1.

Definitie psihosociologie

Psihologie socială

= studiul modalităților în care oamenii gândesc, simt și se comportă în viața lor socială/
Cognițiile, afectele și comportamentele indivizilor în context social

= Psihologia socială studiază comportamentul uman şi conştiinţa socială a indivizilor” (F.H.

Allport, 1922/2020, 12)

= ramură a științelor sociale care încearcă să explice felul în care societatea influențează
cogniția, motivația, dezvoltarea și comportamentul social al indivizilor și felul cum aceasta, la
rândul ei, influențează indivizii (D. Cartwright, 2014)

2. Specificul psihosociologiei în raport cu alte discipline socioumane (psihologia și

sociologia)

psihologia personalității = analiza diferențelor individuale => cum influențează o

caracteristică a personalității (introvertit/extrovertit) comportamentul/ acțiunile unui individ, este
ceva ce vine intern

sociologia = analiza macrosocială, diferențe sociodemografice => sunt bucureștenii mai

dispuși să meargă la vot / sunt bătrânii 65+ mai dispuși să cumpere de la piață? Analizează
comportamentul general al unor grupuri sociale

psihosociologie = procesele psihologice comune indivizilor și care îi fac pe aceștia să fie

vulnerabili la influența socială => impactul pe care îl are influența socială asupra
comporamentului indivizilor

3. Modelul tridimensional al atitudinilor (vezi în lecția despre Atitudinile sociale)

atitudinile = O atitudine este o stare de pregătire mintală şi neurală, organizată prin experienţă,
care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate
obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie” (Allport, 1935, p. 4).

Conform acestui model propus de Milton J. Rosenberg şi Carl I. Hovland (1960), în structura
atitudinilor există în interdependenţă trei tipuri de componente:
1) afectivă (emoţii, simţăminte, sentimente, împreună cu reacţiile fiziologice ce le
însoţesc);
2) cognitivă (cunoştinţele despre obiectul atitudinii şi despre caracteristicile acestuia,
credinţele, pe baza cărora se fac evaluări pozitive sau negative);
3) comportamentală (sau intenţionalitatea acţiunii).
În cadrul modelului tripartitiv, problema este de a se determina, prin cercetări
empirice,consistenţa celor trei componente, mai precis, cum influenţează o componentă
schimbarea celorlalte componente.

4. Teoria disonanței cognitive (lecția despre Schimbarea atitudinilor)

Elaborată de Leon Festinger, această teorie este considerată exemplară: a fost expusă în
lucrarea A Theory of Cognitive Disonance (1957). Conform acestei teorii, dacă o persoană
primeşte informaţii contradictorii referitoare la o altă persoană sau la propria persoană, ca şi
despre situaţii sau evenimente sociale, apare o stare de tensiune psihică din care indivizii
încearcă să iasă fie prin reducerea în plan psihic a importanţei elementului disonant, fie prin
căutarea unor informaţii în concordanţă cu credinţa iniţială.

De exemplu: Dacă prietena mea îmi spune că soțul meu este o persoană rea pentru că a furat
bani de la ea de acasă, eu ca să scap de stresul generat de informația nouă primită voi face fie:
a) să mă gândesc ,,eh, nu are cum să fie adevărat”/ ,,și chiar dacă a furat, o avea el un motiv/
nu este mare lucru” adică reduci informația respectivă ca să pară nesemnificativă sau b) mă
gândesc la toate momentele în care l-am văzut pe soțul meu demonstrând un comportament
corect pt a contrazice psihic lucrurile spuse de prietena mea

Termenul de „disonanţă” este antonimul termenului de „consonanţă” (lat. consonans, armonios).

Sentimentele pot fi de intensitate mai mare sau mai redusă, dar ele au o coloratură negativă,
produc o stare de disconfort, pe care persoana în cauză doreşte să o rezolve.

