre reporterii din Washington au votat pentru democrați. Potrivit calculului lui Groseclose, în
alegerile tipice, tendința mediatică ajută candidații democrați cu aproximativ 8-10 puncte procentuale. De exemplu, dacă tendința mediatică
nu ar fi existat, John McCain l-ar fi învins pe Barack Obama cu 56% la 42%, în loc să piardă cu 46% la 53%. [34]

5. Industria cinematografică: O avangardă împotriva tradiției

În calitate de simbol internațional al culturii americane, Hollywood a ajutat la difuzarea și amplificarea valorilor americane la nivel
mondial. Dar a devenit, de asemenea, un instrument de expunere al omenirii la valori distorsionate și anti–tradiționale.

Astăzi este dificil pentru majoritatea americanilor să-și imagineze că familiile din anii ’30 și ’40 nu trebuiau să se îngrijoreze de influența
negativă a filmelor asupra copiilor lor. Dar industria cinematografică la acel moment respecta reglementări morale stricte. În 1930, cu
sprijinul puternic al bisericilor, industria cinematografică a introdus “Codul producției de film”, cunoscut în mod obișnuit sub numele de
Codul Hays. Primul său principiu a fost că nu ar trebui să se producă niciun film care să coboare standardul moral al telespectatorilor săi.
Publicul nu ar trebui făcut să simpatizeze cu crima, cu faptele greșite, cu răul sau cu păcatul. Principiul Codului Hays privind sexul a fost
acela de a menține sanctitatea familiei și a căsătoriei: filmele nu trebuiau să ducă la concluzia că diversele forme promiscue ale relațiilor
sexuale erau norme acceptabile. Adulterul, deși uneori este necesar pentru complotul filmului, nu trebuia nici justificat, nici prezentat într-
o manieră atractivă sau tratat în mod explicit.

Cu toate acestea, din anii ’50, mișcarea de eliberare sexuală a provocat unde de șoc cultural și moral. Sosirea televiziunii în casele americane
a provocat o presiune enormă asupra pieței și o rivalitate între producătorii de film. Hollywood-ul a început să ignore din ce în ce mai mult
Codul Hays. De exemplu, filmul nominalizat la Premiul Academiei din 1962, Lolita, adaptat din romanul cu același titlu, descria o relație
adulteră și pedofilă între un bărbat și fiica sa vitregă minoră. Deși filmul a primit atât recenzii negative, cât și recenzii pozitive după lansare,
astăzi deține un rating de 91% pe site-ul Rotten Tomatoes, un agregator de recenzii de film și televiziune. Aceasta reflectă mare schimbarea
a moralității sociale care a avut loc în ultimele decenii.

Mișcările de contracultură de la sfârșitul anilor ’60 au marcat prăbușirea ordinii și moralității tradiționale în producțiile de la Hollywood.
Câteva filme emblematice care înfățișează teme de rebeliune au reflectat degenerarea tot mai accentuată din industria cinematografică
americană. Așa cum s-a menționat în capitolele anterioare, o tactică principală a comunismului este de a prezenta comportamentul criminal
într-o lumină nobilă sau dreaptă. “Bonnie și Clyde” este un film polițist din 1967 bazat pe povestea adevărată a tâlharilor care au trăit în
timpul Marii Depresiuni. În timpul Marii Depresiuni, multe familii au rămas fără adăpost după ce băncile le-au luat casele pentru neplata
ipotecii. Protagoniștii filmului sunt înfățișați ca exprimând o mânie dreaptă față de acest fenomen și ca luptând împotriva nedreptății în
timp ce jefuiau băncile și comiteau crime. Filmul, care prezintă unele dintre primele scene ale violenței explicite de la Hollywood, are o
narațiune asemănătoare lui Robin Hood. Cuplul criminal este reprezentat de un bărbat frumos și o femeie frumoasă și cei doi sunt
portretizați ca având un simț inerent al justiției. În același timp, polițiștii au fost prezentați ca marionete incompetente și nu ca protectori
ai legii și ordinii. La sfârșit, moartea lui Bonnie și a lui Clyde ca urmare a acțiunii poliției a avut un impact profund asupra publicului
adolescent. Cei doi au ajuns să fie considerați martiri, ca și cum s-ar fi sacrificat pentru o cauză măreață.

Temele criminalității și violenței descrise în film au șocat societatea americană mainstream însă au avut o mare rezonanță printre studenții
rebeli. Tinerii au început să copieze stilul de îmbrăcăminte, modul de vorbire și disprețul față de tradiție și obiceiuri ale personajelor
principale. Ei au încercat chiar să emuleze decesul cuplului. [35] Deși o recenzie inițială a filmului din Time a considerat filmul ca fiind
obscen și plin de comploturi, cei doi actori principali au apărut pe coperta revistei câteva luni mai târziu, iar povestea de pe copertă a
proclamat: „Bonnie și Clyde nu este doar succesul neașteptat al deceniului, dar, de asemenea, întrunește un consens din ce în ce mai mare
al publicului și criticilor ca fiind cel mai bun film al anului”. [36] Un critic de film al unei publicații de stânga a scris un articol în care îi
compara pe Bonnie și Clyde cu liderul gherilei cubaneze Ernesto “Che” Guevara și teroristul Vietcong (Frontul Național pentru
Eliberarea Vietnamului de Sud – n.trad.) Nguyễn Văn Trỗi. [37] O organizație radicală a studenților a declarat: “Nu suntem potențialii
Bonnie și Clyde, suntem Bonnie și Clyde”. [38] Pe lângă glorificarea criminalității, “Bonnie și Clyde” a prezentat un nivel fără precedent
de sexualitate. Cu toate acestea, filmul a primit în continuare aprecieri ale criticii, a fost nominalizat pentru zece Oscaruri și a câștigat
două. Hollywood-ul se abătuse de la principiile sale tradiționale.

“Absolventul”, lansat la sfârșitul anului 1967, reflecta anxietatea interioară și conflictele studenților de la acea vreme. Filmul descrie un
proaspăt absolvent aflat la o răscruce a vieții iar valorile tradiționale ale generației tatălui său sunt prezentate ca și cum ar fi plictisitoare și
ipocrite. În loc să se alăture societății americane mainstream, absolventul acceptă avansurile amoroase ale unei femei căsătorite mai în
vârstă decât el, doar pentru a se îndrăgosti de fiica acesteia, care descoperă aventura. La sfârșitul filmului, protagonistul intră în biserica
unde fiica tocmai se căsătorise cu altcineva și fuge cu ea. Absolventul prezintă un amestec de răzvrătire adolescentină, libido necontrolat
și alte probleme care reflectă mediul confuz și anti–tradițional al tinerilor rebeli. Filmul a avut un succes fenomenal, generând vânzări mari
la box-office, precum și șapte nominalizări la Oscar, din care a câștigat una.

Filme precum “Bonnie și Clyde” și “Absolventul” au dat startul noii ere de la Hollywood. La sfârșitul anului 1968, Codul Hays a fost
înlocuit cu sistemul modern de rating al filmelor. Asta înseamnă că filmele cu conținut de orice fel ar putea fi difuzate, atâta timp cât au
fost etichetate cu un anumit rating. Acest lucru a slăbit considerabil autodisciplina morală a industriei de divertisment și a creat confuzie
în standardele de bine și rău. În acest fel, artiștii de divertisment și personalul media au separat moralitatea de creațiile lor, dând frâu liber
prezentării conținutului imoral și rău. Divertismentul degenerat a atras publicul datorită stimulilor ieftini, excitativi și ușor de obținut. Între
timp, producătorii au căzut pradă propriei lăcomii pe măsură ce au obținut profituri comerciale uriașe.

Filmele sunt un mediu special, cu puterea de a crea atmosfere captivante și personalități realiste. Regia abilă poate modifica punctele de
vedere ale membrilor audienței, în special pe cele ale celor tineri și impresionabili, la multe niveluri, modelându-le sentimentele și viziunile
asupra lumii. Un cunoscut producător de film a spus: “Documentarele îi convertesc pe cei deja convertiți. Filmele de ficțiune îi convertesc
pe cei ce nu erau convertiți”. [39] Cu alte cuvinte, documentarele întăresc valorile pe care spectatorii le au deja, în timp ce filmele de
ficțiune folosesc povești fascinante pentru a transmite publicului neștiutor un nou set de valori.

Producătorul și protagonistul masculin al filmului “Bonnie și Clyde” susține socialismul. Drama sa istorică din 1981, “Reds”, i-a adus un
Oscar și un Glob de Aur. La apogeul Războiului Rece, filmul Reds a schimbat stereotipul comunistului radical în cel al unui idealist calm
și simpatic. [40] Într-un alt film al său nominalizat la Oscar, “Bulworth”, el a jucat rolul unui candidat liberal la Senat care consumă
droguri, se plânge de îngrijirile de sănătate socializate și inechitățile de clasă, blamează America corporatistă și angajează un asasin pentru
a-l ucide, astfel încât fiica sa să poată încasa polița sa de asigurare de viață. [41] Filmul a avut un succes atât de mare, încât mulți l-au
îndemnat să-și depună candidatura pentru funcția de președinte al Statelor Unite.

După introducerea noului sistem de evaluare a filmelor, Hollywood-ul a început să producă în serie filme care prezintă într-o lumină
pozitivă diferite comportamente degenerate precum promiscuitatea sexuală, violența, drogurile ilicite și crima organizată. Un studiu a
constatat că filmele evaluate cu R reprezintă circa 58% din filmele de la Hollywood produse între 1968 și 2005. [42] Multe filme au avut
un impact imediat. Unul dintre primele filme evaluat cu R (copii sub vârsta de 17 ani trebuie însoțiți de un adult – n.trad.), “Easy Rider”
a devenit un succes instantaneu și a contribuit la popularizarea abuzului de droguri. Filmul urmărește aventurile a doi motocicliști hippie
care fac contrabandă cu cocaină în timp ce practică „sexul liber” într-o comună, vizitează un bordel și consumă droguri halucinogene în
drumul spre Mardi Gras. Pentru producerea filmului au fost folosite droguri reale. Stilul lor de viață de indulgență antisocială, fără valori
convenționale, a devenit visul multor tineri. Regizorul filmului a spus că: “Problema cocainei din Statele Unite este într-adevăr vina mea…
Nu a existat cocaină pe străzi înainte de Easy Rider. După Easy Rider aceasta a apărut pretutindeni“. [43]

Eruditul american Victor B. Cline a analizat 37 de filme care au rulat în orașul Salt Lake în anii ’70. El a constatat că 57% din filme au
prezentat necinstea într-o lumină eroică sau justificată de circumstanțe și că 38% din filme prezintă criminalitatea ca fiind recompensată
sau ca pe o distracție reușită și interesantă, fără consecințe negative. În 59% din filme, eroii au ucis cel puțin o persoană. El a mai constatat
că 72% din eroine au fost portretizate ca având un caracter de promiscuitate sexuală într-un anumit grad și, că de fapt, doar un singur film
a sugerat relații sexuale normale într-un cuplu căsătorit. Doar 22% din filme au prezentat protagoniștii filmelor ca având căsătorii sănătoase
și satisfăcătoare. [44]

Un argument comun folosit împotriva criticării violenței și a sexualității în filme este că astfel de lucruri există în realitate și că filmele
reflectă doar natura realității și că nu provoacă vreun impact negativ. Dar prin cifrele menționate mai sus, se demonstrează că acest lucru
este fals. În plus, multe filme produse de cei cu orientări de stânga de la Hollywood reflectă în mod natural valorile acestora, și la rândul
lor, schimbă valorile reale ale societății. Potrivit lui Michael Medved, un critic de film și fost scenarist de la Hollywood, revoluționarii
sociali ai gândirii liberale de la Hollywood au atacat valorile societății contestând legitimitatea familiei, promovând perversiunea sexuală
și glorificând urâțenia. [45]

Alții susțin că abundența conținutului degenerat din punct de vedere moral din industria cinematografică se datorează doar cererilor pieței.
Dar oricare ar fi mijloacele, obiectivele diabolice sunt atinse cu un efect terifiant. Viteza și puterea cu care a fost folosită industria de film
pentru a distruge moralitatea publicului sunt uluitoare. Unele filme idolatrizează fiarele sau monștrii. Aceia care înfățișează omul
transformându-se într-o bestie sau chiar angajându-se în acte de bestialitate primesc girul mainstream-ul Hollywood-ului și sunt lăudați.
Într-un sens spiritual, acest lucru poate fi înțeles ca o manifestare a controlului spectrului în lumea noastră, întrucât omenirea a ajuns să
adore demonicul și monstruosul.

Aceste filme anti–tradiție cercetează problemele sociale cu un aer de rafinament, însă, în cel mai bun caz criticile lor asupra societății sunt
doar superficiale. Acțiunile rele dezaprobate de societatea convențională sunt raționalizate, tratate cu simpatie sau chiar prezentate într-un
mod pozitiv. Publicul cufundat în astfel de filme este condus să considere standardele morale drept circumstanțiale. Mesajul final, implantat
în mintea spectatorilor, este că nu există o diviziune clară între bine și rău sau între drept și malefic, că tradițiile sunt plictisitoare și represive
și că moralitatea este relativă.

6. Televiziunea: Corupția în fiecare casă

Televiziunea a devenit o parte omniprezentă a vieții de zi cu zi iar vizionarea sa frecventă poate schimba viziunea oamenilor asupra lumii
fără ca aceștia să-și dea seama. Cercetările efectuate de Media Research Center au constatat că, cu cât mai mult oamenii urmăresc
programele de televiziune, cu atât este mai probabil ca aceștia să aibă un angajament mai mic față de virtuțile tradiționale, precum
onestitatea, încrederea și corectitudinea, și cu atât mai îngăduitoare este atitudinea lor în privința problemelor legate de moralitatea sexuală,
precum sexul în afara căsătoriei, avortul și homosexualitatea. [46]

Cercetarea a comparat două seturi de oameni: cei care se uită puțin la televizor și cei care se uită mult la televizor – și ambele seturi spuneau
că ei cred în Dumnezeu. Deși procentul de oameni care cred în Dumnezeu este aproape egal: 85% și, respectiv, 88%, studiul a constatat
că, cu cât cineva se uită mai mult la televizor, cu atât îi este mai greu să prețuiască principiile religioase. De exemplu, atunci când într-un
chestionar li s-a cerut să aleagă dacă oamenii ar trebui să trăiască întotdeauna în conformitate cu învățăturile și principiile lui Dumnezeu
sau ar trebui să combine valorile lor morale și personale cu învățăturile lui Dumnezeu, cei care se uită mai mult la televizor tind să aleagă
a doua opțiune. Din astfel de cifre, se poate trage concluzia, în general, că televiziunea predispune oamenii la relativismul moral.

Din anii ’50, televiziunea a devenit o parte integrantă a vieții de zi cu zi. Nu numai serialele de televiziune și filmele au un efect similar în
modelarea valorilor oamenilor, dar și programele de dezbateri (talk-show-uri), comediile situaționale (sitcomurile) și chiar și
documentarele inoculează în liniște audienței tot felul de idei distorsionate.

Să luăm talk show-urile ca exemplu. Studiourile de televiziune sunt interesate în special să invite oameni ale căror opinii sau
comportamente contravin valorilor tradiționale sau ale căror vieți sunt pline de conflicte sau invită “experți” să discute despre aspecte
controversate legate de moralitate. Oaspeții sunt încurajați să dezvăluie “cu curaj” probleme “profunde” sau “complexe” din viața lor
personală. Gazda, experții sau publicul din studio oferă diferite opțiuni ca soluții la probleme. Pentru a asigura popularitatea unor astfel de
programe, de obicei, nu este emisă nici o judecată morală cu privire la alegerile oaspeților. În acest fel, multe programe devin un loc pentru
afișarea comportamentelor și a perspectivelor corupte și distorsionate. Oamenii au ajuns treptat să creadă că valorile pe care le-au susținut
nu ar trebui să se aplice în anumite circumstanțe speciale. Această perspectivă neagă existența principiilor universale.

Multe programe de televiziune sunt pline de conținut josnic și dezgustător, greu de urmărit. Unii realizatori de programe se mândresc că
vorbesc vulgar. Un număr destul de mare de programe îi îndoctrinează pe oameni cu un gust vulgar și conținut anticultural sau
antitradițional prin divertisment — în timp ce publicul se află într-o stare de relaxare. Odată cu trecerea timpului, oamenii nu se mai simt
deloc alarmați și chiar ajung să accepte și să aprecieze acest material, erodându-și astfel gândirea morală.

Comediile de televiziune (sitcomurile) sunt utilizate pentru a normaliza valorile și comportamentele deviante care sunt rareori văzute în
viața de zi cu zi a oamenilor, difuzând astfel de conținut în mod repetat și încurajând publicul să se simtă amuzat de acesta. Ben Shapiro a
dat exemplul unei scene din episodul „Cel cu Nașterea” din populara serie de comedie americană Friends. Carol, fosta soție lesbiană a lui
Ross, este însărcinată cu copilul acestuia. Ross este îngrijorat că partenerul lesbian al lui Carol va juca un rol mai mare în viața copilului
său decât el. Phoebe îi spune: “Când am crescut, tatăl meu a plecat, mama a murit și tatăl meu vitreg a ajuns la închisoare, așa că abia am
avut destui părinți pentru a face o familie completă. Și iată acest copil mic, care are trei părinți care îl iubesc atât de mult, încât se luptă
cine îl va iubi cel mai mult. Și încă nu s-a născut. Este fără doar și poate cel mai norocos copil din lume”. [47] După cum notează Shapiro,
episodul descrie “lesbienele însărcinate și casele cu trei părinți, nu doar ca normale, ci admirabile”.
Medicina modernă a descoperit că creierul uman experimentează cinci tipuri diferite de unde cerebrale. Două dintre ele sunt undele
cerebrale care sunt în starea de veghe a conștiinței: undele alfa (α) și undele beta (β). Atunci când oamenii sunt ocupați, undele lor cerebrale
dominante sunt undele β. Ei manifestă o capacitate accentuată de a analiza și tind să utilizeze gândirea logică. O persoană care se află într-
o dezbatere prezintă predominant unde β. Cu alte cuvinte, în starea în care undele β sunt dominante, oamenii sunt mai alerți și mai puțin
creduli. Atunci când oamenii sunt relaxați și predomină undele alfa — așa cum se întâmplă în timp ce cineva se uită la televizor — emoțiile
lor preiau controlul și capacitatea lor analitică slăbește. În astfel de circumstanțe, oamenii tind să fie convinși subliminal de temele și
punctele de vedere reprezentate în programul de televiziune.

Programele de televiziune încep să polueze oamenii la vârste foarte fragede. Cercetările arată că aproximativ două treimi din programele
TV, inclusiv programele pentru copii, conțin scene de violență. O sumedenie de cercetări arată faptul că acest conținut violent din mass-
media desensibilizează tinerii cu privire la violență și crește șansele ca ei să comită acte violente mai târziu în viață. Unele programe pentru
copii sunt încărcate cu teme ascunse de progresism și liberalism, cum ar fi predarea homosexualității sub numele de „diversitate culturală”.
Folosesc expresii precum „există o singură persoană în toată lumea ca tine” pentru a încuraja stima de sine nemeritată și conceptul de bun
venit al tuturor oamenilor, indiferent de comportamentul lor imoral.

Televiziunea și filmele au avut o influență foarte negativă asupra tinerilor, crescând tendința către violență, activitate sexuală la minori și
sarcinile adolescentelor. După orele de educație sexuală din școli, tinerii percep mass-media ca pe a doua sursă importantă de studiu despre
activitatea sexuală. Două studii au constatat că adolescențele care au urmărit deseori programe care conțin activității sexuale au fost de
două ori mai predispuse să rămână însărcinate într-o perioadă de trei ani, în comparație cu fetele care au vizionat mai rar astfel de programe.
Programele de televiziune cresc, de asemenea, riscul de agresiune sexuală și de implicare în comportamente periculoase. [48] Potrivit unui
cercetător: “Mass-media este atât de persuasivă și atât de plină de sex încât este greu pentru orice copil, chiar și pentru un critic să reziste
[…] Cred că mass-media este adevăratul nostru educator despre sex “. [49] Datorită influenței mass-mediei, sexul în afara căsătoriei,
adulterul și alte comportamente au devenit parte a unui stil de viață normal – atâta timp cât toate părțile sunt de acord, astfel de
comportamente sunt considerate a fi acceptabile.

În cartea “Propaganda la ore de vârf”, Shapiro a studiat aproape o sută de seriale de televiziune americane influente. El a constatat că,
odată cu trecerea timpului, aceste programe promovează din ce în ce mai mult liberalismul și punctele de vedere de stânga, inclusiv
ateismul, desconsiderarea credinței, respingerea moralității, admirarea promiscuității, violența, feminismul, homosexualitea și
transsexualitea, respingerea relațiilor tradiționale dintre soț și soție sau dintre părinți și copii. Ele, de asemenea, au stabilit anti-eroi
nemiloși, lipsiți de empatie, ca protagoniști. Evoluția acestui tip de programe este un proces de decădere continuă a valorilor morale.
Promovarea acestor stiluri de viață anti–tradiționale a avut o mare influență asupra mentalității publicului larg, în special a tinerilor. [50]
O emisiune difuzată cinci nopți pe săptămână pe canalul MTV la începutul anilor 2000, de exemplu, a promovat fără rezerve un
comportament sexual pervers și un conținut erotic pentru publicul tânăr. [51]

De când a fost implementat sistemul de rating al filmelor, multe filme pornografice pot fi vândute atât timp cât sunt catalogate cu un rating
X sau NC-17. Pe măsură ce tehnologia s-a dezvoltat, aceste programe indecente au trecut de la consumul subteran la cel general și puteau
fi obținute cu ușurință în magazinele de închiriere de filme, prin canalele TV cu plată și în hoteluri. Desigur, puțini producători de la
Hollywood aveau un plan pregătit de a insufla ideologii corupte publicului lor. Dar când producătorii înșiși sunt de acord cu conceptele
progresismului și liberalismului, atunci aceste ideologii corupte vor ajunge în mod inevitabil pe ecran. Planul real este subversiunea morală,
iar producătorii care se îndepărtează prea mult de divin devin pioni ai răului.

7. Mass-media: un câmp de luptă cheie într-un război total

Filosofia comunistă a luptei nu evită nici un fel de mijloace și nu respectă nici o limită morală pentru a-și atinge obiectivele politice. În
campania prezidențială americană din 2016, candidatul Donald Trump s-a opus “corectitudinii politice” și a susținut că va lua măsuri
pentru a îndepărta SUA de extrema stângă, pentru a reveni la valorile tradiționale și la statul de drept, a reînnoi credința spirituală a națiunii,
a reduce impozitele pentru a revitaliza economia, a securiza granițele și corecta relația comercială distorsionată cu China
comunistă. Sinceritatea lui Trump i-a făcut pe liberali să intre în panică. Înarmați cu mass-media mainstream, aceștia l-au atacat pe Trump
cu tot arsenalul lor, abandonând practic orice pretenție de jurnalism echilibrat.

În timpul campaniei prezidențiale, mass-media de stânga a folosit diverse metode pentru a-l denigra și demoniza în mod deliberat pe
Trump, în timp ce îi ostraciza pe susținătorii săi, descriindu-i drept rasiști, sexiști, xenofobi, anti-imigranți și albi inculți. Adică, mass-
media a încercat să influențeze rezultatul alegerilor prin manipularea opiniei publice. Aproape 95% din mass-media a prezis în repetate
rânduri că Trump va pierde cu siguranță. Împotriva tuturor așteptărilor, Trump a fost ales.

În circumstanțe normale, indiferent cât de acerbă ar fi retorica campaniei electorale, diferitele partide și susținătorii lor ar trebui să revină
la activitățile lor normale după încheierea alegerilor. Mai important, mass-media ar trebui să susțină principiul corectitudinii, să pună pe
primul plan interesele naționale și să mențină principiul neutralității. Cu toate acestea, după alegerile prezidențiale din 2016 din Statele
Unite, mass-media și-a continuat frenezia din campanie, chiar și cu riscul vătămării imaginii ei publice. Majoritatea presei ignoră în mod
deliberat realizările administrației Trump, precum rata scăzută a șomajului, creșterea pieței bursiere la niveluri record, succesele
diplomatice americane și eradicarea aproape totală a grupului terorist ISIS.

În 2017, 90% din mediatizarea lui Trump a fost negativă, potrivit unui studiu realizat de Newsbusters, brațul analitic al Media Research
Center. La începutul anului 2018, mediatizarea negativă a crescut la 91%. Rich Noyes, un editor senior de la Newsbusters, a concluzionat:
“Fără îndoială, niciun președinte nu a fost vreodată supus unor astfel de relatări ostile pentru o perioadă atât de îndelungată ca Trump”. Mai
mult, mass-media face tot posibilul pentru a submina administrația Trump, făcând acuzații nefondate. De exemplu, mass-media a stârnit o
teorie a conspirației despre complicitatea dintre Trump și Rusia, două ziare proeminente câștigând chiar râvnitul Premiu Pulitzer pentru o
astfel de mediatizare. Potrivit studiului, ancheta privind complicitatea Rusiei a constituit principalul subiect al emisiunilor de știri legate
de Trump ale celor trei rețele principale de presă din SUA în ultimele două luni, ocupând aproape o pătrime din timpul de difuzare al
acestor rețele legat de Trump. [52] Cu toate acestea, o investigație de doi ani a unui anchetator special nu a găsit dovezi care să susțină
acuzațiile. [53]

Se știe că mass-media generează și știri false. În 2017, un gigant de știri de televiziune a suspendat un jurnalist proeminent, timp de patru
săptămâni și a emis o corecție a muncii sale pentru că a creat un raport fals conform căruia Trump îi ordonase locotenentului general
Michael Flynn să intre în contact cu Rusia pe când Trump era candidat la președinție. [54] Reporterul și producătorul care lucraseră
împreună cu jurnalistul au ajuns să părăsească postul de televiziune. Această echipă specială a avut anterior un succes remarcabil, câștigând
patru premii Peabody și 17 premii Emmy.

Când Trump a condamnat infama bandă MS-13, în special pe acei membri care au comis crime brutale după ce au intrat ilegal în Statele
Unite, el a spus: “Nu sunt oameni. Ei sunt animale și trebuie să fim foarte, foarte duri”. Cu toate acestea, mass-media mainstream americană
a scos imediat afirmația din context, susținând că Trump a spus că imigranții ilegali erau animale.

În iunie 2018, fotografia unei fete din Honduras care plângea a circulat pe scară largă în mass-media și pe Internet. Fata și mama ei au fost
oprite de poliția de frontieră în timp ce încercau să intre ilegal în Statele Unite. Mass-media a susținut că fata a fost separată forțat de mama
ei și a profitat de ocazie pentru a critica politicile de frontieră ale lui Trump și poziția lui de toleranță zero față de imigrația ilegală. Apoi,
revista Time a combinat fotografia fetei cu fotografia lui Trump pe coperta revistei sale și a adăugat titlul “Bine ați venit în Statele Unite”
pentru a-l ridiculiza pe Trump. Cu toate acestea, tatăl fetei a declarat ulterior presei că oficialii de frontieră nu o separaseră de mama ei și
că mama îi luase acestuia fiica împotriva dorinței lui. [55]

Din fericire, publicul american este tot mai conștient de știrile false. Într-un sondaj efectuat de Universitatea Monmouth în aprilie 2018,
procentul americanilor care au considerat că “mass-media mainstream raportează știri false”, cel puțin ocazional, a crescut de la 63% anul
trecut la 77%. [56] În 2016, un sondaj realizat de Gallup a constatat că încrederea americanilor în mass-media a căzut la un nou nivel, doar
32% de persoane având încredere mare sau destul de mare în mass-media, cu opt puncte procentuale mai puțin decât în anul precedent.
[57] În mod surprinzător, proprietarul unei mari companii media s-a plâns că “știrile false sunt cancerul timpurilor noastre”. [58]

Judecând din rezultatele alegerilor americane se poate vedea că jumătate dintre americani îl susțin pe Trump, dar atitudinea adoptată de
mass-media este unilaterală. În aceste circumstanțe anormale, Trump este atacat și demonizat deoarece el adoptă o atitudine politică
conservatoare și susține valorile tradiționale americane, idealurile care nu pot coexista cu ideologia antitradițională a stângii. Dacă atacurile
mass-media asupra lui Trump vor fi capabile să determine publicul să-și piardă încrederea în el, acest lucru ar duce la îndeplinirea
obiectivului lor principal: de a împiedica societatea să se întoarcă la tradiție.

Cu toate acestea, ceea ce este cel mai îngrijorător este faptul că multe instituții media au devenit catalizatori pentru a amplifica retorica
radicală, a provoca ostilitate și ură și a polariza populația, crescând astfel dezbinarea societății. Elementele de bază ale eticii au fost
eliminate, iar consecințele sunt ignorate până la punctul în care autodistrugerea a devenit acceptabilă pentru a determina dispariția unui
adversar. Țara a fost împinsă într-o stare de haos și pericol extrem.

8. Restaurarea integrității „celei de-a patra puteri”

Datorită rolului pe care îl joacă în formarea și îndrumarea opiniei publice, mass-media este adesea denumită „a patra putere” alături de
ramurile executive, legislative și judiciare ale guvernului. Sub influența spectrului comunist, mass-media a fost folosită eficient pentru a
influența și înșela miliarde de oameni, corupându-le tradițiile și moralitatea.

În țările occidentale, multe instituții de presă liberale au devenit instrumente în ascunderea adevărului și înșelarea oamenilor. Mulți au
abandonat etica profesională de bază, iar acum recurg la tot felul de atacuri, abuzuri și calomnii fără scrupule, indiferent de impactul avut
asupra propriei reputații sau asupra societății.

Comunismul a avut succes deoarece a profitat de slăbiciunile umane: căutarea faimei și a câștigului, ignoranța, lenea, egoismul, simpatia
incorectă, concurența etc. Unii jurnaliști ipocriți se răzvrătesc împotriva tradițiilor sub fațada cunoașterii adevărului. Unii se adaptează deja
conceptului decăzut moral “la cererea publicului” pentru a avea mai multă audiență. Unii se conformează standardelor scăzute pentru a-și
făuri cariera. Unii fabrică știri false din invidie și ostilitate. Unii cred în știri false din cauza ignoranței și lenii lor. Unii profită de bunătatea
și de simpatia altora în susținerea justiției sociale și, astfel, înclină întreaga societate spre stânga, recurgând la tactici fără scrupule pentru
a-și atinge obiectivele politice și economice.

Misiunea mass-media este nobilă. Ea este menită să fie sprijinul prin care oamenii își obțin informațiile despre evenimentele publice și
este, de asemenea, o forță importantă în menținerea unei dezvoltări sănătoase a societății. Obiectivitatea și imparțialitatea sunt cerințele
etice de bază ale mass-media și sunt esențiale pentru încrederea pe care o au oamenii în ea. Dar în mass-media de astăzi domnește haosul,
afectând grav încrederea oamenilor în ea. Revendicarea misiunii mass-media și restabilirea gloriei profesiei de jurnalist este
responsabilitatea nobilă a persoanelor angajate în acest domeniu.

Restabilirea misiunii mass-media înseamnă că presa trebuie să caute adevărul. Mediatizarea adevărului trebuie să fie completă și să aibă
ca punct de plecare onestitatea. Atunci când prezintă un anumit fenomen social, multe mass-media prezintă doar realități parțiale care sunt
adesea înșelătoare și pot face mai mult rău decât minciunile flagrante.

Mass-media va fi bună dacă poate ajuta societatea să prețuiască și să susțină moralitatea, deoarece în societatea umană există atât binele
cât și răul. Responsabilitatea mass-media este de a disemina adevărul, de a elogia virtutea și de a expune și împiedica răul.

Revenind la misiunea sa, mass-media trebuie să acorde mai multă atenție evenimentelor majore care afectează viitorul omenirii. Secolul
trecut a fost martorul unei mari confruntări între lumea liberă și comunism. Deși părea a fi o confruntare ideologică, de fapt este o luptă pe
viață și pe moarte, între bine și rău, deoarece comunismul ruinează moralitatea care menține coeziunea civilizațiilor. Cu toate acestea, chiar
și după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, spectrul comunismului persistă.
Pe măsură ce lumea suferă schimbări mari, adevărul și valorile tradiționale sunt mai importante ca oricând. Lumea are nevoie de mass-
media care să poată distinge între bine și rău, să facă lucruri bune și să mențină moralitatea publică. Transcenderea intereselor indivizilor,
companiilor și partidelor politice pentru a prezenta oamenilor lumea reală este datoria fiecărui profesionist din mass-media.

Astăzi, când ne confruntăm cu declinul moral al profesiei de jurnalist, este imperativ ca cititorii și audiența să distingă în mod conștient
între bine și rău și să analizeze rațional informațiile furnizate de mass-media. Oamenii trebuie să judece lucrurile potrivit tradiției morale
și să privească fenomenul social prin prisma valorilor universale și, prin aceasta, să conducă mass-media să-și îndeplinească misiunea ei
istorică. Aceasta este, de asemenea, cheia pentru ca omenirea să evite influența spectrului comunist și să-și găsească calea spre un viitor
mai bun.

*****

Referințe

[1] Thomas Jefferson, The Works, vol. 5 (corespondența 1786-1789), citat în Online Library of Liberty, accesat la 24 aprilie 2020,
http://oll.libertyfund.org/quote/302

[2] Joseph Pulitzer, citat în Michael Lewis, “J-School Confidential,” The New Republic, April 18,
1993, https://newrepublic.com/article/72485/j-school-confidential.

[3] Karl Marx și Friedrich Engels, „Regulile Ligii Comuniste”, în Liga Comunistă, Arhiva de Internet Marx / Engels, accesată la, accesat
la 26 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1847/communist-league/index

[4] Lin Biao, 林彪, “Zai Zhongyangzhengzhiju kuodahuiyi shang de jianghua” 在中央政治局擴大會議上的講話, [“Discurs la reuniunea
lărgită a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez”], în Zhongguo Wenhuadageming wenku 中國文化大革命文庫, [Colecția de
documente din Revoluția Culturală a Chinei], 18 mai 1966. [În chineză]

[5] Hu Qiaomu 胡喬木, „Baozhi shi jiaokeshu” 報紙 是 教科書 [„Ziarele sunt manuale”], în Hu Qiaomu wenku 胡喬木 文集 [Lucrările
colectate ale lui Hu Qiaomu], (Beijing: Editura cotidiană a poporului, 1994), 3: 303. [În chineză]

[6] Han Mei 韩梅, „Ying jiemi dang’an baoguang ‘liu si’ siwang renshu: shiti duiji zai dixiatongdao 英 解密 档案 曝光“ 六四 ”死亡 人
数 : 尸体 堆积 在 地下 通道 [„ Marea Britanie desecretizează dosare privind victimele din Tiananmen; Corpuri stocate subteran în
grămezi”], Sound of Hope Radio, 20 decembrie 2017, http://www.soundofhope.org/gb/2017/12/20/n1378413.html [În chineză]

[7] “Farsa de auto-incendiere din Piața Tiananmen”, Minghui.org, http://en.minghui.org/cc/88/

[8] „Zongshu: Chuangxinjizhi qianghua peiyang – goujian gaosuzhi xuanchuanwenhuaduiwu” 综述: 创新 机制 强化 培养 构建 高素质
宣传 文化 队伍 [„Prezentare generală: intensificați promovarea unui mecanism pentru inovație, construiți o echipă culturală de
propagandă de nivel înalt”], Xinhua News Network, 28 septembrie 2011, http://www.gov.cn/jrzg/2011-09/28/content_1958774.htm. [În
chineză]

[9] Matthew Vadum, “Trădarea Jurnalistică”, Canada Free Press, 1 iulie 2015, https://canadafreepress.com/article/journalistic-treachery

[10] Marco Carynnyk, “New York Times și Marea Foamete”, Săptămânalul Ucrainean nr. 37, vol. LI, publicat la 11 septembrie 1983 și
accesat la 26 aprilie 2020, http://www.ukrweekly.com/old/archive/1983/378320.shtml

[11] Walter Duranty, citat în Robert Conquest, Recolta tristeții: colectivizarea sovietică și teroarea foametei (New York: Oxford: Oxford
University Press, 1986), 319.

[12] Robert Conquest, așa cum este citat în Arnold Beichman, “Pulitzer-Winning Lies”, The Weekly Standard, 12 iunie 2003,
https://www.weeklystandard.com/arnold-beichman/pulitzer-winning-lies

[13] Ronald Radosh și Allis Radosh, “Steaua Roșie de la Hollywood: Colonia filmului, o poveste romantică îndelungată cu stânga” (San
Francisco: Encounter Books, 2005), 80.

[14] Ibid., 105.

[15] Mao Zedong, așa cum este citat în Edgar Snow, Note aleatorii despre China Roșie, 1936–1945 (Montana: Literary Licensing, LLC,
2011).

[16] Ruth Price, Viața lui Agnes Smedley (Oxford: Oxford University Press, 2004), 5-9.

[17] Art Swift, „Șase din 10 în SUA văd părtinirea partizană în mass-media” , Gallup, 5 aprilie 2017,
https://news.gallup.com/poll/207794/six-partisan-bias-news-media.aspx

[18] Tim Groseclose, “Turnul din stânga: Cum partizanatul mediei liberale distorsionează mintea americană” (New York: St. Martin’s
Press, 2011).

[19] Ibid., 111-122.


[20] Chris Cillizza, “Doar 7% dintre jurnaliști sunt republicani. Acest procent este cu mult mai mic decât chiar în deceniul trecut“,
Washington Post, 6 mai 2014, https://www.washingtonpost.com/news/the-fix/wp/2014/05/06/just-7-percent-of-journalists-are-
republicans-thats-far-less-than-even-a-decade-ago/?noredirect=on&utm_term=.3d0109901e1e

[21] “Susțineri editoriale ale alegerilor din 2016 de către majoritatea ziarelor“, The American Presidency Project, actualizat la 8
noiembrie 2016, http://www.presidency.ucsb.edu/data/2016_newspaper_endorsements.php

[22] Lydia Saad “Conservatorii din SUA sunt mai numeroși ca liberalii”, Gallup, 03 ianuarie 2017,
https://news.gallup.com/poll/201152/conservative-liberal-gap-continues-narrow-tuesday.aspx

[23] Ben Shapiro, “Propaganda la ore de vârf: Povestea adevăratului Hollywood despre cum stânga v-a preluat televizorul” (New York:
Broadside Books, 2012), 55-85.

[24] Ibid., 161-223.

[25] Ibid., 55-85.

[26] Ronald Farrar, Un crez pentru profesia mea: Walter Williams, jurnalist al lumii (Missouri: Universitatea din Missouri, 1999).

[27] S. Robert Lichter, et. al., Elita mass-media: noii agenți de putere ai Americii (Castle Rock, Col.: Adler Publishing Co., 1986).

[28] Kuypers, Jurnalism partizan: O istorie a prejudecății media în Statele Unite (Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2013)..

[29] Bernard Goldberg, “În privința prejudecății media, vedetele rețelelor de televiziune nu au nicio idee”, The Wall Street Journal, May
24, 2001, https://www.wsj.com/articles/SB990662606943995140.

[30] Tim Groseclose și Jeff Milyo, “O evaluare a presei părtinitoare”, The Quarterly Journal of Economics 120, no. 4 (noiembrie 2005),
1205.

[31] Bernard Cohen, așa cum este citat în Maxwell E. McCombs și Donald L. Shaw, “Funcția de stabilire a agendei presei“, The Public
Opinion Quarterly Vol. 36, No. 2 (Summer, 1972), 177.

[32] Newt Gingrich, “Acceptarea marxismului în China este o veste proastă pentru poporul său”, Fox News, 2 iunie 2018,
http://www.foxnews.com/opinion/2018/06/02/newt-gingrich-chinas-embrace-marxism-is-bad-news-for-its-people.html

[33] Patricia Cohen, “Perspectivele liberale domină luminile rampei”, New York Times, 14 octombrie 2008,
https://www.nytimes.com/2008/10/15/theater/15thea.html

[34] Grosclose, Virarea la stânga, ix.

[35] John Belton, Cinema american / Cultura americană, ediția a 2 – (McGraw-Hill Publishing Company, 2005), capitolul 14.

[36] “Hollywood: Șocul libertății în filme”, Time, 8 decembrie 1967,


http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,844256,00.html.

[37] Todd Gitlin,”Întreaga lume privește: Rolul mass-mediei în facerea și desfacerea noii stângi” (Berkeley: University of California
Press, 2003), 199.

[38] Steven J. Ross, “Hollywood-ul la stânga și la dreapta: Cum au influențat politica vedetele americane de film” (Oxford University
Press, 2011), 322.

[39] Ibid., 338.

[40] Ibid., 338-39.

[41] Ibid., 352.

[42] Ashley Haygood, “Ascensiunea conținutului controversat al filmului“, teză de masterat în Comunicare la Liberty University, mai
2007, Accesat 05 octombrie 2018,
https://digitalcommons.liberty.edu/cgi/viewcontent.cgi?&httpsredir=1&article=1007&context=masters&sei-re

[43] Dennis Hopper așa cum este citat în Peter Biskind, “Călăreți ușori, Tauri furioși: Cum a salvat Hollywood-ul generația sexului-
drogurilor-și-rock-and-roll-ului” (New York: Simon and Schuster, 1999), 74.

[44] Victor B. Cline, “Cum influențează mass-media valorile și comportamentul nostru“,”Probleme în Religie și Psihoterapie, Vol 1, No.
1 (01 octombrie 1975), https://scholarsarchive.byu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1004&context=irp

[45] Michael Medved, Hollywood vs. America (New York: Harper Perennial, 1993), 4.

[46] “Asaltul presei asupra valorilor americane“, Media Research Center, Accesat la 26 aprilie 2020, https://www.mrc.org/special-
reports/media-assault-american-values

[47] Shapiro, Propaganda la ore de vârf.


[48] Jane Anderson, “Impactul utilizării mass-media și a timpului petrecut în fața ecranului asupra copiilor, adolescenților și familiilor“,
Colegiul American de Pediatrie, noiembrie 2016, https://www.acpeds.org/wordpress/wp-content/uploads/11.9.16-The-Impact-of-Media-
Use-and-Screen-Time-on-Children-updated-with-ref-64.pdf

[49] Jane Brown, așa cum este citat în Marc Silver, “Sex și Violență la TV,” Arhiva Congresului online, volumul 141, numărul 146 (19
septembrie 1995): S 13810-13812, https://www.gpo.gov/fdsys/pkg/CREC-1995-09-19/html/CREC-1995-09-19-pt1-PgS13810.htm

[50] Shapiro, Propaganda la ore de vârf.

[51] Libby Copeland, “Demonstrația provocatoare a MTV “Dezbrăcat”: este putredă până la măduvă?“, Los Angeles Times 12 februarie
2001 http://articles.latimes.com/2001/feb/12/divertisment/ca-24264

[52] Rich Noyes, “TV vs Trump în 2018: o mulțime de Rusia și o mediatizare negativă de 91% (din nou!)“, “NewsBusters, 06 martie 2018,
https://www.newsbusters.org/blogs/nb/rich-noyes/2018/03/06/tv-vs-trump-2018-lots-russia-and-91-negative-coverage

[53] Robert Mueller III, “Raport privind investigația asupra interferenței rusești în alegerile prezidențiale din 2016” Department of Justice,
March 2019, https://www.justice.gov/storage/report.pdf

[54] Julia Manchester, “Trump: ABC ar fi trebuit să-l concedieze pe “șarlatanul” Brian Ross“, Dealul, 08 decembrie 2017,
http://thehill.com/homenews/administration/364061-trump-abc-should-have-fired-fraudster-brian-ross

[55] Samantha Schmidt și Kristine Phillips, “Fata din Honduran care plânge de pe coperta Time nu a fost separată de mama ei“,
Washington Post, 22 iunie 2018, https://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2018/06/22/the-crying-honduran-girl-on-the-
cover-of-time-was-not-separated-from-her-mother-father-says/?noredirect=on&utm_term=.bd08dbdaf5bc

[56] “Știrile false, o amenințare pentru presă; Deciziile editoriale, actorii externi sunt de vină“, Monmouth University Polling Institute,
April 2, 2018, https://www.monmouth.edu/polling-institute/reports/monmouthpoll_us_040218/

[57] Art Swift, “Încrederea americanilor în mass-media cade la noi valori“, Gallup, 14 septembrie 2016,
https://news.gallup.com/poll/195542/americans-trust-mass-media-sinks-new-low.aspx

[58] Polina Marinova, “Noul proprietar al LA Times spune cititorilor că știrile false sunt cancerul zilelor noastre“, “Fortune, 18 iunie
2018, http://fortune.com/2018/06/18/los-angeles-times-owner/

Introducere

Divinitatea a creat omenirea și, de-a lungul istoriei, a stabilit o cultură tradițională pentru ca umanitatea să trăiască pe baza ei. Deși națiunile
lumii au culturi diferite, baza lor este surprinzător de similară. Toate grupurile etnice din Orient și Occident acordă importanță virtuților
precum: onestitate, bunătate, generozitate, justiție, moderație, smerenie, curaj, altruism, și altor virtuți pe care fiecare națiune le-a omagiat
și le-a transmis urmașilor săi prin operele sale clasice. Aceste virtuți au în comun omagierea Divinității și loialitatea față de legea divină,
căci Divinitatea a transmis cultura și codul de conduită pe care umanitatea trebuie să le aibă și să le personifice. Aceasta este originea
valorilor universale.

Părinții fondatori ai Statelor Unite au acordat o mare importanță moralității și etichetei. În adolescența sa, George Washington a copiat
personal lista celor “110 reguli de politețe și de comportament decent în companie și conversație”, care se baza pe reguli făcute de iezuiții
francezi în 1595. [1] Deși unele lucruri specifice se pot schimba în timp, în aceste reguli există multe principii care sunt universale: să
vorbim cu reverență despre Dumnezeu și aspectele conexe; să menținem moralitatea, respectul pentru ceilalți, să fim modești, să tratăm
oamenii în mod corespunzător, să acordăm atenție moralității publice, să nu rănim sentimentele și interesele altora, să ne comportăm decent
în toate ocaziile, să ne îmbrăcăm cu grijă și să exemplificăm bunul gust, să ne abținem de la folosirea unui limbaj răzbunător, de vorbitul
altora de rău pe la spate, să învățăm de la cei înțelepți și buni, să ascultăm de propria conștiință și așa mai departe.

În mod similar, cele treisprezece virtuți ale lui Benjamin Franklin au fost cumpătarea, tăcerea, ordinea, dedicația, abstinența, sârguința,
sinceritatea, justiția, moderația, curățenia, liniștea, castitatea și smerenia. [2]

Înainte de anii ’50, standardele morale ale majorității oamenilor nu s-au abătut, în general, de la un standard comun respectabil. Atât
oamenii din Orient cât și din Occident au păstrat multe dintre tradițiile și obiceiurile pe care oamenii ar trebui să le aibă. În China, în ciuda
faptului că Partidul Comunist Chinez (PCC) a început să distrugă patrimoniul cultural și moralitatea Chinei, publicul a păstrat multe dintre
virtuțile tradiționale care predominau înainte ca Partidul să uzurpe puterea.

Dar pe măsură ce comunismul și-a extins puterea și influența, mai ales după anii ’60, oamenii din Orient precum și cei din Occident au
înaintat din ce în ce mai mult pe calea corupției morale.

Revoluția Culturală a PCC a început în 1966 odată cu campania de un deceniu de eradicare a celor Patru Vechi (ideile vechi, cultura veche,
datinile vechi şi obiceiurile vechi). Campania a fost repede asociată cu acerba mișcare de contracultură din Statele Unite și cu alte mișcări
anti-tradiționale din alte părți ale lumii. Toate acestea au fost evenimente globale, care s-au desfășurat în conformitate cu scopul spectrului
comunist de a distruge tradiția și de a provoca prăbușirea morală a umanității.
Aceste mișcări politice și culturale au lăsat urme adânci în lumea de astăzi. De atunci, bazele culturale tradiționale ale societății chineze
au fost complet distruse, iar moralitatea a intrat într-un declin rapid. În societatea occidentală, abuzul de droguri, eliberarea sexuală și
promiscuitatea, cultura rock ‘n’ roll și cultura hippie, precum și vidul spiritual s-au impus, afectând grav fundamentele tradiției occidentale.

După ce tinerii radicali ai contraculturii au ajuns să controleze pârghiile societății, ei și-au continuat mișcarea prin alte mijloace. Arta și
literatura avangardistă, ideologiile moderne și conceptele deviante au fost unificate. Cu ajutorul tehnologiei, inclusiv a internetului, a
telefoanelor mobile și a diverselor mijloace de informare în masă, întreaga rasă umană s-a abătut rapid de la cultura și modurile de viață
tradiționale și s-a îndreptat spre abisul aberanței și al degradării.

Dacă privim lumea astăzi, este șocant să contemplăm declinul moralității umane și coruperea aproape a fiecărui aspect al culturii populare
și al vieții sociale. După ce Partidul Comunist Chinez (PCC) a distrus cultura tradițională chineză, profundă, prin campanii politice
neîncetate, a creat un sistem malefic al culturii partidului. Generațiile tinere au crescut în această cultură a partidului și nu știu nimic despre
cultura tradițională inspirată de divinitate. Cu excepția unor segmente ale societății occidentale care au menținut tradiția și au refuzat să
fie ispitite și subordonate, ar fi corect să spunem despre comunism că aproape a reușit să-și atingă scopul de a distruge cultura umană din
întreaga lume.

1. Cultura Partidului Comunist

După “reforma și deschiderea” Partidului Comunist din anii ’80, chinezii au șocat cetățenii altor țări prin comportamentul lor, atunci când
ei călătoreau în străinătate. La acel moment, mulți occidentali își păstraseră impresia despre chinezii tradiționali ca fiind blânzi, curtenitori,
modești, amabili, harnici și simpli.

Cu toate acestea, după decenii de spălare a creierului și de transformare de către Partidul Comunist, chinezii s-au schimbat complet. Ei au
devenit nepoliticoși și au început să vorbească tare. Nu stau la rând, nu sunt respectuoși și nu mai sunt liniștiți în public. Fumează în fața
semnelor pentru nefumători. Se îmbrăcă într-un mod neglijent, scuipă pe trotuar și aruncă resturi pe unde trec. Ei au profitat cu ușurință de
curtoazia și amabilitatea celorlalți.

În ultimii ani, comportamentul unor turiști chinezi a șocat lumea. Se cațără pe relicvele culturale și produc daune siturilor istorice, își lăsă
copiii să urineze în public, nu trag apa după folosirea toaletei, se înghesuie să apuce ceva gratis, înșfacă și irosesc alimentele în cantine,
ajung la dezacorduri din cauza unor mici neînțelegeri și creează probleme în aeroporturi, provocând întârzierea avioanelor.

Ce s-a întâmplat cu poporul chinez?

Răspunsul este de fapt simplu. PCC a distrus cultura tradițională chineză și a înlocuit-o cu cultura Partidului Comunist, o componentă
importantă în corupția omenirii.

Termenul „cultură de partid” se referă la modul de gândire, vorbire și comportament care rezultă din caracteristicile Partidului Comunist,
care pot fi rezumate ca: înșelăciune, răutate și luptă. Ideologia călăuzitoare a culturii partidului este ateismul și materialismul, ea include
conceptele comuniste pe care Partidul le insuflă celor aflați sub dominația sa, și include toate elementele culturale deviate, filosofia luptei,
precum și cele mai grave aspecte ale vremurilor antice prezentate într-un ambalaj nou. PCC a folosit în mod eficient cultura partidului
pentru a transforma gândirea poporului chinez.

Revoluția proletară condusă de PCC a catalogat pe cei care susțineau moralitatea, civilizația și manierele tradiționale drept “clasele
exploatatoare”. PCC a descris obiceiurile proletariatului (clasa muncitoare) ca fiind revoluționare și bune, a cerut intelectualilor chinezi să
se tăvălească prin noroi și să facă bătături la mâini și a descris păduchii de pe corp drept “gâze revoluționare”. Începând de la conducătorul
partidului și până la cadrele comune de partid, toată lumea se mândrea cu faptul că înjura, pentru că asta arăta conștiința lor de clasă,
angajamentul lor față de revoluție și presupusă apropiere de mase.

Astfel, Partidul obligă oamenii să abandoneze tot ceea ce este elegant și civilizat și să accepte în schimb stilul de viață dur al huliganilor
proletari. O țară cu o istorie atât de lungă, renumită pentru bunele sale maniere, este astfel redusă la o stare de turbulență, toată lumea
luptând pentru faimă și avere. Partidul a transformat China într-o sală de expoziție a culturii comuniste vulgare. Sub controlul și prin
infiltrarea culturii partidului, toate domeniile vieții culturale – inclusiv literatura, artele și educația – au degenerat.

Partidul dorește să lupte cu Cerul, cu Pământul și cu omenirea. Inoculează un set de standarde perverse ale binelui și răului și distorsionează
modul de gândire al oamenilor. Această îndoctrinare este susținută de violența de stat. Supușii partidului sunt apoi influențați în mod
imperceptibil de ceea ce văd și aud în mod constant, din ziua în care se nasc, deoarece partidul monopolizează toate resursele sociale. O
mașină de propagandă care funcționează continuu constrânge oamenii să citească lucrările liderilor comuniști, în timp ce elitele sunt
cooptate pentru a produce manuale, literatură, film, știri etc, care există pentru a insufla continuu cultura partidului.

A fost nevoie doar de câteva decenii de comunism pentru a face poporul chinez să gândească precum partidul, să folosească limbajul
partidului, să nu mai creadă în divinitate, să acționeze fără să țină cont de consecințe și să îndrăznească să facă orice. Aproape fiecare
interacțiune interpersonală poate implica înșelăciune și nu există limite pentru conduită. Limbajul zombie al partidului și minciunile lui
gata pregătite sunt copleșitoare.

Cultura partidului a îndepărtat chinezii de astăzi de valorile universale. Mintea, gândurile și comportamentul lor au suferit o schimbare și
deviere profundă. Relațiile lor familiale, sociale, educaționale și de muncă sunt anormale, iar gândirea și comportamentul lor sunt adesea
incompatibile cu cele ale oamenilor din societățile necomuniste, care găsesc comportamentul lor greu de înțeles.

În timpul Revoluției Culturale, Gărzile Roșii au fost cufundate în cultura partidului și de atunci au transmis aceste obiceiuri vicioase
generațiilor tinere. Copiii și adolescenții care au crescut în cultura partidului au o viclenie și o maturitate care nu corespunde vârstei lor.
Ei știu tot ce este rău de la o vârstă fragedă.
Tânăra generație nu crede în Divin și este imorală și arogantă. Când sunt provocați sau furioși, pot ataca cu o răutate irațională. Restricțiile
sexuale și moralitatea s-au prăbușit. După ce și-au pierdut rădăcinile tradiționale chinezii de astăzi au adoptat cele mai rele lucruri ale
mișcării de contracultură occidentală.

Manifestări ale culturii partidului comunist

Astăzi, PCC vorbește despre restaurarea culturii tradiționale, dar ceea ce restaurează nu este cultura tradițională adevărată. Este pur și
simplu o cultură de partid cu un aspect tradițional, dar căreia îi lipsește cel mai important aspect al tradiției Chinei: credința în Divinitate.

Sub îndrumarea acestei culturi a partidului, oamenii chiar folosesc chiar așa-numitele divinități pentru a face bani. Templul Bunicii din
județul Yi din provincia Hebei, este foarte popular și se spune că oamenii pot găsi acolo toate „divinitățile“, cărora vor să li se închine.
Dacă cineva dorește să fie un oficial guvernamental, există o așa-zisă divinitate a oficialilor căreia să i se închine. În mod similar, există o
“divinitate a bogăției” compusă din bancnote, o ”divinitate a studiului” și chiar o “divinitate a mașinilor” care ține un volan. Administratorul
Templului Bunicii s-a lăudat: “Dacă o divinitate lipsește, doar creați una nouă”. [3]

Este imposibil să reînvii cultura tradițională fără a curăța simultan corupția morală creată de PCC. Deși multe lucrări literare și artistice
contemporane recapitulează istorisiri antice, conținutul lor este mânjit de ideile contemporane. Actorii poartă haine tradiționale, dar se
angajează în drame contemporane; în acest fel, cultura tradițională devine o fațadă, iar adevăratul ei înțeles rămâne în continuare obscur.
De exemplu, dramele palatului din China imperială au devenit populare în ultimii ani, însă acestea gravitează în jurul invidiei și intrigilor
– o manifestare a luptei și a urii inerente comunismului, mai degrabă decât o reflectare a realităților istorice.

Adaptările arbitrare ale romanului “Călătorie spre Vest” chiar îl fac pe Sun Wukong (Regele Maimuțelor, personajul principal – n.t.) să
îmbrățișeze și să se lase sedus de demonii pe care el i-a învins în romanul clasic. Ceea ce este și mai înspăimântător este faptul că mulți –
în special tinerii care nu cunosc nimic despre cultura chineză tradițională – privesc toate aceste lucruri ca pe ceva tradițional. Aceasta este
consecința faptului că partidul a distrus adevărata cultură divină a Chinei, și a îndoctrinat publicul cu propria sa cultură de partid timp de
zeci de ani. Astfel, poporul chinez a ajuns să creadă că etosul luptei este tradițional și că arta, literatura și drama, impregnate de cultura de
partid, dar îmbrăcate în haine tradiționale, sunt lucrurile reale.

Cultura partidului distruge credința în Divinitate și o înlocuiește cu ateismul. Cea mai directă consecință a acestui fapt este pierderea
încrederii sociale: frauda, produsele contrafăcute, alimentele toxice, și corupția, printre altele, au devenit un fenomen comun. Așa-numita
“cultură Shanzhai” este un exemplu tipic al acestei crize de integritate. “Cultura Shanzhai” se referă la contrafacerea produselor sau
mărcilor recunoscute și, în special, a celor străine. Echivalează atât cu furtul cât și cu înșelăciunea. Termenul a devenit atât de bine cunoscut
încât Dicționarul Oxford englez-chinez l-a inclus ca neologism. [4]

Comportamentul Shanzhai în China nu se referă numai la falsificarea produselor, ci și a lanțurilor de magazine. De mai multe ori au fost
înregistrate în China magazine false Apple. Magazinele sunt decorate cu atenție cu toate caracteristicile magazinelor autentice Apple:
fațadă de sticlă, mese cu afișaj din lemn de culoare deschisă, scară în spirală, afișe cu produse Apple și pereți ce au afișate accesorii și
logo-uri albe Apple. Personalul poartă tricouri tipice, albastru închis, cu sigla Apple și chiar par să creadă că lucrează într-un adevărat
magazin Apple. [5]

Într-o atmosferă socială caracterizată de aceste înșelăciuni, unii chinezi nu se dau înapoi de la nimic atunci când vine vorba de interesele
lor și nu se tem nici de pedeapsa Cerului, nici a omului. Minciuna și falsificarea au devenit parte a culturii mainstream. Cei care refuză să
facă parte din cultura produselor contrafăcute sunt considerați ciudați.

Cultura partidului a distrus de asemenea limba chineză așa cum se poate observa în utilizarea constantă a cuvintelor și expresiilor
hiperbolice. Restaurantele primesc nume precum “Paradis mai presus de Paradis”, “Împăratul deasupra tuturor împăraților”, “Regele
Regilor” și așa mai departe. Stilurile literare și propaganda au devenit, de asemenea, pompoase. Propaganda oficială folosește în mod
regulat fraze precum “prima în lume”, “cea mai redutabilă din istorie”, “Statele Unite se tem”, “Japonia este îngrozită”, “Europa regretă”
și altele asemenea.

Știrile sunt pline de titluri precum: “Puterea științifică și tehnologică a Chinei o depășește pe cea a Statelor Unite și este numărul unu în
lume”, ”China a câștigat din nou primul loc în lume, învingând în mod personal companiile Blue chip (societăți listate pe o Bursa de
Valori, de obicei recunoscute la nivel internațional – n.t.) ale Statelor Unite și dirijând complet Apple”. ”Se va întâmpla ceva important.
O armă magică din China îi face din nou pe americani să se teamă, lumea este uimită, Japonia este complet speriată”. “China este numărul
1 al lumii într-un alt domeniu! Finalizarea unei mari schimbări istorice în doar treizeci de ani, uimește Statele Unite, Japonia și Coreea de
Sud” și “Huawei a anunțat că a creat primul cip 5G din lume, care a șocat lumea!”.

Filmul de propagandă, “Incredibil, țara mea!” și seria specială de programe de televiziune numită “Grandioasă, Țara mea!” sunt, de
asemenea, pline de exagerări în ceea ce privește tonul și sensurile. Acestea fac să pară că întreaga lume se predă Chinei, transmițând o
atitudine care amintește de propaganda folosită în timpul Marelui Salt Înainte, când Partidul a susținut despre China că va depăși Marea
Britanie și va ajunge din urmă Statele Unite.

Noul val de exagerare este manifestarea concretă a “etosului fals, exagerat și gol” (așa cum este cunoscut în China) a culturii partidului în
epoca digitală. Cea mai fundamentală problemă rămâne însă integritatea. Reforma și deschiderea din anii ’80 și ’90 au adus schimbări în
China sub forma celor mai grave aspecte ale culturii occidentale contemporane, precum eliberarea sexuală, abuzul de droguri,
homosexualitatea, jocurile video etc. Programele de divertisment de la televiziune au devenit vulgare. Întreaga societate a devenit un palat
al plăcerii pentru indulgența dorințelor materiale și carnale.

Comunismul a transformat China, o țară care a fost odată civilizată, magnifică și frumoasă, într-un loc necivilizat.

2. Comunismul subminează cultura de masă a Occidentului


Țările occidentale ale lumii libere au fost cunoscute pentru societățile civilizate, unde bărbații sunt bine–crescuți și femeile sunt virtuoase
și grațioase, și unde oamenii se tratează reciproc cu onestitate și prietenie. Comunismul a implementat aranjamente în țările occidentale
pentru a submina și sabota această civilizație. Deși nu poate folosi violența și totalitarismul pentru a afecta direct civilizația occidentală
așa cum a făcut-o în China, acesta a provocat gânduri negative și comportamente rebele ale oamenilor pentru a submina tradiția, a distruge
morala publică și a ruina moralitatea individuală.

Pe măsură ce publicul s-a bucurat de triumful aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii lucrau deja din greu în domeniile
ideologiei și culturii. În timp ce reflectau asupra războiului și asupra noilor valuri de ideologie care urmau să vină, ei au contribuit la o
îndepărtare sistematică de tradițiile care au legat omul de divinitate.

În Statele Unite, scriitorii americani de după război ai generației Beat, care au apărut în anii ’50, au fost progenitorii unei mișcări de artă
și literatură al cărei scop era redefinirea culturii. Deși au disprețuit, pe bună dreptate, o parte din ipocrizia corupției morale a societății la
momentul respectiv, răspunsul lor a fost să respingă și să distrugă cu cinism toată moralitatea tradițională. Ei au promovat libertatea
neîngrădită; s-au scufundat în pseudo-misticism, droguri și criminalitate; și au trăit o viață fără disciplină și plină de capricii. Încercarea
lor de a critica radical societatea burgheză și capitalistă a coincis cu propulsia ideologică a comunismului din Occident, făcându-i un
instrument natural pentru mișcarea de stânga.

Mulți membri ai Generației Beat erau într-adevăr profund influențați de ideologia comunistă și socialistă. De exemplu, înainte ca co-
fondatorul mișcării Jack Kerouac să devină celebru el a scris nuvela “Nașterea unui socialist” despre revolta sa împotriva societății
capitaliste. [6] Un alt reprezentant al mișcării, Allen Ginsberg, a spus că nu regretă credințele comuniste pe care le deținea odinioară. El a
susținut, de asemenea, pedofilia (vezi Capitolul 11). Lucrările grupului au respins convențiile tradiționale, au fost dezorganizate în mod
deliberat și au folosit un limbaj vulgar. Ei au reprezentat mișcarea de contracultură ce avea să înghită Occidentul în anii ’60 – prima abatere
majoră de la regulile și principiile tradiției.

Anii ’60 au fost martorii elaborării și extinderii a ceea ce a fost propus de Beats, cu subculturi precum hippie, punk, goth și altele. Aceste
tendințe de contracultură au rezonat cu un public entuziast în zonele urbane ale Occidentului, ademenind generațiile tinere, una după alta,
la violență, abuz de droguri, eliberare sexuală, ținută neconformistă, alienare culturală, și, în cele din urmă, oferindu-le o înclinație spre
întuneric și moarte.

În vara anului 1967, cunoscută sub numele de Vara Iubirii, mii de hippies s-au adunat în Parcul Haight-Ashbury și Parcul Golden Gate din
San Francisco, timp de câteva zile, exprimând-și opoziția față de societate prin comportamente ciudate, consum de droguri, nuditate,
cântece, poezie și muzică rock ‘n’ roll. Această mișcarea a atins apogeul în perioada asasinării lui Martin Luther King Jr. și a lui Robert
Kennedy și a escaladării războiului din Vietnam.

În vara anului 1969, peste 400.000 de persoane s-au adunat în același mod la festivalul din Woodstock, desfășurat la o fermă din nord-
vestul orașului New York. Sute de mii s-au complăcut în desfrânare în timp ce scandau sloganuri despre „iubire”, „libertate” și „pace”.
Woodstock a fost un eveniment cultural semnificativ pentru anii ’60, iar în următoarele decenii, Parcul Central din New York, Parcul
Golden Gate din San Francisco și Woodstock au devenit simboluri ale contraculturii americane.

În timp ce contracultura se lansa în Statele Unite, în Franța au izbucnit frământări la care au participat milioane de oameni – un fenomen
cunoscut acum sub numele de mișcarea “Mai ’68”. Evenimentele au început cu studenții tineri furioși, care s-au revoltat împotriva
moralității și a culturii tradiționale. La acea vreme școlile impuneau o separare strictă între căminele studențești de sex masculin și feminin
iar studenților le era interzis să meargă liber în căminele de sex opus. Eliminarea acestei prevederi precum și solicitarea dreptului la
activitate sexuală în căminele studențești au fost principalele obiective ale protestelor inițiale. Rebeliunea studenților a câștigat apoi
sprijinul partidelor socialiste și comuniste din Franța.

Se spune, că la sfârșitul anilor ’60, au existat două centre pentru revoluție: unul era la Beijing, unde Revoluția Culturală era în plină
desfășurare; celălalt era la Paris, unde evenimentele din mai ’68 au zguduit lumea. Mulți au numit mișcarea din Paris „Revoluția culturală
a Occidentului“. La acea vreme, studenții chinezi mărșăluiau cu sloganuri și bannere în sprijinul studenților rebeli din Franța, în timp ce
în îndepărtatul Paris, „Gărzile Roșii ale Occidentului“ purtau șepci militare verzi și uniforme cu banderole roșii în sprijinul maoiștilor din
China. În marșurile lor, studenții purtau portrete uriașe ale lui Mao Zedong, iar cei „trei M“ Marx, Mao și Marcuse au devenit pilonul lor
ideologic. [7]

Japonia a început, de asemenea, propria sa mișcare de contracultură în anii ’60. Liga Studențească Autonomă din toată Japonia, asociată
cu Partidul Comunist Japonez, a avut o influență enormă în rândul studenților de la acea vreme. La rândul lor, studenții erau controlați și
organizați de Partidul Comunist Japonez, care i-a mobilizat ca reacție la activitățile Gărzilor Roșii din China. Liga a organizat numeroase
demonstrații de contracultură în Japonia, împreună cu alte organizații studențești de stânga, precum Armata Roșie a Japoniei și Consiliile
Comune de Luptă ale campusurilor universitare și chiar au mers până acolo încât au susținut și comis acte de violență împotriva societății
japoneze. [8]

De asemenea un haos similar a erupt în unele țări din America Latină. De exemplu, sub influența Partidului Comunist Cubanez, mișcarea
studențească din Mexic s-a mobilizat pentru proteste, precum adunarea din Plaza de las Tres Culturas, iar alte grupuri de studenți de stânga
au trimis telegrame studenților din Paris, susținând mișcarea “Mai ’68”.

Văzute ca un întreg global, mișcările contraculturii care au erupt simultan în mai multe țări au format un asalt comunist masiv asupra
societății tradiționale. Tradițiile morale străvechi și valorile pe care Divinitatea le-a lăsat omenirii au fost dezvoltate de-a lungul a mii de
ani, dar au suferit daune enorme sub impactul acestei mișcări comuniste globale.

Cultura rock ‘n’ roll occidentală, abuzul de droguri, eliberarea sexuală, avortul, îmbrăcămintea neconformistă și arta avangardistă se abat
de la normele tradiționale și de la credința dreaptă. La fel ca în China comunistă, unde cultura antică a țării a fost distrusă activ de regimul
totalitar al PCC, mișcările de contracultură ale lumii libere au reușit în mare măsură să distrugă patrimoniul civilizației occidentale și să
dezrădăcineze credința în divin.

3. Cultura pop și haosul social

Odată ce cultura tradițională a fost atacată din interior și din exterior, elementele negative ale ideologiei anti–tradiționale au început să
prindă rădăcini în societate. Având în vedere influența sa globală, America este liderul de facto în stabilirea tonului culturii populare la
nivel mondial, iar corupția culturii populare americane a afectat astfel întreaga lume. După cum am menționat mai devreme, unele țări
tradițional conservatoare, care au culturi tradiționale profunde, precum China și Japonia, au căzut și ele în mreaja tendințelor deviate
provenind din Statele Unite, găsindu-le irezistibile, și au început să le imite. Același lucru este valabil pentru practic fiecare țară și regiune
expusă globalizării; cultura populară neîngrădită, amorală, antisocială și indulgentă s-a răspândit în întreaga lume.

a. Hip hop și rock-and-roll

Scopul muzicii tradiționale a fost acela de a civiliza omul, de a cultiva virtutea și de a ajuta oamenii să fie sănătoși atât mental, cât și fizic.
Efectul muzicii era acela de armonie socială și armonie între om și natură. Era promovată o muzică frumoasă care celebra gloria Divinității,
în timp ce muzica atonală, haotică și licențioasă era anatema. Dar astăzi, cultura populară este plină de producții muzicale care sunt șocant
de corupte, hip-hop-ul și rock-and-roll-ul fiind exemple izbitoare.

Hip-hop a apărut în New York în anii ’70. În ultimele decenii, rap-ul și breakdance-ul au fost exportate din New York și au devenit nebunie
globală. Hip-hop-ul a devenit parte a culturii populare din Asia, Europa și a multor regiuni africane. În ciuda corupției morale evidente a
acestei muzici, care este axată pe promiscuitate, crimă, violență și droguri, ea a obținut recunoaștere la nivel mondial și a fost sărbătorită
chiar în teatre de renume mondial.

Rock-and-roll-ul a apărut înainte de hip hop, în anii ’40. În anii ’60, rock-and-roll-ul devenise muzica tematică a contraculturii. Vocile
isterice ale genului, bateriile violente și riffurile distorsionate de chitară electrică pot transporta ascultătorii către o stare de spirit nebună
și irațională. Odată ce rațiunea este înăbușită, natura demonică – care este ținută în frâu datorită cerințelor civilizației – se
dezlănțuie. Nihilismul și alte moduri de gândire întunecate au devenit tema predominantă a multor subgenuri rock. Rock-ul psihedelic a
încurajat consumul de droguri, în timp ce unele forme psihedelice și alte forme mai întunecate ale rock-ului au îndemnat la revoltă,
sinucidere, violență sau au încurajat promiscuitatea, adulterul, homosexualitatea și respingerea căsătoriei. Versurile sugerează obscenitate
sau lascivitate fiind încântate să laude maleficul și condamnând Divinul. De exemplu, unele așa-numite superstaruri rock au justificat
hărțuirea sexuală a fetelor minore prin versurile lor, ceea ce a desensibilizat publicul și a condus la o cultură a abuzului sexual și a
promiscuității.

Unele versuri erau pline de violență: “Hei! Mi-a spus că mă numesc Perturbare/ Voi urla și voi striga / Voi ucide Regele, le voi umili toate
slugile“. O melodie a fost intitulată „Simpatie pentru diavol”. Un album al unui grup de rock psychedelic se numește „ Cerința majestății
sale satanice”. Versuri celebre rock spun: “Hei Satan / am plătit ceea ce am datorat […] / Sunt pe drumul spre iad”.

Unele piese rock au laudat socialismul și comunismul. De exemplu, celebra piesă “Imagine” (al lui John Lennon – n.t) îi îndeamnă pe
ascultători să-și imagineze o societate comunistă fără religie, țară și proprietate privată.

Chiar și grupurilor religioase le este greu să reziste impactului negativ al rock-and-roll-ului. Muzica bisericii creștine a fost menită să îl
laude pe Dumnezeu, totuși, muzica modernă a bisericilor creștine a adoptat elemente de rock pentru a atrage tinerii, ceea ce a dat naștere
așa-numitei muzici creștine contemporane. [9]

Muzica rock este însoțită de adulter, violență, decadență, abuz de droguri, corupție și opoziție față de credința în Divin. Toate
comportamentele corupte, interzise de moralitatea și credințele tradiționale, au însoțit ascensiunea genului.

b. Abuzul de droguri

Abuzul de droguri a devenit o problemă globală în ultimele decenii. În primele etape, rădăcina abuzului de droguri pe scară largă în
Occident a fost contracultura. În campania lor împotriva moralei burgheze, hippie au căutat să descompună și să submineze toate tradițiile
pentru a-și înălța propriile convingeri, standarde morale și stil de viață. Halucinațiile datorate folosirii LSD-ului și psilocibinei erau
considerate ca fiind explorările lor spirituale, în timp ce foloseau amfetaminele sau cocaina ca stimulente, și heroina și barbituricele ca
sedative, toate destinate să îi scoată din lumea înconjurătoare și să îi conducă într-o altă stare.

