Istoria Literaturii

8/10/2019 ISTORIA LITERATURII
ISTORIA LITERATURII
Literatura egipteană
Page
Fragment din Cartea Mor ț ilor, 300 î.Hr.

Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate realită ț i istorice,
concepț ii și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptenevechi sub forma unei mari
varietăț i de opere literare dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile.
Imnurile, adresate mai ales divinităț ilor, exprimau iniț ial numeroase aluzii la legendele despre
viaț a zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult loc sentimentului de veneraț ie a naturii, iar în final să
se ajungă la imagini din via ț a cotidiană. Încep să fie utilizate figuri de
stil ca: metafora, aliteraț ia, comparaț ia.
Atribuită lui Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar în scopul
limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a antichităț ii, aduce imagini
vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii și popoare, al binefacerii, al
fertilităț ii și al păcii.
Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează un
cadru de viaț ă, situaț ii și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat
și mai complet tablou al vechii societăț i egiptene, cu viaț a, oamenii și moravurile lor. Printre
cele mai valoroase este Povestea celor doi fraț i, un realist și sugestiv tablou al vieț ii și
ocupaț iilor obișnuite ale ț ăranului.
GANDIREA PRE-FILOSOFICA
GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE
http://slidepdf.com/reader/full/istoria-literaturii 1/106
Herodot- erau Ŗcei mai inteleptiŗ si Ŗcei mai invatatiŗ oameni, Ŗmult mai isteti la minte decat
eleniiŗ (Istorii, ii, 4, cit in Drimba, 1998).
GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE
LITERATURA IN EGIPTUL ANTIC Page

Civilizatia Egiptului antic a impresionat adanc pe toti cei care au intrat in contact cu ea,
prin realizarile arhitectonice, prin arta sa atat de desavarsita, dar mai ales prin trecutul sau
prestigios. Si cu milenii in urma, filozofii greci au fost intrigati de enigmaticele hieroglife sapate
pe coloane, pe obeliscuri, pe statui si pe zidurile templelor.
Dar nici grecii, nici romanii n-au cunoscut sensul acestei scrieri misterioase si nu au putut, prin
urmare, afla prea multe despre creatiile literare ale vechilor egipteni. Se stie ca, de abia la
inceputul secolului al IX-lea, un invatat francez, Jean Francois Champollion, a reusit sa dezlege
taina scrierii hieroglifice, si de atunci au inceput sa fie citite nenumarate opere literare lasate
noua de vechiul Egipt, despre a caror existenta se stia din relatarile lui Herodat si Diodor din
Sicilia.
Asa cum s-a remarcat demult, nici un popor din anichitate nu a fost atat de cuprins de
Ŗpatimaŗ scrisului ca vechii egipte ni. Acest fapt se datora in parte si existentei la ei in tara a unui
material de scris ieftin si abundent, papirusul, o planta inrudita cu papura de la noi, ale carei
tulpini, asezate unele langa altele, erau umezite si batute cu maiul, pana cand se forma o foaie pe
care se putea scrie dupa uscare. Pe de alta parte, caracterul decorativ al scrierii hieroglifice si
asemanarea sa cu arta picturii o facea sa fie un mijloc natural de ornamentatie. De aceea, in
temple si mormite nu se afla aproape nici un perete care sa nu fie acoperit cu inscriptii. Dar, din
imensa masa de scrieri egiptene pe papirus nu ni s-a pastrat decat o mica parte, si anume acelea
care nu au fost nimicite de vremuri si de climatul umed sau de inundatiile din delta Nilului, adica
din partea cea mai populata a Egiptului.

Cele mai vechi texte literare care ni s-au pastrat sunt asa-zisele Texte ale piramidelor.
Versiunile cele mai vechi ale acestora fiind gasite gravate pe peretii launtrici ai piramidelor
construite de faraonii din dinastiile a IV a si a VI a. Aceste inscriptii, in cea mai mare parte foarte
vechi, se refera exclusiv la soarta dupa moarte a faraonilor si reprezinta descantece si vraji gratie
carora faraonul va putea deveni un zeu muritor. Ulterior, aceste formule magice au fost preluate
si de nobili, care in timpul dinastiilor a IX a si a XI a au pus sa se scrie multe din aceste texte
magice in interiorul sicrielor mari de lemn in care erau inmormantati. Acestea sunt Textele
sarcofagelor care cuprind si ele descantece si formule magice pentru a-l feri pe raposat de foame,
de sete, de numeroasele primejdii de acolo dar si spre a obtine bucurii, fericire si nenumarate
placeri dupa moarte.
Alte texte din aceeasi sursa si de acelasi gen constituie nucleul unei colectii de scrieri pe
care egiptologii au numit-o Cartea mortilor. Aceasta este o colectie de texte eterogene
cuprinzand descantece, farmece, formule magice dar si imnuri catre Osiris si Ra, care aveau ca
scop sa fereasca pe raposat de o soarta rea pe lumea cealalta si sa-i asigure fericirea si nemurirea.
Aceasta Carte a mortilor era asezata in mormintele egiptenilor cu stare, pentru ca raposatul, sau
mai exact Ka-ul (sufletul) sau sa rosteasca aceste vraji sau descantece dupa moarte pentru a
obtine astfel viata vesnica.
Ni s-au pastrat si alte carti din aceasta literatura magica nu lipsita de o intensa putere de
evocare si de metafore din cele mai vii, pe langa multe elemente fantastice. Asa sunt cartile
numite: Ritualul slujbei zeilor, Cartea despre ce este in lumeavraji
de apoi, Cartea portilor, Nimicirea Page
oamenilor, apoi numeroase Ŗpapirusuri magiceŗ cuprinzand si descantece folosite in viata
de toate zilele.
Mult mai insemnate pentru istoria literara sunt insa scrierile lipsite de cuprins magic sau
sacral, caci aceste carti erau citie cu puternic interes de egiptenii vechi, intr-atat incat exemplare
din aceste scrieri erau asezate in morminte pentru ca raposatul sa se desfete citind postum aceste
opere literare.
Literatura egipteana a luat nastere si a inflorit insanul credintelor religioase, dar s-a
extins cu rapiditate, cuprinzand intreaga viata de zi ci zi. Operele literare au ocupat un loc de
seama
scriitor,insi incantare
gandirea si apreciere
civilizatiapentru
egipteana.
cititor.Stilul literar rafinat reprezenta o mandrie pentru
Literatura veche egipteana cuprindea aproape toate aspectele vietii. Operele literare erau
impartite pe Ŗgenuriŗ. Astfel existau: nuvele, povestiri scurte, poezii, poezii folclorice, de
dragoste, proverbe si invataturi, si meditatii filozofice. Structura era alcatuita din: titlu,
introducere, cuprins si incheiere. In plus, ei mai scriau si piese, poezii dramatice, cantece, imnuri
religioase si poezii de dragoste, descriau natura, luptele eroice sau preaslaveau regele, precum si
cantece de munca, pentru lucratori, fermieri.
Literatura egipteana a constituit sursa de inspiratie pentru literatura lumii.
In literatura
i.e.n). egipteana
Aceasta perioadaveche exista un
a furnizat o poveste datanddedin
numar mare timpulsiRegatului
scriitori ganditoriMijlociu (2022
in cultura Ŕ 1850
egipteana.
Povestea este intitulata ŖMarinarul si insula comoriiŗ. Este narata povestea unui marinar egiptean
al carui vas se scufunda si toti oameii de la bord mor. Ca unic supravietuitor, eroul locuieste o
perioada pe o insula pustie, gaseste o comoara, se intoarce acasa si insula se scufunda misterios
dupa plecarea sa.
Cei care studiaza literatura comparata sunt de parere ca atat structura, actiunesi tema
generala a acestei opre a inspirat mari autori clasici si romantici din intreaga lume in operele lor
in care invoca aventuri in cautarea unor comori, sau eroi care traiesc singuri pe o insula izolata.
Un exemplu bun este cel al lui Robert Louis Stevenson cu ŖInsula comoriiŗ. Se povesteste despre
Jim Hawkens care gaseste o harta a unei comori ingropata pe o insula pustie.
Un alt exemplu este cel al a utorului francez Alexandere Dumas si ŖContele de Monte Cristoŗ.
Aceasta povestire il are ca personaj principal de Ddmond Dante care trece prin multe aventuri
palpitante in incercarea de a gasi o comoara ascunsa pe insula pustie Monte Cristo. In final, eroul
gaseste comoara si se intoarce acasa cu bine.
in mod suprprinzator, vasul eroului purta numele ŖFaraonŗ.
Povestea Cenusaresei apare in abundenta in multe opere folclorice si literare in toata

lumea. Cea mai frumoasa si mai cunoscuta versiune le apartine fratilor Grim. Povestea
Cenusaresei, cu aceeasi tema centrala apare inunele opere literare ale Egiptului Antic pe
papirusuri si avand diverse variante. Prima aparitie a povestirii dateaza din perioada celei de-a
Patra dinastii in secolul 26 i.e.n. Iar o copie datand din Regatul Nou intre secolele 16-12 i.e.n a
fost de a umilintelor si torturiiasemenea Page
Aceasta copie contine o descriere la care era supusa Cenusareasa degasita.
catre
mama sa vitrega. Un alt papirus din secolul al 6 lea i.e.n contine aceeasi povestire.
Vechii egipteni au fost primii care au creat opere dramatice - un document egiptean
datand din secolul 32 i.e.n. este primul text dramatic din istoria omului pe pamant. Acesta se afla
in prezent la British Museum si contine un dialog filozofic dramatic intre zeitatile Egiptului antic
cu privire la procesul creerii lumii si sistemului cosmic al lucrurilor si fiintelor. Ceea ce este
iumitor este ca dialogurile dintre zei sunt scrise intr-un mod foarte similar cu cel al dramei
clasice europene. Ce e si mai interesant este faptul ca aceasta contine monologuri ale preotilor
care joaca un rol similar cu cel al naratorului din drama zilelor noastre care interpreteaza si
comenteaza evenimentele care se succed.
Egiptul antic ne-a transmis un numar considerabil de opere poetice si, pe malurile
Nilului, cu aproape 5000 de ani in urma, au fost create primele poezii si au fost recitate si scrise
primele poeme.
In contrast total cu poezia magica, sacrala si imnica, poezia de dragoste egipteana

respinge viziunea magica a lumii si este semnificativ in acest sens cat de putine descantece de
dragoste, cat de rare vraji de iubire gasim in textele egiptene magice, comparativ cu numarul
poeziilor de dragoste. In poemele de dragoste egiptene vedem mijind doua fenomene cruciale in
istoria gandirii poetice: aparitia persoanei umane, fata sau baiat indragostit, care isi exprima
dorintele, si apoi aparitia dragostei insasi ca sentiment ce cuprinde intreaga fiinta.