Teoria disonanţei cognitive poate fi sintetizată în următoarele aserţiuni:

1) starea de disonanţă cognitivă generează disconfort psihic;
2) oamenii încearcă să iasă din starea de disonanţă cognitivă prin adăugarea unor noi cogniţii,
care să întărească elementele consonante sau care să diminueze elementele disonante;
3) intensitatea disonanţei cognitive depinde de importanţa acordată cogniţiilor care sunt în
contradicţie şi de proporţia cogniţiilor aflate în disonanţă;
4) în situaţia de consonanţă cognitivă, oamenii evită orice nouă cogniţie care ar putea induce
disonanţă cognitivă.

5. Teoria reactanței (lecția despre Schimbarea atitudinilor)

Această teorie apare ca o dezvoltare a teoriei „disonanţei cognitive”. Modelul imaginat de Jack
W. Brehm (1966) explică schimbarea atitudinală ca rezultat al restricţiei impuse în alegerile
individului. Dacă libertatea de alegere a unei persoane este limitată, atunci persoana respectivă
va fi motivată spre restabilirea libertăţii sale. Acţiunile interzise devin mai dezirabile, atitudinile
faţă de obiectele ce-i sunt refuzate devin mai favorabile.
Teoria „reactanţei”, după opinia mea, nu reprezintă altceva decât reformularea savantă
enunţului despre „fructul oprit” care este şi mai mult dorit, exemplificat de „efectul Romeo şi
Julieta”.

6. Teoria „procesul dual” (lecția despre Schimbarea atitudinilor)

Teoria „Procesul dual”. Sub numele de „proces dual” sunt grupate teoriile oarecum similare
privind mecanismele persuasiunii. Cea mai cunoscută dintre ele, „Modelul probabilităţii de
elaborare” (Elaboration Likelihood Model – ELM) are în vedere două modalităţi de persuadare,
după felul în care este procesată informaţia, utilizându-se fie „calea centrală”, fie „calea
periferică”. „Modelul probabilităţii de elaborare” a fost prezentat în 1986 de către Richard E.
Petty şi John T. Caciopo. Persoanele foarte implicate în problemele puse în discuţie, ca şi cele
care au o gândire analitică examinează atent argumentele „pro” şi „contra” din mesajele
persuasive, evaluând consistenţa lor. Astfel de persoane, utilizând calea periferică, creează
argumente noi, pe care le integrează cu cele deja existente în structuri cognitive relativ stabile.
Ei utilizează calea centrală. Spre deosebire de aceştia, indivizii neinteresaţi de mesajele
persuasive slab motivaţi fac apel la calea periferică, iau în calcul factorii contingenţi (de
exemplu, atractivitatea sursei) şi numărul argumentelor în favoarea sau împotriva schimbării
atitudinale (nu şi calitatea respectivelor argumente).

Acelaşi model dual a fost conceptualizat de Shelley Chaiken (1983) şi prezentat mai târziu în
Psychology of Attitudes de către Alice H. Eagly şi Shelley Chaiken (1992). Cele două autoare
descriu mecanismele persuasiunii (ale schimbării atitudinale) în termenii de „calea sistematică”
(respectiv, centrală) şi „calea euristică” (sau periferică). Calea sistematică presupune
elaborarea de judecăţi solid fundamentate, critice; în timp ce calea euristică constă din judecăţi
efemere, bazate inferenţe simple, pe intuiţii superficiale.

7. Conformarea, influenta normativă, experimentul lui S. Asch privind conformarea (lecția

despre Influența socială)

Cum influențează grupul judecățile indivizilor?