Mulți tineri, membri ai mișcării de contracultură, au fost pasionați de filosofie și de practicile de cultivare ale Orientului, iar substanțe
psihedelice au devenit o scurtătură pentru cei care caută o revelație spirituală, deoarece nu erau nevoiți să îndure provocările cultivării
minții sau durerea fizică în meditație. În schimb, pur și simplu, consumau LSD, care le oferea o experiență pseudo–spirituală, deși nu avea
legătură cu nimic real. Astfel de droguri, pun pur și simplu corpurile lor în mâinile unor entități demonice și nu au nici o legătură cu
practicile adevărate de cultivare tradiționale. Aceste experiențe au condus mulți oameni, care aveau adevărate aspirații spirituale, în rătăcire.

Mulți interpreți de pop și vedete rock au murit la vârsta de 20 – 30 ani, adesea datorită unei supradoze. În Statele Unite contemporane, cel
mai lung și cel mai regretabil război este, probabil, războiul împotriva drogurilor. De-a lungul deceniilor, țara s-a dedicat arestării și
monitorizării a mii de traficanți de droguri. Oficialii guvernamentali au avertizat în repetate rânduri despre droguri și, totuși, consumul
ilegal al drogurilor încă prevalează. Din 2000 până în 2018, cel puțin 300.000 de americani au murit din cauza supradozei de opiacee. Pe
26 octombrie 2017, președintele Donald Trump a declarat criza de opiacee o urgență pentru sănătatea publică și a expus căile de combatere
a problemei. [10]
Potrivit unui raport din 2017 al Institutului Național pentru Abuzul de Droguri al Adolescenților, consumul de marijuana în rândul elevilor
a scăpat de sub control: 45% dintre elevii de clasa a XII-a au spus că au folosit marijuana cel puțin o dată; 37,1 % au spus că au folosit-o
în ultimul an, iar 71% nu credeau că un consum frecvent de marijuana este foarte dăunător. [11]

Consumul de ecstasy și fumarea de marijuana au devenit normale în rândul tinerilor, în timp ce continuă să apară droguri tot mai noi și
mai puternice, inclusiv fentanilul. Fentanilul este un opioid sintetic care este de 50 de ori mai puternic decât heroina și de 100 de ori mai
puternic decât morfina. Este atât de mortal încât a fost numit o armă chimică; două miligrame pot fi fatale. [12] Cu toate acestea, astfel de
droguri distructive inundă străzile Statelor Unite într-un ritm terifiant și ucid mai mulți oameni decât alte opiacee, pur și simplu pentru că
este atât de ușor să fie supradozate.

Potrivit Institutului Național pentru Abuzul de Droguri, în 2018, din cele 65.000 de persoane decedate din cauza supradozajului,
aproximativ 31.000 au decedat din cauza fentanilului și analogilor săi. [13] Contrabanda cu fentanil din China a fost denunțată pe scară
largă. În 2018, autoritățile portuare din Philadelphia efectuau o inspecție de rutină atunci când au descoperit și au confiscat aproape 50 de
kilograme de fentanil într-un transport de oxid de fier din China. Valoarea stradală a drogurilor descoperite a fost de 1,7 milioane de dolari.
[14]

În China, dependența de droguri devine, de asemenea, un cancer al societății. Producerea și abuzul de droguri, în special a drogurilor
sintetice sunt în creștere. Vânzarea de droguri pe Internet este, de asemenea, scăpată de sub control. Potrivit raportului pe anul 2015 al
Comisiei Naționale de Control al Stupefiantelor din China (CNCSC), numărul utilizatorilor de droguri ilegale depășește 14 milioane. Cifra
reală este, probabil, mai mare, deoarece consumatorii de droguri includ din ce în ce mai mulți funcționari, liber profesioniști, artiști și
funcționari publici. [15]

Raportul CNCSC privind situația narcoticelor în 2017 arată că departamentele care se ocupă cu narcoticele în China au rezolvat 140.000
de cazuri de droguri, au destructurat 5.534 grupuri de trafic de droguri, au arestat 169.000 suspecți de trafic, au confiscat 89,2 tone de
droguri și au efectuat 870.000 de acțiuni care au descoperit 340.000 de consumatori noi de droguri. [16]

Consumul de droguri provoacă adesea dependență puternică, ceea ce îi face pe oameni să-și piardă viața din cauza supradozelor, să-și
distrugă familiile, să-și ruineze cariera și să-și saboteze reputația și prieteniile. Consumul și traficul de droguri dăunează indivizilor,
familiilor și întregii națiuni, devenind astfel parte din multele fenomene întunecate care afectează societatea modernă.

c. Pornografia și prostituția

Dintre toate formele de revoluție promovate de comuniști, revoluția sexuală este probabil cea mai elaborată. Dacă confiscarea puterii
politice a marcat o revoluție împotriva componentelor tangibile ale societății, atunci eliberarea sexuală a însemnat revoluția comunistă
instigată în însăși natura umană.

Pansexualismul lui Freud, o teorie care privește toate dorințele și interesele ca provenind din instinctul sexual, a oferit baza teoretică pentru
eliberarea sexuală, în timp ce apariția contraceptivelor orale a început să separe sexul de reproducere. Revoluția sexuală a lovit moralitatea
tradițională și a produs și a promovat feminismul radical, avortul, sexul premarital și mișcarea homosexuală. Eliberarea sexuală a
determinat ideea distorsionată că sexul pentru distracție și comerțul cu sex sunt drepturi fundamentale ale omului. A distrus etica sexuală
tradițională și restricțiile sale și a permis sexului să devină o formă de divertisment. A transformat oamenii în simple instrumente sexuale
și a deschis ușa pornografiei pentru a se infiltra în societate și a sabota-o.

În anii ’50, revista Playboy a jucat un rol deosebit de important în promovarea indulgenței sexuale deoarece a transformat pornografia într-
o afacere. În timp ce slogan-ul “Fă dragoste, nu război” (Make love, not war) era peste tot în epoca anti-război, primul film pentru adulți
cu sex explicit, “Blue Movie”, a devenit primul film de acest gen care a fost lansat pe scară largă în cinematografele din Statele Unite. În
Occident a apărut epoca “porno chic“, însoțită de muzica rock și respingerea tuturor tradițiilor, care a durat cincisprezece ani (1969-1984).

În anii ’70, filmele porno erau disponibile numai în cinematografele sordide pentru adulți. La începutul anilor ’80, casetele VHS au dus
pornografia în milioane de case, în timp ce popularizarea internetului la sfârșitul anilor ’90 și apoi epoca telefoanelor inteligente a pus
pornografia la îndemâna tuturor. În întreaga lume, industria pornografiei produce aproximativ 97 miliarde de dolari anual începând cu
2015, numai în Statele Unite producând 10 – 12 miliarde de dolari. [17]

Introducerea internetului și a smartphone-urilor au adus mari schimbări industriei pornografiei. Întreg conținutul pornografic la care un
adult tipic din anii ‘80 ar fi putut fi expus de-a lungul anilor poate fi acum accesată de un copil în doar câteva minute. În medie, copiii sunt
acum expuși la pornografie până la vârsta de opt ani. Un băiat britanic în vârstă de 12 ani a devenit atât de dependent de pornografia online
încât și-a violat sora. Un procuror implicat în acest caz a declarat: “În instanță vor exista tot mai multe cazuri de acest gen din cauza
accesului pe care îl au tinerii la pornografie explicită”. [18]

Există multe consecințe ale expunerii copiilor la pornografie, precum activitatea sexuală precoce și o incidență crescută a infracțiunilor
sexuale. Pornografia întărește impresia că sexul este un fel de divertisment sau un serviciu care poate fi achiziționat la cerere, mai degrabă
decât o parte a vieții conjugale private, și convingerea că comportamentul sexual văzut în pornografie este ceva obișnuit. De asemenea,
pornografia promovează normalizarea depravării și perversiunii sexuale.

În Japonia industria pornografiei a fost deja normalizată ca o parte a societății, cu rafturile magazinelor pline de reviste și benzi desenate
pentru adulți și există emisiuni de noapte de televiziune cu actori porno. Actrițele porno sunt prezentate ca idoli pentru adolescenți și apar
în mod deschis în mass-media. Industria pornografică din Japonia a avut o influență profund negativă în toată Asia.

Chiar și în țările predominant musulmane, precum Egiptul și Tunisia, industria pornografiei – interzisă de Islam – este în plină desfășurare,
operând în subteran.
În multe țări europene, prostituția este legală, iar mulți europeni o consideră o formă normală de muncă. În 1969, Danemarca a devenit
prima țară care a legalizat ilustrarea prostituției. Norvegia, care a avut anterior unele dintre cele mai stricte restricții privind prostituția în
Europa, a legalizat pornografia explicită în 2006. [19] Achiziționarea de sex în Danemarca este uneori chiar subvenționată de guvern. De
exemplu, datorită protecției “drepturilor egale”, persoanele cu handicap eligibile pot vizita un bordel în timp ce contribuabilul achită
factura. [20] Această tip de gândire a fost susținut pentru prima dată de socialistul utopic Charles Fourier în secolul al XIX-lea.

China, cu o societate caracterizată de mult timp de etica sa conservatoare a familiei și de restrângerea morală, în care chiar și discuțiile
despre sex erau considerate tabu, a fost prinsă și ea de valul global al degenerescenței sexuale în ultimele decenii. Dintre toate politicile
PCC, cea mai “reușită” a fost cea a eliberării sexuale, fiind mult mai de succes decât deschiderea sistemului economic sau politic. Într-un
interval de numai treizeci de ani, a existat o trecere totală de la “disciplina revoluționară” la “eliberarea sexuală”. Prostituția este răspândită
pe scară largă, o estimare de la sfârșitul anilor 2000 susținând că țara are între 20 milioane și 30 milioane de lucrători în industria sexului.
[21] Cu cât mai multe amante are un antreprenor bogat sau un oficial corupt, cu atât statutul lui social este considerat mai înalt. China este
considerată ca fiind fabrica lumii, dar exportă un număr mare de prostituate și în alte țări și regiuni, inclusiv în Japonia, Malaezia, Orientul
Mijlociu, Statele Unite, Europa și Africa. Estimările pentru anul 2018 sugerează că există între 13.000 și 18.500 de prostituate chinezoaice
în Africa subsahariană. [22]

Țările din Asia de Sud-Est și America de Sud nu sunt diferite. Multe orașe au devenit destinații importante pentru turismul sexual, o
practică care, deși este ilegală, a devenit atât de răspândită încât contribuie la creșterea economică.

Cea mai directă consecință a unei societăți inundate de pornografie și prostituție este distrugerea familiei și a căsătoriei. Pornografia, în
special, a ajuns să fie numită “ucigașul tăcut al familiei”. [23] Vizionarea pornografiei cauzează lipsa interesului în relațiile familiale
sănătoase, alimentând în același timp dorința și pofta, ceea ce la rândul lor creează dorințe sexuale care, de obicei, pot fi satisfăcute
numai prin relații extraconjugale sau prin alte mijloace, inclusiv acte violente sau criminale.

În timpul unei audieri a Senatului din 2005, Jill Manning a prezentat date care – în conformitate cu un sondaj al avocaților pe probleme de
divorț și de matrimoniale – arată că în 56% dintre divorțuri, unul dintre parteneri avea „un interes obsesiv pentru website-urile de
pornografie”. [24] La reuniunea anuală a Asociației Americane de Sociologie din 2016, un studiu prezentat a arătat că numărul divorțurilor
în care unul dintre parteneri a început să urmărească pornografie, a fost de două ori mai mare față de acele cazuri în care nici unul dintre
parteneri nu a fost expus la ea. Cercetările au arătat că, dacă soțul a început să vizioneze pornografie, rata divorțului a crescut de la 5% la
10%, în timp ce dacă soția a început să urmărească pornografie, rata divorțului a crescut de la 6% la 18%. Cu cât persoana este mai tânără,
cu atât divorțul este mai probabil. [25]

Înainte de anii ’50, practic toate culturile tradiționale ale lumii considerau sexul înainte de căsătorie ca fiind ceva indecent și contravenind
poruncilor pe care Divinitatea le-a transmis omenirii. Atât presiunea socială, cât și opinia publică au avut un rol în suprimarea acestor
activități. Dacă un bărbat și o femeie aveau un copil înainte de a se căsători, se aștepta ca aceștia să-și asume responsabilitatea, să se
căsătorească și să crească copilul împreună ca o familie. La vremea aceea, majoritatea oamenilor credeau că dacă un bărbat a lăsat o femeie
însărcinată, singurul lucru decent era să se căsătorească cu ea. [26] Dacă cineva ar fi făcut o greșeală, era de așteptat să-și asume
responsabilitatea pentru ea.

Cu toate acestea, odată cu decăderea morală și cu creșterea eliberării sexuale începând cu anii ’60, numărul sarcinilor în afara căsătoriei
au crescut drastic. Toate acestea s-au întâmplat în același timp în care industria pornografiei a început să aibă un impact mai mare asupra
conștiinței publice. În 1964, în majoritatea țărilor din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, rata nașterilor în afara
căsătoriei era de obicei mai mică de 10%; în 2014, era aproape o treime. În Statele Unite, nașterile în afara căsătoriei reprezentau în medie
40% în 2014, ajungând la 71% în rândul afro-americanilor. Dintre cele 140 milioane de nou-născuți din întreaga lume, în anul 2016,
aproximativ 15% – sau 21 milioane – s-au născut în afara căsătoriei. [27]

Familiile monoparentale, sarcinile în afara căsătoriei și divorțul sunt adesea strâns legate de sărăcie. Drept urmare, astfel de familii cresc
povara sistemului de asistență socială.

d. Jocuri video

În prezent, mulți copii petrec nenumărate ore jucând jocuri video. Dezvoltatorii de jocuri video fac jocurile din ce în ce mai realiste,
dinamice și interactive. De asemenea, ele sunt din ce în ce mai violente și mai erotice. Copiii și chiar adulții dezvoltă ușor dependență față
de jocurile video, ceea ce a devenit o problemă majoră pentru părinți, școli și chiar pentru guvern.

Jocurile video sunt acum o formă de cultură populară care însoțește oamenii din copilărie până la maturitate, dar ce fel de cultură este
aceasta? Este o cultură a distrugerii, care nu diferă de droguri. Cei care sunt dependenți de jocurile video nu pot vedea într-o manieră calmă
și obiectivă dezavantajele pe care le implică. Ei pur și simplu se gândesc la jocuri ca fiind distractive și interesante și nu vor renunța atâta
timp cât există un alt nivel de avansat, un alt omor de făcut, sau un punctaj mai mare de obținut.

În plus, aproape toate jocurile video de astăzi, de la reprezentarea grafică și complot și până la atmosfera estetică, promovează violența și
asasinarea, conținutul erotic sau sângele rece. Pe scurt, mesajele pe care le transmit apelează la natura demonică a omului. Toate acestea
sunt inadecvate și dăunătoare pentru adolescenți și tineri. Oferirea unui sentiment de entuziasm provenit din ucidere, distrugere, violență
și luptă, poate duce la desensibilizarea tinerilor, la apariția gândurilor și comportamentelor nesănătoase și chiar poate contribui la comiterea
de crime.

Jocurile online creează chiar mai multă dependență. În trecut, jocurile erau folosite pentru petrecerea timpului atunci când oamenii erau
singuri și se simțeau plictisiți. În zilele noastre, jocurile online au devenit un sport competitiv și o activitate socială în sine, în special pentru
copii. Deoarece în joc interacționează un număr mare de jucători, ei pot deveni rapid captivați de lumea virtuală a jocului.
Cantități uriașe de efort și de capital sunt investite în astfel de jocuri, iar copiii care nu le joacă pot fi considerați ciudați în cercul lor de
prieteni. Apoi, aproape împotriva voinței lor, părinții sunt forțați să permită copiilor lor să se alăture comunității de jocuri online, pentru
ca apoi să-și privească copiii cum dezvoltă o dependență. Jocurile video ocupă timpul care ar trebui folosit pentru a studia, a face activități
în aer liber și pentru a menține interacțiunile personale normale. În schimb, copiii devin captivi ai jocurilor video.

Cercetătorul Erik Hurst a spus că i-a permis fiului său în vârstă de 12 ani să joace jocuri video doar câteva ore la sfârșit de săptămână după
terminarea temelor. Dar dacă copilul ar fi fost lăsat în voia lui, el ar fi jucat aproape tot timpul jocuri video, fără nici o pauză în care să se
spele și să mănânce, numai ca să continue să joace. [28]

Cercetările științifice au arătat că jocurile video ajung să ocupe și să domine tot timpul liber al tinerilor. Datele sugerează că tinerii adulți,
în special cei care au venituri mai mici și au niveluri mai scăzute de educație, își găsesc din ce în ce mai mult fericirea în jocurile video,
reducând timpul petrecut în slujbele lor și în lumea reală. [28] Acesta este un fenomen comun în Statele Unite și în alte țări dezvoltate.

Hurst a observat o tendință în societatea de astăzi în care jocurile video îi determină pe tinerii adulți să depindă de părinți pentru a-i sprijini
financiar, deoarece refuză să intre pe piața forței de muncă. Este puțin probabil ca jocurile video să îi ajute să-și câștige existența sau să-și
poată îmbunătăți abilitățile sau să găsească locuri de muncă mai bune. Când acești tineri devin părinți, copiii lor nu se vor putea baza pe ei
pentru îndrumare. Astfel, jocurile video au ajuns la punctul de a submina viața umană normală.

Jocurile video sunt droguri spirituale. Spre deosebire de fabricarea de droguri precum heroina, care este ilegală în majoritatea țărilor,
dezvoltarea de jocuri video este o industrie imensă. Care sunt consecințele acestui lucru? Pe măsură ce companiile produc aceste droguri
care distrug generația următoare, țările care încurajează jocurile video își sabotează propriul viitor.

Apariția internetului și a telefoanelor mobile a deschis o piață și mai mare pentru industria jocurilor video. În raportul său privind piața
jocurilor globale din aprilie 2018, compania de cercetare Newzoo, a estimat că jucătorii din întreaga lume vor cheltui 137,9 miliarde de
dolari pe jocuri video în 2018, reprezentând o creștere de 13,3% față de anul precedent. S-a prognozat că mai mult de jumătate din veniturile
din jocurile video vor proveni din segmentul de telefonie mobilă. Veniturile din jocurile digitale vor reprezenta 91% din piața globală.

Raportul anticipează, de asemenea, că piața jocurilor video va menține o creștere de două cifre în următorii câțiva ani. În timp ce creșterea
PIB-ului în multe țări se confruntă cu cifre mici, industria jocurilor video continuă să se extindă. Se preconizează că jocurile video mobile
vor atinge 100 miliarde de dolari până în anul 2021. Conform raportului, primele trei țări de pe piața jocurilor video vor fi China, Statele
Unite și Japonia, China reprezentând peste 25% din piața mondială. [30]

Jocurile tradiționale, inclusiv sporturile și alte activități în aer liber, sunt limitate de mediul natural, de climă, de echipament și de forța
fizică, iar jucătorii nu dezvoltă de obicei o dependență de ele. Jocurile video nu au astfel de restricții. Jucătorii sunt invitați și tentați să se
afunde în lumea virtuală a jocului non-stop, fără somn sau pauze. Iar acest lucru, pe lângă faptul că astfel de jocuri rareori oferă ceva
instructiv care să le recomande, înseamnă că cei care le joacă ajung din ce în ce mai mult sub influența factorilor negativi.

e. Cultura violenței

În America, din 1960 până în 2016, populația totală a crescut de 1,8 ori, în timp ce numărul total al infracțiunilor a crescut de 2,7 ori, iar
numărul infracțiunilor violente a crescut de 4,5 ori. [31]

Potrivit autorului și criminologului Grant Duwe, în cei cincizeci de ani de dinaintea producerii incidentului din 1966 în turnul Universității
din Texas, au existat doar 25 de atacuri armate în masă în care au fost ucise patru sau mai multe persoane. De atunci, atacurile armate în
masă au devenit din ce în ce mai fatale. [32] De la atacul în masă din Killeen, Texas, în 1991, în care au fost ucise 23 de persoane, și până
la atacul în masă din Las Vegas, în 2017, în care au fost masacrate 58 de persoane, incidentele au devenit tot mai șocante.

Incidentele teroriste la nivel mondial au crescut de la 651 pe an în 1970 la 13.626 în 2016, ceea ce reprezintă creștere de douăzeci de ori.
De la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, numărul atacurilor teroriste anuale a crescut de aproximativ cinci ori începând cu 2018.
[33]

Multe acte violente din lumea reală sunt manifestări ale afundării oamenilor într-o cultură a violenței prin intermediul mass-media. Nu
numai că muzica intensă heavy metal este plină de violență, dar cea mai mare parte a divertismentului, incluzând filmele, televiziunea, și
jocurile video înfățișează violență, sau sunt centrate pe violență. Multe producții de film și televiziune prezintă într-o lumină pozitivă
mafia, bandele și pirații, făcând ca aceste stereotipuri negative să pară atractive și respectabile, astfel încât oamenii nu numai că nu mai
simt repulsie față de ele, ci încep să vadă crima și criminalii ca fiind glorioși.

Apariția jocurilor video a furnizat oamenilor încă un canal pentru glorificarea violenței, unul care este interactiv și care permite jucătorilor
să folosească violența în lumea jocurilor. Spre deosebire de îndoctrinarea unidirecțională cu violență prin film și televiziune, prin jocurile
video, jucătorii folosesc violența ei înșiși. Aceste jocuri, dintre care multe conțin scene cu personaje decapitate și cu corpuri dezmembrate,
cu sânge șiroind peste tot – depășesc limitele normale ale filmului și televiziunii.

Într-un studiu din 2013, cercetătorii au analizat filme produse între 1985 și 2012 și au constatat că, în această perioadă, cantitatea de
violență armată în filmele PG-13 (adecvate persoanelor de peste 13 ani – n.t) s-a triplat. [34] Un studiu ulterior al filmelor produse din
2013 până în 2015 a arătat că această tendință a continuat. [35] În 2008, Centrul de Cercetare Pew a constatat că 97% dintre tinerii cu
vârste cuprinse între 12 și 17 ani au jucat jocuri video și că două treimi dintre aceștia au jucat jocuri care conțin conținut violent. [36]

Confruntându-se cu problema creșterii violenței în societate, experții, cercetătorii și publicul larg continuă să propună teorii și soluții,
începând cu restricții mai stricte prin lege și aplicarea mai severă a legii, și până la furnizarea de consiliere psihologică publicului. Dar
astfel de soluții sunt doar asemănătoare cu tăierea ramurilor unui copac otrăvitor fără a-l smulge din rădăcină.
f. Modă decadentă

La suprafața societății de astăzi, diferite forme de îmbrăcăminte ciudată, comportament bizar și alte elemente obișnuite ale culturii populare
par a fi parte a „libertății de exprimare“ sau a “tendinței de modă” actuale dar, de fapt, sunt mai mult decât atât. Urmărirea acestor fenomene
la originea lor dezvăluie conexiunile lor cu lupta comunistă împotriva tradiției și credinței. Deși aceste tendințe pot întâmpina rezistențe
inițiale din partea societății, odată cu trecerea timpului, oamenii se obișnuiesc cu ele și nu le mai găsesc ciudate, permițând acestor factori
negativi să devină o parte acceptată a vieții și culturii cotidiene.

De exemplu, societatea actuală este obișnuită ca femeile să aibă părul scurt. Acest stil a apărut în epoca flapper din Occident în anii ’20.
Influențate de primul val al mișcării drepturilor femeilor și al mișcării de eliberare sexuală (vezi capitolul 7), femeile din epoca flapper
purtau rochii scurte, își tăiau părul scurt, ascultau jazz, foloseau mult machiaj, consumau alcool, fumau țigări și erau nonșalante cu privire
la sex. Purtarea părului scurt a fost o modalitate pentru ele de a-și exprima disprețul față de rolurile tradiționale de gen și de a căuta
“emanciparea” feminină.

După ce acest stil de coafură a devenit popular, o cunoscută cântăreață de operă a scris: “Părul tăiat scurt este o stare de spirit, nu doar o
nouă modalitate de aranjare a capului meu. […] Consider că scăparea de părul lung înseamnă descotorosirea de una dintre multele cătușe
ale femeilor, în drumul spre libertate”. [37]

În timpul Marii Depresiuni din anii ’30, acest stil a fost treptat uitat. Cu toate acestea, în anii ’60, când revolta împotriva normelor
tradiționale a revenit la modă, coafurile cu părul scurt au revenit. În mod similar, părul lung în rândul bărbaților din vremurile contemporane
a provenit de la beatnici și hippie. [38] Deși părul lung pentru bărbați datează din vremuri străvechi, în Occident bărbații purtau părul scurt
după Primul Război Mondial. În anii ’60, mișcarea de contracultură a promovat părul lung pentru bărbați ca formă de revoltă.

La început, cea mai mare parte a societății opunea o mare rezistență față de tinerii care se îmbrăcau într-un mod anti–tradițional. De-a
lungul timpului, oamenii s-au obișnuit cu tendințele anti–tradiționale, iar în ochii progresiștilor, acest lucru se datorează creșterii toleranței
sociale. Cu toate acestea, în tradițiile din Orient și din Occident, diferențele dintre bărbați și femei nu se reflectau doar fizic și în rolurile
lor diferite în societate și în familie, ci trebuiau să se reflecte și în îmbrăcăminte, coafură, vorbire și maniere.

Odată cu dezintegrarea distincțiilor de clasă în societate, comunismul își propune, de asemenea, să elimine distincțiile sexuale dintre bărbați
și femei. În mod similar, mișcările feministe și LGBT folosesc sloganul „egalității“ pentru a estompa diferențele de gen în societate și rolul
lor în familie. Tendința de modă androgină inversează și estompează diferențele de îmbrăcăminte. Acești factori servesc la deschiderea
mai largă a căii de acceptare socială a practicilor și a stilului de viață care au fost în mod tradițional considerate deviante sexual, și
contribuie din ce în ce mai mult la subminarea moralității tradiționale.

De mii de ani, standardele morale din Orient și Occident au clarificat diferența dintre bărbați și femei și ideea că bărbații și femeile, precum
yin și yang, au fiecare rolul lor corespunzător. Comunismul a inversat yin și yang-ul în speranța de a răsturna morala tradițională și de a
învrăjbi oamenii în numele eliberării.

Având în vedere acest scop, se poate observa că, deși la suprafață diferitele abateri în îmbrăcăminte și modă pot părea superficiale, ca fiind
simple evoluții și schimbări ale gustului popular, ele sunt menite să submineze societatea umană. O mare parte a modei epocii moderne
pune accentul pe indecența care-și are originea în mișcarea de contracultură din anii ’60. [39]

Un alt semn al decadenței culturale este fenomenul groupie, popular în rândul tinerilor, și un alt derivat al contraculturii. In anii ’60, pe
măsură ce muzica rock a devenit populară în Occident, unele tinere obsedate de vedetele rock le urmau spectacolele și au oferit servicii
personale și sexuale membrilor trupei. Aceste tinere au devenit victimele unui capriciu. [40] În prezent, tinerii admiră vedetele care
promovează identități sexuale confuze, inclusiv vedete masculine care se comportă efeminat și invers.

Există, de asemenea, subcultura punk care se presupune că este la modă. Similar mișcării hippie, punk se revoltă împotriva tradiției și
promovează nihilismul. Cei mai mulți hippie erau rebeli tineri din familii tradiționale de clasă mijlocie, în timp ce punk-ul este mai degrabă
rebeliunea claselor de jos împotriva tradițiilor sociale. [41] Pentru a-și exprima atitudinile lor profund anti–tradiționale, punkiştii prezintă
adesea stiluri de păr bizare și poartă haine zdrențuite, pline de ținte și catarame. Ei își vopsesc părul, se tatuează, își străpung corpul peste
tot și uneori își expun părțile corpului pe care o persoana obișnuită ar fi înclinată să le păstreze ascunse. Stilul punk oferă inspirație pentru
multe dintre tendințele actuale de modă.

Punkiştii susțin hedonismul, motiv pentru care un slogan popular de punk spune: “Trăiește în viteză, mori tânăr și lasă un cadavru frumos”.
Acesta reflectă pe deplin tragedia pierderii credinței în Divin și de a fi înșelați de abisul hedonismului și al materialismului. Deși un astfel
de nihilism auto-distructiv ar trebui să provoace alarmă în rândul indivizilor și al societății, majoritatea sunt cufundați prea adânc în cultura
pop contemporană pentru a-i vedea adevărata față.

Cultura contemporană deviantă și perversă umple viața de zi cu zi prin: afișarea imaginilor fantasmagorice sau demonice pe îmbrăcămintea
populară sau în muzică; alegerea imaginilor urâte pentru tatuaje; jucării și ornamente grotești pentru copii; lucrări literare, film și
televiziune pline de demoni, fantome și groază supranaturală – mass-media folosită pe scară largă de către public – și conținut distructiv
și nihilist găsit pe internet.

4. Recuperarea fundamentelor morale ale culturii umane

Orice persoană are dreptul să caute fericirea, însă, odată cu acest drept vine și responsabilitatea de a rămâne în parametrii morali. Căutarea
excesivă a plăcerii aduce inevitabil suferință, nenorocire și tristețe.

Cultura tradițională a omenirii nu interzice satisfacerea rezonabilă a dorințelor. Cu toate acestea, cultura tradițională îi învață pe oameni
să-și controleze dorințele și să aleagă un stil de viață sănătos. Prețuiește armonia cu natura, munca tradițională, relațiile de familie
armonioase și o societate civilă sănătoasă și participarea la autoguvernarea și gestionarea statului, precum și formele tradiționale ale artelor,
literaturii, sportului și divertismentului. Toate acestea aduc fericire și satisfacție și, în același timp, aduc beneficii corpului și minții
individului, precum și societății în general.

Cu toate acestea, scopul final al comunismului este de a distruge omenirea. Unul din pașii acestui proces este corupția moralității și
îndepărtarea Divinității din cultura umană. Prin urmare, scopul lui este ca cultura populară și stilul de viață să fie infuzate cu negativitate
și tenebre. În ultimele decenii, doar o asemenea cultură populară a fost creată în Est și în Vest. Egocentrismul, hedonismul și nihilismul au
devenit obișnuite, sunt acceptate și chiar la modă.

Sexul, drogurile, muzica rock și jocurile video stimulează și amplifică dorințele. Mulți se afundă în aceste lucruri pentru a scăpa de mizeria
și deziluzia vieții, dar nu se opresc niciodată pentru a reflecta. Aceste dependențe duc doar la o satisfacție momentană, urmate de mai multă
durere și dezastru. Abuzul de droguri cauzează boli, decese și tulburări de personalitate; relațiile sexuale haotice distrug familia,
determinând oamenii să-și piardă încrederea și căldura; iar jocurile video fac ca oamenii să se piardă într-o lume falsă. Dependenții simt
că sunt într-un carnaval de distracție, dar, de fapt, ei sunt pur și simplu exploatați de forțe exterioare, deoarece singurul lucru care îi așteaptă
este decăderea spirituală și moartea fizică.

Același lucru este valabil și pentru societăți și națiuni. Când un număr mare de oameni este dependent de dorințe și plăcere, se întrevede
dezastrul.

Divinul a creat omenirea și a dat fiecărui individ liber arbitru. Oamenii nu ar trebui să abuzeze de libertățile lor și să continue să meargă
pe calea degenerării. În schimb, ei ar trebui să folosească bine această libertate și să aleagă să se întoarcă la cultura tradițională și la modul
de viață tradițional. Divinul a avut întotdeauna grijă și a protejat omenirea. Dar dacă oamenii se poate întoarce pe calea cea dreaptă, depinde
în întregime de alegerea fiecărui individ.

*****

Referințe

[1] George Washington, așa cum este citat în “Regulile de civilizație și comportament decent în societate și în conversație ale lui George
Washington”, revista Fundații, http://www.foundationsmag.com/civility.html

[2] Benjamin Franklin, Autobiografia și alte scrieri despre politică, economie și virtute, ed. Alan Houston (Cambridge: Cambridge
University Press, 2004), 68-69.

[3] Xue Fei, 薛飞, „’Que nage shen jiu zao yige’: Hebei nainai miao luanxiang” „缺 哪个 神 就 造 一个” 河北 奶奶 庙 乱象, “Dacă o
divinitate lipsește, doar creați una”: Haos la Templul Bunicii, Hebei“, Epoch Times ediția chineză, 10 august
2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/8/9/n9513251.htm, [În chineză]

[4] “Dicționarul Oxford adaugă termeni populari din China”, China Daily, 6 septembrie
2010, http://www.chinadaily.com.cn/business/2010-09/06/content_11259791.htm

[5] Loretta Chao, “Ultimul Knock-off: un magazin fals Apple”, The Wall Street Journal, 21 iulie
2011, https://blogs.wsj.com/chinarealtime/2011/07/21/the-ultimate-knock-off-a-fake-apple-store/

[6] Jack Kerouac, “Nașterea unui socialist”, Deasupra tufișului: Povestiri timpurii și alte scrieri (New York: Penguin, 2000).

[7] Roberto Franzosi, recenzie a lui Jeremy Suri “Puterea și protestul: revoluția globală și creșterea relaxării”, American Journal of
Sociology, 111, nr. 5, (martie 2006), 1589, https://www.journals.uchicago.edu/doi/full/10.1086/504653

[8] Meredith Box și Gavan McCormack, “Teroare în Japonia”, Asia-Pacific Journal: Japan Focus 2, numărul 6 (25 iunie 2004), 1570,
https://apjjf.org/-Meredith-Box-Gavan-McCormack/1570/article.html

[9] D. Amy McDowell, “Muzica creștină contemporană”, Oxford Music Online,


2013, https://doi.org/10.1093/gmo/9781561592630.article.A2234810

[10] Casa Albă, “Încetarea crizei de opioide din America”, accesat pe 29 aprilie 2020, https://www.whitehouse.gov/opioids/

[11] Institutul Național SUA privind Abuzul de Droguri pentru Adolescenți, “Fapte despre Droguri: Marijuana”, revizuită ultima dată în
decembrie 2019, accesată pe 29 aprilie 2020, https://teens.drugabuse.gov/drug-facts/marijuana

[12] Administrația SUA pentru controlul drogurilor, 2019 “Evaluarea națională a amenințărilor cu droguri”, 9 decembrie 2019, 9,
https://www.dea.gov/sites/default/files/2020-02/DIR-007-20%202019%20National%20Drug%20Threat%20Assessment%20-
%20low%20res210.pdf

[13] Institutul Național privind abuzul de droguri, septembrie 2017, “Rata mortalității prin supradozaj” revizuit în martie 2020, accesat
pe 29 aprilie 2020, https://www.drugabuse.gov/related-topics/trends-statistics/overdose-death-rates

[14] Amanda Hoover, “50 de kg de fentanil capturate în port în timpul transportului din China”, New Jersey Advance Media, 02 iulie
2018, https://www.nj.com/news/index.ssf/2018/07/110_pounds_of_fentanyl_found_in_philadelphia_port.html.
[15] „Zhongguo dupin baogao: quanguo xidu renshu yu 1400 wan” 中国 毒品 报告 : 全国 吸毒 人数 逾 1400 万 [“Raportul privind
drogurile din China: peste 14 milioane de consumatori de droguri la nivel național”], site-ul web al limbii chineze din BBC, 24 iunie
2015, http://www.bbc.com/zhongwen/simp/china/2015/06/150624_china_drugs_report [în chineză]

[16] Zhang Yang 张 洋, „Quanguo pohuo dupin xingshi anjian 14 wan qi” 全国 破获 毒品 刑事 案件 14 万 起 [„140.000 de cazuri penale
de droguri rezolvate în toată China”] în „2017 nian Zhongguo dupin xingshi baogao 2017”年 中国 毒品 形势 报告 [„China’s Drug
Situation Report 2017”], People’s Daily, 26 iunie 2018, http://yuqing.people.com.cn/n1/2018/0626/c209043-30088689.html [În chineză]

[17] “Lucrurile se îmbunătățesc în industria porno din America”, NBC News, 20 ianuarie
2015, https://www.nbcnews.com/business/business-news/things-are-looking-americas-porn-industry-n289431

[18] “Băiat de 12 ani și-a violat în mod repetat sora după ce a devenit fascinat de pornografie pe Internet“, Noua Zeelandă, 7 noiembrie
2016, https://www.nzherald.co.nz/world/news/article.cfm?c_id=2&objectid=11743460

[19] Inga Margrete Ydersbond, “Promiscuitatea și ‘timiditatea’: Danemarca și Norvegia: O analiză comparativă a legislației privind
pornografia“, Seria de lucrări NPPR: Politicile sexului comercial, martie 2012,
https://www.duo.uio.no/bitstream/handle/10852/34447/NPPRWP201201.pdf?sequence=1

[20] Lars Gravesen, “Contribuția contribuabililor pentru vizitele persoanelor cu dizabilități la prostituate”, The Daily Telegraph, 2
octombrie 2005, https://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/denmark/1499735/Taxpayers-foot-bill-for-disabled-Danes-visits-
to-prostitutes.html

[21] Chen Jing 沉靜, „Fanrong changsheng de chaoji xingdaguo” 繁榮 娼 盛 的 超級 性 大 國 [„Prostituția prosperă într-o superputere
a industriei sexuale”], The Epoch Times, 25 septembrie 2009, https://www.epochtimes.com/b5/9/9/25/n2668274.htm [În chineză]

[22] Takudzwa Hillary Chiwanza, “Mii de prostituate chineze se îmbulzesc în Africa pentru bogății lucrative”, African Exponent, 7 mai
2018, https://www.africanexponent.com/post/8965-chinese-prostitutes-have-joined-the-scramble-for-africas-fortunes

[23] Pat Fagan, “Efectele pornografiei asupra individului, căsătoriei, familiei și comunității”, Family Research Council (martie 2011),
accesat pe 29 aprilie 2020, https://downloads.frc.org/EF/EF11C36.pdf

[24] Congresul SUA, Senat, Subcomisia pentru Constituție, Drepturi Civile și Drepturi de Proprietate, Audierea asupra impactului
pornografiei asupra căsătoriei și familiei, al 109-lea Congres, 9 noiembrie 2005,
https://www.judiciary.senate.gov/imo/media/doc/manning_testimony_11_10_05.pdf

[25] David Shultz, “Rata divorțurilor este dublă atunci când oamenii se uită la pornografie”, Știință, 26 august 2016,
http://www.sciencemag.org/news/2016/08/divorce-rates-double-when-people-start-watching-porno

[26] George Akerlof și colab., “O analiză a nașterilor în afara căsătoriei în Statele Unite ale Americii”, Explorări Pragmatice de Economie
(New York: Oxford University Press, 2005), 120.

[27] Joseph Chamie, “Nașterile în afara căsătoriei cresc în întreaga lume”, Yale Global Online, 16 martie 2017,
https://yaleglobal.yale.edu/content/out-wedlock-births-rise-worldwide

[28] Erik Hurst, „Videoclipul a ucis vedeta de radio”, Chicago Booth Review, 1 septembrie 2016,
https://review.chicagobooth.edu/economics/2016/article/video-killed-radio-star

[29] Mark Aguiar, Mark Bils, Kerwin Kofi Charles și Erik Hurst, “Agrementul de lux și oferta de muncă a tinerilor”, Biroul Național de
Cercetări Economice, Document de lucru nr 23552 emis în iunie 2017, p. 1 http://www.nber.org/papers/w23552

[30] Tom Wijman, “Veniturile de pe telefoanele mobile generează mai mult de 50% din piața jocurilor globale și ajunge la 137,9 miliarde
de dolari în 2018“, Newzoo, 30 aprilie 2018, https://newzoo.com/insights/articles/global-games-market-reaches-137-9-billion-in-2018-
mobile-games-take-half/

[31] “Rate ale criminalității din Statele Unite 1960-2017”, compilate de DisasterCenter.com de la: FBI UCS Rapoarte anuale privind
criminalitatea, http://www.disastercenter.com/crime/uscrime.htm

[32] Bonnie Berkowitz și Chris Alcantara, “Numerele cresc cu fiecare atentat armat în masă“, Washington Post, actualizat pe 4 martie
2019, accesat pe 29 aprilie 2020, https://www.washingtonpost.com/graphics/2018/national/mass-shootings-in-
america/?utm_term=.f63cc1b03c0b

[33] Baza de date privind terorismul global (GTD), Universitatea din Maryland, National Consortium for the Study of Terrorism and
Responses to Terrorism, accesat pe 29 aprilie 2020, https://www.start.umd.edu/gtd/.

[34] Jacque William și Wilson Hudson, “Violența armată în filmele PG-13 s-a triplat”, CNN, 11 noiembrie
2013, http://www.cnn.com/2013/11/11/health/gun-violence-movies/index.html

[35] Assil Frayh, “Violența armată continuă să crească în filmele PG-13, potrivit studiilor” CNN, 20 ianuarie
2017, https://www.cnn.com/2017/01/20/health/gun-violence-pg-13-movies-study/index.html
[36] “Jocurile video violente și tinerii“, Harvard Health Mental Health Letter, 27, nr. 4 (octombrie
2010), http://affectsofvideogames.weebly.com/uploads/6/4/3/3/6433146/medical_journal.pdf

[37] Mary Garden (1874–1967). “De ce mi-am scurtat părul”, Pictorial Review (aprilie 1927).

[38] “Părul lung pentru bărbați”, Enciclopedia de modă, accesat pe 29 aprilie


2020, http://www.fashionencyclopedia.com/fashion_costume_culture/Modern-World-Part-II-1961-1979/Long-Hair-for-Men.html

[39] “Hip Huggers”, Enciclopedia de modă, acesat pe 29 aprilie 2020,


http://www.fashionencyclopedia.com/fashion_costume_culture/Modern-World-Part-II-1961-1979/Hip-Huggers.html

[40] Kathryn Bromwich, “Groupie revizitat: femeile cu acces triplu-A în anii ’60”, The Guardian, 15 noiembrie 2015,
https://www.theguardian.com/music/2015/nov/15/groupies-revisited-baron-wolman-rolling-stone-pamela-des-barres

[41] Neil Eriksen, “Cultura populară și teoria revoluționară: Înțelegerea punk rock”, Theoretical Review 18 (septembrie-octombrie 1980),
accesat prin Arhiva de Internet a Marxiștilor pe 29 aprilie 2020,https://www.marxists.org/history/erol/periodicals/theoretical-
review/19801802.htm

1. Terorismul și revoluția comunistă

De la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, publicul occidental s-a familiarizat cu mișcarea teroristă globală și reprezentanții săi. Mai
puțin cunoscută este însă relația strânsă dintre terorism și comunism.

Ideologia comunistă își are rădăcinile în ură și luptă. Consideră toate aspectele „vechii societăți”, inclusiv legile și moralitatea acesteia, ca
fiind vestigiile unei clase dominante opresive care trebuie răsturnată prin orice mijloace necesare. Astfel, mișcarea comunistă a făcut din
terorism un instrument important în căutarea puterii și în răspândirea ideologiei sale în întreaga lume. Termenii „terorism” și „terorist” au
fost menționați pentru prima dată în 1795 ca o referire la regimul de teroare “Domnia Terorii”, din timpul Revoluției Franceze, care a pus
bazele mișcării comuniste (a se vedea Capitolul 2). [1]

Vladimir Lenin s-a bazat pe terorism pentru a-i aduce pe comuniști la victorie în Rusia. Teoreticianul marxist Karl Kautsky, în cartea sa
Terorism și comunism, publicată în 1919, a oferit o imagine de ansamblu cuprinzătoare a ceea ce avea să se întâmple sub dictatura proletară
pe care Lenin dorea să o instaureze. Reflectând asupra violenței Revoluției Franceze, Kautsky a ajuns la concluzia că bolșevicii lui Lenin
au moștenit caracterul terorist al iacobinilor. [2]

Felix Dzerjinski, șeful poliției secrete a lui Lenin, numită “Ceka”, a spus în 1918: „Noi susținem teroarea organizată – aceasta ar trebui
admisă sincer“. [3] Ceka, prescurtare pentru “Comitetul extraordinar al tuturor ruşilor”, a activat în timpul Războiului Civil Rus, când
bolșevicii se luptau pentru întâietate atât cu armatele albe anticomuniste, cât și cu facțiunile socialiste rivale. S-a angajat în răpiri, torturi,
asasinate și execuții sumare ale „dușmanilor de clasă” pe scară largă ca parte a represiunilor lui Lenin, care au devenit cunoscute sub
numele de Teroarea Roșie.

Ceka a căutat să provoace frică și durere acută dușmanilor bolșevicilor. Potrivit evidențelor și a relatărilor martorilor oculari colectate în
Terorea Roșie din Rusia, scrisă în 1924 de istoricul emigrant rus Serghei Melgunov, multe dintre victimele Ceka au fost selectate pentru
că erau proprietari sau nobili. Aceștia erau scoși afară din casele lor noaptea, forțați să se dezbrace și apoi erau împușcați. Cadavrele celor
asasinați de Ceka, incluzând femei, copii, vârstnici și clerici, arătau deseori dovezi ale unui abuz sadic: mutilare, arsură, jupuire, viol,
decapitare sau chiar și acte mai cumplite.

Potrivit lui Melgunov, în timp ce Ceka se lăuda cu masacrul său, „numărul numelor publicate era cu mult mai mic decât în realitate”. [4]
În timpul Terorii Roșii, se crede că numai Ceka a fost responsabilă pentru uciderea a zeci de mii sau chiar a sute de mii de oameni.

Regimul comunist sovietic îl considera pe Dzerjinski ca fiind un erou revoluționar. Ceka a fost redenumit de multe ori înainte de a deveni
în cele din urmă Comitetul pentru Securitatea Statului (KGB), dar agenții săi au fost întotdeauna cunoscuți neoficial ca „cheștiști”. De la
moartea lui Dzerjinski în 1926 și până în 1990, piața din fața sediului KGB – Lubianka – i-a purtat numele. În anii ’40, o statuie a lui a
fost amplasată în piață, unde a stat până a fost demolată în 1991. [5]

După instaurarea regimului sovietic, mișcările revoluționare comuniste din întreaga lume au repetat același tipar de teroare roșie. După
cum s-a arătat în capitolele anterioare ale acestei cărți, regimurile marxist-leniniste s-au bazat, fără excepție, pe brutalitatea terifiantă pentru
a acapara și menține puterea. Violența și crima sunt doar o componentă a agendei teroriste a comunismului. Chiar mai distructiv este modul
în care comunismul folosește fervoarea politică și religioasă pentru a îndoctrina oamenii cu cultura Partidului Comunist, plantând semințele
înșelăciunii, ale urii și ale violenței pentru a fi transmise din generație în generație.

În zilele noastre, terorismul are loc, în principal, sub trei forme: terorismul de stat în regimurile comuniste; activitatea teroristă efectuată
în străinătate de agenți ai regimurilor comuniste cu scopul răspândirii revoluției violente; și extremismul islamic, care, de fapt, datorează
o mare parte din metodele și ideologia sa comunismului.

2. Cum au exportat regimurile comuniste terorismul

În timp ce provoacă teroare în masă și suferință propriilor lor cetățeni, regimurile comuniste sprijină organizațiile teroriste din străinătate
în scopul instigării la revoluție sau destabilizării statelor rivale.
În timpul Războiului Rece, sovieticii au sprijinit activ o gamă largă de activități teroriste la scară globală. Regimul comunist chinez a
susținut, de asemenea, insurecții teroriste în străinătate, răspândind teoriile maoiste ale revoluției și construind alianțe cu organizații
teroriste și cu regimuri corupte care sunt principalii sponsori ai terorismului.

Stanislav Lunev, un fost ofițer al Direcției Principale de Informații (GRU) din forțele armate sovietice, care s-a refugiat în Occident, a
declarat că GRU ar fi unul dintre principalii mentori ai teroriștilor din întreaga lume. [6] Multe grupuri extremiste, care au organizat atacuri
antiamericane au avut legături cu agenția de securitate sovietică, KGB. Acestea includ organizații precum Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei (PFLP), Armata Roșie Japoneză, Brigăzile Roșii din Italia, Facțiunea Armatei Roșii din Germania de Vest sau diferite grupuri
de gherilă din America de Sud.

Cu toate acestea, cea mai influentă formă de terorism modern este islamul radical alimentat de blocul sovietic ca mijloc de destabilizare a
lumii musulmane.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, Orientul Mijlociu a aparținut sferei coloniale occidentale. Pe măsură ce popoarele din regiune și-
au câștigat independența, Uniunea Sovietică a profitat de ocazie pentru a-și exercita influența. Astăzi, Orientul Mijlociu se află într-o
situație complexă și haotică rezultată din contradicțiile dintre confesiunile musulmane, conflictul arabo-israelian, Războiul Rece,
“diplomația petrolului” și ciocnirea culturilor occidentale și islamice.

După cum s-a menționat în Capitolul 5, Ion Mihai Pacepa, fostul general-locotenent și șeful interimar al serviciului de informații externe
al României comuniste, a devenit cel mai înalt oficial care a dezertat din blocul sovietic atunci când a fugit în Statele Unite în iulie 1978.
În articolul său intitulat „Amprentele rusești“, Pacepa a dezvăluit o mare cantitate de informații din interior despre sprijinul comunist
acordat terorismului din Orientul Mijlociu. [7] El l-a citat pe Aleksandr Saharovski, șeful serviciilor de informații externe sovietice,
spunând: „În lumea de astăzi, când armele nucleare au făcut ca forța militară să fie învechită, terorismul ar trebui să devină principala
noastră armă“. Numai în 1969 au fost efectuate 82 de deturnări de aeronave. Multe dintre ele au fost opera Organizației pentru Eliberarea
Palestinei (OEP), cu sprijinul sovieticilor și al comuniștilor chinezi. Pacepa a reamintit că, atunci când l-a vizitat pe Saharovski, a observat
„o mare de stegulețe roșii” pe o hartă a lumii. Fiecare steguleț reprezenta un avion deturnat. Saharovski i-a spus lui Pacepa că tactica
deturnării a fost propria sa invenție.

Conceptul de „socialism islamic” a început să se înrădăcineze în timpul Războiului Rece, când Uniunea Sovietică a sprijinit statele arabe
împotriva Israelului. Printre reprezentanți s-au numărat Yasser Arafat, care a condus OEP din 1969 până la moartea sa în 2004 și Gamal
Abdel Nasser, care a fost al doilea președinte al Egiptului din 1956 până la moartea sa în 1970. OEP a avut sprijinul Uniunii Sovietice și
al Partidului Comunist Chinez (PCC) și a fost implicat în activități teroriste pe scară largă.

Între 1968 si 1978, Departamentul Securității Române a efectuat săptămânal livrări aeriene de provizii militare teroriștilor palestinieni din
Liban. Arhivele guvernului Germaniei de Est arată că, în 1983, Agenția de Informații Externe a Germaniei de Est a trimis Libanului muniție
pentru puștile de asalt Kalașnikov, în valoare de 1.877.600 de dolari. Cehoslovacia a oferit teroriștilor islamici o mie de tone de Semtex-
H, un explozibil inodor.

La începutul anilor ’70, Iuri Andropov, pe atunci șeful KGB și mai apoi secretarul general al Partidului Comunist Sovietic, a început o
campanie de propagandă sub acoperire, planificată cu meticulozitate, pentru a semăna semințele urii antisemite și antiamericane în întreaga
lume arabă și islamică. Pacepa și Ronald Rychlak, autorii cărții Dezinformare, l-au numit pe Andropov “părintele unei noi ere de
dezinformare”. [8]

3. Originile comuniste ale extremismului islamic

Deși comuniștii sovietici și chinezi au finanțat multe organizații teroriste din Orientul Mijlociu, introducerea comunismului în zone cu
credințe religioase adânc înrădăcinate s-a dovedit o mare provocare. Eforturile Uniunii Sovietice de a exporta direct revoluția socialistă în
lumea musulmană au avut rezultate contradictorii și adesea temporare.

În timp ce în Orientul Mijlociu au existat mai multe state conduse de guverne pro-sovietice, doar Yemenul de Sud și Afganistan s-au aflat
sub conducerea comunistă pentru perioade diferite de timp în timpul Războiului Rece. În 1979, Uniunea Sovietică a lansat o invazie în
Afganistan și a ocupat țara timp de zece ani, în încercarea de a consolida regimul comunist pe care l-a ajutat recent să ajungă la putere. În
1989, sovieticii au cedat și s-au retras din țară.

Cu toate acestea, deși comunismul nu a reușit să stabilească controlul asupra lumii musulmane, a influențat foarte mult crearea și
dezvoltarea extremismului islamic contemporan.

După atacurile din 11 septembrie, amenințarea extremismului islamic a ajuns de notorietate, iar acțiunile lui Osama bin Laden și ale
grupului său terorist al-Qaeda au ajuns pe prima pagină a ziarelor. Dar sursa ideologică a extremismului islamic al lui Bin Laden poate fi
urmărită înapoi, în timp, până la un om care a fost descris ca fiind un Karl Marx al Islamului radical. [9]

a. Sayyid Qutb: Un Marx al extremismului islamic

La prima vedere, poate părea exagerat să sugerăm o relație între comunism și islamul radical, dat fiind faptul că musulmanii cred în Allah
și în profetul Mahomed, în timp ce comunismul este prin definiție o ideologie ateistă și are ca scop eradicarea credinței din religii. De fapt,
teoria și metodele extremismului islamic modern sunt strâns legate de marxism-leninism.

Pionierul islamului radical și al jihadului modern a fost Sayyid Qutb, care a fost legătura egipteană a Frăției Musulmane locale cu
Internaționala Comunistă și Partidul Comunist din Egipt. [10] [11] Ideile lui Qutb erau impregnate de logica și retorica comunistă. Născut
în 1906, Qutb a studiat socialismul și literatura în anii ’20 și ’30. A studiat în străinătate în Statele Unite timp de doi ani la sfârșitul anilor
’40 și s-a alăturat Frăției Musulmane după întoarcerea sa în Egipt. [12]
Ideologia lui Qutb (numită adesea qutbism – n.t.) poate fi descrisă ca fiind folosirea violenței pentru a distruge vechea societate dominată
de „jahiliyyah”. Ca termen religios, jahiliyyah înseamnă ignoranța față de adevărul religios și se referea inițial la perioada dinaintea
răspândirii Islamului. Qutb a cerut musulmanilor să-și dea viața în lupta împotriva jahiliyyah, despre care se presupunea că va iniția
eliberarea umanității. Pentru a-și expune ideile despre această luptă, Qutb a reinterpretat atât sensul jahiliyyah, cât și conceptul islamic de
jihad.

La menționarea jihadului, mulți se gândesc imediat la „război sfânt”, dar în arabă, jihad înseamnă pur și simplu să lupți sau să înfrunți.
Pentru musulmanii de rând, aceasta poate însemna conflict intern (autoperfecționare) sau jihad defensiv. [13] Cu toate acestea, Qutb a
extins această definiție pentru a include folosirea proactivă și neîngrădită a violenței în “războiul sfânt” al jihadului și a pus astfel bazele
sale teoretice. [14] Filosofia lui Qutb susținea că orice sistem social care respecta legile sau etica laică era un jahiliyyah antiislamic. El a
văzut jahiliyyah ca fiind cel mai mare obstacol atât pentru musulmani, cât și pentru non-musulmani, împiedicându-i să respecte normele
și legile islamice. Chiar și o societate care pretinde că este musulmană ar putea fi totuși jahiliyyah. Qutb credea că jahiliyyah a dominat
sistemul social egiptean în care trăia și, prin urmare, credea că trebuia să fie răsturnat. [15]

Această interpretare a jihadului și a jahiliyyah reflectă filosofia marxistă a luptei de clasă. Qutb a susținut că vechea societate a jahiliyyah
a fost impusă oamenilor și că în acest proces, le-a răpit libertatea. Acești oameni înrobiți – asemănători clasei muncitoare a marxismului –
aveau dreptul să folosească jihadul pentru a răsturna opresiunea jahiliyyah-ului. Qutb a promovat jihadul ca mijloc de eliberare pentru
întreaga omenire, atât musulmană, cât și non-musulmană. [16] Când lucrările lui Qutb au fost publicate, majoritatea liderilor musulmani
au considerat că Qutb a mers prea departe și i-au tratat ideile ca pe o erezie. [17]

Qutb se afla de mult timp în contact cu Nasser, liderul Mișcării Ofițerilor Liberi, o organizație ce avea tendințe socialiste. Ulterior, acesta
avea să îndeplinească funcția de președinte al Egiptului pentru o perioadă lungă. În 1952, Nasser a lansat o lovitură de stat militară care a
răsturnat dinastia lui Muhammad Ali – monarhia pro-occidentală a Egiptului. Se spune că această lovitură de stat socialist-revoluționară a
fost planificată de Qutb și de Frăția Musulmană împreună cu Nasser. Cu toate acestea, deși Qutb spera că Nasser va institui un regim
islamic, Nasser a devenit, în schimb, adeptul secularizării, iar în 1954 a început să reprime Frăția Musulmană.

Qutb și Frăția s-au pregătit să-l asasineze pe Nasser, dar complotul a eșuat, iar Qutb a fost întemnițat. El a fost sever torturat în primii ani
de închisoare, dar pe măsură ce condițiile s-au relaxat, i s-a permis să scrie. Qutb și-a scris cele mai importante două lucrări ale sale în timp
ce se afla în închisoare – În umbra Coranului și Punct de Cotitură. Aceste două cărți, care arată înțelegerile lui asupra Coranului, istoriei
islamice, Egiptului și societății occidentale, au expus pe larg sprijinul său pentru extremismul anti-secular și anti-occidental. La un moment
dat, Qutb a fost eliberat din închisoare, dar a rămas în Egipt și a fost arestat din nou. În 1966, a fost condamnat și spânzurat pentru
implicarea sa în conspirația pentru asasinarea lui Nasser. Qutb a mers cu mândrie la spânzurătoare și a devenit un martir religios.

Ayman al-Zawahiri, liderul al-Qaeda după moartea lui bin Laden, credea că execuția lui Qutb a fost scânteia care a aprins focul
extremismului jihadist. [18] Extremiștii islamici citează adesea învățăturile lui Qutb și se consideră „succesorii intelectuali” ai săi, potrivit
observațiilor lui William McCants, un expert în combaterea terorismului de la Academia militară americană West Point. [19] În 2016,
expertul în Orientul Mijlociu, Hassan Hassan, a publicat un raport privind gruparea teroristă ISIS, în care a citat o zicală populară printre
susținătorii ISIS despre modul în care s-a format doctrina esențială a grupului terorist: „Statul islamic a fost conturat de Sayyid Qutb,
instruit de Abdullah Azzam, [și] globalizat de Osama bin Laden.” [20]

b. Avangarda leninistă a jihadului

Un alt concept marxist împrumutat de Qutb a fost cel al „conștiinței false”, care se referă la acceptarea de către masele obișnuite a idealurilor
și culturii conducătorului. Conceptul susține că acest lucru împiedică masele să-și perceapă propria opresiune și să răstoarne capitalismul
în favoarea socialismului. Potrivit lui Qutb, cei care trăiesc sub jahiliyyah nu-și dau seama că sunt sclavi, motiv pentru care nu se angajează
în jihad pentru a se emancipa. [21]

Una dintre lucrările majore ale lui Lenin este pamfletul intitulat Chto Delat? (Ce trebuie făcut?), în care susține ideea potrivit căreia clasa
muncitoare nu va deveni conștientă de necesitatea comunismului decât dacă va fi condusă de către un grup de elită al revoluționarilor.
Confruntându-se cu aceeași întrebare în cruciada sa împotriva jahiliyyah, Qutb și-a pus speranța în Lenin pentru a afla răspunsul.

Scrierile lui Qutb sunt pline de termeni cunoscuți studenților marxism-leninismului, precum “avangarda”, “statul”, “revoluția” și altele
asemenea. Circumstanțele cu care s-a confruntat Qutb atunci când și-a formulat propria sa ideologie radicală, erau similare cu situația și
provocările cu care s-a confruntat Lenin atunci când scria pamfletul “Ce trebuie făcut?”. Lenin și-a pus toate speranțele într-o revoluție
dusă la îndeplinire de către un partid proletar de avangardă – o organizație de elită extrem de disciplinată însărcinată cu supravegherea
revoluției și îndrumarea maselor – și a ridiculizat ideea potrivit căreia comunismul ar putea avea succes doar dacă agenții săi ar opera în
societate. Qutb a copiat această teorie și a înlocuit partidul politic leninist cu organizațiile extremiste islamice.

Lenin pune un accent deosebit pe importanța organizării și a avangardei. El a făcut o distincție clară între spontaneitate și conștiință și a
introdus ideea construirii unui partid. Lenin considera că, doar prin acțiuni spontane, muncitorii pot face numai solicitări superficiale,
precum creșterea salariilor și obținerea programului de lucru de opt ore, deoarece nu au conștiința necesară pentru eliberarea omenirii.
Lenin credea că avangardele externe (de obicei compuse din burghezi intelectuali, care au privilegiul de a avea educație) sunt necesare ca
să incite și să îndoctrineze muncitorii, astfel încât muncitorii ajung să creadă că revoluția este singura lor cale de ieșire și că numai prin
eliberarea întregii omeniri pot ei înșiși să fie eliberați. Pentru a utiliza pe deplin avangarda, este nevoie de un partid politic strâns unit
pentru a le organiza pe deplin activitățile și pentru a le oferi locuri de muncă în economia subterană, ca revoluționari profesioniști. [22]

Glenn E. Robinson, profesor asociat la Școala Navală Postuniversitară din Monterey, California, având și funcția de cercetător la Centrul
de Studii Orientale de la Universitatea din California-Berkeley, a spus despre Islamul radical: „Jihadismul modern este distinct leninist.
Deși, din motive evidente, ideologii jihadiști nu îl citează pe Lenin ca sursă de inspirație, conceptele și logica lor, în special ale lui Sayyid
Qutb, trădează această influență. Fiind educat în Egipt în anii ’40, Qutb fusese, cu siguranță, expus scrierilor lui Lenin. Două concepte-
cheie ale lui Qutb provin direct de la Lenin: jama’a (avangardă) și manhaj (program) … Insistența lui Lenin asupra importanței avangardei
de a avea un program detaliat și coerent pentru a întreprinde și apoi consolida revoluția a fost de asemenea, evocată cu un ton islamic, în
scrierile lui Qutb“.

Inspirându-se din esența leninismului, Qutb a susținut organizarea unei versiuni musulmane a partidului de avangardă leninistă. “Qutb a
oferit exact aceleași argumente pentru lumea musulmană”, a notat Robinson. “Marea majoritate a musulmanilor au fost prea absorbiți și
corupți de sistemul de guvernare nedreaptă și antiislamic pentru a ști cum și când să-și ridice armele împotriva statului. A fost nevoie de o
avangardă dedicată a cadrelor jihadiste pentru a organiza acțiuni directe împotriva statului“. [23]

Această avangardă, care este formată din extremiști, sau ceea ce Qutb a numit „adevărați musulmani”, are misiunea revoluționară de
eliberare a tuturor musulmanilor și a întregii civilizații umane. Avangarda trebuie să lovească puternic musulmanii falși, să urmeze
ideologia islamică așa cum este determinată de interpretarea lui Qutb, să instaureze o nouă națiune bazată pe acest islamism și să folosească
violența pentru a impune islamul restului lumii.

În plus față de avangarda leninistă, teoria lui Qutb include și idei utopice precum „egalitatea socială” și eliminarea claselor. [24] Astfel de
puncte sunt similare cu obiectivele declarate ale comunismului.

După moartea lui Qutb, fratele său Muhammad Qutb a continuat să-i publice lucrările. Cartea Ma’arakat ul-Islam war-Ra’samaaliyyah,
publicată în 1993, subliniază din nou inspirațiile comuniste ale lui Qutb. Qutb afirmă în mod deschis că Islamul este un „aqidah” (crez)
unic, constructiv și pozitivist, care a fost modelat și format din creștinism și comunism împreună, combinate în modul cel mai desăvârșit,
și care cuprinde toate obiectivele lor (adică ale creștinismului și comunismului) și adaugă, în plus, armonie, echilibru și dreptate.” [25]

c. Nucleul comunist al extremismului islamic

Lupta de clasă este o altă idee marxistă centrală a extremismului islamic. Karl Marx și-a petrecut toată viața încercând să incite conflictul
dintre proletariat și burghezie până când a devenit ireversibil și, în final, a “rezolvat” conflictul prin revoluție. Extremiștii islamici operează
în același mod.

Distrugerea World Trade Center din Manhattan, în sine, nu a făcut nimic pentru a ajuta la realizarea lumii musulmane unite, pe care o
dorea Qutb, ci a fost un mijloc de exacerbare a conflictului dintre lumea occidentală și lumea musulmană. În Occident, atacurile teroriste
au fost menite să incite la reacții adverse împotriva musulmanilor, ceea ce, la rândul lor, incită musulmanii să desfășoare mai multe atacuri.
[26] Metoda extremiștilor reflectă promovarea conflictelor dintre proletariat și burghezie ale lui Marx și Lenin, pentru a crea condițiile
necesare lansării revoluției.

Teoriile lui Qutb seamănă mai mult cu comunismul decât cu cele ale Islamului tradițional. Deși extremiștii islamici declară că au o opoziție
religioasă față de comunism, în realitate, ei au absorbit trăsăturile esențiale ale doctrinei comuniste revoluționare. După cum a remarcat
jurnalistul Chuck Morse: “Adevăratul dușman cu care se confruntă lumea liberă continuă să fie comunismul. […] Islamul [R]adical nu
este altceva decât comunismul camuflat în veșmintele tradiționale ale Islamului. Același dușman comunist care a devastat Europa […] a
prins rădăcini în lumea islamică și a transformat segmente mari ale elitei islamice”. [27]

Istoricul politic finlandez Antero Leitzinger consideră că terorismul modern s-a născut între 1967 și 1968 și s-a dezvoltat în același timp
cu mișcarea comunistă internațională. În anii ’60, pe măsură ce mișcările radicale ale studenților au început să se manifeste haotic, mulți
studenți străini din țările musulmane care studiau în Occident s-au conectat la ideologia de stânga și au dus acasă concepte precum revoluția
violentă. [28]

În 1974, Abdallah Schleifer, un musulman convertit care ulterior a devenit profesor de cercetare jurnalistică la Universitatea Americană
din Cairo, s-a întâlnit cu Ayman al-Zawahiri, viitorul lider al-Qaeda. Zawahiri, care la acea vreme studia medicina la Universitatea din
Cairo, se lăuda cu faptul că grupurile islamice extremiste și-au recrutat majoritatea membrilor din instituțiile de elită, precum școlile de
medicină și inginerie. Schleifer a declarat că aceste școli au avut cea mai mare concentrație de tineri marxiști în anii ’60 și că islamismul
era, pur și simplu, o nouă tendință în revoltele studențești. Schleifer i-a spus lui Zawahiri: “Uite, Ayman, sunt un fost marxist. Când
vorbești, mă simt ca și cum mă întorc în Partid. Nu mă simt ca și cum aș fi cu un musulman tradițional”. [29]

Este curios că mulți observatori asociază extremismul islamic cu fascismul (islamofascismul) dar, din diferite motive, nu-i menționează
originile sale comuniste. Fascismul este o formă de socialism naționalist, iar socialismul este prima etapă a comunismului, potrivit lui
Lenin și altora. Ca sferă de acțiune, comunismul are un scop internațional, vizând revoluțiile comuniste din întreaga lume. Când analizăm
extremismul islamic în ceea ce privește abordarea și doctrina sa generală, devine evident că acesta are mai multe în comun cu comunismul.

d. Qutb și ascensiunea terorismului

Scrierile lui Qutb au influențat mulți tineri arabi, incluzându-l pe savantul palestinian și membru fondator al Al-Qaeda, Abdullah Yusuf
Azzam. [30] Raportul Comisiei pentru analiza evenimentelor din 11 septembrie s-a referit la Azzam ca la “un discipol al lui Qutb” și a
descris influența lui Qutb asupra viziunii lui bin Laden asupra lumii. [31]

Muhammad Qutb, fratele lui Sayyid Qutb a devenit profesor de studii islamice în Arabia Saudită și a fost responsabil pentru editarea,
publicarea și promovarea teoriilor răposatului său frate. Bin Laden participa regulat la prelegerile publice săptămânale ale lui Muhammad
Qutb și citea cărțile lui Qutb.

Zawahiri a spus că, pe când era tânăr, și-a auzit în repetate rânduri unchiul vorbind despre cât de nemaipomenit era Qutb și despre cât de
mult a suferit în închisoare. [32] În 1966, anul în care Qutb a fost spânzurat, Zawahiri – pe atunci în vârstă de 15 ani – a ajutat la formarea
unei celule militante clandestine care avea ca scop răsturnarea guvernului și crearea unui stat islamist. Zawahiri a scris în memoriile sale:
„Regimul lui Nasser a crezut că mișcarea islamică a primit o lovitură mortală odată cu executarea lui Sayyid Qutb și a tovarășilor săi . […]
Dar calmul aparent de la suprafață a ascuns o interacțiune imediată cu ideile lui Sayyid Qutb și formarea nucleului mișcării islamice
jihadiste moderne din Egipt“. [33] Ulterior, Zawahiri s-a alăturat Jihadului Islamic Egiptean, format în anii 1970, apoi a devenit consilierul
lui Osama bin Laden și un membru important al Al-Qaeda, preluând, după moartea lui Osama bin Laden, conducerea Al-Qaeda.

În lumea musulmană sunnită, Qutb este cel mai proeminent gânditor radical. [34] Practic, toate conceptele importante și inovațiile
ideologice ale grupurilor jihadiste sunnite pot fi găsite în lucrările sale. [35] Deși diferitele grupuri jihadiste pot să difere în formă, toate
folosesc violența pentru a-și atinge obiectivele politice sub stindardul Islamului. [36]

Asasinarea președintelui egiptean Anwar Sadat de către Jihadul Islamic Egiptean, în 1981, și atacurile comise în anii ’90 de grupul terorist
egiptean al-Gamma al-Islamiyah asupra oficialilor guvernamentali, intelectualilor seculari, creștinilor egipteni și turiștilor, sunt toate etape
ale campaniei de punere în aplicare a viziunii lui Qutb. [37]

Grupări jihadiste radicale care urmăresc ideologia Qutb sunt clasificate drept teroriști salafiști jihadiști. În 2013, existau aproape cincizeci
de grupuri de salafiști jihadiști în întreaga lume, cele mai multe având sediul în Africa de Nord și Levant, potrivit unui raport al Rand
Corporation din SUA. [38] Robert Manne, autorul cărții “Mintea statului islamic: ISIS și ideologia Califatului”, l-a numit pe Qutb
„părintele mișcării politice din secolul al XX-lea numite acum jihadism salafi” și un precursor al grupării teroriste ISIS, adăugând că, deși
Qutb nu era direct responsabil pentru ISIS, „el a arătat prima etapă pe drumul care va duce în cele din urmă acolo”. [39]

Analizând diferitele organizații islamice extremiste existente, s-a constatat că deși acestora le lipsește o viziune unificată și sunt predispuse
la lupte ideologice, există o trăsătură comună a majorității covârșitoare a acestora: ele au moștenit, în esență, forma agresivă de jihad a lui
Qutb – o revoluție comunistă cu o formă diferită.

e. Cum a victimizat comunismul musulmanii de rând

În ciuda faptului că grupurile extremiste operează în numele Islamului, cea mai mare victimă a lor este societatea musulmană. Acest lucru
se datorează faptului că motivația reală din spatele terorismului – la fel ca și în cazul comunismului – este dorința de ucidere și de
distrugere, indiferent de scuzele superficiale.

Raportul din 2017 Islamul și prototipul terorismului și extremismului violent, publicat de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale,
arată că „aproape în întregime, impactul uman al atacurilor extremiste este că musulmanii își ucid sau rănesc colegii musulmani”.

Potrivit raportului, „un total de 83% din atacurile [extremiste islamice] și 90% din decese s-au produs în țări puternic islamice”, la fel ca
marea majoritate a atacurilor sinucigașe efectuate de persoane care se deplasau pe jos sau care au folosit vehicule. „Dacă analizăm primele
cinci grupuri criminale periculoase din lume în 2016, patru dintre ele sunt extremiste „islamiste”. Un total de 88% din 2.916 atacuri și 99%
din 14.017 decese care au rezultat din atacurile primelor cinci grupări criminale au fost cauzate de grupuri extremiste islamice.” [40]

În anul 2018 Rapoartele de țară privind terorismul emise de Departamentul de Stat înregistrează un număr total de 8.093 de atacuri teroriste
care au avut loc în lume în acel an, provocând 32.836 de decese în total. Probabilitatea ca atacurile teroriste să aibă loc în țările și zonele
cu majoritate musulmană a fost covârșitoare: „În 2018, au avut loc incidente teroriste în 84 de țări și teritorii. Aproximativ 85% din toate
incidentele au fost concentrate în trei regiuni geografice: Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Africa subsahariană. În ordine, cel mai mare
număr de incidente teroriste în 2018 au fost înregistrate în: Afganistan, Siria, Irak, India, Nigeria, Somalia, Filipine, Pakistan, Yemen și
Camerun. Incidentele din aceste 10 țări au reprezentat 71% din numărul total de incidente și 81% din toate decesele provocate de incidente
teroriste.” [41]

În schimb, atacurile teroriste din țările occidentale au cauzat mai puține decese. Un raport din 2019 al Institutului Cato a afirmat că teroriștii
născuți în străinătate, aflați în Statele Unite, au cauzat 3.037 din cele 3.518 de crime comise de teroriști pe teritoriul american în perioada
1975 – 2017. Acest număr include cele 2.979 de persoane ucise în atacurile din 11 septembrie. [42]

4. Sprijinul Partidului Comunist Chinez pentru terorism

Partidul Comunist Chinez (PCC) sprijină de mult timp activitățile teroriste în străinătate, printre acestea numărându-se și cele ale fostului
lider terorist palestinian Yasser Arafat. Numărându-se printre primii care a folosit tactica deturnării avioanelor comerciale, Arafat a vizat
forțele armate ale Statelor Unite și ulterior a devenit o sursă de inspirație pentru Osama bin Laden.

a. Sprijinul PCC pentru activitățile teroriste ale lui Yasser Arafat

În 1959 Arafat a demarat Mișcarea Națională pentru Eliberarea Palestinei, cunoscută și sub numele de Fatah, iar în 1988 a declarat Palestina
stat independent. Până la moartea sa, în 2004, Arafat a fost liderul mai multor organizații militante palestiniene. El a fost, de asemenea, un
favorit al PCC după ce a vizitat China de 14 ori și s-a întâlnit cu mulți liderii comuniști chinezi, inclusiv cu Mao Zedong, Zhou Enlai,
Deng Xiaoping și Jiang Zemin.