Nu putin insemnata pentru geneza acestei poezii de dragoste egiptene era si ginagasia,
precum si bunatatea calda ce se vadeste cu limpezime in firea egiptenilor si in dragostea lor fata
de animale. Iata depilda cum se exprima o poezie adresata un ei pasarele: ŖNu ti-e cald in cuibul
tau?/ Nu te incurci prin maracinis/ Cand maica-ta nu e alaturi de tine?/ Cand sora ta nu e aici/ Sa
te racoreasca/ Si nici doica ta sa te apere?ŗ.(cit in Constantin, 1974)
Foarte caracteristic pentru poezia de dragoste egipteana este faptul ca cei doi iubiti isi
spun Ŗfrateŗ si Ŗsoraŗ, cu toate ca nu poate fi catusi de putin vorba de o casatorie sau de o
dragoste intre frati. Ci este mai curand o metafora pe care o folosesc cei doi iubiti, casatoria intre
frati si surori neexistand in Egiptul antic decat in familia faraonului. In mod foarte precis, iubitul
sau iubita implora pe zei sa-i ajute in iubirea lor care nu este catusi de putin vinovata sau
Ŗpacatoasaŗ. Caci dragostea in lumea Egiptului antic este o binefacere daruita de zei si nu este
interzisa de ei decat in anumite zile ca o interdictie rituala.
Referitor la forma in care ne-au fost transmise aceste poezii si structura poeziei in
genere, observam ca din cuvintele egiptene nu ni s-a pastrat decat scheletul de consoane si nu
cunoastem catusi de putin vocalele din termenii limbii egiptene. De aceea, intr-o poezie
egipteana nu putem distinge vocale lungi si scurte. Nici numarul de silabe nu ne este adesea
cunoscut, fiindca ortografia unor termeni diferea mult de pronuntarea lor, si lucrul acesta il stim
prin transcrierea asiro-babiloniana, greaca sau ebraica a unor termeni. Dar nici accentul tonic al
unui cuvant nu il stimin in egipteana. Asadar, despre forma si structura poeziei egiptene se poate
afirma ca versificatia egipteana este intemeiata pe paralelismul membrelor si nu pe rima sau pe
un mult ca sigur, in versificatia
numar fix d-a-face, ca in poezia
de greaca sau latinasilabe. Page
Mai egipteana nu avem cu un
ritm dat de masuri sau picioare, compuse la randul lor din silabe scurte sau lungi (dactil sau
spondeu).
Este insa posibil sa fi existat un ritm dat de alternanta accestelor tonice ale cuvintelor.
Caracteristic pentru poezia egipteana este insa paralelismul membrelor care se regaseste ca
element fundamental de versificate si in poezia asiro-babiloniana, in cea ebraica si in cea
feniciana.
Farmecul magic al creatiilor poetice din Egiptul faraonic a inspirat si pe marele nostru
poet Mihai Eminescu, care a descris Egiptul in opera sa ŖMemento moriŗ, iar Alexandru
Macedonski
Nilului. in ŖOspatul
In volumul luitalmaciri
sau de PentaurŗŖDin
(1886) a schitat
lirica magistral
Universalaŗ, lumea
Lucian sclipitoare
Blaga a redat de
cu pe valea
eleganta
sobra frumusetea unui Imn catre soare.
TEXTELE DE INTELEPCIUNE -LITERATURA SAPIENTIALA-
In Egipt, acest mare centru de cultura din Mediterana de la care au iradiat puternice
curente civilizatorii in mai toate tarile din jurul sau: africane, europene, asiatice, s-a constituit de
foarte timpuriu o literatura

dregatori. Pentru asapientiala de maxime,
intelege contextul aforisme
in care aceastasimare
sentinte scrisa adeaparut,
literatura scrib si de
maimarii
ales
de ce era necesara vom face o scurta incursiune in istoria atat de framantata a locuitorilor din
delta si valea Nilului.
Egiptul propriu-zis era constituit numai din valea si delta Nilului, singurele portiuni locuibile (in
afara de cateva oaze) si unde se putea lucra pmantul spre a da roade. Nilul, prin inundatiile sale
periodice asigura hrana Egiptului fiind totodata calea de comunicare unica dintre diferitele
regiuni ale tarii. El lua nastere din reuniunea Nilului alb cu Nilul albastru care isi uneau apele,
primul avandu-si originea in regiunea marilor lacuri din Africa ecuatoriala, iar cel de-al doilea
lua nastere din lacul Tana in Abisinia in care se varsau apele a numeroase rauri repezi din muntii
Abisiniei. Apele Nilului alb spre primavara dupa ce strabateau vaste intinderi de apa statatoare
pline de plante, ajungeau in Egipt in luna Iunie avand o culoare verde bine pronuntata. De
aceceea vechii egipteni il numeau Nilul verde. La randul sau, Nilul albastru devenea rosu in luna
iulie cand zapezile din muntii abisinieni topindu-se duceau cu ele un mal saturat de oxid rosu de
fier. Aceste ape rosiatice ajungeau in egipt in luna iulie.
Dar albia destul de mica a cursuli Nilului nu era capabila sa cuprinda in ea imensa scurgere de
apa ce venea odata cu Nilul rosu, si fluviul se revarsa inundand intinsa sa vale.
Inundatia se extindea cu repeziciune din sud inspre miazanoapte, iar in 15-20 de zile intreaga ale
a Nilului era inundata. Atunci incepea sa depuna malul care dadea rodnicia sa legendara
pamanturilor Egiptului. Aproape 4 luni de zie tot pamantul vaii Nilului si al deltei sale era
acoperit de ape care saturau si umpleau ogoarele cu mal fertil, si doar dupa retragerea inundatiei
tarinile acoperite cu mal roditor si zemuind erau semanate, dupa o foarte sumara aratura.
Pamantul roditor al Egiptului a fost Page

malurilor mlastinoase. Trebuia sa castigat de egiptenicursul
se regularizeze insa prin muncaalasidua
navalnic si durabila
marelui fluviu, asupra
sa se
domoleasca furia inundatiilor sale si sa se prefaca in terenuri roditoare baltile cu apa statatoare ce
ramaneau dupa inundatia anuala. Lucrarile efectuate pe sute de kilometri pe malurile Nilului nu
se faceau independent, ci in stransa coeziune si conform unor directive comune, astfel erau
coordonate toate lucrarile de sapare de canale, de constructie de diguri, de ridicare de maluri si
intretinere anuala a acestor lucrari.
Statul egiptean s-a nascut astfel, in ultima instanta, din necesitatea ca toate obstiile satesti sa se
uneasca intr-un efort colectiv menit sa faca din aceasta zona una propice pentru agricultura. Pe
de alta parte, faraonii s-au proclamat inaintea supusilor lor Ŗzei viiŗ si s -au folosit de toti zeii si
zeitele
zeitatiloregiptene
in afarapentru
de jer atfeimpune poruncile Ŗzeii
si de inchinari lor. Pentru a putea
viiŗ aveau specula
nevoie de unlaconcept
maxim central
Ŗajutorulŗ
de
gandire, concept concretizat prin implinirea lui Maat. Acesta insemna Ŗadevarul si
dreptateaŗ si fiecare egiptean era dator sa -si traiasca viata in adevar si dreptate.
Vechile texte din piramide afirmau ca Maat este hrana, elementul esential chiar al zeilor egipteni.
ŖAdevarul si dreptateaŗ sau daca vrem virtutea, omenia erau considerate de vechii egipteni ca un
lucru material, ca un fluid al vietii care patrundea peste tot. Ba chiar, egitenii credeau ca dupa
moarte inima omului e cantarita intr-o balanta, ca un fel de judecata de apoi, in raport cu Maat si
nu putea intra in imparatia celor drepti a lui Osiris, daca in talerele cantarului, inima (adica
faptele lor) nu atarna greu, nu era plina de virtute si omenie, nu era pura si lipsita de greseli.
Daca Maat: virtutea, omenia, literal Ŗadevarul si dreptateaŗ era o valoare generala, ea nu era
deloc explicita, nu prescria reguli precise de comportament in cutare sau in cutare imprejurare de
viata, ea nu indica cu claritate egipteanului calea de urmat intr-o imprejurare sau alta.
Tocmai din lipsa de claritate a conceptului central in gandirea egipteana Maat, s-au nascut
colectiile de maxime, setinte si sfaturi care s-au numit literatura sapientiala sau tratate de
intelepciune care tindeau sa explice pentru fiecare ce este Ŗadevarulŗ sau Ŗdreptateaŗ.
In decursul veacurilor, datorita incalcarilor si nelegiuirilor savarsite de faraon, s-a inradacinat
adanc convingerea ca Ŗadevarul si dreptateaŗ nu pot fi porunca faraonului nedreapta si tiranica,
chiar daca el este un Ŗzeu viuŗ, (caci existau si zei nedrepti-Seth), ci Maat trebuie definit ca
Ŗomul intelept si invatatŗ.
Cu toate ca si de la sumerieni ne-au ramas colectii de texte de intelepciune scrise probabil la
sfarsitul mileniului al treilea i.e.n, se pare ca cele mai vechi texte de intelepciune (sapientiale) au
fost scrise pe malul Nilului.
Intocmirea unor texte scrise care-si propuneau sa invete pe cititor arta de a trai in societate este
pus pe seama culturii egiptene.
La sfarsitul mileniului al doilea i.e.n un rege fenician al orasului Biblos afirma ca Ŗdin Egipt a
iesit intelepciunea pentru a ajunge in tara meaŗ. (cit in Wilson, 1995).
Chiar etimologia cuvantului grecesc i nsemnand Ŗintelepciuneŗ - sophia (de unde a derivat
Ŗphilosophiaŗ-philosophos, etc.) e de origine egipteana, iar pe de alta parte etimologia

termenului semit avand intelesul de Ŗintelepciuneŗ hokma este tot de origine egipteana.
Literatura ebraică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Literatura ebraică.
Page
Codexul de la Leningrad
Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din epoci diferite.
Printre teme putem menț iona: aventura fantastică (Cartea lui Iosua), fanatismul și setea de
răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac (Cartea lui Tobit), graț iosul (Cartea lui Rut), umorul
șor picant (Istoria Susanei). Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăț ia
usufletească a personajelor și înclinaț ia povestitorului anonim spre nota ț ia psihologică conferă
acestor povestiri o importanț ă deosebită în cadrul literaturii antice.
De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită intensitate a
sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitore ști sau suave.
Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele secole
î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul
comparaț iilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism.
Căr ț ile profeț ilor (scrise de diferiț i autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.)
impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptăț ii, asupririi, lăcomiei și
luxului celor bogaț i, revolta mergând până la o violentă ameninț are. Când iau apărarea celor
săraci și oprimaț i, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de umanitate, dar și de revoltă
și de ameninț are împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocin ț a lor, Căr ț ile profeț ilor se
ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o crea ț ie inedită pentru acea epocă.
Literatura indiană
Articol principal: Literatura indiană.
Page
Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra

În cadrul acestei literaturii să men ț ionăm mai întâi cele o mie de imnuricare alcătuiesc Rig
Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.)
Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobân desc un
filozofic șicosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii
caracter
etc.
Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana. Mahābhārata (considerată
cei mai mar e operă de imaginaț ie a Asiei) a fost elaborată între secolele al V -lea î.Hr. și al V-lea
d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobi șnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt
relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare
și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă grandoare,
în scene de o emoț ională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar.
Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acț iunea este mai unitară și mai
simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea so ț iei sale. Există aici multe
elemente de feerie și de basm, mai multă fineț e și rafinament.
Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiț ie.
Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă a sa a
fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș,
această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dushyanta reprezintă una dintre cele
mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă.
O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost
elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această crea ț ie literară a exercitat o influenț ă deosebită
asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și arabe, asupra celei
medievale europene.
Literatura chineză
Articol principal: Literatură chineză.
Page
Detaliu dintr-un poem scris deDu Mu

Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii
populare.[1] Opera a fost alcătuită în secolul al V -lea î.Hr., pe baza unui imens material de poezie
populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al doilea î.Hr.
Poeziile descriu viaț a poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia,
oprimarea din partea stăpânirii).
Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, gra ț ios, în care fineț ea notaț iei
se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul său este grav și
plin de for ț ă.
Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă profunzimea sentimentului,
realismul viziunii și for ț a expresiei. Du Fu este reț inut în special de spectacolul mizer și
revoltător al nedreptăț ilor sociale, iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate
dramatică. Prin acest vibrant fond de umanitate, prin participarea afectivă intensă la via ț a
timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul dintre cei mai mari poe ț i ai
lumii.
Literatura persană
Articol principal: Literatura persană.
10
Manuscris din Șah-Namé(Cartea regilor ) a lui Firdoùsi

În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553), sistemul religios al epocii a
fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii.
După căderea Imperiului Persan sub dominaț ie arabă, turcă și apoi mongolă, se instituie un
regim feudal, iar literatura se centrează în domeniul celei de curte. Page
Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsir econstituie trecutul
real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele de dragoste dau epopeii o
for ț ă și grandoare incomparabile.
Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de științ ă
ai Orientului,matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise în
arabă, este și autorul a circa 250 catrene. În aceste micropoeme, marcate de melancolie,
dezamăgire și scepticism, este blamată viaț a frivolă, egoistă și nedreaptă.
Pagină din Coran, una dintre cele mai importante opere aleliteraturii arabe

Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 Ŕ 1283/1291?). Cele două capodopere ale sale, Livada
cu fructe și Grădina florilor conț in elemente autobiografice, marcate de o simplitate și naturaleț e
care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsimaforisme, sfaturi practice sau precepte
morale, precum și observaț ii critice asupra oamenilor din acea epocă.
Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea.
Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liricii sale putem enumera:
dragostea, prietenia, natura, bucuria de viaț ă. Spre deosebire de Khayyám, Hāfez este mai
optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și eleganț a
versului.
11
În literatura - domeniu în care Persia islamica îsi va aduce marea contributie la tezaurul
culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a stravechilor persi,
atribuita însa lui Zoroastru, - datând din epoca ahemenida, dar redactata sub sassanizi. Cuprindea
initial 21 de carti, din care au ramas una singura completa, plus alte patru incomplete.
Materia Avestei era variata: texte liturgice, cuvântarile lui Zarathustra, texte teologice, de
legislatie, de morala, rugaciuni pentru diferite ocazii,importanta
fragmentesadedocumentara,
legende, o profetie asupra Page
sfârsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe lânga fundamentala
pentru religia, cultura si civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin
acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor .
Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare

entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza numeroase povestiri, din
care însa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este
mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui razboi în care comandantul suprem Zarer,
fratele regelui, cade în lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul
650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak , este un mic roman sau povestire istorica, în
care datele
fantezie. reale ale
Ambele biografiei
naratiuni renumitului
au fost regetârziu
utilizate mai sassanid se împletesc
de Ferdousi cu gratioase
în epopeea elemente
sa Cartea Regilor de
.
Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a administratiei,
cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de stiinta. La tara, însa,
poporul a continuat sa compuna în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu
subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea texte datând din secolele VII si
VIII.
Renasterea literaturii nationale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei
persane a Samanizilor. Acestia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural,
stiintific
regi si literar.
iranieni. Din S-a început
aceste surseacum sa se
datând dintraduca
sec. IVîn -limba
textepersana
care nucronici,
ni s-aumarturii
pastrat despre vechii
- s-a inspirat
marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ
120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a întregului trecut legendar si istoric al persilor.
Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale
sale primul loc îl ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a doi tineri. Poemele
epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, având însa o profunzime de
gândire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui
Nezami nici nota mistica (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor ).
De o mare popularitate, constatata pâna în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam
(cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni de stiinta ai
Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si filosof, autor a
numeroase opere stiintifice scrise în limba araba).
Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al
paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina cu flori. Mai
celebra, ultima este o suita de poeme în proza ritmata în care sunt enuntate aforisme, precepte
12
morale, sfaturi practice si de conduita, precum si consideratii morale - ceea ce transforma aceasta
capodopera si într-o oglindire a vietii epocii - asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.
Desi a fost un timp poet de curte, totusi în poezia lui Hafez nu se întâlneste obisnuitul ton
preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a apartine la prima
vedere siunei viziuni mistice. În realitate Page
erezie chiar de blasfemii. Hafez nu-i opera sa abunda
cruta pe în predicatori,
preoti, pe momente depescepticism religios, sau
bigoti, ironizând de
satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl
amintesc pe Omar Khayyam, fara însa a ajunge pâna la nihilismul si la scepticismul acestuia.
Literatura arabă
Articol principal: Literatură arabă.
În cadrul literaturii arabe trebuie men ț ionată opera O mie și una de nopț i, o vastă culegere de
povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri
din India, Persia, Egipt și Arabia.
LITERATURA GREACA
Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele
deHomer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai
mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice
textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau Ŗpoetului orbŗ paternitatea acestei Biblii literare.
Chiar dacă Homer a existat şi a pus efectiv cap la cap bucăţi dintre care unele sunt anterioare lui,
el nu este decât cel mai faimos dintr- o serie de aezi itineranţi şi că a dispus, pentru a -şi compune
opera, de un vast stoc de subiecte şi de expresii lăsate moştenire de o lungă tradiţie orală. Oricare
ar fi aceste incertitudini , ele nu pun în discuţie geniul operei, fie că e vorba de frumuseţea
imaginilor ori a limbii, sau de ingeniozitatea mont ajului efectuat în jurul a două personaje şi a
două evenimente majore : mânia lui Ahile şi lungul periplu al întoarcerii lui Ulise, rege al Itacăi,
peripeţii care s-au terminat cu o răzbunare sângeroasă îndreptată asupra Ŗpretendenţilorŗ. Nu este
deci surprinzător că epopeea homerică, din motive de ordin estetic şi pentru că era purtătoarea
unui ideal eroic şi curtenesc, multă vreme reprezentat în lumea greacă, a avut secole de -a rândul
un succes niciodată dezminţit.
Nu foarte îndepărtată cronologic de opera lui Homer (aproximativ o jumătate de secol), cea a
beoţianului Hesiod se înscrie într-o perspectivă cu totul diferită. Cu opera sa Teogonia şi, mai
ales,
desprecuMunci
datoriileşişi zile, redactate
muncile pentru
de zi cu zi alefratele său, în
unui ţăran dincare enunţă
Grecia o serie de
peninsulară, sentinţe
Hesiod puneprozaice
bazele
poeziei didactice. Idealul care se degajă din opera sa nu mai este cel al războinicului ori al
seniorului de la curţile princiare, ci al ţăranului cuprins de grij şi pe umerii căruia vor sta curând
soarta şi măreţia cetăţii. Această operă a avut şi ea în epocă un binemeritat ecou.
Dacă genul epic avea să apună rapid, influenţa muzicii orientale (cea frigiană şi lidiană) şi
dezvoltarea individualismului în Grecia aveau să favorizeze, în secolele al VII-lea şi al VI-lea,
13
dezvoltarea fără precedent a poeziei lirice. La dorieni, lirismul coral, însoţit de dansuri şi evoluţii
ritmate ale bărbaţilor, femeilor şi copii lor, a servit în special în a exprima cu gravitate obiceiur i
colective de celebrare . Acelaşi lucru este valabil şi în Sparta, unde poeziile virile ale
lui Tirteu au servit, secole de-a rîndul, la educarea viitorilor Egali.
Totuşi, puţin câte puţin, Page