Acestei probleme a căutat să-i dea răspuns, printr-o serie de experimente de laborator,
psihosociologul american Solomon Asch (1907 – 1996). În situaţia experimentală creată, li se
prezentau subiecţilor (123 de studenţi, cu vârsta cuprinsă între 17 şi 25 de ani) pe un carton cu
dimensiunile de 15 cm 44 cm trei linii (segmente de dreaptă) inegale A, B, C. Acestea trebuiau
comparate cu un etalon (o bară de aproximativ 15 cm lungime şi 1 cm grosime) de pe un alt
carton (prezentat în partea dreaptă a subiecţilor). Dintre cele trei bare desenate pe cartonul din
stânga, una era egală cu linia etalon. Subiecţilor de experiment li se comunica faptul că se
testează acuitatea lor vizuală. Sarcina experimentală consta în indicarea cu voce tare a
segmentului de dreaptă egal cu etalonul. În experiment s-au folosit „subiecţi complici” (asociaţi
ai experimentatorului) şi „subiecţi naivi” (care nu cunoşteau scopul real al experimentului). În
condiţia experimentală de control, în care subiecţii naivi (n = 37) erau testaţi individual nu s-au
înregistrat decât două estimări eronate în stabilirea egalităţii dintre etalon şi unul dintre
segmentele de dreaptă prezentate (A, B, C). Când subiecţii de experiment erau testaţi în condiţii
de grup (câte 7 până la 9 persoane) şi complicii experimentatorului dădeau răspunsuri false
(conform instrucţiunilor primite), aproximativ 75 la sută dintre subiecţii naivi se conformau cel
puţin o dată evaluării greşite a grupului (în experiment s-au prezentat succesiv 12 perechi de
stimuli). Rata conformării a fost de aproape 32 la sută. Dar a fost suficient ca doar unul dintre
cei şase subiecţi complici să formuleze cu voce tare un răspuns corect pentru ca proporţia
conformării să scadă la şase la sută. S-a pus astfel problema dacă absenţa unanimităţii grupului
diminuează influenţa acestuia. (tabelul 1)

8. Conformarea referențiala informațională, experimentul lui M Sherif (vezi în lecția despre

Influența socială)

Dar de ce se conformează subiecţii la norma de grup? Pe de o parte, subiecţii – mai ales când
nu sunt siguri de propriile lor cunoştinţe – utilizează comportamentul celorlalţi ca pe o sursă de
informare corectă („conformare informaţională”) şi, pe de altă parte, ei acceptă norma grupului
pentru că doresc să fie acceptaţi de grup, pentru a nu fi criticaţi sau izolaţi („conformare
normativă”)
Muzafer Sherif (1906 – 1988) în lucrarea The Psychology of Social Norms (1936).
Experimentele sale în care a folosit „efectul autocinetic” au devenit clasice. Aşa cum se ştie,
proiectarea pe un ecran a unui spot intens luminos, fix într-o cameră întunecoasă creează iluzia
că spotul se mişcă. Acesta este „efectul autocinetic”. Experimentele s-au desfăşurat astfel: într-
o încăpere total lipsită de lumină, având dimensiunile de 5 m pe 3,3 m. Subiecţii de experiment
(studenţi la Universitatea Columbia, New York) au fost solicitaţi să urmărească şi să aprecieze
amplitudinea şi direcţia deplasării spotului luminos în două condiţii: o dată, subiecţii erau
introduşi individual în sala de experiment pentru a evalua sensul deplasării spotului şi
amplitudinea deplasării; în cea de-a doua situaţie, evaluarea se făcea în prezenţa altor subiecţi
de experiment (asociaţi ai cercetătorului). Subiecţilor de experiment li se dădeau următoarele
instrucţiuni.scrise: „Când în cameră va fi întuneric, veţi primi semnalul ’gata’. După aceea va
apărea un punct luminos. Imediat va apărea un punct luminos. După un timp, punctul luminos
va începe să se deplaseze. Când veţi observa aceasta, apăsaţi pe manipulator. Punctul luminos
va dispărea. Vă rugăm să ne spuneţi atunci pe ce distanţă s-a mişcat punctul luminos. Încercaţi
să evaluaţi cât mai exact posibil deplasarea punctului luminos”. În situaţia de evaluare
individuală (o sută de prezentări experimentale în patru şedinţe) subiecţii îşi stabileau subiectiv
o medie a estimărilor amplitudinii mişcărilor, ajungând fiecare să-şi formeze o „ecuaţie
personală” a percepţiei (în medie, de opt inci). În situaţia estimării în prezenţa altora, erau
introduşi în sala de experiment câte doi sau trei studenţi, care trebuiau să aprecieze cu voce
tare amplitudinea (doi inci) şi direcţia deplasării spotului. Fără nici o înţelegere prealabilă, după
patru zile de experimentare în situaţia de grup, subiecţii tind să se apropie de media estimărilor
grupului, renunţând la „ecuaţia personală”. De ce? Pentru că, prin preluarea normei de grup,
persoanele aflate în situaţii de acest tip elimină incertitudinea (M. Sherif, 1936)
9. Stereotipurile în publicitate. Contribuția lui Ervin Gofman la cercetarea stereoipiurilor de gen
din publicitate (vezi în lecția în format ppt Stereotipurile)