În 1964, Arafat a creat al-‘Asifah (“The Storm“ sau „Furtuna”- n.t.), aripa militară a Fatah, după care a plecat imediat la Beijing pentru
a se întâlni cu premierul chinez Zhou Enlai. Zhou i-a reamintit lui Arafat să acorde atenție strategiei sale și să nu folosească sloganuri
contraproductive, precum acelea care cereau distrugerea completă a Israelului. [43]

Pe lângă furnizarea de arme și sprijin financiar, Beijingul a ghidat deseori Palestina asupra modului de a se angaja în conflictul cu Statele
Unite și Israel, în timp ce își extindea influența la nivel internațional. PCC a invitat, de asemenea, palestinienii să se instruiască în China.

În ianuarie 1965, Arafat a declarat război Israelului, în nordul Palestinei, folosind organizația sa de gherilă, iar în luna mai a aceluiași an,
Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a înființat un birou la Beijing. Republica Populară Chineză (RPC) a acordat tratament
diplomatic biroului OEP și a sprijinit în mod deschis OEP în diferite arene internaționale.
În noiembrie 1988, când Arafat a anunțat independența statului palestinian, Beijingul l-a recunoscut imediat și a stabilit relații diplomatice.

Arafat și secretarul general al PCC de la acel moment, Jiang Zemin, s-au întâlnit în 2000 și 2001, perioadă în care au izbucnit conflicte
sângeroase pe scară largă între grupurile israeliene și palestiniene. Israelul l-a condamnat în repetate rânduri pe Arafat pentru rolul său în
conflicte. Cu sprijinul PCC, Arafat a reușit să se confrunte cu Statele Unite și Israelul, deteriorând tot mai mult stabilitatea Orientului
Mijlociu.

Organizațiile membre ale OEP au fost implicate în diverse activități teroriste fățișe și subterane. Ei au susținut că revoluția violentă este
singura modalitate de a elibera țara. Arafat a fost foarte apropiat de conducerea din țările comuniste și s-a întâlnit cu membrii Internaționalei
Socialiste. Fatah a fost observatoare în Partidul Socialiștilor Europeni.

În 1970, OEP a desfășurat o tentativă de asasinat asupra regelui Iordaniei Hussein bin Talal, precum și o lovitură de stat, eșuată, asupra
guvernului iordanian. În luna septembrie a aceluiași an, OEP a deturnat cinci aeronave comerciale – patru cu destinația New York și una
care se îndrepta către Londra – în ceea ce este cunoscut sub numele de Deturnările Dawson’s Field. Un terorist a susținut că deturnarea
unui avion a avut un efect mai mare decât uciderea a o sută de israelieni în luptă.

În 1972, gruparea teroristă “Black September“, o facțiune militantă a Fatah, a masacrat unsprezece sportivi israelieni în timpul Jocurilor
Olimpice de la München. Unul dintre teroriști a fost Ali Hassan Salameh, șeful securității Fatah și unul dintre locotenenții cei mai de
încredere ai lui Arafat. Pe lângă cei 11 israelieni uciși, în atac a murit și un ofițer de poliție din Germania de Vest.[44]

Statele Unite și Israelul l-au considerat pe Arafat ca fiind omul din spatele multor atacuri teroriste în Orientul Mijlociu. În 1987, Casa Albă
a desemnat OEP drept organizație teroristă și a închis Biroul de Informații al OEP din Washington.

b. Legăturile PCC cu Al-Qaeda

Pentru marea majoritate a oamenilor din întreaga lume, atacurile din 11 septembrie au fost o tragedie șocantă. Dar în China continentală,
începând de la forumuri de internet și camere de chat și până la cafenele universitare, un număr mare de oameni au sprijinit teroriștii și au
făcut comentarii de genul „Bună treabă!” și „Susținem cu tărie actele de justiție împotriva Statelor Unite”. Într-un sondaj realizat pe 91.701
de persoane de la NetEase – o companie chineză importantă de internet – doar 17,8% dintre respondenți și-au exprimat opoziția puternică
față de atacurile teroriste, în timp ce majoritatea oamenilor au ales „opoziția față de Statele Unite” sau „abia acum urmează ce e mai bun”
ca răspuns la tragedie. [45]

Chinezii care au aplaudat evenimentele din 11 septembrie nu aveau nicio legătură cu bin Laden sau cu musulmanii radicali în ceea ce
privește etnia, religia sau tradiția, dar rădăcinile gândirii lor toxice erau aceleași. La fel ca extremiștii islamici din „războiul sfânt” purtat
atât împotriva lumii neislamice, cât și a musulmanilor „falși” despre care se spune că sunt înșelați de jahiliyyah, PCC a petrecut 70 de ani
otrăvind poporul chinez cu ură față de „dușmanii de clasă” și îndoctrinându-l cu cultura deformată a Partidului Comunist.

Pentru PCC, punctele comune ale extremismului islamic și ale comunismului depășesc simpla suprapunere ideologică. PCC a menținut
legături strânse cu talibanii și al-Qaeda după ce talibanii au preluat puterea în Afganistan, precum și în perioada în care talibanii i-au oferit
protecție lui Bin Laden. În 1998, după ce Statele Unite au atacat bazele Al-Qaeda cu rachete de croazieră, se spune că regimul chinez i-ar
fi plătit lui Bin Laden 10 milioane de dolari pentru orice rachetă neexplodată, probabil pentru a fura tehnologia. [46] [47]

În același timp, PCC a continuat să furnizeze tehnologii militare sensibile statelor care sponsorizează terorismul. La sfârșitul anului 2000,
Consiliul de Securitate ONU a propus sancțiuni împotriva regimului taliban pentru a-l forța să închidă taberele de antrenament teroriste
ale lui bin Laden situate pe teritoriul său, dar China s-a abținut de la vot. În schimb, a trimis personal militar pentru a sprijini talibanii
imediat după ce Statele Unite au început atacurile aeriene în Afganistan.

După 11 septembrie, oficialii americani de informații au raportat că ZTE și Huawei, cele două mari companii chinezești de tehnologie cu
legături cu Armata Populară de Eliberare, au ajutat armata talibană să creeze o rețea de telefonie în Kabul, capitala Afganistanului. [48] În
ziua atacurilor din 11 septembrie, oficialii chinezi și talibani au semnat un contract pentru extinderea cooperării economice și tehnice. [49]

În cartea lor din 1999 Unrestricted Warfare (“Războiul fără restricții”), doi ofițeri chinezi au discutat despre un al doilea atac ipotetic
asupra World Trade Center din New York, în urma încercării nereușite de bombardament din 1993, menționând că aceasta ar reprezenta
o dilemă complicată pentru Statele Unite. Autorii au numit, de asemenea, al-Qaeda ca fiind o organizație cu capacitatea de a efectua o
astfel de operațiune. [50] Indiferent dacă PCC avea sau nu cunoștință de atacurile din 11 septembrie înainte de a se întâmpla, conceptul
regimului chinez de „război fără restricții” a oferit un ghid teoretic pentru viitoarele operațiuni ale lui Bin Laden. În plus, în 2004, a fost
dezvăluit faptul că agențiile de informații din China au folosit companii fantomă pentru a-l ajuta pe bin Laden să strângă fonduri și să spele
bani pe piețele financiare din întreaga lume. [51]

Tabăra comunistă s-a confruntat cu colapsul total odată cu căderea Zidului Berlinului, iar PCC a trebuit să facă față singur presiunii
extraordinare a lumii libere. Odată ce Statele Unite și lumea liberă au început să își concentreze atenția asupra condamnării tiraniei
comuniste, au avut loc atacurile din 11 septembrie. Prioritățile s-au schimbat drastic, iar lumea liberă și-a început, în schimb, războiul
împotriva terorismului. Acest lucru a oferit răgaz PCC-ului și a permis comunismului să se extindă din nou.

Amenințarea terorismului islamic radical a forțat Statele Unite să-și abată atenția și să-și redirecționeze resursele de la amenințarea continuă
a comunismului, împiedicând lumea liberă să se confrunte cu abuzurile fără precedent ale PCC. În timp ce lumea occidentală purta un
război în Orientul Mijlociu, avea loc un transfer tăcut al bogăției pe scară largă între China și Statele Unite, permițând unei alte superputeri
comuniste să se ridice acolo unde Uniunea Sovietică se prăbușise.

5. Convergența terorismului și a stângii radicale occidentale


După 11 septembrie, intelectualii radicali de stânga din Occident au aplaudat atacurile și i-au apărat pe făptași. La câteva zile după atacuri,
un dramaturg italian și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a declarat: “Marii speculatori se bălăcesc într-o economie care în
fiecare an ucide zeci de milioane de oameni prin sărăcie – deci ce sunt 20.000 de morți în New York?” [52] Un profesor de la Universitatea
din Colorado-Boulder i-a caracterizat pe cei care muriseră în World Trade Center ca “micii Eichmanni”, referindu-se la unul dintre
arhitecții Holocaustului nazist, spunând că victimele făceau parte din „regimentul tehnocratic aflat chiar în inima imperiului financiar
global al Americii”, și a sugerat că atacurile erau o pedeapsă justă. [53]

La 11 februarie 2003, cu o lună înainte ca Statele Unite să atace Irakul, Osama bin Laden a dat publicității o înregistrare audio prin
intermediul televiziunii Al Jazeera, declarând deschis: “nu ar fi [ceva] rău dacă interesele musulmanilor ar fi să conveargă cu interesele
socialiștilor în războiul împotriva cruciaților” și chemând oamenii să lupte împotriva armatei americane pe străzi. [54]

În speranța de a împiedica Statele Unite să efectueze operațiuni militare în Afganistan și în Irak, și, ulterior, ca să-i obstrucționeze eforturile
în Războiul împotriva Terorii, diverse forțe radicale de stânga au lansat o mișcare de protest anti-război pe scară largă. Majoritatea
membrilor proeminentei organizații anti-război ANSWER (Act Now to Stop War and End Racism – Acționați Acum pentru a Opri Războiul
și a Pune Capăt Rasismului), fondată în 2001, sunt socialiști, comuniști sau progresiști. Mulți dintre fondatorii săi au legături cu Centrul
Internațional de Acțiune și cu Partidul Mondial al Muncitorilor, o organizație radicală comunistă aliniată regimului nord-coreean. În acest
sens, ANSWER este, de fapt, o forță de avangardă similară comunismului stalinist. De asemenea, la mișcarea anti–război participă și
organizația Not in Our Name -“Nu în Numele Nostru” – o organizație de fațadă a Partidului Comunist Revoluționar, care este un partid
marxist-leninist legat de regimul comunist chinez. [55]

În cartea sa din 2004 Alianța Necredincioasă: Islamul radical și stânga americană, cărturarul american David Horowitz a descris legătura
nefastă dintre stângiștii radicali și extremiștii islamici. Potrivit analizei sale, stânga radicală din întreaga lume a contribuit la apărarea
indirectă a jihadiștilor islamici. [56]

În timpul unei întâlniri cu oficialii Hezbollah, un proeminent profesor cu viziuni de stânga a declarat că SUA era „unul dintre principalele
state teroriste”. [57] Un profesor asistent de antropologie de la Universitatea Columbia a spus unei mulțimi de circa 3.000 de studenți că
“personal ar dori să vadă un milion de Mogadishu”, referindu-se la Bătălia de la Mogadishu din anul 1993, în care luptători despre care se
presupune că au fost instruiți de al-Qaeda au ucis 18 soldați ai Forțelor Speciale ale SUA. De asemenea, profesorul și-a exprimat speranța
că soldații americani se vor ucide unul pe altul. [58]

Unele figuri marcante de stânga au ajutat teroriștii în mod direct. În 1995, Omar Abdel-Rahman a fost condamnat pentru că a conspirat la
comiterea bombardamentului din World Trade Center din 1993. Unul dintre avocații săi, Lynne Stewart, a fost condamnată la închisoare
în 2006 pentru că a contribuit la transmiterea mesajelor lui Abdel-Rahman adepților săi din Orientul Mijlociu, spunându-le să își continue
activitățile teroriste. Stewart a devenit un idol politic pentru stânga și a fost invitată în mod repetat să țină prelegeri în campusurile
universitare. [59]

Sprijinirea teroriștilor împotriva societății democratice occidentale face parte din lungul marș al stângii radicale pentru distrugerea și
preluarea societății occidentale din interior. Stânga este dispusă să folosească orice metodă care o ajută să atingă acest obiectiv. La un nivel
mai profund, deși ideologia de stânga occidentală nu are nicio relație aparentă cu extremismul islamic, rădăcinile lor comune se află în ura
și lupta spectrului comunist.

6. Încetarea cauzei fundamentale a terorismului

De la Comuna din Paris și instituționalizarea violenței de către Lenin, și până la persecuțiile susținute de PCC, comunismul a folosit
întotdeauna terorismul pentru a-și atinge obiectivele. Teroriștii folosesc violența pentru a produce tulburări în societate și folosesc teama
pentru a controla oamenii. Ei încalcă valorile morale larg acceptate de întreaga omenire pentru a-și atinge scopurile.

Rădăcinile comunismului pot fi văzute în ideile și metodele de bază ale grupurilor teroriste moderne, deoarece ideologia comunistă oferă
un cadru teoretic pentru agendele lor malefice.

Mai mult, dincolo de teritoriile controlate direct de regimurile comuniste, comunismul a manipulat o varietate de grupuri și indivizi pentru
a desfășura acte teroriste și a semăna haos în întreaga lume, provocând diversiuni pentru a-și induce în eroare și a-și conduce greșit
dușmanii.

Terorismul islamic radical s-a aflat în centrul atenției în conflictele internaționale de la sfârșitul Războiului Rece. Cu toate acestea, pe
măsură ce Statele Unite și aliații săi s-au implicat în campanii militare lungi și costisitoare în Orientul Mijlociu, regimul comunist chinez
a lucrat în liniște ca să devină o superputere capabilă să conteste lumea liberă. Haosul care a predominat în Orientul Mijlociu și în alte părți
a distras guvernele occidentale și publicul de la pericolul revigorării amenințării comunismului, precum și de la crimele fără precedent
împotriva umanității comise de PCC, în ciuda faptului că are legături economice și culturale mai ample cu Occidentul.

Fondat pe ură și luptă, comunismul este cauza fundamentală a terorismului în întreaga lume. În timp ce mass-media își concentrează atenția
asupra atacurilor teroriste care vizează societatea occidentală, marea majoritate a celor uciși de extremiștii islamici sunt musulmani de rând
care trăiesc în țările islamice. În mod similar, cele peste 100 de milioane de decese cauzate de comunism au provenit aproape în întregime
din rândul persoanelor care trăiau sub regimuri comuniste.

Până când rădăcinile toxice ale comunismului nu vor fi eradicate omenirea nu se va bucura de o singură zi de pace. Doar prin recunoașterea
rolului comunismului în activitățile teroriste care afectează lumea noastră și prin poziționarea de partea valorilor morale tradiționale și a
credinței, această amenințare poate fi înfrântă și „războiul global împotriva terorismului” poate lua sfârșit.

*****
Referințe

[1] Brian Whitaker, „Definiția terorismului”, The Guardian, 7 mai 2001, https://www.theguardian.com/world/2001/may/07/terrorism

[2] Karl Kautsky, Terorism și comunism: o contribuție la istoria naturală a revoluției, trad. WH Kerridge (Manchester, Regatul Unit: The
National Labor Press Ltd., 1919), Marxists Internet Archive, accesat la 5 mai 2020,
https://www.marxists.org/archive/kautsky/1919/terrcomm/index.htm

[3] Felix Dzerzhinsky, așa cum este citat în Michael Foley, Războiul civil rus: Teroare roșie, Teroarea albă, 1917–1922 (Regatul Unit:
Pen & Sword Books, 2018).

[4] Serghei Melgunov, Terorea roșie în Rusia (Regatul Unit: Hyperion Press, 1975), cap. 3.

[5] Deborah Seward, „Statuia șefului de informații sovietic a fost demolată”, Associated Press, 22 august 1991,
https://apnews.com/article/863f51d5087d19bee14a280626730385

[6] Stanislav Lunev, “Prin ochii inamicului: Autobiografia lui Stanislav Lunev” (Washington, DC: Regnery Publishing, Inc., 1998), 80.

[7] Ion Mihai Pacepa, „Amprentele rusești”, National Review, 24 august 2006, https://www.nationalreview.com/2006/08/russian-
footprints-ion-mihai-pacepa/

[8] Ion Mihai Pacepa și Ronald Rychlak, Dezinformare: Fostul șef spion dezvăluie strategii secrete pentru subminarea libertății, atacarea
religiei și promovarea terorismului (Washington, DC: WND Books, 2013), 259–266.

[9] Paul Berman, „Filosoful terorii islamice”, revista New York Times, 23 martie 2003,
https://www.nytimes.com/2003/03/23/magazine/the-philosopher-of-islamic-terror.html

[10] Raymond Ibrahim, “Ayman Zawahiri și Egipt: O călătorie prin timp”, Proiectul de investigație asupra terorismului: un raport
special, 30 noiembrie 2012, https://www.investigativeproject.org/3831/ayman-zawahiri-and-egypt-a-trip-through-time

[11] Robert R. Reilly, Rădăcinile ideologiei islamiste, Centrul de cercetare al economiilor post-comuniste, februarie 2006, 4.

[12] Berman, „Filosoful terorii islamice”.

[13] Andrew McGregor, „Profetul egiptean al Al-Qaeda: Sayyid Qutb și războiul împotriva Jahiliya”, Terrorism Monitor 1, nr. 3 (4 mai
2005), https://jamestown.org/program/al-qaedas-egyptian-prophet-sayyid-qutb-and-the-war-on-jahiliya/

[14] AE Stahl, “Ofensiva Jihad în Ideologia lui Sayyid Qutb”, Institutul Internațional pentru Combaterea Terorismului, 24 martie 2011,
https://www.ict.org.il/Article/1097/Offensive-Jihad-in-Sayyid-Qutbs-Ideology#gsc.tab=0

[15] McGregor, “Profetul egiptean al Al-Qaeda”

[16] Stahl, “‘Jihadul ofensiv’ în ideologia lui Sayyid Qutb”

[17] McGregor, “Profetul egiptean al Al-Qaeda”

[18] Dale Eikmeier, “Qutbism: O Ideologie islamico-fascistă”, Parameters, vol. 37, numărul 1,
http://www.dtic.mil/docs/citations/ADA485995

[19] William McCants, „Probleme cu jocul de nume arab”, Centrul de combatere a terorismului, 22 mai 2006.

[20] Hassan Hassan, “Sectarismul statului islamic: Rădăcinile ideologice și contextul politic” (Washington: Carnegie Endowment for
Peace International, iunie 2016), 26, https://carnegieendowment.org/files/CP_253_Hassan_Islamic_State.pdf

[21] Roxanne L. Euben, “Cartarea modernităților, Islamul și Occidentul în Traversarea frontierelor: spre o teorie politică
comparată”, ed. Fred Reinhard Dallmayr (Lanham, MD: Lexington Books, 1999), 20.

[22] Vladimir Lenin, “Ce trebuie făcut?” în Lucrările selectate ale lui Lenin, trad. Joe Fineberg și George Hanna (Moscova: Editura Limbi
Străine, 1961), vol. 1, 119–271, Marxists Internet Archive, accesat la 5 mai
2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1901/witbd/

[23] Glenn E. Robinson, „Strategia informațională Jihadi: surse, oportunități și vulnerabilități”, în John Arquilla și Douglas A. Borer,
eds. Information Strategy and Warfare: A Guide to Theory and Practice (Londra: Routledge, 2007) , 92.

[24] McGregor, “Profetul egiptean al Al-Qaeda“.

[25] Abdallah al-Qutbi, așa cum este citat în „“Îndepărtarea dubiilor leniniste ale lui Qutbi: Shaykh Ibn Jibreen spunând zicerea lui Sayyid
Qutb că islamul este un amestec de comunism și creștinism“ TheMadKhalis.com, 2 ianuarie 2010,
http://www.themadkhalis.com/md/articles/bguiq-shaykh-ibn-jibreen-making-takfir-upon-the-saying-of-sayyid-qutb-that-islam-is-a-
mixture-of-communism-and-christianity.cfm
[26] Damon Linker, “Rădăcinile marxiste ale extremismului islamic” , Săptămâna, 25 martie 2016,
https://theweek.com/articles/614207/marxist-roots-islamic-extremism

[27] Charles Moscowitz, Islamo-comunism: conexiunea comunistă cu terorismul islamic (Boston: City Metro Enterprises, 2013).

[28] Antero Leitzinger, „Rădăcinile terorismului islamic” , Politicianul eurasiatic, nr. 5 (martie 2002),
http://users.jyu.fi/~aphamala/pe/issue5/roots.htm

[29] Lawrence Wright, “Conturarea Turnului: Al-Qaeda și drumul către 9/11 “ (New York: Knopf Publishing Group, 2006), 42.

[30] Dawn Perlmutter, “Investigarea terorismului religios și a crimelor rituale” (New York: CRC Press, 2003), 104.

[31] Comisia Națională privind Atacurile Teroriste asupra Statelor Unite, Raportul Comisiei din 11 septembrie (Washington DC: Comisia
Națională privind Atacurile Teroriste asupra Statelor Unite, 2004), 55, https://www.9-11commission.gov/report/911Report.pdf

[32] Wright, Conturarea Turnului, 36–37.

[33] Lawrence Wright, “Omul din spatele lui Bin Laden: Cum un doctor egiptean a devenit un maestru al terorii“, New Yorker, 16
septembrie 2002, https://www.newyorker.com/magazine/2002/09/16/the-mn-behind-bin-laden

[34] Glenn E. Robinson, “Cele patru valuri ale Jihadului global, 1979-2017“, Politica Orientului Mijlociu 24, nr. 3 (toamna 2017): 70,
accesat prin Research Gate în 5 mai 2020,
https://www.researchgate.net/publication/319160351_The_Four_Waves_of_Global_Jihad_1979-2017

[35] Robinson, “Strategia de informare a Jihadului”, 88.

[36] Robinson, „Cele patru valuri ale jihadului global”, 85.

[37] Anthony Bubalo și Greg Fealy, “Între Global și Local: Islamism, Orientul Mijlociu și Indonezia“, “Proiectul Brookings privind
politica SUA spre lumea islamică, nr. 9 (octombrie 2005): 7, https://www.brookings.edu/wp-
content/uploads/2016/06/20051101bubalo_fealy.pdf

[38] Seth G. Jones, “O amenințare persistentă: evoluția al-Qaida și a altor jihadiști-salafiști “ (Santa Monica, CA: RAND Corporation,
2014), 64-65, https://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/research_reports/RR600/RR637/RAND_RR637.pdf

[39] Robert Manne, „Sayyid Qutb: Parintele jihadismului salafist, precursor al statului islamic”, Australian Broadcasting Corporation, 7
noiembrie 2016, http://www.abc.net.au/religion/articles/2016/11/07/4570251.htm

[40] Anthony Cordesman, „Islamul și modelele în terorismul și extremismul violent”, Centrul pentru studii strategice și internaționale, 17
octombrie 2017, https://www.csis.org/analysis/islam-and-patterns-terrorism-and-violent-extremism.

[41] Biroul de contraterorism și combaterea extremismului violent, Rapoartele de țară privind terorismul 2018 (Washington, DC:
Departamentul de stat, 2019), https://www.state.gov/reports/country-reports-on-terrorism-2018

[42] Alex Nowrasteh, „Teroriștii după statutul de imigrație și naționalitatea: o analiză a riscurilor, 1975–2017” , Institutul Cato, 7 mai
2019, https://www.cato.org/publications/policy-analysis/terrorists-immigration-status-nationality-risk-analysis-1975-2017

[43] Shi Yanchun 時延 春, „Zhou Enlai yu Zhongdong” 周恩來 與 中東 [„Zhou Enlai și Orientul Mijlociu”], Examinarea Istoriei
Partidului, numărul 1 (2006), 7-8, http://waas.cssn.cn/webpic/web/waas/upload/2011/06/d20110602193952375.pdf [În chineză]

[44] Stefan M. Aubrey, “Noua dimensiune a terorismului internațional” (Zürich: vdf Hochschulverlag AG an der ETH, 2004), 34–36.

[45] „911 kongbufenzi xiji shijian zhi hou: guonei yanlun zhaideng” 911 恐怖分子 袭击 事件 之后 : 国内 言论 摘登 [„Un eșantion de
opinie publică chineză după atacurile teroriste din 11 septembrie”], Studii moderne asupra Chinei, numărul 4 (2001) ),
https://www.modernchinastudies.org/us/issues/past-issues/75-mcs-2001-issue-4/596-911.html [În chineză]

[46] Yitzhak Shichor, “Marele Zid de Oțel: Armata și Strategia“, în S. Frederick Starr, ed., Xinjiang: China’s Muslim Borderland (Londra:
Routledge, 2004), 149.

[47] John Hooper, „Pretinde despre China că i-a plătit lui Bin Laden să găsească rachete de croazieră”, The Guardian, 19 octombrie
2001, https://www.theguardian.com/world/2001/oct/20/china.afghanistan

[48] „Firmele chineze ajută la instalarea sistemului de telefonie în Kabul”, Washington Times, 28 septembrie 2001,
https://www.washingtontimes.com/news/2001/sep/28/20010928-025638-7645r/

[49] Shichor, „Marele Zid de Oțel”, 158.

[50] Qiao Liang 乔良 și Wang Xiangsui 王湘 穗, Chao xian zhan 超限战 [Războiul fără restricții], (Beijing: Zhongguo shehui chubanshe,
2005), cap. 2. [În chineză]

[51] DJ McGuire, „Cum susține China comunistă teroriștii antiamericani”, Association for Asian Research, 15 septembrie 2005,
https://web.archive.org/web/20110914053923/http://www.asianresearch.org/articles/2733.html
[52] Daniel Flynn, „De ce stânga urăște America: Expunerea minciunilor care au ascuns măreția națiunii noastre” (Statele Unite: Crown
Publishing Group, 2004).

[53] „Ward Churchill” [profil], „Discover the Networks, accesat la 5 mai 2020, https://www.discoverthenetworks.org/individuals/ward-
churchill

[54] „Transcrierea înregistrării lui Osama bin Laden”, BBC, 12 februarie 2003, accesată la 9 iunie 2020,
http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/2751019.stm

[55] Jamie Glazov, „Uniți în Ură: Romanța stângii cu tirania și teroarea” (Los Angeles: WND Books, 2009), 164–165.

[56] David Horowitz, “Alianța necredincioasă: Islamul radical și stânga americană” (Washington DC: Regnery Publishing, Inc., 2004),
37.

[57] Glazov, Uniți în Ură, 159–176.

[58] „Nicholas De Genova” [profil], Discover the Networks, accesat la 5 mai 2020,
https://www.discoverthenetworks.org/individuals/nicholas-de-genova

[59] „Lynne Stewart” [profil] , Discover the Networks, accesat la 5 mai 2020,
http://www.discoverthenetworks.org/individualProfile.asp?indid=861.

Creatorul oferă condițiile pentru viața umană și toate lucrurile de pe pământ. Culturile tradiționale subliniază relația benignă, simbiotică
dintre om și natură. Precum scria filozoful antic chinez Dong Zhongshu în “Roua luxuriantă a Analelor Primăverii și Toamnei”, “Totul
de pe pământ a fost creat în folosul omului”.[1] În același timp, oamenii trebuie să păstreze respectul față de natură, urmând principiile
Cerului și ale pământului.

În filosofia culturii tradiționale chineze, există un echilibru între toate lucrurile din univers, precum și imperativul de a evita răul. Doctrina
confucianistă a Căii de Mijloc afirmă: “Legile morale formează un sistem cu legile prin care Cerul și pământul susțin și conțin, umbresc
și acoperă toate lucrurile. […] Este același sistem de legi prin care toate lucrurile create sunt produse și se dezvoltă pe sine, fiecare în
ordinea și sistemul său, fără a se răni unele pe altele; astfel, operațiunile Naturii își desfășoară cursul fără conflicte sau confuzii…”.[2]
Anticii chinezi au apreciat astfel protecția mediului. Potrivit înregistrărilor istorice, din timpul lui Yu cel Mare de acum aproximativ patru
milenii: “În timpul celor trei luni ale primăverii, oamenii nu duceau topoare în pădure, astfel încât pădurea putea înflori. În timpul celor
trei luni ale verii, oamenii nu puneau plase în râuri, astfel încât peștii puteau să se reproducă”. [3] Zeng Zi, un discipol al lui Confucius, a
scris: “Lemnul nu poate fi tăiat decât în anotimpurile potrivite, iar animalele sacrificate doar la momentul potrivit.” [4]

Astfel de citate reflectă ideile tradiționale de moderație în toate lucrurile și de prețuire și protejare a mediului natural, și sunt regăsite nu
numai în China, ci și în culturile antice din întreaga lume.

De la Revoluția Industrială, societatea a devenit din ce în ce mai conștientă de daunele ecologice grave cauzate de poluare. Începând din
Occident, aceste daune au fost parțial compensate de adoptarea legilor și reglementărilor pentru protejarea mediului. În țările occidentale,
importanța protecției mediului este recunoscută universal.

Cu toate acestea, mai puțin înțeles este modul în care retoricile ecologiste dominante în societatea actuală au fost modelate și manipulate
de comunism. Deși fundamentul protecției mediului este legitim și mulți oameni au o dorință autentică de a îmbunătăți mediul și de a
proteja prosperitatea viitoare a umanității, elementele comuniste au preluat o mare parte din mișcarea ecologistă pentru a-și avansa propriile
agende politice. Infiltrarea comunismului în ecologism a avut loc practic chiar de la începutul mișcării.

Știința mediului este un domeniu de studiu complex, cu cercetări care sunt departe de a fi concludente pe teme precum schimbările
climatice. Cu toate acestea, sub influența ideologiei de stânga, mulți activiști și organizații „verzi” au simplificat și transformat protecția
mediului într-o luptă extrem de politizată, folosind adesea metode extreme și retorici radicale, uneori până la fervoare religioasă. Mai
degrabă decât să urmeze învățăturile străvechi despre moderație și conservare, ecologiștii de stânga radicali evită moralitatea și tradiția în
cruciada lor împotriva a tot ceea ce consideră „dușmanul” ecologismului, de la afaceri private la procreație. Amestecată cu alte mișcări
radicale, cauza verde a ajuns să fie definită prin propagandă înșelătoare și prin măsuri politice autoritare, transformând ecologismul într-
un fel de „comunism mai puțin extrem”.

Acest capitol se va concentra asupra modului în care ecologismul, ca ideologie, a ajuns să fie îmbinat cu comunismul și despre modul în
care mișcarea ecologistă a fost în mare parte deturnată, manipulată și cooptată în îndeplinirea obiectivelor comunismului.

1. Comunismul și mișcarea ecologistă

După prăbușirea Uniunii Sovietice și a blocului comunist din Europa de Est, comuniștii au continuat să-și răspândească influența atât în
societățile din Est, cât și în cele occidentale, încercând totodată să instaureze un guvern mondial controlat strict.

Pentru a atinge acest scop, comunismul trebuie să creeze sau să folosească un “dușman” care amenință toată omenirea și intimidează
publicul din întreaga lume pentru a-l face să renunțe atât la libertatea individuală cât și suveranitatea statului. Crearea unei panicii globale
în legătură cu ecologia și dezastrele ecologice care se prefigurează reprezintă, aproape, o cale garantată pentru atingerea obiectivelor sale.

a. Cele trei etape ale ecologismului


Formarea și dezvoltarea mișcărilor ecologice sunt inextricabil legate de ideologia comunistă. În mod specific, dezvoltarea sa a trecut prin
trei etape.

Prima etapă

Prima etapă a fost “perioada de gestație” teoretică, care poate fi calculată de la publicarea în 1848 a Manifestului Comunist de către Karl
Marx și Friedrich Engels, până la inaugurarea “Zilei Pământului”, în 1970.

Marx și discipolii săi nu au considerat ecologismul ca fiind punctul central al discursului lor teoretic dar, ateismul și materialismul marxist
au fost în mod natural conforme cu tendința principală a mișcării ecologice moderne. Marx a declarat despre capitalism că se opune naturii
(adică mediului). Marxiștii au conceput termenul “ecosistem” și au infuzat tacit ecologismul cu diverse probleme publice.

În ultimul deceniu al acestei faze, între 1960 și 1970, două cărți bestseller – “Silent Spring” (1962) și “Bomb Population” (1968) au adus
ecologismul în arena publică și au ajutat la politizarea acestuia. Prima carte și-a exprimat îngrijorarea legitimă cu privire la daunele aduse
mediului natural de către pesticidele chimice, în timp ce a doua carte a susținut controlul imediat și larg al populației, plantând semințele
curenților subterani antiumani observați în mișcarea radicală de mediu contemporană.

A doua etapă

La nivel macro, contracultura anilor ’60 a funcționat aproape ca o paradă militară a elementelor comuniste din Occident. Ele s-au plasat în
centrul atenției prin cooptarea drepturilor civile și a mișcărilor anti–război, apoi s-au răspândit rapid în alte forme de lupte împotriva
„sistemului”, incluzând mișcarea feministă, revoluția sexuală și ecologismul. Aceasta este rădăcina avântului ideologiei ecologiste și a
agitației de mediu.

Evenimentul de referință de la începutul celei de-a doua faze a fost prima „Zi a Pământului” desfășurată în 1970, iar la scurt timp, în 1972,
a avut loc prima Conferință ONU privind mediul uman la Stockholm. În acest stadiu, s-au format rapid o celulă de organizații și grupuri
de monitorizare. În Statele Unite și Europa, acestea au presat guvernele prin propagandă, proteste și activism, conduse sub masca cercetării
științifice etc.

A treia etapă

A treia etapă a început în ajunul sfârșitului Războiului Rece, când comunismul se afla în colaps politic în Europa de Est. În această perioadă,
comuniștii au început să schimbe macazul promovând narațiunea „salvării lumii”.

În 1988, Organizația Meteorologică Mondială și Programul Națiunilor Unite pentru Mediu au creat “Grupul Interguvernamental privind
Schimbările Climatice” (GISC), iar conceptul de încălzire globală a început să intre pe tărâmul politic. Cu doar câteva luni înaintea
prăbușirii Uniunii Sovietice, în 1990, la Moscova a avut loc o conferință internațională pe probleme de mediu. În discursul său, liderul
sovietic Mihail Gorbaciov, a susținut instituirea unui sistem internațional de monitorizare a mediului și a unei convenții pentru protejarea
“zonelor unice de mediu”. De asemenea, el și-a exprimat sprijinul pentru programele ONU de mediu și a solicitat o conferință ulterioară,
care a avut loc în iunie 1992 în Brazilia. [5]

Aproape toți ecologiștii occidentali au acceptat aceste propuneri și au ajuns să considere schimbările climatice globale provocate de om ca
fiind principala amenințare a omenirii. Propaganda care folosea protecția mediului ca pe o scuză pentru politicile tiranice a escaladat brusc,
iar numărul și amploarea legilor și regulamentelor de mediu au proliferat rapid.

Datorită politizării problemelor ecologiste, propaganda și tevatura mediatică au umbrit politicile sănătoase și cercetările științifice, așa cum
se va arăta mai târziu în acest capitol.

b. Rădăcinile marxiste ale mișcărilor ecologice

Tradiția estică consideră ființele umane ca fiind spiritul întregii materii și unul dintre cele “Trei Talente” (Cerul, pământul și ființele
umane), în timp ce religiile occidentale învață că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul său. Astfel, viața umană este înzestrată cu o
valoare, un scop și o demnitate ce sunt superioare. Natura există pentru a hrăni omenirea, iar oamenii au obligația să prețuiască și să aibă
grijă de mediul natural.

În ochii ateilor și materialiștilor însă, viața umană nu are o calitate deosebită. Engels nota într-unul dintre eseurile sale: “Viața este modul
de existență al organismelor proteice.“ [6] Din această perspectivă, viața umană nu este decât o configurație de proteine, care nu se
deosebește în niciun fel esențial de animale sau plante – deci este logic ca oamenii să fie privați de libertate și chiar de viețile lor, în numele
protejării naturii.

În ediția revizuită a cărții sale despre chimia organică din anii 1840, chimistul german Justus von Liebig i-a criticat pe fermierii britanici
pentru că foloseau ca îngrășământ gunoiul de pasăre, importat. Agricultura britanică a beneficiat de folosirea gunoiului de pasăre, un
îngrășământ eficient, iar randamentele culturilor au crescut semnificativ. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, britanicii aveau surse ample
de hrană de înaltă calitate. Activitatea legată de îngrășămintele rezultate din gunoiul de pasăre a ajutat oamenii de afaceri din diferite țări,
fermierii britanici și publicul britanic. Von Liebig a enumerat diferite argumente împotriva dependenței excesive de îngrășămintele
importate, printre care se număra impactul pe care colectarea gunoiului de pasăre l-a avut asupra populațiilor de păsări insulare, precum și
nesustenabilitatea sa pe termen lung. De asemenea, el a obiectat împotriva duratei de viață mai lungi și a familiilor mai mari ale populației
britanice bine hrănite, susținând că mai mulți oameni înseamnă mai multe daune aduse mediului. [7]

La vremea aceea, în timp ce scria Das Kapital, Marx studia, cu atenție, lucrările lui Justus von Liebig și i-a folosit argumentele pentru a
ataca sistemul capitalist. Marx a lăudat munca lui von Liebig pentru că “a dezvoltat, din punctul de vedere al științelor naturale, partea
negativă, adică distructivă, a agriculturii moderne”. [9] Marx a considerat că orice efort de a crea bogăție prin utilizarea resurselor naturale
este un ciclu vicios, ajungând la concluzia că “o agricultură rațională este incompatibilă cu sistemul capitalist”.

După ce Vladimir Lenin și partidul său bolșevic au lansat lovitura de stat din Rusia din 1917, au promulgat, rapid “Decretul privind
pământul” și “Decretul privind pădurile” pentru naționalizarea resurselor funciare, forestiere, minerale, animale, vegetale si a apelor, și
pentru a împiedica poporul să le folosească fără autorizație.

Meteorologul și scriitorul american Brian Sussman a notat în cartea sa din 2012 “Eco-Tyranny: Cum agenda verde a stângii va sfărâma
America” că ideile lui Marx și Lenin stau la baza ideilor ecologiștilor de astăzi. În viziunea lor, nimeni nu are dreptul să profite de resursele
naturale: “Fie că este vorba de salvarea pădurilor, a balenelor, a melcilor sau a climatului, totul se datorează unei credințe adânc înrădăcinate
că vânarea unui asemenea profit este imorală și, dacă nu este oprită, va distruge în cele din urmă planeta“. [9]

Mișcarea globală de mediu a implicat un număr mare de gânditori, politicieni, oameni de știință, activiști sociali și personalități mediatice.
Lucrarea de față nu are suficient spațiu pentru a le enumera pe deplin gândurile, discursurile și acțiunile dar, există o figură proeminentă
care nu poate fi ignorată. Acesta este Maurice Strong, fondatorul și primul director executiv al Programului ONU pentru Mediu. Strong,
un canadian, a organizat și conferințe ale ONU, incluzând Conferința ONU privind Mediul Uman din 1972, precum și Conferința ONU
privind Mediul și Dezvoltarea din 1992. Strong a fost profund influențat de vara sa Anna Louise Strong, o binecunoscută jurnalistă
procomunistă care a sprijinit mișcarea comunistă chineză și a fost înmormântată în China. Strong s-a descris ca fiind “un socialist în
ideologie și un capitalist în metodologie”. [10]

Strong a ajuns să ocupe un loc important în mișcarea globală de mediu. Opiniile susținute de Agenția ONU condusă de Strong, par aproape
identice cu teoria marxistă; preambulul raportului Conferinței Mondiale asupra Așezărilor Umane din 1976 nota: “Proprietatea privată a
pământului este un instrument principal de acumulare a bogăției și, prin urmare, contribuie la nedreptatea socială. Prin urmare, controlul
public al utilizării terenurilor este indispensabil”. [11] Strong a ales să se stabilească la Beijing după pensionare dar a decedat în Canada
în 2015.

Natalie Grant Wraga, o expertă în tacticile de dezinformare ale Uniunii Sovietice, a scris într-un articol din 1998: “Protecția mediului a
devenit principalul instrument de atac împotriva Occidentului și a tot ceea ce reprezintă. Protecția mediului poate fi folosită ca pretext
pentru adoptarea unei serii de măsuri menite să submineze baza industrială a națiunilor dezvoltate. Poate, de asemenea, servi la introducerea
stării generale de rău prin scăderea nivelului lor de viață și prin implantarea valorilor comuniste”. [12]

c. Marxismul ecologic

La confluența secolelor al XIX-lea și al XX-lea, omul de știință britanic Arthur Tansley a creat ideile de ecologie și ecosistem. Tansley a
fost primul președinte al Societății Ecologice Britanice și, în timp ce frecventa University College din Londra, a fost profund influențat de
zoologul darwinist Ray Lankester. [13] Amândoi erau socialiști fabieni. Lankester a fost un oaspete frecvent al lui Marx și era prieten cu
aceasta; el i-a scris lui Marx spunând că studiază Das Kapital (textul lui Marx din 1867) „cu cea mai mare plăcere și folos”. [14]

Legăturile originare dintre ideile ecologice și marxism par să apară în aceste conexiuni dintre Tansley, Lankester și Marx. În timp ce
ecologismul este o ideologie preocupată de protejarea mediului împotriva dezastrelor generale și a utilizării necorespunzătoare, ecologia
se referă la relația dintre organismele vii și mediul lor și oferă astfel baza teoretică pentru definirea răului adus mediului. Marxismul
ecologic duce aceste idei un pas mai departe, adăugând conceptul crizelor ecologice pentru a-și completa argumentele despre prăbușirea
economică a capitalismului. Se caută extinderea presupusului conflict dintre burghezie și proletariat prin adăugarea unui conflict inerent
între producție și mediu. Aceasta este teoria unei crize duble sau a unui conflict dublu. În teoria marxistă, conflictul primar al capitalismului
se desfășoară între forțele productive și relațiile de producție, în timp ce conflictul secundar are loc între mediul de producție (ecosistemul)
și forțele productive (capitalismul). În opinia marxistă, conflictul primar conduce la criza economică, în timp ce conflictul secundar
conduce la criza ecologică. [15]

Secolul trecut a infirmat predicția marxistă potrivit căreia capitalismul se va prăbuși de la sine. Dimpotrivă, capitalismul continuă să
prospere. Pentru a continua lupta împotriva capitalismului și a afacerilor private, comuniștii au deturnat preocupările legitime de mediu și
au creat o ideologie ecologistă înrădăcinată în teoria marxistă, adoptând noul strigăt de luptă al „colapsului ecologic”.

d. Socialismul ecologic

După cum sugerează și numele său, eco-socialismul (sau socialismul ecologic – n.t.) este o ideologie care combină ecologia și socialismul.
Inserarea cerințelor socialiste tipice, precum “justiția socială”, la preocupările ecologice este o încercare de a avansa ideologia socialistă
prin mijloace noi.

O bună ilustrare a socialismului ecologic este “Manifestul eco–socialist”, scris de Joel Kovel și Michael Löwy în 2001. Kovel a fost un
activist împotriva războiului din Vietnam și, mai târziu, profesor de psihiatrie, care a candidat fără succes la nominalizarea la președinția
Partidului Verde în 2000. Sociologul Löwy este membru al celei de-a patra Internaționale troțkiste. În manifest, autorii hotărăsc să
„construiască o mișcare care poate înlocui capitalismul cu o societate în care proprietatea comună asupra mijloacelor de producție
înlocuiește proprietatea capitalistă și în care conservarea și restaurarea ecosistemelor vor fi o parte fundamentală a întregii activități
umane”. Ei nu privesc eco-socialismul ca pe o ramură a socialismului ci, mai degrabă, ca pe noul nume al socialismului într-o nouă eră.
[16]

e. Făcând verdele noul roșu

Când ecologismul a intrat în politică, a luat naștere politica verde sau eco–politica. Partidul Verde înființat în multe țări din întreaga lume
este un rezultat al politicii ecologice care, în mod tipic, se extinde dincolo de protecția mediului, incluzând programe de stânga
precum justiția socială, feminismul, activismul anti–război și pacifismul. Grupul Verzilor Globali, de exemplu, este o organizație
internațională asociată cu Partidul Verde, iar carta sa din 2001 este puternic influențată de ideologia marxistă. [17] După căderea
regimurilor comuniste din Europa de Est, mulți foști membri ai partidului comunist și forțele comuniste rămase s-au unit sau au înființat
partide verzi, consolidând caracterul de stânga al politicii verzi.

Gorbaciov, fostul lider al Uniunii Sovietice a încercat fără succes să intre din nou în politică. Apoi, el a devenit ecologist și a înființat
Crucea Verde Internațională. Gorbaciov a promovat adesea înființarea unui guvern mondial pentru a preveni dezastrele ecologice. [18]

Multe partide comuniste din Occident sunt implicate direct în mișcările de protecție a mediului. Jack Mundey, un activist sindical și unul
dintre fondatorii mișcării de interdicție verde din Australia (Australia’s Green Ban – n.t) a fost membru al Partidului Comunist Australian.
Soția sa a fost președintele național al partidului din 1979 până în 1982. [19]

f. Manipularea retoricii ecologismului

Începerea mișcărilor de masă constituie una dintre strategiile comunismului de a-și răspândi influența asupra națiunilor și asupra lumii.
Multe organizații de mediu mobilizează un număr mare de persoane pentru a desfășura campanii de protecție a mediului. Ele au făcut
lobby și au deturnat instituțiile guvernamentale pentru a formula și a pune în aplicare acorduri și reglementări nerezonabile. De asemenea,
au creat incidente violente pentru a reduce la tăcere publicul larg.

Radicalul de stânga Saul Alinsky, a declarat că este necesar să se ascundă adevăratele scopuri ale unei mișcări și să se mobilizeze oamenii
la scară largă pentru a acționa în sprijinul obiectivelor locale, temporare, plauzibile sau benigne. Când oamenii se obișnuiesc cu aceste
forme moderate de activism, este relativ ușor să fie determinați să acționeze pentru scopuri mai radicale. “Amintiţi-vă: odată ce organizaţi
oameni în jurul unui lucru convenit de comun acord ca poluare, atunci o masă de oameni organizată este în mişcare. De acolo este un pas
mic şi natural spre poluarea politică, către poluarea Pentagonului“, a scris Alinsky. [20]

O varietate de grupuri de stânga folosesc ecologismul ca pe un ambalaj ideologic pentru a desfășura acțiuni stradale care susțin revoluția.
De exemplu, dacă o țară are o “mișcare climatică a oamenilor”, puteți deduce că este un produs al partidelor comuniste. În Statele
Unite, organizațiile implicate includ Partidul Comunist al SUA, Acțiunea Socialistă, Partidul Comunist Revoluționar Maoist din SUA,
Societatea Ecologică din America, Partidul Muncitorilor Socialiști, Alternativa Socialistă, Socialiștii Democrați din America etc. Astfel
de grupuri au găzduit Marșul pentru Climă, mărșăluind cu o mare de steaguri roșii prin marile orașe americane, inclusiv prin capitala
națiunii. Sloganurile acestor marșuri au inclus “Schimbarea sistemului, nu schimbări climatice”, “Capitalismul ne ucide”, “Capitalismul
distruge mediul înconjurător”, “Capitalismul distruge planeta” și “Lupta pentru un viitor socialist” [21]

Având tot mai multe elemente comuniste și socialiste care întăresc ecologismul, „pacea verde” a făcut o tranziție completă către revoluția
roșie.

f. Eco-terorismul

Există multe ramuri ale ecologismului radical, inclusiv ecologia profundă, eco–feminismul, ecologia socială și bioregionalismul, unele
fiind extrem de radicale. Cele mai cunoscute includ grupuri precum “Pământul este primul!” și “Frontul de Eliberare al Pământului”care
utilizează acțiuni directe – adesea acte distructive cunoscute sub numele de ecoterorism – pentru a opri activitățile pe care le consideră
dăunătoare mediului.

Grupul “Pământul este primul!“a fost format în 1979 și sloganul său este “Niciun compromis în apărarea Pământului Mamă!” Grupul
vizează operațiunile de exploatare forestieră, șantierele de construcție a barajelor și alte proiecte folosind acțiuni directe și „neascultare
civilă creativă”. Una dintre tacticile cele mai cunoscute ale grupului este numită “statul în copac”, în care membrii stau sub copaci sau urcă
în copaci pentru a preveni tăierea copacilor. Aceste operațiuni au atras mulți membri noi, inclusiv pe cei de stânga, anarhiști și pe alții care
încearcă să se revolte împotriva curentului principal al societății.

În 1992, unii dintre membrii mai radicali au înființat o filială numită “Frontul de Eliberare al Pământului” (ELF), copiind acronimul ELF
al grupului Environmental Life Force care a fost desființat în 1978, și i-au adoptat tacticile sale de gherilă, în special incendierea. În
decembrie 2000, ELF a comis o serie de fapte penale în Long Island, New York. Radicalii au spart sute de ferestre și au scris cu graffiti pe
o construcție de locuințe și pe birourile corporative ale McDonald’s și au incendiat șaisprezece clădiri dintr-o unitate condominială, precum
și cel puțin patru case de lux. Principala justificare a incendierii a fost aceea, că aceste locuințe erau „viitoarele vizuini ale elitei înstărite”
și au fost construite pe locul pădurilor și mlaștinilor. În timp ce comitea aceste acțiuni, ELF folosea sloganul “Dacă îl construiți, îl vom
arde!”. [22]

În 2005, FBI a anunțat că ELF și alte organizații extremiste reprezentau o amenințare teroristă gravă pentru Statele Unite, după ce au
pretins implicarea în peste 1.200 de incidente penale începând din 1990, provocând daune materiale de zeci de milioane de dolari
proprietarilor. [23] Acțiunile organizației au depășit de mult limitele protestelor politice normale sau ale diferențelor de opinii. Ideologia
comunistă a exploatat ura pentru a-i transforma pe unii ecologiști în teroriști.

g. Greenpeace: Nu este o poveste pașnică

Greenpeace a fost înființată în 1971 și este cea mai mare organizație de mediu din lume, cu birouri în peste cincizeci de țări și venituri
anuale de peste 350 milioane de dolari americani. Greenpeace este, de asemenea, una dintre cele mai radicale organizații de mediu.

Co-fondatorul Greenpeace, Paul Watson, care a părăsit organizația în 1977, a declarat: “Secretul succesului [fostului președinte] David
McTaggart este secretul succesului Greenpeace: nu contează ce este adevărat, contează doar ceea ce oamenii cred că este adevărat …
Sunteți ceea ce vă definește media să fiți. [Greenpeace] a devenit un mit și o mașină generatoare de mituri. “[24]
Patrick Moore, un alt co-fondator al Greenpeace, s-a angajat să protejeze mediul, dar a părăsit organizația după 15 ani, spunând că
organizația “a făcut o cotitură bruscă spre stânga politică”. S-a transformat într-o organizație extremistă care arăta ostilitate față de toată
producția industrială și reflectă o agendă bazată mai mult pe politică decât pe știință. [25]

În 2007, șase membri ai Greenpeace au intrat într-o centrală electrică de cărbune din Marea Britanie pentru a cauza tulburări. Aceștia au
fost acuzați ulterior că au provocat daune materiale în valoare de aproximativ 30.000 de lire sterline. Ei au recunoscut încercarea lor de a
închide centrala electrică, dar au susținut că au făcut acest lucru pentru a preveni daune chiar mai mari (o criză de mediu datorată gazelor
cu efect de seră). Instanța i-a achitat pe cei șase pentru infracțiunea lor. Înainte de aceasta, Greenpeace obținuse mai multe victorii în
instanță pentru acțiuni precum avarierea unui avion de luptă și a echipamentelor submarine nucleare și ocuparea celui mai mare incinerator
de deșeuri din Marea Britanie. [26]

Strategia folosită de organizațiile radicale de mediu, precum Greenpeace, este aceea de a utiliza orice mijloacele necesare pentru a-și atinge
obiectivele. În acest sens, ecologismul radical este foarte asemănător cu comunismul. Marxism-leninismul tradițional folosește
promisiunea unei eventuale utopii pentru a legitimiza uciderea, incendierea și jaful. În mod similar, sub stindardul ecologismului,
comuniștii exagerează crizele de mediu pentru a legitimiza tactici violente și ilegale.

În exemplul de mai sus, avocații celor șase membri Greenpeace au convins juriul să le accepte comportamentul criminal ca fiind legitim,
demonstrând că societatea poate fi indusă în eroare, acceptând argumente înșelătoare și neîntemeiate. Toate acestea fac parte din
abandonarea valorilor universale și reprezintă o indicație a decăderii morale a societății.

2. Schimbările climatice

Schimbările climatice reprezintă un subiect fierbinte în societatea de astăzi iar la dezbaterea publică despre această problemă participă
celebrități, personalități din mass-media, politicieni și oameni din rândul publicului larg. Argumentul cel mai frecvent întâlnit este că
emisia de gaze cu efect de seră provocată de oameni a cauzat încălzirea globală care, la rândul ei, va conduce la dezastre climatice.

Avocații ideii susțin că această concluzie este obținută prin consens științific și că este deja stabilită de știință. Pentru unii ecologiști, cei
care resping această concluzie nu sunt considerați doar anti-științifici, ci și anti-umaniști. Pentru a menține imaginea unui consens, vocile
celor care se opun opiniei predominante sunt înăbușite și apar rareori în mass-media sau în jurnalele academice.

Membrii Greenpeace menționați anterior care au avariat centrala electrică au fost achitați parțial, deoarece un expert renumit care susținea
presupusul “consens” a depus mărturie în favoarea lor, susținând că emisia de dioxid de carbon produsă de centrala electrică pe parcursul
unei zile, ar putea duce la dispariția a circa 400 de specii de animale.

Cu toate acestea, mulți membri ai comunității științifice, precum profesorul de meteorologie al Institutului de Tehnologie din
Massachusetts, acum pensionat, Richard Lindzen și fostul subsecretar al Departamentului pentru Energie al SUA, Steven Koonin, au scris
că problemele cu care se confruntă climatologia nu sunt soluționate și că ne lipsesc cunoștințele necesare pentru a face o bună politică
climatică. [27] [28]

a. Suprimarea vocilor care se opun

Într-un alt articol, Koonin a notat:

“Publicul nu cunoaște în mare măsură dezbaterile intense din domeniul climatologiei. La o reuniune recentă a laboratorului național, am
observat că peste 100 de cercetători activi din guvern și universități se confruntă cu provocări reciproce, încercând să separe impactul
uman de variabilitatea naturală a climei. Nu nuanțele au fost problematice, ci chiar aspectele fundamentale ale înțelegerii noastre, cum
ar fi încetinirea aparentă – și neașteptată – a creșterii nivelului mării la nivel mondial în ultimele două decenii. [29]

Problemele dezbătute în mod aprig de către oamenii de știință, le includ pe următoarele: dacă încălzirea mediului este cauzată în principal
de activitatea umană sau de factori naturali; la ce temperatură va ajunge lumea până la sfârșitul secolului al XXI-lea; dacă omenirea are
capacitatea de a prezice modul în care se va schimba clima în viitor; și dacă există un dezastru ecologic iminent.

Fizicianul Michael Griffin, fost administrator al NASA, a declarat într-un interviu acordat Radioului Public National (RPN) în 2007:

„Nu mă îndoiesc că … există o tendință de încălzire globală. Nu sunt sigur că este corect să spunem că este o problemă cu care trebuie
să ne luptăm. Să presupunem că este o problemă înseamnă să presupunem despre climatul de pe pământ, la acest moment, că este climatul
optim, cel mai bun climat pe care l-am putea avea sau pe care l-am fi putut avea vreodată și că trebuie să luăm măsuri pentru a ne asigura
că nu se schimbă. În primul rând, nu cred că este în puterea ființelor umane să se asigure că clima nu se schimbă, așa cum au arătat
milioane de ani de istorie, și în al doilea rând, cred că aș întreba căror ființe umane – unde și când – li se acordă privilegiul de a decide
că acest climat special pe care îl avem astăzi aici, acum, este cel mai bun climat pentru toate celelalte ființe umane. Cred că aceasta este
o poziție destul de arogantă pe care ar putea să o adopte oamenii”. [30]

Deși Griffin exprima modestia pe care oamenii de știință ar trebui să o aibă, el a întâmpinat imediat critici severe din partea mass-mediei
și a unor climatologi, care chiar i-au considerat comentariile ignorante. În săptămâna care a urmat, într-o ședință cu ușile închise desfășurată
la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, California, Griffin și-a cerut scuze angajaților NASA pentru că a provocat controverse. [31]

Câteva luni mai târziu, într-un interviu pentru o publicație NASA, Griffin a spus: “Eu, personal, cred că oamenii au depășit limita în
discuția privind schimbările climatice, până în punctul în care a devenit aproape nelegitim să-l considerăm un subiect tehnic. Aproape că
a dobândit un statut religios, ceea ce mi se pare deplorabil”.
Luând în considerare punctul de vedere al lui Griffin, utilizarea tuturor mijloacelor pentru a înăbuși dezbaterile științifice în sine încalcă
spiritul științei, deoarece progresul științific în sine este rezultatul dezbaterii. „Îți dezvolți teoriile, îți publici datele, îți promovezi conceptul
și alții îl resping sau încearcă [să o facă]. Consensul științific evoluează în acest fel”, a spus el. [32]

Într-o experiență similară cu cea a lui Griffin, meteorologul suedez Lennart Bengtsson s-a confruntat cu reacții imediate și intense din
partea colegilor săi din întreaga lume atunci când i s-a cerut să se alăture consiliului de administrație al Global Warming Policy Foundation
(GWPF), un grup de reflecție care contestă teoriile încălzirii globale. Presiunea a fost atât de intensă încât s-a simțit obligat să-și prezinte
demisia din GWPF în două săptămâni.

În scrisoarea sa de demisie, Bengtsson a notat:

“Am fost supus unei presiuni atât de enorme în ultimele zile, din întreaga lumea, încât a devenit practic insuportabilă pentru mine. Dacă
acest lucru va continua, nu voi putea să-mi desfășor activitatea obișnuită și chiar voi începe să mă îngrijorez cu privire la sănătatea și
siguranța mea. Prin urmare, nu văd altă cale de ieșire decât să demisionez din GWPF. Nu mă așteptam să fiu expus la o presiune atât de
mare la nivel mondial, de la o comunitate de care am fost aproape toată viața mea activă. Colegii își retrag sprijinul, alți colegi se retrag
ca și coautori etc.

Nu văd nicio limită și niciun sfârșit la ceea ce se va întâmpla. Este o situație care îmi amintește despre vremea lui McCarthy. Nu m-aș fi
așteptat niciodată la ceva asemănător într-o comunitate atât de pașnică, la început, precum meteorologia. Se pare că aceasta s-a
transformat în ultimii ani. [33]

Transformarea observată de Bengtsson a fost rezultatul ideologiei comuniste și al tacticii de luptă care deturnează știința mediului.

Presupusul consens științific cu privire la schimbările climatice a transformat teoria schimbărilor climatice în dogmă. Schimbările climatice
reprezintă, de asemenea, un principiu esențial al ecologismului de astăzi – unul tratat ca sacrosanct și inviolabil. Oamenii de știință, mass-
media și activiștii de mediu care acceptă această dogmă colaborează pentru a răspândi credința într-un dezastru ecologic iminent. Această
doctrină a devenit un instrument important folosit de mișcarea ecologistă pentru a înspăimânta publicul, determinându-l să accepte agendele
politice de stânga, inclusiv majorări de impozite și preluarea de către marele guvern, pentru a-i „salva” de la pieire. În timpul procesului
de stabilire și de consolidare a acestei dogme, toate tehnicile de luptă politică în stil comunist devin evidente, inclusiv înșelăciunea,
hărțuirea, umilirea publică și conflictul deschis.

b. “Consensul” în climatologie

În 1988 a fost înființat Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (GISC) al ONU pentru a evalua și sintetiza cercetările
științifice legate de schimbările climatice. Una dintre misiunile sale este de a evalua, la fiecare câțiva ani, cercetarea științifică existentă
privind schimbările climatice și de a publica un raport autorizat privind schimbările climatice. Aceste rapoarte sunt menite să ofere o bază
științifică guvernelor în procesul de elaborare a politicilor și sunt scrise de sute de oameni de știință și revizuite de alte mii de cercetători.
Prin urmare, concluziile rapoartelor sunt adesea descrise ca fiind consensul a mii de oameni de știință de top din lume.

În 1992, Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (CCONUSC) a declarat că obiectivul său a fost
stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care să prevină interferențele antropogene periculoase (induse
de om) cu sistemul climatic. Convenția a început cu aserțiunea că schimbările climatice au fost cauzate de oameni și că sunt periculoase.
[34] Prin urmare, CCONUSC trebuie să funcționeze în ipoteza că oamenii sunt vinovații din spatele schimbărilor climatice periculoase,
deoarece acest lucru este necesar pentru existența și supraviețuirea organizației. Această ipoteză a restricționat, de asemenea, atenția și
sfera anchetei GISC. [35]

Rapoartele GISC au eliminat declarațiile de incertitudine

Înainte ca GISC să lanseze cel de-al doilea raport de evaluare în 1995, Dr. Frederick Seitz, un fizician de renume mondial, a obținut o
copie a raportului. Ulterior Seitz a descoperit că raportul final nu era versiunea care fusese aprobată de cercetătorii care lucraseră la el.
Toate afirmațiile care exprimau incertitudini cu privire la efectele activității umane asupra schimbărilor climatice au fost eliminate.

Articolul lui Seitz, publicat în The Wall Street Journal, nota: “În cei peste 60 de ani ai mei de membru al comunității științifice americane,
inclusiv atât în funcția de președinte al Academiei Naționale de Științe, cât și al Societății Americane de Fizică, nu am asistat niciodată la
o corupere mai îngrijorătoare a procesului de evaluare colegială, precum cea legată de evenimentele care au condus la acest raport al GISC.
“[36]

Declarațiile eliminate au inclus următoarele:

 “Niciunul dintre studiile citate mai sus nu a demonstrat în mod clar că putem atribui modificările [climatice] observate cauzei
specifice a creșterii gazelor cu efect de seră”.
 „Niciun studiu până în prezent nu a atribuit în totalitate sau parțial [schimbările climatice observate până în prezent] cauzelor
antropice [provocate de om].”
 „Orice afirmații privind detectarea sigură a schimbărilor climatice semnificative vor rămâne controversate până când vor fi reduse
incertitudinile privind variabilitatea naturală totală a sistemului climatic.” [37]

Deși GISC a susținut că toate modificările aduse raportului au fost aprobate de către autori, modificările relevă modul în care raportarea
GISC a fost influențată de politică. Raportul nu conține nicio cercetare originală ci, mai degrabă, rezumă cercetările existente. Deoarece
cercetarea existentă conține atât de multe puncte de vedere diferite, pentru a ajunge la un consens a însemnat că GISC a trebuit să omită
punctele de vedere care împiedicau concluziile sale prestabilite.
În aprilie 2000, cel de-al treilea raport de evaluare al GISC a notat în prima sa copie draft: “A existat o influență umană sesizabilă asupra
climatului global”. Cel de-al doilea draft al proiectului din luna octombrie a aceluiași an arată: “Este probabil ca concentrațiile crescânde
de gaze cu efect de seră antropice să fi contribuit, semnificativ, la încălzirea observată în ultimii 50 de ani”. În concluzia oficială finală,
afirmația a fost și mai puternică: ”În cea mai mare parte, fenomenul încălzirii observat în ultimii 50 de ani s-ar putea datora creșterii
concentrațiilor de gaze cu efect de seră”.

Atunci când purtătorul de cuvânt al Programului pentru Mediu al ONU, Tim Higham, a fost întrebat despre baza științifică a schimbărilor,
răspunsul său pentru New Scientist a fost: “Nu au existat niciun fel de dovezi științifice noi, însă oamenii de știință doreau să prezinte un
mesaj clar și puternic factorilor de decizie politică”. [38]

Altfel spus, CCONUSC i-a trasat GISC-ului o sarcină, făcând clar răspunsul pe care și-l doreau. Apoi GISC a transmis ceea ce i s-a
solicitat.

Raportul GISC exagerează “consensul dezastrelor”

Paul Reiter, profesor de entomologie medicală la Institutul Pasteur din Franța, este un expert de talie mondială în malarie și în alte boli
transmise de insecte. El nu a fost de acord cu raportul GISC și a trebuit să amenințe că va iniția un proces împotriva GISC pentru a-i fi
scos numele de pe lista primilor două mii de oameni de știință de top despre care se spune că au avizat raportul. El a spus că GISC “face
să pară că toți oamenii de știință de top sunt de acord, dar nu este adevărat”. [39]

În mărturia sa din timpul unei audieri a Senatului SUA din 26 aprilie 2006, Reiter a spus: “Un aspect agasant al dezbaterii este că această
“știință” contrafăcută este susținută în forumul public de către grupuri influente de “experți”. Mă refer în special la Grupul
Interguvernamental privind Schimbările Climatice (GISC). La fiecare cinci ani, această organizație a Organizației Națiunilor Unite publică
un “consens al oamenilor de știință de top din lume” cu privire la toate aspectele legate de schimbările climatice. În afară de procesul
dubios prin care acești oameni de știință sunt selectați, un astfel de consens este o chestiune a politicii, nu a științei. “[40]

De exemplu, ecologiștii au promovat teoria că bolile transmise de insecte, precum malaria, vor provoca ravagii pe măsură ce clima se
încălzește. Un articol al Bloomberg a notat pe 27 noiembrie 2007 că “Încălzirea globală va pune milioane de oameni în pericol de a
contracta malarie și febră dengue, potrivit unui raport al Națiunilor Unite care solicită o revizuire urgentă a pericolelor pentru sănătate
provocate de schimbările climatice”. [41]

Dar Reiter nu este de acord cu această simplă corelație, subliniind că malaria nu se limitează la zonele tropicale. De-a lungul vremii, la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Imperiul Rus și în Uniunea Sovietică au murit anual până la cinci milioane
de oameni din cauza bolii. [42] Un studiu din 2011 publicat în Biology Letters a constatat că, spre deosebire de ipoteza existentă, gradul
de infecțiozitate al țânțarilor scade odată cu creșterea temperaturilor iar transmiterea malariei încetinește. [43]

Un alt om de știință care s-a retras din cadrul GISC a acuzat organizația că folosește presupusul “consens de dezastru” ca parte a culturii
sale operaționale. Christopher Landsea, fost cercetător în domeniul uraganelor de la Administrația Națională Oceanică și Atmosferică din
SUA, unul dintre principalii autori ai celui de-al patrulea raport de evaluare al GISC, s-a retras din GISC în ianuarie 2005. Într-o scrisoare
deschisă, el a declarat: “Eu, personal, nu pot continua cu bună-credință să contribui la un proces pe care îl consider că este atât motivat de
agende preconcepute cât și necorespunzător din punct de vedere științific”. El a cerut GISC să confirme că raportul va adera mai degrabă
la știință decât la senzaționalism. [44]

Landsea l-a criticat pe autorul principal al capitolului raportului GISC privind activitatea uraganelor pentru că a ignorat studiile științifice
care nu puteau dovedi că activitatea crescută a uraganelor era legată de încălzirea globală provocată de om. În schimb, autorul principal al
raportului a vorbit la o conferință de presă intens mediatizată în care s-a afirmat că încălzirea globală „va continua să provoace o activitate
intensă a uraganelor” și a acordat mai multe interviuri înainte ca raportul să fie publicat, prezentând același punct de vedere.

David Deming, geolog și geofizician la Universitatea din Oklahoma, a obținut date privind temperatura istorică pe durata a 150 de ani
pentru America de Nord, prin studierea miezurilor de gheață și a scris un articol despre cercetările sale, care a fost publicat în Science.
După publicare, Deming a spus că „un cercetător principal în domeniul schimbărilor climatice” i-a trimis un e-mail spunând: „Trebuie să
scăpăm de perioada medievală caldă”, conform mărturiei lui Deming la o audiere a Senatului SUA în anul 2006. Perioada medievală caldă
se referă la o perioadă de vreme neobișnuit de caldă care a început în jurul anului 1000 d.Hr. și a persistat până la o perioadă rece din
secolul al XIV-lea cunoscută sub numele de „Mica Eră Glaciară”. Peste 780 de oameni de știință din 462 de instituții din 40 de țări au
contribuit la lucrări de-a lungul a 20 de ani spunând că perioada medievală caldă a existat, a mărturisit Deming. Eliminarea acestei perioade
din curba istorică a schimbărilor climatice va consolida afirmația că încălzirea de astăzi este fără precedent. [45]

Deși sute de lucrări științifice resping presupusul consens al GISC, afirmațiile lor au fost marginalizate în mediul academic actual și în
mass-media.

*****

Referințe

[1] Dong Zhongshu, “Roua luxuriantă a Analelor de primăvară și toamnă”, Imagini pentru reglementarea îmbrăcămintei, 14. 董деб舒: “
春秋 繁 露 服 制 象”, 第十四, https://ctext.org/chun- qiu-fan-lu/fu-zhi-xiang /zh. Linia în cauză apare atât ca “天 之 生物 也, 以 养 人”
și “天地 之 生 萬物 也 以 養 人.” [În chineză]

[2] Confucius, “Ordinea universal sau conduita vieții, un catehism confucianiast”, “Fiind o traducere a uneia dintre cele patru cărți
confucianiste, până acum cunoscută ca “Doctrina Căii de Mijloc” (Shanghai Mercury, Limited, 1906), 68. https://bit.ly/2T74Dsb
[3] Yi Zhou shu 逸 周 書 [Cartea pierdută a lui Zhou], Da Jujie. “逸 周 書 · 大 聚 解”, https://ctext.org/lost-book-of-zhou/da-ju/zh. [In
chineză]

[4] Zengzi, așa cum este citat în Li Ji 禮記 [Clasicul drepturilor], Zhai Yi. “禮記 · 祭 儀
” https://ctext.org/text.pl?node=61379&if=gb&show=parallel [In chineza]

[5] Wes Vernon, “Rădăcinile marxiste ale îngrijorării privind încălzirea globală“, Renew America, 16 iunie
2008, https://web.archive.org/web/20100724052619/http://www.renewamerica.com:80/columns/vernon/080616

[6] Frederick Engels, “Note și Fragmente“, Dialectica naturii, trad. Clemens Dutt (Moscova: Progress Publishers, 1883), 295–311, accesat
prin intermediul Marxists Internet Archive la 30 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1883/don/ch07g.htm

[7] Brian Sussman, “Eco-Tirania: Cum Agenda verde a Stângii va sfărâma America” (Washington, DC: WND Books, 2012), 8-9.

[8] Karl Marx, citat în Sussman, Eco-Tirania, 10.

[9] Ibid., 11-15

[10] Maurice Strong, așa cum este citat în Grace Baumgarten, Nu poate fi redus la tăcere (Grand Rapids, MI: WestBow Press, 2016).

[11] Sussman, “Eco-Tirania”, 35.

[12] Natalie Grant Wraga, așa cum este citat în Vernon,“Rădăcinile marxiste“.

[13] John Bellamy Foster, “Ecologia lui Marx din perspectiva istorică“, Journal of Socialism International 96, Winter
2002, http://pubs.socialistreviewindex.org.uk/isj96/foster.htm

[14] Ray Lankester, așa cum este citat în Lewis S. Feuer, “Prietenia dintre Edwin Ray Lankester și Karl Marx: Ultimul episod din evoluția
intelectuală a lui Marx“, Journal of the History of Ideas 40 (4): 633-648.

[15] James O’Connor, Cauze naturale: Eseuri în marxismul ecologic (New York: Guilford Press, 1997).

[16] Joel Kovel și Michael Löwy, “Primul Manifest Eco-socialist”, septembrie 2001, accesat pe 30 aprile 2020,
http://green.left.sweb.cz/frame/Manifesto.html

[17] Bob Brown și Peter Singer, The Greens (Melbourne: Text Publishing Company, 1996), 55.