genuri ca elegia, iambul,poezia
oda, lirică s -a diversificat,
epigrama etc., cât şi atât pe plan
în ceea formal, odată
ce priveşte cu apariţia
conţinutul. Greciiunor
au
utilizat-o pentru a-şi exprima sentimentele personale, mânia, dragostea, necazurile şi bucuriile.
Din nenumăratele subiecte tratate, nu avem astăzi decât fragmente şi nume de autori: cele ale
lui Teognis din Megara, Alcman din Sardes, Simonide din Ceos, Anacreon, un lidian emigrat în
Samos, apoi în Atena, unde a cântat vinul, plăcerea de a sta la masă şi cea de a iubi. Trebuie să -i
menţionăm, îndeosebi, pe cei doi barzi, Sapho şiAlceu, pentru care la începutul secolului al VI-
lea, lirismul s-a tradus printr-un val nestăvilit de pasiuni dintre cele mai violente.
Ca şi pentru multe alte forme ale culturii greceşti, secolul al V -lea marchează apogeul poeziei
lirice, cuBachilide din Ceos şi, mai ales, cu Pindar . Acest teban fonnat la Atena, care a trăit în
epoca democraţiei triumfătoare, a celebrat, în special în odele sale, idealul aristocratic, gloria
regilor şi a tiranilor sau pe învingătorii concursurilor atletice şi hipice de la jocurile panelenice.
Aceste opere de comandă sunt totuşi compuse într -un stil înflăcărat şi purtătoare ale unui mesaj
care, dincolo de conformismul lor apologetic, exprimă fragilitatea destinului omenesc, vanitatea
de a spera şi imposibilitatea de a fi fericit. Puternic ataşat moralei şi religiei tradiţionale şi, astfel,
un om al tradiţiilor, Pindar a conferit, totuşi, în opera sa, o imagine a zeilor foarte îndepărtată de
cea a lui Homer, mai conformă cu idealul umanist care se dezvolta atunci în Atena. După el,
lirismul grec se va stinge pentru două secole.
Dimpotrivă, teatrul cunoaşte o remarcabilă înflorire la Atena, unde succesul său Ŕ eclipsându-l
imediat pe cel al poeziei lirice, adaptată mai curând să satisfacă gusturile aristocraţiei Ŕ pare
inseparabil de progresele democraţiei. Născut din tradiţii populare foarte vechi legate de cultul
lui Dionysos, teatrul răspunde, într -adevăr, dorinţei pe care o au oamenii de stat democraţi de a
înfrumuseţa viaţa educându-i pe cetăţeni, adunaţi într -un spaţiu comun, copleşiţi de emoţii
asemănătoare sau chemaţi să reflecteze asupra problemelor întregii comunităţi civice. De aici
amploarea sacrificiilor financiare care sunt cerute visteriei publice ori particularilor bogaţi pentru
a permite celor fără posibilităţi să-şi achite dreptul de a intra la teatru, pentru a recruta şi întreţine
corurile.
Evoluţia artei dramatice în secolele al V -lea şi al IV -lea are la bază, mai întâi, un anumit număr
de inovaţii de ordin tehnic. În Atena, de la simplul eşafodaj din lemn ridicat pentru câteva zile în
agora, înastâncă,
săpate s- trecut lapermiţînd
amenajarea
unuipermanentă a flancului
număr de circa 20.000sudic al Acropolei,
de persoane undelatribunele
să asiste au fost
reprezentaţii în
aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi să ţinem seama de durata spectacolului ( 10 ore pe zi,
timp de 3 zile, cu ocazia Marilor Dionisii). Pe scenă, nişte decoruri pictate şi o maşinărie încă
rudimentară aveau drept scop să creeze iluzia necesară. Evoluând în orchestra circulară şi
scandând strofe ritmate, corul era compus din 12, apoi 15 Ŗhorenţiŗ pentru tragedie, 24, pentru
comedie, aleşi din rândul celor ce participau la concursuri le ditirambice de către horegi. Rolul
său a scăzut în secolul al V-lea, în timp ce se afirma cel al actorilor, al căror număr a evoluat de
14
la doar unul la trei în prima jumătate a secolu lui al V -lea, funcţia de simplă persoană care
Ŗrăspundeŗ corului fiind înlocuită de personajul în jurul căruia acţiunea prindea contur.
Subiectele au fost luate din imensul repertoriu al legendelor eroice, în special de la Homer sau,
uneori, din actualitate.
Page
Epoca homerică[modificare | modificare sursă ]
În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul epic, prin ciclurile
de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea, și poemele
lui Hesiod, Teogonia și Munci și zile.
În secolele VII - VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi:
poezia lirică(Alceu, Safo, Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).
Epoca antică[ modificare | modificare sursă ]
În secolele V - IV î.Hr. apar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, odele lui Pindar, comediile
lui Aristofan, precum și operele marilor filozofi Socrate, Platon și Aristotel.
Epoca elenistică[ modificare | modificare sursă ]
În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai cunoaște
strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a textelor.
Literatura romană[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatura latină.
Evolutia literaturii latine
Literatura latina isi datoreaza inceputurile Ŕ si in mare masura evolutia sa ulterioara Ŕ literaturii
grecesti. Capodopera lui Ovidiu, ŖMetamorfozeleŗ, foloseste aproape exclusiv teme literare
grecesti. Toate operele lui Vergiliusau titluri grecesti. Iar in epoca de aur a literaturii
latine Horatiu va recunoaste ca Grecia invinsa l-a cucerit, sub raport cultural, pe invingatorul ei.
29435uee36xyd8k
Primul scriitor de limba latina Ŕ un grec din Taranto, sclav eliberat, Livius Andronicus (cca. 280
Ŕ cca. 205 i.Hr.) Ŕ a scris tragedii si comedii, prelucrate dupa modele grecesti; precum si o
adaptare a ŖOdiseeiŗ, in care Ulise este un erou originar din Italia. Primul scriitor latin demn de a
fi considerat poet a fost Naevius. Creator al epopeii nationale ŖRazboiul punicŗ (in care nareaza
fapte legendare dar si evenimente contemporane), Naevius este si creatorul dramarturgiei
romane. Dar adevaratul parinte al literaturii latine este considerat Ennius, autor a mai multe
poeme pe teme diverse, precum si a unor comedii sau a unor tragedii de factura euripidiana.
Capodopera sa, epopeea ŖAnaleŗ (o opera de aproximativ 30.000 de versuri) l -a consacrat Ŕ pana
la aparitia lui Vergiliu Ŕ drept poetul national roman. Ennius a introdus la Roma hexametrul
15
homeric si a fost mult admirat de marii poeti ai secolelor urmatoare. Parintele satirei latine este
Lucilius. Cele 30 de Ŗcartiŗ de satire ale sale creeaza adevarate tipuri, atacand cu vehementa
persoane si moravuri contemporane.
Page
Publius Vergilius Maro (70 Ŕ 19 i.Hr.) este in permanenta constient de importanta si de inalta
demnitate a functiei sale de poet a carui opera este pusa in slujba marei opere de regenerare
morala, religioasa, sociala, si a glorificarii istoriei poporului roman. Dupa modelul idilelor lui
Theocrita scris ŖBucoliceleŗ, zece egloge in care canta farmecul vietii simple in mijlocul naturii.
Hesiod i-a inspirat ŖGeorgiceleŗ, poem in ale carui patru carti poetul trateaza despre agri cultura,
pomicultura, zootehnie si apicultura, reconstituind intr-o ampla viziune poetica viata taranului.
Ideea fundamentala Ŕ respectul pentru practica agriculturii a adus in trecut Romei marirea Ŕ in
concordanta cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietati, dau operei un ton de
solemna gravitate si de entuziasta elogiere a trecutului Italiei. Cu acelasi scop de a exalta virturile
romane si de a slavi persoana si epoca lui Augustus a scris Vergiliu si grandioasa epopee a
latinitatii
Homer: primaŖEneidaŗ. Indemnul
jumatate I-a venit
a epopeei de la Naevius
aminteste si Ennius,
de ŖOdiseeaŗ iar adar adevaratul
doua, ŖIliadaŗsau model
(prin a fost
episoade,
aluzii si chiar imitatii). Vergiliu este un geniu mai degraba liric prin intensitatea sentimentala a
personajelor, prin inspiratia sa delicata, prin calda intelegere, simtatie si compasiune umana, prin
subtila perceptie senzoriala a peisajului, prin nota melancolica din pasajele vorbind sedpre
dragoste, prin tonul dominant de usoara, de diafana tristete. Un fond liric exprimat in versuri de o
perfecta armonie muzicala. ey435u9236xyyd
Quintus Horatius Flaccus (64 Ŕ 8 i.Hr.) a scris satire Ŕ mai mult indulgente decat aspre Ŕ avand
ca Ŕ
si obiect
parteadiverse viciivaloroasa
cea mai ale contemporanilor,
a operei saleepistole cu subiecte
Ŕ ode. Horatiu estefilosofice,
cel care aliterare sau delamorala,
aclimatizat Roma
poezia lui Anacreon, Sappho si Pindar. Inspiratia sa este variata pana la contradictoriu:
epicureana sau stoica, melancolica sau optimista. Dominanta totusi in poezia sa este atitudinea
hedonista. Temele mortii si iubirii apar rar in poeziile sale. Horatiu face insistent elogiul vietii de
la tara, cu un sincer sentiment de respect pentru valorile morale ale trecutului roman si a vietii
sobre de altadata, oneste, nealterata de lux, coruptie : ŖPe atunci sarac era romanul/ dar statu-era
bogat si tare/ si nu-naltau particularii/ largi portice racoritoare./ iar legile opreau dispretul/ pentru
colibele sarace/ si numai templele-aveau voie/ cu marmura sa se imbrace.ŗ
Publius Ovidius Naso (42 i.Hr. Ŕ 17 d.Hr.) : Bogata sa creatie poetica Ŕ cea mai ampla si mai
variata opera poetica pe care ne-a transmis-o antichitatea Ŕ s-a desfasurat in 3 etape distincte,
corespunzand si unor tematici diferite. Primele culegeri (ŖAmoruriŗ, ŖArta iubiriiŗ, ŖHeroideŗ)
sunt dedicate temei iubirii, tratata fie in ton elegiac Ŕ ca in scrisorile imaginare ale unor femei
legendare, ŖHeroideŗ, - fie spiritual, ironic, parodic sau retoric. Tema iubirii i se pare a
corespunde perfect vocatiei sale poetice.
16
Apoi, Ovidiu s-a indreptat spre tezaurul de mituri, legende, credinte si obiceiuri ale poporului
roman, legate de anumite sarbatori ale calendarului si astfel au luat nastere ŖFasteleŗ. Dar vasta
eruditie a poetului in materie de mituri si legende apare in marele poem ŖMetamorfozeleŗ, una
din capodoperele literaturii antice. Incepand cu prima si cea mai grandioasa metamorfoza Ŕ
creatia lumii, din materia primordiala Ŕ poetul nareaza aproximativ 240 de legende de oameni
preschimbati in alte Page
umanitate strabat celefapturi, in plante,
mai cunoscute flori, Ŕ
episoade arbori,
ca cel constelatii. Sensuri
al nimfei care, de profunda
preschimbata si calda
in dafin, mai
pastreaza urme de suferinta omeneasca. Prin aceasta opera Ovidiu a ramas scriitorul antic care Ŕ
alaturi de Homer Ŕ a exercitat cea mai mare influenta asupra creatiilor culturale europene timp de
2 milenii. Exilul la Tomis i-a ocazionat poetului elegiile in forma de scrisori (ŖTristeleŗ,
ŖPonticeleŗ), in care accentele de durere, de nostalgic, de revolta sau de gratitudine au un ton de
sincera, de omotionanta autenticitate. Stilul simplu si fluent al acestor elegii n-are eleganta
celorlalte opere ale poetului; in schimb este un stil direct, nud si concret. Ceea ce face ca elegiile
din exil sa aiba si o interesanta valoare documentara. Ovidiu incheie seria marilor poeti latini, a
caror opera Ŕ privita in ansamblu Ŕ se ridica la un nivel artistic probabil superior poeziei lirice
grecesti.
Perioada precl asică[ modificare | modificare sursă ]
Pagină din manuscrisul Vergilius Romanus din secolul al V -lea d.Hr. înfăţişând şi un portret al
lui Vergilius
Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica acesteia con ț ine: viaț a,
moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate în crea ț ii lirice,
cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înț elepciunea populară este surprinsă
în proverbe[2] și sentinț e. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de
descântece, incantationes, și cântece de ospeț e, carmina convivalia. Tot prin creaț ii de acest gen
s-au transmis din generaț ie în generaț ie legenda luiRomulus și Remus, rivalitatea
dintre Tarquini sau dintre Horaț i și Curiaț i.
Spre deosebire de legendele grece ști, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul
legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o
notă mai puț in religioasă, ci de de evocare a istoriei.
Toate aceste creaț ii folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.
17
Literatura latină cultă apare în cea de -a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după modelele
grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus șiQuintus Ennius. Deși
încă se mai resimte influenț a literaturii greci, romanii realizează o literatură originală.
Cnaeus Naevius (c. 270 Ŕ 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii, tragedii, dar și cel
epic prin care prelucrează legendele greci și romane.
În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Page
Pictor (c. 254 î.Hr.-?),Lucius Cincius Alimentus și alț ii.
În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 Ŕ 159 î.Hr.).
Secolul I î.Hr.[modificare | modificare sursă ]
În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale, printre
care Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.
Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello Gallico" și "Commentarii de
Bello Civile", vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu
numai naraț iunii.
Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conț inut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf
roman important.
Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54 î.e.n.) și Titus Lucretius
Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura". Acesta este un
poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.
Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)[ modificare | modificare sursă ]
Pagina-titlu a unei traduceri în germană din 1752 a Odelor lui Hora ț iu
Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice

ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar opera sa cea
mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său, Aeneas, evocă momente
importante ale istoriei naț ionale.
Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importan ț i poeț i romani a
scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad
Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat de
18
poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas Boileau-
Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme erotice,
"Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-o
altă etapă a creaț iei sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".
Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producț ii specifice Page
genului latin. A servit ca izvor de inspiraț ie pentru
scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alț ii scriitori de valoare
universală, ca Shakespeare și Goethe, precum și alț i creatori moderni și contemporani, au
valorificat izvoare ale literaturii grecești șilatine.
Literatura medievală[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatură medievală.
Literatura medievala se afla intr-un contrast puternic cu intelegerea noastra vizavi de conceptul
modern de arta literara, acela de a reflecta experientele sau observatiile personale. Intruchipeaza,
de fapt, postura tipica a lumii, universala si ideala, ce se aplica la realitatea empirica, si nu la cea
actuala. Exista o preferinta pentru clisee si formule inaccesibile oamenilor de rand. Totodata,
motivatia psihologica puternica este straina literaturii medievale, temele si motivele fiind in
stransa legatura cu latura traditionala sau usor stiintifica. Nu se vorbeste despre un geniu urias,
pe care oricum oamenii vremii l-ar fi dispretuit, nici despre suferinta cu care operele moderne ne-
au obisnuit, ci despre creatii de referinta in domeniul stiintific, religios sau istoric. Exista,
desigur, si abateri de la aceste trasaturi.
Evul Mediu era o comunitate inchisa, cu restrictii si fara o imagine prea coerenta in arta. Cu toate
acestea, literatura medievala aoferit creatii, fara de care, nu s-ar fi putut cladi nimic din tot ceea
ce astazi numim arta literara. In acelasi timp, acest spatiu a dus la formarea unor modele morale
care stau si astazi la baza atitudinii etice. Scriitorii si poetii trebuiau să fie oame ni formati, scoliti
sau de rang nobiliar si daca operele lor au rezistat in fata eroziunii timpului, gusturilor variate,
generatiilor, atunci se poate afirma ca acestea reprezinta garantii ale valorii, mai ales daca au fost
pastrate în mintile oamenilor. Asa cum spunea si G. Ibraileanu, „oamenii nu tin minte decat
numai ceea ce-i impresioneaza profundŗ. Rezistenta in timp inseamna aprobarea maselor.
De fapt, mare parte din operele pe care le consideram ca facand parte din literatura medievala nu
au fost scrise, ci transmise oral, prin viu grai, pastrate de fiecare generatie, oricat de marginasa ar
fi fost. Miturile celticilor sunt doar cateva „vorbe viiŗ la care am putea face referire. De altfel, se
spune ca nu exista opere scrise, in cazul celtilor, deoarece nu stiau sa scrie.
19
Page
20
foto: bodleian.ox.ac.uk
Cronicarul si episcopul, Geoffrey of Monmouth (cca. 1100-cca. 1150), a scris „Historia Regum
Britanniaeŗ(1136), adica „Istoria Regilor Britanieiŗ, insa timpul nu i -a aprobat creatia,
majoritatea evenimentelor expuse fiind doar plasmuiri ale imaginatiei sale. Chiar si asa, lucrarea
istorica este valorificata prin prezentarea Legendei lui Arthur, dar si prin prezentarea
controversatei povesti a Regelui Lear sau Leir. Legenda a aparut mai tarziu, transpusa intr-o Page
tragedie de catre William Shakespeare in trei ani (1603-1604).
Cel mai cunoscut poet european din Evul Mediu este Dante Alighieri(1265-1321), politician
italian şi filosof. A scris „Viata nouaŗ, creatie in versuri si in proza inspirata de iubirea pe care i -
o purta lui Beatrice, tratate filosofice, politice si literare, cum ar fi „Ospatulŗ, „Monarhiaŗ, insa
una dintre cele mai reprezentative opere, atat pentru literatura medievala, cat si pentru cea antica,
este „Divina comedieŗ, o capodopera in trei parti, asa cum poetul le-a parcurs: „Infernulŗ,
„Purgatoriulŗ si „Paradisulŗ. Tot din Europa, de aceasta data, din Anglia, primul poet a fost
Caedmon (657-680), calugar. El a scris „The Dream of the Holy Roodŗ Ŕ „Visul Crucii Sfinteŗ.
Ideea mortii a generat creatii spirituale, tragice, pe cand dorinta de a afla trecutul a dus la
rascolirea lui, si cand nu s-au gasit destule urme, imaginatia a inlocuit evenimentele istorice.
Alegoria a dominat Evul Mediu in literatura, prin tema iubirii, a fricii continue fata de Dumnezeu
si de lumea cealalta, a dorintei de mantuire, stari exprimate oarecum absurd, in dezacord cu
realitatea. Miracolele, cautarea frenetica a unor raspunsuri vizavi de misterele lumii, presupusele
apocalipse nu au fost decat unele dintre subiectele asupra carora, marii invatati s-au oprit cu
precadere.
21
Page
foto: en.wikipedia.org
Literatura medievala
Per ansamblu, estepoemele
cuprinde inteleasaeroice
ca o uniune a cel nobiliare,
din mediile putin douăcarora
domenii:
li secrestinism
si adresau,si precum
eroism.
„Cantecul lui Rolandŗ (Franta), „Cantecul Nibelungilorŗ (Germania), sau „Cantecul despre
oastea lui Igorŗ (Rusia). In aceste poeme eroice, virtutile militare sunt puse in prim plan, tinandu -
se cont si de eticheta comportamentala. Cavalerii isi iubeau curtea, aparau oamenii saraci si
vaduvele. In ceea ce priveste crestinismul, iubirea dumnezeiasca era primordiala, cele mai
valoroase lucrari de acest gen fiind scrise de teologul şi filosoful Augustin (354-430). In acest
sens, trebuie sa-l mentionam si pe binecunoscutul Martin Luther (1483-1546). Doctor in
teologie, a scris manifeste religioase, de natura protestantista, precum „Cele 95 de tezeŗ sau
„Luteranismŗ.
Alte operesau
Rotundeŗ fundamentale ale literaturii
al lui „Tristan şi Isoldaŗ.medievale ar ficele
Una dintre celemai
doua cicluri, al „Cavalerilo
controversate r Mesei
legende este insa,
„Povestea Graaluluiŗ.
Tema iubirii, in literatura medievala, este o tema frusta, expusa aproape intr-un stil jurnalistic,
fara implicatii, uneori in paragrafe incalcite, ce nu-i permit cititorului sa parcurga usor subiectul.
Totodata, sacrul medieval ocupa mare parte din operele teologilor, acestia alegand sa-si inchine
toate viata unor astfel de lucrari. Se mai poate spune ca scriitorii din Evul Mediu au pus accent
pe adevarurile supreme, desprinse dintr-o alta lume, scrise intr-un ton sententios, damnand
22
pacatosii si pe cei care nu le impartaseau credinta. De fapt, aceasta este o alta trasatura, aceea a
judecarii oamenilor care nu erau de acord cu parerile lor. Martin Luther este un exemplu relevant
in acest caz, el dorindu-si reformarea Bisericii Catolice, prin intermediul lucrarilor scrise. Se
incerca, de asemenea, transmiterea unor mesaje din lumea de dincolo, majoritatea lor fiind
inchipuita.
Page
23
Page
24
foto: tiparituriromanesti.wordpress.com
Avand in vedere ca despre perioada Evului Mediu (ce a tinut din anul 476, adica de la caderea
Imperiului Roman de Apus, pana in secolul XII) se crede ca s-a prelungit cu cateva secole in
Estul Europei, putem vorbi si despre literatura medievala romana, dar fara prea multe exemple.
In pofida acestui fapt, cel mai vechi document scris in limba romana este epistola din anul 1521,
apartinandu-i lui Neacsu de la Campulung. Acest document era, de fapt, o scrisoare trimisa lui Page
Benkner. Trebuie remarcate si incercarile Diaconului Serban de a traduce Biblia (1688) pentru
prima data, dar si contributia tatalui sau, Diaconul Coresi, din Targoviste, care a tiparit primele
carti in limba romana. Majoritatea scriitorilor din Evul Mediu a fost cronicari, precum Ion
Neculce, Grigore Ureche, Miron Costin. De pilda, Grigore Ureche (cca. 1590-164) a scris
„Letopisetul Tarii Moldoveŗ, cronica scrisa cu scopul conservarii evenimentelor istorice. Alte
opere reprezentative au fost scrise de Varlaam Motoc, mitropolitul Moldovei, fiind considerat de
criticul Nicolae Manolescu „primul nostru povestitorŗ.
Desi toate creatiile ce cuprind literatura medievala se afla in contrast cu parerile noastre
referitoare la ceea ce, de fapt, arta literara reprezinta, trebuie sa admitem ca lucrarile din Evul
Mediu au influentat exact operele pe care, astazi, le consideram a fi marile creatii literare.
Pagină din incunabulul "Cronica saxonilor" (Cronecken der Sassen), apărută în 1492, descriind o
scenă de luptă.
Epicul medieval[modificare | modificare sursă]
Evul Mediu a fost în primul rând o perioadă de războaie și cuceriri. Reflectând evenimentele
epocii, literatura a dezvoltat cu precădere genul epic.
25
Poemele eroice[modificare | modificare sursă ]