Stereotipuri = Richard T. Schaefer (1983/2001, p. 259 „generalizări lipsite de fundament care se

referă la toţi membri unui grup social, fără a lua în considerare diferenţele individuale din cadrul
grupului”

Termenul de „stereotip” a fost consacrat de lucrarea jurnalistului şi analistului politic american,

Walter Lippmann (Public Opinion, 1922). Walter Lippmann are meritul de a teoretiza
stereotipurile, ca elemente ale cogniţiei sociale, constructe mentale (imagini) care ne ajută să
interpretăm realitatea socială. Stereotipurile sunt văzute ca „scurtături mentale”, ca euristici
capabile să orienteze individul în mediul său de viaţă

Prejudecăţile sunt opinii pe care indivizii şi le formează apriori despre un anume grup social,
fără o examinare atentă a acestuia. Le putem analiza ca „expresii ale unei atitudini sociale sau
ale unor credinţe defavorabile, ale unor sentimente negative sau ale manifestării unui
comportament ostil şi discriminatoriu faţă de membrii unui grup, ca urmare a faptului că aceştia
fac parte din grupul respectiv” (R. J. Brown, 1995, p. 8) ex. sexismul, rasismul, xenofobia

Stereotipurile de gen din publicitate - Erving Goffman(1979). Gender Advertisements

• Femeile apăreau cultural infantilizate și subordonate bărbaților în publicitatea vremii
– Caracteristicile anatomice ale personajelor(înălțimea)
– Poziția corporală
– Expresia feței
– Direcția privirii
– Autoatingerile

Cinci categorii de reclame- „categoriile Goffman”

1. Atingerile feminine (feminine touch): delicatețe în atingerea obiectelor și a propriului corp
comparativ cu bărbații
2. Ierarhia funcțională (functional ranking): femeile au rol secundar la locul de muncă sau în
viața de familie, comparativ cu bărbații care erau distribuiți în roluri executive

3. Ritualizarea subordonării (ritualization of subordination): gesturi sfioase ale femeilor, care

accentuau autoritatea și controlul bărbaților asupra lor.
4. Mărimea relativă mai mică a femeilor (relative size): fragilitatea și slăbiciunea lor emoțională.

5. Retragerea autorizată (licensed withdrawal) exprimată prin gesturi precum ascunderea în

spatele altui personaj sau ascunderea feței cu mâna sau cu diverse obiecte, dezorientarea și
retragerea psihologică a femeilor în situații sociale concrete.

Stereotipuri de gen în publicitate • Bărbații în rol principal, în funcții de execuție • Femeile

subordonate, ilustrate în roluri casnice • Bărbații recomandă produse industriale și tehnice •
Femeile promovează produse de uz casnic • Corpul femeii este dezmembrat în reclame: se pun
în evidență anumite părți ale corpului