[18] Mikhail Gorbaciov, “Avem o urgență reală“, New York Times, 9 decembrie 2009, http://www.nytimes.com/2009/12/10/opinion/10iht-
edgorbachev.html

[19] “Jack Mundey, “Consilier din Sydney, accesat la 30 aprilie 2020, http://www.sydneyaldermen.com.au/alderman/jack-mundey/

[20] Saul Alinsky, „Tactici”, în Reguli pentru Radicali: Un manual pragmatic pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).

[21] Zombie, „Miscarea climatică își scoate masca, admite agenda comunistă”, PJ Media, 23 septembrie 2014,
https://pjmedia.com/zombie/2014/9/23/climate-movement-drops-mask-admits-communist-agenda

[22] Dan Barry și Al Baker, „Pentru grupul„ Eco-terorism”, o structură ascunsă și mesaje publice”, New York Times, 8 ianuarie 2001,
https://www.nytimes.com/2001/01/08/nyregion/for-eco-terrorism-group-a-hidden-structure-and-public-messages.html

[23] Noel Moand, “O scânteie care a declanșat o flacără: Evoluția Frontului de Eliberare a Pământului“, în Igniting a Revolution: Voices
in Defense of the Earth, eds. Steven Best și Anthony J. Nocella, II (Oakland, CA: Press Press, 2006), 47.

[24] Paul Watson, așa cum este citat în Leslie Spencer, Jan Bollwerk și Richard C. Morais, “Lumea nu este atât de pașnică la Greenpeace“,
Forbes, noiembrie 1991, accesat prin intermediul Heartland Institute. https://www.heartland.org/_template-
assets/documents/publications/the_not_so_peaceful_world_of_greenpeace.pdf

[25] Ted Thornhill: “Oamenii NU sunt Vinovați pentru Încălzirea Globală“, spune co-fondatorul Greenpeace, deoarece insistă asupra
faptului că ‘nu există dovezi științifice’ că schimbările climatice sunt cauzate de om“, Daily Mail, 27 februarie 2014,
http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2569215/Humans-not-blame-global-warming-says-Greenpeace-founder-Patrick-
Moore.html#ixzz2vgo2btWJ

[26] John Vidal, “Nevinovat: activiștii Greenpeace care au folosit schimbările climatice ca apărare legală“, The Guardian, 10 septembrie
2008, https://www.theguardian.com/environment/2008/sep/11/activists.kingsnorthclimatecamp

[27] Richard Lindzen, “Climatologia nu este soluționată“, The Wall Street Journal, 30 noiembrie 2009,
https://www.wsj.com/articles/SB10001424052748703939404574567423917025400

[28] Steven E. Koonin, “Climatologia nu este soluționată“, The Wall Street Journal, 19 septembrie 2014,
https://www.wsj.com/articles/climate-science-is-not-settled-1411143565
[29] Steven E. Koonin, “Exercițiul” unei echipe “roșii” ar consolida climatologia“, Wall Street Journal, 20 aprilie
2017, https://www.wsj.com/articles/a-red-team-exercise-would-strengthen-climate-science-1492728579

[30] Michael Griffin “Administratorul NASA pune la îndoială urgența încălzirii globale“, interviu de Steve Inskeep, National Public Radio,
31 mai 2007, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=10571499

[31] Alicia Chang, “Șeful NASA regretă observațiile privind încălzirea globală”, NBC News, 5 iunie
2007, http://www.nbcnews.com/id/19058588/ns/us_news-environment/t/nasa-chief-regrets-remarks-global-warming/

[32] Michael Griffin așa cum este citat în Rebecca Wright, Sandra Johnson, Steven J. Dick, eds., “NASA la 50: Interviuri cu un oficial
senior al NASA” (Washington, DC: Administrația Națională pentru Aeronautică și Spațiu, 2009), 18.

[33] Lennart Bengtsson, așa cum este citat în “Lennart Bengtsson demisionează: GWPF își exprimă șocul și îngrijorarea în ceea ce privește
amploarea intoleranței în cadrul comunității științelor climatice“, Fundația politică pentru încălzirea globală, 5 mai
2014, http://www.thegwpf.org/lennart-bengtsson-resigns-gwpf-voices-shock-and-concern-at-the-extent-of-intolerance-within-the-
climate-science-community/

[34] Congresul SUA, Camera, Comisia pentru știință, spațiu și tehnologie a Camerei Reprezentanților Statelor Unite, Audierea asupra
științelor climatice: ipoteze, implicații politice și metoda științifică, 115 Cong., Prima sesiune, 29 martie 2017,
https://docs.house.gov/meetings/SY/SY00/20170329/105796/HHRG-115-SY00-Wstate-CurryJ-20170329.pdf

[35] Ibid.

[36] Frederick Seitz, “Escrocheria majoră a încălzirii globale“, The Wall Street Journal, 12 iunie
1996, https://www.wsj.com/articles/SB834512411338954000

[37] Ibid.

[38] Tim Higham, așa cum este citat în Larry Bell, “Isteria încălzirii globale a New York Times ignoră 17 ani de temperaturi globale
plate“, Forbes 21 august 2013, https://www.forbes.com/sites/larrybell/2013/08/21/the-new-york-times-global-warming-hysteria-ignores-
17-years-of-flat-global-temperatures/

[39] Paul Reiter, citat în Christopher C. Horner, “Minciunile Fierbinți Roșii: Cum folosesc alarmiștii încălzirii globale amenințările,
fraudele și decepțiile pentru a vă menține dezinformați” (Washington, DC: Regnery Publishing, 2008), 319.

[40] Congresul SUA, Senat, Comisia pentru comerț, știință și transporturi, Efectele proiectate și trecute ale schimbărilor climatice: o
concentrare asupra sistemelor marine și terestre, 109th Cong., 2nd ses., 26 aprilie 2006.

[41] Bloomberg, așa cum este citat în James Taylor, „Tânțarii ignoră predicțiile de încălzire globală” , Forbes, 5 octombrie 2011,
https://www.forbes.com/sites/jamestaylor/2011/10/05/mosquitoes-ignore-global-warming-predictions/#20938da66c1b

[42] Leonard J. Bruce-Chwatt, „Malaria Research and Eradication in the URSS”, Buletinul Organizației Mondiale a Sănătății, 1959, accesat
prin Institutele Naționale de Sănătate la 30 aprilie 2020, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2537933/pdf/bullwho00505-
0074.pdf

[43] Zoë Corbyn, “Încălzirea globală ofilește malaria“, Nature, 21 decembrie 2011, https://www.nature.com/news/global-warming-wilts-
malaria-1.9695

[44] Christopher Landsea, așa cum este citat în James Taylor, „Climate Scientist Quits IPCC, Blasts Politicized ‘Preconceived Agendas”,
The Heartland Institute, 1 aprilie 2005, https://www.heartland.org/news-opinion/news/climate-scientist-quits-ipcc-blasts-politicized-
preconceived-agendas?source=policybot

[45] Congresul SUA, Senat, Comisia pentru mediu și lucrări publice, Audierea completă a comisiei privind schimbările climatice și mass-
media, 109th Cong., A doua sesiune, 6 decembrie 2006, https://www.epw.senate.gov/public/index.cfm/hearings?ID=BFE4D91D-802A-
23AD-4306-B4121BF7ECED

c. Stabilirea dogmei în comunitatea științifică

Exagerarea generată de forțele comuniste cu privire la schimbările climatice își propune nu numai să deschidă calea către un guvern global,
ci și să distrugă etica cercetării în comunitatea științifică.

Climatologia este un subiect care are doar câteva decenii de istorie. Cu toate acestea, ipotezele legate de încălzirea globală au fost prematur
luate ca atare. Mass-media a menținut subiectul încălzirii globale pe prima pagină a ziarelor și a mușamalizat inexactitățile care stau la
baza cercetărilor. Guvernele investesc fonduri în cercetarea ipotezei încălzirii globale, în timp ce marginalizează alte descoperiri. Mass-
media și politicienii etichetează predicția schimbărilor climatice catastrofale ca fiind „dovedită științific” și o răspândesc în întreaga lume
drept doctrină inatacabilă. Astfel, gândirea în această privință a devenit în mare parte unificată în rândul publicului larg, iar acest lucru a
inoculat noțiuni complicate în mintea oamenilor cu privire la ceea ce este corect și ceea ce este greșit.

Dacă se merge până la capăt, traiectoria naturală conduce spre crearea unui super-guvern global — adică comunismul — în așa-zisul scop
al salvării pământului și al omenirii dintr-o criză născocită sau foarte mult exagerată. Distrugerea lumii vechi prin orice mijloace este o
strategie de bază a comunismului.
Indiferent de reputația academică a unui om de știință, odată ce își exprimă în mod public îndoielile cu privire la dogma consensului, acesta
se confruntă imediat cu o presiune extraordinară din partea colegilor și a instituțiilor academice. Unii oameni au susținut chiar că scepticii
încălzirii globale ar trebui să fie urmăriți sau incriminați. Persoanele care au trăit într-o societate totalitară comunistă au avut experiențe
similare când au pus la îndoială dogma partidului comunist.

Regretatul David Bellamy, un cunoscut botanist britanic și președinte al Wildlife Trusts, care a scris zeci de cărți și lucrări în timpul carierei
sale, a declarat public că nu crede în dogma consensului privind teoria încălzirii globale. Wildlife Trusts a răspuns printr-o declarație în
care își exprima nemulțumirea și l-a demis câteva luni mai târziu, după ce el a încetat să mai fie președinte. [46] Ecologiștii care îl
respectaseră înainte au început să suspecteze că și-a pierdut mințile . [47]

Regretatul William Gray, un profesor renumit, a fost un pionier american al cercetării uraganelor. După ce a criticat dogma consensului
cu privire la încălzirea globală indusă de om, propunerile sale de cercetare au fost respinse în mod repetat. [48]

În cartea Climate of Extremes: Global Warming Science They Don’t Want You to Know (Climatul extremelor: Știința privind încălzirea
globală pe care ei nu doresc să o cunoști) co-autorul Patrick J. Michaels, fost președinte al Asociației Americane a Climatologilor Statelor
și climatolog la Universitatea din Virginia, a enumerat numeroase exemple de ecologiști care au suprimat opinia științifică pentru a ajunge
la presupusul lor consens. Deoarece Michaels a afirmat că schimbările climatice nu ar conduce neapărat la dezastru – și această poziție a
fost incompatibilă cu dogma consensului – guvernatorul din Virginia i-a cerut să nu mai vorbească despre încălzirea globală în calitate de
climatolog al statului Virginia. Michaels a ales în cele din urmă să demisioneze. [49]

Climatologul adjunct al statului Washington, Mark Albright, a fost demis din funcția sa în urma unui incident care a implicat declarații
înșelătoare făcute de primarul din Seattle, care afirmase că „grosimea medie a stratului de zăpadă din [Munții Cascade] s-a micșorat cu
50% din 1950”. Albright a început să le trimită colegilor săi date care arătau că stratul zăpezii din Cascade a crescut, nu a scăzut, din anii
1970. Climatologul statului de la acea vreme a cerut ca Albright să înceapă să-i trimită e-mailurile pentru verificare înainte ca acestea să
fie trimise, iar când Albright a refuzat, i s-a retras titlul. [50]

În țările comuniste, interferența politică grosolană în știință este frecventă. În țările occidentale, politica ecologismului este folosită pentru
a interfera cu libertatea academică. Cercetările academice care pun la îndoială dogma consensului apar rareori în revistele academice, un
fenomen care a început în anii ’90. În documentarul din 1990 The Greenhouse Conspiracy (Conspirația efectului de seră), Michaels a
povestit cum a întrebat odată un editor de ce una dintre lucrările sale a fost respinsă de la publicare și i s-a spus că munca sa este supusă
unui standard de evaluare mai înalt decât cel al altora. [51] Conform raportului GISC din 1990, înțelegerea la acea vreme era că amploarea
încălzirii globale era echivalentă cu schimbările naturale ale climei. Prin urmare, deși punctul de vedere al lui Michaels era diferit de cel
al multor altora, nu putea fi considerat eretic. Cu toate acestea, obiectivul stabilirii unui consens fals fusese deja stabilit și toată lumea
trebuia să subscrie la el.

În martie 2008, oamenii de știință care s-au îndoit de dogma consensului cu privire la problemele climatice au organizat un eveniment
academic privat la New York. Mulți dintre acești oameni de știință au declarat că au întâmpinat diverse obstacole atunci când au încercat
să-și publice cercetările în reviste academice. Meteorologul Joseph D’Aleo, fost președinte al Comitetului pentru Analiză și Prognoză
Meteorologică al Societății Meteorologice Americane, a declarat că unii dintre colegii săi n-au îndrăznit să participe la întrunire de teamă
că le-ar putea afecta cariera. El a crezut că există „foarte probabil o majoritate tăcută a oamenilor de știință din domeniul climatologiei,
meteorologiei și științelor conexe care nu sprijină poziția “consensului”. [52]

Profesorul Judith Curry, fost decan al Școlii de Științe a Pământului și Atmosferei de la Institutul de Tehnologie din Georgia, a declarat în
2015, într-o mărturie în fața Senatului, că a primit odată un e-mail de la un om de știință angajat la NASA care a spus: “Am fost la o mică
întâlnire a oamenilor de știință afiliați la NASA și mi-a fost relatat de către managerul nostru de top că i s-a spus, de către șeful său de la
NASA, că nu ar trebui să încercăm să publicăm lucrări contrare revendicărilor actuale de încălzire globală, deoarece el (șeful NASA) ar
avea apoi dificultăți ca să contracareze publicitatea “nedorită”.

Curry a mai spus în mărturia ei:

„Un om de știință în domeniul climei care face o declarație despre incertitudinea sau gradul de îndoială în dezbaterea despre climă este
clasificat ca un negator sau un “vânzător de îndoieli”, ale cărui motive sunt presupuse a fi ideologice sau motivate de finanțare din partea
industriei combustibililor fosili. Propria mea experiență în discutarea publică a preocupărilor legate de modul în care incertitudinea este
caracterizată de GISC a dus la etichetarea mea ca “eretică a climatului” care s-a întors împotriva colegilor mei. Există o presiune enormă
pentru ca oamenii de știință din domeniul climei să se conformeze așa-numitului consens. Această presiune vine nu numai de la politicieni,
ci și de la agențiile federale de finanțare, universități și societăți profesionale și de la oamenii de știință care sunt avocați și activiști
ecologici. În întărirea acestui consens există interese monetare puternice, reputaționale și de autoritate.“ [53]

În ianuarie 2017, Curry a ales să se pensioneze mai devreme din funcția sa de titular, scriind că „nu mai [știa] ce să le spună studenților și
cercetătorilor postdoctorali cum să “navigheze prin NEBUNIA din domeniul științelor climatice”. Într-un interviu din 2017, Curry a spus:
„Odată ce înțelegeți incertitudinile științifice, actuala cale politică pe care ne aflăm nu are prea mult sens. … Trebuie să deschidem dialogul
politic cu privire la un spațiu mai larg de soluții. Așa că vreau doar să deschid dialogul și să îi provoc pe oameni să gândească. ” [54]

Roger Pielke Jr., profesor la Universitatea din Colorado, a declarat că experiența lui Curry arată că „deținerea unei poziții titulare nu este
o garanție a libertății academice”. [55] Pielke a lucrat, inițial, la Institutul de Cooperare al Universității pentru Cercetare în Științele
Mediului (ICUCSM). Deși a fost de acord cu majoritatea concluziilor „consensului” GISC, el a fost supus unor presiuni similare deoarece
a subliniat că datele nu susțin ideea că numărul evenimentelor meteorologice extreme, precum uraganele, tornadele și secetele, a crescut
din cauza emisiilor de gaze cu efect de seră. În cele din urmă, el s-a mutat la Centrul de Guvernare Sportivă al Universității din Colorado.
[56]
Nu este de mirare că Joanne Simpson, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA și cercetător al NASA, ce a fost distins cu
premii, nu și-a exprimat scepticismul față de „consens” decât după pensionare. „Din moment ce nu mai sunt afiliată la nicio organizație și
nici nu primesc vreo finanțare, pot vorbi cu sinceritate”, a spus ea. „Ca om de știință rămân sceptică. … Baza principală a afirmației că
eliberarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră de către om este cauza încălzirii se bazează aproape în totalitate pe modelele climatice.
Știm cu toții fragilitatea modelelor referitoare la sistemul aer-sol. ” [57]

d. Propagandă și intimidare

În cartea The Great Global Warming Blunder: How Mother Nature Fooled the World Climate Top Scientists (Marea gafă globală a
încălzirii globale: Cum Mama Natură a indus în eroare oamenii de știință de top din lume), Roy Spencer, climatolog și fost expert al
NASA, a enumerat cincisprezece tehnici de propagandă utilizate de ecologiști, inclusiv provocarea panicii, apelarea la autoritate,
încurajarea unei mentalități de turmă, recurgerea la atacuri personale, stereotipuri, senzaționalizări și falsificarea înregistrărilor. [58]

În 2016, jurnalistul britanic Brendan O’Neill a scris un articol intitulat “Un climat al cenzurii” care descrie retorica batjocoritoare cu care
se confruntă oamenii din multe țări, dacă îndrăznesc să exprime îndoieli cu privire la teoria predominantă a schimbărilor climatice. De
exemplu, un diplomat britanic a declarat într-un discurs public că cei care se îndoiesc de schimbările climatice nu ar trebui să fie tratați de
către mass-media în mod diferit de teroriști și că nu ar trebui să li se acorde o platformă de a vorbi. Un fost director executiv al unui mare
grup ecologist a avertizat că mass-media ar trebui să se gândească de două ori înainte de a publica punctele de vedere ale scepticilor privind
schimbările climatice, deoarece „permiterea răspândirii unei astfel de dezinformări ar provoca daune”. [59]

Unii au încercat chiar să folosească forța juridică pentru a reprima libertatea de exprimare și a suprima vocile oponenților ipotezei încălzirii
climatice. La un summit la care au participat cei mai importanți factori politici din Australia, inclusiv primul ministru, a fost făcută o
propunere de retragere a cetățeniei contravenienților. O altă idee a fost aceea de reexaminare a primirii cetățeniei australiene și de acordare
a cetățeniei numai celor care au fost verificați ca fiind „prietenoși cu mediul înconjurător”. [60] În 2015, douăzeci de cadre universitare au
trimis o scrisoare președintelui SUA și procurorului general prin care solicitau ca Legea organizațiilor influențate și corupte să fie utilizată
pentru a investiga „corporațiile și alte organizații care au înșelat cu bună știință poporul american cu privire la riscurile schimbărilor
climatice”, adăugând că „faptele greșite” ale acestor organizații trebuie „oprite cât mai curând posibil”. [61]

Cei sceptici cu privire la teoria schimbărilor climatice au fost etichetați „negatori”. Aceștia includ atât diferite grupuri de oameni care
recunosc încălzirea climatică, dar simt că sunt capabili să îi facă față, cât și pe cei care neagă complet încălzirea ca fenomen științific.
Puterea etichetei „negator” este considerabilă. Charles Jones, un profesor de limba engleză de la Universitatea din Edinburgh acum
pensionat, a spus că termenul “negator” este conceput pentru a plasa scepticii la același nivel de depravare morală ca și pe cei care neagă
Holocaustul. Potrivit lui O’Neill, unii oameni susțin chiar că scepticii teoriei schimbărilor climatice sunt complici ai unui potențial eco-
Holocaust și se pot confrunta în viitor cu procese de tip Nuremberg. El a citat un editorialist ecologist spunând: „Mă întreb ce sentințe ar
putea da judecătorii de la viitoarele tribunale penale internaționale celor care vor fi găsiți parțial, dar direct responsabili de milioane de
decese cauzate de înfometare, foamete și boli în deceniile următoare. Am pus [negarea schimbărilor climatice] într-o categorie morală
similară cu negarea Holocaustului — cu excepția faptului că de data aceasta Holocaustul urmează să vină și avem încă timp să îl evităm.
Cei care încearcă să se asigure că nu o vom face vor trebui într-o zi să răspundă pentru crimele lor.”

O’Neill, în articolul său, a comentat: „De obicei, numai în statele autoritare, gândurile sau cuvintele sunt echivalate cu crimele, unde
dictatorii vorbesc despre „crimele gândirii” și amenințarea pe care ele o reprezintă pentru societate. … Este doar un pas mic de la
demonizarea unui grup de oameni și descrierea argumentelor lor ca fiind toxice și periculoase, până la solicitarea unei cenzuri mai severe
și mai dure”. [62] Această judecată este corectă. Restricționarea dreptului la gândire este una dintre modalitățile prin care comunismul
separă oamenii de conceptul de bine și rău care se bazează pe valori universale.

3. Ecologismul: o altă formă a comunismului

În ultimele decenii, cu forțele comuniste în retragere și cu problemele politice și economice ale regimurilor comuniste expuse, comunismul
s-a agățat de ecologism ca mijloc de a-și continua agenda.

a. Blamarea capitalismului

Ecologismul tratează capitalismul ca pe un inamic, deci împărtășește cu comunismul același inamic comun. Când comunismul a întâmpinat
obstacole din partea mișcărilor muncitorești din țările occidentale dezvoltate, el și-a schimbat uneltele și a deturnat cauza ecologistă.
Activismul normal pentru protecția mediului s-a metamorfozat într-un activism care vizează lichidarea capitalismului.

Doctrina comunistă a promovat inițial o utopie, un “paradis pe pământ”, pentru a incita la revoltă și a răsturna sistemul social existent. Sub
acoperirea ecologismului, comunismul a adoptat o abordare similară, însă viziunea pe care a descris-o era exact opusul: în locul utopiei
minunate a muncitorilor a existat în schimb o distopie înfricoșătoare, o viziune a unui “iad pe pământ”. Conform acestui scenariu, în doar
câteva decenii, însăși supraviețuirea umanității va fi în pericol din cauza încălzirii globale, a alunecărilor de teren, a tsunami-urilor, a
secetei, a inundațiilor și a valurilor de căldură. Recruții țintă ai acestei mișcări nu erau cei săraci, ci mai degrabă cei bogați.

Bazat pe doctrinele originale ale comunismului, după ce acesta acaparează puterea, primul pas este acela să deposedeze bogații cu scopul
presupus al redistribuirii averii acestora celor săraci. În realitate, săracii rămân săraci, în timp ce toată bogăția ajunge în mâinile oficialilor
corupți. Al doilea pas presupune înființarea unei economii controlate de stat și abolirea proprietății private. Acest lucru distruge economia
națională și-i constrânge pe toți la o viață plină de greutăți.

Aceeași ecuație se desfășoară la nivel internațional, sau atunci când este permisă adoptarea politicilor ecologiste radicale. Se așteaptă ca
țările bogate să acorde ajutoare țărilor mai sărace, adică să redistribuie bogăția la scară globală. În realitate, țările sărace rămân sărace,
deoarece banii destinați dezvoltării lor sfârșesc, de obicei, în mâinile oficialilor corupți ai acestor țări. Între timp, responsabilitatea
guvernului este extinsă și mecanismele pieței sunt înlocuite cu economia controlată, folosind tot felul de politici draconice de mediu pentru
a împiedica funcționarea normală a capitalismului, forțând întreprinderile să se închidă sau să se mute în străinătate, falimentând astfel
economia țării. Prin aceste metode orientate spre piață, mișcarea ecologistă încearcă să paralizeze capitalismul. Reglementările de mediu
au devenit instrumente importante pentru subminarea economiilor capitaliste și devin cunoscute pentru eliminarea mai multor locuri de
muncă decât cele pe care le creează.

Obiectivul ecologismului modern este acela de a răspândi teama de dezastre viitoare și prin această frică de a ține ostatici publicul și
guvernele. Dar, printre cei care promovează în mod activ această panică a sfârșitului lumii, mulți au un stil de viață luxos, folosind o
mulțime de energie și lăsând o amprentă mare de carbon. În mod evident, ei nu cred că dezastrul este iminent.

Pentru a face uz de mentalitatea de criză, folosind în special “dușmanul comun” al încălzirii globale și pentru a uni diferite forțe care să se
opună capitalismului, pentru ecologiști a devenit imperativ să sublinieze și să exagereze natura presupusei crize. Cea mai simplă cale este
aceea de a crea o teamă uriașă, de masă, relativă la utilizarea celei mai ieftine surse de energie, adică combustibili fosili – cărbune, petrol,
gaze naturale – și, de asemenea, a energiei nucleare. În urmă cu câteva decenii ecologiștii au reușit să-i facă pe oameni să se teamă de
energia nucleară și acum încearcă să-i facă să se teamă de utilizarea combustibililor fosili, susținând că utilizarea combustibililor fosili
duce la încălzirea globală catastrofală.

Cu toate acestea, în realitate, climatologia nu a ajuns la concluzia că încălzirea globală este cauzată de activitatea umană sau că încălzirea
globală va duce cu siguranță la dezastru. Iar dacă în spatele schimbărilor climatice se află cauze naturale, atunci înseamnă că toate aceste
politici guvernamentale servesc doar la împiedicarea dezvoltării economice, oferind doar beneficii marginale.

De exemplu, oficialii ridică limitele standardelor de emisii pentru autovehicule cu justificarea că aceasta reduce amprenta de carbon. Acest
lucru înseamnă în mod natural costuri de producție mai mari și profituri mai mici, urmate de o creștere a șomajului și de externalizare a
industriei către țările în curs de dezvoltare, unde costurile sunt mai mici. Mai mult, creșterea eficienței consumului de combustibil al tuturor
autoturismelor de la 15.09 km pe litru la modelele din 2016, până la 23,16 km pe litru până în 2025 ar putea reduce magnitudinea încălzirii
globale cu doar 0,02 C până în 2100. [63] Acest lucru nu ar face practic nimic pentru a ajuta la reducerea încălzirii globale. Diverse restricții
de eficacitate dubioasă au luat locurile de muncă a milioane de angajați și-au dat o lovitură grea industriilor prelucrătoare, facultăților de
cercetare, inovațiilor energetice și competitivității afacerilor internaționale în țările occidentale.

Susținătorii protecției mediului promovează cu entuziasm energia verde, în special energia solară și eoliană. Din păcate, poluarea care vine
cu generarea de energie verde este fie subestimată, fie pur și simplu ascunsă. În procesul de producere a panourilor solare, o otravă mortală
– tetraclorura de siliciu – este creată ca un produs secundar, provocând propria problemă de mediu. Un raport al publicației The Washington
Post îl citează pe Ren Bingyan, profesor la Școala de Științe ale Materialelor de la Universitatea de Tehnologie din Hebei, spunând:
“Terenul pe care va fi aruncată sau îngropată [tetraclorura de siliciu] va fi infertil. Nici un fir de iarbă sau vreun copac nu va crește în acel
loc. … Este ca dinamita – este otrăvitoare, este poluantă. Ființele umane nu o pot atinge niciodată”.[64] Producția de panouri solare
consumă o cantitate enormă de energie convențională, inclusiv cărbune și petrol.

Conform Acordului de la Paris, până în 2025, țările dezvoltate trebuie să ofere 100 de miliarde de dolari anual pentru a ajuta țările în curs
de dezvoltare să-și reducă emisiile și să se „adapteze la schimbările climatice”. Dacă Statele Unite nu s-ar fi retras din acord, ar fi trebuit
să-și reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 26% – 28% față de nivelurile din 2005. Acest lucru ar fi însemnat că, în fiecare an, Statele
Unite ar fi trebuit să-și reducă emisiile cu 1,6 miliarde de tone. În ceea ce privește China, cel mai mare poluator din lume, Acordul de la
Paris îi permite să-și crească în continuare emisiile de carbon până în 2030. [65]

Într-o declarație prin care a anunțat în mod oficial retragerea din Acordul de la Paris, președintele Donald Trump a declarat că respectarea
acestor cerințe ar fi însemnat pierderea a 2,7 milioane de locuri de muncă americane până în 2025, citând un studiu realizat de National
Economic Research Associates.

Președintele a spus că potrivit aceluiași studiu, până în 2040, conformitatea cu Acordul de la Paris ar reduce producția pentru următoarele
sectoare: hârtia – în scădere cu 12%; cimentul – în scădere cu 23%; siderurgia – în scădere cu 38%; cărbunele – în scădere cu 86% și
gazele naturale – în scădere cu 31%.

“Costul pentru economie în acest moment ar fi pierderea a aproape de 3 miliarde de dolari în PIB și a 6,5 milioane de locuri de muncă în
industrie, în timp ce gospodăriile ar avea un venit cu 7.000 dolari mai puțin, iar în multe cazuri este cu mult mai rău”, a spus Trump. „De
fapt, 14 zile de emisii de carbon provenite numai din China ar șterge câștigurile realizate din … reducerile așteptate ale Americii până în
anul 2030 – după ce am fi fost nevoiți să cheltuim miliarde și miliarde de dolari, am fi pierdut locuri de muncă, am fi închis fabrici și am
fi suferit datorită costurilor mult mai mari la energie pentru afacerile noastre și pentru casele noastre. [66]

Odată cu apariția mișcării ecologiste, țările comuniste au luat o pauză în lupta lor împotriva Occidentului. Regulile și acordurile
nerezonabile sufocă industriile, economiile și dezvoltarea tehnologică din țările capitaliste occidentale. Acest lucru a împiedicat SUA să-
și îndeplinească rolul său de superputere și de bastion al libertății împotriva comunismului.

Protejarea mediului este o necesitate practică și morală. Cu toate acestea, scopul protecției mediului ar trebui să fie echilibrat cu nevoile
omenirii. Protecția mediului doar de dragul protecției mediului este excesivă și sacrifică omenirea în timp ce este cooptată de comunism.
Ecologismului de astăzi nu-i pasă de echilibru și a devenit o ideologie extremistă. Fără îndoială, mulți ecologiști au intenții bune. Dar în
încercarea lor de a mobiliza și concentra resursele statului de dragul cauzei lor, ei se aliniază comunismului.

b. Transformarea ecologismului în religie

Michael Crichton, autorul nuvelei Jurassic Park (după care s-a realizat filmul cu același nume – n.t.), a spus odată că ecologismul este
una dintre cele mai puternice religii din lumea occidentală contemporană. El consideră că ecologismul posedă caracteristicile tipice ale
unei religii: “Inițial există o grădină Eden, un paradis, o stare de grație și unitate cu natura, există o cădere din grație în starea de poluare
ca urmare a consumării din pomul cunoașterii, și ca rezultat al acțiunilor noastre, vine o zi de judecată pentru noi toți. Suntem cu toții
păcătoși din punct de vedere energetic, condamnați la moarte dacă nu căutăm mântuirea, care se numește acum sustenabilitate.
Sustenabilitatea este mântuirea în biserica mediului.“

Crichton credea că principiile care stau la baza ecologismului se bazează pe o credință oarbă. “Din ce în ce mai mult, se pare că faptele nu
sunt necesare, deoarece principiile ecologismului se referă la credință. Este vorba despre dacă vei fi un păcătos sau vei fi mântuit. Fie veți
fi unul dintre oamenii de pe malul mântuirii fie unul de pe malul osândei. Fie veți fi unul dintre noi, fie unul dintre ei. “[67]

Această viziune a fost recunoscută de un număr de cercetători. William Cronon, un istoric influent de mediu din Statele Unite, consideră
că ecologismul este o religie deoarece propune un set complex de cerințe morale cu care să se judece comportamentul uman. [68] Renumitul
om de știință și mecanică cuantică, Freeman Dyson, spunea într-un articol al ediției din 12 iunie 2008 a revistei New York Review of
Books că ecologismul este “o religia laică la nivel mondial” care “a înlocuit socialismul ca principala religie laică”. Religia ecologismului
susține că “distrugerea planetei cu produsele reziduale din viața noastră de lux este un păcat, iar calea neprihănirii este traiul cât mai frugal
posibil”. Etica acestei noi religii “este predată copiilor din grădinițe, școli și universități din toată lumea”. [69]

Mulți ecologiști nu se feresc de acest subiect. Un fost șef al GISC care a demisionat în urma unui scandal de hărțuire sexuală, a sugerat în
scrisoarea sa de demisie că ecologismul este religia sa. [70]

Pe măsură ce natura ecologismului a devenit din ce în ce mai ideologică și religioasă, el a devenit din ce în ce mai intolerant față de opiniile
diferite. Fostul președinte al Republicii Cehe, economistul Václav Klaus, consideră că mișcarea ecologistă este acum condusă mai mult de
ideologie decât de știința adevărată; în schimb, devenind o o cvasireligie care vizează distrugerea societății existente. Această nouă religie,
precum comunismul, descrie o imagine minunată a utopiei, la care se ajunge prin folosirea înțelepciunii umane pentru planificarea mediului
natural și salvarea lumii. Această “mântuire” se bazează pe opoziția față de civilizația actuală.

Klaus care a scris în 2008 cartea Planeta albastră în cătușe verzi, a spus într-un discurs:: “Dacă luăm în serios raționamentul ecologiștilor,
constatăm că ideea lor este o ideologie antiumană”. El a fost de acord cu biologul Ivan Brezina că ecologismul nu este un răspuns rațional
și științific la crizele ecologice, ci mai degrabă o negare generală a civilizației. [71]

Criticul politic canadian Mark Steyn spune că, potrivit ecologiștilor, “noi suntem poluarea iar sterilizarea este soluția. În opinia lor, “cea
mai bună modalitate de a înmâna copiilor noștri un mediu mai durabil este să nu mai avem copii”. El dă exemplul unei femei din Marea
Britanie care a recurs la avort și a fost sterilizată deoarece credea că a avea copii este rău pentru mediul înconjurător. [72]

Această gândire plasează mediul natural ca prioritate supremă, mult dincolo de poziția sacră a ființelor umane, chiar prin controlul fertilității
umane și privarea oamenilor de dreptul lor la existență. Această viziune nu este diferită de aceea a comunismului și este antiumană în
esența sa. De asemenea, merge mână în mână cu atacul stângii asupra familiei și rolurile tradiționale de gen.

Controlul populației a devenit o metodă aleasă pentru a face față degradării mediului, activiștii ecologiști și alți socialiști promovând
avortul și politicile împotriva natalității și chiar lăudând politica brutală a unui singur copil a Partidului Comunist Chinez (PCC).

Fervoarea religioasă, dogma impusă, acțiunea anticapitalistă și devalorizarea umanității față de mediu nu vor duce la un mediu natural mai
sănătos, cu atât mai puțin la o societate umană mai corectă sau mai justă. Trebuie doar să ne uităm la dezastrele guvernării comuniste din
ultimul secol pentru a prezice rezultatul final în cazul în care ecologismul radical își va atinge obiectivele sale.

c. Infiltrarea politică: construirea unui guvern mondial

Este dificil din punct de vedere politic să impui comunismul în lumea occidentală democratică care apreciază drepturile individuale,
proprietatea privată, statul de drept și piețele libere. Mișcarea radicală de mediu necesită folosirea puterii guvernamentale pentru a-i priva
pe oameni de proprietatea lor și de comoditatea vieții lor de confort.

Din perspectiva ecologiștilor radicali, guvernul unei națiuni nu este nici pe departe suficient pentru a aborda nenumăratele crize de mediu
cu care se confruntă planeta. Folosind justificarea unui presupus consens pe probleme precum schimbările climatice provocate de om,
aceștia solicită o împuternicire a Organizației Națiunilor Unite sau înființarea unei alte autorități globale.

Dacă mișcarea nu este în măsură să ia avânt, viziunea unei crize ecologice iminente poate fi jucată în continuare, dând naștere panicii și
fricii necesare pentru a influența publicul și guvernele să accepte punerea în aplicare cu forță a politicilor de mediu și, în acest fel, să
realizeze scopul dezintegrării capitalismului și al impunerii comunismului.

În mod tradițional, statele comuniste au realocat averea prin revoluție. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, această abordare a devenit din
ce în ce mai dificilă. Prin urmare, ecologiștii au adoptat strategii indirecte, forțând oamenii să renunțe liniștiți la libertatea și proprietatea
lor, în numele prevenirii tragediei de mediu.

Un organizator al campaniei pentru grupul Prietenii Pământului a declarat la o conferință a ONU: “Un răspuns la schimbările climatice
trebuie să aibă la bază o redistribuire a bogăției și a resurselor.” [73] Un strateg ecologist de top de la Universitatea din Westminster a
declarat unui reporter că raționalizarea carbonului “trebuie să fie impusă oamenilor indiferent dacă le place sau nu” și că ”democrația este
un obiectiv mai puțin important decât protejarea planetei de la distrugerea vieții, a sfârșitului vieții de pe ea”.

În “bătălia” împotriva schimbărilor climatice, Marea Britanie a fost prima care a lansat conceptul de cupoane individuale de rații de carbon.
Un om de știință britanic a considerat acest lucru drept “introducerea unei a doua valute, unde fiecare are aceeași indemnizație –
redistribuirea bogăției prin nevoia de a cumpăra credite de carbon de la cineva mai puțin înstărit.”

Cei care au trăit în Uniunea Sovietică sau China comunistă pot vedea cu ușurință acest tip de raționalizare a carbonului ca fiind o altă
metodă folosită pentru construirea unui sistem totalitar. În China, cupoanele alimentare erau odată folosite pentru cumpărarea produselor
esențiale, precum ulei de gătit, cereale și țesături. Prin raționalizarea alimentelor, bogăția a fost redistribuită, în timp ce guvernul central a
dobândit controlul suprem asupra bunurilor și libertății oamenilor.

De asemenea, ecologiștii își folosesc ideologia pentru a restrânge libertatea individuală. În țările occidentale, crearea viziunilor despre o
catastrofă de mediu iminentă a devenit un mijloc convenabil de a convinge oamenii să renunțe la drepturile lor. Coaliția Carbon Sense, cu
sediul în Australia, a propus o listă de legi noi pentru care ar obliga oamenii să își modifice comportamentul în numele soluționării încălzirii
globale:

 Interzicerea focului deschis și a sobelor de gătit (godinurilor)


 Interzicerea becurilor cu incandescență
 Interzicerea apei îmbuteliate
 Interzicerea autoturismelor particulare din anumite zone
 Interzicerea televizoarelor cu plasmă
 Interzicerea noilor aeroporturi
 Interzicerea extinderii aeroporturilor existente
 Interzicerea modului de așteptare (standby) la aparatele casnice
 Interzicerea generării energiei electrice pe bază de cărbune
 Interzicerea sistemelor electrice de apă caldă menajeră
 Interzicerea vacanței cu mașina
 Interzicerea weekend-urilor de trei zile
 Impozitarea bebelușilor
 Impozitarea mașinilor mari
 Taxarea parcărilor de la supermarket
 Taxarea gunoiului
 Impozitarea celei de-a doua case
 Impozitarea celei de-a doua mașini
 Impozitarea zborurilor cu avionul în vacanță
 Impozitarea electricității pentru a subvenționa energia solară
 Impozitarea expozițiilor pentru mașini mari
 Taxarea ecologică a vehiculelor care intră în orașe
 Solicitarea permisiunii de a vă conduce mașina dincolo de limitele orașului
 Limitarea opțiunilor la aparate electrocasnice
 Emiterea de credite de carbon pentru fiecare persoană
 Dictarea standardelor de eficiență a combustibilului
 Investigarea a cum să se reducă producția de metan de către elanii Norvegiei
 Ștergerea liniilor de demarcare pe drumuri pentru a face conducătorii auto să meargă mai atent [74]

Ecologismul este, de asemenea, folosit pentru a extinde dimensiunea și autoritatea guvernelor. Diverse țări occidentale nu numai că dispun
de agenții imense de protecție a mediului, dar folosesc mediul ca pe o scuză pentru a înființa noi agenții guvernamentale și pentru a extinde
autoritatea agențiilor existente. Toate agențiile au tendința birocratică de autoconservare și expansiune, iar agențiile de mediu nu fac
excepție. Ele abuzează de puterea aflată în mâinile lor pentru a răspândi povestea catastrofei ecologice publicului larg, pentru a obține mai
multă finanțare și pentru a-și asigura pozițiile în cadrul structurii guvernamentale. În final, cei care plătesc prețul sunt contribuabilii.

Orașul San Francisco a creat o poziție de șef al climatului orașului cu un salariu anual de 160.000 de dolari. Unul dintre cele mai sărace
cartiere din Londra, Tower Hamlets, a avut la un moment dat 58 de posturi oficiale legate de schimbările climatice. [75] Logica este aceeași
cu cea utilizată de universități și companii pentru angajarea ofițerilor de „diversitate”.

Ecologismul este folosit chiar pentru a sugera că democrația este depășită și pentru a promova stabilirea unui guvern multinațional sau
chiar a unui guvern global totalitar. Ecologiștii susțin că democrațiile nu pot face față viitoarei crize de mediu. În schimb, pentru a depăși
provocările viitoare, trebuie să adoptăm forme de guvernare totalitare sau autoritare, sau cel puțin unele aspecte ale acestora. [76]

Autoarea Janet Biehl a rezumat acest tip de mentalitate, susținând că „criza ecologică se poate rezolva doar prin mijloace totalitare” și că
„este necesară o eco-dictatură”. [77] Aceasta afirmă că nici o societate liberă nu ar face ceea ce necesită agenda ecologică.

Paul Ehrlich, unul dintre fondatorii ecologismului, a scris în cartea How to Be a Survivor: A Plan to Save Spaceship Earth (Cum să fii un
supraviețuitor: un plan de salvare a Navei Pământ):

1. Controlul populației trebuie introdus atât în țările supradezvoltate, cât și în țările subdezvoltate;
2. Țările supradezvoltate trebuie să devină ne-dezvoltate;
3. Țările subdezvoltate trebuie să devină semi-dezvoltate;
4. Trebuie stabilite proceduri pentru monitorizarea și reglementarea sistemului mondial printr-un efort continuu de a menține un
echilibru optim între populație, resurse și mediu. [78]

În practică, cu excepția unui guvern global totalitar, niciun guvern sau organizație nu ar putea acumula atât de multă autoritate. În cele din
urmă, programele propuse de ecologiști glorifică totalitarismul comunist și sugerează că sistemul comunist este superior.

Reuters a estimat într-un raport din 2007 că PCC a reușit să plafoneze populația Chinei la 1,3 miliarde – cu 300 de milioane mai puțin
decât proiecția de 1,6 miliarde – datorită politicii unui singur copil pusă în aplicare în anii ’80. Autorul raportului a menționat că politica
PCC a avut efectul secundar de a contribui la reducerea emisiilor globale de carbon, ignorând complet brutalitatea cu care a fost pusă în
aplicare politica totalitară – inclusiv avorturi forțate și sterilizări, și persecuții economice – precum și trauma și suferința aduse milioanelor
de femei chineze și familiilor lor ale căror drepturi fundamentale și viață privată au fost călcate în picioare. [79]

Una dintre cele mai mari probleme care afectează mediul este poluarea. În ciuda eradicării a sute de milioane de oameni din generațiile
viitoare ale Chinei, modelul economic de creștere intensivă al PCC consumă energie într-un ritm extraordinar, făcând din Republica
Populară Chineză cel mai mare poluator din lume, cu cea mai gravă poluare a aerului din orașele mari și o poluare severă a apei. Apa din
marea majoritate a râurilor din China continentală nu se mai poate bea în siguranță; aerul contaminat din China ajunge peste mare până în
Coreea și Japonia, chiar trecând Oceanul Pacific pe coasta americană de vest.

În mod logic, ecologiștii autentici ar trebui să facă din China comunistă principala țintă a criticilor lor, dar curios, mulți ecologiști laudă
PCC-ul, și chiar îl privesc ca pe o speranță pentru protecția mediului. Site-ul de știri al Partidului Comunist din SUA, People’s World, a
raportat pe larg știri despre mediu. Tema principală a rapoartelor sale este că politicile de mediu ale administrației Trump vor distruge țara
și chiar lumea, în timp ce PCC este forța pentru salvarea sa. [80]

Václav Klaus, a scris în cartea sa: “Ecologismul este o mișcare care intenționează să schimbe radical lumea, indiferent de consecințe (cu
prețul vieții umane și restricții severe asupra libertății individuale). Acesta intenționează să schimbe omenirea, comportamentul uman,
structura societății, sistemul valorilor – pur și simplu totul!“. [81]

Klaus consideră că atitudinea ecologiștilor față de natură este similară abordării marxiste a economiei: “Obiectivul în ambele cazuri este
de a înlocui evoluția liberă, spontană a lumii (și a omenirii) cu ceea ce-ar fi optim, central sau – folosind adjectivul la modă astăzi – cu
planificarea globală a dezvoltării mondiale. Ca și în cazul comunismului, această abordare este utopică și ar duce la rezultate complet
diferite de cele intenționate. Ca și alte utopii, aceasta nu se poate materializa niciodată, iar eforturile de a se materializa nu pot fi realizate
decât prin restricții de libertate, prin dictatura unei mici minorități elitiste asupra majorității copleșitoare”. [82]

4. Găsirea unei soluții adevărate la criza de mediu

Omenirea și pământul au fost create de Divinitate. Acesta este un mediu în care ființele umane pot trăi, prospera și înmulți. Oamenii au
dreptul să folosească resursele naturii și, în același timp, au obligația de a prețui resursele naturale și de a avea grijă de mediul acordat lor.
De mii de ani, ființele umane au urmărit cu atenție avertismentele lăsate de Divinitate din antichitate și au trăit în armonie cu natura.

Problemele de mediu sunt, în cele din urmă, rezultatul corupției morale umane. În timpurile moderne, această decădere morală a fost
amplificată și mai mult de puterea științei și tehnologiei. Mediul natural poluat nu este decât o manifestare externă a poluării morale
interioare a umanității. Pentru a purifica mediul, trebuie început prin purificarea inimii.

Creșterea gradului de conștientizare a mediului provine din instinctul uman de autoconservare. Deși acest lucru este natural și de înțeles,
el a devenit, de asemenea, o lacună exploatată de spectrul comunist. Comunismul s-a atașat ecologismului pentru a crea panică pe scară
largă, pentru a apăra un set de valori înșelătoare, pentru a priva oamenii de libertatea lor, pentru a încerca să extindă guvernul și chiar să
impună un guvern mondial. Adoptarea acestei forme alternative a comunismului în încercarea de a salva mediul poate duce la înrobirea
umanității.

Răspunsul la problemele de mediu cu care ne confruntăm nu este nici un program politic obligatoriu, și nici dependența de o tehnologie
modernă. Pentru a rezolva criza, trebuie să dobândim o înțelegere mai profundă a universului și a naturii, precum și a relației dintre om și
natură, menținând în același timp o stare morală dreaptă. Omenirea trebuie să își restabilească tradițiile, să-și îmbunătățească moralitatea
și să-și găsească drumul înapoi pe calea stabilită de Divinitate. În acest mod, oamenii vor primi în mod natural înțelepciunea și
binecuvântarea divină, iar o lume frumoasă, naturală și plină de viață, va fi restaurată.

*****

Referințe

[46] Jonathan Leake, „Wildlife Groups Ax Bellamy as Global Warming ‘Heretic”, Sunday Times Online, 15 mai 2005,
https://web.archive.org/web/20080906161240 /http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article522744.ece

[47] Christopher C. Horner, “Minciuni roșii fierbinți: Cum folosesc alarmiștii încălzirii globale amenințări, fraude și decepții pentru a vă
menține dezinformați“, (Washington DC: Regnery Publishing, 2008), 214.

[48] Ibidem, 73-74.

[49] Patrick J. Michaels și Robert C. Balling Jr., Climate of Extremes: Global Warming Science They Don’t Want You to Know
(Washington, DC: Cato Institute, 2009), x – xiii.

[50] James Taylor, „Climatolog de stat concediat datorită expunerii miturilor de încălzire”, Institutul Heartland, 1 iunie 2007,
https://www.heartland.org/news-opinion/news/associate-state-climatologist-fired-for-exposing-warming-myths

[51] Hilary Lawson, dir., The Greenhouse Conspiracy (Marea Britanie: Channel 4 Television, 1990), postat pe YouTube de ZilogBob pe
16 februarie 2015, https://www.youtube.com/watch?v=lvpwAwvDxUU.
[52] Marc Morano, „Scepticii climatici dezvăluie ‘povești de groază de suprimare științifică”, Comitetul Senatului SUA pentru mediu și
lucrări publice, 6 martie 2008, https://www.epw.senate.gov/public/index.cfm/press-releases-all?ID=865dbe39-802a-23ad-4949-
ee9098538277

[53] Congresul SUA, Senatul, Subcomisia pentru spațiu, știință și competitivitate, „Date sau dogmă? Promovarea anchetei în dezbaterea
asupra magnitudinii impactului uman asupra schimbărilor climatice”, Congresul 114, a doua sesiune, 8 decembrie 2015,
https://curryja.files.wordpress.com/2015/12/curry-senate-testimony-2015.pdf

[54] Scott Waldman, “Judith Curry se pensionează, citând “demența” climatologiei“, E & E News, 4 ianuarie 2017,
https://www.eenews.net/stories/1060047798.

[55] Roger Pielke Jr., așa cum este citat în Waldman, “Judith Curry se pensionează”.

[56] Rich Lowry, „O vânătoare de vrăjitoare rușinoasă împotriva climatului”, National Review, 27 februarie 2015,
https://www.nationalreview.com/2015/02/shameful-climate-witch-hunt-rich-lowry/.

[57] Congresul SUA, Senatul, Comisia pentru mediu și lucrări publice, Raportul minorității Senatului SUA: Peste 650 de oameni de știință
internaționali nu sunt de acord cu revendicările de încălzire globală provocate de om. Oamenii de știință continuă să demaște „consensul”
în 2008, S. Rep., 11 decembrie 2008, https://www.epw.senate.gov/public/_cache/files/8/3/83947f5d-d84a-4a84-ad5d-
6e2d71db52d9/01AFD79733D77F24A71FEF9DAFCCB056.senateminorityreport2.pdf

[58] Roy Spencer, “Marea Gafă a încălzirii globale: cum Mama Natură a înfruntat pe cei mai buni oameni de știință din lume” (New
York: Encounter Books, 2010), 31.

[59] Brendan O’Neill, “Un climat al cenzurii“, The Guardian, 22 noiembrie


2006, https://www.theguardian.com/commentisfree/2006/nov/22/aclimateofcensorship

[60] Horner, “Minciuni roșii fierbinți”, 107.

[61] Ibid. Hans von Spakovsky and Nicolas Loris, „Inchiziția schimbărilor Climatice: Un abuz al puterii, care ofensează primul
amendament și amenință dezbaterea informată”, Fundația Heritage, 24 octombrie 2016, https://www.heritage.org/report/the-climate-
change-inquisition-abuse-power-offends-the-first-amendment-and-threatens

[62] O’Neill, „Un climat de cenzură”.

[63] John Fund, “Reversarea puterii lui Obama din CAFE dă libertate conducătorilor auto“, National Review, 23 mai
2018, https://www.nationalreview.com/corner/fuel-standards-cafe-epa-rolls-back/

[64] Ren Bingyan, așa cum este citat în Ariana Eunjung Cha, „Firmele de energie solară lasă în urmă lor deșeuri în China”, Washington
Post, 9 martie 2008, https://www.washingtonpost.com/wp-
dyn/content/article/2008/03/08/AR2008030802595.html?referrer=emailarticle&noredirect=on

[65] “Acordul de la Paris privind schimbările climatice”, Consiliul pentru apărarea resurselor naturale (NRDC), decembrie 2015, IB: 15-
11-Y, https://www.nrdc.org/sites/default/files/paris-climate-agreement-IB.pdf

[66] Președintele SUA Donald J. Trump, “Declarația președintelui Trump în legătură cu acordul climatic de la Paris“, Casa Albă, 1 iunie
2017, https://www.whitehouse.gov/briefings-statements/statement-president-trump-paris-climate-accord/

[67] Michael Crichton, “Crichton: Ecologismul este o religie: Remarci făcute la Clubul Commonwealth“, Hawaii Free Press, 15
septembrie 2003, http://www.hawaiifreepress.com/ArticlesMain/tabid/56/ID/2818/Crichton-Environmentalism-is-a-religion.aspx

[68] Robert H. Nelson, “Noua religie a ecologismului“, Institutul Independent, 22 aprilie


2010, http://www.independent.org/news/article.asp?id=5081

[69] Freeman Dyson, „Problema încălzirii globale”, The New York Review of Books, iunie 2008,
https://www.nybooks.com/articles/2008/06/12/the-question-of-global-warming.

[70] Damian Carrington, “Președintele GISC Rajendra Pachauri demisionează“, The Guardian, 24 februarie
2015, https://www.theguardian.com/environment/2015/feb/24/ipcc-chair-rajendra-pachauri-resigns

[71] Václav Klaus: „O ideologie antiumană”. Financial Post, October 20, 2010. https://business.financialpost.com/opinion/vaclav-klaus-
an-anti-human-ideology.

[72] Mark Steyn. „Copii? Nu, dacă îți iubești planeta.” The Orange County Register, December 14, 2007.
https://www.ocregister.com/2007/12/14/mark-steyn-children-not-if-you-love-the-planet.

[73] Emma Brindal, așa cum este citată în Horner, “Minciuni roșii fierbinți”, 214.

[74] Ibidem, 211-215..

[75] Ibidem, 227


[76] David Shearman și Joseph Wayne Smith, “Provocarea schimbărilor climatice și eșecul democrației” (Westport, Conn.: Praeger,
2007).

[77] Janet Biehl, așa cum este citat în Horner, “Minciuni roșii fierbinți”, 219–220.

[78] Paul Ehrlich, așa cum este citat de Václav Klaus, ““Planeta albastră în cătușe verzi: ce este pe cale de dispariție: climatul sau
libertatea?“ (Washington, DC: Institutul Competitiv pentru Întreprinderi, 2008), 14.

[79] Alister Doyle, “China declară că politica unui singur copil ajută la protejarea climei” Reuters, August 30,
2007, https://www.reuters.com/article/environment-climate-population-dc-idUSKUA07724020070831

[80] John Bachtell, “China construiește o civilizație ecologică “în timp ce lumea arde“, Lumea oamenilor, 21 august
2018, https://www.peoplesworld.org/article/china-builds-an-ecological-civilization-while-the-world-burns/

[81] Klaus, “Planeta albastră în cătușe verzi, 4.

[82] Ibidem, 7-8.

Astăzi, rețelele moderne de transport, telecomunicații și digitale au redus distanțele dintre țări și-au șters granițele care au existat de mii de
ani. Lumea pare să fi devenit mică, iar interacțiunile și schimburile dintre națiuni au ajuns la un nivel fără precedent. Această consolidare
a colaborării globale este un rezultat natural al dezvoltării tehnologice, al extinderii producției și al migrației. Acest tip de globalizare este
rezultatul unui proces istoric natural.

Cu toate acestea, mai există o a doua formă de globalizare: cea rezultată din deturnarea procesului istoric natural al globalizării de către
ideologiile comuniste, cu scopul de a submina umanitatea. Subiectul acestui capitol este această formă de globalizare.

Începând cu Renașterea, istoria umană a intrat într-o perioadă de schimbări dramatice. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Revoluția
industrială a crescut foarte mult productivitatea, care a stimulat revoltele sociale și a generat schimbări profunde în filosofie și spiritualitate.
Pe măsură ce tehnologia a avansat, ideile materialiste și ateiste au devenit proeminente; un număr din ce în ce mai mare de oameni a respins
moralitatea tradițională și credința în divin.

În acest context istoric, spectrul comunismului a transformat globalizarea într-un instrument puternic cu scopul de a separa oamenii de
culturile și credințele lor tradiționale. În timp ce globalizarea oferă oportunități pentru cooperare și înțelegere internațională, distrugerea
granițelor dintre națiuni și economii permite spectrului să combine cele mai grave aspecte ale sistemelor comuniste și necomuniste,
urmărind operațiuni politice și culturale largi pentru a-și continua agenda în întreaga lume. Sistemul economic și financiar globalizat
facilitează acest proces, ceea ce face și mai dificil pentru comunitățile și națiunile individuale să reziste atacului spectrului comunist.

Comunismul nu este pur și simplu o teorie, ci este un spectru malefic, după cum a subliniat această carte. Este viu, iar pentru a-și atinge
scopul său final de a distruge omenirea, este capabil de aproape orice fel de mutație care îl ajută să se susțină și să se extindă. Începând cu
anii ’90, globalizarea a susținut că este vorba despre promovarea democrației, a economiei de piață și a comerțului liber și, prin urmare, a
fost întâmpinată cu opoziția unui număr de grupuri și personalități de stânga. Dar aceștia nu-și dau seama că de fapt spectrul comunist
operează pe un alt plan. Scopul comunismului nu este de a utiliza globalizarea pentru a crea o lume mai bună, ci de a prelua lumea
impunând o ideologie de control globalistă asupra tuturor națiunilor lumii.

Globalismul a făcut progrese uimitoare pe mai multe fronturi, în special în sfera economică, politică și culturală. Ca forță ideologică,
globalismul are multe fețe și se manifestă în forme diverse, chiar forme contradictorii la nivel superficial – adesea provocând confuzie
despre o lume fără război, sărăcie, discriminare sau exploatare. Dar, în practică, metodele propuse pentru realizarea acestor lucruri sunt în
esență similare cu minciunile utopice ale revoluției comuniste.

Deși fiecare națiune are propria sa cultură și istorie, diversele lor tradiții conțin valori morale universale comune întregii omenirii.
Suveranitatea națională și tradițiile culturale ale fiecărui grup etnic joacă un rol important în patrimoniul național și în autodeterminarea
lui și oferă protecție colectivă în fața diverselor amenințări, pornind de la dezastre naturale și până la invazii militare. În plus, legendele
naționale ale grupurilor etnice și credința religioasă îi ajută pe oameni să păstreze un sentiment de identitate și îi protejează să cadă în
capcanele proiectelor malefice ale spectrului.

În timp ce globaliștii pretind adesea că sprijină culturile tuturor etniilor, în ultimii ani a devenit din ce în ce mai evident că această ideologie
servește de fapt la întărirea cauzelor de stânga. În loc să susțină cultura tradițională, care are rădăcini în credință și virtute, punctele de
discuție globaliste tind să reflecte corectitudinea politică a stângii, „justiția socială”, neutralitatea valorilor și egalitarismul absolut.

Înființarea unui guvern mondial, începând cu o creștere a organismelor supranaționale și a reglementării, este scopul principal al
globalismului. Formarea unui superguvern global ar aduce comunismul la o distanță mică de atingerea obiectivelor sale de a elimina
drepturile de proprietate privată, statele suverane, rasele distinctive și cultura tradițională a fiecărei națiuni.

1. Globalism și comunism

Karl Marx nu a menționat conceptul de globalism în scrierile sale, dar a folosit termenul “istorie mondială”, care are conotații similare. În
Manifestul Comunist, Marx și co-autorul Friedrich Engels au susținut că expansiunea globală a capitalismului va produce în mod inevitabil
o imensă clasă proletară (muncitoare) în națiunile industrializate și că apoi o revoluție proletară va izbucni pe tot globul și va răsturna
capitalismul și va realiza “paradisul” comunismului. Marx și Engels au mai scris: “Proletariatul poate astfel să existe numai la nivel mondial
din punct de vedere istoric, la fel cum comunismul, activitatea sa, nu pot avea decât o existență “istorică mondială”. [1] Asta înseamnă că
implementarea comunismului depinde de acțiunile concertate ale proletariatului în întreaga lume – revoluția comunistă trebuie să fie o
mișcare globală.

Vladimir Lenin a modificat ulterior doctrina lui Marx și a propus ca revoluția mondială să poată fi inițiată în Rusia, în ciuda caracterului
predominant rural al societății sale de atunci. În 1919, comuniștii sovietici au înființat Internaționala Comunistă la Moscova, cu sucursale
distribuite în mai mult de 60 de țări. Lenin a spus că scopul Internaționalei Comuniste era înființarea Republicii Sovietice Mondiale. [2]

Iosif Stalin, liderul sovietic care i-a succedat lui Lenin, era cunoscut pentru politica temporară a „socialismului într-o singură țară”, dar a
propus mai multe obiective ale revoluției globale comuniste în cartea sa Marxismul și întrebarea națională. Gânditorul american G. Edward
Griffin a rezumat obiectivele lui Stalin după cum urmează:

1. Derutați, dezorganizați și distrugeți forțele capitalismului din întreaga lume.


2. Aduceți toate națiunile într-un singur sistem mondial de economie.
3. Forțați țările avansate să furnizeze ajutoare financiare pe termen lung țărilor subdezvoltate.
4. Împărțiți lumea în grupuri regionale ca o etapă de tranziție spre guvernarea mondială totală. Populațiile își vor abandona cu mai
multă ușurință loialitatea națională pentru o loialitate regională vagă decât o vor face pentru o autoritate mondială. Mai târziu,
organizațiile regionale [precum NATO, Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est, și Organizația Statelor Americane] pot fi aduse
până la capăt într-o singură dictatură mondială a proletariatului. [3]

William Z. Foster, fostul președinte național al Partidului Comunist al SUA, a scris: “O lume comunistă va fi o lume unificată, organizată.
Sistemul economic va fi o mare organizație, bazată pe principiul planificării care începe acum să apară în URSS. Guvernul sovietic
american va fi o secțiune importantă în acest guvern mondial”. [4]

Pornind de la acțiunile lui Marx, Lenin, Stalin și Foster până la “comunitatea destinului uman” propusă de conducerea Chinei comuniste,
se poate vedea clar: comuniștii nu sunt mulțumiți să exercite puterea doar în câteva țări. Comunismul, în toate formele sale, este îndreptat
spre dominația lumii.

Revoluția proletară mondială nu a reușit să aibă loc în forma prezisă de Marx. Ceea ce el credea că ar fi fost societăți capitaliste disperate
și muribunde au fost în schimb societăți prospere și înfloritoare datorită instituțiilor proprietății private și statului de drept. Odată cu
prăbușirea lagărului comunist sovietic și est-european, și adoptarea principiilor pieței de capital de către Partidul Comunist Chinez, a părut
că lumea liberă a triumfat asupra comunismului. Dar spectrul comunist se ascunde în spatele diverselor doctrine și mișcări în timp ce
corodează, se infiltrează și își extinde elemente comuniste în fiecare colț al lumii. Socialismul – etapa primară a comunismului – a crescut
la nivel internațional, susținând aspectele destabilizatoare provocate de globalizare și de factorii globaliști.

După cel de-al Doilea Război Mondial, forțele de stânga din țările europene au continuat să crească. Internaționala Socialistă care a
promovat socialismul democratic a inclus partide politice din peste o sută de țări. Aceste partide s-au aflat la putere în diferite țări și chiar
s-au răspândit în cea mai mare parte a Europei, conducând politici sociale generoase, impozitare ridicată și proprietate sporită a statului.

Globalizarea a depreciat industria americană, a redus clasa de mijloc, a provocat stagnarea veniturilor, i-a polarizat pe cei bogați și cei
săraci și a condus la divizarea societății. Acestea au promovat foarte mult creșterea stângii și a socialismului în Statele Unite, schimbând
brusc spre stânga spectrul politic global în ultimul deceniu. Forțele de stânga încurajează sentimentul de anti-globalizare, dând vina pe
capitalism pentru problemele lumii și susținând politicile socialiste.

După Războiul Rece, tendințele anti-tradiționale s-au infiltrat în dezvoltarea globalizării economice, cu scopul de a submina suveranitatea
bazelor economice naționale ale fiecărei țări. Lăcomia umană, odată inclusă și gestionată în cadrul comunităților, a fost internaționalizată
și a devenit astfel o forță globală puternică. În ultimele câteva decenii, puterile financiare occidentale au relocat bogăția – acumulată de
societate în câteva sute de ani – pentru a construi rapid economia Chinei continentale în urma reformelor pieței de capital ale PCC. PCC a
folosit apoi aceste investiții pentru a-și susține regimul, legând în același timp companiile străine și liderii de sistemul său corupt.

În calitate de conducător al forțelor comuniste din lumea de astăzi, PCC își propune să construiască o superputere economică socialistă în
timp ce fortifică partidele de stânga și comuniste din întreaga lume. Sistemul său totalitar a revendicat regulile comerțului normal și
intenționează să folosească îmbogățirea pe care a obținut-o din piețele libere democratice pentru a le coopta și a le submina din interior.
De asemenea puterea economică a PCC-ului i-a stimulat acestuia ambițiile politice și militare, încercând să exporte modelul comunist
autoritar în întreaga lume. Observând strategia globalizată a PCC din perspectiva lui Marx, Lenin și Stalin, lumea de astăzi îndeplinește
multe dintre condițiile necesare revoluției comuniste.

2. Globalizarea economică

Globalizarea economică se referă la integrarea lanțurilor capitalului global, a producției și a comerțului, care a început în anii ’40 și ’50,
s-a maturizat în anii ’70 și ’80 și au devenit o normă globală în anii ’90. Agențiile și corporațiile internaționale au fost forțele ei motrice,
deoarece au cerut relaxarea reglementărilor și a controalelor pentru a permite libera circulație a capitalului și a mărfii.

La suprafață, globalizarea economică a fost promovată de țările occidentale pentru a răspândi capitalismul în întreaga lume. Din păcate,
însă, globalizarea a devenit un vehicul pentru spectrul comunist. În special, globalizarea a făcut ca țările occidentale să ofere sprijin
financiar regimului chinez, creând o dependență reciprocă între economia de piață capitalistă și economia totalitară socialistă a PCC. În
schimbul unor beneficii economice, Occidentul își sacrifică valorile universale și conștiința, în timp ce regimul comunist își extinde
controlul prin constrângere economică.

a. Efectele destabilizatoare ale globalizării


În procesul globalizării au fost formate mari organizații internaționale, tratate și regulamente, și, în special a avut loc globalizarea
economiilor naționale. La suprafață, acest lucru pare să vizeze extinderea capitalismului și a pieței libere. Dar, de fapt, s-a format un sistem
unificat de control economic, care este capabil să emită ordine pentru a determina soarta companiilor din multe țări. După stabilirea acestei
ordini financiare internaționale, s-a format și tendința oferirii ajutorului economic pe termen lung de către țările dezvoltate țărilor în curs
de dezvoltare – în conformitate cu cel de-al treilea obiectiv al lui Stalin menționat anterior.

În ceea ce privește acordarea ajutorului financiar, organizațiile financiare internaționale, precum Banca Mondială,implementează de obicei
intervenționismul macroeconomic,care nu este doar autoritarist, ci subminează și piața liberă. De asemenea, ignoră condițiile sociale,
culturale și istorice ale țării beneficiare. Rezultatul este restrângerea libertății și a suveranității naționale, precum și un control economic
centralizat mai mare. Cercetătorul american James Bovard a scris că Banca Mondială “a promovat foarte mult naționalizarea economiilor
lumii a treia și a sporit controlul politic și birocratic asupra vieților celor mai săraci dintre cei săraci”. [5]

Globalizarea economică a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea unei culturi globale omogene, ducând la o largă uniformitate a tendințelor
consumatorilor și la mecanisme unificate de producție și consum. Multe companii mici și cele asociate cu grupurile etnice locale au fost
pur și simplu distruse de valul globalizării. Din ce în ce mai mulți oameni și-au pierdut mediul sau stimulentele de a se angaja liber în
comerț în interiorul propriilor granițe.

Pe măsură ce progresele în comunicații și transport au făcut lumea mai interconectată, se părea că globalizarea va oferi prosperitate
financiară și valori democratice întregului sat global. În multe cazuri, s-a produs contrariul.

Țările în curs de dezvoltare devin parte a unui lanț de producție global, ceea ce duce la slăbirea suveranității lor economice, și, în unele
cazuri, la eșecul statului. Unele țări devin împovărate de datorii și de nevoia de a rambursa finanțările, fracturând în mod fundamental
temelia economiei capitaliste libere din aceste țări.

Globalizarea slăbește țările în curs de dezvoltare și în alte moduri. La începutul anilor 2000, Jamaica și-a deschis piețele și a început să
importe cantități mari de lapte ieftin. Acest lucru a făcut ca laptele să devină mai accesibil, dar a determinat, de asemenea, falimentul
fermierilor locali din sectorul produselor lactate, deoarece aceștia nu puteau concura împotriva valului de importuri ieftine. Mexicul avea
numeroase fabrici în industria ușoară, dar după ce Beijingul a reușit să fie admis în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), majoritatea
acestor locuri de muncă au părăsit Mexicul și s-au dus în China, care putea depăși Mexicul în ceea ce privește capacitatea industrială și
costurile forței de muncă. În timpul crizei financiare asiatice din 1997, Thailanda și-a deschis sistemul financiar slab pentru investițiile
internaționale, ceea ce a adus prosperitate temporară. Dar când investițiile străine s-au retras, economia thailandeză s-a oprit. Țările vecine
au fost, de asemenea, afectate negativ.

În multe țări în curs de dezvoltare cu resurse naturale abundente, investițiile străine au abundat, dar pentru localnici s-a generat foarte puțin
câștig economic. Globalizarea pretinde să aducă democrația națiunilor în curs de dezvoltare, dar, în realitate, a dat putere oficialilor corupți,
în timp ce publicul larg a fost lăsat să moară de foame.

După cum a afirmat profesorul Dani Rodrik de la Școala Guvernamentală John F. Kennedy de la Harvard, globalizarea prezintă o „trilemă”:
“Nu putem să urmărim simultan democrația, guvernarea națională și globalizarea economică”. [6] Acesta este viciul ascuns al globalizării
și este o trăsătură ușor de exploatat de către comunism.

Beneficiile și oportunitățile generate de globalizare au fost deseori limitate la un număr mic de oameni ce aparțin elitelor. În multe țări,
globalizarea a înrăutățit inegalitățile, și se pare că nu are soluții disponibile pe termen lung.

b. Cum facilitează globalizarea răspândirea ideologiei comuniste

Ideologia comunistă a egalitarismului și etosul luptei s-au răspândit în jurul lumii odată cu globalizarea. Globalizarea a erodat suveranitatea
națională, a agravat frământările regionale și a intensificat conflictele marxiste arhetipale dintre „opresor” și „oprimat” pe care cei de
stânga le folosesc ca arme ideologice pentru a lupta împotriva pieței libere, a proprietății private și a altor aspecte ale „vechii societăți”.

Polarizarea celor bogați și săraci creată de globalizare generează un ciclu de auto-perpetuare. În țările occidentale, exodul uriaș al locurilor
de muncă și al branșelor industriale a transformat clasele de jos și de mijloc în victime ale globalizării. În Statele Unite, fluxul masiv de
capital și tehnologie către Republica Populară Chineză (RPC) a provocat pierderea a milioane de locuri de muncă în sectorul manufacturier,
ducând la pierderea industriilor și la creșterea șomajului. Din 2000 până în 2011, 65.000 de fabrici au fost închise și s-au pierdut 5,7
milioane sau 33% din locurile de muncă în industria prelucrătoare. [7]

Decalajul dintre bogați și săraci s-a lărgit în Statele Unite de zeci de ani. În ultimii treizeci de ani, creșterea salariului mediu (ajustat în
funcție de inflație) a încetinit, ducând la apariția lucrătorilor săraci: cei care lucrează sau caută un loc de muncă timp de douăzeci și șapte
de săptămâni ale anului, dar ale căror venituri sunt sub pragul oficial al sărăciei. În 2016, 7,6 milioane de americani se numărau printre
lucrătorii săraci. [8]

Această polarizare oferă un teren fertil mișcărilor comuniste și de stânga. Problemele economice afectează toate aspectele societății, dar
cererea pentru o soluție bazată pe o distribuție a veniturilor percepută ca injustă a dus la o creștere a ideologiei socialiste și a activismului
pentru „justiție socială”. Între timp, extinderea ajutoarelor sociale a creat la rândul său mai multe familii sărace, generând un ciclu vicios
de productivitate scăzută și dependență individuală de stat.

Din anul 2000, ideologia de stânga a devenit din ce în ce mai influentă în Statele Unite, iar tinerii s-au poziționat tot mai mult spre stânga
în ceea ce privește probleme sociale, economice și politice. La alegerile din 2016, o cerere tot mai mare pentru socialism era evidentă,
alături de o polarizare politică tot mai mare. În mare măsură, impactul globalizării se află la baza acestor schimbări. În același timp, cu cât
este mai mare lupta economică și socială pe care societățile democratice occidentale par să o ducă, cu atât mai triumfătoare a părut să fie
forța comunismului pe scena mondială.
Fără scrupule, spectrul comunist face un joc dublu pentru a-și atinge obiectivele. Astfel, odată cu avansul globalizării au venit campaniile
anti-globalizare, marcate mai întâi de protestele violente la scară largă de la sfârșitul anului 1999 la Seattle împotriva Conferinței
ministeriale a OMC. Trei conferințe internaționale la scară largă în 2001 (Summitul Americii din Québec, Canada; Summitul Uniunii
Europene de la Göteborg, Suedia; și Summitul economic al Grupului celor Opt din Genova, Italia) au fost, de asemenea, asaltate de astfel
de demonstrații.

Campaniile globale împotriva globalizării au atras participanți din diverse medii. Marea majoritate a acestora au fost opozanți de stânga ai
capitalismului la o scară mai mare, inclusiv sindicatele și organizațiile de mediu, precum și victime ale globalizării și ale persoanelor
defavorizate. Drept urmare, publicul, indiferent dacă este susținător sau oponent al globalizării, a ajuns, în mod neintenționat, să servească
obiectivelor comunismului.

c. Capitalismul occidental: benefic pentru Partidul Comunist Chinez

Atunci când evaluează succesele globalizării, cercetătorii citează adesea China care a ajuns rapid în prim plan ca cea de-a doua putere
economică a lumii. Mulți au prezis că, în final China va deturna poziția Statele Unite ca cea mai mare economie din lume.