Avem de-a face cu poeme epice ample, care slăvesc vitejia unor eroi și care îmbină
elementele istorice cu cele de legendă:
 "Cântecul Nibelungilor " relatează faptele eroice ale lui Siegfried și apoi răzbunarea văduvei

sale, Kriemhilda; Page
 "Cântecul lui Roland" evocă luptele duse de francii conduși de Carol cel
Mareîmpotriva sarazinilor și moartea cavalerului Roland;
 "Cântecul Cidului" redă luptele dintre spanioli și mauri în special vitejia lui Don Rodrigo
Díaz de Vivar;
 "Cântecul oastei lui Igor " redă faptele de vitejie ale cneazului Igor Sviatoslavich în lupta
cu poloveț ii;
 "Beowulf" descrie faptele eroice ale lui viteazului cu același nume în luptele cu mon ștrii.
Acest poem epic a devenit ulterior sursă de inspira ț ie pentru romanulfantasy "Stăpânul
inelelor".
Romanele cavalereș ti[modificare
Articol principal: Roman | modificare sursă ]
cavaleresc.
Avem romane de inspiraț ie antică: Romanul Troiei și Romanul lui Alexandru cel Mare. În cadrul
ciclului breton, avem: romanele referitoare la Sfântul Graal (printre care Perceval sau Povestea
Graalului de Chrétien de Troyes), scrierile referitoare la Regele Arthur și Cavalerii Mesei
Rotunde, "Tristan și Isolda", Lancelot (al lui Chrétien de Troyes), romanul Parzival al
lui Wolfram von Eschenbach.
După apariț ia tiparului, romanul cavaleresc cunoaște o deosebită răspândire și un mare succes la
public. Ecouri ale acestei specii le întâlnim la "Infernul" lui Dante (unde în episodul Francescăi
da Rimini este amintit cavalerul Lancelot) sau la "Don Quijote" de Cervantes (care satirizează
exagerările).
Romanul cavaleresc, 1100-1500[modificare | modificare sursă]
Cuvântul “romance” (cântecul epic) pare să fi devenit eticheta romanului de dragoste datorită
limbii romanice, Ŗromanceŗ, în care erau scrise (compuse) operele de început ale acestui gen
(secolele al XI- lea și al XII-lea). Genurile cele mai în vogă s -au dezvoltat în sudul Fran ț ei la
sfâr șitul secolului al XII.lea și s-au răspândit la est și la nord prin intermediul traducerilor și al
interpretărilor naț ionale individuale. Subiecte precum cavalerismul arturian călătoriseră deja la
data aceea în direcț ia opusă, ajungând în sudul Fran ț ei din Britania și Britania Fanceză. Drept
urmare, este foarte dificil de determinat cât de mult le datorează poemul eroic modelelor antice
grecești și cât unor astfel de poeme epice în versuri din folclorul nordic cum ar
fi Beowulf și Cântecul Nibelungilor .
Subiectul standard al cântecelor epice timpurii era o serie de aventuri. Urmând un subiect-cadru
la fel de vechi ca și Heliodor și atât de durabil încât mai trăie ște încă în filmele hollywoodiene,
un erou obișnuia să treacă printr -o serie de aventuri înainte de s-și întâlni iubita. Urma apoi o
despăr ț ire, cu o a doua serie de aventuri care ducea la reunirea finală. Variantele au men ț inut
genul viu. Aventuri neașteptate și neobișnuite surprindeau audienț a în cântece epice precum Sir
26
Gawain și cavalerul verde. Au apărut opere clasice ale acestui gen, cum ar fi Romanul
trandafirului, scris în franceză și celebru astăzi, datorită traducerii lui Geoffrey Chaucer
Aceste romane cavalereș ti originale erau scrieri în versuri, care adoptau un Ŗlimbaj elevatŗ
considerat pe măsura faptelor eroice și potrivit pentru a inspira emulaț ia virtuț iilor; proza era
considerată Ŗde speț ă joasăŗ, mult mai potrivită pentru satiră. Versul permitea să dăinuie cultura
tradiț iilor orale, devenind, cu toate acestea, limbajul autorilor care- și compuneau cu grijă textele Page
Ŕ texte care să fie răspândite în scris, păstrând totu și forma artistică îngrijită. Subiectele erau
aristocratice. Tradiț ia textuală a căr ț ilor ornamentate și ilustrate scrise de mână permitea o
clientelă din rândul aristocraț iei sau a clasei orășenești bănoase, dezvoltate în secolele al XIII-lea
și al XIV-lea, pentru care aventurile cavalerilor era în mod clar o lume a fic ț iunii și fanteziei.
Secolele al XIV-lea și al XV-lea au resimț it nevoia primelor povetiri în proză, un gen care s -a
ridicat odată cu o altă Ŗpia ț ă a căr ț iiŗ. Această piaț ă s-a dezvoltat încă înainte să fie introduse
primele avantaje aduse de tipar: autorii de proză puteau utiliza un limbaj nou, un limbaj care să
evite repetiț ia inerentă în rime. Proza putea risca un ritm nou și idei mai lungi. Cu toate acestea
era nevoie de cartea scrisă pentru a conserva formulările întâmplătoare pe care le alegea autorul.
S-a dezvoltat ț ia unei căr ț i comerciale încă înainte de apari ț ia tiparniț ei.
Legendele, vieoț ile
afacere din șproduc
sfinț ilor i viziunile mistice în proză erau obiectul principal al noi pie ț e de
producț ii în proză. Elita orășenească, femeile cititoare din familiile din clasa superioară și
mănăstiri citeau proză religioasă.Romanele în proză au apărut ca și modă nouă și costisitoare pe
această piaț ă. Nu puteau înflori cu adevărat decât prin inventarea tiparni ț ei și dacă hârtia
devenea un mijloc mai ieftin. Ambele realizări au avut loc la sfâr șitul secolului al XV-lea, când
vechiul cântec epic se confrunta deja cu o competi ț ie acerbă din partea unor spe cii mai scurte,
dintre care cel mai impunător era romanul, o formă care s -a ridicat pe parcursul secolului al XIV-
lea.
Apariț ia romanului, 1200-1500[modificare | modificare sursă]
Pelerinii povestind, gravură în lemn din ediţia lui Caxton a Povestirilor din Canterbury de
Chaucer (1486).
Sunt greu de catalogat toate genurile care au culminat în cele din urmă - în operele lui Giovanni
Boccaccio, Geoffrey Chaucer, Niccolò Machiavelli și Miguel de Cervantes - cu apariț ia
"romanului" așa cum îl știm astăzi.
Romanul timpuriu era la bază orice poveste spusă pentru întâmplările sale spectaculoase și
revelatoare. Mediul original Ŕ care continua să existe cu organizările tematice tipice Ŕ era
27
conversaț ia antrenantă. Poveștile cu incidente grave puteau fi folosite ca și lecț ii de morală.