Spre deosebire de modelul Mexicului de producție low-end, RPC și-a propus să obțină cea mai avansată tehnologie de la Occident și apoi
să-și înlocuiască oponenții. În schimbul vânzării pe piața chineză, companiilor din țările dezvoltate li s-a cerut să înființeze societăți mixte,
pe care PCC ulterior le-a folosit pentru a extrage tehnologii-cheie. Partidul a adoptat numeroase metode în acest scop, de la
forțarea transferurilor de tehnologie și până la furtul direct prin hacking. După ce a obținut această tehnologie avansată, PCC a făcut uz
de avantajul său pentru a plasa produse ieftine pe piața mondială. Cu ajutorul rabaturilor la export și al subvențiilor, China continentală și-
a învins concurența cu prețuri sub prețul piețelor, perturbând ordinea piețelor libere.

În timp ce majoritatea țărilor în curs de dezvoltare și-au deschis piețele interne, PCC a creat multiple bariere comerciale pentru firmele
străine care operează în China sau tranzacționează cu China. După ce a aderat la OMC în 2001, PCC a profitat de regulile ei, profitând în
același timp de piața globală pentru a-și transfera produsele în străinătate. Partidul nu a deschis însă industriile cheie – inclusiv
telecomunicațiile, sistemul bancar și cel energetic – care la rândul lor au permis Chinei continentale să profite de economia globală, în
timp ce aceasta refuza să-și îndeplinească angajamentele sale.

Mituită de profiturile economice, lumea occidentală a închis ochii la abuzurile legate de drepturile omului pe care le comitea PCC, iar
comunitatea internațională a continuat să confere favoruri generoase regimului. În mijlocul globalizării, puternicul regim comunist chinez
împreună cu o societate chineză coruptă moral, au lovit puternic economia de piață și reglementările comerciale din Occident.

RPC a ignorat regulile și a cules toate avantajele globalizării. Într-un sens, globalizarea a fost ca o transfuzie de sânge pentru Partidul
Comunist, permițând unui stat comunist slăbit să-și revină la viață. În spatele manipulării globalizării stă scopul ascuns al susținerii PCC
prin realocarea bogăției.

Globalizarea a fost un proces de salvare a PCC și de conferire a unei legitimități politice reînnoite. În timp ce partidul și-a întărit mușchii
socialiști cu nutrienți capitaliști, Occidentul a căzut în declin relativ, dând în continuare încredere Partidului Comunist Chinez în
totalitarismul său comunist și în ambițiile sale globale. Progresul Chinei continentale a entuziasmat numeroși socialiști și membri ai stângii
din întreaga lume.

În timp ce economia sa a crescut, RPC și-a intensificat eforturile de infiltrare în organizațiile economice globale, inclusiv OMC, Fondul
Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială și altele. Atunci când le sunt alocate
poziții importante în aceste organizații, oficialii partidului le conving să coopereze cu regimul pentru a susține schemele partidului și pentru
a-și apăra politicile.

PCC utilizează organizațiile economice internaționale pentru a-și derula propria agendă economică și model corporatist. Dacă ambițiile
sale nu vor fi oprite, întreaga lume va avea parte de consecințe economice și politice dezastruoase.

3. Globalizarea politică

În plan politic, globalizarea se manifestă sub mai multe aspecte și include o cooperare sporită între state, apariția organizațiilor
internaționale și formularea agendelor politice și a tratatelor internaționale. După apariția unor astfel de instituții internaționale, precum și
a regulilor și reglementărilor care transcend frontierele naționale, astfel de organizații s-au dezvoltat în baze ale puterii internaționale
erodând suveranitatea națională și subminând fundamentele culturale, sociale și morale ale națiunilor. În numele promovării păcii mondiale
și a înțelegerii internaționale, instituțiile globaliste își propun să consolideze puterea pentru promovarea treptată a programului comunist.

Spectrul comunist promovează și folosește organizațiile internaționale, pentru a consolida puterea factorilor de stânga, promovând filozofia
marxistă a luptei și definițiile pervertite ale regimurilor comuniste privind drepturile și libertățile omului. Globalismul promovează idei
socialiste la scară globală, inclusiv încercări de redistribuire a bogăției și de formare a un guvern mondial pentru a conduce în final întreaga
umanitate sub stăpânire totalitară.

a. Extinderea puterii politice comuniste prin intermediul ONU

Organizația Națiunilor Unite, înființată după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este cea mai mare organizație internațională din
lume și a fost inițial concepută pentru a consolida cooperarea și coordonarea între țări. În calitate de entitate supranațională, ONU a fost
folosită de forțele comuniste în scopul lor de a slăbi și a eradica statele naționale. Încă de la înființare, ONU a fost compromisă de blocul
comunist condus de sovietici și a servit ca instrument pentru a promova interesele regimurilor comuniste.
La înființarea Organizației Națiunilor Unite și elaborarea Cartei ONU, Uniunea Sovietică a fost unul dintre sponsori și membră permanentă
a Consiliului de Securitate, jucând un rol decisiv. Secretarul general al Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională din
1945 a fost Alger Hiss, oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite și un consilier important al președintelui Franklin D. Roosevelt.
La mai puțin de cinci ani după aceasta Hiss a fost condamnat pentru sperjur în legătură cu acuzația de a fi spion sovietic. Portițele ascunse
prezente în Carta Organizației Națiunilor Unite și în convenții au fost folosite pentru a promova direct sau indirect ideile comuniste și a
extinde puterea comunistă.

Șefii mai multor agenții importante ale ONU sunt comuniști sau sunt tovarășii lor de călătorie. O serie de secretari generali ai ONU au fost
socialiști și marxiști. De exemplu, primul secretar, Trygve Lie, a fost un socialist norvegian care a primit un sprijin puternic din partea
Uniunii Sovietice. Sarcina lui cea mai importantă a fost să pledeze pentru aducerea RPC în Organizația Națiunilor Unite.

Succesorul său, Dag Hammarskjöld din Suedia, a fost socialist și simpatizant al unei revoluții comuniste mondiale și deseori, îl lingușea
pe oficialul PCC de rang înalt, Zhou Enlai. Cel de-al treilea secretar general U Thant, din Burma (cunoscută și sub numele de Myanmar),
era un marxist care credea că idealurile lui Lenin erau conforme cu Carta ONU. Cel de-al șaselea secretar general, Boutros Boutros-Ghali,
din Egipt, și-a început cariera politică în regimul lui Gamal Abdel Nasser și a fost anterior vicepreședinte al Internaționalei Socialiste. [9]
Așadar, nu este greu de înțeles de ce șefii regimurilor comuniste sunt tratați în mod regulat cu cea mai mare curtoazie de către Națiunile
Unite.

Cea mai înaltă misiune a ONU este cea de menținere a păcii și securității mondiale. Forțele sale de menținere a păcii sunt supervizate de
subsecretarul general pentru afaceri politice și de consolidare a păcii. Din cele paisprezece persoane care au ocupat această funcție din
1946 până în 1992, treisprezece erau cetățeni sovietici. Deși Uniunea Sovietică a folosit „protejarea păcii mondiale” ca slogan, regimul
sovietic nu a renunțat niciodată la încercarea de a-și extinde puterea comunistă și nu a avut nici un interes să contribuie la pacea
mondială. Scopul său real a fost să deturneze ONU, folosind-o ca pe o organizație pro-socialistă pentru a promova mișcarea comunistă.
Influența comunistă a fost atât de înrădăcinată în ONU, încât organizația a acționat ca un veritabil grup frontal pentru Uniunea Sovietică.
Directorul FBI, J. Edgar Hoover, a declarat în 1963 că diplomații comuniști repartizați la ONU „reprezintă coloana vertebrală a
operațiunilor de informații rusești din această țară”. [10]

Chiar și după prăbușirea blocului sovietic, moștenirea comunistă a rămas larg răspândită în ONU. Wall Street Journal a scris în 1991, în
ajunul prăbușirii sovietice: „Mulți dintre cei care lucrează în cadrul secretariatului sau misiunilor din vecinătatea sa, susțin că comunismul
a lăsat o moștenire în cadrul birocrației ONU. … „Funcționează ca înțepătura de scorpion”, spune un specialist ONU. „Scorpionul –
socialismul din Blocul de Est – moare. Dar înțepătura sa este încă otrăvitoare și face noi victime. … [De-a lungul anilor], occidentalii care
au lucrat la ONU … s-au trezit înconjurați de ceea ce mulți au denumit o mafie comunistă.” [11]

Astăzi, PCC folosește ONU ca platformă de propagandă. De exemplu, înalți oficiali ai ONU, inclusiv secretarul general, au promovat One
Belt, One Road (OBOR), (O Centură, Un Drum), o inițiativă globală de investiții și infrastructură a PCC, ca pe o modalitate de combatere
a sărăciei în țările în curs de dezvoltare. În realitate, inițiativa este un mijloc pentru PCC de a-și extinde hegemonia internațională. OBOR
a lăsat multe țări în criză datorită datoriilor profunde; Pakistan, de exemplu, a solicitat un ajutor de 6 miliarde de dolari de la Fondul
Monetar Internațional din cauza datoriei țării rezultate din împrumuturile OBOR. Alții au fost obligați să cedeze controlul asupra
infrastructurii critice Republicii Populare Chinez. Sri Lanka a trebuit să-și concesioneze portul strategic Hambantota Beijing-ului pentru
nouăzeci și nouă de ani pentru a-și achita datoria. Mai mult, inițiativa permite PCC să exercite controlul asupra politicilor și economiilor
țărilor participante, subminând în același timp drepturile omului și democrația din aceste țări. [12]

b. Subminarea idealurilor umanitare ale ONU

Unul dintre obiectivele Națiunilor Unite este îmbunătățirea drepturilor omului și promovarea libertății; acesta este un principiu universal.
Dar PCC, împreună cu alte regimuri corupte, neagă universalitatea drepturilor omului. Partidul comunist susține că drepturile omului sunt
afaceri interne ale fiecărei țări, folosind acest lucru ca pe o scuză pentru monstruoasa sa represiune a libertății religioase, a minorităților
etnice și a disidenților. PCC chiar se laudă ca fiind un apărător al drepturilor omului, susținând că a „scos” sute de milioane de chinezi din
sărăcie și și-a asumat meritul pentru munca grea și ingeniozitatea poporului chinez.

PCC a folosit ONU ca pe o platformă pentru a ataca valorile democratice ale Occidentului, bazându-se pe alianțele sale cu țările în curs de
dezvoltare pentru a submina eforturile națiunilor libere de promovare a valorilor universale. Datorită manipulării factorilor comuniști,
ONU nu numai că a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea drepturilor omului, dar a devenit adesea un instrument folosit de regimurile
comuniste pentru a le a reabilita acestora reputația în domeniul drepturilor omului. Dore Gold, fost ambasador israelian la Națiunile Unite
a afirmat: “ONU nu este un organism mondial benign dar ineficient. De fapt, el a accelerat și a răspândit haosul global”. Gold a oferit
numeroase exemple care să demonstreze acest lucru care includ: ”neutralitatea valorii“ a ONU, imoralitatea “echivalenței morale” și a
“relativismului moral” (toate acestea sunt concepte de stânga menite să anuleze valorile morale universale); corupția generalizată a
organizației; deținerea majoritară a voturilor de către țările nedemocratice; precum și gradul de control acordat regimurilor comuniste. [13]
El a numit Organizația Națiunilor Unite un “eșec abject” scriind că este “dominată de forțe anti-occidentale, dictaturi, sponsori ai
terorismului de stat și cei mai înverșunați dușmani ai Americii”. [14]

De exemplu, țărilor cu un bilanț slab în ceea ce privește respectarea drepturilor omului,li se permite să devină state membre ale Consiliului
pentru Drepturile Omului, ceea ce compromite total valoarea evaluărilor Consiliului privind drepturile omului. Mai mult, RPC a cumpărat
o serie de țări în curs de dezvoltare, asigurându-se că toate criticile aduse politicilor privind drepturile omului ale regimului comunist au
fost eliminate. Tirania majorității exercitată la Organizația Națiunilor Unite a făcut din aceasta un instrument cu care regimurile comuniste
să blocheze în mod repetat eforturile țărilor libere de a promova libertatea și drepturile omului. Acest lucru a determinat Statele Unite să
se retragă din Consiliul Drepturilor Omului care a fost deturnat de statele autoritare. Așa-numitele convenții internaționale adoptate nu au
făcut nimic pentru a bloca țările totalitare care pur și simplu perorează lozinci și sloganuri, dar nu le pun în aplicare.
Carta ONU este foarte asemănătoare cu Constituția sovietică și este în opoziție directă cu Constituția Statelor Unite. Scopul cartei nu este
de a proteja drepturile oamenilor, ci de a servi intereselor liderilor politici. La fel, Constituția sovietică a acordat superficial cetățenilor
unele drepturi, dar, de fapt, multe legi specifice au fost stipulate ca fiind “în sfera de aplicare a legii” ceea ce a permis regimului sovietic
să priveze în mod arbitrar cetățenii de drepturile lor conform interpretărilor ca fiind în “sfera de aplicare a legii”. Acesta este și modul în
care Carta ONU și diferitele sale contracte și convenții definesc drepturile oamenilor. De exemplu, în Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, declarații precum “toată lumea are dreptul” sunt atașate unor prevederi precum “drepturile menționate mai sus
nu vor fi supuse nici unei restricții, cu excepția celor prevăzute de lege”. Aceasta nu este doar o alegere arbitrară sau coincidență, ci o
“portiță” lasată intenționat de forțele comuniste.

Așa cum opinează Griffin: „De fapt, oricare dintre drepturile subliniate în Pactul Națiunilor Unite cu privire la drepturile omului poate fi
îngrădit în mod legal dacă în opinia politicienilor este ‘necesar să se protejeze securitatea națională, ordinea publică, siguranța publică sau
sănătatea sau morala publică, drepturile, libertățile sau reputația altora’. Majoritatea războaielor și crimelor naționale sunt comise în numele
uneia dintre aceste [dispoziții].” [15] Este dificil ca țările libere să-și priveze în mod arbitrar cetățenii de libertate, totuși regimurile
comuniste pot exploata în mod deschis lacunele din Carta ONU privind drepturile omului.

c. Promovarea ideilor politice comuniste la nivel mondial

Spectrul comunist, prin agenții săi, ridică în mod repetat probleme globale și susține că aceste probleme pot fi rezolvate numai prin
colaborări internaționale și structuri de putere globale. Adevăratul său obiectiv este de a stabili un guvern mondial. Prin urmare, diferite
țări sunt din ce în ce mai restricționate și reglementate de un număr tot mai mare de tratate internaționale slăbindu-le astfel suveranitatea
națională.

Multe grupuri susțin structuri de putere internaționale de acest tip și, deși astfel de grupuri nu sunt neapărat comuniste, obiectivele lor sunt
în concordanță cu obiectivele comuniste – eliminarea pînă la urmă a națiunilor individuale și stabilirea unui guvern mondial.

În Capitolul 16, am detaliat modul în care comunismul pretinde că protejează mediul pentru a-și promova interesele. Ecologismul a mers
mână în mână cu efortul de a slăbi suveranitatea națională și de a promova puterea politică supranațională. O personalitate mediatică a
spus cu ocazia Zilei Pământului în 1970: „Omenirea are nevoie de o ordine mondială. Națiunea pe deplin suverană este incapabilă să se
ocupe de otrăvirea mediului. … Prin urmare, gestionarea planetei, fie că vorbim despre necesitatea de a preveni războiul sau de necesitatea
de a preveni daunele semnificative asupra condițiilor vieții, necesită un guvern mondial.” [16]

Manifestul Umanist II din 1973 a mai declarat: “Am ajuns la un punct de cotitură în istoria omenirii, unde cea mai bună opțiune este
depășirea limitelor suveranității naționale și trecerea la construirea unei comunități mondiale. … Astfel analizăm dezvoltarea unui sistem
de drept mondial și a unei ordini mondiale bazate pe guvernarea federală transnațională”. [17]

De fapt, instituirea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu a avut loc deoarece un grup care a pledat pentru o confederație globală în
1972, a considerat problema mediului ca fiind o problemă mondială și, prin urmare, a solicitat dezvoltarea unor soluții globale și înființarea
unei agenții globale pentru protecția mediului. Primul său director a fost Maurice Strong, un canadian cu tendințe socialiste puternice.

La reuniunea de la nivel înalt a Pământului de la Rio de Janeiro din 1992 (cunoscută și sub numele de Conferința Organizației Națiunilor
Unite privind mediul și dezvoltarea), 178 de guverne au votat pentru adoptarea Agendei 21. Acest plan de opt sute de pagini include
conținut privind mediul, drepturile femeilor, îngrijirea medicală și așa mai departe. Un cercetător influent de mediu, care a devenit ulterior
un oficial al Programului ONU pentru Mediu a spus: “Suveranitatea națională – puterea unei țări de a controla evenimentele de pe teritoriul
său – și-a pierdut o mare parte din semnificația sa în lumea de astăzi, unde frontierele sunt în mod frecvent încălcate prin poluare, comerț
internațional, fluxuri financiare și refugiați. … Națiunile cedează, de fapt, porțiuni ale suveranității lor comunității internaționale și încep
să creeze un nou sistem de guvernare internațională a mediului, ca un mijloc de rezolvare a problemelor care nu pot fi rezolvate altfel”.
[18]

Privit în mod superficial, multe argumente pentru crearea unui guvern mondial par rezonabile, dar scopul lor real este să răspândească
comunismul și să domine lumea. Deși regimurile comuniste adesea denunță public amestecul în treburile interne ale altor țări, ele participă
în mod activ la diferite organizații internaționale care promovează conceptul de guvernare globală.

În timpul mandatului său de secretar general al ONU în perioada 1992-1996, Boutros-Ghali a inițiat progrese rapide în marșul ONU către
guvernul mondial. El a cerut formarea unei armate permanente a ONU și a făcut presiuni pentru dreptul la colectare a impozitelor. [19]
Datorită opoziției Statelor Unite, Ghali nu a reușit să obțină un al doilea mandat de secretar general al ONU – și este greu de imaginat cât
de puternic ar fi ONU astăzi dacă n-ar fi existat această intervenție.

În 2002, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a spus: “În epoca interdependenței, cetățenia globală este un pilon esențial al
progresului”. Robert Chandler, fost colonel al forțelor aeriene americane și strateg al Casei Albe, considera că așa-numitul progres al lui
Annan amenința suveranitatea națională și deschidea calea către o societate civilă globală sub guvernarea unei „birocrații internaționale
masive, fără chip, care să … retrogradeze indivizii la statutul de furnici muncitoare într-un univers autoritar socialist”. Programele ONU
precum “Educarea spre o cultură a păcii” au fost organizate și conduse de activiști de extremă stânga, despre care Chandler credea că
intenționează să distrugă suveranitatea națională. [20]

Cartea “The Naked Communist” publicată în 1958, a enumerat cele 45 de obiective ale comuniștilor, dintre care unul a fost: “Promovarea
ONU ca singura speranță pentru omenire. În cazul rescrierii cartei sale, solicitați să fie înființată ca un guvern mondial unic cu propriile
sale forțe armate independente”. [21] Înființarea unui guvern mondial nu poate fi realizată pe termen scurt – deci atât comuniștii cât și
globaliștii folosesc diverse probleme pentru a înființa instituții internaționale în diferite domenii, ca apoi să promoveze unitatea acestor
instituții și să continue să pledeze pentru dependența de Națiunile Unite.

d. Guvernul mondial și totalitarismul


Nu este nimic în neregulă cu preconizarea unei lumi sau a unui viitor mai bun, dar încercarea de a înființa un guvern mondial pentru a
rezolva toate problemele omenirii nu este diferită de „dictatura proletariatului” sau planificarea centralizată promovată de comunism.

Sprijinirea unui guvern mondial, consolidarea rolului Organizației Națiunilor Unite, reprezentarea ONU ca pe un panaceu pentru rezolvarea
tuturor problemelor din lumea de astăzi, fac parte din încercarea de a se juca de-a Dumnezeu și de a organiza viitorul omenirii. Dacă s-ar
institui un astfel de regim, acesta s-ar scufunda inevitabil în totalitarismul de stil comunist.

Pentru a atrage țările să i se alăture, un guvern mondial ar oferi în mod invariabil beneficii tentante, promisiuni de bunăstare și un plan al
unei utopii globale pentru omenire. Cu toate acestea, o problemă inevitabilă cu care se confruntă un guvern mondial este modul în care să
pună în aplicare politicile sale – fie ele politice, militare, economice sau altele. Pentru a-și impune politicile la scară globală, un astfel de
guvern nu ar putea avea forma unei republici libere, precum cea a Statelor Unite, din necesitate ar fi un guvern totalitar, precum cel al
Uniunii Sovietice sau RPC. Această centralizare ar ridica puterea guvernului la un nivel de neegalat, iar controlul său asupra societății ar
atinge, de asemenea, un nivel fără precedent. În acest stadiu, un astfel de guvern mondial nu s-ar deranja să obțină un consens între țările
sale membre sau să țină seama de angajamentele asumate față de acestea ci s-ar concentra exclusiv asupra implementării cu forță a
politicilor sale.

În lumea de astăzi, există mari diferențe între țări. Multe țări nu au nici religii drepte, nici libertate, ca să nu mai vorbim de respectarea
drepturilor omului sau de standarde morale înalte. Dacă țările ar trebui să se unească pentru a forma un guvern mondial, un astfel de guvern
ar trebui să adopte cel mai scăzut standard al lor, eliminând orice cerințe referitoare la credință, moralitate și drepturile omului. Cu alte
cuvinte, țărilor li s-ar da frâu liber în aceste aspecte – folosind conceptul de așa-numită neutralitate în religie, moralitate și drepturile omului
pentru a le uni. Un guvern mondial ar promova în mod inevitabil o cultură de masă pentru a unifica lumea, în ciuda faptului că fiecare țară
are propriile sale tradiții culturale și credințe religioase.

Dintre toți experții, oamenii de știință și oficialii guvernamentali care pledează în mod activ pentru un guvern mondial, majoritatea sunt
atei sau au opinii progresiste cu privire la credințele religioase. În mod evident, un guvern mondial ar avea ateismul ca valoare de bază –
o consecință inevitabilă, dat fiind faptul că forța din spatele acestuia este comunismul. Mai mult, deoarece diferențele culturale și lingvistice
dintre popoare ar împiedica autoritatea globală, susținătorii guvernului mondial se opun adesea unor concepte precum patriotismul local
sau identitate națională, care sunt esențiale pentru bunăstarea statelor naționale. Guvernul unei țări sau regiuni ai cărui oameni nu au o
credință și o cultură comună se poate baza doar pe conducerea totalitară pentru a rămâne la putere iar rezultatul ar fi pierderea libertății
individuale.

Pentru a-și menține conducerea, acest guvern mondial ar implementa forțat și violent reeducarea ideologică. Pentru a preveni mișcările de
fragmentare sau de independență ale țărilor membre, un guvern mondial și-ar consolida forțele sale militare și de poliție și și-ar înăspri
controlul asupra libertății de exprimare și a mass-media.

În cele din urmă, un guvern mondial nu ar putea fi realizat decât ca un proiect totalitar, cu aceeași înrobire, abuz și degradare a supușilor
săi regăsite în regimurile comuniste de astăzi și de-a lungul istoriei. Dar, în loc să se limiteze la o singură țară, acest totalitarism s-ar
răspândi în întreaga lume, lăsând spectrul comunist practic fără opoziție în planul său de corupere a culturii umane tradiționale, a eradicării
credinței în Divin și, în cele din urmă, a distrugerii umanității în sine.

4. Globalizarea culturală: o modalitate de corupere a umanității

Pe măsură ce schimburile culturale și fluxurile de capital se extind în întreaga lume, diferitele forme culturale deviante pe care comunismul
le-a stabilit în secolul trecut – precum arta modernă, literatura și filozofia, divertismentul și stiluri de viață deviante, precum și
consumerismul – sunt transmise la nivel global. În timpul acestui proces, tradițiile culturale ale diferitelor grupuri etnice sunt întrerupte și
rupte de semnificația lor inițială, ducând la stiluri de viață goale, degenerate, orientate spre consum și profit, corupând moralitatea și
societatea oriunde s-au răspândit.

Willi Münzenberg, un activist comunist german și unul dintre fondatorii Școlii de la Frankfurt, a spus: “[Trebuie] să organizăm intelectualii
și să-i folosim pentru a face civilizația occidentală să duhnească. Abia atunci, după ce i-au corupt toate valorile și au făcut viața imposibilă,
putem impune dictatura proletariatului. “[22] Într-adevăr, așa cum este descris în capitolele anterioare ale acestei cărți, moștenirea
civilizației occidentale a fost înlocuită de cultura pop modernă deviată, iar valorile sale spirituale au fost în mare parte anulate de variante
ale marxismului. Globalizarea și globalismul aduc această degenerare în toate colțurile pământului.

La nivel global, Statele Unite conduc în domeniile politic, economic și militar. Poziția sa unică în aceste domenii se regăsește și în cultura
populară americană, care a fost ușor acceptată și adoptată de alte țări și regiuni. După ce s-a infiltrat și a corupt viața de familie, politica,
economia, dreptul, arta, mass-media și cultura populară în toate aspectele vieții cotidiene din Statele Unite, comunismul a folosit
globalizarea culturală pentru a exporta această cultură coruptă. Considerată ca având cele mai noi și mai de dorit tendințe din America,
această cultură s-a răspândit în întreaga lume. Prin filmele de la Hollywood, chiar și locuitorii din îndepărtatele sate conservatoare din
interiorul Chinei au aflat că mamele care își cresc singure copiii, aventurile extraconjugale și eliberarea sexuală sunt aspecte “normale” ale
vieții în Occidentul “avansat”. Rock ‘n’ roll a devenit extrem de popular în întreaga lume, de la Ecuador în America de Sud, până în
Malaezia, în Asia de Sud-Est și Fiji în Insulele Pacificului. În educație, ideologia care stă la baza curriculum-ului comun de bază, creată
de marxiștii culturali, a fost reflectată aproape instantaneu în manualele de liceu din Taiwan. Într-o clipită, mișcarea “Occupy Wall Street”
din New York, a fost prezentată pe ecranele televizoarelor din cele mai îndepărtate cătune montane din India.

Globalizarea culturală este uraganul care duce prin întreaga lume cultura deviantă a Occidentului și cultura de partid a regimurilor totalitare
comuniste, în calea lui măturând fără încetare valorile tradiționale care au ghidat omenirea de mii de ani.

a. Distrugerea tradițiilor culturale ale lumii


Cultura fiecărei etnii din lume are caracteristicile unice și influențele profunde ale propriei sale istorii specifice. În ciuda diferențelor dintre
culturile etnice, toți urmează aceleași valori universale pe care Divinitatea le-a conferit tradițiilor lor. După Revoluția Industrială,
dezvoltarea tehnologică a adus comoditate în viața noastră și, simultan, tradiția a fost etichetată de progresiști ca fiind înapoiată. Acum,
standardul este: măsurarea tuturor lucrurilor prin gradul de modernitate, noutate și “progres” – sau dacă are valoare comercială.

Comunismul promovează valori care par nobile, dar, în realitate, au scopul să facă omenirea să-și abandoneze valorile tradiționale,
înlocuindu-le cu valori moderne omogene și decăzute. Așa-numitele valori comune de astăzi create de schimbul cultural în procesul de
globalizare, nu provin din nicio tradiție anume – ele sunt valori moderne. Elementele și valorile adoptate de globalism trebuie, din
necesitate, să se abată de la tradiție. Acestea includ numai elementele cele mai necizelate ale patrimoniului cultural existent, precum și
aspectele care pot fi comercializate. Noțiunile despre “destinul comun al omenirii” și “viitorul nostru comun” sunt rezultatul unor astfel
de valori deviate.

Cel mai scăzut standard recunoscut în timpul globalizării culturale se manifestă în cultura consumatorului. Ghidat de interesele economice,
designul produselor și modul în care sunt prezentate pe piață, sunt complet centrate pe stimularea instinctelor de bază ale
consumatorilor. Scopul este de a controla omenirea prin seducerea, desfătarea și satisfacerea dorințelor superficiale ale oamenilor.

Această cultură globală a consumatorilor este folosită pentru coruperea tradiției în mai multe moduri. În primul rând, caracteristicile și
semnificația unice din spatele unui produs, provenite din cultura sa etnică, sunt eliminate. Cu alte cuvinte, tradiția este îndepărtată de pe
produse prin deculturalizare sau prin standardizare. Cu cât un grup de oameni este mai înstrăinat de moștenirea și credința lui culturală, cu
atât devine mai susceptibil la o astfel de cultură consumeristă simplificată. De-a lungul timpului, prin globalizare, obiceiurile și identitatea
acestei populații devin limitate doar la nivelul scăzut necesar pentru a menține o cultură comercială ieftină lipsită de sens și moralitate.

În al doilea rând, globalizarea industriei mass-media și monopolurile sale au permis elementelor comuniste să folosească cu ușurință ideile
degenerate din spatele produselor. Ei fac publicitate aspectului cultural superficial al produselor și introduc ideologia marxistă în timp ce
le promovează. Hibridizarea culturilor prin globalizare devine astfel un alt canal pentru promovarea ideologiei comuniste.

În al treilea rând, o cultură globală face din consumerism cultura principală a societății. Reclamele, filmele, emisiunile de televiziune și
rețelele de socializare, bombardează constant consumatorii cu ideea că nu trăiesc o viață reală dacă nu consumă, nu dețin anumite produse,
sau dacă nu caută să se distreze în anumite moduri. Comunismul folosește diferite mijloace și divertismentul pentru a determina oamenii
să-și urmărească satisfacerea propriilor dorințe. Pe măsură ce oamenii își îndeplinesc dorințele, ei se îndepărtează de planul spiritual,
determinându-i să se abată de la credințele lor divine străvechi și de la valorile lor tradiționale în doar câteva generații.

Pe măsură ce consumerismul își răspândește rapid ideologia decăzută pe fondul globalizării, el utilizează mentalitatea de turmă a mulțimii.
Cu expunerea frecventă la mass-media de știri, rețelele de socializare, reclame, emisiuni de televiziune și filme, oamenii sunt bombardați
cu diverse ideologii anti–tradiționale. Acest lucru creează o iluzie că astfel de ideologii decăzute reprezintă un consens global. Oamenii
devin treptat amorțiți de daunele provocate de aceste ideologii, deoarece comportamentele pervertite sunt văzute ca fiind la modă, iar
oamenii sunt îndemnați să se mândrească cu ele. Abuzul de substanțe, libertatea sexuală, muzica degenerată, arta abstractă și multe altele,
sunt răspândite în acest mod.

Arta modernă este degenerată și încalcă toate definițiile tradiționale ale esteticii. Este posibil ca unii oameni să fi realizat acest lucru încă
la început, dar odată ce lucrările de artă modernă sunt expuse constant în marile zone metropolitane și vândute la prețuri ridicate, atunci
când mass-media raportează frecvent despre lucrări de artă întunecate și ciudate, oamenii încep să creadă că ei sunt cei care nu mai au
contact cu moda, iar gustul lor în artă trebuie actualizat. Manipulați de această tendință, oamenii învață să-și nege sentimentul lor înnăscut
de frumos și să accepte estetica hidoasă a artei degenerate.

Tot felul de culturi degenerate, mascate ca fiind cultura occidentală, sunt răspândite în prezent în toate colțurile lumii. Hollywood-ul, în
special, a fost un exportator major al diferitelor narațiuni care provin din marxismul cultural. Caracteristicile speciale ale industriei
cinematografice îi permit acesteia să-i facă pe oameni să-i accepte în mod inconștient valorile. Așa cum este descris în Capitolul 13, filmul
are puterea de a descrie atmosfere convingătoare, narațiuni și personalități, cufundând publicul în viziunea regizorului. Filmele de la
Hollywood joacă un rol enorm în modelarea valorilor publicului și a viziunii lui asupra lumi.

În această carte, am discutat, de asemenea, modul în care marxismul cultural a preluat educația occidentală (vezi Capitolul 12) care, la
rândul său, a expus studenții străini care studiază în țările occidentale la diverse ideologii de stânga. Când se întorc în țările lor, ei răspândesc
aceste ideologii, care sunt văzute ca fiind atractive, deoarece țările occidentale sunt mai avansate din punct de vedere tehnologic și sunt
dezvoltate economic. Astfel, tendințele moderne invazive întâmpină puține rezistențe pe măsură ce se răspândesc și distrug cultura
tradițională autohtonă.

Aceste valori globaliste moderne au devenit, de asemenea, omniprezente și de masă prin cultura corporatistă a corporațiilor multinaționale.
Promovarea libertății sexuale de către acestea a corodat serios valorile morale ale societății tradiționale.

În 2016, un mare lanț de magazine a anunțat că vestiarele și toaletele magazinelor lor vor fi „prietenoase cu persoanele transgender”, ceea
ce înseamnă că bărbații ar putea intra în toaletele sau vestiarele femeilor după bunul plac, dacă s-ar autoidentifica drept femei. American
Family Association a declarat că politica este dăunătoare femeilor și copiilor și a solicitat consumatorilor să boicoteze compania. Până în
prezent, angajamentul asociației de a boicota lanțul de magazine a primit peste 1,5 milioane de semnături. [23] Boicoturile au devenit
nerealiste, totuși, deoarece tot mai multe companii din societate au adoptat astfel de politici. Comunismul este capabil să utilizeze
mentalitatea turmei, deoarece mulți oameni nu au o voință puternică. Odată ce omenirea se abate de la tradițiile împărtășite de Divin, totul
devine relativ și se schimbă în timp. Situația devine gata pentru exploatare.

În condițiile globalizării, respectul reciproc și toleranța diferitelor culturi naționale au devenit curente de masă. Comunismul a folosit acest
lucru pentru a denatura conceptul de toleranță și pentru a face din neutralitatea valorică un „consens global”, susținând astfel idei deviante.
d. Rolul ONU în răspândirea valorilor degenerate

Articolul 13 din Convenția ONU privind drepturile copilului prevede: ”Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include
libertatea de a căuta, de a primi și de a transmite informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, fie oral, în scris sau tipărit, sub
formă de artă sau prin orice alt mijloc la alegerea copilului“.[24]

Unii cercetători au întrebat: Dacă părinții nu le vor permite copiilor să poarte tricouri cu simboluri satanice, va constitui o încălcare a
drepturilor copiilor? Au copii dreptul de a alege felul în care vor vorbi cu părinții lor? Copiilor le poate lipsi discernământul. Dacă ei comit
acte de violență sau încalcă normele etice, pot părinții să-și disciplineze copiii? Aceste griji nu sunt nejustificate. În 2017, provincia Ontario
din Canada, a adoptat o lege care interzice părinților să refuze dorințele copiilor lor în ceea ce privește exprimarea de gen (adică copiii își
pot alege propriile sexe). Părinții care nu acceptă identitatea de gen aleasă de copilul lor pot fi considerați a fi implicați în abuzuri asupra
copiilor, iar copiii lor ar putea fi luați de stat. [25]

În 1990, Organizația Mondială a Sănătății a anunțat că homosexualitatea nu este o boală psihică, stimulând în mare măsură mișcarea LGBT
la nivel mondial. Africa de Sud a fost prima țară care a introdus o nouă convenție la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care a impus
recunoașterea orientării sexuale și a identității de gen, ca un indicator al respectării drepturilor omului. Convenția, prima care viza direct
orientarea sexuală și identitatea de gen, a fost în cele din urmă adoptată. În realitate, convenția normalizează ceea ce a fost considerat drept
deviant, atribuindu-i aceeași importanță ca și drepturile naturale.

Comunismul folosește astfel globalizarea pentru a denatura și distruge cultura tradițională și valorile morale într-un mod atotcuprinzător.
Aceasta include utilizarea țărilor dezvoltate, a corporațiilor globale și a instituțiilor internaționale. Oamenii sunt scufundați în comoditatea
superficială a unui stil de viață globalizat, dar nu sunt conștienți de faptul că ideile și conștiințele lor se schimbă rapid. În doar câteva
decenii, precum un tsunami violent, aceste idei complet noi au cuprins multe părți ale lumii. Oriunde ajung aceste idei cultura se schimbă,
iar dacă acest trend continuă civilizațiile se vor pierde. Chiar și cele mai străvechi și mai izolate țări nu pot scăpa.

Cultura tradițională este rădăcina existenței umane, o garanție importantă pentru ființele umane de a menține standardele morale. Este
cheia capacității ființelor umane să se întoarcă pe calea cea dreaptă și să fie mântuiți de Creatorul lor. În procesul de globalizare, cultura
tradițională a fost deviată și ruinată de aranjamentele spectrului comunist. Criza morală, pe termen lung, cu care se confruntă civilizația
umană este fără precedent.

5. Susținerea patrimoniului național și a valorilor universale

Diferitele naționalități și țări au existat de-a lungul mileniilor. Deși există în diferite regiuni, au forme și sisteme politice diferite, folosesc
limbi diferite și au calități culturale și psihologice diferite – ele împărtășesc valori universale comune. Aceste valori universale reprezintă
nucleul culturii tradiționale pentru toate grupurile etnice.

În întreaga lume, în special după sfârșitul Războiului Rece, reprezentanții comunismului atât din Est, cât și din Occident au început să
folosească schimburile și cooperarea politică, economică și culturală internațională pentru a extinde și controla globalizarea. Instituțiile
globaliste promovează valori degenerate în practic fiecare țară de pe pământ, ajutând spectrul comunist la distrugerea sistematică a valorilor
universale, a culturii tradiționale și a credinței în Divinitate.

Prin utilizarea globalizării, împreună cu alte procese istorice din ultimele secole, spectrul comunist și-a extins foarte mult puterea în lumea
umană.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, comuniștii au preluat puterea în Rusia și mai apoi în China ucigând elitele culturale tradiționale
și distrugând cultura tradițională a acestor două vaste națiuni. După cel de-al Doilea Război Mondial, lagărul comunist s-a infiltrat și a
controlat organizații internaționale precum ONU, a abuzat de procedurile democratice pentru a permite majorității să cucerească
minoritatea și au folosit bani pentru a influența țările mici în încercarea de a folosi puterea supranațională a ONU pentru a-și răspândi
sistemul politic la nivel mondial.

În puțin mai mult de un secol de la apariția comunismului pe scena globală, aceste forțe politice și economice transnaționale au ajuns să
dețină o putere formidabilă, punând în pericol națiunile suverane din întreaga lume datorită planurilor de înființare a unui guvern mondial.

Doar odată cu întoarcerea tradiției, oamenii își pot restabili identitatea și suveranitatea națională și pot crea un mediu internațional
armonios, guvernat de valori universale drepte. Acest lucru va permite omenirii să alunge spectrul comunist și să trăiască sub protecția și
harul Divinității.

*****

Referințe

[1] Karl Marx și Friedrich Engels, „Ideologia germană”, în Marx-Engels Collected Works, vol. 5 (1932), accesat prin Arhiva de Internet
Marxists pe 4 mai 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology/index.htm

[2] VI Lenin, “A Treia Internaționala comunistă“, Lucrările colecțiilor lui Lenin, ediția a 4-a, ediția engleză, volumul 29 (Moscova:
Progress Publishers, 1972), 240-241, Marxists Internet Archive, accesat la 4 mai 2020,
https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1919/mar/x04.htm

[3] G. Edward Griffin, “Maestrul temător: O a doua privire asupra Națiunilor Unite“ (Appleton, Wis.: Insulele occidentale, 1964),
Capitolul 7.
[4] William Z. Foster, Către America Sovietică (New York: Coward-McCann, 1932), Cap. 5, Marxists Internet Archive, accesat pe 4 mai
2020, https://www.marxists.org/archive/foster/1932/toward/06.htm.

[5] James Bovard, “Banca Mondială versus săracii lumii“, Analiza politicii Institutului Cato Nr. 92, 28 septembrie 1987,
https://object.cato.org/sites/cato.org/files/pubs/pdf/pa092.pdf

[6] Dani Rodrik, “Paradoxul globalizării: De ce piețele, statele și democrația globală nu pot coexista” (Oxford: Oxford University Press,
2011), 19.

[7] Robert Atkinson, „De ce anii 2000 au fost un deceniu pierdut pentru producția americană , ” IndustryWeek, 14 martie 2013,
https://www.industryweek.com/the-economy/article/22006840/why-the-2000s-were-a-lost-decade-for-american-manufacturing.

[8] Biroul american de statistică a muncii, “Un profil al lucrătorului sărac, 2016“, BLS Reports, iulie 2018,
https://www.bls.gov/opub/reports/working-poor/2016/home.htm

[9]. William F. Jasper, Tirania globală … Pas cu pas: Națiunile Unite și Noua Ordine Mondială Emergentă (Appleton, WI: Western
Islands Publishers, 1992), cap. 4.

[10]. J. Edgar Hoover, citat în Griffin, Maestrul temător 48.

[11]. Amity Shlaes, „Comunismul devine nepotism la ONU”, The Wall Street Journal, 24 octombrie 1991.

[12] Colum Lynch, “China înrolează ONU pentru a-i promova proiectul O Centură Un Drum“, Politica externă, 10 mai
2018, https://foreignpolicy.com/2018/05/10/china-enlists-u-n-to-promote-its-belt-and-road-project/

[13] Dore Gold, “Turnul Babel: Cum au alimentat Națiunile Unite haosul global”, (New York, Forumul Crown, 2004), 1-24.

[14] Dore Gold, așa cum este citat în Robert Chandler, “Lumea umbrei: Rusia renăscută, Noua Stângă Globală și Islamul
radical”(Washington, DC: Regnery Publishing, 2008), 403.

[15]. Griffin, “Maestrul temător”, Capitolul 11.

[16] Norman Cousins, așa cum este citat în Gary Benoit, “Ziua Pământului – Cea mai mare farsă de pe pământ”, The New American, 21
aprilie 2016. https://www.thenewamerican.com/tech/environment/item/23011-earth-day-the-greatest-sham-on-earth

[17] Manifestul umanist II, Asociația Umanistă americană 1973, https://americanhumanist.org/what-is-humanism/manifesto2/

[18] Hilary F. French, “După Summitul Pământului: Viitorul guvernării mediului”, Worldwatch Paper 107, Worldwatch Institute, martie
1992

[19] Jasper, “Tirania Globală”, Cap. 4.

[20] Chandler, “Lumea umbrei”, 401-403

[21] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958, 2014), capitolul 12.

[22] Willi Münzenberg, așa cum este citat în Bernard Connolly, “Inima roșie a Europei: Războiul murdar pentru banii Europei” (Londra:
Faber & Faber, 2013).

[23] “Semnează Angajamentul pentru Boicotul lui Target!” American Family Association, https://www.afa.net/target

[24] Organizația Națiunilor Unite, Oficiul Înaltului Comisar, Convenția privind drepturile copilului, (Geneva: Organizația Națiunilor
Unite, 1989), https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/crc.aspx .

[25] Grace Carr, “Ontario face ca dezaprobarea alegerii sexuale a copilului să fie un potențial abuz al copilului“, The Daily Caller, 5
iunie 2017, https://dailycaller.com/2017/06/05/ontario-makes-disapproval-of-kids-gender-choice-child-abuse/

Spectrul comunismului și-a petrecut o mare parte din istoria modernă stabilindu-se în lumea noastră, fie prin dominație totalitară deschisă,
fie prin subversiune ascunsă. Revoluția bolșevică violentă din Rusia de la începutul secolului al XX-lea a deschis calea pentru principalul
actor al acestui spectru: Partidul Comunist Chinez (PCC).

După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică – ca națiune victorioasă, și-a folosit forța militară pentru a impune regimul
comunist în Europa de Est și pentru a sprijini PCC în lupta sa împotriva guvernului naționalist chinez. După ce a înființat Republica
Populară Chineză (RPC) în 1949, PCC s-a impus ca lider al mișcării comuniste globale, promovând ideologia sa maoistă în întreaga lume.

După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, RPC a rămas principala putere comunistă a lumii. Confruntat cu noua situație geopolitică, PCC
a adoptat o nouă abordare, neconflictuală: deși și-a păstrat sistemul politic totalitar, a ademenit restul lumii să se angajeze în economia sa
de piață reformată. Ca urmare, mulți cercetători, antreprenori și politicieni occidentali au încetat să mai considere RPC ca fiind un regim
comunist, considerând că aceasta s-a întors la principiilor sale ideologice fondatoare.
Acest lucru este foarte departe de adevăr. În ciuda faptului că a adoptat aparențele unui sistem de piață, PCC a dus la apogeu caracteristicile
definitorii ale comunismului – înșelăciunea, răutatea și lupta – creând un regim care folosește cele mai periculoase și insidioase metode
de intrigă politică dezvoltate de-a lungul a mii de ani.

China are cinci mii de ani de istorie civilizată și un patrimoniu tradițional splendid, care au câștigat respectul și admirația oamenilor din
întreaga lume. PCC a profitat de aceste sentimente pozitive; după ce a acaparat puterea și a luat captiv poporul chinez, a amestecat
conceptele națiunii chineze cu cele ale regimului PCC. Și-a prezentat ambițiile sub camuflajul “ascensiunii pașnice” a Chinei, îngreunând
capacitatea comunității internaționale de a-i înțelege adevăratele motive.

Pentru a prospera și a dăinui, societatea umană trebuie să urmeze standardele de conduită stabilite de Creator. Printre acestea se numără
necesitatea de a menține un caracter moral înalt, de a adera la valorile universale și de a proteja drepturile oamenilor asupra a ceea ce le
aparține. Dezvoltarea economică a unei societăți normale trebuie să fie susținută de un nivel corespunzător de conduită morală.

Dar regimul comunist chinez a urmat o cale diametral opusă, creând o monstruozitate economică cu o creștere rapidă care a încurajat o
degenerare morală severă. PCC seduce oamenii cu profituri, îi controlează cu forța și îi înșală cu minciuni. Și-a cultivat tehnica demonică
până aproape de perfecțiune. Natura esențială a PCC nu s-a schimbat niciodată; strategia sa de angajament economic este pur și simplu
aceea de a utiliza „hrana corpului capitalist“ pentru a-și consolida corpul socialist, a-și stabiliza dominația, și pentru a-și realiza ambițiile,
în loc să permită Chinei să aibă o prosperitate adevărată și putere. [1] Metodele sale desconsideră bazele valorilor etice și universale.

Motivația spectrului malefic pentru orchestrarea “miracolului economic” al Chinei este simplă: puterea economică oferă regimului PCC
influența persuasivă de care are nevoie pentru a-și dicta condițiile în fața lumii. Aceste aranjamente nu sunt menite să aducă beneficii
Chinei sau poporului chinez, ci să profite de venerația oamenilor pentru cultul banilor și bogăției, astfel încât lumea să se alinieze în
cooperare economică și în afaceri internaționale cu PCC-ul.

Pe plan intern, Partidul Comunist conduce printr-o combinație de tiranie și cele mai nemiloase aspecte ale sistemului capitalist. El
răsplătește răul și pedepsește binele, făcând ca cele mai rele persoane din societate să fie cele mai de succes. Politicile sale amplifică partea
rea a naturii umane, folosind ateismul pentru a crea o stare de degenerare totală în care oamenii nu mai au niciun fel de scrupule morale.

Atunci când operează în străinătate, PCC susține ideologia “socialismului cu caracteristici chinezești” și oferă stimulente economice
puternice ca momeală pentru ca oamenii lumii libere să-și lase garda jos, să renunțe la principiile morale și să închidă ochii la marile
abuzuri ale PCC în ceea ce privește drepturile omului și persecuția religioasă. Mulți politicieni și corporații din țările occidentale și-au
trădat valorile și s-au compromis datorită profitului facil, aliindu-se la practicile PCC.

De zeci de ani, țările libere au susținut “angajamentul” în speranța că PCC va trece printr-o transformare pașnică, dar, deși China a avut
într-adevăr un grad de modernizare superficială și occidentalizare, partidul nu și-a abandonat niciodată ideologia sau sistemul politic
malign. De-a lungul ultimelor decenii, rezultatul practic al angajamentului a permis PCC-ului să submineze cu succes și în mod pașnic
obligațiile morale ale Statelor Unite, și a corupt voința publică.

În prezent, PCC este principalul braț al spectrului comunist și, astfel, este cea mai mare amenințare la adresa societăților libere de
pretutindeni. Chiar dacă eforturile Partidului pentru dominația mondială nu vor avea succes în mod direct, acesta își va fi atins deja
obiectivele sale principale: răspândirea otrăvii comunismului în toate colțurile lumii, îndepărtarea oamenilor de valorile lor morale și
determinarea acestora să trădeze tradiția și divinitatea. Acest lucru se face prin ademenirea oamenilor cu interese economice, manipularea
lor cu ajutorul capcanelor financiare, infiltrarea în sistemele lor politice, intimidarea lor cu forța militară și inducerea lor în eroare cu
propaganda comunistă.

Confruntați cu un pericol atât de mare, trebuie să examinăm cu atenție ambițiile, strategiile și tacticile regimului PCC.

1. Ambiția Partidului Comunist Chinez de a domina lumea

Misiunea neschimbată a comunismului este una de expansiune constantă. PCC nu se mulțumește doar să conducă poporul chinez, ci dorește
să controleze întreaga lume. Prin însăși natura sa, Partidul Comunist se opune cerului, pământului și tradiției; urmărește să distrugă “lumea
veche” și să desființeze toate statele, națiunile și clasele, pretinzând că o face de dragul “eliberării întregii umanități”.

Dar, deoarece cultura tradițională avea rădăcini adânci în societate, uneori comunismul a trebuit să adopte o abordare treptată și indirectă
pentru a o suprima. În Uniunea Sovietică, Iosif Stalin a susținut necesitatea “socialismului într-o singură țară”, în timp ce PCC a adoptat
“socialismul cu caracteristici chinezești”.

Spre deosebire de partidele politice care împărtășesc puterea sau dețin puterea prin rotație în democrațiile occidentale, PCC are autoritate
necontestată. Acesta își stabilește obiectivele strategice pe parcursul a decade întregi sau secole. La câțiva ani după ce a preluat puterea în
1949, Partidul a lansat sloganul “să depășim Marea Britanie și să prindem America din urmă”, care a precedat Marele Salt Înainte. Mai
târziu, datorită situațiilor interne și internaționale nefavorabile, PCC și-a asumat un profil scăzut timp de zeci de ani.

După masacrul din Piața Tiananmen din 1989, o mare parte din comunitatea internațională a boicotat regimul chinez. Ca răspuns, Partidul
a evaluat situația și a concluzionat că încă nu era în măsură să concureze direct cu Statele Unite. Prin urmare, a ales calea de a-și ascunde
punctele forte și de a aștepta momentul potrivit, în loc să încerce să preia conducerea pe scena internațională. Acest lucru nu s-a datorat
faptului că PCC și-ar fi schimbat obiectivele, ci mai degrabă pentru că adoptă strategii diferite în funcție de circumstanțe din situația
politică și de tendința geopolitică. Pentru a înțelege regimul PCC, se poate spune că spectrul comunist a folosit tactica antică chineză de
“reparare deschisă a drumurilor de lemn în timp ce avansează în secret pe calea ascunsă a Chencangului”. Prima superputere comunistă a
fost Uniunea Sovietică, dar rolul său final a fost de a ajuta la creșterea și maturizarea Chinei conduse de comuniști.
Începând cu Primul Război Mondial, Statele Unite au fost cea mai puternică țară de pe glob care ajută la menținerea ordinii internaționale.
Orice țară care dorește să răstoarne această ordine trebuie să doboare Statele Unite, deci din punctul de vedere al considerațiilor strategice
globale ale PCC, America este principalul inamic al PCC. Acesta a fost cazul de zeci de ani, iar PCC nu a încetat niciodată să se pregătească
pentru o ofensivă totală împotriva Statelor Unite.

În cartea sa ”Maratonul de o sută de ani: strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală”, expertul în securitate
națională Michael Pillsbury a scris că strategia Chinei pe termen lung este de a submina ordinea economică și politică mondială condusă
de SUA și de a o înlocui cu comunismul până în 2049 – la aniversarea a o sută de ani de la preluarea puterii de către Partidul Comunist în
China.[2] Pillsbury observă că în serialul de televiziune Silent Contest, produs de Universitatea Națională de Apărare a Chinei, se afirmă
că procesul de realizare a “marii cauze” a PCC de a domina lumea “se va confrunta inevitabil cu uzura și lupta constantă cu sistemul
hegemonic american” și “este un concurs centenar, care nu poate fi schimbat de voința umană”. Profesorul Arthur Waldron, de la
Universitatea din Pennsylvania, a declarat în cadrul unei audieri în Senat, în 2004, că Armata de Eliberare a Poporului (AEP) este singura
armată din lume care este dedicată operațiunilor antiamericane. [3] În plus, majoritatea relațiilor diplomatice și a activităților internaționale
ale PCC vizează direct sau indirect Statele Unite.

a. Strategia multilaterală a PCC pentru subminarea și controlul Statele Unite

PCC a adoptat o abordare cuprinzătoare pentru a reuși în încercarea sa de a domina lumea. Din punct de vedere ideologic, el concurează
cu Statele Unite și cu alte țări democratice și libere. Se folosește de transferurile forțate de tehnologie și de furtul de proprietate intelectuală
pentru a reduce decalajul tehnologic și pentru a-și spori competitivitatea economică, precum în cazul fabricării semiconductorilor, unde
este în urmă cu zeci de ani. Pe plan militar, se angajează într-o rivalitate tăcută împotriva Statelor Unite prin intermediul unui război
asimetric și “fără restricții” în locuri precum Marea Chinei de Sud. El sprijină Coreea de Nord, Iranul și alte regimuri necinstite pentru a
obstrucționa Statele Unite și NATO.

În diplomație, PCC și-a promovat o strategie periferică și planul “O centură, un drum”(OBOR). Acesta și-a extins foarte rapid influența
internațională în rândul țărilor vecine, precum și în țările din Europa, Africa, Oceania și America Latină, în încercarea de a construi o
coaliție internațională, de a dezvolta o sferă condusă de China și de a izola Statele Unite.

PCC folosește mai multe metode pentru a atinge aceste obiective. RPC a înființat Organizația de Cooperare din Shanghai în 2001, rețeaua
de cooperare ”16 + 1″(numită acum “17+1”) cu țările din Europa Centrală și de Est în 2012 și Banca Asiatică pentru Investiții în
Infrastructură în 2015. Cooperează intens ca parte a blocului economic BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și
promovează energic internaționalizarea monedei sale. Urmărește să controleze formularea standardelor industriale (precum cele utilizate
pentru rețelele celulare 5G propuse) și să domine discursul public.

PCC a profitat de libertatea presei din Statele Unite și din alte țări occidentale pentru a desfășura operațiuni de tip “front unit”, pentru a-și
disemina propaganda și pentru a se angaja în activități de spionaj. Aceasta este încercarea sa de a manipula Statele Unite cât mai mult
posibil și de a impune schimbări din interior, fără a se angaja într-un război convențional.

Agenții PCC mituiesc oficiali guvernamentali americani, membri ai legislativului, diplomați și ofițeri militari în retragere. Partidul se
folosește de interesele economice pentru a-i îndruma pe oamenii de afaceri americani să facă lobby pentru comuniștii chinezi și să
influențeze politica SUA la adresa Chinei. Acesta obligă companiile de înaltă tehnologie să coopereze cu cenzura de internet a PCC-ului
și cu “Marele zid digital” (Great Firewall), îi constrânge și stimulează pe mulți din comunitățile chineze de peste hotare să servească drept
„cea de cincea coloană” (cineva care susține în secret și ajută inamicii țării – n.t) și se infiltrează în grupurile de reflecție occidentale și
departamentele academice. PCC manipulează aceste instituții pentru a le determina să se autocenzureze cu privire la subiecte sensibile,
adoptând astfel în mod efectiv poziția Partidului Comunist. Companiile chineze, care sunt controlate sau influențate de PCC, au investit
masiv în Hollywood și în industria de divertisment.

În timp ce, pe de o parte, își dezvoltă influența în diferite țări pentru a încercui și controla Statele Unite, pe de altă parte, PCC creează
fortărețe ascunse pe teritoriul american, astfel încât să poată submina Statele Unite din interior. A construit o rețea extinsă de agenți și a
încurajat divizarea societății americane, reprezentând o amenințare internă serioasă.

b. Incitarea la ură împotriva SUA în vederea pregătirii războiului

Înainte de preluarea puterii în China, comuniștii chinezi au lăudat în mod repetat Statele Unite pentru prietenia cu China și pentru sistemul
democratic american. Cu toate acestea, după ce PCC și-a instituit regimul, a profitat imediat de suferințele pe care China le-a avut în istoria
modernă, precum și de dorința poporului de a avea o națiune puternică. PCC s-a portretizat drept salvatorul Chinei, alimentând ura
împotriva Statelor Unite și a altor țări străine.

Ideologia PCC se bazează pe ură; versiunea sa de patriotism presupune urârea Japoniei, a Taiwanului, a tibetanilor, a minorităților etnice
din Xinjiang, a credincioșilor religioși, a disidenților și, cel mai important, a Statelor Unite. Există o vorbă printre internauții chinezi:
“Pentru probleme mici, dați vina pe Japonia, iar pentru cele mari, dați vina pe Statele Unite”. Incitând la ură împotriva dușmanilor străini,
Partidul ajută la atenuarea indignării publice în timpul crizelor interne.

De fapt, PCC nu se sinchisește de viața sau de moartea chinezilor, și nici de integritatea teritorială a Chinei sau de dezvoltarea sustenabilă
pe termen lung. Este greu de descris maleficitatea cu care PCC și-a persecutat propriul popor, a trădat suveranitatea Chinei, a distrus
moralitatea chineză și cultura tradițională, și a sabotat viitorul Chinei.

Prin instigarea la ură față de țările străine, PCC urmărește, în primul rând, să se portretizeze mai întâi ca un salvator al poporului chinez
pentru a ajuta la legitimarea guvernării sale brutale; în al doilea rând, să folosească sentimentul naționalist pentru a distrage atenția
publicului în momente de criză, precum s-a menționat mai sus; în al treilea rând, să sprijine ambițiile expansioniste și strategiile Partidului
ca mijloc de “rectificare” a privațiunilor pe care China le-a suferit în istoria modernă; și în al patrulea rând, să folosească ura pentru a crea
pregătirea psihologică necesară pentru viitoarele războaie.

PCC a inoculat tinerei generații ură față de Statele Unite, în vederea folosirii lor ca pioni în efortul de a surclasa America și de a domina
lumea. Când va veni timpul, PCC intenționează să folosească tineretul chinez pentru a se infiltra în Statele Unite și în statele democrate
aliate în diferite moduri, să participe la un conflict armat total, să ducă un război fără restricții și, dacă va fi nevoie, să se sacrifice într-un
holocaust nuclear.

Reacțiile de bucurie exprimate de o mare parte a publicului chinez în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 au indicat că PCC
a făcut progrese semnificative cu propaganda sa. În prezent, pe marile forumuri politice și militare chineze se întâlnesc frecvent sentimente
precum “China și Statele Unite trebuie să se războiască” – încă un indiciu al succesului PCC în educarea populației de a urî Statele Unite.
Aceasta este o mobilizare pe termen lung, treptată, pentru război, planificată în mod deliberat și realizată în mod sistematic.

Propaganda PCC nu se limitează doar la granițele Chinei. Pe plan internațional, acesta sprijină în mod explicit sau susține fățiș regimurile
necinstite și organizațiile teroriste în lupta împotriva Statelor Unite, oferindu-le asistență financiară, arme și echipament, contribuții
teoretice, pregătire tactică și sprijin public. Partidul dirijează forțele globale ale antiamericanismului și conduce o axă a statelor
antiamericane.

c. Intenția vădită a PCC de a învinge SUA

În 2008, în timp ce Statele Unite se aflau într-o criză economică, China găzduia la Beijing cele mai scumpe Jocuri Olimpice din istorie.
Înfășurat într-un veșmânt de prosperitate, regimul s-a impus pe scena internațională. La acea vreme, industria manufacturieră din SUA era
în declin, iar țara se confrunta cu o criză economică de o gravitate apropiată de cea a Marii Depresiuni. În fața acestor dificultăți economice,
administrația americană a cerut ajutorul Chinei oferindu-i să achiziționeze titluri de trezorerie americane. Portavocile mediatice ale PCC
au început imediat să publice articole care susțineau că ”America supraviețuiește prin împrumuturi de la noi chinezii”; “America este în
declin, China este în poziția de a o înlocui” etc. Practic, toate mijloacele de informare controlate de partid în China au publicat astfel de
articole, iar ideile au devenit chiar parte a opiniei populare în rândul mass-mediei occidentale și al cercetătorilor occidentali.

Din 2008, America a înregistrat semne de declin în domenii precum statutul economic, puterea militară și stabilitatea politică. Pe plan
economic, administrația americană de la acea vreme promova asistența medicală universală, extindea beneficiile sociale, plasa problemele
climatice în centrul politicii și restricționa producția tradițională. Totuși, industria energiei verzi a fost depășită de produsele fabricate în
China, iar producția americană a continuat să fie diminuată. Aceste politici nu au avut cum să contracareze și să protejeze împotriva
practicilor comerciale ilicite ale RPC și a furtului masiv de proprietate intelectuală.

În fața acestor tendințe, mulți pur și simplu au acceptat ipoteza conform căreia China era în ascensiune, iar Statele Unite erau în declin.
Cheltuielile militare americane au scăzut, iar Statele Unite au adoptat o poziție diplomatică slabă. Pe frontul politic al SUA, ideologia
socialistă era în creștere, politica democratică devenea un amfiteatru pentru disputele partizane, iar drept rezultat funcțiile guvernamentale
erau adesea incapacitate. PCC a comparat acest haos în sens defavorabil cu totalitarismul concentrat al propriului sistem, înfățișând
democrația Americii ca ridicolă.

În 2010, China a depășit Japonia și a devenit a doua mare economie a lumii. În 2014, conform statisticilor Băncii Mondiale, dacă ar fi fost
calculat pe baza parității puterii de cumpărare, PIB-ul Chinei l-ar fi depășit pe cel al Statelor Unite. [4] Văzând că balanța de putere dintre
China și Statele Unite părea să se schimbe și crezând că declinul Americii era ireversibil, PCC a pus capăt vechii sale strategii de a-și
ascunde puterea și de a aștepta momentul potrivit. În schimb, Partidul a țintit în mod deschis și direct preluarea ordinii internaționale de la
Statele Unite. În mod treptat, poziția oficială a PCC, a mass-media și a experților a început să evoce neabătut “visul chinez” expansionist.

În 2012, în timpul celui de-al 18-lea Congres Național, PCC a introdus noțiunea de construire a unei “comunități cu un viitor comun pentru
omenire”. În 2017, în cadrul Dialogului Partidelor Politice Mondiale, PCC a evocat imaginile străvechi ale nenumăratelor regate care
veneau la curtea imperială chineză să-și prezinte omagiile. PCC își făcuse publică dorința de a exporta “modelul comunist al Chinei” în
restul lumii.

În numele răspândirii a ceea ce PCC numește “modelul chinezesc”, “planul chinezesc” sau “înțelepciunea chineză”, PCC are ambiția de a
conduce lumea și de a stabili o nouă ordine mondială, un obiectiv pentru care s-a pregătit timp de decenii. O astfel de nouă ordine ar
constitui o nouă axă teribilă a răului, un adversar mai amenințător pentru lumea liberă decât alianța Axei în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial.

2. Strategiile Chinei comuniste pentru dominația mondială

a. Inițiativa “O centură, un drum”: expansiune teritorială sub masca globalizării

În 2013, Beijingul și-a prezentat oficial inițiativa “One Belt, One Road” (OBOR), cunoscută și sub numele de “O centură, un drum” .
Planul prevede ca regimul chinez să investească trilioane de dolari pentru a construi infrastructuri critice, precum poduri, căi ferate și
instalații energetice, în zeci de țări, cu scopul de a le aduce sub influența Chinei. Este cel mai mare proiect de investiții din istorie.

“O centură“ se referă la Centura economică a Drumului Mătăsii, care constă din trei componente terestre: din China prin Asia Centrală și
Rusia până în Europa și Marea Baltică; din nord-vestul Chinei prin Asia Centrală și Asia de Vest până în Golful Persic și Marea Mediterană;
și din sud-vestul Chinei prin Peninsula Indochina până în Oceanul Indian.

“Un drum“ se referă la Drumul Mătăsii Maritim al secolului XXI-lea, care este un efort pe două direcții: Prima rută pleacă de la porturile
din China până la Marea Chinei de Sud, trece prin strâmtoarea Malacca și ajunge în Europa prin Oceanul Indian; a doua se îndreaptă spre
sudul Oceanului Pacific.
Această “O centură“ terestră este alcătuită din șase coridoare economice:

 China–Mongolia–Rusia
 Noul Pod Terestru Eurasiatic
 China–Asia Centrală–Asia de Vest
 China–Peninsula Indochina
 China–Pakistan
 Bangladesh–China–India–Birmania (Myanmar)

Noul Pod Terestru Eurasiatic se va baza pe legăturile feroviare dintre China și Europa, precum Yiwu către Madrid și Wuhan către Hamburg
și Lyon. Transportul din China în Europa durează puțin peste zece zile pe calea ferată, față de peste treizeci de zile pe cale maritimă. China
Railway Express, care circulă de-a lungul acestor legături feroviare, a început să funcționeze în 2011 și a devenit o componentă importantă
a OBOR.

Coridorul economic din China-Pakistan este un plan comun al celor două guverne. Acesta include o autostradă care leagă Kashgar din
provincia chineză Xinjiang de portul Gwadar din Pakistan (aproape de granița cu Iranul – n.t.), la Oceanul Indian. PCC a câștigat dreptul
de a exploata portul, poarta de acces a Pakistanului la Golful Persic și Marea Arabiei în 2013. Portul ocupă o poziție strategică critică,
făcând legătura între Strâmtoarea Ormuz, prin care trece 40% din țițeiul mondial, și Marea Arabiei.

Cadrul general al componentei “un drum“ maritim al OBOR constă în construirea unui număr de porturi strategice astfel încât să se obțină
controlul asupra transportului maritim global. În țările robuste din punct de vedere financiar, companiile chineze intră în participații la
capitalul social al altor societăți sau în societăți mixte. În țările mai vulnerabile din punct de vedere financiar, RPC investește sume mari
de bani la nivel local și încearcă să obțină drepturile de exploatare a porturilor acestora.

Numai în 2013, compania “China Merchants Port Holdings Company Limited” a cumpărat 49% din capitalul social al Terminal Link SAS
din Franța. Prin această achiziție, a obținut drepturile de exploatare a 15 terminale în opt țări de pe patru continente, inclusiv South Florida
Container Terminal din Miami și Houston Terminal Link (numit în prezent Terminal Link Texas). [5]

Alte porturi și terminale aflate acum sub controlul Chinei includ porturile din Antwerp și Zeebrugge din Belgia; terminalul de containere
al Canalului Suez din Egipt; Kumport (sau Ambarli) din Turcia; portul Pireu din Grecia; terminalul Pasir Panjang din Singapore; Euromax
Terminal Rotterdam din Olanda; a doua faza a terminalului Portului Khalifa din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite; portul Vado din Italia;
Portul Kuantan din Malaezia; portul Djibouti din Africa de Est și Canalul Panama. Pe lângă investiții, PCC folosește, de asemenea,
capcanele îndatorării excesive create de OBOR pentru a obține controlul asupra unor locații strategice, precum este cazul portului
Hambantota din Sri Lanka, care în 2017 a fost închiriat unei companii chineze pentru 99 de ani.

PCC și-a lansat Drumul Digital al Mătăsii în 2018, cu intenția de a remodela dezvoltarea viitoare a infrastructurii internetului. Drumul
Digital al Mătăsii este considerat o etapă avansată în cadrul proiectului OBOR și include în principal construirea infrastructurii de fibră
optică, servicii de informații digitale, telecomunicații internaționale și comerț electronic. Marele Zid Digital (Great Firewall), care filtrează
traficul de internet în China, este exportat în țările OBOR, la fel ca și sistemele de supraveghere în masă deja utilizate în China. În plus,
multe țări implicate în OBOR nu au un sistem de credit complet. PCC urmărește să introducă în aceste țări sistemele sale de comerț
electronic și serviciile de plată electronică, precum Alipay, excluzând complet concurența occidentală.

Amploarea razei de acțiune strategică a PCC poate fi observată din investițiile sale în infrastructura globală. Potrivit unui raport din
noiembrie 2018 al The New York Times, PCC a construit sau construiește peste 40 de conducte și alte proiecte de infrastructură pentru
petrol și gaze; peste 200 de poduri, drumuri și căi ferate; circa 200 de centrale nucleare pentru producerea de energie electrică, gaze
naturale, cărbune și energie regenerabilă; precum și o serie de baraje importante. La momentul întocmirii raportului, PCC investise în cel
puțin 112 țări, dintre care majoritatea făceau parte din OBOR. [6]

Odată cu formarea OBOR-ului, eforturile regimului chinez de a înlocui Statele Unite pe scena mondială au crescut. PCC și-a promovat
agresiv yuanul ca monedă internațională, precum și propriul său sistem de credite. Rețelele de telecomunicații fabricate în China (inclusiv
5G) sunt prezentate ca fiind tehnologia viitorului în multe țări, la fel ca și liniile feroviare de mare viteză construite în China. Scopul este
acela de a crea în cele din urmă un set de standarde controlate de PCC, independent de standardele occidentale actuale.

În primele etape ale OBOR, PCC s-a concentrat asupra țărilor vecine cu China, ajungând până în Europa. Foarte repede, PCC și-a extins
raza de acțiune în Africa, America Latină și chiar în Oceanul Arctic, acoperind întreaga lume. Drumul Maritim al Mătăsii era format inițial
doar din două rute. O a treia rută, Drumul Polar al Mătăsii, a fost adăugată pentru a se conecta la Europa prin Oceanul Arctic. Înainte de
OBOR, China investise deja puternic în Africa și America Latină. Aceste țări fac parte acum din structura majoră a OBOR, ceea ce a
permis PCC să își extindă mai rapid raza de acțiune financiară și militară pe aceste continente.

Obiectivul principal al OBOR este acela de a exporta excedentele de capacitate de producție ale Chinei prin construirea unei infrastructuri
de bază, precum căile ferate și autostrăzile, în alte țări. Aceste țări sunt bogate în resurse și energie. Prin construirea infrastructurii în aceste
țări, PCC realizează două obiective secundare. Unul este de a deschide rute pentru a transporta produse interne în Europa la costuri reduse;
celălalt este de a-și asigura resursele strategice ale țărilor care participă la OBOR. Intenția PCC este aceea de a-și crește propriile exporturi,
nu de a ajuta țările de-a lungul OBOR să își creeze propriile industrii de producție – PCC nu ar ajuta la crearea unei concurențe pentru
propria producție.

Adevărata ambiție din spatele OBOR este aceea de a folosi puterea economică ca avangardă pentru a stabili controlul asupra mijloacelor
financiare și politice a altor țări, transformându-le în colonii ale regimului chinez și în pioni pe scena mondială. Un produs secundar al
participării la schemele OBOR este importul tuturor aspectelor pernicioase ale comunismului: corupție, datorii și represiuni totalitare.
Proiectul este o capcană înșelătoare care nu va aduce prosperitate economică durabilă participanților la acesta.
Aceste pericole au stârnit alarmă în multe țări, determinând guvernele acestora să oprească sau să reducă implicarea în schema OBOR.
Ocazional, Beijingul a admis că ar trebui să fie mai transparent și să facă ajustări la capcanele îndatorării excesive criticate atât de puternic.
Cu toate acestea, planurile PCC nu pot fi subestimate. În timp ce companiile occidentale operează pe principiile profitului și nu pot rezista
în țări gazdă instabile pentru mai mult de câțiva ani, calculul Partidului se extinde până în secolul următor. Acesta poate tolera operațiunile
în medii internaționale instabile pe termen lung fără a ține cont de pierderile imediate.

PCC acționează în scopul formării guvernelor pro-comuniste care să-l sprijine în cadrul Națiunilor Unite și al altor organizații
internaționale. Scopul său este să devină liderul Asiei, al Africii și al Americii Latine, în lupta sa împotriva lumii libere și, în cele din urmă,
să înlocuiască America în calitatea de cea mai mare putere mondială. În urmărirea acestor obiective, costurile umane nu sunt o problemă
– de exemplu, Partidul poate forța poporul chinez să plătească pentru costurile pe care companiile occidentale (ce au proprietate privată
– n.t) nu le-ar putea suporta niciodată. În acest război de cucerire a lumii, nu este vorba de cât de puternic este PCC pe hârtie, ci despre
faptul că PCC are la dispoziție resursele sutelor de milioane de chinezi, ale căror vieți și mijloace de trai sunt considerate de partid ca fiind
de prisos.

Fostul strateg șef al Casei Albe, Steve Bannon, a declarat că, prin proiectul OBOR, regimul chinez a reușit să integreze cu succes tezele
Mackinder-Mahan-Spykman de dominare a lumii. Într-un articol care discută acest punct de vedere, Andrew Sheng, de la Asia Global
Institute, a scris:

Sir Halford Mackinder a fost un geograf / istoric influent britanic care a argumentat în 1904 că “Cine conduce Heartland (Asia Centrală)
comandă Insula Mondială (EuroAsia); cine conduce Insula Mondială comandă Lumea. Contemporanul său american Alfred Mahan a fost
un istoric naval care a conturat strategia SUA pentru a domina puterea maritimă, extinzând logica britanică a imperiului maritim de a
controla culoarele maritime, zonele de congestie și canalele prin supravegherea comerțului mondial. Spre deosebire, Nicholas John
Spykman a susținut că Rimland (țările de coastă care înconjoară Asia) este mai important decât Heartland, deci: “Cine controlează
Rimland controlează EuroAsia; cine controlează EuroAsia, controlează destinele lumii”. [7]

Aceste idei reflectă vigilența crescândă a lumii occidentale față de ambițiile PCC, exemplificate prin proiectul OBOR.

Desigur, ambiția PCC nu se limitează la domeniul de aplicare al OBOR. Inițiativa nu se concentrează doar pe obținerea drepturilor asupra
rutelor terestre, a căilor maritime și a porturilor importante. PCC dorește să profite de toate lacunele care există în întreaga lume. În ultimele
decenii, multe țări din Asia, Africa și America Latină au devenit noi state independente create prin decolonizare. Aceste regiuni au
experimentat un vid de putere, invitând PCC să se impună. Noile țări independente care au făcut parte din Uniunea Sovietică și din sateliții
săi din Europa de Est aveau un control suveran slab și au fost, de asemenea, o pradă ușoară pentru regimul PCC. Alte țări instabile, de care
investitorii occidentali tind să se ferească, au căzut în mod natural în capcana PCC. Țările mici, țările insulare și țările subdezvoltate aflate
în locații strategice sunt toate deosebit de vulnerabile la ambițiile Beijingului.

Chiar și unele state care au fost cândva ferm ancorate în tabăra democratică occidentală au alunecat pe orbita PCC după ce au suferit din
cauza economiilor slabe și a datoriilor mari. Din punct de vedere geopolitic, PCC înconjoară treptat Statele Unite prin controlul economiilor
altor țări. Scopul său este de a marginaliza și, în cele din urmă, de a elimina influența americană din aceste țări, moment în care PCC va
stabili o ordine mondială separată centrată pe hegemonia comunistă. Aceasta nu este o abordare nouă. Ea își are rădăcinile în strategia
originală a partidului de a ocupa mediul rural pentru a înconjura orașele, care l-a condus la victorie în războiul civil din China.

b. Strategia diplomației periferice de excludere a SUA din regiunea Asia-Pacific

Echipele de analiză ale Partidului Comunist Chinez definesc astfel “diplomația periferică” a regimului: “China se învecinează cu 14 țări
de-a lungul unei frontiere terestre lungi și privește peste mare la alte șase țări învecinate. Dincolo de aceasta, la est se află regiunea Asia-
Pacific, iar la vest este Eurasia. Adică, întinderea radială a vecinătății extinse a Chinei acoperă două treimi din politica, economia și
securitatea internațională. Astfel, cadrul diplomației periferice este mai mult decât o simplă strategie regională. … Este cu adevărat o mare
strategie”. [8]

Australia: veriga slabă a lumii occidentale

În iunie 2017, companiile “Fairfax Media Limited” și “Australian Broadcasting Corporation” au publicat rezultatele unei investigații de
cinci luni în documentarul “Power and Influence: The Hard Edge of China’s Soft Power” (“Putere și influență: Partea dură a puterii
diplomatice a Chinei”). Documentarul, care a stârnit îngrijorare în întreaga lume, a descris controlul și infiltrarea pe scară largă al PCC în
societatea australiană. [9] Șase luni mai târziu, Sam Dastyari, membru al Partidului Laburist australian, și-a anunțat demisia din Senat.
Demisia lui Dastyari a survenit ca urmare a acuzațiilor potrivit cărora acesta ar fi acceptat bani de la comercianți chinezi cu legături în
PCC pentru a face declarații în sprijinul Beijingului cu privire la disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud. Declarațiile sale cu privire
la această problemă critică au fost în contradicție cu punctele de vedere ale propriului său partid. [10]

În iunie 2017, postul australian ABC News a reactualizat un reportaj care dezvăluia donații politice din partea unor organizații conectate
cu China, aparent menite să influențeze politicile comerciale dintre Australia și China. Raportul a dezvăluit că în perioada 2013 – 2015 au
fost făcute donații în valoare de peste 5,5 milioane de dolari de către companii care au legături cu China și donatori individuali către
fondurile de rezervă ale partidelor liberal și laburist. [11] În plus, în ultimii ani, instituții media australiene au semnat contracte cu instituții
media de stat chineze, acceptând să difuzeze propagandă furnizată de mass-media chineză publicului australian. [12]

În 2017, o carte intitulată “Invazia Tăcută: Influența Chinei în Australia”, scrisă de Clive Hamilton a fost refuzată de trei ori de către
editorii australieni de teama repercusiunilor chinezești. În cele din urmă, după deliberare îndelungată, un editor a acceptat să o publice.
Cenzura a provocat o îngrijorare generalizată în rândul australienilor cu privire la influența Chinei în țara lor. [13]

În 2015, Australia a permis unei companii chineze cu legături strânse cu Armata de Eliberare a Poporului (AEP) să obțină un contract de
închiriere pe 99 de ani al portului Darwin – un port maritim strategic care deține o importantă locație militară pentru a asigura protecția
împotriva atacurilor din nord. Richard Armitage, fost secretar de stat adjunct al SUA, a declarat că a fost șocat de această tranzacție și că
Statele Unite erau îngrijorate de această evoluție. [13]

Care este valoarea strategică militară a infiltrării PCC în Australia? Scopul său principal este de a slăbi alianța dintre SUA și Australia.
[15] În lucrarea sa din 2017, denumită “Studiul politicii externe”, guvernul australian a afirmat următoarele “Statele Unite au fost puterea
dominantă în regiunea noastră în întreaga istorie postbelică a Australiei. Astăzi, China contestă poziția Americii”. [16] Malcolm Davis,
analist senior la Institutul Australian de Politică Strategică, a declarat, de asemenea, că Beijingul încearcă să obțină un avantaj strategic în
regiune cu scopul de a pune capăt alianței Australiei cu Statele Unite. [17]

Australia este baza de testare a PCC pentru operațiunile de soft-power în cadrul strategiei sale de diplomație periferică. [18] Istoria recentă
a infiltrării comuniștilor chinezi în Australia datează din 2005, când Zhou Wenzhong, pe atunci ministru adjunct al Ministerului Afacerilor
Externe, a sosit la Canberra și a informat oficialii de rang înalt ai ambasadei chineze despre noua abordare diplomatică a PCC. Acesta a
declarat că primul obiectiv al includerii Australiei în marea periferie a Chinei a fost acela de a se asigura că Australia va servi drept bază
de aprovizionare credibilă și stabilă pentru creșterea economică a Chinei în următorii douăzeci de ani. Misiunea celor prezenți la reuniune
a fost de a înțelege cum ar putea PCC să exercite o influență extinsă asupra Australiei în domeniile economic, politic și cultural. [19]

PCC se folosește de puterea economică a Chinei pentru a forța Australia să facă concesii în domeniul militar și cel al drepturilor omului.
Abordarea standard adoptată de PCC pentru a-i constrânge pe alții să coopereze este de a forma relații personale prin intermediul intereselor
economice și, în același timp, de a crea o amenințare tacită prin șantaj. [20]

După ani de investigație, Clive Hamilton a constatat următoarele: “Instituțiile australiene – începând de la școlile, universitățile și
asociațiile noastre profesionale și până la mass-media; de la industriile de minerit, agricultură și turism și până la activele strategice precum
porturile și rețelele electrice; de la consiliile noastre locale și guvernele de stat și până la partidele noastre politice din Canberra – sunt
penetrate și modelate de un sistem complex de influență și control supravegheat de agenții care sunt în slujba Partidului Comunist Chinez.”
[21]

După criza economică din 2008, practic, Australia s-a dovedit dispusă să servească drept bază de aprovizionare a Chinei, datorită
convingerii generalizate că RPC a salvat Australia de recesiune. Hamilton spune că motivul pentru care infiltrarea și influența PCC pot fi
atât de eficiente în Australia este pentru că australienii au fost ” fascinați de ideea că numai China poate garanta prosperitatea [lor]
economică” și că “se tem să se opună agresiunii Beijingului”. [22]

În ciuda faptului că sunt conștienți de infiltrarea și influența PCC asupra societății occidentale, în special a infiltrării și controlului PCC
asupra comunităților chineze din străinătate, majoritatea occidentalilor bine intenționați au crezut, în mod naiv, că scopul principal al
strategiilor partidului a fost numai acela de a reduce la tăcere vocile criticilor și ale celor cu opinii politice diferite. Cu toate acestea,
Hamilton spune că în spatele acestor operațiuni se află ambițiile PCC de a se folosi de imigranții de etnie chineză pentru a schimba cadrul
societății australiene și pentru a-i face pe occidentali să simpatizeze RPC, astfel încât să permită Beijingului să își consolideze influența.
În felul acesta, Australia va fi transformată într-un instrument al Partidului, pentru ca acesta să-și atingă obiectivul de a deveni o superputere
asiatică și apoi una globală. [23]

În mod similar, PCC își extinde influența asupra vecinului apropiat și aliat al Australiei, Noua Zeelandă. Anne-Marie Brady, expert în
politică chineză la Universitatea Canterbury, a notat în raportul intitulat “Arme magice: Activitățile de influență politică ale Chinei sub
conducerea lui Xi Jinping”, publicat în 2017, că unii membri ai Parlamentului din Noua Zeelandă născuți în China au legături strânse cu
China continentală și că mulți politicieni au fost mituiți prin donațiile politice masive venite din partea unor afaceriști chinezi bogați și a
unor organizații unite într-un front comun al PCC, precum asociațiile comerciale chineze din Noua Zeelandă. [24] La scurt timp după
publicarea raportului său, biroul lui Brady a fost spart. Înainte de spargere, ea primise o scrisoare anonimă de amenințare care spunea “Tu
urmezi”. [25]

China îi cooptează în mod activ pe politicienii locali din Noua Zeelandă. De exemplu, membrii partidelor politice din Noua Zeelandă sunt
răsplătiți din belșug în timpul călătoriilor în China. Politicienilor pensionați li se oferă posturi bine plătite în întreprinderi chineze, alături
de alte beneficii pentru a-i determina să urmeze directivele partidului. [26]

Vizarea națiunilor insulare din Pacific pentru valoarea lor strategică

În ciuda dimensiunilor lor, micile țări insulare din Pacific au o mare importanță strategică. Deși suprafața lor totală de teren este de numai
53.000 de kilometri pătrați, zonele lor economice exclusive pe anumite părți ale oceanului totalizează 19.000.000 de kilometri pătrați – o
suprafață de peste șase ori mai mare decât cea a zonelor economice exclusive ale Chinei. Dezvoltarea unor legături mai strânse cu națiunile
insulare din Pacific este o componentă a strategiei militare a PCC recunoscută public. [27] În prezent, zona Pacificului poate fi împărțită
în cinci sfere de influență: americană, japoneză, australiană, neozeelandeză și franceză.

Pentru a-și dezvolta capacitățile maritime în Oceanul Pacific, PCC trebuie mai întâi să dezvolte relații bune cu națiunile insulare, iar apoi
să îndepărteze încet-încet prezența americană. PCC a depășit activitatea americană în zonă prin investiții masive în proiecte de
infrastructură în Melanezia, Micronezia și Polinezia, precum și prin promovarea turismului local și punerea la dispoziție a unor platforme
de tranzacționare electronică. [28]

După acordarea de asistență financiară și investiții pe scară largă de către China continentală, comportamentul arogant al oficialilor PCC
reflectă mentalitatea reală a regimului atunci când se simte îndrăzneț — încearcă să trateze populația națiunilor mai slabe așa cum tratează
poporul chinez aflat sub controlul său totalitar. Bineînțeles, nimeni nu se poate aștepta ca PCC să respecte reglementările și protocolul
internațional.

La summitul APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific), care a avut loc la sfârșitul anului 2018 în Papua Noua Guinee, comportamentul
nepoliticos și necivilizat al oficialilor chinezi i-a șocat pe cei prezenți. Un oficial american de rang înalt a descris comportamentul oficialilor
PCC drept “diplomație de tărăboi”. Oficialii chinezi au recurs la țipete în timp ce au acuzat alte țări că au complotat împotriva Chinei.
Aceștia au împiedicat în mod brutal jurnaliștii să intervieveze participanții la un forum desfășurat între liderul chinez Xi Jinping și liderii
națiunilor din insulele Pacificului, cerând ca toți jurnaliștii să facă referire la comunicatul de presă al agenției de știri Xinhua. Pentru a
împiedica apariția într-un comunicat comun a declarațiilor care condamnau comportamentul comercial inechitabil al regimului PCC,
oficialii chinezi au cerut să se întâlnească cu ministrul de externe al Papuei Noua Guinee. Ministrul a refuzat cererea pe motiv că trebuie
să rămână imparțial. [29]

Folosirea capcanelor datoriilor pentru a prelua controlul asupra resurselor Asiei Centrale

În urma destrămării Uniunii Sovietice, PCC a depus mari eforturi pentru a-și dezvolta și consolida relațiile cu țările din Asia Centrală:
Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. Scopul strategiei PCC în Asia Centrală poate fi privit din mai multe
unghiuri: În primul rând, Asia Centrală este o rută terestră inevitabilă în expansiunea Chinei spre vest. Mai mult, atunci când China
construiește infrastructura pentru a transporta bunuri în interiorul și în afara Chinei, ea își poate extinde și interesele comerciale în Asia
Centrală. În al doilea rând, China urmărește să pună mâna pe resursele naturale, inclusiv cărbune, petrol, gaze și metale prețioase, care se
găsesc din abundență în aceste țări. În plus, prin controlul țărilor din Asia Centrală care sunt apropiate din punct de vedere geografic și
cultural de provincia chineză Xinjiang, regimul chinez își poate întări controlul asupra minorităților etnice din această regiune.

Deși PCC nu și-a anunțat dorința de a domina Asia Centrală, el a preluat efectiv rolul cel mai influent în această regiune. Grupul
Internațional de Criză, un grup de reflecție din Bruxelles, a lansat un raport în 2013, în care se notează că China se dezvoltă rapid într-o
putere dominantă din punct de vedere economic în această regiune, profitând de tulburările sociale din Asia Centrală. Beijing consideră
Asia Centrală ca o bază de aprovizionare cu materii prime și resurse și ca pe o piață pentru produsele sale cu prețuri scăzute și de calitate
scăzută. Între timp, PCC a investit, de asemenea, milioane de dolari în investiții și ajutoare în Asia Centrală, sub pretextul menținerii
stabilității în Xinjiang. [31]

O rețea imensă de autostrăzi, căi ferate, căi aeriene, căi de comunicații și conducte de petrol au legat strâns China cu Asia Centrală.
Corporația China Road and Bridge Corporation (CRBC) și contractorii săi au fost responsabili pentru construirea de autostrăzi, căi ferate
și linii de transport de energie electrică în Asia Centrală. Acestea au construit drumuri pe unele dintre cele mai periculoase și complexe
terenuri și construiesc noi drumuri pentru transportul bunurilor Chinei către Europa și Orientul Mijlociu, precum și către porturile din
Pakistan și Iran. Din 1992 până în 2012, în cele două decenii de relații diplomatice dintre China și cele cinci țări din Asia Centrală, volumul
total al schimburilor comerciale dintre China și Asia Centrală a crescut de o sută de ori, potrivit presei chineze de stat. [31]

În Asia Centrală, PCC a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură de stat, finanțate din credite. Unii cercetători și-au dat seama
că astfel de investiții ar putea constitui baza unei noi ordini internaționale în care China va juca un rol dominant. Văzută din această
perspectivă, Asia Centrală, la fel ca Australia, este un alt teren de testare pentru revoluția conceptuală a PCC în materie de strategie
diplomatică. [32]

Beijingul tinde să susțină liderii autoritari corupți ai țărilor din Asia Centrală, iar proiectele sale opace de investiții sunt considerate benefice
în primul rând pentru elitele sociale locale. Raportul Grupului Internațional de Criză a constatat că toate guvernele din Asia Centrală sunt
slabe și corupte, iar țările pe care le conduc sunt afectate de tulburări sociale și economice. [33 Proiectele mari de infrastructură promovate
de Beijing nu sunt legate doar de împrumuturi masive, ci implică și aprobări și autorizații oficiale, care se bazează pe interese personale.
Acest lucru favorizează și agravează corupția în aceste regimuri.

În Uzbekistan, Islam Karimov, fostul prim-secretar al Partidului Comunist al Republicii Socialiste Sovietice Uzbece în URSS, a îndeplinit
funcția de președinte al țării din timpul independenței din 1991 până la moartea sa în 2016. În 2005, forțele guvernamentale s-au confruntat
cu protestatarii din orașul Andijan, situat în estul țării, ceea ce s-a soldat cu sute de morți. PCC s-a plasat ca un susținător ferm al lui
Karimov, acordând un sprijin ferm regimurilor Uzbekistanului și altor țări din această regiune în eforturile lor de a proteja status quo-ul.
[34]

Structurile economice fragile ale țărilor din Asia Centrală, în combinație cu împrumuturile masive acordate de RPC pentru infrastructură,
fac ca aceste țări să fie deosebit de predispuse să cadă în capcana datoriilor Chinei. Turkmenistanul a suferit o criză economică severă, cu
o rată anuală a inflației estimată în 2018 la peste 300%, o rată a șomajului estimată la peste 50%, o penurie severă de alimente și o corupție
endemică. În 2018, China a fost singurul cumpărător important al gazului turkmen și, de asemenea, cel mai mare creditor al datoriei sale
externe, care se ridica la 9 miliarde de dolari (estimată la 30 la sută din PIB în 2018). [35] [36] În cele din urmă, s-ar putea ca
Turkmenistanul să nu aibă altă soluție decât să-și predea câmpurile de gaze naturale – care generează 70 % din veniturile țării – Chinei
pentru a-și plăti datoria. [37]

În 2018, Tadjikistanul a împrumutat peste 300 milioane de dolari de la China pentru a construi o centrală electrică. În imposibilitatea de
a-și plăti datoria, țara a transferat Chinei licența de exploatare a unei mine de aur, pentru o perioadă de timp suficientă pentru a-și rambursa
datoria. [38]

Economia Kârgâzstanului este, de asemenea, în pericol, deoarece proiectele de infrastructură la scară mare derulate de RPC au făcut ca și
această țară să cadă în capcana datoriilor. Țara va trebui să cedeze o parte din resursele sale naturale pentru a plăti datoria. De asemenea,
Kârgâzstanul a cooperat cu companiile chineze de comunicații Huawei și ZTE pentru a construi instrumente de comunicare digitală pentru
a întări controlul guvernamental asupra populației, lăsând totodată regimului chinez o portiță pentru a-și extinde supravegherea în aceste
țări. [39]

Beijingul a profitat de vidul de putere de după dizolvarea dizolvării Uniunii Sovietice pentru a intra în sectorul energetic kazah. Economia
kazahă depinde de producția de țiței, iar veniturile din petrol sunt folosite pentru a cumpăra produse chinezești ieftine. În afară de forajul
petrolier, fundația industrială a acestei națiuni este fragilă. Odată cu fluxul produselor chinezești ieftine pe piața sa, industria manufacturieră
din Kazahstan s-a prăbușit. [40]
Un alt motiv pentru expansiunea PCC în Asia Centrală este acela de reprimare a dizidenților uiguri care trăiesc în regiune. Organizația de
Cooperare din Shanghai, o alianță regională condusă de China și Rusia, permite extrădarea între cele șase țări membre. O țară membră
poate chiar să-și trimită proprii oficiali într-o altă țară membră pentru a efectua o investigație. În acest fel, PCC își poate extinde suprimarea
uigurilor în străinătate și poate aresta dizidenții uiguri, care s-au refugiat în țările vecine. [41]

Utilizarea statelor pivot pentru asigurarea resurselor strategice

Strategia periferică a Partidului Comunist implică crearea de datorii economice în țările pivot, care sunt apoi folosite ca bază pentru
atingerea obiectivelor strategice în întreaga regiune. Potrivit grupurilor de reflecție ale partidului, statele pivot sunt țări care au o putere
regională considerabilă pe care Beijingul are capacitatea și resursele necesare pentru a le ghida; acestea nu au conflicte directe cu PCC în
ceea ce privește interesele strategice iar majoritatea nu au interese apropiate cu Statele Unite. [42] În afară de Australia, Kazahstan și altele
menționate anterior, printre exemplele de țări vizate de regimul chinez se numără Iranul și Birmania (cunoscută și sub numele de
Myanmar).

În Orientul Mijlociu, Iranul deține cea mai mare cantitate de investiții chinezești. Iranul este un important producător de petrol din regiune
și se află în opoziție ideologică față de Occident încă de la sfârșitul anilor ’70, ceea ce îl face un partener economic și militar natural pentru
PCC. Beijingul a menținut relații economice și militare strânse cu Iranul din anii ’80.

În 1991, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a descoperit că PCC a exportat uraniu în Iran și că Iranul și China au semnat un
acord nuclear secret în 1990. [43] În 2002, când a fost dezvăluit proiectul de îmbogățire a uraniului din Iran, companiile petroliere
occidentale s-au retras din această țară, oferind PCC posibilitatea de a profita de situație și de a dezvolta relații mai strânse cu Iranul. [44]

Volumul comerțului bilateral dintre RPC și Iran a crescut de peste o sută de ori între 1992 și 2011, în ciuda sancțiunilor internaționale
impuse regimului iranian. [45] Datorită asistenței chineze, Iranul a fost în măsură să prevină izolarea internațională care i-a fost impusă și
să dezvolte un arsenal larg de rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, precum și rachete de croazieră anti-navă. Regimul chinez
i-a furnizat, de asemenea, mine marine și ambarcațiuni de atac rapid și a ajutat Iranul să demareze un proiect secret de arme chimice. [46]

Un alt stat pivot vecin favorizat de PCC este Birmania, care se mândrește cu o coastă lungă ce oferă acces strategic la Oceanul Indian.
PCC consideră deschiderea unui canal China-Birmania drept un pas strategic pentru minimizarea dependenței de Strâmtoarea Malacca.
[47] Istoria de nerespectare a drepturilor omului a guvernului militar birmanez a făcut ca acesta să fie izolat de comunitatea internațională.
Mișcarea pentru democrație din 1988 din Birmania a fost în cele din urmă zdrobită de forțele militare. În anul următor, în Piața Tiananmen
din Beijing, tancurile armatei au deschis focul asupra demonstranților pro-democrație.

Cele două guverne autoritare, ambele condamnate de comunitatea internațională, au găsit o oarecare consolare în cooperarea lor
diplomatică și de atunci se bucură de relații strânse. În octombrie 1989, Than Shwe din Birmania a vizitat China, iar cele două părți au
semnat un contract de armament în valoare de 1,4 miliarde de dolari. În anii ’90, au fost din nou semnate numeroase contracte de armament
între cele două părți. Printre echipamentele pe care PCC le-a vândut Birmaniei se numără avioane de luptă, nave de patrulare, tancuri și
transportoare blindate de trupe, tunuri antiaeriene și rachete. Sprijinul militar, politic și economic chinez a devenit astfel un colac de salvare
pentru junta militară birmaneză în lupta sa continuă pentru supraviețuire. [48]

În 2013, chinezii au investit 5 miliarde de dolari în conducta petrolieră și gaze China-Birmania, considerată cea de-a patra mare conductă
strategică de import de petrol și gaze a Chinei. Deși s-a confruntat cu o puternică opoziție populară, în 2017, aceasta a intrat în funcțiune
cu susținerea PCC-ului. [49] Investiții similare includ barajul Myitsone (în prezent oprit din cauza opoziției locale) și mina de cupru
Letpadaung. În 2017, comerțul bilateral dintre China și Birmania a totalizat 13.54 miliarde dolari. PCC plănuiește să creeze un coridor
economic China-Birmania, cu o cotă de 70% deținută de partea chineză. Aceasta include un port de mare adâncime pentru accesul
comercial la Oceanul Indian și parcul industrial Kyaukpyu Economic Zone. [50] [51]

c. Aplicarea strategiei Divide et Impera în Europa

În timpul Războiului Rece, Europa s-a aflat în centrul confruntării dintre lumea liberă și lagărul comunist. Statele Unite și statele
occidentale au menținut o alianță strânsă prin intermediul NATO. Pentru a crea o prăpastie între Europa și Statele Unite, PCC a adoptat o
strategie de divizare și de cucerire a țărilor europene. În consecință, partidul și-a adaptat strategia în funcție de condițiile locale pe măsură
ce pătrundea treptat și își dezvolta influența în Europa. În ultimii ani, divergențele dintre Europa și Statele Unite privind numeroase
probleme majore au devenit din ce în ce mai evidente. PCC a jucat un rol în acest aspect.

În timpul crizei financiare din 2008, PCC a exploatat faptul că economiile europene mai slabe aveau nevoie urgentă de investiții străine.
Partidul a injectat sume mari de bani în aceste țări în schimbul unor compromisuri în chestiuni precum dreptul internațional și drepturile
omului. PCC a folosit această metodă pentru a crea și pentru a extinde diviziunile dintre țările europene și apoi a cules roadele. Printre
țările vizate de PCC se numără Grecia, Spania, Portugalia și Ungaria.

PCC a investit masiv în Grecia în timpul crizei datoriilor suverane, dând la schimb bani pentru influență politică și folosind Grecia ca pe
o deschidere pentru a-și consolida influența în Europa. În doar câțiva ani, PCC a obținut o concesie de 35 de ani pentru cel de-al doilea și
pentru cel de-al treilea terminal de containere al portului Pireu, cel mai mare port al Greciei, și a preluat centrul principal de transbordare
din port.

În mai 2017, China și Grecia au semnat un plan de acțiune pe trei ani, care include căi ferate, porturi, construcția de rețele aeroportuare,
rețele energetice și investiții în centrale electrice. [52] Investițiile PCC au dat deja roade politice. Începând din 2016, Grecia, membră a
Uniunii Europene, s-a opus în mod repetat propunerilor UE care criticau politicile regimului chinez și abuzurile drepturilor omului. În
august 2017, un comentariu publicat de The New York Times nota, „Grecia a îmbrățișat avansurile Chinei, pretendentul ei cel mai înfocat
și ambițios din punct de vedere geopolitic“. [53]
În 2012, când PCC a creat ceea ce mai târziu avea să devină cadrul de cooperare “17+1”, Ungaria a fost prima țară care s-a alăturat
inițiativei și a fost prima țară europeană care a semnat un acord “Un Drum, O Centură” cu China. În 2017, volumul comerțului bilateral
dintre China și Ungaria a depășit 10 miliarde de dolari. La fel ca și Grecia, Ungaria s-a opus în mod repetat criticilor UE împotriva
abuzurilor comise de PCC asupra drepturilor omului. Președintele Republicii Cehe a angajat un bogat om de afaceri chinez pentru a fi
consilierul său personal și a păstrat distanța față de Dalai Lama. [54]

Dintre cele șaisprezece țări incluse în acest cadru, unsprezece sunt țări din UE, iar cinci sunt țări din afara UE. În plus, printre cele
șaisprezece țări, multe sunt fostele țări socialiste. Toate aceste țări au o istorie de guvernare comunistă și au păstrat multe urme ideologice
și organizatorice ale acestor regimuri. Într-o oarecare măsură, conformarea la cerințele PCC, decurge firesc pentru elitele postcomuniste.

Europa este formată din multe țări mici, ceea ce face imposibil ca o singură țară să concureze cu PCC. Partidul s-a folosit de acest lucru
pentru a trata cu fiecare guvern în parte, intimidând guvernele pentru a le face să păstreze tăcerea cu privire la încălcările drepturilor omului
și la politica externă periculoasă a Chinei.

Cel mai tipic exemplu este Norvegia. În 2010, Comitetul Norvegian al Premiului Nobel a acordat Premiul Nobel pentru Pace unui disident
chinez încarcerat. PCC a pedepsit rapid Norvegia, împiedicând-o să exporte somon în China, precum și alte forme de represalii. După șase
ani, relațiile dintre cele două țări au fost “normalizate”, însă Norvegia a păstrat tăcerea asupra problemelor legate de drepturile omului în
China. [55]

Puterile occidentale tradiționale au simțit, de asemenea, influența crescândă a PCC. Investițiile directe chinezești în Germania au crescut
substanțial din 2010. În 2019, RPC a fost cel mai mare partener comercial al Germaniei pentru al patrulea an consecutiv. În 2016, 56 de
companii germane au fost achiziționate de investitori chinezi și din Hong Kong, investiții care au atins un nivel de 11 miliarde de euro.
Aceste fuziuni și achiziții au permis companiilor chineze să intre rapid pe piață și să achiziționeze tehnologii avansate occidentale, mărci
și alte active. [56] Hoover Institution, un grup de reflecție american, a catalogat aceste tactici drept investiții “militarizate”. [57]

Orașul industrial Duisburg din vestul Germaniei a devenit centrul european de tranzit pentru OBOR. Optzeci la sută din trenurile din China
tranzitează Duisburg înainte de a se îndrepta spre alte țări europene. Orașul a încheiat, de asemenea, un acord cu Huawei pentru a deveni
un “oraș inteligent”. Primarul din Duisburg a numit Duisburg “Orașul Chinezesc” al Germaniei. [58]

În relațiile cu Franța, PCC a folosit de mult timp o strategie de “diplomație a tranzacțiilor”. De exemplu, atunci când Jiang Zemin, pe
atunci lider al PCC, a vizitat Franța în 1999, a a semnat un contract în valoare de 15 miliarde de franci pentru achiziționarea a peste 24 de
aeronave Airbus. Această achiziție masivă a determinat guvernul francez să sprijine admiterea Chinei în Organizația Mondială a
Comerțului.

După masacrul din Piața Tiananmen, Franța a devenit prima țară occidentală care a semnat un parteneriat strategic cuprinzător cu China
continentală. Președintele francez de la acea vreme a fost primul din Occident care s-a opus criticilor aduse Chinei la Conferința anuală a
Comisiei ONU pentru drepturile omului de la Geneva, primul care a susținut cu fermitate ridicarea embargoului UE asupra armelor chineze
și primul șef al unui guvern occidental care a lăudat PCC. [59] În plus, la sfârșitul anilor 1990 și la începutul anilor 2000, PCC a creat Anii
Culturii Chineze pe scară largă în Franța, ca mijloc de promovare a ideologiei comuniste sub pretextul schimbului cultural. [60]

Marea Britanie, în mod tradițional o mare putere și un aliat important al Statelor Unite, este de asemenea una dintre cele mai valoroase
ținte ale PCC. La 15 septembrie 2016, guvernul britanic a aprobat oficial construcția centralei nucleare Hinkley Point C din Somerset,
Anglia. Guvernul plătește pentru centrală prin intermediul unei societăți mixte cu China și un consorțiu francez. [61]

Proiectul a fost aspru criticat de experți, incluzând ingineri, fizicieni, ecologiști, experți pe probleme privind China și analiști de afaceri,
care au evidențiat riscurile uriașe ascunse legate de securitatea națională britanică. Nick Timothy, fostul șef de cabinet al prim-ministrului
Theresa May, a subliniat că experții în securitate erau “îngrijorați de faptul că chinezii s-ar putea folosi de rolul lor pentru a introduce
vulnerabilități în sistemele informatice care le vor permite să oprească producția de energie a Marii Britanii după bunul plac”. [62]

Ca și în alte părți ale lumii, metodele pe care regimul chinez le folosește pentru a-și extinde influența în Europa sunt omniprezente și
numeroase. Acestea includ achiziționarea de companii europene de înaltă tehnologie, controlul acțiunilor unor porturi importante, mituirea
politicienilor pensionați pentru a lăuda politica PCC, convingerea sinologilor să laude PCC, infiltrarea în universități, grupuri de reflecție,
institute de cercetare și așa mai departe. [63] Ani de zile, ziarul britanic cu tradiție îndelungată The Daily Telegraph a publicat un supliment
lunar, China Watch, produs de ediția în limba engleză a ziarului China Daily, controlat de PCC. Beijing a plătit publicației britanice până
la 750.000 de lire sterline pe an pentru inserarea paginilor lor lunare ce conțineau articole care glorificau regimul chinez. [64]

Activitățile PCC în Europa au provocat mari îngrijorări în rândul cercetătorilor. Global Public Policy Institute și Mercator Institute for
China Studies au publicat în 2018 un raport de cercetare care expune activitățile de infiltrare ale PCC în Europa. Acesta notează:

China comandă un set de instrumente de influență cuprinzătoare și flexibile, variind de la cele vizibile până la cele sub acoperire,
desfășurat în principal în trei arene: elitele politice și economice, mass-media și opinia publică, societatea civilă și mediul academic. În
extinderea influenței sale politice, China profită de deschiderea unilaterală a Europei. Porțile Europei sunt larg deschise, în timp ce China
încearcă să restricționeze drastic accesul la ideile, actorii și capitalul străin.

Efectele acestei relații politice asimetrice încep să fie vizibile în Europa. Țările europene tind din ce în ce mai mult să își ajusteze politicile
într-o manieră de “supunere preemptivă” pentru a atrage favorurile părții chineze. Elitele politice din Uniunea Europeană (UE) și din
vecinătatea europeană au început să îmbrățișeze retorica și interesele chineze, inclusiv în cazul în care acestea contravin intereselor
naționale și / sau europene. Unitatea UE a avut de suferit din cauza tacticii chineze de dezbinare și dominare, în special în ceea ce privește
protecția și proiecția valorilor liberale și ale drepturilor omului. Beijingul beneficiază, de asemenea, de “serviciile” de bunăvoie ale unor
facilitatori din rândul claselor politice și profesionale europene, care sunt bucuroși să promoveze valorile și interesele chineze. Mai precis,
pe lângă încercările Chinei de a-și crea în mod activ capital politic, există, de asemenea, multă influență venită din partea acelor elite
politice din statele membre ale UE care încearcă să atragă capital chinez sau să obțină o mai mare recunoaștere pe plan global.[65]

Pe lângă infiltrările politice, economice și culturale din Europa, PCC s-a angajat, de asemenea, și în diverse forme de spionaj. La 22
octombrie 2018, publicația franceză Le Figaro a publicat în exclusivitate o serie de reportaje speciale care au dezvăluit diferitele activități
de spionaj ale PCC în Franța. Acestea au inclus modul în care rețelele sociale populare în mediul de afaceri, în special LinkedIn, au fost
folosite pentru a recruta francezi care să furnizeze informații PCC în scopul infiltrării în domeniile politice, economice și strategice ale
Franței și pentru a obține cunoștințe aprofundate din interior în anumite situații specifice. Raportul a mai arătat că astfel de cazuri reprezintă
doar vârful aisbergului operațiunilor de spionaj ale PCC din Franța. [66] Scopul PCC este furtul pe scară largă a informațiilor sensibile
referitoare la statul francez și la activele sale economice. Activități similare de spionaj au avut loc și în Germania. [67]

d. “Colonizarea” Africii folosind “modelul chinezesc”

După cel de-al Doilea Război Mondial, multe țări africane au trecut prin decolonizare și și-au câștigat independența. Pe măsură ce
tehnologia și capitalul au fost transferate din Occident în China, treptat, Africa nu a mai beneficiat de atenția Occidentului. Consolidat de
aceste resurse, Partidul Comunist Chinez a invadat țările africane și s-a infiltrat în politică, economie și societate, înlocuind sistematic
ceea ce reușiseră sa instituie puterile suverane occidentale.

Pe de o parte, PCC a curtat statele africane sub pretextul susținerii dezvoltării acestor țări, creând un front unit împotriva Statelor Unite și
a altor țări libere din cadrul Națiunilor Unite. Pe de altă parte, prin mită economică și ajutor militar, PCC a manipulat neîncetat guvernele
și grupurile de opoziție africane, controlând afacerile țărilor africane, impunându-le în același timp modelul comunist chinez și standardele
sale.

Din 2001 până în 2010, Banca de Export-Import a Chinei, controlată de PCC, a acordat împrumuturi țărilor africane în valoare de 62,7
miliarde de dolari. Ratele dobânzilor la aceste împrumuturi au fost relativ scăzute și aparent nu păreau să fie însoțite de condiții politice.
Cu toate acestea, deoarece acordurile de împrumut au folosit resursele naturale ca garanție, PCC a obținut efectiv drepturile de a extrage
cantități masive de resurse din țările respective.

În 2003, împrumutul acordat Angolei de către Banca de Export-Import a Chinei a folosit țițeiul ca garanție. S-a creat o situație care este
descrisă în cartea lui Serge Michel și Michel Beuret, “Safariul chinezesc: Pe urmele expansiunii Beijingului în Africa”:

“Există chinezi care forează țițeiul iar apoi îl pompează în conducta chineză păzită de bodyguarzi chinezi în drumul său spre un port
construit de chinezi, unde este încărcat pe petroliere chinezești care se îndreaptă spre China. Există chinezi care construiesc drumurile și
podurile și barajul gigantic care a strămutat mii de mici proprietari de terenuri; există chinezi care cultivă legume chinezești pentru ca
alți chinezi să mănânce doar legume chinezești împreună cu nelipsitele alimentele chinezești importate; există chinezi care să înarmeze
un guvern care săvârșește crime împotriva umanității; și chinezi care să protejeze acel guvern și să-l susțină în Consiliul de Securitate al
ONU”. [68]

În 2016, China a devenit cel mai mare partener comercial și cel mai mare investitor străin direct al Africii. [69] În Africa, modelul de
conducere al PCC a fost criticat aspru pentru nenumăratele sale probleme: salarii scăzute, condiții de muncă necorespunzătoare, ingineria
“tofu-dreg” (expresie care se referă la execuția precară a clădirilor din provincia chineză Sichuan, care a condus la numeroase decese în
urma cutremurului din 2008), poluarea mediului, mituirea oficialilor guvernamentali precum și alte practici corupte. Operațiunile miniere
ale Chinei din Africa, de asemenea, se confruntă frecvent cu proteste din partea localnicilor.

Michael Sata, fostul președinte al Zambiei, a declarat în timpul campaniei sale prezidențiale din 2007: “Vrem ca să plece chinezii și vechii
conducători coloniali să se întoarcă. Și ei ne-au exploatat resursele noastre naturale, dar cel puțin au avut grijă de noi. Ei au construit școli,
ne-au învățat limba lor și ne-au adus civilizația britanică. Cel puțin capitalismul occidental are o față umană; chinezii nu urmăresc decât
să ne exploateze.”[70] În Zambia, influența chineză poate fi văzută pretutindeni. Sata nu a avut de ales și a trebuit să încheie contracte cu
PCC. Odată ce a câștigat puterea, s-a întâlnit imediat cu ambasadorul Chinei iar în 2013 a vizitat China.

Sudanul a fost una dintre primele baze pe care PCC le-a stabilit în Africa și, în ultimii douăzeci de ani, investiția PCC în Sudan a crescut
exponențial. Pe lângă rezervele sale abundente de țiței, amplasarea strategică a portului Sudanului la Marea Roșie a fost de asemenea vitală
pentru planurile PCC-ului. În anii ’90, când Sudanul a fost izolat de comunitatea internațională din cauza sprijinului său acordat
terorismului și Islamului radical, PCC a profitat și a devenit rapid cel mai mare partener comercial al Sudanului, achiziționând cea mai
mare parte a exporturilor sale de petrol. [71] Investițiile făcute de PCC au ajutat regimul totalitar al lui Omar Hassan Ahmad al-Bashir să
supraviețuiască și să se dezvolte în ciuda sancțiunilor. De asemenea, Armata de Eliberare a Poporului a exportat arme în Sudan în această
perioadă, facilitând indirect genocidul din Darfur, care a început în Sudan în 2003.

În cadrul comunității internaționale, PCC a jucat un rol duplicitar: în timp ce China a trimis o echipă de menținere a păcii la ONU pentru
a mediatiza conflictul din Sudan, Beijingul l-a invitat, de asemenea în mod deschis, pe președintele sudanez să viziteze China, deși acesta
era urmărit de Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității. PCC a declarat că, indiferent de cum se schimba lumea,
indiferent de situația din Sudan, China va fi întotdeauna prietena Sudanului. [72]

PCC nu precupețește nici un efort pentru a atrage națiunile în curs de dezvoltare. Forumul de cooperare China-Africa (FOCAC) a fost
creat în 2000, iar prima sa conferință la nivel ministerial a avut loc la Beijing. În timpul reuniunii inaugurale, șeful de atunci al PCC, Jiang
Zemin, a anunțat reducerea datoriei cu 10 miliarde de yuani pentru țările sărace din Africa. În 2006, când Beijingul a găzduit reuniunea la
nivel înalt a FOCAC, PCC nu numai că a anunțat ștergerea datoriilor a 44 de țări, dar a promis și 10 miliarde de dolari pentru finanțare,
credit, burse și diverse proiecte de ajutorare. [73] În 2015, în timpul summitului de la Johannesburg, Africa de Sud, RPC a anunțat că va
oferi 60 de miliarde de dolari pentru a colabora cu țările africane pentru realizarea a zece planuri majore de cooperare. [74] Pe 28 august
2018, viceministrul chinez al Comerțului a precizat că ”97% din produsele celor 33 de țări africane mai puțin dezvoltate au taxe vamale
zero” [75].] Pe 3 septembrie 2018, în cadrul summitului, PCC a promis din nou că va acorda Africii un ajutor de 60 miliarde de dolari
necondiționat, împrumuturi fără dobândă și capital și investiții specifice pe proiecte . În același timp, PCC a promis țărilor africane care
aveau relații diplomatice cu China continentală, că va anula datoriile interguvernamentale ale acelora care aveau scadența la sfârșitul anului
2018. [76]

Urmând exemplul Chinei, fostul prim-ministru al Etiopiei, Meles Zanawi, a stabilit un plan cincinal pentru Etiopia. Organizarea și structura
partidului de guvernământ de la acea vreme, Frontul Democrat Revoluționar al Poporului Etiopian (FDRPE), semăna, de asemenea, izbitor
de mult cu PCC. O sursă anonimă din cadrul Ministerului de Externe chinez a declarat că mulți oficiali de nivel înalt din cadrul FDRPE
au fost în China pentru a studia și pentru a fi instruiți și că, de asemenea, copiii multor oficialități importante au mers în China pentru a-și
face studiile. Situația era chiar mai evidentă la nivel ministerial, unde practic fiecare oficial citea “Operele alese” ale lui Mao Zedong. [77]

În martie 2013, la summitul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), prim-ministrul etiopian a declarat despre China că este
atât un partener comercial, cât și un model de dezvoltare pentru Etiopia. Astăzi, Etiopia este numită “Noua Chină” a Africii. Monitorizarea
și cenzura Internetului, natura totalitară a guvernului său, controlul mass-media și altele asemenea sunt făcute pe aceeași calapod ca al
Chinei. [78] RPC a organizat, de asemenea, sesiuni de formare destinate liderilor și oficialilor guvernamentali din alte națiuni africane.

Yun Sun, unul dintre directorii Programului China din cadrul Centrului Stimson, cu sediul la Washington, a declarat:

“Aceștia au organizat astfel de instruiri politice, având în vedere trei obiective. În primul rând, legitimizarea regimul PCC – încearcă să
spună lumii modul în care PCC a reușit să gestioneze cu succes China și modul în care acest succes ar putea fi reprodus în țările în curs
de dezvoltare. În al doilea rând, PCC urmărește să promoveze experiența pe care a avut-o China în dezvoltarea sa, în timpul așa-numitului
“schimb de idei privind modul de guvernare a țării”. Deși PCC nu exportă în mod explicit “revoluția”, cu siguranță își exportă abordarea
ideologică. Al treilea obiectiv este consolidarea schimburilor dintre China și Africa. [79]

După mai multe decenii de eforturi minuțioase, prin comerț și schimburi comerciale, PCC a obținut un punct de sprijin puternic în economia
Africii. Prin utilizarea stimulentelor economice, a acaparat o serie de guverne africane, astfel încât oficialii din aceste țări să urmeze toate
instrucțiunile Beijingului. Un cercetător din cadrul establishment-ului RPC a declarat: “Progresul Chinei din ultimii patruzeci de ani a
dovedit că nu este nevoie să facă ceea ce a făcut Occidentul pentru a obține succesul. … Impactul acestui lucru asupra Africii este dincolo
de ceea ce vă puteți imagina”. [80]

e. Avansarea în America Latină

Fiind apropiată din punct de vedere geografic de Statele Unite, America Latină s-a aflat din punct de vedere istoric în sfera de influență a
Statelor Unite ale Americii. Deși au existat o serie de regimuri socialiste care au apărut în America Latină atunci când valul comunismului
a măturat lumea la mijlocul secolului al XX-lea, aceste influențe nu au reprezentat niciodată o amenințare semnificativă la adresa rolului
Statelor Unite în regiune.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, PCC a început să vizeze America Latină. Sub bannerul “cooperării de la sud la sud”, a început să se
infiltreze în toate domeniile societății din regiune, pătrunzând în domenii precum economia, comerțul, armata, diplomația, cultura și altele
asemenea. Guvernele multor țări latino-americane, precum Venezuela, Cuba, Ecuador și Bolivia, erau deja ostile Americii, iar PCC a
folosit pe deplin acest lucru atunci când și-a extins influența în Pacific, agravând și mai mult tensiunile pe care aceste națiuni le aveau cu
Statele Unite, consolidând-le poziția antiamericană.

Demersurile PCC în America Latină au depășit cu mult realizările Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece. Sprijinul său pentru
regimurile socialiste și cele de stânga din regiune a pus bazele unei confruntări pe termen lung cu Statele Unite.

În primul rând, PCC a folosit comerțul și investițiile străine pentru a-și extinde influența în America Latină. Potrivit unui raport al
Institutului Brookings, un grup de reflecție american, în anul 2000, comerțul Chinei continentale cu America Latină a fost de numai 12
miliarde de dolari, însă până în 2013 acesta a ajuns la 260 de miliarde de dolari, o creștere de peste douăzeci de ori. Înainte de 2008,
angajamentele de acordare de împrumuturi ale Chinei nu depășeau 1 miliard de dolari, însă în 2010 au crescut la 37 miliarde de dolari.
[81] Din 2005 până în 2016, China a promis să împrumute 141 de miliarde de dolari țărilor din America Latină. În prezent, împrumuturile
acordate de China le-au depășit pe cele ale Băncii Mondiale și Băncii Interamericane de Dezvoltare, însumate. În 2015, PCC a promis, de
asemenea, că va oferi Americii Latine investiții directe în valoare de 250 miliarde de dolari până în 2025 și că schimburile comerciale
bilaterale dintre China și America Latină vor ajunge la 500 miliarde de dolari.

America Latină este în prezent cea de-a doua țintă de investiții a Chinei, imediat după Asia. China este principalul partener comercial
pentru cele mai mari trei economii din America Latină – Brazilia, Chile și Peru – și cel de-al doilea partener comercial pentru Argentina,
Costa Rica și Cuba. Coroborate cu construcția de autostrăzi în Ecuador, proiecte portuare din Panama și un cablu de fibră optică planificat
să meargă din China până în Chile, influența PCC în toată America Latină este evidentă. [83]

În tot acest timp, PCC și-a folosit companiile de stat pentru a transforma America Latină în baza sa de resurse, exemple fiind o vastă
investiție a companiei Baosteel în Brazilia și controlul deținut de Shougang asupra minelor de fier din Peru. PCC a manifestat, de asemenea,
un mare interes pentru petrolul Ecuadorului și pentru petrolul și minele de aur din Venezuela.

În domeniul militar, PCC și-a intensificat infiltrarea în America Latină atât ca amploare cât și ca profunzime. Un cercetător al Comisiei de
revizuire a economiei și securității din SUA și China, Jordan Wilson, a constatat că de la mijlocul anilor 2000, PCC a trecut de la vânzările
de tehnologie militară inferioară la cele de ultimă generație, ajungând la exporturi de 100 milioane de dolari până în 2010. Începând cu
anii 2000, PCC și-a crescut substanțial exporturile militare către țările din America Latină. Destinatarii acestor vânzări de arme au fost
regimuri antiamericane, în special Venezuela. În același timp, a avut loc o creștere a schimburilor de instruire militară și a exercițiilor
militare comune. [84]
PCC dezvoltă rapid legături cu America Latină pe fronturile diplomatice, economice, culturale și militare. În 2015, noile cerințe prezentate
într-un studiu de apărare de către PCC “atribuie în mod specific Armatei de Eliberare a Poporului sarcina de a «participa activ atât în
cooperarea de securitate regională cât și în cea internațională în domeniul securității și să protejeze interesele Chinei în străinătate în mod
eficient»“. [90]

Pe plan diplomatic, din cauza stimulentelor și amenințărilor PCC, o serie de țări au ales să rupă legăturile diplomatice cu Republica China
(Taiwan) și, în schimb, să îmbrățișeze Republica Populară Chineză comunistă. În iunie 2017, Panama a anunțat că a pus capăt relațiilor
diplomatice cu Taiwanul și că acum recunoaște “o singură China”. Cu trei ani în urmă, PCC începuse să planifice în mod activ investiții
în infrastructura din Panama, precum porturi, căi ferate și autostrăzi, valoarea totală a investițiilor ajungând la aproximativ 24 miliarde de
dolari americani. [85] China a dobândit deja controlul asupra ambelor capete ale Canalului Panama, care are o mare importanță strategică
internațională.

PCC a investit, de asemenea, aproape 30 de miliarde de dolari în portul La Union din El Salvador. În iulie 2018, ambasadorul SUA în El
Salvador a avertizat în ziarul El Diario De Hoy (Ziarul de Azi) din El Salvador că investițiile chineze în portul La Union a avut un obiectiv
militar și merită o atenție deosebită. [86]

Pe frontul cultural, până la începutul anului 2018, PCC a înființat 39 de Institute Confucius și 11 clase Confucius în America Latină și
Caraibe, având peste 50.000 de cursanți. [87] Institutele Confucius au fost identificate ca instituții folosite de PCC pentru spionaj, precum
și pentru transmiterea culturii și ideologiei Partidului Comunist sub masca culturii tradiționale chineze.

Extinderea și infiltrarea regimului PCC în America Latină reprezintă o amenințare serioasă pentru Statele Unite. Prin utilizarea accesului
la piața chineză și a dependenței de investițiile economice și de ajutorul militar pentru a influența politicile guvernelor latino-americane,
China este capabilă să le atragă în propria sa sferă de influență și să le poziționeze împotriva Statelor Unite. Canalele, porturile, căile ferate
și infrastructura de comunicații pe care PCC le construiește sunt instrumente importante care vor fi folosite pentru extinderea și stabilirea
hegemoniei sale globale.

f. Capacitățile militare în creștere ale PCC

Pe măsură ce puterea militară a Chinei s-a dezvoltat, aceasta a devenit mai agresivă în zone precum Marea Chinei de Sud. În 2009, navele
chineze au urmărit și hărțuit o navă de supraveghere americană (USNS Impeccable) în timp ce aceasta efectua operațiuni de rutină în apele
internaționale din această zonă. [88] Un incident similar a avut loc în apele internaționale din Marea Galbenă, când navele chinezești s-au
apropiat în mod repetat la mai puțin de treizeci de metri de USNS Victorious, forțând-o să efectueze o oprire bruscă și periculoasă. [89] În
septembrie 2018, o navă de război chineză a efectuat manevre agresive, avertizând USS Decatur să părăsească zona. Nava chineză s-a
apropiat la mai puțin de patruzeci și cinci de metri de prova navei Decatur, forțând-o să recurgă la manevre pentru a preveni o coliziune.
[90]

PCC și-a dezvăluit ambițiile militare cu mult timp în urmă. Strategia sa este de a trece de la statutul de putere terestră la cel de superputere
maritimă și, în cele din urmă, la stabilirea hegemoniei atât pe uscat cât și pe mare. În 1980, strategia Beijingului era apărarea activă, iar
accentul s-a pus în principal pe apărarea propriilor granițe. La acea vreme, adversarul său principal era Armata Sovietică. În 2013, apărarea
din prima linie a Beijingului s-a transformat într-o ofensivă activă în scopul extinderii liniei frontului. Aceasta a propus “ofensiva strategică
ca un tip important de apărare activă”. [91]

Departamentul american al Apărării a declarat într-un raport anual către Congres în 2018:

Accentul maritim al Chinei și atenția acordată misiunilor de pază a intereselor sale în străinătate au propulsat din ce în ce mai mult AEP
(Armata de Eliberare a Poporului) dincolo de granițele Chinei și de periferia sa imediată. Focalizare crescândă a Marinei Chinezești –
de la “apărarea apelor maritime” până la o combinație de “apărare a apelor maritime” și “protecție a apelor maritime” – reflectă
interesul tot mai mare al Înaltului Comandament pentru o rază de acțiune operațională mai largă. Strategia militară a Chinei și reforma
în curs a PLA reflectă abandonarea mentalității sale istorice centrate pe uscat. În mod similar, referirile doctrinare la “apărarea
margineală avansată” care ar muta potențiale conflicte departe de teritoriul Chinei sugerează că strategii AEP au în vedere un rol din ce
în ce mai global. [92]

RPC a construit insule și a militarizat insulițe cu recifuri în Marea Chinei de Sud, echipându-le cu aeroporturi, aeronave terestre și rachete.
A fortificat trei insulițe de importanță strategică, și anume Fiery Cross Reef, Subi Reef și Mischief Reef, cu rachete de croazieră anti-navă,
rachete sol-aer și aerodromuri. În esență, insulele servesc drept portavioane staționare care pot fi folosite în caz de conflict militar. La nivel
strategic, marina AEP este capabilă să străpungă limitele lanțului insular care se întinde de la Insulele Kuril în nord până la insulele Taiwan
și Borneo în sud, ceea ce îi conferă capacitatea de a lupta în largul oceanului.

Lawrence Sellin, colonel în retragere al armatei americane și comentator militar, a scris în 2018: “China încearcă acum să își extindă
influența internațională dincolo de Marea Chinei de Sud, legându-se de un cadru similar de dominație în nordul Oceanului Indian. Dacă i
se va permite să finalizeze legătura, China ar putea fi într-o poziție inatacabilă de a-și exercita autoritatea asupra a aproximativ jumătate
din PIB-ul global”. [93]

Dominația Mării Chinei de Sud nu este o chestiune de teritoriu, ci de strategie globală. În fiecare an, mărfuri în valoare de aproximativ 5
trilioane de dolari trec prin Marea Chinei de Sud. [94] Pentru China, drumul său maritim al mătăsii începe cu Marea Chinei de Sud, și se
estimează că 80% din importurile sale de petrol vor călători pe mare. [95] Menținerea păcii în Marea Chinei de Sud după cel de-al Doilea
Război Mondial a revenit Statelor Unite și aliaților săi, ceea ce este văzut de regimul chinez ca pe o provocare majoră pentru obiectivele
sale.

M. Taylor Fravel, profesor asociat de științe politice la Massachusetts Institute of Technology, a scris că, din 1949, China s-a angajat în 23
de dispute teritoriale cu vecinii săi. A soluționat 17 dintre aceste dispute. În 15 dintre acestea, Beijingul a oferit compromisuri substanțiale
cu privire la alocarea teritoriului disputat. Dar când vine vorba de problemele din Marea Chinei de Sud, începând cu anii ’50, chiar și
atunci când marina chineză era nesemnificativă din punct de vedere militar, aceasta a adoptat o abordare intransigentă și a revendicat
suveranitatea incontestabilă asupra regiunii. China nu a folosit niciodată un astfel de limbaj absolut în alte dispute teritoriale.

Fravel a enumerat mai multe motive pentru poziția fermă a Chinei cu privire la problemele din Marea Chinei de Sud. “China consideră că
insulele din larg, precum Insulele Spratly, ca fiind strategice. De pe aceste insule, China poate pretinde jurisdicție asupra apelor adiacente
care ar putea conține resurse naturale semnificative și chiar jurisdicție asupra unor activități ale navelor militare străine”, a spus el.
“Aflorimentele din Marea Chinei de Sud pot fi, de asemenea, dezvoltate în avanposturi înaintate pentru proiectarea puterii militare. … De
asemenea, acestea ar putea ajuta forța submarină a Chinei, împiedicând alte state să urmărească submarinele chineze care încearcă să intre
în Pacificul de Vest din Marea Chinei de Sud”. [96]

Acțiunile agresive și expansioniste ale regimului chinez în Marea Chinei de Sud, în special măsurile pe care le-a luat în ultimii ani pentru
a schimba status quo-ul, au intensificat tensiunile militare în marea regiune. Ca reacție, “după un deceniu, Japonia a luat măsuri de inversare
a tendinței de scădere a cheltuielilor sale militare, în timp ce India și-a reluat planurile modernizării navale”, a scris autorul și geostrategul
Brahma Chellaney în 2018. [97] Mascându-și eforturile sub pretextul de trecere în condiții de siguranță pentru transporturile de marfă și
energie, expansiunea activă a Chinei în Marea Chinei de Sud a înclinat balanța puterii în regiune și crește posibilitatea unui conflict militar.
Geologul Scott Montgomery, de la Universitatea din Washington, a subliniat că “percepția chineză a [Mării Chinei de Sud] ca o preocupare
de securitate a dus la o erodare a securității în regiune”. [98] Cercetătorii occidentali cred că oficialii militari chinezi caută modalități de
a-și extinde și mai mult puterea în străinătate. În 2017, AEP a înființat prima sa bază militară din străinătate în Djibouti, în Cornul Africii.
[99]

Regimul PCC menține cea mai mare armată din lume, cu două milioane de personal activ, potrivit unui raport din 2019 al Institutului
Internațional pentru Studii Strategice. [100] De asemenea, AEP are cea mai mare forță terestră din lume, cel mai mare număr de nave de
război, cel de-al treilea tonaj naval și o forță aeriană masivă. Are o capacitate de atac nuclear constând în rachete balistice intercontinentale,
submarine cu rachete balistice și bombardiere strategice.

Expansiunea militară a Chinei comuniste nu se limitează la diviziunile tradiționale terestre, navale și aeriene, ci face progrese și în domeniul
războiului spațial și electromagnetic. Regimul chinez are, de asemenea, 1,7 milioane de angajați în cadrul Poliției Armate Populare, o
organizație paramilitară însărcinată în principal cu menținerea ordinii interne. La fel ca și AEP, organizația se află sub conducerea unificată
a Comisiei Militare Centrale a PCC; în plus, PCC menține și un număr mare de unități de rezervă și de miliție. Doctrina militară a Partidului
a subliniat întotdeauna importanța “războiului poporului”. În cadrul sistemului totalitar al PCC, acesta poate redirecționa rapid toate
resursele disponibile pentru uz militar în caz de război. Acest lucru înseamnă că PCC dispune de un contingent de peste un miliard de
oameni din care poate recruta un număr uriaș de oameni. Chiar și chinezii de peste hotare fac parte din strategia militară și de informații a
PCC; în 2017, RPC a adoptat o “lege națională a serviciilor de informații” prin care se cere tuturor cetățenilor chinezi să ajute Partidul
Comunist, indiferent de locul în care locuiesc.

PIB-ul Chinei a crescut rapid între 1997 și 2007. Forțele terestre ale AEP dispun acum de mii de tancuri de luptă principale moderne.
Marina AEP are două portavioane în flota sa și construiește altele. Nouăzeci la sută dintre avioanele de luptă ale Forțelor Aeriene ale AEP
sunt din a patra generație, iar PCC a început să introducă avioane de luptă din a cincea generație.

La începutul anului 2017, RPC a anunțat o creștere de 6,5%, ajustată la inflație, a bugetului său militar anual, care se ridică la 154,3
miliarde de dolari. Analiza datelor din 2008 până în 2017 indică faptul că bugetul militar oficial al Beijingului a crescut cu o medie anuală
de 8% în termeni ajustați în funcție de inflație în această perioadă. [101] Observatorii estimează că cheltuielile militare reale ale PCC sunt
de două ori mai mari decât cele recunoscute oficial. În afară de aceasta, puterea militară a regimului nu este pe deplin reflectată în
cheltuielile militare, deoarece cheltuielile militare reale ale acestuia sunt mai mari decât cifrele publice, iar PCC poate rechiziționa multe
resurse civile și forță de muncă la discreția sa. Întregul sistem industrial poate servi nevoilor de război, ceea ce înseamnă că adevăratele
sale capacități militare depășesc cu mult datele oficiale și estimările obișnuite.

PCC folosește o gamă largă de spionaj pentru a ajunge din urmă Statele Unite în domeniul tehnologiei. Potrivit unor estimări, peste 90%
din spionajul împotriva Statelor Unite realizat prin piraterie informatică provine din RPC, iar rețelele PCC se infiltrează în marile companii
americane și în armată, furând tehnologie și competențe pe care chinezii nu le pot dezvolta în mod independent. [102]

PCC a construit un sistem global format din peste treizeci de sateliți de navigație Beidou (Big Dipper), cu capacități de poziționare militară
globală prin GPS. În paralel, AEP lansează pe piață drone cu capacitate de luptă din ce în ce mai avansate. La Salonul Aeronautic Zhuhai
2018 din China, debutul dronei CH-7 Rainbow a atras atenția experților militari. Seria Rainbow semnifică faptul că China a recuperat
decalajul în ceea ce privește tehnologia de dezvoltare a dronelor armate. Un număr mare de drone CH-4 Rainbow fabricate anterior au
acaparat piețele militare din Iordania, Irak, Turkmenistan și Pakistan, țări care au fost restricționate să cumpere drone armate din Statele
Unite. [103] Cel mai recent CH-7 Rainbow, într-un fel, este la fel de bine echipat ca și X-47B, cea mai bună dronă pe care o oferă Statele
Unite. [104] O înregistrare video difuzată la show-ul aerian a simulat dronele luptând împotriva inamicului, care era în mod clar armata
americană. [105] Dimensiunile mici ale dronelor le permit să fie desfășurate de pe o varietate de platforme, inclusiv de pe nave civile, ceea
ce ar putea oferi PCC un avantaj față de Taiwan într-un potențial conflict. [106] Un număr mare de drone aeriene pot forma grupuri sub
controlul sateliților și inteligenței artificiale, ceea ce le face utile în conflicte regionale și asimetrice.

Avionul de luptă stealth chinezesc J-20, prezentat și el la Zhuhai Air Show, seamănă cu avionul american F-22, în timp ce avionul chinezesc
J-31 pare a fi modelat după F-35. Deși este încă în urma armatei americane în multe privințe, industria de apărare a RPC reduce decalajul
față de Statele Unite în ceea ce privește dezvoltarea de avioane de luptă moderne.

În ceea ce privește tacticile, AEP se concentrează pe capacități asimetrice: război asimetric, strategie asimetrică și arme asimetrice. [107]
Amiralul Philip Davidson, comandantul Comandamentului Indo-Pacific al SUA, a descris China ca fiind un “concurent de la egal la egal”.
El a spus despre China că nu încearcă să egaleze puterea de foc a Americii la un raport unu-la-unu; mai degrabă, încearcă să recupereze
decalajul față de Statele Unite prin construirea unor capacități asimetrice critice, inclusiv prin utilizarea rachetelor anti-navă și a
capacităților în războiul submarin. Din acest motiv, el a avertizat că “nu există nicio garanție că Statele Unite ar câștiga un viitor conflict
cu China”. [108]

Una dintre aceste arme asimetrice este racheta balistică anti-navă Dongfeng 21D. În mod tradițional, rachetele balistice sunt utilizate pentru
livrarea de focoase nucleare către ținte staționare, cum ar fi orașele și bazele militare, dar Dongfeng 21D este o armă unică destinată
utilizării împotriva grupurilor de luptă ale portavioanelor americane pe mare. PCC a urmat, de asemenea, strategia sovietică din timpul
Războiului Rece de a desfășura un număr mare de rachete de croazieră în încercarea de a contracara supremația navală a SUA. În 2018,
AEP a prezentat public racheta de croazieră supersonică anti-navă YJ-12B cu baza terestră, cunoscută sub numele de “ucigașul de
portavioane”. Aceasta a trasat o “zonă a morții” de 550 de kilometri în vestul Pacificului, în care formațiunile de luptă ale portavioanelor
americane vor fi susceptibile la lovituri de altitudine foarte joasă.

Înarmată cu rachete precum Dongfeng 21D și YJ-12, AEP nu trebuie să egaleze Marina americană în ceea ce privește forța unu la unu –
cum ar fi numărul de portavioane dislocabile – pentru a putea să-i refuze accesul regional în Pacificul de Vest.

În urma expansiunii rapide a puterii sale militare, RPC a devenit un uriaș exportator de arme către regimurile autoritare din lume, cum ar
fi Coreea de Nord și Iranul. Pe de o parte, obiectivul este de a-și extinde alianțele militare, iar pe de altă parte, de a dispersa și contracara
puterea militară a SUA. În acest scop, PCC încurajează sentimentul anti-american și ura împotriva Statelor Unite, găsind o cauză comună
cu alte regimuri antiamericane.

În același timp, conducerea partidului a adoptat teorii militare teroriste, cum ar fi războiul fără restricții. Aceasta susține necesitatea
războiului spunând că “războiul nu este departe de noi; este locul de naștere al “secolului chinezesc””. Legitimează violența și teroarea
prin afirmații precum “moartea este forța motrice pentru progresul istoriei”. Justifică agresiunea spunând “nu există dreptul la dezvoltare
fără dreptul la război” și “dezvoltarea unei țări reprezintă o amenințare pentru o altă țară – aceasta este regula generală a istoriei mondiale”.
[109]

Zhu Chenghu, general-maior și decan al Universității Naționale de Apărare a RPC, a declarat public în 2005 că, în cazul în care Statele
Unite ar interveni într-un război în strâmtoarea Taiwan, China ar folosi preventiv arme nucleare pentru a distruge sute de orașe din Statele
Unite, chiar dacă toată China la est de Xi’an (oraș situat la marginea vestică a granițelor tradiționale ale Chinei) ar fi distrusă ca urmare.
[110] Declarațiile lui Zhu au fost făcute în mare parte pentru a sonda reacțiile comunității internaționale.

Este important să înțelegem că strategiile militare ale PCC sunt întotdeauna subordonate nevoilor sale politice și că ambițiile militare ale
regimului reprezintă doar o dimensiune a planului său mai larg de a instaura hegemonia comunistă pe întreg globul. [111]

*****

Referințe

[1] Zhao Kejin, “Drumul dezvoltării pașnice: o descoperire paradigmatică“, People.cn, 11 noiembrie
2009, http://theory.people.com.cn/GB/10355796.html . [趙-金: <和平 發展 道路: 模式 的 突破>, “人民網”] [În chineză]

[2] Michael Pillsbury, Maratonul de o sută de ani: Strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală (New York:
Henry Holt and Co., 2015), cap.

[3] Congresul SUA, Senat, Comisia pentru relații externe: Subcomisia pentru afaceri din Asia de Est și Pacific, “Relațiile dintre SUA și
China: statutul reformelor în China“, Congresul al 108-lea, prima sesiune, 22 aprilie 2004, https: //
www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/WaldronTestimony040422.pdf .

[4] Chris Giles, “China este gata să întreacă SUA în acest an devenind cea mai importantă putere economică mondială“, Financial
Times, 29 aprilie 2014 https://www.ft.com/content/d79ffff8-cfb7-11e3-9b2b-00144feabdc0 .

[5] “CMHI and CMA CGM Finalizează tranzacția pentru terminalul de legătură“, CMA-CGM și CMHI, 11 iunie 2013, https://www.cma-
cgm.com/static/News/Attachments/CMHI%20and%20CMA%20CGM%20complete%20the%20Terminal%20Link%20transaction.pdf

[6] Derek Watkins, KK Rebecca Lai și Keith Bradsher, “Lumea, construită de China“, The New York Times, 18 noiembrie 2018,
https://www.nytimes.com/interactive/2018/11/18/world/asia/world-built-by-china.html.

[7] Andrew Sheng, “Încleștarea dintre civilizații și China se apropie“, Asia Global Institute, Universitatea din Hong Kong, 16 ianuarie
2018, http://www.asiaglobalinstitute.hku.hk/en/civilizational-clash-china-comes-closer/ .

[8] Wu Xinbo, “Reflecții asupra studiului diplomației periferiei“, World Affairs, 2015 Issue # 2,
http://www.cas.fudan.edu.cn/picture/2328.pdf . [În chineză] [吳心伯: <對 周邊 外交 研究 的 一些 思考>, “世界 知識”]
http://www.cas.fudan.edu.cn/picture/2328.pdf

[9] Nick McKenzie și Sarah Ferguson, “Putere și influență: Latura dură a puterii soft a Chinei,”, Australian Broadcasting Corporation, 5
iunie 2017, https://www.abc.net.au/4corners/power-and-influence-promo/8579844.

[10] “Demisia lui Sam Dastyari: Cum am ajuns aici“, Australian Broadcasting Corporation, 11 decembrie
2017, https://www.abc.net.au/news/2017-12-12/sam-dastyari-resignation-how -Did-we-get-here / 9249380 .
[11] Chris Uhlmann și Andrew Greene, “Donatori chinezi către partidele politice australiene: Cine a contribuit și cu ce sume?“ Australian
Broadcasting Corporation, June 7, 2017, https://www.abc.net.au/news/2016-08-21/china-australia-political-donations/7766654?nw=0

[12] John Fitzgerald, “China în Noua Eră a lui Xi,’” Journal of Democracy, no. 29, April 2018, https://muse.jhu.edu/article/690074.

[13] Tara Francis Chan, “Respinsă de trei ori din cauza fricii de Beijing, tulburătoarea carte despre influența secretă a Chinei va fi în
sfârșit publicată“, Business Insider, February 5, 2018, https://www.businessinsider.com/australian-book-on-chinas-influence-gets-
publisher-2018-2

[14] Jonathan Pearlman, “SUA se alarmează în legătură cu acordul portuar australian cu o firmă din China“, The Strait Times, 19
noiembrie 2015, https://www.straitstimes.com/asia/australianz/us-alarm-over-aussie-port-deal-with-china-firm .

[15] Christopher Walker și Jessica Ludwig, “De la puterea soft la cea incisivă”: Creșterea influenței autoritare în lumea democratică”,
în Sharp Power: Rising Authoritarian Influence (Washington, DC: National Endowment for Democracy, 2017) 20,
https://www.ned.org/wp-content/uploads/2017/12/Sharp-Power-Rising-Authoritarian-Influence-Full-Report.pdf .

[16] “Raport privind politica externă din 2017”, guvernul australian, 2017, https://www.fpwhitepaper.gov.au/foreign-policy-white-
paper/overview .

[17] Caitlyn Gribbin, “Malcolm Turnbull declară că va apăra Australia ca răspuns la criticile Chinei,” Australian Broadcasting
Corporation, 8 decembrie 2017, https://www.abc.net.au/news/2017-12-09/malcolm-turnbull-says-he-will-stand-up-for-
australia/9243274 .

[18] Irene Luo, “Fost diplomat chinez despre infiltrarea Chinei în Australia”, The Epoch Times, July 5,
2017, https://www.theepochtimes.com/former-chinese-diplomat-on-chinas-infiltration-of-australia_2264745.html

[19] Clive Hamilton. “Invazia tacită: influența Chinei în Australia” (Melbourne: Hardie Grant, 2018), Capitolul 1.

[20] Ibid.

[21] Ibid.

[22] Ibid.

[23] Ibid, Capitolul 3.

[24] Lin Ping, “Demascând Puterea Incisivă a Chinei: Partea X, Noua Zeelandă“, Radio Free Asia, 25 septembrie 2018,
https://www.rfa.org/mandarin/zhuanlan/zhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/jm-09252018162912. html . [林 坪: 揭祕 中國 銳
實力 (十) 紐西兰>, 自由 亚洲 電台] [în chineză]

[25] Ibid.

[26] Ibid.

[27] Lin Tinghui, “Dragonul în apele tulburi: Mlaștina diplomatică a Chinei în Insulele Pacificului”, Jurnalul de Relații
Internaționale, Issue # 30, July 2010,
p. 58, https://diplomacy.nccu.edu.tw/download.php?filename=451_b9915791.pdf&dir=archive&title=File . [林廷輝: 平 係 係 域 域 域
域困平平平國國國困困困困困困困困困困困困困困困困困困困困困”

[28] Ben Bohane, “SUA pierde Pacificul în favoarea Chinei“, The Wall Street Journal, 7 iunie 2017, https://www.wsj.com/articles/the-us-
is-losing-the-pacific -to-china-1496853380

[29] Josh Rogin, “O incursiune în diplomația toanelor chineze” din cadrul APEC, “The Washington Post, 20 noiembrie
2018, https://www.washingtonpost.com/news/josh-rogin/wp/2018/11/20/inside-chinas-tantrum-diplomacy-at-apec/ .

[30] Problema Asiei Centrale a Chinei, Raportul nr. 244, Grupul Internațional de Criză (27 februarie
2013), https://www.crisisgroup.org/europe-central-asia/central-asia/china-s-central-asia-problem .

[31] Wu Jiao și Zhang Yunbi, “Xi propune un” drum nou al mătăsii “cu Asia Centrală”, China Daily, 8 septembrie
2013, http://www.chinadaily.com.cn/sunday/2013-09/08 /content_16952160.htm .

[32] Raffaello Pantucci și Sarah Lain, “Pivotul Eurasian al Chinei: centura economică a mătăsii“, Whitehall Papers 88, nr. 1 (16 mai
2017), https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/02681307.2016.1274603 .

[33] “Problema Chinei în Asia Centrală“, Grupul Internațional de Criză.

[34] “Kong Quan: China sprijină eforturile Uzbekistanului pentru securitatea națională“,
People.cn, http://world.people.com.cn/GB/8212/14450/46162/3395401.htm . [<孔泉: 中國 支持 烏茲別克斯坦 为 國家 安全 所做 努力
>, 人民網] [În chineză]
[35] Benno Zogg, “Turkmenistanul își atinge limitele în provocările sale economice și de securitate“, IPI Global Observatory, 31 iulie
2018, https://theglobalobservatory.org/2018/07/turkmenistan-limits-economic-security-challenges/ .