Colecț iile de exemple au ușurat munca predicatorilor, care aveau nevoie de astfel de pilde. O
fabulă putea prezenta o concluzie morală; același lucuru îl putea face și o scurtă cugetare
istorică. S-a lansat astfel o concuren ț ă a speciilor în care gusturile și statuturile sociale erau Ŕ
dacă e să credem colecț iile medievale Ŕ decisive. Clasele muncitoare preferau propria categorie
poveșșiticontra poveșsociale
ti despre infidelităț Ŗingenioaseŗ, despre sclivisiț ii înț elepț i și Page
de
caraghio drastice:
grupurilor detestate (saui despre povestitorii rivali). Mare parte a speciei
originale este încă vie în glumele scurte spuse în via ț a de zi cu zi pentru a înveseli conversa ț ia.
Creaț iile artistice includeau povestiri în ramă: situaț ii în care o serie de povești erau spuse
ipotetic. Ele se bucurau de un spectru larg de gusturi și specii. Poveș tile din
Canterbury constituie un exemplu clasic, cu povestitorii lor nobili, iubitori ai poveștilor
Ŗromanticeŗ și cu naratorii de rând, care preferau pove ști din viaț a de zi cu zi. Specia aceasta nu
avea propriul termen generic. Cuvântul Ŗnovelŗ (nou, inedit) Ŕ care în română se traduce prin
Ŗromanŗ Ŕ indica noutatea întâmplărilor narate. Cuprinderea pove știlor în ramă, oricum, a dus la
conștientizarea faptului că genurile se dezvoltau în acest domeniu.
Cel maiChaucer
precum mare avantaj al pove știiPovestirile
sau Boccaccio. de fundalromantice
era justificarea lăsată
permiteau unpe mânaînalt
limbaj adevăra ț
și se ilor
bazauautori,
pe o
părere acceptată despre ceea ce merită a fi numit stil elevat.
Totuși, preferinț ele faț ă de învăț ăturile morale și poezie s-au schimbat și povestirile romantice s-
au demodat rapid. Poveștile despre înșelăciuni și pozne, despre aventurile clandestine și despre
intrigile ingenioase, în care erau ridiculizate anumite profesii respectate sau cetăț eni ai unui alt
oraș, nu erau, pe de altă parte, justificabile nici moral, nici poetic. Ele își găseau justificarea în
afară. Povestitorul obișnuia să prezinte în câteva cuvinte de ce credea el că povestea trebuie
spusă. Din nou, Poveș tile din Canterbury ale lui Chaucer oferă cele mai elocvente exemple:
autorul real putea spune povești fără orice altă justificare în afară de aceea că această poveste
oferea o portretizare bună a persoanei care a spus -o și a gustului lui sau al ei Ŕ și acea justificare
rămânea stabilă de-a lungul poveștii.
Dacă creaț iile elevate deveneau plictisitoare Ŕ a șa cum s-a întâmplat în secolele al XIV-lea și al
XV-lea cu vechile intrigi care nu duceau niciodată la altele noi Ŕ colecț iile de povești și
romanele facilitau criticarea creaț iilor măreț e și scăderea statutului acestora: unul dintre
grupurile de naratori (creat de autorul real) putea începe o poveste romantică doar pentru a fi
întreruptă de alț i povestitori. Ei puteau să-l reducă la tăcere sau să -i ordone să vorbească un
limbaj care să le fie pe plac sau puteau să -i ceară să grăbească povestea și să spună mai repede ce
are de spus. Rezultatul a fost ascensiunea genului scurt. Pa șii acestei dezvoltări pot fi observaț i
odată cu faptul că povestirea câștiga apreciere și valoare faț ă de poveștile romantice, în noi
colecț ii versificate la sfâr șitul secolului al XIV-lea.
Prima ascensiune a romanului, 1500-1750[modificare | modificare sursă]
Inventarea tiparului a supus atât romanele, cât și povestirile romantice trivializării și
comercializării. Căr ț ile tipărite, deși erau scumpe erau totu și cumpărate. Alfabetizarea sau
răspândirea Ŗștiinț ei de carteŗ era un proces lent atunci când venea vorba de abilită ț ile de scriere,
dar era mai rapidă în ceea ce privea cititul. Reforma Protestantă a prilejuit cititori de pamflete
religioase, tabloide și ziare.
28
Populaț ia urbană a învăț at să citească, dar nu aspira la participarea activă în lumea culturii. Pia ț a
căr ț ilor ieftine dezvoltându-se o dată cu tiparni ț a a inclus atât romanele, cât și povestirile,
poveștile și fabulele. Xilogravurile erau ornamentele obișnuite și ele erau oferite fără prea multă
bătaie de cap. O poveste romantică în care un cavaler -erou trebuia să lupte mai mult de zece
dueluri în câteva pagini putea primi aceea și ilustraț ie a luptei iar și iar, dacă stocul de ilustra ț ii
ștea, tipografele repetau aceleași Page
standard
ilustraț ii înal alte căr ațfului
tipogr era mic.
i cu subiecte Pe măsură
similare, ce stocul
amestecând creilustra
aceste ț ii fără nici un respect pentru
stil. Se pot deschide căr ț i ieftine din secolul al XVIII-lea și se vor găsi il ustraț ii din anii de
început ai tiparului, alături de unele mai moderne.
Poveștile romantice au fost reduse la intrigi ieftine și abrupte semănând cu benzile desenate
moderne. Primele colecț ii de romane nu erau neapărat proiecte considerabile. Ele au apăru t într-o
varietate enormă, de la povești populare cu vorbe de duh, până la poveștile spuse de Boccaccio
sau Chaucer, acum autori venerabili.
O piaț ă mai consistentă a Ŗromanț elorŗ s-a dezvoltat în secolul al XVI-lea, o dată cu operele în
mai multe volume care ț inteau spre o audienț ă care să Ŗcontribuieŗ la această producț ie. Critica
ridicată de cât
trivializări, pelerinii lui Chaucer
și la Ŗroman împotriva
ț eleŗ multi Poveșț tielorŗ
-volum.Ŗroman s- a dezvoltat ca reac
precum Nemaipomenitele ț ie atât la
peripe ț ii ale
neînfricatului cavaler Amadis de Gaula (Amadis de Gaula) și-au condus cititorii în lumi de vise
despre cavaleri și i-au hrănit cu idealuri despre trecut, pe care nimeni nu le mai putea însufle ț i,
după cum se plângeau critici.
Autorii italieni, cum ar fi Machavelli, au fost printre cei care au adus romanul la un nou format:
deși rămânea o poveste cu intrigă ce se termina într -un moment neașteptat, observaț iile erau
acum mult mai fine Ŕ Cum își ț eseau protagoniștii intriga?, Cum își păstrau secretele?, Ce făceau
când alț ii ameninț au să le descopere?
Toată problema romanelor și a poveștilor romantice a devenit critică în momentul în care
și-a adăugat Nuvelele
CervantesQuijote (1605/15).
din Don exemplare
Faimosul roman(Novelas
picaresc Exemplares) (1613)romanului Amadis
ț intea împotriva celor două volume de
Gaula care l-a făcut pe Don Quijote să -și piardă minț ile. Adepț ii poveștilor romantice elevate
pretindeau, oricum, că replica satirică la vechea poveste eroică abia putea să ofere vreo
învăț ătură: Don Quijote nu oferea nici un erou cu care să merite să se rivelizeze, nici nu aducea
satisfcaț ia unor discursuri frumoase; tot ceea ce putea face era să râdă de idealuri
măreț e. Nuvelele exemplare au oferit o alternativă între modul eroic și satiric, deși criticii erau
foarte nesiguri de ceea ce ar trebui să facă cu această lucrare. Cervantes a spus pove ști despre
adulter, gelozie și crimă. Dacă aceste povești ar fi oferit exemple, ele erau exemple de ac ț iuni
imorale. Adepț ii Ŗromanuluiŗ (ai inovaț iei) au răspuns că ele ofereau lecț ii atât prin exemple
bune, cât și prin contraexemple. Cititorul pute să simtă compasiune și simpatie pentru victimele
crimelor și ale intrigilor, dacă s-ar fi dat exemple rele.
Alternativa la romanele Ŗîndoielniceŗ și la romanele picarești era mai bună, respectiv pove știle
romantice elevate; a venit astfel ca posibil răspuns o produc ț ie de Ŗromanț eŗ scrise după modelul
lui Heliodor, cu incursiuni în lumea bucolică. Honoré d‟Urfés L‟Astrée (1607/27) a devenit cea
mai cunoscută operă de acest gen.
Criticilor care afirmau că astfel de romane nu au nimic de -a face cu viaț a reală li se răspundea cu
procedeul artistic alromanelor cu cheie (roman a clef ), cel care, înț eles corect, făcea referire la
29
personaje din lumea reală. Romanul Argenis al lui John Barclay (1625-26) a apărut ca și roman
politic cu cheie. Romanele Madeleinei de Scudéry au câștigat o mare influenț ă, cu intrigi situate
în lumea antică și cu conț inut luat din viaț ă. Faimoasa autoare a spus povești despre prietenii săi
din cercurile literare ale Parisului urmărindu-le existenț a de la un volum la altul al scrierilor ei în
serie. Cititorii avizaț i cumpărau căr ț ile deoarece acestea ofereau cele mai fine observaț ii ale
raț iunilor umane, personaje luate din via ț i reală, morale ex celente despre cum ar trebui sau nu ar Page
trebui să se comporte cineva care dorea să aibă succes în via ț a publică și în cercurile intime pe
care ea le portretiza.
Romanul și-a urmat cursul propriu: Paul Scarron (el însu și un erou al poveștilor Madeleinei de
Scudéry) a publicat primul volum al Romanului comic (Roman Comique) în 1651 (volume
succesive apărând ulterior în 1657 și 1663) cu o pledoarie pentru progresul pe care Cervantes l-a
generat în Spania. Franț a trebuia, după cum a scris el în faimosul capitol 21 al Romanului comic,
să-l imite pe cel spaniol, cu povestioare scurte ca și cele pe care ei le numeau Ŗromaneŗ. Scarron
însuși a adăugat numeroase astfel de pove ști operei sale.
Douăzeci de ani mai târziu, Madame de Lafayette a făcut următorii pași decisivi cu cele două
romane ale
Romans ei.Pierre
al lui Primul, Zayde , publicat
Daniel Huet, a fostîno 1670 împreună
Ŗpoveste cu faimosul
spaniolăŗ. Al doilea Traitte
și maideimportantul
l‟Origin desei
roman a apărut în 1678: Principesa de Cleves (La Princesse De Cleves) a dovedit că Franț a
putea într-adevăr să producă romane după un anumit stil francez. Spaniolilor le plăceau pove ști
cu eroi naț ionali mândri, care luptau în dueluri pentru a-și apăra reputaț ia. Francezii aveau un
gust mai rafinat, pentru observaț ii minuț ioase ale motivelor și comportamentului uman. Povestea
era cu adevărat un roman și nu o Ŗromanț ăŗ: o poveste a virtuț ii feminine incomparabile, cu o
eroină care a avut șansa de a risca o iubire ilicită și nu doar că a rezistat tentaț iei, dar a devenit și
mai nefericită mărturisindu-și sentimentele soț ului. Mâhnirea pe care o crea povestea ei era cu
totul nouă și senzaț ională.
Romanul obișnuit a luat o altă turnură. Sfâr șitul secolului al XVII-lea a fost momentul apari ț iei
unei pieț e europene de scandal, cu căr ț ile franț uzești apărând acum mai ales în Olanda (unde
cenzura era mai lejeră), reimportate după aceea clandestin în Fran ț a. Aceeași operă ajungea pe
pieț ele vecine din Germania și Marea Britanie, unde era binevenită atât pentru stilul francez, cât
și pentru intrigile politice predominant anti- franceze. Romanul a prosperat pe această pia ț ă ca și
cel mai bun gen care prezenta ve ști scandaloase. Autorii pretindeau că poveștile pe care aveau să
le spună erau adevărate și că erau spuse nu de dragul scandalului, ci pentru lec ț iile de morală pe
care le prezentau. Pentru a demonstra acest lucru au dat nume fictive personajelor și spuneau
aceste povești ca și cum ar fi fost inedite. (Audien ț a își juca porpriul rol în a identifica cine
repr ezenta pe cine). Au apărut periodice cu povestiri scurte Ŕ Mercure Gallant devenind cel mai
important. Colecț ii de scrisori s-au adăugat pieț ei, acestea incluzând mai multe astfel de povestiri
și au condus la apari ț ia romanului epistolar la sfâr șitul secoluli al XVII-lea.
La sfâr șitul anilor 1670 romanul a ajuns și pe piaț a engleză. Aphra Behn și William Congreve au
fost printre primii autori moderni care au adoptat termenul.
Starea de fapt - Piaț a în jurul anului 1700[modificare | modificare sursă]
30
Romanele de la începutul secolului al XVIII-lea și Ŗromanț eleŗ nu erau încă considerate parte a