[36] Jakub Jakóbowski și Mariusz Marszewski, “Criza din Turkmenistan: un test pentru politica Chinei în regiune“, Centrul pentru Studii
de Est (OSW), 31 august 2018, https://www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2018-08-31/crisis-turkmenistan-a-test-chinas-
policy-region-0 .

[37] Eiji Furukawa, “Centura și Drumul datoriei se răspândește în Asia Centrală”, Nikkei Asia Review, 29 august
2018, https://asia.nikkei.com/Spotlight/Belt-and-Road/Belt-and-Road-debt-trap-spreads-to-Central-Asia .

[38] “Tajikistan: O companie chineză primește o mină de aur în schimbul unei centrale electrice”, Eurasianet, 11 aprilie 2018,
https://eurasianet.org/tajikistan-chinese-company-gets-gold-mine-in-return-for -power-plant .

[39] Danny Anderson, “Afaceri riscante: Un studiu de caz al investițiilor RPC în Tadjikistan și Kârgâzstan”, Fundația Jamestown, China
Brief 18, nr. 14 (10 august 2018), https://jamestown.org/program/risky-business-a-case-study-of-prc-investment-in-tajikistan-and-
kyrgyzstan/ .

[40] Juan Pablo Cardenal și Heriberto Araújo, “Armata tăcută a Chinei: Pionierii, comercianții, renovatorii și muncitorii care refac lumea
după chipul și asemănarea Beijingului,“trad. Catherine Mansfield (New York: Crown Publishing Group, 2013), cap. 2.

[41] Lindsey Kennedy și Nathan Paul Southern, “China a creat o nouă amenințare teroristă prin reprimarea fervoarei secesioniste la
frontiera sa vestică”, Quartz, 31 mai 2017, https://qz.com/993601/china-uyghur-terrorism/ .

[42] Xu Jin 徐進 et al., “Dazao Zhongguo zhoubian anquan de ‘zhanlue zhidian’ guojia” 打造中國周邊安全的「戰略支點」國家
[“Crearea “pivoților strategici” pentru securitatea frontierelor Chinei”], World Affairs 2014, nr. 15 (2014): 14–23, http://cssn.cn/jjx/xk
/jjx_lljjx/sjjjygjjjx/201411/W020141128513034121053.pdf

[43] Therese Delpech, Iran și bomba: Abdicarea responsabilității internaționale (New York: Columbia University Press, 2006), 49.

[44] Cardena și Araújo, Armata tăcută a Chinei, Epilog.

[45] Seyed Reza Miraskari și alții, “O analiză a subcontractării internaționale în relațiile comerciale Iran-China“, Jurnalul de bani și
economie 8, nr. 1 (iarna 2013): 110-139, http: //jme.mbri. ac.ir/article-1-86-en.pdf .

[46] Scott Harold și Alireza Nader, China și Iran: Relații economice, politice și militare (Washington, DC: RAND Corporation, 2012),
7, https://www.rand.org/content/dam/rand/pubs /occasional_papers/2012/RAND_OP351.pdf .

[47] Raoguo ‘Maliujia kunju’ de shangye jichu — ruhe baozheng Zhong Mian youqi guandao youxiao yunying” 繞過「馬六甲困局」的
商業基礎——如何保證中緬油氣管道有效運營 [”Fundația comercială pentru ocolirea “dilemei Malacca“: cum să asigure funcționarea
eficientă a conductelor de petrol și de gaze dintre China și Birmania” The First Finance Daily, 22 iulie 2013, https: //www.yicai. com /
news / 2877768.html . [În chineză]

[48] Bertil Lintner, “Birmania și vecinii săi”, Asia Pacific Media Services, februarie 1992,
http://www.asiapacificms.com/papers/pdf/burma_india_china.pdf.

[49] “Xianzhi liangnian hou, Zhong Mian yuanyou guandao zhongyu tongkai” 閒置兩年後 中緬原油管道終於開通 [“După doi ani de
inactivitate, conducta de petrol brut China-Birmania este în sfârșit deschisă”], BBC Chinese, 10 aprilie 2017, https: //www.
bbc.com/zhongwen/simp/chinese-news-395591355. [În chineză]

[50] Zhuang Beining 莊北甯 și Che Hongliang 車宏亮, “Zhong Mian qianshu Zhong Mian qianshu Jiaopiao shenshuigang zhuan’an
kuangjia xieding” 中緬簽署皎漂深水港專案框架協定 [“China și Birmania semnează acordul-cadru pentru proiectul portului cu apă
adâncă Kyaukpyu”], Xinhuanet. com, 8 noiembrie 2018, http://www.xinhuanet.com/2018-11/08/c_1123686146.htm. [În chineză]

[51. Lu Cheng 鹿鋮, “Zhong Mian Jingji zoulang: Miandian fabiao de xinxing tujing” 中緬經濟走廊:緬甸發展的新興途徑 [“China-
Myanmar Economic Corridor: O abordare emergentă a dezvoltării Myanmarului”], Guangming Net, 17 septembrie 2018,
http://news.gmw.cn/2018-09/17/content_31210352.htm. [În chineză]

[52. Lin Ping 林坪, “Jiemi Zhongguo rui liliang (shiyi): Ouzhou zhengjie” 揭祕中國銳實力(十一)欧洲政界 [” Revelarea puterii
incisive a Chinei (Partea a XI-a) Politica europeană”], Radio Free Asia, 5 noiembrie 2018,
https://www.rfa.org/mandarin/ytbdzhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/yl-11052018102634.html. [În chineză]

[53. Jason Horowitz și Liz Alderman, ” Admonestată de UE, o Grecie nemulțumită acceptă banii și interesele Chinei”, The New York
Times, 26 august 2017, https://www.nytimes.com/2017/08/26/world/europe/greece-china-piraeus-alexis-tsipras.html.

[54. Jan Velinger, “Purtătorul de cuvânt al președintelui îi reproșează ministrului culturii întrevederea cu Dalai Lama”, Radio Praga
Internațional, 18 octombrie 2016, https://www.radio.cz/en/section/curraffrs/presidents-spokesman-lashes-out-at-culture-minister-for-
meeting-with-dalai-lama.

[55. Lin Ping, “Dezvăluirea puterii incisive a Chinei”.


[56] “Deguo lanpishu: Zhongguo zai Deguo feijinrong zhijie touzi dafu zengzhang” 德國藍皮書:中國在德國非金融直接投資大幅增
長 [” Cartea albastră germană: Investițiile directe nefinanciare ale Chinei în Germania au crescut în mod substanțial”], Sina.com.cn, 9 iulie
2017, http://mil.news.sina.com.cn/dgby/2018-07-09/doc-ihezpzwt8827910.shtml. [În chineză]

[57] Hoover Institution, Influența chineză și interesele americane: Promovarea unei măsuri de supraveghere constructive (Stanford, CA:
Hoover Institution Press, 2018), 163,
https://www.hoover.org/sites/default/files/research/docs/chineseinfluence_americaninterests_fullreport_web.pdf.

[58] Philip Oltermann, “Orașul Chinezesc” al Germaniei: Cum a devenit Duisburg poarta de intrare a lui Xi Jinping în Europa”, The
Guardian, 1 august 2018, https://www.theguardian.com/cities/2018/aug/01/germanys-china-city-duisburg-became-xi-jinping-gateway-
europe.

[59] “Xilake: Re’ai Zhongguo de ren” 希拉克:熱愛中國的人 [“Chirac: Un om care a iubit China”], China Net, 20 martie 2007,
http://www.china.com.cn/international/txt/2007-03/20/content_18421202.htm. [În chineză]

[60] Diverse, Di jiu zhang: Tan zhan (shang) 第九章:貪戰(上)[“Capitolul 9: Războiul lăcomiei (Partea I)”], în Zhenshi de Jiang
Zemin 真實的江澤民 [The Real Jiang Zemin], The Epoch Times, 18 iunie 2012, http://www.epochtimes.com/b5/12/6/18/n3615092.htm.
[În chineză]

[61] Holly Watt, ” Îndemnul privind Hinkley: Acordul dezastruos’ al celei mai scumpe centrale electrice din lume“, The Guardian, 21
decembrie 2017, https://www.theguardian.com/news/2017/dec/21/hinkley-point-c-dreadful-deal-behind-worlds-most-expensive-power-
plant.

[62] Nick Timothy, “Guvernul ne vinde securitatea națională Chinei“, Conservative Home, 20 octombrie 2015,
http://www.conservativehome.com/thecolumnists/2015/10/nick-timothy-the-government-is-selling-our-national-security-to-china.html.

[63] Lin Ping 林坪, “Jiemi Zhongguo rui liliang (shi’er): zai Ouzhou de jingji shentou” 揭祕中國銳實力(十二)在歐洲的經濟滲透
[“Dezvăluirea puterii incisive a Chinei (Partea a XII-a) Infiltrarea economică în Europa“], Radio Free Asia, 12 noiembrie 2018,
https://www.rfa.org/mandarin/zhuanlan/zhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/yl-11082018122750.html; “Jiemi Zhongguo rui
liliang (shisan): Ouzhou xueshu, yanlun ziyou” 揭祕中國銳實力(十三)歐洲學術、言論自由 [“Dezvăluirea puterii incisive a Chinei
(Partea XIII) Împiedicarea libertății academice și a libertății de exprimare în Europa “], Radio Free Asia, 12 noiembrie 2018 [自由亞洲
電台], https://www.rfa.org/mandarin/zhuanlan/zhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/MCIEU-11122018165706.html. [În
chineză]

[64] Jack Hazlewood, “China cheltuiește mult pentru propagandă în Marea Britanie … dar randamentul este scăzut“, Hong Kong Free
Press, 3 aprilie 2016, https://www.hongkongfp.com/2016/04/03/china-spends-big-on-propaganda-in-britain-but-returns-are-low.

[65] Thorsten Benner și alții, “Avansul autoritar: Răspunzând la influența politică în creștere a Chinei în Europa”, Global Public Policy
Institute, februarie 2018, https://www.gppi.net/media/Benner_MERICS_2018_Authoritarian_Advance.pdf.

[66] Christophe Cornevin și Jean Chichizola, “Dezvăluirile Le Figaro despre programul de spionaj chinez care vizează Franța” [“Les
révélations du Figaro sur le programme d’espionnage chinois qui vise la France”], Le Figaro, 22 octombrie 2018,
http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2018/10/22/01016-20181022ARTFIG00246-les-revelations-du-figaro-sur-le-programme-d-
espionnage-chinois-qui-vise-la-france.php. [În franceză]

[67] “Agenția germană de spionaj avertizează cu privire la spionajul chinezesc pe LinkedIn“, BBC News, 10 decembrie 2017,
https://www.bbc.com/news/world-europe-42304297.

[68] Serge Michel și Michel Beuret, Operațiunea Safari a Chinei: Pe urmele expansiunii Beijingului în Africa (New York: Nation Books,
2010), 162.

[69] “China este cel mai mare investitor în Africa“, CGTN, 7 mai 2017, https://africa.cgtn.com/2017/05/07/china-is-the-single-largest-
investor-in-africa.

[70] ” Nu atât de rău pe cât se spune“, The Economist, 1 octombrie 2011, https://www.economist.com/middle-east-and-
africa/2011/10/01/not-as-bad-as-they-say.

[71] Joseph Hammond,”Sudan: Punctul de sprijin original al Chinei în Africa“, The Diplomat, 14 iunie 2017,
https://thediplomat.com/2017/06/sudan-chinas-original-foothold-in-africa.

[72] “Beijing shengqing kuandai zao tongji de Sudan zongtong Baxier” 北京盛情款待遭通緝的蘇丹總統巴希爾 [” Beijinul dovedește
ospitalitate față de președintele sudanez urmărit Bashir”], Radio France Internationale (RFI), 29 iunie 2011, http://cn.rfi.fr/中國
/20110629-北京盛情款待遭通緝的蘇丹總統巴希爾 [În chineză]

[73] “Zhongguo de heping fazhan daolu” 中国的和平发展道路 [“Traiectoria de dezvoltare pașnică a Chinei”], Biroul de informații al
Consiliului de Stat, http://www.scio.gov.cn/zfbps/ndhf/2005/Document/307900/307900.htm. [În chineză]

[74] Pan Xiaotao 潘小濤, “Zhongguoren, qing zhunbei zai dasa bi” 中國人,請準備再大撒幣 [“Chinezi, pregătiți-vă să dați mai mulți
bani“], Apple Daily, 31 august 2018, https://hk.news.appledaily.com/local/daily/article/20180831/20488504. [În chineză]
[75] Chen Haifeng 陈海峰, ed. Chen Haifeng 陈海峰, Ed, “Shangwubu: Feizhou 33 ge zui bu fada guojia 97% de chanpin xiangshou ling
guanshui” 商務部:非洲33個最不發達國家97%的產品享受零關稅 [“Ministerul Comerțului: 97% din produsele provenite din cele mai
puțin dezvoltate 33 de țări din Africa beneficiază de tarife zero“], China News, 28 august 2018, http://www. chinanews.com/gn/2018/08-
28/8612256.shtml. [În chineză]

[76] Jia Ao 家傲, “Zhongguo zai xiang Feizhou dasa bi, Meiguo jingjue” 中國再向非洲大撒幣 美國警覺 [“China oferă din nou mari
sume de bani Africii, iar America este alarmată“], Radio Free Asia, 3 septembrie 2018,
https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/junshiwaijiao/hc-09032018110327.html. [În chineză]

[77] Cai Linzhe 蔡臨哲, “Aisai’ebiya xuexi ‘Zhongguo moshi'” 埃塞俄比亞學習「中國模式」 [“Etiopia învață “modelul chinezesc”],
Phoenix Weekly, 15 mai 2013, http://www.ifengweekly.com/detil.php?id=403. [În chineză]

[78] Andrew Harding, “Jizhe laihong: Feizhou chu le ge ‘Xin Zhongguo'” 記者來鴻:非洲出了個「新中國」[“Corespondență de la
reporterii noștri: “O nouă China” în Africa“], BBC Chinese, 27 iulie 2015,
https://www.bbc.com/ukchina/simp/fooc/2015/07/150727_fooc_ethiopia_development. [În chineză]

[79] Si Yang 斯洋, “Zhengduo huayuquan, shuchu Zhongguo moshi, Zhongguo yingxiang OuMei he YaFei fangshi da butongong” 爭奪
話語權,輸出中國模式,中國影響歐美和亞非方式大不同 [“Pentru a prelua conducerea discursului și a exporta “modelul
chinezesc”, ‘ China recurge la mijloace diferite în Europa-America și Asia-Africa“]], Vocea Americii, 7 decembrie 2018,

https://www.voachinese.com/a/4420434.html. [În chineză]

[80] Quan Ye 泉野, “Duihua Wang Wen: cong cheqian lun dao ‘xin zhimin zhuyi’ wuqu beihou de zhen wenti” 對話王文:從撒錢論到
「新殖民主義」誤區背後的真問題 [“Un dialog cu Wang Wen: De la teoria cheltuirii banilor la adevărata problemă din spatele noului
colonialism interpretat greșit“], Duowei News, 2 septembrie 2018, http://news.dwnews.com/china/news/2018-09-02/60081911_all.html.
[În chineză]

[81] Ted Piccone, “Geopolitica ascensiunii Chinei în America Latină“, Brookings Institution, Geoeconomics and Global Issues 2
(noiembrie 2016), 4, https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/11/the-geopolitics-of-chinas-rise-in-latin-america_ted-
piccone.pdf.

[82] Megha Rajagopalan, “China lui Xi curtează America Latină cu investiții de 250 de miliarde de dolari“, Reuters, 7 ianuarie 2015,
https://www.reuters.com/article/us-china-latam-idUSKBN0KH06Q20150108.

[83] Alfonso Serrano, “China a ocupat locul gol al lui Trump la summitul Americii Latine“, The New York Times, 17 aprilie 2018,
https://www.nytimes.com/2018/04/13/opinion/china-trump-pence-summit-lima-latin-america.html.

[84] Jordan Wilson, “Acordurile militare ale Chinei cu Argentina: o nouă fază potențială în relațiile de apărare dintre China și America
Latină“, Comisia de evaluare economică și de securitate SUA-China: Staff Research Report, 5 noiembrie 2015,
https://www.uscc.gov/sites/default/files/Research/China%27s%20Military%20Agreements%20with%20Argentina.pdf.

[85] Jin Yusen 金雨森, “Zhonggong jinqian waijiao kong chengwei zuihou yi gen daocao” 中共金錢外交恐成為最後一根稻草
[“Diplomația dolarului a PCC ar putea fi ultima picătură“], watchinese. com, 5 iulie 2017,
https://www.watchinese.com/article/2017/23053. [În chineză]

[86] “Zhonggojng ju’e jinyuan qiang Saerwaduo, yin Meiguo youlü” 中共巨額金援搶薩爾瓦多 引美國憂慮 [“Ajutor financiar uriaș al
PCC pentru El Salvador provoacă neliniște în America“], NTD Television, 22 august 2018,
https://www.ntdtv.com/gb/2018/08/23/a1388573.html [În chineză]

[87] Huang Xiaoxiao 黃瀟瀟, “La Mei he Jialebi diqu Kongzi Xueyuan da 39 suo” 拉美和加勒比地區孔子學院達39所 [“Numărul de
institute Confucius din America Latină și din Caraibe crește la 39“], People. cn, 26 ianuarie 2018,
http://world.people.com.cn/n1/2018/0126/c1002-29788625.htm. [În chineză]

[88] “Pentagonul spune că navele chinezești au hărțuit o navă americană“, CNN, 9 martie 2009,
http://www.cnn.com/2009/POLITICS/03/09/us.navy.china/index.html.

[89] Barbara Starr, “Navele chinezești au hărțuit nava americană, spun oficialii“, CNN, 5 mai 2009,
http://edition.cnn.com/2009/WORLD/asiapcf/05/05/china.maritime.harassment/index.html.

[90] Barbara Starr, Ryan Browne și Brad Lendon, “Navele de război chinezești se încrucișează în mod “periculos” cu un distrugător
american, pe fondul creșterii tensiunilor dintre SUA și China“, CNN, 1 octombrie 2018, https://www.cnn.com/2018/10/01/politics/china-
us-warship-unsafe-encounter/index.html.

[91] Departamentul de Cercetare a Strategiilor Militare al Academiei de Științe Militare, Zhanlue xue 戰略學 [Studii strategice], (Beijing:
Editura Științe Militare, 2013), 47. [În chineză]

[92] Biroul Secretarului Apărării, Raport anual către Congres: Evoluțiile militare și de securitate care vizează Republica Populară
Chineză, 2018 (Washington DC: Departamentul de Apărare al SUA, 16 mai 2018), 46-47,
https://media.defense.gov/2018/Aug/16/2001955282/-1/-1/1/2018-CHINA-MILITARY-POWER-REPORT.PDF.
[93] Lawrence Sellin, “Statele Unite au nevoie de un nou plan pentru a aborda puterea chineză în Asia de Sud“, The Daily Caller, 5 iunie
2018, https://dailycaller.com/2018/06/05/afghanistan-pakistan-america-china/.

[94] Panos Mourdoukoutas, “China va pierde jocul din Marea Chinei de Sud“, Forbes, 1 iulie 2018,
https://www.forbes.com/sites/panosmourdoukoutas/2018/07/01/china-will-lose-the-south-china-sea-game/#5783cad73575.

[95] Michael Lelyveld, “Dependența Chinei de importurile de petrol crește în timp ce producția scade“, Radio Free Asia, 4 decembrie
2017, https://www.rfa.org/english/commentaries/energy_watch/chinas-oil-import-dependence-climbs-as-output-falls-
12042017102429.html.

[96] M. Taylor Fravel, “De ce-i pasă Chinei atât de mult de Marea Chinei de Sud? Iată 5 motive“, The Washington Post, 13 iulie 2016,
https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/07/13/why-does-china-care-so-much-about-the-south-china-sea-here-are-
5-reasons.

[97] Brahma Chellaney, “De ce Marea Chinei de Sud este critică pentru securitate“, The Japan Times, 26 martie 2018,
https://www.japantimes.co.jp/opinion/2018/03/26/commentary/world-commentary/south-china-sea-critical-security/#.XAnOBBNKiF1.

[98] Scott Montgomery, “Petrol, Istorie și Marea Chinei de Sud: Un amestec periculos“, Global Policy, 7 august 2018,
https://www.globalpolicyjournal.com/blog/07/08/2018/oil-history-and-south-china-sea-dangerous-mix.

[99] Hal Brands, “Planul general al Chinei: O amenințare militară globală“, The Japan Times, 12 iunie 2018,
https://www.japantimes.co.jp/opinion/2018/06/12/commentary/world-commentary/chinas-master-plan-global-military-
threat/#.W9JPPBNKj5V.

[100] Joel Wuthnow, “Cealaltă armată a Chinei: Forțele armate ale poporului într-o eră a reformei“, Center for the Study of Chinese
Military Affairs, Institute for National Strategic Studies, China Strategic Perspectives 14 (Washington DC: National Defense University
Press, aprilie 2019), https://inss.ndu.edu/Portals/82/China%20SP%2014%20Final%20for%20Web.pdf.

[101] Departamentul Apărării al SUA, Biroul Secretarului Apărării, Raport anual către Congres: Evoluțiile militare și de securitate care
implică Republica Populară Chineză 2018, 16 mai 2018, https://media.defense.gov/2018/Aug/16/2001955282/-1/-1/1/2018-CHINA-
MILITARY-POWER-REPORT.PDF.

[102] David E. Sanger, “Statele Unite acuză direct armata chineză pentru atacurile cibernetice“, The New York Times, 6 mai 2013,
http://www.nytimes.com/2013/05/07/world/asia/us-accuses-chinas-military-in-cyberattacks.html.

[103] Sharon Weinberger, “China a câștigat deja războiul dronelor“, Foreign Policy, 10 mai 2018,
https://foreignpolicy.com/2018/05/10/china-trump-middle-east-drone-wars/.

[104] Rick Joe, “Forțele aeriene ale Chinei în creștere: Zhuhai Airshow 2018“, The Diplomat, 13 noiembrie 2018,
https://thediplomat.com/2018/11/chinas-air-force-on-the-rise-zhuhai-airshow-2018/.

[105] Huang Yuxiang 黃宇翔, “Zhongguo wurenzhanji jingyan Zhuhai Hangzhan liangxiang, jiaxiang di shi Meiguo” 中國無人戰機驚
豔珠海航展亮相假想敵是美國 [“Dronele chinezești, a căror țintă este America, uimesc publicul la show-ul aviatic de la Zhuhai”], Asia
Weekly, vol. 32, numărul 46 (25 noiembrie 2018),
https://www.yzzk.com/cfm/blogger3.cfm?id=1542252826622&author=%E9%BB%83%E5%AE%87%E7%BF%94. [În chineză]

[106] Ibidem.

[107] Peter Navarro, Tigru în așteptare: Ce înseamnă militarismul Chinei pentru lume (New York: Prometheus Books, 2015).

[108] Steven Lee Myers, “Cu nave și rachete, China este pregătită să provoace Marina SUA în Pacific“, The New York Times, 29 august
2018, https://www.nytimes.com/2018/08/29/world/asia/china-navy-aircraft-carrier-pacific.html.

[109] San Renxing 三人行, “Ping xuexinggongsi de mori fengkuangdu” 評血腥公司的末日瘋狂賭 [“On the Bloody Company’s Mad
Doomsday Gambling”], The Epoch Times, 1 august 2005, http://www.epochtimes.com/b5/5/8/1/n1003911.htm și
https://www.epochtimes.com/b5/5/8/2/n1004823.htm[În chineză]; și Li Tianxiao, “Shen yao Zhonggongong wang, bi xian shi qi kuang”
神要中共亡 必先使其狂 [” Dacă Dumnezeu vrea ca PCC să moară, îl va face să înnebunească mai întâi“], The Epoch Times, 17 august
2005, http://www.epochtimes.com/gb/5/8/17/n1021109.htm. [În chineză]

[110] Jonathan Watts, “General chinez avertizează asupra riscului nuclear pentru SUA“, The Guardian, 15 iulie 2005,
https://www.theguardian.com/world/2005/jul/16/china.jonathanwatts.

[111] Pillsbury, Maratonul de o sută de ani, cap. 2.

3. “Războiul fără restricții” cu caracteristicile comuniste chineze

În procesul de realizare a ambițiilor sale globale, PCC nu recunoaște nici o limită morală și nu se supune niciunei legi. Precum s-a arătat
în cele Nouă Comentarii despre Partidul Comunist, istoria fondării și ascensiunii la putere a PCC a fost un proces de perfecționare treptată
a răutăților găsite de-a lungul istoriei, atât în China, cât și în întreaga lume, incluzând cele nouă trăsături moștenite ale partidului “răutatea,
înșelăciunea, instigarea, dezlănțuirea drojdiei societății, spionajul, jaful, lupta, eliminarea și controlul”. [112] Aceste trăsături se văd
pretutindeni prin procesul de expansiune globală a PCC, iar Partidul și-a îmbunătățit și consolidat continuu tehnicile și malignitatea
acestora. “Războiul fără restricții” al PCC este o expresie concentrată a acestor trăsături malefice și o parte importantă a succesului său.

Ideea războiului fără restricții a fost integrată mereu în practicile militare ale PCC dar termenul a fost folosit pentru prima dată în mod
oficial în cartea Unrestricted Warfare (Războiul fără restricții), scrisă în 1999 de doi colonei chinezi. După cum sugerează și numele,
războiul fără restricții are următoarele caracteristici: “[Este] un război care depășește toate granițele și limitele […] forțând inamicul să
accepte interesele cuiva prin toate mijloacele, inclusiv bazate pe forță sau pașnice, militare sau civile, și de ucidere sau nu […] Toate
mijloacele sunt incluse, informația este omniprezentă, câmpul de luptă este peste tot […] dincolo de toate constrângerile politice, istorice,
culturale și morale”.

Războiul fără restricții înseamnă că “toate armele și tehnologiile pot fi folosite după bunul plac; înseamnă că toate granițele dintre lumea
războiului și cea a păcii, cea militară și civilă sunt eliminate“. Folosește metode care se răsfrâng asupra națiunilor și sferelor de activitate.
Finanțele, comerțul, mass-media, dreptul internațional, spațiul cosmic și multe altele sunt câmpuri potențiale de luptă. Printre arme se
numără pirateria informatică, terorismul, războiul biochimic, războiul ecologic, războiul atomic, războiul electronic, traficul de droguri,
serviciile de informații, contrabanda, războiul psihologic, războiul ideologic, sancțiunile și așa mai departe. [113]

Autorii cărții “Războiul fără restricții” consideră că “generalizarea războiului” este direcția inevitabilă a viitorului și că fiecare domeniu
trebuie militarizat. Ei cred că utilizarea unui număr mare de personal nemilitar reprezintă cheia războiului fără restricții și că regimul
trebuie să se pregătească rapid pentru luptă pe toate câmpurile de război invizibile. [114]

Mulți oameni se referă la diverse medii profesionale sau sociale ca fiind “câmpuri de luptă”, metaforic vorbind, dar pentru PCC, acest
lucru înseamnă război într-un sens foarte real. Toate domeniile sunt câmpuri de luptă, deoarece PCC se află, în orice moment, într-o stare
de război și fiecare om este un combatant. Toate conflictele sunt considerate lupte pe viață și pe moarte. Problemele ușoare sunt amplificate
pentru a fi transformate în întrebări de principiu sau ideologice, iar întreaga țară este mobilizată ca și cum ar fi în război, pentru a îndeplini
obiectivele PCC.

În anii ’40, în timpul războiului civil din China, PCC a folosit războiul economic pentru a prejudicia economia guvernului naționalist
(Kuomintang – KMT) al Republicii Chineze și a provoca prăbușirea acesteia. Partidul a folosit spionajul pentru a obține planurile militare
ale Kuomintang chiar înainte ca propriile trupele ale KMT să le primească. În zilele noastre PCC folosește, în continuare, mijloace de
război fără restricții, la o scară și mai amplă și mai adâncă. Războiul fără restricții, care încalcă toate regulile convenționale și constrângerile
morale, face ca majoritatea occidentalilor, a guvernelor occidentale și a companiilor occidentale să fie incapabile să înțeleagă modul în
care se comportă PCC, cu atât mai puțin să se confrunte cu acesta.

PCC implementează multe mijloace aparent banale în numeroase domenii, pentru a-și atinge obiectivele:

 Exportul culturii de partid și a minciunilor în lume prin intermediul propagandei străine;


 Controlul mass-mediei globale și desfășurarea războiului ideologic;
 Utilizarea faimei, a capcanelor de miere (capcana sexuală), a relațiilor interpersonale, a mitei și a puterii despotice pentru a obține
influență asupra liderilor organizațiilor globale, a personalităților politice importante, a experților din grupurile de reflecție și din
cercurile academice, a magnaților din mediul de afaceri și a persoanelor influente din toate mediile sociale;
 Sprijinirea, incitarea și alierea cu regimurile necinstite pentru a distrage atenția Statelor Unite și a guvernelor occidentale;
 Utilizarea diplomației comerciale pentru a face țările libere să concureze una împotriva celeilalte, folosind ca momeală piața de
peste un miliard de consumatori chinezi;
 Adâncește integrarea economică și interdependența pentru a lega alte țări;
 Încălcarea normelor comerciale ale Organizației Mondiale a Comerțului;
 Luarea unor angajamente false de reformă pentru a acumula excedent comercial și rezerve valutare;
 Utilizarea pieței, a schimburilor valutare și a resurselor financiare ca arme pentru a suprima drepturile omului prin intermediul unui
război economic fără restricții și pentru a forța alte țări să renunțe la responsabilitatea morală și la valorile universale;
 Obligarea chinezilor care lucrează în străinătate în companii private să fure informații de la acestea;
 Luarea de ostatici atât a propriilor cetățeni cât și a cetățenilor altor țări.

a. Operațiunile de propagandă globală ale PCC

În 2018, atunci când radiodifuzorul de stat al RPC a înființat o filială la Londra, postul s-a confruntat cu o problemă de invidiat: a primit
prea multe cereri de angajare. Aproape șase mii de persoane au depus cereri pentru cele nouăzeci de poziții disponibile. [115] Aviditatea
oamenilor de a lucra pentru portavocea PCC – pozițiile necesitau raportarea știrilor din perspectiva RPC – reflectă declinul industriei media
occidentale și amenințarea pe care propaganda externă a PCC o reprezintă pentru lume.

Cea mai mare mașină de propagandă din lume

Mao Zedong a cerut, odată, ca agenția de știri Xinhua “să preia conducerea mapamondului și să facă întreaga lume să ne audă vocea”. [116]

După criza financiară din 2008, mass-media occidentală s-a confruntat cu propriile crize financiare și de afaceri. PCC a profitat de această
ocazie pentru a-și desfășura campania de “propagandă externă”. Cotidianul Poporului, Cotidianul Chinei, agenția de știri Xinhua,
Televiziunea Centrală Chineză (CCTV), Radio China Internațional (CRI) și alte portavoci ale Partidului Comunist au înființat puncte de
distribuție a ziarelor, posturi de radio și posturi de televiziune în întreaga lume.

Chang Ping, fostul director de știri al ziarului chinez “Southern Weekend”, a declarat că, între 2009 și 2015, regimul chinez a alocat 45 de
miliarde de yuani (6,52 miliarde dolari) “strategiei naționale de propagandă externă în domeniul relațiilor publice și al publicității”. Potrivit
surselor media chineze, cele 45 de miliarde de yuani au reprezentat doar o mică parte din cheltuielile totale care au publicate.[117] Potrivit
unui raport din 2015 publicat de The Wilson Center, PCC cheltuiește anual între 7 și 10 miliarde de dolari pentru mijloacele de informare
destinate străinilor care nu sunt originari din China. [118]

În martie 2018, Departamentul de Propagandă al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez a condus integrarea CCTV, a CRI și
a Radioului Național Chinez pentru a înființa grupul “China Media Group“, numit și Vocea Chinei. Acesta a devenit cea mai mare mașină
de propagandă din lume.

Aparatul de propagandă externă al PCC încearcă să treacă neobservat, recrutând în principal reporteri și prezentatori locali. O convorbire
video între Xi Jinping și biroul din Washington, DC, al CCTV America, în februarie 2016, a arătat că majoritatea jurnaliștilor angajați
acolo nu erau chinezi. [119] Dar conținutul pe care aceștia îl transmit este condus de departamentul de propagandă al PCC. Astfel, mass-
media de stat din China produce o prezentare locală în țara vizată, folosind chipuri și voci locale, pentru a disemina gândirea Partidului
Comunist și pentru a confunda regimul cu poporul chinez. Se folosește de localnicii diferitelor țări pentru a răspândi poveștile și vocea
PCC – nu povestirile reale ale Chinei și nici vocile poporului chinez.

Partidul oferă, de asemenea, burse tinerilor jurnaliști străini, inclusiv în domeniul alimentar și al educației, astfel încât aceștia să poată fi
instruiți sau să studieze în China continentală și, în același timp, să li se insufle viziunea PCC asupra jurnalismului.

În multe situații, propaganda PCC pare să nu aibă succes din cauza narațiunilor sale grosolane, care îi afectează credibilitatea. Cu toate
acestea, PCC folosește o serie de tactici, inclusiv folosirea presei străine ca portavoce, atacarea fără milă a oricărui mijloc de informare și
a persoanelor care critică PCC și forțarea sprijinului acordat PCC.

Alinierea mass-mediei mondiale la PCC

În 2015, miniștrii de externe ai zece țări au condamnat PCC pentru construirea insulelor artificiale în apele contestate ale Mării Chinei de
Sud. În același timp, un post de radio din Washington, DC a afirmat că forțe externe au încercat să măsluiască faptele și să agraveze
tensiunile din Marea Chinei de Sud. Acesta a omis să menționeze eforturile de preluare a puterii de către PCC. Aceast post de radio, numită
WCRW, difuzează o mulțime de materiale care exprimă poziția PCC – și, curios, nu are publicitate. Singurul său client este o companie
din Los Angeles, G & E Studio Inc., care, în proporție de 60% este controlată de Radio China Internațional (CRI), de la Beijing. G&E își
difuzează programele în chineză și engleză pe cel puțin cincisprezece stații americane, care acoperă Salt Lake City, Philadelphia, Houston,
Honolulu și Portland, printre altele. [120] Cel mai mare beneficiu al acestei operațiuni este acela de a ascunde rolul PCC, iar ascultătorii
sunt făcuți să creadă că americanii înșiși își exprimă sprijinul pentru PCC.

La nivel mondial, CRI a operat treizeci și trei de astfel de stații în cel puțin paisprezece țări în 2015. În 2018, avea cincizeci și opt de stații
în treizeci și cinci de țări. [121] Controlul și operațiunile sunt efectuate prin intermediul unor companii locale chinezești, ceea ce le face
legale, deși mulți oameni sunt nemulțumiți de faptul că Partidul își ascunde propaganda. Sub stindardul democrației, PCC pledează pentru
comunism și încearcă să-și manipuleze audiența pentru ca aceasta să-i adopte opiniile prin exploatarea lacunelor din legile societăților
libere. Se folosește de democrație pentru a distruge democrația.

Suplimentele din China Daily, reprezintă o altă parte importantă a campaniei de propagandă externă a PCC. China Daily a publicat anterior
un supliment de știri pro PCC în The Washington Post folosind un stil jurnalistic care putea da cititorilor impresia că este vorba de
conținutul Washington Post deoarece textul care indică faptul că suplimentul este o reclamă a fost plasat într-un loc discret. [122] PCC a
încheiat înțelegeri similare cu peste treizeci de ziare, incluzând: The New York Times , The Wall Street Journal , The Daily Telegraph și Le
Figaro.

Pe 23 septembrie 2018, China Daily a inserat, de asemenea în ziarul local Des Moines din Iowa, un supliment de patru pagini de anunțuri
care păreau a fi știri și comentarii obișnuite. Materialul îl ataca pe președintele SUA și acordul comercial care încă se negocia, în ceea ce
unii au numit o încercare de a influența viitoarele alegeri de la jumătatea mandatului. [123]

În ceea ce privește războiul informațional, regimul totalitar al PCC are mai multe avantaje față de alte țări. Partidul blochează mass-media
din toate țările democratice, dar este capabil să-și introducă mass-media de stat în societățile democratice. PCC împiedică suplimentele
mediatice din țările libere să fie adăugate la propriile sale media, dar PCC poate insera conținutul său în media din societățile libere. Mass-
media PCC servește în primul rând partidul, iar jurnaliștii occidentali nu vor deține niciodată funcții executive în portavocea partidului lor.
Cu toate acestea, PCC își poate trimite propriile persoane sub acoperire în mass-media occidentale sau poate instrui străini pentru a deveni
portavoci pentru mass-media partidului.

Atâta timp cât Occidentul încă mai consideră mass-media PCC ca fiind legitimă, Occidentul va continua să piardă în războiul informațional.
În 2018, Departamentul de Justiție al SUA a ordonat Xinhua și China Global Television Network să se înregistreze ca agenți străini în
Statele Unite. A fost un pas în direcția bună, dar este departe de a fi suficient, problema fiind în primul rând lipsa de reciprocitate. Mai
recent, guvernul SUA a luat măsuri mai ferme pentru a contracara relatările propagandistice ale PCC. Începând din martie 2020,
Departamentul de Stat al SUA a început să impună restricții asupra instituțiilor media controlate de RPC care operează în Statele Unite,
cum ar fi desemnarea acestora ca misiuni străine și limitarea numărului de angajați pe care îi pot avea. Oficiali ai administrației Trump,
precum secretarul de stat Mike Pompeo, au fost deosebit de vocali în critica lor față de încercările Partidului Comunist de a câștiga războiul
propagandistic.

Partidul Comunist excelează, de asemenea, în ceea ce privește controlul presei de limbă chineză de peste hotare. Prin constrângere și
ademenire, PCC a recrutat un număr mare de mijloace de informare în limba chineză, inclusiv unele fondate în Taiwan cu o îndelungată
tradiție anticomunistă. Forumul Mondial al Presei Chineze sponsorizat de PCC, este folosit ca platformă pentru a comunica instrucțiunile
partidului către mass-media chineză din întreaga lume. Pe 10 septembrie 2017, la Fuzhou a avut loc cel de-al IX-lea Forumul Mondial al
Presei Chineze. La întâlnire au participat peste 460 de directori ai mass-mediei chineze din străinătate, din peste șaizeci de țări și regiuni.

Un exemplu al impactului acestei activități de control mediatic poate fi găsit în reportajele realizate de The China Press (numit Qiao Bao
în mandarină), o publicație în limba chineză cu sediul în California care transmite propaganda PCC în Statele Unite. Rapoartele îndelungate
ale The China Press din timpul celui de-al XIX-lea Congres Național al PCC din 2017 au fost aproape identice cu cele publicate de mass-
media oficială a partidului. [124]

Asociația Chineză de Mass-Media din străinătate, controlată de PCC, care are peste 160 de membri ai mass-media, a intrat în acțiune în
timpul protestelor mișcării Umbrella din Hong Kong, în 2014. Grupul a mobilizat de urgență 142 de instituții media pro-PRC din Asia,
Europa, Africa, Statele Unite și Australia pentru a publica “Declarația de salvgardare a Hong Kong-ului”, care susține perspectiva PCC.
[125]

În paralel cu “colonizarea” economică a Africii de către RPC, mass-media PCC a ajuns în toate colțurile continentului. Grupul de
televiziune și media StarTimes, cu sediul în China, operează în prezent în treizeci de țări africane și susține că este “operatorul de televiziune
digitală cu cea mai rapidă creștere și cel mai influent din Africa”. [126] Regimul a fost necruțător în penetrarea sa în mass-media de peste
hotare.

Suprimarea vocilor adverse este un alt aspect al operațiunilor de propagandă de peste hotare, ale PCC. Partidul amenință jurnaliștii care
expun problemele regimului cu refuzul vizelor și cu alte forme de hărțuire, conducându-i la autocenzură. Ca rezultat al acestor abuzuri,
există puține corporații media globale care adoptă o poziție complet independentă față de PCC, fără a ține seama de consecințele impuse
de regim.

Există mai multe modalități prin care un regim tiranic precum PCC își poate îmbunătăți imaginea publică. Prima și cea mai directă cale
este de a implementa o reformă autentică și de a trece la o formă de guvernare care să respecte drepturile omului, valorile universale și
statul de drept. A doua cale este ca regimul să-și ascundă crimele prin cenzură. A treia cale este de a convinge în mod activ lumea exterioară
să se alăture regimului. Cea de-a treia metodă oferă cea mai eficientă formă de mușamalizare a tiraniei.

PCC a folosit atât a doua, cât și a treia metodă simultan de-a lungul deceniilor. Acesta folosește o varietate de activități de propagandă pe
scară largă pentru a viza străinii, schimbând gândirea oamenilor pentru a-i face să gândească pozitiv despre China comunistă sau, cel puțin,
să nu-i critice defectele fundamentale. În unele cazuri, propaganda PCC reușește chiar să îi tragă în jos, transformându-i în aliați activi.
Prin investiții extinse și operațiuni iscusite, Partidul a stabilit un sistem mondial de creare de alianțe, de izolare a dușmanilor și de
transformare a entităților neutre în simpatizanți sau în ticăloși.

Manipularea schimburilor culturale pentru a îndoctrina lumea cu cultura PCC

Îndoctrinarea ideologică și politică este un instrument esențial în distrugerea culturii tradiționale chineze de către PCC. Însă, în ultimii ani,
Partidul și-a anunțat angajamentul de a restaura cultura tradițională, încercând să se prezinte drept reprezentantul legitim al națiunii chineze
și al identității sale. Așa cum s-a discutat în capitolele anterioare ale acestei cărți, acest val de presupusă restaurare a culturii tradiționale a
omis spiritul tradițiilor, înlocuindu-l cu o versiune falsă infuzată cu cultura deviantă a Partidului Comunist. Acest lucru nu numai că a
înșelat lumea, dar a subminat și mai mult moștenirea străveche a Chinei. Exemple tipice ale acestui efort sunt Institutele Confucius, care
sunt înființate în campusurile universitare și liceale din întreaga lume.

Institutele Confucius subminează principiile academice importante ale autonomiei și libertății de cercetare, urmăresc să promoveze
versiunea PCC a evenimentelor istorice, denaturează istoria Chinei și omit istoricul îngrozitor al PCC în materie de drepturile omului. În
unele săli de clasă ale Institutului Confucius, citatele lui Mao Zedong sunt atârnate pe perete. La suprafață, Institutele Confucius pretind
că promovează cultura chineză, în timp ce, de fapt, promovează doctrina comunistă și transmit cultura partidului.

Potrivit unor statistici incomplete, la sfârșitul anului 2017, RPC a înființat cel puțin 525 de Institute Confucius (care vizează colegii și
universități) și a deschis 1.113 săli de clasă Confucius (care vizează școli primare și secundare) în peste 145 de țări. [127] Finanțarea
Institutului Confucius este asigurată de Hanban, o organizație afiliată Departamentului de lucru al Frontului Unit al PCC (DLFU).
Utilizarea fondurilor este supravegheată de personalul ambasadelor și consulatelor RPC.

Pe lângă oferirea de cursuri culturale și lingvistice, Institutele Confucius denaturează istoria și chiar organizează proteste împotriva
activităților despre care PCC consideră că îi amenință dominația. De exemplu, oratori pro-Beijing invitați la evenimente sponsorizate de
Institutul Confucius au repetat minciunile PCC despre Tibet, în timp ce alții au susținut că Statele Unite au atras China în Războiul din
Coreea prin bombardarea unor sate chinezești, potrivit unui raport din 2018 al Comisiei de Revizuire Economică și a Securității SUA-
China (CRES) din cadrul Congresului. [128]

Legea de autorizare a apărării naționale a SUA pentru anul fiscal 2019 a condamnat încercările PCC de a influența opinia publică din SUA,
în special “mass-media, instituțiile culturale, companiile și grupurile academice și politice”. Legea interzice în mod explicit ca orice fonduri
pentru apărarea națională să fie acordate departamentelor de limbă chineză din universitățile americane în care există un Institut Confucius.
[129]

Campania de propagandă externă a PCC este un proiect major menit să remodeleze la nivel global opinia publică despre regim. PCC își
răspândește ideologia nocivă prin această campanie de propagandă care a înșelat grav oamenii cu privire la regim, la modul său de operare,
la încălcările drepturilor omului și la comunism în general.

b. Scopul activității frontului unit: Dezintegrarea din interior a lumii libere

Pe 18 decembrie 2018, PCC a sărbătorit cea de-a 40-a aniversare a așa-numitei sale reforme și deschideri. Acesta a acordat “Medalia
Prieteniei pentru Reforma Chinei” la zece străini influenți, în încercarea de a “mulțumi comunității internaționale pentru susținerea reformei
Chinei”. [130] Printre acești zece străini s-au numărat Juan Antonio Samaranch, fost președinte al Comitetului Olimpic Internațional, care
a selectat China pentru de a găzdui Jocurile Olimpice de Vară din 2008, precum și Robert Lawrence Kuhn, un om de afaceri american care
și-a împrumutat numele ca autor al unei biografii lingușitoare a fostului șef al PCC, Jiang Zemin. De fapt, în ultimele decenii, nenumărați
politicieni și celebrități au acționat ca complici ai tacticilor de front unit ale PCC.

Mao a etichetat frontul unit ca fiind una dintre cele “trei comori magice” ale PCC. Guvernele occidentale au fost amăgite și au suferit
pierderi din cauza acestor tactici, dar unele încep să se trezească, astfel că recent au fost publicate o serie de rapoarte de investigație despre
frontul unic.

Raportul din 2018 al CRES, “Lucrările Frontului Unic al Chinei în străinătate”, prezintă structura și operațiunile de lucru ale frontului unit
al PCC în străinătate, inclusiv modul în care PCC folosește diverse tipuri de organizații guvernamentale și neguvernamentale pentru
activitatea sa de front unit și care au fost implicațiile pentru Statelor Unite și a alte țări occidentale. Raportul precizează că “această creștere
a importanței activității Frontului Unit a dus la creșterea numărului de oficialități DLFU desemnați în posturi guvernamentale și de vârf
ale PCC, adăugând aproximativ 40.000 de cadre DLFU noi”. [131]

Grupul de reflecție “Institutul Global pentru Politici Publice” (IGPP), a publicat un raport în 2018 care detaliază activitățile frontului unit
al PCC în Europa. [132] Pe 29 noiembrie 2018, Instituția Hoover de la Universitatea Stanford a publicat, de asemenea, un raport detaliat
pe același subiect. În acest raport se menționează că: “Activitățile de influență ale Chinei s-au desfășurat dincolo de orientarea tradițională
a Frontului Unit asupra comunităților din diaspora, pentru a viza o gamă mult mai largă de sectoare din societățile occidentale, de la grupuri
de reflecție, universități și mass-media până la instituții guvernamentale de stat, locale și naționale. China încearcă să promoveze opiniile
favorabile guvernului chinez, politicilor, societății și culturii chineze, să suprime opiniile alternative și să coopteze factorii de decizie
americani pentru a sprijini obiectivele de politică externă și interesele economice ale Chinei.” [133]

Frontul unit al PCC vizează în primul rând următorii participanți din Occident: politicieni și oameni de afaceri; academicieni și membri ai
grupurilor de reflecție; lideri, oameni de afaceri și studenți chinezi de peste hotare; industria cinematografică și de divertisment; și dizidenții
de peste hotare.

Politicieni și oameni de afaceri

În raportul CRES se afirmă că PCC consideră că activitatea sa de front unit este un instrument important pentru consolidarea susținerii
interne și internaționale pentru partid. Aceasta include racolarea politicienilor occidentali. Prin persuasiune, tentație și cultivarea relațiilor,
PCC menține legături strânse cu multe oficialități de nivel înalt din guvernele occidentale. Acești politicieni sunt tratați ca fiind “comorile
statale” ale RPC, primind daruri generoase și conferindu-le titluri precum “vechii prieteni ai Chinei”. Printre aceștia se numără actuali și
foști secretari generali ai Organizației Națiunilor Unite, șefi de state, oficiali guvernamentali de rang înalt, consilieri guvernamentali de
rang înalt, șefi de organizații internaționale, academicieni celebri și personalități ai grupurilor de reflecție și magnați ai consorțiilor media.
Se așteaptă ca toți acești oameni din rețeaua frontului unit să-și exprime sprijinul pentru PCC, în momente cruciale.

Patrick Ho Chi-ping, un fost secretar pentru afaceri interne din Hong Kong, a fost condamnat în Statele Unite pentru luare de mită în
decembrie 2018. Ho a avut legături strânse cu PCC și a mituit oficiali de rang înalt din două națiuni africane în numele China Energy Co.
Ltd., o corporație energetică legată de PCC, pentru a obține drepturi de exploatare minieră. [134]

Documentele judiciare din SUA documentează, de asemenea, corupția și spionajul desfășurate de gigantul chinez din domeniul
telecomunicațiilor ZTE. Doi oficiali de rang înalt din domeniul telecomunicațiilor din Liberia au mărturisit că, între 2005 și 2007, ZTE a
mituit numeroși oficiali – inclusiv președintele, oficiali guvernamentali și judecători – cu plase pline cu mii de dolari în numerar. [135]

PCC se folosește de bani și de femei pentru a-i prinde în capcană pe liderii politici și apoi îi folosește ca pioni pentru scopurile regimului.
Într-un memorandum întocmit în urma alegerilor de la mijlocul mandatului din noiembrie 2014 din SUA, CEFC China Energy a prezentat
un plan de stabilire de relații și prietenii cu politicienii. Ye Jianming – președintele companiei, acum căzut în dizgrație – are legături strânse
cu liderii politici europeni. El a cerut, odată, unui consilier de securitate al unui președinte american să convingă armata americană să nu
bombardeze Siria, deoarece dorea să cumpere câmpuri petroliere în această țară. Ye s-a lăudat, de asemenea, cu legături cu înalți funcționari
de la Federal Reserve și de la Organizația Națiunilor Unite, precum și cu membri de familie ai unor oficiali guvernamentali americani.
[136]

Atunci când consideră necesar, PCC poate forma diverse fronturi unite temporare pentru a-și izola inamicii. De exemplu, PCC a folosit
voturile națiunilor în curs de dezvoltare ale căror oficiali au fost mituiți anterior pentru a adopta sau a bloca moțiuni la ONU. Prin
intermediul reprezentanților, a perturbat eforturile SUA de a stabiliza Orientul Mijlociu. Între timp, a reușit să creeze noi alianțe economice.
În războiul comercial dintre SUA și China, PCC a încercat să semene conflictul între Statele Unite și Europa cu scopul de a o folosi Europa
ca parte a unui alt front unit împotriva Statelor Unite.

Politicienii locali sunt, de asemenea, ținte ale activității de front unit a PCC. Printre aceștia se numără lideri comunitari, membri ai
consiliului municipal, primari, senatori și alții. Abordarea obișnuită este de a face donații politicienilor locali prin intermediul organizațiilor
sau oamenilor de afaceri chinezi, care sunt invitați să viziteze China, unde primesc mită. Afacerile lor de familie beneficiază de un tratament
special în China. Cazurile de ademenire sexuală, cunoscute sub numele de “capcane de miere”, implică adesea șantaj, iar PCC folosește
adesea această tactică.

Chen Yonglin, un fost ofițer de la Consulatul chinez din Sydney, Australia, care a dezertat în 2005, a declarat pentru The Epoch Times că
Departamentul de lucru al Frontului Unificat al PCC s-a infiltrat în guvernul australian și-a corupt oficiali. Chen a declarat: “Suma mitei
private pentru oficiali a depășit cu mult donațiile politice. În special pentru acei oficiali de rang înalt; mita era uriașă. … Un alt aspect al
mitei este reprezentat de călătoriile cu toate cheltuielile plătite în China, unde oficialii sunt tratați regește. Acest lucru include prostituția
plătită de companiile chinezești. Mulți oficiali și-au schimbat poziția după ce s-au întors din China.” [137]
Prin intermediul susținerii financiare puternice, PCC a mituit politicienii comuniști și de stânga din întreaga lume pentru a deveni agenți
săi în acele națiuni, pentru a răspândi, în continuare, ideologia comunistă.

PCC folosește aceleași tactici asupra celor din sectorul financiar și din mai multe industrii. Oamenii de afaceri și antreprenorii sunt tratați
regește și li se oferă stimulente pentru afaceri. Drept recompensă, aceștia devin vocea PCC pentru a face lobby pe lângă guvernele lor și
pentru a influența politicile financiare și economice ale țărilor lor. În timpul războiului comercial dintre SUA și China, PCC a avut contacte
frecvente cu magnații de pe Wall Street. Multe companii financiare de top și corporații internaționale fac afaceri în China. Pentru a le ajuta
să își extindă afacerile în această țară, aceste companii angajează numeroși copii ai unor oficiali chinezi de rang înalt, numiți “prințișori”.
La rândul lor, acești prințișori acționează ca ochii, urechile și vocea Partidului în aceste companii.

Cercuri academice și grupuri de reflecție

Multe grupuri de reflecție din Occident influențează direct politicile și strategia țării lor față de China; prin urmare, PCC acordă acestora
o atenție deosebită. PCC exercită controlul asupra grupurilor de reflecție prin intermediul sponsorizării financiare. Acesta a mituit, controlat
sau influențat aproape toate grupurile de reflecție legate de China. [138] Gigantul tehnologic chinez Huawei a oferit sprijin financiar
grupurilor de reflecție din Washington, care apoi scriu rapoarte pozitive despre Huawei, potrivit unui raport din 2018 al Washington Post.
[139]

Huawei sponsorizează peste douăzeci de universități din Marea Britanie, inclusiv Universitatea Cambridge și Universitatea Oxford.
Istoricul Anthony Glees, un expert britanic în domeniul securității naționale, a declarat: “Este vorba despre agenda electronică care este
condusă de injecția banilor chinezi în universitățile britanice. Aceasta este o problemă de securitate națională”.[140] Huawei, prin
programul “Semințe pentru viitor”, a atras un număr mare de tineri ingineri talentați – o tactică clasică de subversiune comunistă.

PCC mituiește cercetători de peste hotare, în special cercetători chinezi, cu ajutorul banilor, statutului și faimei. Astfel, unii oameni de
știință urmăresc îndeaproape retorica PCC, publicând cărți și articole pentru a explica “creșterea pașnică” a PCC, conceptele “visului
chinez” sau “modelului chinezesc”. Punctele de vedere ale acestor cercetători influențează apoi politicile guvernelor occidentale privind
China, pentru a se conforma cerințelor PCC, în timp ce acesta continuă să deturneze ordinea internațională.

Pentru a înrăutăți lucrurile, în ultimele decenii, cercetători occidentali în domeniul științelor umaniste și sociologi au fost puternic
influențați de filosofia ideologiei comuniste. Cu o cantitate mică de “îndrumare” a PCC, aceștia pot ajunge de la simpla susținere a
ideologiei de stânga la susținerea conducerii partidului.

Lideri, oameni de afaceri și studenți chinezi de peste hotare

PCC a exploatat cu succes patriotismul studenților chinezi din străinătate pentru a crea simpatie pentru politicile și ideologia PCC. Pentru
a obține sprijinul chinezilor de peste hotare, PCC le oferă sprijin financiar. Acesta folosește frecvent expresia “dragostea pentru patria sa,
prietenia rudelor” ca parte a confuziei sale deliberate a Chinei cu PCC, pentru a-i înșela pe chinezii de peste hotare. Partidul folosește, de
asemenea, o rețea extinsă de organizații, susținători și spioni în străinătate pentru a-și marginaliza și ataca adversarii.

PCC folosește diverse pretexte pentru a invita chinezii de peste hotare să facă afaceri și să investească în China continentală. Oferă
tratamente speciale liderilor chinezi de peste hotare atunci când vizitează țara, organizând întâlniri cu oficialii de rang înalt și îi invită să
participe la festivitățile naționale ale RPC.

Zach Dorfman, membru senior al Carnegie Council for Ethics in International Affairs – Consiliul Carnegie pentru Etică în Afaceri
Internaționale, a publicat un raport de investigație în Politico, care dezvăluie activitățile de spionaj chinezești și rusești din Silicon Valley,
cu un accent special pe participanții chinezi. Ca exemplu, Raportul a examinat-o pe Rose Pak – activist politic din San Francisco. Raportul
a menționat că PCC s-a folosit de Pak pentru a influența Camera de Comerț a Chinei din San Francisco să marginalizeze grupurile Falun
Gong, tibetane, pro-Taiwan și uigure, împiedicându-le să participe la parada de Anul Nou Chinezesc. [141]

Raportul CRES a detaliat, de asemenea, modul în care Asociațiile Studenților și Cercetătorilor Chinezi din străinătate (ASCC) sunt
controlate de PCC. Pe site-urile lor web, unele filiale ale ASCC declară în mod direct că acestea au fost înființate de consulatul local chinez
sau sunt filialele ale acestuia, în timp ce în alte cazuri, controlul se desfășoară în mod clandestin. Aceste organizații primesc ordine de la
consulatele locale ale RPC, împiedicând astfel difuzarea oricăror opinii disonante. Oficialii consulatului hărțuiesc, intimidează și
monitorizează studenții care nu se aliniază la linia Partidului Comunist.

ASCC și cei afiliați cu aceștia desfășoară uneori chiar și spionaj industrial și economic. În 2005, publicația franceză Le Monde a relatat că
grupul ASCC de la Universitatea din Leuven, Belgia, era grupul de spionaj de prima linie al PCC din această țară. Uneori, astfel de rețele
constau în câteva sute de agenți care lucrează în diverse companii din Europa. [142]

Industria cinematografică și de divertisment

În ultimii ani, PCC și-a intensificat eforturile de a se infiltra în industria de divertisment din SUA. În 2012, grupul Wanda a cheltuit 2.6
miliarde USD pentru a achiziționa AMC, al doilea lanț de cinematografe ca mărime din Statele Unite. De atunci, a achiziționat
Legendary Entertainment pentru 3,5 miliarde de dolari, și Carmike Cinemas al patrulea lanț de cinematografe ca mărime din Statele Unite,
pentru 1,1 miliarde de dolari. [143] În 2016, Ali Pictures a dobândit o cotă de participație în Amblin Partners a lui Steven Spielberg și și-
a plasat un reprezentant în consiliul de administrație al Amblin pentru a participa la luarea deciziilor importante. [144]

Unul dintre scopurile principale ale PCC în infiltrarea industriei de divertisment este ca lumea să urmeze scenariul PCC – să ilustreze o
imagine pozitivă a PCC și a așa-zisei ascensiuni pașnice a Chinei – pentru a ascunde ambițiile tiranice ale regimului. În același timp,
această imagine ascunde modul în care exportul culturii de partid a corupt lumea. Din 1997 până în 2013, China a investit în doar 12 filme
de la Hollywood aflate în topul primelor 100 de filme cu cele mai mari încasări. În următorii cinci ani, însă, China a investit în 41 din cele
mai populare filme de la Hollywood. [145]

Hollywood-ul râvnește la piața cinematografică în creștere rapidă a Chinei, iar executivii sunt conștienți de faptul că vor fi excluși de pe
aceasta dacă nu reușesc să se conformeze liniei Partidului. Astfel, ei se străduiesc să se asigure că respectă cenzura chineză.[146] Vedetele
de cinema americane care au luat poziție împotriva opresiunii PCC sunt blocate să intre în țară, sau filmele lor sunt excluse de pe piața
chineză. De exemplu, sprijinul clar a lui Richard Gere pentru Tibet, nu numai că a condus la interzicerea accesului acestuia în China, dar
i-a limitat propria carieră chiar și în Statele Unite, deoarece producătorii de film au încercat să evite să ofenseze sau să provoace PCC.
[147] Și alte vedete de film au fost incluse pe lista neagră, pentru astfel de abateri.

Marginalizarea experților și a dizidenților de peste hotare

PCC s-a folosit de intimidare și de stimulente pentru a influența savanții chinezi din occident și pentru a-i marginaliza pe experții care sunt
critici față de regim. Acest lucru i-a determinat pe mulți să se autocenzureze de bunăvoie. Intimidarea include refuzul de a le elibera vize,
care are cel mai mare impact asupra tinerilor cercetători. De dragul avansării profesionale, mulți evită în mod voluntar să discute despre
drepturile omului, Tibet și alte subiecte sensibile care ar putea atrage mânia Partidului.

Perry Link, profesor de studii est-asiatice, a fost trecut pe lista neagră a PCC pentru studiile sale despre masacrul din Piața Tiananmen.
Modul în care a fost tratat s-a transformat ulterior într-o lecție pentru tinerii cercetători cu privire la ceea ce nu trebuie să facă. [148]

În octombrie 2017, Benedict Rogers, vicepreședinte al Comisiei pentru Drepturile Omului al Partidului Conservator Britanic și susținător
al Mișcării pentru Democrație din Hong Kong, a călătorit în Hong Kong într-o vizită privată pentru a-și vedea prietenii, inclusiv activiști
pentru democrație, dar i s-a refuzat intrarea și a fost repatriat de pe aeroportul din Hong Kong. [149]

Raportul din 2018 al CRES a mai spus că agenții de informații ai RPC încearcă să recruteze persoane din minoritățile etnice, inclusiv
uiguri care trăiesc în străinătate, pentru a acționa ca spioni. Refuzul poate duce la persecutarea membrilor familiilor lor în China. Uigurii
care au fost amenințați afirmă că scopul acestor amenințări nu este doar acela de a colecta informații despre diaspora uigură, ci și de a crea
discordie și de a-i împiedica să se opună în mod eficient PCC. [150]

c. Războiul economic: Armamentul greu al PCC

Dacă propaganda externă străină, gestionarea percepției și activitatea frontului unificat sunt formele puterii soft ale partidului (folosind
persuasiunea pentru a obține ceea ce dorește – n.t), atunci dezvoltarea industriei sale high-tech trebuie să fie puterea hard (dură – n.t) a
partidului. În anii 1950, sloganul PCC-ului era “să depășim Marea Britanie și să prindem America din urmă” – dar era o farsă. Astăzi însă,
aceeași strategie a devenit o amenințare legitimă.

Începând cu anii 1980, PCC a implementat o serie de planuri strategice în domeniul științei și tehnologiei, incluzând “Programul național
863” (“Programul național de cercetare și dezvoltare națională High-Tech“), “Programul național 973” (Programul Național privind
proiectele de bază de cercetare) și Made în China 2025 (transformarea Chinei dintr-o țară producătoare într-o putere de producție până în
2025, preluând conducerea datelor mari, a 5G și altelor asemenea). Strategia include planuri ambițioase pentru inteligența artificială, în
care China vrea să devină lider mondial până în 2030. Scopul este acela de a ridica statutul Chinei de la fabrică mondială la gigant de
producție avansată, obținând astfel supremația globală.

Nu este greșit pentru o națiune să urmărească dezvoltarea industrială. De asemenea, utilizarea puterii de stat pentru alocarea resurselor
pentru cercetare și dezvoltare în industriile-cheie este, de asemenea, legitim pentru o țară. Atunci, de ce strategia de dezvoltare tehnologică
a PCC reprezintă o amenințare pentru Occident?

Cel mai fundamental motiv este acela că sub regimul comunist chinez China nu este o țară normală. Scopul dezvoltării tehnologice a
regimului nu este acela de a se putea alătura celorlalte state din lumea tehnologică sau să concureze pe picior de egalitate cu acestea. Scopul
său este acela de a folosi orice mijloc pentru a-și elimina oponenții și de a elimina economiile occidentale – în special pe cea a Statelor
Unite – și astfel să fie cu un pas mai aproape de dominația lumii. Dezvoltarea de către PCC a puterii sale științifice și tehnologice este pusă
în slujba ideologiei comuniste și, în cele din urmă, a preluării conducerii lumii de către comunism.

Inovația tehnologică este rodul libertății individuale într-o societate capitalistă, care este în conflict natural cu guvernarea totalitară a
comunismului. Cercetătorii din China continentală sunt privați de libertatea de a folosi motoarele de căutare străine, ca să nu mai vorbim
de libertatea lor de exprimare în alte moduri. Astfel, este într-adevăr dificil să realizeze progrese reale în inovarea științifică și tehnologică,
având în vedere strictețea PCC în ceea ce privește gândirea și accesul la informații.

Pentru a face față acestei situații, Partidul a folosit diverse mijloace pentru a fura tehnologia occidentală și pentru a-i câștiga pe cercetătorii
cei mai proeminenți, precum și pentru a lua măsuri neoneste și extraordinare pentru a submina industria occidentală. PCC a furat tehnologii
pentru care Occidentul a petrecut decenii și a folosit sume enorme de bani pentru a le dezvolta. China asimilează și îmbunătățește
proprietățile intelectuale furate, apoi pur și simplu le produce în masă cu costuri reduse, și își livrează produsele în lume la preț de dumping,
debilitând companiile și economiile occidentale private. Astfel, regimul și-a folosit tehnicile de luptă nerestricționată în competiția sa
tehnologică împotriva Occidentului.

Capcana tehnologiei de tranzacționare pentru accesul pe piață

În ultimii ani, rețeaua feroviară de mare viteză a Chinei a devenit aproape o carte de vizită pentru modul de producție de înaltă calitate din
țară, și s-a dezvoltat ideea de “diplomație feroviară de mare viteză”. Mass-media de stat chineză a numit activitatea Chinei în acest domeniu
legendară, având în vedere perioada scurtă de dezvoltare de doar zece ani. Dar pentru companiile occidentale, construirea rețelei feroviare
de mare viteză a Chinei a fost un coșmar al furtului de tehnologie, al capcanelor și, în cele din urmă, a devenit doar o sursă de pierderi
uriașe în schimbul unor câștiguri minore (pentru companiile occidentale – n.t).

Lucrările la proiectul rețelei feroviare de mare viteză din China au demarat la începutul anilor 1990. Până la sfârșitul anului 2005,
autoritățile au abandonat ideea dezvoltării tehnologiei în mod independent și au apelat la tehnologia occidentală. Scopul PCC a fost clar
de la început: a planificat ca inițial să achiziționeze tehnologie, apoi să o fabrice, și în cele din urmă să vândă aceeași tehnologie mai ieftin
pe piața mondială. Partea chineză cere ca producătorii străini să semneze un contract de transfer de tehnologie cu o firmă autohtonă chineză
înainte de a se înscrie în licitații pe contracte de construcții, în caz contrar nu li se permite să-și depună ofertele. Autoritățile chineze au
stabilit, de asemenea, evaluări interne oficiale numite “evaluări ale implementării transferului de tehnologie”, care se concentrează nu pe
cât de bine își predau companiile străine sistemele lor, ci pe cât de bine asimilează cunoștințele companiile autohtone. Dacă întreprinderile
autohtone nu învață această tehnologie, China nu plătește. Autoritățile au solicitat, de asemenea, potrivit ultimelor directive, companiilor
locale să producă 70% din comenzi.[40]

Deoarece companiile de peste hotare au simțit că piața Chinei este o oportunitate care nu trebuie ratată, acești termeni nu i-au împiedicat
să semneze contracte. Compania japoneză Kawasaki Heavy Industries, Alstom din Franța, Siemens din Germania și Bombardier din
Canada și-au depus ofertele. În ciuda promisiunii la accesul pe piață în schimbul transferului de tehnologie, nici o companie occidentală
nu a fost dispusă să-și transfere tehnologia de bază, cea mai valoroasă. Cu toate acestea, PCC a continuat să se joace cu mai multe companii,
sperând că cel puțin una să se înduplece și să renunțe la ceva de valoare reală în beneficiul intereselor pe termen scurt. Și, atunci când o
companie a părut că a primit o bucată din piața chineză în schimbul tehnologiei, ceilalți au început să se teamă că vor fi lăsați în
urmă. Astfel, multe dintre ele au căzut în capcana PCC, iar China a reușit să extragă tehnologia cheie de la cele patru companii feroviare
de mare viteză menționate mai sus.

Guvernul chinez a investit sume uriașe în proiect, acționând indiferent de costuri. Ulterior, rețeaua feroviară de mare viteză a Chinei a
intrat într-o perioadă de dezvoltare exponențială, întrucât firmele chineze au construit cel mai întins sistem feroviar de mare viteză din
lume. În câțiva ani China a asimilat rapid tehnologia occidentală, care a ajuns apoi să aibă “drepturi independente de proprietate
intelectuală”. Ceea ce a șocat cu adevărat companiile occidentale a fost momentul în care China a încercat să obțină brevete feroviare de
mare viteză în străinătate, iar firmele chineze au devenit concurente acerbe ale foștilor lor profesori pe piața internațională. Deoarece
companiile chineze au acumulat o mare experiență practică în acest domeniu și li se oferă toate avantajele industriale aduse de capacitatea
de producție pe scară largă și susținerea financiară masivă de stat, industria feroviară de mare viteză a Chinei posedă un avantaj competitiv
asupra colegilor lor internaționali. Rețeaua feroviară de mare viteză a Chinei a devenit un element-cheie al proiectului Partidului “O
centură, un drum”.

În timp ce companiile străine speraseră că vor obține propria cota de piață în imensa piață feroviară de mare viteză din China, au aflat că
nu numai că au fost eliminate din această piață, ci și că și-au creat un competitor internațional dificil. Yoshiyuki Kasai, președintele de
onoare al Companiei Centrale de Căi Ferate din Japonia, a spus cu mâhnire: “Shinkansen [trenul-glonț de mare viteză] este bijuteria
Japoniei. Transferul de tehnologie în China a fost o mare greșeală”.[41]

PCC recunoaște că succesul Chinei în calea ferată de mare viteză a fost realizat prin faptul că a stat pe umerii giganților. Într-adevăr, scopul
său de la început a fost acela de a-i ucide pe toți ceilalți giganți. PCC are un dublu scop explicit: pe termen scurt obiectivul său este de a
folosi realizările economice pentru a dovedi legitimitatea regimului său și pentru a face ca progresul economic și tehnologic să mențină și
să încurajeze sentimentul și propaganda naționalistă. Dar, pe termen lung scopul său este să dovedească faptul că sistemul său comunist
este superior sistemului capitalist, deci fură fără scrupule tehnologia și mobilizează puterea întregii țări în competiția sa cu companiile
private capitaliste.

Tacticile chineze de a promova accesul pe piață în schimbul tehnologiilor, de a forța transferurile tehnologice, de a absorbi și de a
îmbunătăți tehnologia străină, de a lăsa propriile firme să experimenteze pe piața internă înainte de a-și avansa produsele în lume și de a
vinde produsele pe piețele globale la preț de dumping pentru a surclasa concurenții, au adus companiilor occidentale suferințe imense.
Acum, unele încep să reflecteze. Altele, totuși, sunt atrase ca moliile de lumină și sunt încă dispuse să facă afaceri cu PCC pentru beneficii
imediate. Ambiția PCC de a dobândi tehnologia occidentală nu a scăzut niciodată, iar programul Made in China 2025 este întruchiparea
acestei ambiții.

În 2015, guvernul chinez a propus proiectul de zece ani, Made in China 2025, imaginându-și că, până în 2025, China se va transforma
dintr-o mare țară producătoare într-o mare putere de producție și că, până în 2035, industria prelucrătoare a țării va depăși țări
avansate industrial precum Germania și Japonia. Până în 2049, PCC speră că va conduce inovarea în sectoarele cheie de producție în
calitate de lider mondial în tehnologiile și industriile cheie. Cu ajutorul unor cuvinte mărețe, regimul PCC a ridicat statutul sectorului său
de producție la “fundația națiunii” și “instrumentul de întinerire a țării”.

O superputere de producție construită pe furt

Cum a impulsionat China producția și potențialul său inovator într-o perioadă atât de scurtă? A folosit aceleași trucuri vechi: în primul
rând, a forțat companiile să-și transfere tehnologiile, ca în cazul trenurilor de mare viteză. Multe corporații occidentale sunt dispuse să
ofere tehnologii în schimbul accesului pe piața chineză, formându-și în același timp viitorii concurenți. În al doilea rând, China solicită
societăților să formeze societăți mixte cu firme autohtone și sprijină companiile și universitățile din China în colaborarea cu companiile de
înaltă tehnologie, astfel încât să poată dobândi astfel de tehnologii. În al treilea rând, regimul își încurajează firmele naționale să
achiziționeze companii de înaltă tehnologie de peste hotare, investind direct în companii startup cu tehnologii cheie și înființând centre de
cercetare și dezvoltare în străinătate. În al patrulea rând, le determină pe cele mai importante instituții de cercetare tehnologică și științifică
străine să înființeze centre de cercetare și dezvoltare în China. În al cincilea rând, utilizează politici direcționate pentru a aduce
experți străini.
Multe companii startup din Silicon Valley aveau nevoie de capital. China folosește banii contribuabililor pentru a investi în acestea pentru
a pune mâna pe noi tehnologii, incluzând motoarele pentru rachete, senzorii pentru navele autonome și imprimantele 3D care fabrică ecrane
flexibile care ar putea fi folosite în carlinga avioanelor de luptă. [42] Ken Wilcox, președintele emerit al băncii Silicon Valley, a declarat
în 2017 că, într-o perioadă de doar șase luni, a fost abordat de trei întreprinderi chineze diferite care îi cereau să acționeze ca agent pentru
achiziționarea de tehnologii în numele acestor companii. Deși a refuzat, el a spus: “În toate cele trei cazuri, ei au spus că aveau mandat de
la Beijing dar nu aveau nicio idee despre ce vor să cumpere. Voiau orice fel de tehnologie“.[43]

În noiembrie 2018, Reprezentantul pentru comerț al Statelor Unite (USTR) a publicat rezultatele unei investigații din Secțiunea
301. Raportul spune că Danhua Capital (în prezent Digital Horizon Capital) utilizează capitalul Chinei pentru a ajuta guvernul chinez să
obțină tehnologii de vârf și proprietate intelectuală în Statele Unite.[44]

Raportul menționat mai sus al guvernul american, este accesibil publicului. Arma ucigașă pe care China o folosește pentru a-și realiza
saltul tehnologic este furtul flagrant al tehnologiei occidentale. Capacitatea de spionaj industrial a Chinei depășește cu mult domeniul
spionilor comerciali din trecut. Regimul mobilizează tot personalul și tactica disponibilă – incluzând spionajul, hackerii, studenții străini,
cercetătorii vizitatori, imigranții chinezi și taiwanezi care lucrează în companii occidentale și occidentalii atrași de interesele monetare –
pentru a fura tehnologie și secrete din Occident.

PCC a râvnit mereu avionul american de luptă cu tehnologie stealth F-35. În 2016, cetățeanul canadian de origine chineză Su Bin, a fost
condamnat la cinci ani de închisoare pentru furtul proiectului avionului F-35 și a altor avioane. Su a lucrat cu doi hackeri din armata
chineză pentru a penetra sistemele informatice ale producătorului avionului, Lockheed Martin, și i-au furat secretele
comerciale. Anchetatorii au constatat că grupul lui Su a furat de asemenea informații legate de avionul de luptă cu tehnologie stealth F-22
și de aeronava de transport Boeing C-17, precum și 630.000 de fișiere din sistemul Boeing, care totalizau aproximativ 65 de gigabytes de
date. [45] Avionul chinez propriu J-20, expus în ultimii ani, este foarte asemănător cu cel american F-22, iar avionul chinez mai mic FC-
31 este o imitație a avionului – F-35.

Dr. David Smith, un expert în metamateriale de la Universitatea Duke, a inventat un fel de „mantie de invizibilitate” care avea potențialul,
ca într-o bună zi să protejeze forțele Statelor Unite. Armata americană a investit milioane în sprijinul cercetării sale. În 2006, studentul
chinez Liu Ruopeng a venit în Statele Unite cu scopul expres de a studia la Laboratoarele Smith devenind protejatul expertului. În opinia
unui ofițer de contrainformații al FBI, Liu a avut o misiune specifică – de a obține secretele lui Smith. În 2007, Liu a adus în laboratorul
lui Smith doi foști colegi care călătoreau pe cheltuiala guvernului chinez și au lucrat la proiectul cu mantaua de invizibilitate pentru o
perioadă de timp. Ulterior, echipamentul folosit pentru fabricarea mantalei a fost duplicat la laboratorul vechi a lui Liu din China. [46]

Pe 20 decembrie 2018, Departamentul de Justiție a dat în judecată doi cetățeni chinezi de la organizația de hackeri chinezi APT 10, care
are legături strânse cu PCC. Potrivit acuzării, din 2006 până în 2018, APT 10 a efectuat atacuri de tip hacking extinse, furând cantități
masive de informații de la mai mult de 45 de organizații, inclusiv de la NASA și Departamentul Energiei. Informațiile furate includ detalii
despre medicamente, biotehnologie, finanțe, producție, petrol și gaze naturale. Directorul FBI de atunci, Christopher Wray, a remarcat:
“Scopul Chinei, pur și simplu, este de a înlocui SUA ca lider al superputerilor mondiale și folosește metode ilegale pentru a ajunge
acolo. Folosește un set extins de metode anti-tradiționale și ilegale”.[47]

Furtul tehnologiei și brevetelor de către China este greu de combătut și de prevenit. Kathleen Puckett, fost ofițer american de
contrainformații din San Francisco, a declarat despre China că depune toate eforturile pentru a spiona și a obține totul gratuit.[48]

China a considerat furtul său masiv ca ceva moral, rațional, normal și l-a militarizat. Ea a lansat un “război împotriva tuturor” pentru a
jefui tehnologia avansată din Vest, folosind patriotismul, sentimentele rasiale, banii și prestigiul. Un asemenea comportament îngrozitor
nu are un precedent istoric.

Unii au apărat activitățile Chinei, susținând că furtul nu poate însemna atât de mult, de vreme ce furând puțin de aici și de acolo, firmele
chineze nu obțin imaginea completă a modului în care tehnologia este desfășurată și scalată. Dar, este foarte periculos să privim spionajul
industrial chinez în acest fel. Spionajul în era electronică este complet diferit de cel din ultimele decenii, în care spionii făceau doar câteva
fotografii. China fură baze de date întregi de tehnologii și, în multe cazuri, ia nu numai tehnologia, ci și experții. Având puterea fabricii
mondiale, care s-a dezvoltat de zeci de ani, și potențialul de cercetare și dezvoltare pe care l-a acumulat, regimul este cu adevărat capabil
și dispus să construiască o superputere de fabricație bazată pe furt – și este pe cale să o facă.

“Programul Mii de Talente”: Spionaj și atragerea talentelor

De când China s-a deschis în anii ’70 și până în prezent, milioane de studenți chinezi au studiat în străinătate și au realizat lucruri
minunate. China caută să recruteze și să folosească acești indivizi talentați, care depun o mulțime de efort și sunt instruiți de Occident,
pentru a aduce în China tehnologia și informațiile economice pe care le-au dobândit. Acest lucru servește ambiției PCC de a obține
supremația globală. Începând cu anul 2008, mai multe departamente din China au inițiat “Programul Mii de Talente”. La suprafață, este
vorba despre recrutarea de chinezi talentați de peste hotare care să revină în China pentru slujbe pe termen scurt sau lung. Dar obiectivul
real al programului este acela ca industria de stat să pună mâna pe noile tehnologii și invenții ale Occidentului.

FBI a publicat un document declasificat despre aceste programe în septembrie 2015. Acesta concluzionează că recrutarea persoanelor
vizate poate permite Chinei să profite în trei moduri: să obțină accesul la cercetare și expertiză în tehnologia de vârf, să beneficieze de ani
de cercetare științifică efectuați în Statele Unite și susținuți de burse guvernamentale americane și de finanțare privată, și să afecteze grav
economia Statelor Unite.[49]

Pe 13 decembrie 2018, Institutul Național de Sănătate (NIH) a publicat un raport privind programele de talente chineze, menționând că
cetățenii străini au transferat proprietatea intelectuală din SUA în țările lor natale în timp ce se aflau pe ștatul de plată al guvernului
american. Acțiunile lor au afectat și subminat toate instituțiile academice din SUA.[50] M. Roy Wilson, unul dintre autorii raportului și
copreședinte al Comitetului consultativ al NIH, a declarat că o cerință-cheie pentru a deveni parte a “Programului Mii de Talente” este
accesul la proprietate intelectuală valoroasă. El a spus că problema era semnificativă, nu aleatorie, și că gravitatea pierderilor de proprietate
intelectuală a fost imposibil de ignorat.[51]

Peter Harrell, membru senior în programul de energie, economie și securitate de la “Centrul pentru o nouă Securitate Americană”, a
declarat: “China urmărește o abordare la nivelul întregii societăți în ceea ce privește capacitățile sale tehnologice. Aceasta include
achiziționarea de companii inovatoare prin investiții în străinătate; cerând companiilor occidentale să transfere tehnologii de ultimă
generație în China ca o precondiție a accesului pe piață; oferind resurse ample de stat pentru finanțarea dezvoltării tehnologice interne;
finanțarea formării profesionale a studenților chinezi și a cercetătorilor din străinătate de elită; precum și plata unor sume mari pentru a
atrage talentul înapoi în China“.[52]

“Programul Mii de talente” are ca țintă aproape toți studenții chinezi care au ajuns în Statele Unite încă din anii ’80 și care consideră că au
acces la informații utile pentru dezvoltarea industrială, tehnologică și economică a regimului – asta însemnând zeci de mii de persoane.
PCC mobilizează capacitatea întregii țări și a populației pentru a desfășura un război fără niciun fel de restricții în recrutarea de talente și
furtul proprietății intelectuale.

Un sistem totalitar, sinistru

În plus față de furtul total, sprijinul și subvențiile de stat ale Chinei sunt, de asemenea, un mijloc important pentru PCC de a-și realiza
ambițiile. Sprijinul de stat înseamnă că regimul poate folosi sume uriașe de bani pentru a sprijini industriile-cheie. Efectiv, este vorba
despre utilizarea puterii naționale a Chinei pentru a exercita presiuni asupra companiilor private din Occident. Aceasta reprezintă o
provocare enormă și unică pentru țările în care liderii sunt aleși în mod democratic și care lasă deciziile de afaceri, în totalitate,
companiilor. Se poate spune că companiile occidentale au pierdut deja înainte de începerea jocului. Subvențiile chineze – scoase din
buzunarul contribuabilului fără consimțământ – înseamnă că producătorii chinezi pot ignora costurile reale, făcându-i prădători de neoprit
pe piețele internaționale.

Industria panourilor solare este un exemplu clasic al subvențiilor guvernului chinez. Acum zece ani, nu existau companii chineze printre
primii zece producători de panouri solare – dar acum șase producători sunt din China, inclusiv primii doi. Industria de energie verde a fost
puternic promovată în timpul primului mandat al președintelui Obama, dar mai devreme, zeci de producători de panouri solare au intrat în
faliment sau au trebuit să-și reducă afacerile în fața unei concurențe neîncetate din China, ceea ce a subminat entuziasmul pentru energia
curată.[53] Daunele au fost cauzate de produsele de dumping ale Chinei pe piața mondială, ceea ce a fost posibil datorită subvențiilor
regimului comunist acordate industriei sale autohtone de energie solară.

În țările occidentale, statele finanțează, de asemenea, proiecte-cheie, inclusiv pe cele de vârf ale dezvoltării tehnologice. Prototipul
internetului, de exemplu, a fost dezvoltat pentru prima oară de Departamentul Apărării al SUA. Cu toate acestea, în Occident, participarea
guvernului la nivel național este limitată. Odată ce o tehnologie este comercializată, companiile private sunt libere să acționeze așa cum
vor. De exemplu, NASA a difuzat rezultatele cercetării sale avansate în industrie prin programul său de transfer tehnologic. Multe dintre
proiectele sale de software au postat pur și simplu codul sursă pe Internet ca sursă deschisă. În schimb, PCC folosește în mod direct puterea
statului de a comercializa tehnologii de înaltă tehnologie, ceea ce echivalează cu utilizarea unei întreprinderi “China Inc.” pentru a concura
cu firmele occidentale individuale.

Proiectul Made in China 2025 este, desigur, inseparabil de subvențiile guvernamentale și de planificarea industrială a statului. Dacă PCC
va continua pe calea actuală, povestea panourilor solare s-ar putea repeta din nou în alte industrii, iar produsele chinezești vor deveni
asasinele locurilor de muncă la nivel global. Prin război economic și tehnologic nerestricționat, PCC a direcționat cu succes multe companii
occidentale, inclusiv corporațiile multinaționale, într-o capcană. Acestea și-au predat capitalul și tehnologia avansată, dar nu au reușit să
concureze corect pe piața chineză și, în schimb, au contribuit la crearea propriilor concurenți susținuți de stat. PCC le-a folosit ca pioni
pentru a-și atinge ambițiile.

d. Utilizarea maselor pentru spionaj

PCC consideră informațiile ca fiind o altă armă în arsenalul său. Indiferent de domeniu, indiferent dacă aparține guvernului, unei companii
private sau eforturilor individuale, toate formele de informație sunt văzute ca un joc echitabil pentru îndeplinirea ambițiilor strategice ale
regimului.

De asemenea, PCC a folosit legislația pentru a-i forța pe toți chinezii să participe la acest război nerestricționat. Legea națională a
informațiilor din Republica Populară Chineză, adoptată de Comitetul Permanent al Congresului Național Popular prevede, în mod clar, că
“agențiile naționale de informații ar putea solicita agențiilor, organizațiilor și cetățenilor relevanți să-și ofere sprijinul, asistența și
cooperarea necesare”.[54] Asta înseamnă că orice cetățean chinez poate fi forțat de PCC să colecteze informații și să devină un
spion. Această formă de colectare a informațiilor nu a mai avut loc niciodată.

Pe 12 decembrie 2018, Comitetul Judiciar al Senatului SUA a ținut o audiere despre “activitățile de spionaj netradiționale”. Bill Priestap,
directorul adjunct al departamentului de contrainformații al FBI, a dezvăluit abordarea acestor activități: uneori, atunci când este în
avantajul lor Partidul respectă regulile, în timp ce în alte momente modifică și ignoră regulile pentru a-și atinge obiectivele. Când este
posibil, Partidul încearcă, de asemenea, să rescrie regulile și să remodeleze lumea în funcție de cerințele lor.

John Demers, procurorul general adjunct al Departamentului de Securitate Națională al Ministerului Justiției, a mărturisit că planul PCC-
ului Made in China 2025, în timp ce la suprafață pare că este pentru îmbunătățirea inovării, în esență este un manual a ceea ce trebuie
furat. El a dezvăluit că, din 2011 până în 2018, peste 90% dintre cazurile de spionaj economic, despre care se presupune că implică sau de
care a beneficiat o țară, erau legate de China (de fapt PCC) și că peste două treimi din cazurile de furt comercial sunt legate de China (din
nou, a se citi PCC).[55]
În secțiunea anterioară, am discutat despre companiile de hacking ale PCC și determinarea personalului să fure proprietate intelectuală
occidentală. De fapt, spionajul PCC nu este deloc limitat la proprietatea intelectuală.

PCC controlează toate companiile private majore din China și folosește aceste “întreprinderi private” convenționale pentru colectarea de
informații pe plan internațional. Ted Cruz, senator american din Texas, a declarat că Huawei a fost o agenție de spionaj a Partidului
Comunist care a acționat sub acoperire ca fiind o companie de telecomunicații. “Rețelele sale de supraveghere se întind pe tot globul, iar
clienții săi sunt regimuri necinstite precum Iranul, Siria, Coreea de Nord și Cuba. Arestarea CFO-ului Huawei, Wanzhou Meng, în Canada
este atât o oportunitate, cât și o provocare”, a declarat el.[56]

Potrivit unui sondaj publicat în ianuarie 2018 de ziarul francez Le Monde, informațiile confidențiale de la sediul Uniunii Africane (UA)
din Etiopia au fost trimise în Shanghai în fiecare seară timp de cinci ani. PCC este acuzat că se află în spatele hack-ului. Un raport publicat
de Institutul de Politici Strategice Australiene (ASPI) pe 13 iulie a arătat că Huawei este furnizorul infrastructurii de tehnologie de rețea
din clădirea sediului central al UA.[57]

André Ken Jakobsson, un membru post-doctoral al Centrului de Studii Militare din Copenhaga, a declarat: “Ceea ce este îngrijorător este
faptul că PCC poate obține informații foarte critice și sensibile. El poate intra într-un sistem care controlează întreaga noastră societate.
Totul va fi conectat la rețeaua 5G în viitor. Suntem îngrijorați că țara care furnizează astfel de echipamente – China [a se citi PCC] –
controlează comutatorul”.[58]

În China, PCC folosește camere de luat vederi, rețele informatice și inteligență artificială echipate cu tehnologie de recunoaștere facială
pentru a crea o rețea de monitorizare omniprezentă. Dacă nu va fi oprit, este probabil ca în curând, situația existentă la acest moment în
China să se răspândească în întreaga lume.

În același timp, PCC a folosit hackeri pe scară largă. Începând cu 1999, hackerii PCC s-au deghizat într-un site Falun Gong de peste hotare
și au atacat Departamentul de Transport al SUA. Departamentul a contactat site-ul Falun Gong pentru a clarifica faptele. Apoi personalul
relevant a urmărit și a constatat că adevăratul hacker a venit dintr-o bază specială de informații din interiorul PCC-ului.[59]

În iunie 2015, Biroul american de gestionare a personalului a fost atacat de hackerii PCC care au furat o cantitate mare de informații
confidențiale – informația a peste 21,5 milioane de americani. Persoanele afectate au inclus 19,7 milioane de angajați guvernamentali și
1,8 milioane de membri ai familiilor acestor angajați guvernamentali.

În noiembrie 2018, Marriott International a anunțat că informații private, datând din 2014, inclusiv pașapoartele a până la 500 de milioane
de persoane au fost sustrase de hackeri. Secretarul de Stat al SUA, Michael Pompeo, a confirmat pe 12 decembrie că hacking-ul a fost
efectuat de PCC. Marriott este cel mai mare furnizor de hoteluri pentru guvernul american și pentru armată.

e. Numeroasele forme de război fără restricții

De asemenea, PCC utilizează pe deplin alte metode de război nerestricționat. Câteva domenii majore sunt enumerate mai jos.

Războiul diplomatic fără restricții

Metoda tipică diplomatică a PCC este de a diviza și de a cuceri. Când lumea critică PCC pentru încălcările drepturilor omului, PCC invită
separat fiecare țară să discute despre drepturile omului. Deși multe țări au discutat problemele legate de drepturile omului cu PCC în mod
privat, acest lucru nu are niciun efect restrictiv asupra partidului. Pur și simplu el tergiversează și se ceartă cu diferitele țări în mod
individual, dar niciodată nu face vreo schimbare substanțială. Mai mult decât atât, virtual, el a dezintegrat organizațiile internaționale care
protejează drepturile omului.

PCC a folosit această metodă pentru a scăpa de condamnări și sancțiuni și apoi s-a alăturat imediat Organizației Mondiale a Comerțului
(OMC). Imediat, a început să folosească mijloace economice pentru a ispiti diverse țări, și apoi a folosit din nou divizarea și cucerirea
pentru a realiza progrese pe scară largă în diferite domenii.

PCC folosește, de asemenea, tactici necinstite în diplomația ostaticilor pentru a aresta și amenința atât chinezi, cât și persoane de altă etnie,
până când cererile lor sunt îndeplinite. Înainte ca PCC să beneficieze de un statut permanent de relații comerciale normale cu Statele Unite,
a arestat disidenți înainte de aproape fiecare sesiune de negociere și apoi a folosit eliberarea disidenților în timpul negocierilor pentru a-și
atinge obiectivele. Partidul Comunist ignoră drepturile și viețile propriului popor, dar știe că societatea occidentală se preocupă de chestiuni
precum drepturile fundamentale ale omului. Prin urmare, el își ține proprii cetățeni ostatici, ține un cuțit la gâtul poporului chinez și îl
folosește pentru a amenința inamicul – Statele Unite. Acest lucru reflectă cu adevărat practica PCC a războiului fără restricții.

Odată cu dezvoltarea rapidă a economiei, PCC a devenit mai îndrăzneț, iar ostaticii străini au devenit pioni diplomatici. Su Bin, menționat
anterior, a fost acuzat de Statele Unite de hacking într-o bază de date militară americană, în 2014. Ulterior, cuplul canadian Kevin și Julia
Garratt au fost arestați de PCC și acuzați de spionaj.

După arestarea vicepreședintelui și directorului financiar al Huawei, Meng Wanzhou, în Vancouver, Canada, pe 1 decembrie 2018, o serie
de proteste au fost declanșate de Ministerul Afacerilor Externe chinez. Consulatul PCC din Vancouver a mobilizat un mare număr de
chinezi procomuniști de peste hotare pentru a protesta. În plus, PCC a arestat trei cetățeni canadieni ca răzbunare. [60] Acest lucru a fost
făcut cu scop dublu: atât pentru a pune presiune directă asupra Canadei și, de asemenea, pentru a face o spărtură în relațiile dintre Canada
și Statele Unite.

Lipsa legalității este modus operandi al PCC. Orice străin din China poate deveni ostatic în orice moment și poate fi folosit ca monedă de
schimb în scopuri politice, economice și diplomatice. În plus, atunci când PCC amenință chinezii din străinătate, în special dizidenții,
adesea folosește rudele acestora din China ca ostatici.
Război militar fără restricții

PCC a dezvoltat arme asimetrice, precum rachetele antinavă și rachetele antiaeriene. În ceea ce privește armele convenționale, PCC a
încercat să depășească supremația tehnologică a Statelor Unite, având o cantitate mai mare de materii prime care vizează acele active
importante. PCC a crescut din punct de vedere economic și tehnic, ceea ce i-a pus la dispoziție un spațiu operațional mai mare pentru a-și
pune în aplicare războiul cibernetic, războiul spațiului cosmic și al altor vectori neconvenționali de atac, de înaltă tehnologie, împotriva
Statelor Unite, după cum s-a arătat în ultima secțiune.

AEP declară în mod public că desfășurarea tipului de război pe care îl dorește “apare într-o manieră transnațională, intersectorială și
utilizează orice mijloace necesare”. În războiul ideal al AEP “nu este obligatorie respectarea limitelor naționale tangibile, spațiului
cibernetic intangibil, dreptului internațional, dreptului național, codurilor de conduită și etică”. “Ei nu își asumă responsabilitatea pentru
nimeni și nu sunt restricționați de nicio regulă. Oricine poate fi o țintă și orice mijloc poate fi folosit”. Autorii Războiului fără
restricții, ambii colonei chinezi, declară cititorilor: “V-ați gândit să combinați câmpul de luptă fizic cu câmpul de luptă virtual, războiul cu
pacea, și forțele armate cu populația pașnică – mai specific, combinând avioanele stealth, rachetele de croazieră și criminali cibernetici,
războiul nuclear, războiul financiar și atacurile teroriste? Sau, pur și simplu, i-ați îmbinat pe Schwarzkopf [comandantul-șef al Forței
Multinaționale din Războiul din Golf] + Soros + Morris [creatorul virusului de calculator Morris Worm] + bin Laden? Acesta este cadrul
nostru adevărat”.[61]

Război financiar nelimitat

PCC a început să-și promoveze propriul sistem de plăți financiare și să-și utilizeze renminbi prin “asistență economică” și întreprinderi
private, în încercarea de a construi o infrastructură globală. Acesta intenționează să utilizeze renminbi pentru a înlocui dominanța dolarului
american în domeniul circulației monedelor internaționale. Potrivit strategiei nerestricționate de luptă financiară a PCC, regimul își poate
atinge obiectivele, pur și simplu, prin tipărirea unor sume masive de bani, distrugând astfel sistemul financiar atunci când îi este necesar.
Tink-tank-urile PCC-ului au pledat pentru transformarea rezervelor valutare în armament.

Război nerestricționat pe Internet

Prin eforturile Huawei și ZTE de a pune mâna pe piața tehnologiilor 5G, PCC se străduiește să obțină o poziție dominantă în standardele
5G și dorește să joace un rol global de lider în noua tehnologie. Fostul șef al Rezervei Federale din Dallas a spus: “În cazul în care China
ar câștiga această cursă, ea va stabili protocoalele pentru Internet, așa cum engleza a înlocuit limba germană ca limbă științifică, limba
engleză devenind limbajul tuturor activităților cruciale la scară globală”. [62]

Internetul s-a format într-o lume în care informațiile curgeau într-un mod complet diferit de lumea tradițională, iar mediul online poate
constrânge și influența lumea noastră reală. În prezent, Internetul se confruntă cu o nouă rundă de evoluție, având tehnologia 5G în centrul
său. Prin intermediul combinării dintre 5G și inteligența artificială, Internetul se îndreaptă către “Internetul lucrurilor” sau digitalizarea
întregii lumi. Controlul Internetului asupra lumii fizice se extinde drastic, iar regulile din întreaga lume sunt rescrise. În cazul în care PCC
va domina 5G, va putea să acționeze fără obstacole.

În plus, există o cantitate imensă de informații care circulă pe Internet. Odată ce operațiunile de propagandă externă ale PCC sunt integrate
cu succes într-un 5G controlat de China, eforturile sale de spălare a creierului prin soft vor depăși cu mult amploarea și impactul actual.

Războiul nerestricționat al narcoticelor

La o reuniune a cabinetului american din 16 august 2018, președintele Trump a spus că proliferarea opioidelor pe bază de fentanil din
China este “aproape un război”.[63] În 2017, în Statele Unite s-au înregistrat peste de șaptezeci de mii de cazuri de supradoze de droguri,
dintre care mai mult de 40% au fost legate de opiaceele sintetice (în principal fentanil și analogii săi). Aceste medicamente sunt produse
în principal în China și apoi intră în Statele Unite prin intermediul serviciului poștal al SUA sau sunt introduse în Mexic și apoi intră în
SUA prin granița de sud-vest a Statelor Unite.[64]

Markos Kounalakis, cercetător principal la Universitatea Central Europeană și cercetător științific la Institutul Hoover al Universității
Stanford, în noiembrie 2017 a notat despre fentanil: “În ultimă instanță, este un produs chimic. Și este folosit ca armă în Războiul
Opiumului al Chinei din secolul al XXI-lea împotriva Americii”. El a spus că fentanilul a ucis mii de americani și l-a citat ca pe un exemplu
al strategiei PCC: PCC folosește valoarea reală a acestui produs chimic ca “export profitabil de narcotic care distruge, de asemenea,
comunitățile americane și tulbură peisajul politic al SUA”.[65]

Războiul nerestricționat al populației

În septembrie 2018, o familie chineză care călătorea în Suedia a făcut o scenă într-un hotel din Suedia afirmând, în mod fals, că a fost
abuzată de poliție. După prezentarea exagerată a poveștii venită din partea ambasadei și a mass-mediei chineze, poporul chinez a început
să boicoteze IKEA și H & M.[66] Televiziunea suedeză SVT a lansat un program sarcastic despre incident, ceea ce a agravat și mai mult
situația. Zeci de mii de utilizatori de internet chinezi au inundat site-urile Ambasadei Suediei, ale prezentatorului TV, Jesper Rönndahl, și
pagina de Facebook a postului de televiziune.[67]

După șaizeci de ani de distrugere a culturii tradiționale și înlocuirea acesteia cu cultura partidului comunist, PCC este într-adevăr capabil
să manipuleze peste un miliard de chinezi și să îi transforme într-o armată de masă, doar prin fluturarea steagului naționalismului. Înainte
de cea de-a nouăzecea aniversare a Armatei de Eliberare a Poporului în 2017, PCC a publicat un software care poate adăuga o uniformă
AEP unui individ într-o imagine uploadată. În doar câteva zile, aplicația a primit peste un miliard de vizite.

PCC poate folosi naționalismul pentru a controla publicul, deoarece oamenii nu cunosc adevărata istorie a partidului. În special, oamenii
nu înțeleg istoria de crime a PCC. Astfel, generațiile de chinezi care au crescut în cultura partidului duc cu ei cultura de partid pe oriunde
merg. Când călătoresc în străinătate pentru a-și câștiga existența, ei exportă cultura de partid și devin parte a armatei de masă a regimului,
din afara granițelor Chinei.

PCC a creat deja cu succes o generație de oameni care se vor supune ordinelor sale fără a fi nevoie să fie constrânși sau monitorizați. Acest
lucru a întărit abilitatea PCC de a controla această armată din lumea liberă și de a o folosi pentru subversiune. Dacă ar izbucni un război,
acest tip de război al populației masive ar putea avea consecințe grave.

Război cultural nerestricționat

PCC a comercializat cultura partidului și valorile sale sub sloganul culturii și obiceiurilor tradiționale chineze timp de mulți ani. Oamenii
din întreaga lume au un interes puternic față de lunga istorie și bogata cultură a Chinei, dar înțelegerea lor este foarte limitată. PCC știe
bine acest lucru și profită din plin de el. Adoptând unele forme superficiale ale culturii tradiționale, PCC s-a deghizat în gardian și
reprezentant veridic al culturii chinezești, făcând extrem de dificil pentru oamenii din alte țări să vadă prin înșelăciune.

Alte forme de război nerestricționat

Regimul comunist chinez a declarat războiul asimetric hibrid împotriva Statelor Unite și aliaților săi occidentali prin lansarea Programului
Național de stat 863, în 1986. Scopul final al acestui război este acela de a depăși Statele Unite pe fronturile economice și militare și, astfel,
să înlocuiască Statele Unite în rolul său de lider mondial. Este un război bazat pe înșelăciune și ignorarea totală a oricăror reguli, iar
strategiile din spatele acestuia fac parte din programul său de război fără restricții.[68]

În timpul mișcării din 4 iunie 1989, PCC a ordonat soldaților și poliției să se deghizeze în civili din Beijing și să creeze revolte, astfel încât
armata să le folosească drept scuze pentru uciderea în masă, pe care a numit-o “suprimarea revoltelor”. În persecutarea Falun Gong, PCC
a fabricat incidentul de “auto-incendiere” pentru a justifica escaladarea persecuției. În timpul mișcării Occupy Central With Love and
Peace din Hong Kong, PCC a transportat oameni din Shenzhen pentru a incita la violență în Hong Kong, forțând efectiv poliția să
escaladeze spre violență.

În ochii PCC, uciderea și asasinarea sunt metode obișnuite, iar în viitor Partidul poate folosi aceleași metode – otrăvire, asasinare, explozii,
sabotarea rețelelor energetice sau a mijloacelor de transport și așa mai departe – pentru a crea haos și conflict în Occident.

În esență, războiul nerestricționat vizează distrugerea moralității omenirii și mobilizarea oamenilor răi pentru a distruge omenirea pas cu
pas. PCC are o înaltă calificare în a face oamenii să se opună moralității și conștiinței lor, iar aceia care fac acest lucru, adesea ajung pasivi
în fața abuzurilor PCC sau devin participanți activi. Prin urmare, personalităților din domeniile politic, economic, militar, media, cultural,
tehnologic, educațional și din alte domenii, PCC încearcă să le descopere slăbiciunile prin toate mijloacele – fie prin interese sau dorințe
– și le folosește pentru a-i face pe oameni să colaboreze în mod voit cu partidul. Atunci când acest lucru nu merge, PCC ar putea folosi
amenințări și intimidări pentru a le exploata temerile sau greșelile, șantajându-i în mod efectiv să asiste Partidul. În unele cazuri, PCC a
furnizat chiar organe de transplant obținute prin crime pentru a cumpăra persoane influente care aveau nevoie de un transplant.

Resursele pe care PCC le poate aduce pentru a se infiltra în alte țări sfidează imaginația oricui, iar faptele descoperite în prezent sunt doar
vârful aisbergului. Oamenii din toate categoriile sociale, în special din politică și afaceri, au devenit instrumentele PCC în campania sa de
război nerestricționat, iar mai multe dovezi vor apărea în timp, arătând câți au căzut în această capcană. Aproape toate țările din lume au
început să simtă ambițiile globale ale PCC și mijloacele sale malefice, nerestricționate. De asemenea, în momentele critice, au văzut
impactul distructiv al agenților PCC.

4. “Modelul chinezesc” comunist

În ultimul deceniu, purtătorii de cuvânt ai Partidului Comunist, precum și unii cercetători și jurnaliști occidentali, au aplaudat puternic
conceptul de “model chinezesc” sau termeni similari, precum “calea chineză”, “miracolul chinezesc” sau “consensul de la Beijing”. Așa-
numitul model al Chinei se referă, în general, la combinația dintre totalitarismul politic al PCC și capitalismul favoritist pentru a atinge
“stabilitatea socială” și dezvoltarea economică rapidă. De fapt, esența modelului “chinez” este “modelul PCC” – o abominație politică care
nu a mai fost văzută vreodată în istoria omenirii.

Propaganda care țintește sprijinirea legitimității “căii chinezești” vinde presupusul „succes” al Partidului în patru categorii: dezvoltarea
economică, stabilitatea socială, opinia publică (atunci când civilii acționează ca subiecți supuși) și recunoașterea internațională.

Cu toate acestea, toate cele patru argumente sunt de neconceput pentru cei care pot vedea lucrurile clar. Ratele de creștere economică
ridicate nu pot ascunde forma nefirească, adesea malefică, a dezvoltării economice a PCC.

Așa-numitul miracol economic al regimului este, de fapt, rezultatul deblocării energiei poporului chinez după decenii de suprimare și
revenirea parțială la condițiile normale de piață în timpul reformei și deschiderii. O asemenea creștere a fost realizată prin călcarea în
picioare a drepturilor omului, furtul proprietății intelectuale, exploatarea necontrolată a resurselor naturale și distrugerea mediului
natural. O astfel de creștere nu este nici etică, nici sustenabilă. Există numeroase probleme structurale în economia chineză, și nici una nu
poate fi rezolvată în cadrul sistemului politic existent. Când aceste probleme vor ajunge în punctul critic, vor aduce dezastre chinezilor și
restului lumii.

Toate argumentele PCC sunt lipsite de valoare, dar acelea legate de stabilitatea socială și de opinia publică sunt pur și simplu
monstruoase. Regimul comunist chinez deține controlul tuturor forțelor armate din China și menține stabilitatea cu un pumn de fier și prin
supraveghere. Prin urmare, partidul poate obține o “stabilitate” socială pentru o lungă perioadă de timp. PCC monopolizează toată mass-
media din interiorul Chinei și a înăbușit din fașă vocile care i se opuneau. În lumea de astăzi, când moralitatea, în general, a decăzut, nu
este dificil să găsească “idioți utili” în comunitatea internațională pe care să-i facă să acționeze ca prieteni ai Chinei și să cânte ode PCC-
ului. Este evident că așa-numitele realizări ale “modelului chinez” al PCC nu pot ascunde crimele odioase comise de regim.
Datorită naturii sale, PCC va fi mereu împotriva culturii tradiționale, a moralității ortodoxe și a valorilor universale. PCC-ul de astăzi este
axa răului în lume și inamicul omenirii. Dacă lumea nu poate să se trezească și să ia măsuri împotriva regimului, eșecul va aduce dezastru
în lume din următoarele motive:

China are un teritoriu vast și o populație numeroasă. A devenit cea de-a doua mare economie din lume din 2010 și cea de-a doua mare
putere militară ce deține arme nucleare. Nicio forță tiranică din istorie sau de astăzi nu a avut vreodată o asemenea putere economică și
militară imensă ca PCC. Regimul comunist chinez a absorbit elementele cele mai sinistre și deformate ale regimurilor totalitare moderne
și tacticile antice chineze în ideologia sa pentru control. Prin urmare, PCC nu joacă niciodată după reguli, iar strategia sa, profundă și
nemiloasă, trece adesea dincolo de imaginația și înțelegerea liderilor și strategilor altor țări. Prin controlarea a 1,3 miliarde de chinezi, PCC
a prezentat lumii o piață imensă și foarte râvnită, atrăgând capital străin, oameni de afaceri și politicieni. Partidul îi face să închidă ochii la
încălcările drepturilor omului și la malefic și, în unele cazuri, chiar îi face părtași la crimele sale.

PCC a ucis optzeci de milioane de chinezi. În zilele noastre, a comis nenumărate crime împotriva practicanților Falun Gong, a creștinilor
din bisericile clandestine, a tibetanilor, a uigurilor, a dizidenților și a celor aflați la baza societății. Odată ce regimul se va prăbuși, va fi
adus în fața justiției și pedepsit pentru toate crimele sale. Pentru a evita această soartă prin orice mijloace, PCC alege să meargă în jos pe
drumul totalitarismului și al persecuției crescute, refuzând să renunțe la scena mondială. Asemenea unui infractor recidivist, PCC este
nerăbdător să scape și nu va ezita să comită în continuare crime odioase pentru a se proteja.

Partidul Comunist Chinez este agentul principal al spectrului malefic comunist în lumea umană. Sortit eliminării, existența PCC a fost
întotdeauna însoțită de un puternic sentiment de criză și frică. Condus de un sentiment de criză constantă, PCC recurge la toate mijloacele
necesare în momentele critice, luând măsuri extreme pentru a merge înainte. Condus de acest sentiment de criză, PCC privește Statele
Unite, al căror rol este de a menține ordinea internațională, ca dușman principal și, în încercarea de a înlocui Statele Unite și de a domina
lumea, s-a dezvoltat în secret.

În același timp, PCC a folosit o serie de mijloace pentru a exporta modelul PCC și ideologia Partidului Comunist, otrăvind lumea. Proiectul
“O centură, un drum” (cunoscut și sub numele de “One Belt, One Road”) și alte proiecte similare au demonstrat ambițiile geopolitice ale
partidului. Ceea ce este și mai înspăimântător este faptul că PCC se pregătește pentru lupta finală cu Statele Unite cu dăruire, determinare
și efort non-stop.

Toate ambițiile PCC – pe care le urmărește prin puterea soft, puterea hard și puterea ascuțită – se bazează pe o ignorare totală a moralității
și sunt menite să slujească marii sale ambiții de a distruge moralitatea tradițională și valorile universale. Scopul PCC este să se instituie ca
un imperiu malefic și conducător al lumii. Scopul său este acela de a aduce opresiunea totalitară în lume, un stat polițienesc mondial
caracterizat prin spălarea creierului, controlul minții, supravegherea în masă, eliminarea proprietății private, ateismul oficial, eliminarea
religiei și a culturii tradiționale, dorințe carnale necontrolate, corupția și degenerarea morală. Obiectivul său este acela de a trage lumea în
sărăcie și turbulențe, transformând oamenii în animale și trimițând omenirea într-un abis de degradare morală. Toate acestea fac parte din
calea aranjată de spectrul comunist în încercarea de a distruge omenirea.

PCC este un regim politic unic, un mecanism și un fenomen social. Scopul său este acela de a distruge culturile tradiționale și valorile
universale pe care divinitatea le-a lăsat pentru omenire. Dacă moralitatea tradițională care a ajutat omenirea să supraviețuiască de mii de
ani este distrusă cu adevărat, rezultatul va fi distrugerea întregii rase umane. Prin urmare, pe lângă eforturile sale militare, economice,
științifice și tehnologice, PCC se apleacă și asupra impunerii ideologiei sale de ateism și a răsturnării punctelor de vedere ale binelui și
răului în alte țări. PCC folosește o serie de metode pentru a corupe figurile politice și media din întreaga lume pentru a insufla cultura lor
de partid în aceste țări. Scopul său final este acela, ca acești indivizi să influențeze masele și să ajute pe toată lumea să se alăture PCC-
ului. Aceasta este adevărata intenție a promovării la nivel mondial a așa-numitului “model chinezesc”.

5. Lecțiile învățate și calea de ieșire

a. Politica de reconciliere: O greșeală gravă

În martie 2018, într-un articol intitulat “Cum Occidentul a înțeles greșit China”, The Economist a reflectat asupra politicilor pe care țările
occidentale le-au adoptat față de China, asupra pariului lor că regimul chinez va îndrepta China spre democrație și economia de
piață. Articolul a recunoscut că rămășagul Occidentului a eșuat, că în China condusă de PCC nu există economie de piață și că niciodată
nu va fi una dacă nu-și va schimba cursul său actual. Dimpotrivă, PCC tratează afacerile și comerțul ca prelungiri ale puterii de stat și le
controlează ca atare. Folosește monopolul asupra puterii pentru a modela economia globală, folosește bani pentru a manipula partenerii
comerciali și pedepsește indivizii și grupurile cu care nu este de acord.[69]

Ambițios și dornic să-și revendice hegemonia globală, PCC reprezintă o amenințare gravă pentru lume. Din păcate, până în prezent, multe
țări, guverne și personalități politice încă mai doresc să se împrietenească cu PCC, ignorând pericolul. Relația este ilustrată de o zicală
chineză: “creșterea puiului de tigru pentru a se pune pe sine în pericol în viitor”.

Fără ajutorul țărilor occidentale dezvoltate și fără sprijinul atâtor corporații multinaționale, al gigantilor de înaltă tehnologie și al marilor
instituții financiare, PCC nu ar fi putut să se dezvolte dintr-o economie slabă, cu un regim aflat în pragul colapsului, către o axă monstruoasă
a răului într-o perioadă de doar câteva decenii. El și-a extins influența și acum sfidează în mod cinic Statele Unite în regiuni și în domenii
din întreaga lume.

Michael Pillsbury, expert în securitatea națională, a susținut că Occidentul a avut așteptări nerealiste de la PCC, inclusiv crezând că va
deveni în mod inevitabil mai democratic, că dorea o societate capitalistă în stil american, că, inevitabil, se va integra în ordinea socială
internațională, că schimburile dintre SUA și China vor aduce o cooperare deplină sau că elementele agresive din PCC erau slabe și așa mai
departe. Pillsbury a cerut insistent guvernului american să se trezească rapid la realitatea situației și să adopte contramăsuri împotriva PCC
– altfel PCC ar putea câștiga.[70]
Fostul strategist de la Casa Albă Steve Bannon a avertizat de asemenea: “Conducerea chineză nu a avut niciodată intenția de a se alătura
ordinii internaționale liberale de după război care se bazează pe reguli. Ei își aveau propriul plan și l-au executat foarte riguros.[71] Planul
este ca PCC să folosească puterea de stat pentru a controla industriile cheie globale, să se implice cu îndrăzneală în expansiunea geopolitică
și să obțină hegemonia globală în tehnologie și finanțe, ignorând în totalitate regulile de conduită globale.

b. De ce a greșit Occidentul în privința Chinei

Occidentul a înțeles greșit China din mai multe motive: datorită aranjamentelor complexe ale spectrului comunist menționate mai sus, a
duplicității și naturii cameleonice a PCC și din dificultatea de a diferenția China de PCC. În plus, Occidentul a înțeles greșit China din
cauza câștigului pe termen scurt. Este vorba despre persoane fizice, de companii sau de națiuni întregi. Pentru PCC aceasta a oferit încă o
oportunitate de exploatat.

PCC-ul, corupt din punct de vedere moral, vizează lacune în moralitatea oamenilor din societățile libere, a acelor oameni care urmăresc
un profit meschin pe termen scurt, permițând astfel Partidului Comunist Chinez să se infiltreze și să corupă fundamentele acestor
societăți. Dacă analizăm în detaliu politicile adoptate de Statele Unite în ceea ce privește PCC-ul, ele se bazează în mare măsură pe
considerente de câștig pe termen scurt în detrimentul intereselor fundamentale și pe termen lung ale Americii – ca cel al spiritului pe care
țara a fost fondată.

Gloria și autoritatea omenirii vin de la Creator și sunt determinate de nivelul moral al omului. Prosperitatea și puterea acordată unui grup
etnic și unei națiuni depind, de asemenea, de nivelul lor de moralitate. Folosind mijloace obișnuite, omul este pur și simplu incapabil să
nege aranjamentele făcute de spectrul comunismului. Urmândcc această logică, devine clar unde a greșit Occidentul – indiferent de
metodele umane aplicate, în final, nu vor reuși să salveze oamenii din ghearele maleficului.

Multe guverne, companii mari și oameni de afaceri pot, pentru o perioadă de timp, să obțină, în mod aparent, “beneficii” din partea PCC
în schimbul sacrificării principiilor lor morale. Dar, în cele din urmă, vor pierde mai mult decât câștigă. Astfel de avantaje superficiale,
obținute necistit sunt otrăvitoare. Doar fără a mai râvni la avantaje imediate, se va avea un viitor luminos.

PCC nu este un partid sau un regim politic în sensul normal. Nu reprezintă poporul chinez. Acesta reprezintă spectrul comunist în lumea
umană. Asocierea cu PCC este asocierea cu diavolul. A fi prietenos cu PCC dă satisfacție diavolului, îl ajută, și joacă un rol în împingerea
omenirii spre distrugere. Dimpotrivă, a împiedica PCC-ul înseamnă angajarea în lupta dintre bine și rău. Aceasta nu este o chestiune simplă
a țărilor care se luptă pentru interesele naționale. Este o bătălie pentru viitorul omenirii.

c. Calea de ieșire

Astăzi, China și lumea se află la o răscruce de drum. Poporul chinez nu se poate aștepta la nicio reformă reală de la Partidul Comunist
Chinez, care are nenumărate datorii de sânge. China va fi mai bună doar atunci când va fi eliberată de Partidul Comunist. Prin eliminarea
Partidului Comunist, care este ca o tumoare malignă, China va prospera.

Pentru oamenii din întreaga lume, China este cunoscută drept țara unei civilizații antice caracterizată prin curtoazie și neprihănire. Eliberată
de Partidul Comunist, China va redeveni un membru normal al lumii civilizate – o națiune ale cărei resurse umane și naturale, diversele
tradiții antice și patrimoniul cultural vor face parte din bogăția umanității.

Continuându-și drumul în aceste vremuri de restriște, tot mai mulți chinezi ajung să înțeleagă natura malefică a PCC. Odată cu publicarea
celor Nouă Comentarii Despre Partidul Comunist în noiembrie 2004, un număr tot mai mare de oameni a început să-și recâștige curajul
moral și a luat decizia de a se separa de spectrul comunist. Peste 300 de milioane de chinezi au renunțat la PCC și la organizațiile sale
afiliate. Dacă lumea liberă poate sprijini tendința de renunțare la PCC și va întrerupe toate legăturile cu spectrul, PCC nu va putea continua
să acționeze așa cum o face acum la nivel global.

Uniunea Sovietică, care era aparent neîmblânzită, s-a dizolvat peste noapte. Chiar dacă PCC își arată colții la nivel global, dizolvarea lui
ar putea avea loc la fel de rapid, odată ce lumea îi recunoaște natura malefică și face alegerea corectă.

Creșterea PCC-ului rezultă în mare parte din corupția morală și din faptul că oamenii sunt orbiți de urmărirea propriilor interese. Pentru a
scăpa de această soartă, trebuie să ne găsim curajul moral, să revigorăm valorile tradiționale și să avem o credință fermă în Dumnezeu.

Pentru a învinge un spectru precum PCC, nu este niciodată suficient să depindem, pur și simplu, de puterea umană. Un spectru malefic are
o putere mai mare decât omul, iar aceasta este cauza principală a expansiunii continue a PCC-ului. Cu toate acestea, un spectru nu poate
niciodată să rivalizeze cu Dumnezeu. Atâta timp cât oamenii sunt gata să asiste divinitatea, și se supun voinței divine, oamenii vor fi
binecuvântați și înzestrați cu o mare putere.

PCC este inamicul întregii omeniri. A rezista ambițiilor PCC înseamnă a salva civilizația umană și viitorul. PCC este destinat eliminării,
astfel, respingând PCC-ul înseamnă a evita soarta eliminării împreună cu el și înseamnă a ajuta la salvarea umanității.

*****

Referințe

1. Nouă comentarii despre Partidul Comunist , “Despre începuturile Partidului Comunist Chinez”, Capitolul al
doilea, http://www.epochtimes.com/9pingdownload/romania/9ping_romania_2.pdf

2. Qiao Liang și Wang Xiangsui, Războiul nerestricționat (Beijing: Literatura PLA si Arta Press, 1999) [喬良,王湘穗: “超限戰” (北京:
解放軍文藝出版社, 1999),頁1,頁62] . [In chineza]
3. Ibid., 6 [喬良, 王湘 穗: “超限戰” (北京: 解放軍 文藝 出版社, 1999), 頁 1, 頁 6]. [In chineza]

4. Qiao Liang și Wang Xiangsui, Războiul nerestricționat și războiul anti-nerestricționat: Cum vor americanii să contracareze noua
strategie chineză? (Beijing: Changjiang Literatură și Artă Press, 2016) [喬良,王湘穗: “超限戰與反超限戰:中國人提出的新戰爭觀美
國人如何應對” (北京:長江文藝出版社, 2016]. [In chineza]

5. Louisa Lim și Julia Bergin, „În interiorul îndrăzneței campanii globale de propagandă a Chinei“, The Guardian, 7 decembrie,
2018, https://www.theguardian.com/news/2018/dec/07/china-plan-for-global-media-dominance-propaganda-xi-jinping

6. Mao Zedong, Lucrări selectate despre jurnalism (Beijing: Xinhua de presă) [毛澤東: “毛澤東 新聞 工作 文選” (北京: 新華 出版社,
1983), 頁 182]. [In chineza]

7. „PCC cheltuieste enorm pentru extinderea propagandei sale în străinătate“ [<重金 鋪路 中共 大 外宣 海外 擴張>, 自由 亞洲 電臺
2015 年 11 月 5 日], https://www.rfa.org/cantonese/news/propaganda-11052015084921.html [In chineza]

8. “China cheltuiește 10 miliarde de dolari pe propagandă din străinătate în fiecare an”, “BBC 中文 網”, 2016 年 6 月 10 日],
http://www.bbc.com/zhongwen/trad/press_review/2016/06/160610_uk_press_china. [In chineza.]

9. „Președintele chinez Xi Jinping vizitează CCTV America printr-un apel video,“ CGTN, 19 februarie
2016, https://america.cgtn.com/2016/02/19/chinese-president-xi-jinping-visits-with-cctv-america-via-video-call

10. Yuan Jirong, “Seria TV chinezească este trendy în Africa”, people.cn [苑 基 榮: <中國 電視劇 熱播 非洲 大陸>, “人民日 的 洲” “,
https://web.archive.org/web/20160206004955if_/http://paper.people.com.cn/rmrb/html/2015-01/05/nw.D110000renmrb_20150105_3-
03.htm [In chineza]

11. Koh Gui Qing și John Shiffman, “Rețeaua de radio ascunsă din Beijing difuzează știri prietenoase despre China în Washington și în
întreaga lume“, Reuters, 2 noiembrie 2015, https://www.reuters.com/investigates/special-report/china-radio/

12. Louisa Lim și Julia Bergin, “În interiorul îndrăzneței campanii globale de propagandă a Chinei”, The Guardian, 7 decembrie
2018, https://www.theguardian.com/news/2018/dec/07/china-plan-for-global-media-dominance-propaganda-xi-jinping

13. James Fallows, “Propaganda oficială chineză: Acum online de la WaPo!” Atlanticul, 3 februarie
2011, https://www.theatlantic.com/international/archive/2011/02/official-chinese-propaganda-now-online-from-the-wapo/70690/

14. Donnelle Eller, “Inserția ziarului sprijinit de chinezi încearcă să submineze sprijinul fermierilor din Iowa pentru Trump, război
comercial”, Des Moines Register, 24 septembrie 2018, https://www.desmoinesregister.com/story/money/agriculture/2018/09/24/china-
daily-watch-advertisement-tries-sway-iowa-farm-support-trump-trade-war-tariffs/1412954002/

15. Bethany Allen-Ebrahimian, “Beijing își construiește influența în mass-media americană”, Politica externă, 21 decembrie
2017, https://foreignpolicy.com/2017/12/21/one-of-americas-biggest-chinese-language-newspapers-toes-beijings-party-line-china-
influence-united-front/

16. “Ocupația centrală” dezvăluie infiltrarea roșie, 142 din departamentele mass-media de peste hotare ale PCC se demască “Televiziunea
Tang Dynasty,” 新唐人 電視台 “, 2014 年 10月 6 日, https://www.ntdtv.com/gb/2014/10/06/a1143788.html]. [In chineza]

17. Jeffrey Gil, “De ce guvernul NSW revizuiește programul său de clasă Confucius”, Conversația, 17 mai
2018, https://theconversation.com/why-the-nsw-government-is-reviewing-its-confucius-classrooms-program-96783

18. Alexander Bowe, Frontul Unificat de Muncă al Chinei de peste hotare: Context și implicații pentru Statele Unite, Comisia Economică
și de Securitate SUA-China, 24 august 2018, 5-6,
https://www.uscc.gov/sites/default/files/Research/China%27s%20Overseas%20United%20Front%20Work%20-
%20Background%20and%20Implications%20for%20US_final_0.pdf, 14

19. Actul de autorizare națională de apărare John S. McCain pentru anul fiscal 2019 , Camera Reprezentanților,
https://docs.house.gov/billsthisweek/20180723/CRPT-115hrpt863.pdf.

20. Bowe, Frontul Unificat de Muncă al Chinei de peste hotare: Context și implicații pentru Statele Unite , 5-6.

21. Thorsten Benner ș.a., “Avansarea autoritară: Răspunsul la influența politică în ascensiune a Chinei în Europa“, Institutul Global
pentru Politici Publice (GPPI), https://www.gppi.net/media/Benner_MERICS_2018_Authoritarian_Advance.pdf.

22. Influența chineză și interesele americane: Promovarea vigilenței constructive (Stanford, California: Hoover Institution Press, 2018),
https://www.hoover.org/sites/default/files/research/docs/chineseinfluence_americaninterests_fullreport_web.pdf

23. Jenni Marsh, “Fost politician din Hong Kong se confruntă cu închisoarea după condamnarea pentru luare de mită în SUA”, CNN, 5
decembrie 2018, https://www.cnn.com/2018/12/05/asia/patrick-ho-bribery-conviction-intl/index.html

24. Alexandra Stevenson, David Barboza, Matthew Goldstein și Paul Mozur, “Un magnat chinez a căutat putere și influență. Washingtonul
a răspuns”, The New York Times , 12 decembrie 2018, https://www.nytimes.com/2018/12/12/business/cefc-biden-china-washington-ye-
jianming.html
25. Rona Rui, “Interviu exclusiv cu Chen Yongling: Cum s-a infiltrat Partidul Comunist Chinez s-a infiltrat profund în Australia”, The
Epoch Times , 19 iunie 2017. [駱 亞: 專訪 陳 用 林: 中共 全面 滲透 洲 洲 洲 幕 幕 “>” 大紀元新聞網”2017年6月19日],
http://www.epochtimes.com.tw/n215385. [In chineza]

26. Influența chineză și interesele americane: Promovarea vigilenței constructive (Stanford, California: Hoover Institution Press, 2018),
https://www.hoover.org/sites/default/files/research/docs/chineseinfluence_americaninterests_fullreport_web.pdf

27. Isaac Stone Fish, “Legăturile surprinzătoare ale lui Huawei cu instituția Brookings”, The Washington Post , 7 decembrie 2018,
https://www.washingtonpost.com/opinions/2018/12/08/chinese-companys-surprising-ties -brookings-institution/?utm_term =
.2720ba57db5

28. Margaret Wollensak, “Universitățile din Canada și Marea Britanie avertizate de agențiile de informații să se ferească de
Huawei”, Epoch Times , 19 decembrie 2018, https://www.theepochtimes.com/universities-warned-to-be-wary-of-research-partnerships-
with-huawei_2743679.html

29. Zack Dorfman, “Cum a devenit Silicon Valley un cuib al spionilor”, Politico, 27 iulie
2018, https://www.politico.com/magazine/story/2018/07/27/silicon-valley-spies-china-russia-219071

30. Bowe, Frontul Unificat de Muncă al Chinei de peste hotare: Context și implicații pentru Statele Unite , 11-12.

31. Bowe, Frontul Unificat de Muncă al Chinei de peste hotare: Context și implicații pentru Statele Unite , 10-12.

32. Gao Shan, “Compania Wanda din China cumpără două companii americane de film pentru 2 miliarde de dolari”, Radio Free Asia, 23
august 2016 [高山: 中国 萬達: 20 億 美元 购买 美國 兩家 電影 公司>, 自由 亚洲 電台2016 年 8 月 23 日],
https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/hc-08232016102649.html. [In chineza]

33. Cui Peng, “Ali Pictures Investește în Amblin Partners”; Ma Yun investește în Spielberg”, sohu.com, 9 octombrie 2016. [崔 鵬: <阿里
影業 入股 Amblin Parteneri 馬雲 投資 斯皮爾伯格>,” 搜狐 網 “, 2016 年 10 月 9 日], http://www.sohu.com/a/115703678_115565. [In
chineza]

34. Amy Qin și Audrey Carlsen, “Cum își rescrie China propriul scenariu”, The New York Times , 18 noiembrie
2018, https://www.nytimes.com/interactive/2018/11/18/world/asia/china-movies.html

35. Ben Fritz și John Horn, “Rola de film a Chinei: Hollywood încearcă să rămână pe partea bună a Chinei”, Los Angeles Times, 16 martie
2011, https://www.latimes.com/entertainment/la-xpm-2011-mar-16-la-et-china-red-dawn-20110316-story.html

36. Lin Ping, “Dezvăluirea puterii ascuțite a Chinei”, “Partea a Cincea, American Film and Entertainment Industries”, Radio Free Asia, 7
septembrie 2018 [林 坪: 揭秘 中國 銳 實力 (五) 美國 電影 娛樂業>亞洲 電臺 2018 年 9 月 7 日],
https://www.rfa.org/mandarin/zhuanlan/zhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/yl5-09072018150445.html. [In chineza]

37. Lin Ping, “Dezvăluirea puterii ascuțite a Chinei”, “Partea a treia: Universitățile americane și Academia”, Radio Free Asia, 5 septembrie
2018 [林 坪: 揭秘 中国 銳 實力 (三) 美國 學術界, 高校>亚洲 電臺, 2018 年 9 月 5 日],
https://www.rfa.org/mandarin/zhuanlan/zhuantixilie/zhongguochujiaoshenxiangshijie/yl3-09052018122139.html, [În chineză]

38. “Conservatorilor britanici li s-a refuzat intrarea în Hong Kong; Johnson își exprimă îngrijorarea “,” BBC 中文 網 “, 2017 年 10 月 12
日], https://www.bbc.com/zhongwen/trad/chinese-news -41591196. [In chineza]

39. Bowe, Frontul Unificat de Muncă al Chinei de peste hotare: Context și implicații pentru Statele Unite , 7-8.

40. Știri feroviare de mare viteză: o înregistrare a furtunii cu trenul de mare viteză (Changsha: Hunan Literature and Art Press, 2015). A
se vedea capitolul 5, “Traficul feroviar de mare viteză al Chinei celor Trei Regate ucide” [高 鐵 見聞: 高 鐵 風雲 錄 “(長沙: 湖南 文藝
出版社, 2015), 第五 国家 高 鐵 三國 殺>]. [In chineza]

41. Sankei Shimbun, “Transferul tehnologiei trenului-glonț din Japonia o greșeală. China, desigur, a copiat-o, “Japan Forward, 18 august
2017, https://japan-forward.com/japans-transfer-of-bullet-train-technology-a-mistake-china-of-course-has-copied-it/

42. Paul Mozur și Jane Perlez, “China pariază pe start-up-uri sensibile din SUA, îngrijorând Pentagonul”, The New York Times , 22 martie
2017, https://www.nytimes.com/2017/03/22/technology/china-defense-start-ups.html (ultima vizită pe 2 februarie 2019).

43. Ibid.

44. Biroul Reprezentantului Comercial al Statelor Unite, Biroul Executiv al Președintelui, Actualizare privind actele, politicile și practicile
Chinei referitoare la transferul de tehnologie, proprietatea intelectuală și inovarea, 20 noiembrie 2018,
https://ustr.gov/sites/default/files/enforcement/301Investigations/301%20Report%20Update.pdf, 46.

45. Justin Ling, “Omul care a vândut secrete ale F-35 Chinei pledează vinovat“, Vice News, 24 martie
2016, https://news.vice.com/en_us/article/kz9xgn/man-who-sold-f-35-secrets-to-china-pleads-guilty
46. Cynthia McFadden, Aliza Nadi și Courtney McGee, “Educație sau spionaj? Un student chinez își duce tema pentru acasă în China “,
NBC News, 24 iulie 2018, https://www.nbcnews.com/news/china/education-or-espionage-chinese-student-takes-his-homework-home-
china-n893881

47. “Hackerii chinezi sunt inculpați“, FBI News, 20 decembrie 2018, https://www.fbi.gov/news/stories/chinese-hackers-indicted-122018

48. Zach Dorfman, “Cum a devenit Silicon Valley un Cuib al Spionilor“, Politico, 27 iulie
2018, https://www.politico.com/magazine/story/2018/07/27/silicon-valley-spies-china-russia-219071

49. Notă informativă a serviciilor de contrainformații asupra parteneriatul strategic (CNSPS), CNSPS: 15-007, FBI, septembrie 2015,
https://info.publicintelligence.net/FBI-ChineseTalentPrograms.pdf

50. Lawrence A. Tabak și M. Roy Wilson, “Influențe străine asupra integrității cercetării“, Prezentare la cea de-a 117-a ședință a
Comitetului consultativ al directorului, NIH, 13 decembrie 2018, https://info.publicintelligence.net/FBI-ChineseTalentPrograms.pdf

51. Lev Facher, “Raportul NIH examinează rolul Chinei în furtul cercetării științifice americane“, STAT, 13 decembrie
2018, https://www.statnews.com/2018/12/13/nih-report-scrutinizes-role-of-china-in-theft-of-u-s-scientific-research/

52. Jennifer Zeng, “China comunistă reprezintă cea mai mare amenințare pentru SUA și lume, au spus senatorii“, Epoch Times , actualizat
la 17 decembrie 2018, https://www.theepochtimes.com/senate-told-communist-china-poses-greatest-threat-to-us-and-the-
world_2738798.html

53. Keith Bradsher, “Când panourile solare au devenit ucigașele locurilor de muncă“, The New York Times , 8 aprilie
2017, https://www.nytimes.com/2017/04/08/business/china-trade-solar-panels.html?_ga=2.209817942.255138535.1542571491-
142437734.1525387950

54. “Legea Națională a Spionajului Republicii Populare Chineze”, Congresul Național al Poporului Congresului, 27 iunie 2017 (“中華人
民共和國 國家 情報 法”, “中國 人大 網”, 2017 年 6 月 27 日] http://www.npc.gov.cn/npc/xinwen/2017-06/27/content_2024529.htm. [In
chineza]

55. Declarația lui John C. Demers în fața Comisiei judiciare, Senatul Statelor Unite, pentru o audiere privind spionajul chinez non-
tradițional împotriva Statelor Unite: amenințarea și reacțiile potențiale ale politicilor, Senatul SUA, 12 decembrie 2018,
https://www.judiciary.senate.gov/imo/media/doc/12-12-18%20Demers%20Testimony.pdf

56. Megan Henney, “Liderii americani reacționează la arestarea CFO-ului lui Huawei:” O amenințare la adresa securității noastre
naționale“,” Fox Business, 6 decembrie 2018, https://www.foxbusiness.com/markets/us-leaders-react-to-huawei-cfo-arrest-a-threat-to-
our-national-security

57. Danielle Cave, “Piratatea sediului central al Uniunii Africane și rețeaua 5G a Australiei“, Institutul pentru Politică Strategică
australiană, 13 iulie 2018, https://www.aspistrategist.org.au/the-african-union-headquarters-hack-and-australias-5g-network/

58. Theis Lange Olsen și Cathrine Lakmann, “Huawei are cum ținta daneză:” Chinezii pot accesa sistemele care guvernează societatea
noastră“,” Danish Broadcasting Corporation, 7 decembrie 2018, https://www.dr.dk/nyheder/indland/huawei-nu-paa-dansk-sigtekorn-
kineserne-kan-faa-adgang-til-systemer-der-styrer-vores [În daneză]

59. Tang Ming, „Hackerii PCC-ului au simulat website-urile Falun Gong; America invită China să respecte regulile internaționale“. The
Epoch Times , 16 martie 2013 [唐銘: <中共駭客偽裝法輪功網站美籲中遵守國際規則>”大紀元新聞網”, 2013年3月16日],
http://www.epochtimes.com/gb/13/3/16/n3824225.htm. [în chineza]

60. „Peter Navarro despre riscurile la adresa securității naționale a SUA care vin din partea Chinei”, Fox Business, 13 decembrie 2018,
https://video.foxbusiness.com/v/5979037938001/?#sp=show-clips

61. Qiao Liang și Wang Xiangsui, “Războiul fără restricții: Master Planul Chinei pentru a distruge America (2002)”, (Beijing: PLA
Literatură și Artă Press, 1999). [喬良, 王湘 穗: “超限戰” (北京: 解放軍 文藝 出版社, 1999), 頁 61]. [In chineza]

62. Eri Sugiura, “5G-ul Chinei, o amenințare mai mare decât războiul comerțului, spune fostul șef al FED din Dallas“, Nikkei Asian
Review, 24 septembrie 2018, https://asia.nikkei.com/Economy/China-s-5G-a-bigger-threat-than-trade-war-says-ex-Dallas-Fed-chief

63. Gregg Re, “Trump declară opioidele din Mexic și China ‘aproape o formă de război‘”, Fox News, 16 august
2018, https://www.foxnews.com/politics/trump-declares-opioids-from-mexico-china-almost-a-form-of-warfare-tells-sessions-to-sue-
drug-makers

64. Kirsten D. Madison, “Stoparea pastilelor otrăvitoare: combaterea traficului de fentanil ilegal din China“, declarație în fața grupului
Senatului privind controlul internațional al narcoticelor “Departamentul de Stat al SUA, 2 octombrie
2018, https://www.state.gov/j/inl/rls/rm/2018/286384.htm

65. Markos Kounalakis, “China folosește fentanil într-un război chimic împotriva Americii“, McClatchy DC Bureau, 2 noiembrie 2017,
https://www.mcclatchydc.com/opinion/article182139386.html
66. Anna Fifield, “Scandalul chinezesc cu Suedia din cauza unei comedii ” rasiste” face ca cetățenii să boicoteze imediat companiile Ikea
și H & M” The Washington Post , 26 septembrie 2018, https://www.washingtonpost.com/world/2018/09/26/chinas-row-with-sweden-
over-racist-tv-skit-has-citizens-urging-boycott-ikea-hm/?noredirect=on&utm_term=.185ff5d2b7d8

67. Xinmei Shen, “Cum armata chineză a trollilor online s-a năpustit asupra Suediei“, Abacus News, 26 septembrie
2018, https://www.abacusnews.com/digital-life/how-chinas-army-online-trolls-turned-sweden/article/2165747

68. T. Casey Fleming, Eric L. Qualkenbush și Anthony M. Chapa, “Războiul secret împotriva Statelor Unite“, The Cyber Defense Review,
Vol. 2, numărul 3, toamna 2017, 25-32, https://cyberdefensereview.army.mil/Portals/6/Documents/CDR-FALL2017.pdf

69. “Cum Occidentul a înțeles greșit China”, The Economist, 1 martie 2018, https://www.economist.com/leaders/2018/03/01/how-the-
west-got-china-wrong

70. Michael Pillsbury, “Maratonul de sute de ani: strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală” (New York:
Pressul Sf. Martin, 2015), Introducere.

71. Steve Bannon, “Discurs la cea de-a 12-a Conferință Interetnică de Conducere Interconfesională”, 15 noiembrie 2017,
https://www.youtube.com/watch?v=OMp8F2tL66I

De-a lungul istoriei, omenirea a avut parte de epoci de splendoare și glorie, dar și de nenumărate episoade tragice și dezastruoase. Privind
înapoi, constatăm că rectitudinea morală determină guvernarea curată, puterea economică, strălucirea culturală și prosperitatea națională
în timp ce degenerarea morală conduce la căderea națiunilor și la dispariția unor civilizații întregi.

Astăzi, omenirea a atins un apogeu al bogăției materiale, dar se confruntă cu provocări fără precedent cauzate de dezastrul adus de
comunism. Scopul final al comunismului nu este acela de a crea un paradis pe pământ, ci de a distruge omenirea. Natura comunismului
este aceea a unui spectru malefic, deformat de ură, degenerare și alte forțe elementare din univers. Din ură, a sacrificat peste 100 de
milioane de oameni, a călcat în picioare câteva mii de ani de civilizație rafinată și a corupt moralitatea umană.

Spectrul comunist a făcut aranjamente pentru a corupe atât Estul, cât și Vestul, adoptând diferite strategii în diferite țări. În Est, el a
sacrificat nemilos oamenii și i-a forțat să accepte ateismul. În Occident, comunismul a ales o cale alternativă: s-a infiltrat în societate sub
o formă ascunsă, convingându-i pe oameni să-și abandoneze credințele tradiționale și valorile morale.

Folosind regimuri și organizații comuniste, tovarăși de drum, complici și agenți dubli, comunismul a adunat elemente negative prezente în
lumea umană pentru a acumula o putere colosală. Cu această putere, el a subminat și și-a stabilit controlul în toate sferele sociale, inclusiv
în politică, economie, drept, educație, mass-media, artă și cultură. Omenirea de azi se află într-o situație critică.

Privind retrospectiv la ultimele două secole ale dezvoltării sociale, se pot observa, cu claritate, motivele care au contribuit la triumful
comunismului. Când oamenii se complac în plăcerile materiale aduse de progresul tehnologic și permit răspândirea ateismului, ei resping
mila divină și se predau maleficului. După ce o mare parte a omenirii s-a îndepărtat de tradițiile stabilite de divinitate, ea este acum ușor
de înșelat de către comunism și de numeroasele sale permutări ideologice, precum socialismul, liberalismul și progresismul.

Cultura tradițională arată calea pe care oamenii o pot urma pentru a-și păstra moralitatea și a obține salvarea în epoca finală. Cu toate
acestea, odată cu atacarea constantă a culturii tradiționale și respingerea adevărurilor morale de bază, legătura dintre om și divinitate a fost
întreruptă. Omul nu mai poate înțelege învățătura divină, iar răul și-a instaurat supremația provocând dezastru în lume. Când moralitatea
umană cade sub standardele de bază cerute ființelor umane, Divinitatea, cu mare părere de rău, trebuie să abandoneze omenirea în timp ce
diavolul îl conduce pe om în abisul damnării.

Dar, ajungând la extrem, situația este menită să se schimbe. Este un principiu etern în tărâmul uman că răul nu poate înfrânge niciodată
binele. Victoria momentană a comunismului este un fenomen temporar, provocat de diavol, care a intimidat oamenii prin puterea lui
iluzorie și ispitele înșelătoare. Cu toate că omul este imperfect, el poartă în natura sa bunătatea, virtutea și curajul moral care au fost
cultivate și moștenite de secole și milenii. În aceasta se află speranța lui.

Evenimentele globale se dezvoltă într-un ritm incredibil. Dreptatea este în ascensiune, iar oamenii lumii se trezesc.

În China, milioane de oameni au rezistat în mod pașnic conducerii tiranice a Partidului Comunist Chinez, rămânând statornici în credința
și moralitatea lor. Inspirați de seria editorială Nouă Comentarii Despre Partidul Comunist, mai mult de 350 de milioane de chinezi au
renunțat, cu curaj, la legăturile lor cu PCC și cu organizațiile sale afiliate, prin actul “tui dang” sau “părăsirea partidului”. Tot mai multe
persoane decid sincer, din inimă, să se elibereze de cătușele comunismului. Astfel, dezintegrarea Partidului Comunist Chinez este deja în
plină desfășurare.

Sfârșitul Partidului Comunist este un aranjament divin. Dacă liderii Chinei vor lua măsuri pentru a desființa partidul, li se vor oferi toate
condițiile necesare pentru o tranziție curată. În viitor, ei vor putea obține autoritatea adevărată – cea acordată de Divinitate. În cazul în care
refuză, cu încăpățânare, să facă această alegere, ei vor avea aceeași soartă ca partidul, alăturându-i-se în calamitatea finală.

Lumea trăiește o renaștere a culturii tradiționale și a moralității prin alinierea la valorile universale ale adevărului, compasiunii și toleranței.
În prim plan în această renaștere este compania Shen Yun Performing Arts, ale cărei turnee se pot vedea pe cinci continente. Prin
prezentarea dansului chinezesc clasic, Shen Yun aduce aceste valori publicului din întreaga lume.

Occidentul a început să recunoască infiltrarea comunistă și subminarea culturii tradiționale care a avut loc în ultimul secol. Societatea a
început să fie curățată de elementele comuniste și de cultura modernă deviată în multe domenii, începând de la cel legislativ și educație și
până la administrația guvernamentală și relațiile internaționale. Guvernele multor țări devin din ce în ce mai vigilente împotriva regimurilor
comuniste și a catalizatorilor lor, ceea ce reduce considerabil influența comunismului pe scena mondială.

Comunismul nu este un inamic care poate fi învins prin forța militară. Pentru a elibera lumea de sub stăpânirea sa, trebuie să începem prin
a ne purifica pe noi înșine din interior. Li Hongzhi, fondatorul Falun Gong, a scris în articolul său “Liniștiți exteriorul prin cultivarea
interiorului”:

“Dacă oamenii nu apreciază virtutea, lumea va fi în mare haos și va fi scăpată de sub control; fiecare va deveni dușmanul celuilalt și vor
trăi fără fericire. Trăind fără fericire, ei nu se vor teme de moarte. Lao Zi a spus; “Dacă populația nu se teme de moarte, la ce bun să-i
ameninți cu moartea?” Acesta este un mare, iminent pericol. O lume pașnică este ceea ce oamenii nădăjduiesc. Dacă în acest moment un
număr excesiv de legi și decrete sunt create pentru a asigura stabilitatea, vor sfârși prin a avea efectul opus. Pentru a rezolva această
problemă, virtutea trebuie să fie cultivată peste tot în lume – numai în felul acesta poate fi problema rezolvată în mod fundamental. Dacă
oficialii sunt altruiști, statul nu va fi corupt. Dacă populația prețuiește cultivarea sinelui și creșterea virtuților și dacă atât oficialii cât și
civilii exercită stăpânirea de sine în mințile lor, întreaga națiune va fi stabilă și susținută de popor. Fiind solidă și stabilă, națiunea va
intimida, în mod natural, dușmanii din afară și pacea va domni, astfel, sub ceruri. Aceasta este munca unui înțelept”. [1]

Creatorul milostiv a vegheat mereu asupra omenirii. Dezastrele apar atunci când omul se întoarce împotriva divinității, iar omenirea poate
fi salvată numai prin revenirea la moștenirea transmisă de divinitate. Atâta timp cât rămânem nemișcați și vedem prin lucrurile de fațadă,
păstrăm adevărata compasiune în inimi, urmăm standardele divine pentru a fi umani, reînviem valorile tradiționale și ne întoarcem la
cultura tradițională, Divinitatea va elibera omenirea de malefic. La acest moment, dacă omenirea va merge pe această cale sau nu, este
ceva ce ne privește pe noi toți.

Referințe:

[1] Li Hongzhi, “Liniștiți exteriorul prin cultivarea interiorului”, în Principii Esențiale pentru O Avansare Ulterioară, 5 ianuarie 1996,
https://ro.falundafa.org/books/Essentiale1/Principii_Esentiale-ptAvansare1_2012-06-09.htm

S-ar putea să vă placă și