lumii erudite și nici parte a literaturii; ele erau bunuri de pia ț ă. Integrarea prozei de fic ț iune pe
piaț a povestirilor/istoriilor s-a făcut după următoarea schemă:
3.1
Povestiri eroice: Page
Aventurile lui
Telemac,
Fenelon,(1699)
1 2 4 5
Vândute ca Vândute ca Vândute ca Vândute ca și
și invenț ii și invenț ii și povești povești publice
romantice, romantice, personale reale, riscând să
citite ca și citite ca și adevărate, fie citite ca și
3.2 riscând să
pove ști
interes de pove ști
interes de Clasici ai romanului fie citite ca invenț ii
romantice:
public: public: de la O mie ș i una de și invenț ii
nopț i la Principesa de romantice: La Guerre
Satyrischer Cleves, M. de la d'Espagne(1707)
Roman, Fayette, (1678) Robinson
New
Atalantis, Menantes, Crusoe,
Delarivier (1706) Daniel
Manley, Defoe,
(1709) (1719)
3.3
Romane picarești: From Olaf Simons, Marteaus
Don Quixote , Europa
Cervantes, (1605) (Amsterdam, 2001), p.194.
Centrul pieț ei era deț inut de scrieri care pretindeau a fi fic ț iune și care erau citite ca atare. Ele
includeau o mare producț ie de romane și, la limita de jos, o mare produc ț ie de scrieri satirice. În
centru, romanul a crescut prin povești care nu erau nici eroice, nici predominant satirice, ci în
principal realiste; erau povești scurte care stimulau cu exemple de ac ț iuni umane care puteau fi
dezbătute. Producț ia centrală avea două laturi: Pe de -o parte se aflau căr ț ile care pretindeau a fi
ficț iune, dar care ameninț au să fie orice altceva în afară de pove ști fictive. Delarivier Manley a
scris cea mai faimoasă dintre aceste căr ț i, New Atalantis, plină de povești pe care autoarea
pretindea că le-a inventat. Cenzorii erau neputincioși: Manley a răspândit povești care
discreditau partidul Whigs, aflat la conducere, dar cum puteau ei, totu și, să ceară membrilor
partidului să dovedească faptul că aceste întâmplări s-au petrecut într-adevăr pe pământ britanic
și nu pe o insulă de basm numită Atalantis? Ar fi trebuit să facă acest lucru dacă ar fi dorit să dea
în judecată autorul. Delarivier Manley a scăpat cu bine de interogatorii și și-a continuat opera
31
calomnioasă cu încă trei volume de acest fel. Pe aceea și piaț ă au apărut povești personale, creând
un gen diferit al iubirii personale și al luptelor publice cu privire la reputa ț iile pierdute. Pe de altă
parte se afla o piaț ă a titlurilor ce pretindeau a fi strict autentice/non-ficț ionale Ŕ Robinson
Crusoe al lui Daniel Defoe devenind cel mai important dintre ele. Identificarea genului drept
ŖVândut ca și poveste personală ce riscă să fie citit ca și invenț ie romanticăŗ a deschis prefaț a:
Page
Dacă vreodată povestea aventurilor unui om din lume au meritat să fie făcute publice ș i, odată
publicate, ar fi fost mul ț umitoare, editorul acestei istorisiri crede că aceasta este povestea.
Miracolele din via ț a acestui om depăș esc (crede el) tot ce poate exista, via ț a unui om putând
cu greu fi străbătută de o varietate mai mare de întâmplări.
Povestea este spusă cu modestie, cu seriozitate ș i recurgând la o învăluire a evenimentelor
într-o aură religioasă, aș a cum fac înț elepț ii spre instruirea altora prin exemplu ș i pentru a
justifica ș i onora înț elepciunea Providenț ei în toată varietatea de circumstan ț e cu care se
confruntă întâmplător omul.
Editorul crede că această poveste este doar o istorisire a unor fapte; nu există nici o urmă de
ficț iune în
îmbunătă ț irile ș i el
ea pove ș tiicrede,
sau dededigresiunile
vreme ce făcute
asemenea fapte instruirii
în scopul sunt eliminate, că povestea
cititorului, indiferentvade
fi
aceeaș i. Ș i crezând acestea, fără a fi nevoie de alt argument, le face un mare serviciu oamenilor
prin publicare.
O producț ie literară de povești cu caracter verosimil similar au pătruns făț iș în domeniul public.
Gatien de Courtilz de Sandras (1644-1712) a devenit cel mai important autor în acest domeniu,
cu prima sa versiune a poveștii lui d’Artagnan, spusă apoi după mai mult de un secol de către Al.
Dumas tatăl. Spirituală și o precursoare distantă a poveștii lui James Bond scrisă de Ian Fleming,
este o altă carte care se presupune că a fost scrisă tot de el. La Guerre d‟Espagne (1707),
povestea unui spion francez deziluzionat, care a pătruns în lumea politică franceză și în propriile-
i afaceri sentimentale, el reușind întotdeauna cu mici intrigi să-și facă datoria. Realitatea și
ficț iunea erauamestecate în toate aceste căr ț i până într -acolo încât nimeni nu mai putea spune
unde a inventat autorul și unde a dezvăluit pur și simplu secrete.
A doua ascensiune a romanului Ŕ sau ŖNoul Romanŗ, 1700-1800[modificare | modificare sursă]
32
Page
Classics of the Novel from the 16th century onwards - A Select Collection of Novels (1720-22).
Începutul secolului al XVIII-lea a ajuns Ŕ prin romanele care au plonjat în scandalul privat și
public Ŕ la un moment în care se sim ț ea nevoia de o nouă reformă. Se putea spune că
bătrânul Amadis și-a transpus cititorii în lumi de vis, iar noile romane, lipsite de discursuri
rafinate și acte incredibile de eroism au încecat din răsputeri să Ŗrafinezeŗ stilul. C u toate acestea
ele au provocat riscuri cu totul noi, cu pove ști de dragoste în care copiii î și păcăleau părinț ii și
prin care bârfa (calomnia) privată și publică erau publicate pe o piaț ă deschisă.
Jane Barker a fost una dintre vocile secolului al XVIII-lea care au cerut o reîntoarcere la vechile
Ŗromanț eŗ. ŖNoua romanț ăŗ a ei, Exilius (1715) se deschidea cu schiț a unei noi tradiț ii:
Ŗromanț aŗ a evoluat, așa cum pretindea Jane Barker, de la Geoffrey Chaucer la François
Fénelon; ultimul era autorul care toc mai devenise faimos cu romanul său epocal Telemac(1699-
1700). Editorii englezi ai lui Fénelon au evitat cu multă aten ț ie termenul de Ŗromanț ăŗ și au
publicat mai degrabă Ŗo nouă epopee în prozăŗ Ŕ a șa cum arată prefeț ele. Jane Barker a insistat,
oricum, asupra publicării operei Exilius ca și Ŗromanț ă nouă Ŕ după modelul lui Telemacŗ și nu a
avut succes pe piaț ă. În 1719 editorul ei, Curll, a îndepărtat în cele din urmă vechile pagini de
titlu și a publicat operele ca și pe o colecț ie de romane.
Marele succes de piaț ă Ŕ Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe Ŕ a apărut în același an și W.
Taylor, editorul, a evitat toate aceste capcane cu o pagină de titlu, fără a pretinde că opera
apar ț ine ramurii romanelor sau celei a Ŗroman ț elorŗ, ci afirmând că apar ț ine cronicilor, deși avea
un design al paginii care părea foarte mult să apar ț ină Ŗnoii romanț eŗ cu care Fénelon tocmai
devenise celebru.
Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe era orice în afară de roman, a șa cum era termenul în ț eles la
acea dată. Nu era nici scurt, nici nu se concentra pe o intrigă, nici nu era spus de dragul unui
33
punct culminant. Robinsosn Crusoe nu era nici un anti-erou dintr-un roman picaresc, deși vorbea
la persoana I singular și se băga în tot felul de încurcături. Nu invita neapărat la râs (deși cititorii
avizaț i ar fi perceput toate proclama ț iile lui despre faptul că este un bărbat adevărat ca și scrise
într-un mod comic). Autorul era serios: Via ț a l-a dus, împotriva voinț ei sale, într-o serie de
aventuri romantice. A căzut în mâna pira ț ilor și a supravieț uit pe o insulă pustie. El, un biet
marinar dinopera
York,caa șsupravie ț uit cu un eroism exemplar. El nu putea să -și condamne cititorii că îi Page
percepeau i pe o Ŗroman ț ăŗ plină de invenț ii. El și editorul său știau că tot ceea ce el
scrisese era absolut incredibil și, cu toate acestea, ei puteau pretinde că e adevărat ( și dacă nu, cel
puț in putea fi citit ca și o alegorie valoroasă) Ŕ acest joc complex făcând ca această operă să se
situeze în cea de-a patra colo ană a modelului prezentat mai sus.
Publicarea romanului Robinsos Crusoe nu a dus la o reformă a industriei căr ț ii, la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Căr ț ile lui Crusoe au fost publicate ca și niște istorisiri incerte. Ele au
făcut jocul pieț ei scandaloaase de la începutul secolului al XVIII-lea, cu romanul deja integrat
istorisirilor. Ele au fost chiar republicate de unul dintre periodicele londoneze ca având legătură
cu realitatea. Filozofi precum Jean-Jaques Rousseau au transformat Robinson Crusoe într-un
roman clasic câteva decade mai târziu și a mai fost nevoie de încă un secol înainte ca cineva să
poată percepe cartea lui Defoe ca și primul roman enlgez, publicat Ŕ a șa cum a afirmat Ian Watt
în 1957 Ŕ ca și răspuns la romanț ele franț uzești aflate pe piaț ă.
Reforma de la începutul secolului al XVIII-lea pe pia ț a romanelor a venit cu producț ia
roamnelor clasice: anul 1720 a adus editarea decisivă a romanului european clasic, publicat în
Londra cu titluri de la Machiavelli la Marie de Lafayette. Romanele lui Aphra Behn au apărut în
ultimele decade ale secolului într-o colec ț ie a operelor ei. Autoarea anilor 1860 devenise deja un
autor clasic. Fénelon devenise autor clasic cu ani în urmă, la fel ca Heliodor. Operele lui
Petronius și Longos au apărut cu pre feț e care le-au înscris în tradi ț ia prozei de ficț iune așa cum a
definit-o Huet. Proza de ficț iune avea ea însăși, așa cum afirmă criticii, o poveste cu sui șuri și
coborâșuri: intrând în criză odată cu Amadis, și-a găsit remediul prin intermediul romanului .
Acum avea nevoie
mai frumoasă partedoar de aten ț ie permanentă.
a beletristicii,
Ș cu toate acestea, putea pretinde că este cea
noul segmenti, al pie ț ei din marea industrie a literaturii,
adoptând noile scrieri clasice.
Traitte de l‟Origin des Romans al lui Huet, publicat prima dată în 1670 și circulând acum în
câteva tarduceri și ediț ii, și-a câștigat poziț ia centrală printre acele scrieri care aveau de -a face cu
proza de fic ț iune. Tratatul a creat primul corpus de texte care să fie discutate și a fost primul titlu
care a demonstrat cum pot fi interpretate scrierile fic ț ionale laice Ŕ exact așa cum teologii
obișnuiau să interpreteze păr ț i din Biblie într-o dezbatere teologică. Interpretarea avea nevoie,
bineînț eles, de propriile obiective și Huet a of erit câteva întrebări pe care cineva ar putea să și le
pună: Ce ne spune opera de fic ț iune dintr-o cultură străină sau dintr -o perioadă de timp
îndepărtată despre cei care au creat -o? Care erau cerinț ele culturale la care răspundeau astfel
de poveș ti? Există premise antropologice fundamentale care ne determină să creăm lumi
imaginare? Aceste scrieri ficț ionale amuzau ș i educau? Ofereau ele, aș a cum se întâmplă atunci
când citeș ti mituri antice ș i medievale, un substitut pentru informa ț iile mai bune, ș tiinț ifice sau
adăugau doar desfătările vieț ii pe care o anumită cultură le prefera?Poveștile erotice
mediteraneene antice puteau permite o astfel de interpretare.
Interpretarea și analiza scrierilor clasice au plasat cititorii de fic ț iune într-o poziț ie total nouă și
Ŗîmbunătăț ităŗ: exista o mare diferenț ă între a citi un roman și a te lăsa prins într -o lume a
34
visului și a citi aceeași poveste, cu o prefaț ă care-ț i spunea mai multe despre grecii, romanii sau
arabii care au scris titluri precum Etiopica sau Cartea celor o mie ș i una de nopț i (publicate
pentru prima dată în Europa în 1704 și 1717 în limba franceză și traduse imediat în engleză și
germană).
Supus dezbaterii: Romanul devenind literatură, 1740 -1800[modificare | modificare sursă]
Piaț a scrierilor clasice de proză de fic ț iune de la începutul secolului al XVIII-lea i-a inspirat pe Page
autorii contemporani. Astfel, Aphra Behn a revenit din anonimat devenind o autoare celebră,
după moartea ei. Fénelon a dobândit aceeași faimă, dar în timpul vie ț ii. Delarivier Manley, Jane
Barker și Eliza Haywood au urmat modelele franceze celebre care au îndrăznit să pretindă faimă
utilizând numele adevărat: Madame d’Aulnoy și Anne Marguerite Petit DuNoyer. Cele mai
multe dintre romanele anterioare utilizaseră pseudonime; acum ele deveniseră producț ii ale unor
autori consacraț i.
Discursul necesar pentru a aprecia o astfel de mi șcare înspre responsabilitate nu era încă
dezvoltat. Jurnalele care dezbăteau literatura se concentrau asupra Ŗînvăț ăturiiŗ, a literaturii în
sensul strict al cuvântului. Până atunci, majoritatea discu ț ilor despre romane și Ŗromanț eŗ se
desfășurau între cei avizaț i în acest domeniu. Critica literară, un discurs critic extern despre
poezie și poză, a apărut în cea de -a doua jumătate a sceolului al XVIII -lea. A deschis o
interacț iune între participanț i diferiț i, în care romancierii scriau cu scopul de a fi critica ț i și în
care publicul putea să observe interacț iunea dintre critici și autori. Noua critică de la sfâr șitul
secolului al XVIII-lea a declanșat o reformă prin stabilirea unei industrii a căr ț ii (pe când restul
pieț ei a continuat în aceea și manieră, dar a pierdut cea mai mare parte a interesului publicului).
Rezultatul a fost o separare a pieț ei într-o ramură joasă a prozei populare și, pe de altă parte,
producț ia de critică literară. Cea din urmă a prilejuit opere care rivalizau c u poemele epice antice
în versuri, care se jucau cu tradi ț iile prozei de ficț iune (ele deschideau un discurs implicit despre
istoria literaturii) și care aveau statut clar ficț ional, astfel încât ele însele puteau fi discutate ca și
opere create de un artist care și-a dorit ca această poveste, nu alta, să fie discutată de public.
Vechiul design al paginilor de titlu s- a schimbat: noile romane nu mai pretindeau să fie vândute
ca și ficț iune, pe când ele ameninț au să trădeze secrete reale. Nici nu mai apărau ca false
Ŗistorisiri adevărateŗ. Noile pagini de titlu î și proclamau opera ficț iune și indicau modul în care
publicul ar putea să le discute. Romanul Pamela sau virtutea răsplătită a lui Samuel Richardson
(1740) a fost unul dintre titlurile care au adus vechea pagină de titlu, cu formula sa Ŗ[…] sau
[…]ŗ, oferind un exemplu într -un format nou: “Pamela sau virtutea răsplătită Ŕ publicat acum
întâia oară pentru a cultiva principiile virtuț ii ș i religia în cugetul tinerilor de ambe sexe, o
poveste care-ș i are temelia în adevăr ș i natură; ș i în acelaș i timp, care întreț ine în mod
agreabil…”. Așa că pagina de titlu lămurea faptul că opera era realizată de un artist care ț intea
un efect anume: acela de a fi discutat de un public critic. Ro manele apărute după zece ani nu mai
aveau nevoie de nici ț iune. Ediț iile prezente ale
romanelor notează purunșialt statutŖfic
simplu în ț fară
iuneŗdepeacela de a Afi devenit
copertă. roman, fic
o realizare să fie vândute sub
această etichetă, incitând la discuț ie și reflecț ie.
Scandalul, așa cum a fost publicat de DuNoyer și delarivier Manley, a dispărut de pe pia ț a prozei
de ficț iune, fie ea înaltă sau joasă. Nu putea să atragă critici serioși și se pierdea dacă rămânea
nediscutat. În cele din urmă, a avut nevoie de propria-i marcă de jurnalism scandalos Ŕ
jurnalismul care s-a dezvoltat prin Ŗpresa galbenăŗ. Piaț a de jos a prozei de fic ț iune a continuat
să se concentreze pe satisfacerea imediată a unui public căruia îi plăcea să rămână în lumea
35
ficț iunii. Piaț a înaltă a devenit complexă cu opere care jucau roluri noi. Pe pia ț a înaltă s-au putut
vedea, în cele din urmă, dezvoltându-se două tradiț ii: una cu opere care aveau de-a face cu arta
ficț iunii, printre care Tristram Shandy al lui Laurence Sterne, cealaltă, mai aproape de discuț iile
extinse și de dispoziț iile sufletești ale publicului. Marele conflict al secolului al XIX-lea, în cea
ce privește problema dacă artiștii ar trebuie să scrie pentru a satisface publicul sau să scrie de
dragul artei, urma să se declanșeze. Page
Sentimentalism, psihologie și un nou tip de individ 1750-1850[modificare | modificare sursă]
Romanul [sentimentalist] al mijlocului si sfâr șitului de secol 18 a produs un cu totul nou tip de

individ, unul cu o atitudine diferită asupra vieț ii lui private și a societăț ii. Eroina începutului de
secol 18 era îndrăzneaț ă și gata să-și protejeze reputaț ia dacă era necesar pe când descendenta ei
de la mijlocul secolului 18 era mult prea mod estă și timidă pentru a face la fel. Eroinele timpurii
ale secolului 18 aveau secretele lor, iubeau intrigile eficace și încercau orice considerau că este
necesar pentru a-și atinge scopul.Eroinele mijlocului de secol 18 au dezvoltat un sentiment de
modestie. Sufereau dacă trebuiau să păstreze secrete și simț eau nevoia de a se confesa. Ele
căutau prieteni,
mai ascunse intimitate,
dorin ț e.
situaț ii în care puteau să-și deschidă inima și să-și împărtășească cele
Audienț a secolului 18 a primit acești noi eroi și eroine cu uimire. Atunci când era vorba de cele
mai ascunse dorinț e ale lor puteau să se încreadă numai în părin ț i și prieteni; prea multă
încredere i-ar fi făcut victime sigure în lumea de fic ț iune, calomnie, intrigă și scandal a
începutului de secol 18. Acum, oricum, aceste eroine slabe au fost întâmpinate cu compasiune. În
loc să-și expună viaț a ca un spectacol public, acești noi eroi și eroine au dezvoltat o intimitate
care putea fi examinată în roman.
Genuri speciale au înflorit cu acești protagoniști care nu-și spălau rufele murdare în public.
Scrisorile sau jurnalele lor au fost găsite și publicate numai după moartea lor. Un val de
sentimentalism
Un al doilea vala fost primulcurezultat,
a urmat, eroi maiducând la eroi
radicali careca Henry visa la unofmediu
Mackenzie Man
nu mai puteau Feeling (1771).
care să -i
înț eleagă. Suferinț ele tânărului Werther (1774) de Johann Wolfgang von Goethe a fost stindardul
acestei noi mișcări și a avut ca rezultat un val de compasiune și înț elegere printre cititori gata să-
l urmeze pe Werther în sinuciderea lui.
Criticii au îmbrăț ișat noii eroi ca cel mai bun semn al unei noi literaturi care avea ca scop
discuț iile. Înț elegerea după care acești eroi tânjeau a dat na ștere unei discuț ii secundare
referitoare la natura psihicului uman, mult mai bine observată de aceste romane.
Cu aceste dezvoltări, romanul a transformat pledoaria pentru o reformă morală a individului și a
societăț ii într-un gen. Cu mișcarea romantică începând în anii 1770, dezvoltarea a mers un pas
mai departe : romanul a devenit s-una dezvoltat
mediu de avant garde, ungenul unde ț iile și-au găsit
studiile de caz. Bildungsroman-ul în Germania; roman careemo
se concentrează pe
dezvoltarea individului, educaț ia lui și drumul lui către individualitate și societate. Noi științ e,
de la sociologie la psihologie, s-au dezvoltat cu noul individ și au influenț at discuț iile privind
romanul din secolul 19.
Romanul sec. al XIX-lea ca subiect de discu ț ii aprinse[modificare | modificare sursă]
36
La începutul sec. al XIX-lea, romanul era un gen literar în care realismul lupta împotriva
Ŗromanț eiŗ cu iluziile ei nerealiste. Romanul s-a întors înspre scandal, apoi a fost înnoit în
ultimele decade ale sec. al XVIII-lea. În cele din urmă, ficț iunea a devenit cea mai onorabilă
ramură a literaturii. Un val de romane de fantezie a dus la apogeu această d ezvoltare la sfâr șitul
sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea. Sensibilitatea a sporit în aceste romane. Femeile,
foarte Page
lumi apreocupate
Ŗromanelordedeimaginarea
dragosteŗ deși lumi superioaregoticeŗ,
a Ŗromanelor celei încreând
care trăiau
poveșau
ti devenit eroinele
din timpuri noii
și spaț ii
îndepărtate. Italia renascentistă era locul favorit al romanului gotic.
Romanul gotic clasic este Misterele castelului Udolpho, de Ann Radcliffe (1794). Ca și în alte
romane gotice, noț iunea de sublim este centrală. Teoria esteticii din sec. al XVIII -lea considera
că sublimul și frumosul erau juxtapuse. Sublimul era îngrozitor și terifiant, pe când frumosul era
calm și liniștitor. Personajele și peisajele din romanul gotic rămâneau aproape în întregime pe
teritoriul sublimului, cu o eroină excep ț ională. Sensibilitatea Ŗfrumoaseiŗ eroine faț ă de
elementele supranaturale, indispensabilă în aceste romane, celebra, dar și problematiza ceea ce
urma să fie văzut drept hiper -sensibilitate.
La începutul sec. al XIX-lea, emoț iile încărcate de sensibilitate, așa cum au fost exprimate prin
sublimul gotic, au ajuns la declin. Jane Austen a scris un roman gotic-parodie,
intitulat Northanger Abbey (1803), care ilustra moartea romanului gotic. Ba mai mult,
sensibilitatea a fost din ce în ce mai pu ț in valoroasă, până la dispariț ie. Austen a introdus un stil
diferit de a scrie Ŕ comedia de moravuri. Oricum, romanele ei adesea sunt nu doar amuzante, ci
și usturător de critice faț ă de cultura rurală, limitativă de la începutul sec. al XIX -lea. Cel mai
cunoscut roman al ei, Mândrie ș i prejudecată (1811), este cel mai vesel dintre romanele ei,
deoarece a fost o schiț ă pentru ficț iunea mult mai romantică care a urmat; celelalte romane ale ei
înfăț ișau eroine pentru care cititorii moderni aveau prea pu ț ină simpatie și era posibil să nu le
placă
Lirica medievală[modificare | modificare sursă]

Poezia trubadurilor [modificare | modificare sursă ]
Apărută în Franț a, poezia trubadurilor se răspândește în toată Europa Occidentală. Subiectul îl
constituie dragostea (sub forma de adorare și slujire a femeii nobile) și virtuț ile cavalerești
(statornicia, fielitatea, buna-cuviinț ă, onoarea).
Printre poeț ii medievali europeni, amintim truverii (cel mai cunoscut fiind Chrétien de Troyes) și
minnesingerii (printre care:Walther von der Vogelweide și Wolfram von Eschenbach).
Trubadur (din franceză troubadour ) este numele dat poeț ilor-cântăreț i medievali din
sudul Franț ei, ale căror versuri, recitate cu un acompaniament muzical specific, aveau un
caracter erotic sau pastoral.
Trubadurii au dat naștere în secolul al XII-lea unui nou stil poetic. Poeziile lirice scurte dar
complexe dădeau glas sentimentelor personale, mai ales iubirii dintre bărbat și femeie.
Poeț ii francezi din Evul Mediu care scriau despre dragoste și cavalerism se numeau trubaduri.
De regulă er au de provenienț ă nobilă și scriau într Ŕo limbă neolatină. Poezia lor diferea foarte
mult de genurile epice ce erau la modă în nord.
37
Datorită Eleonorei de Aquitania, fiica unui trubadur devenită în 1137 soț ia regeluiLudovic al
VII Ŕ lea, acest lirism și cultul dragostei cavalerești se răspândește rapid în toată ț ara și chiar și
peste graniț e.
Lancelot și Genoveva[modificare | modificare sursă]
Cel mai renumit poem al său, Troyes, îl are ca erou pe cavalerul Lancelot, îndrăgostit Page
de Genoveva, soț ia regelui Arthur . Din poem reiese foarte clar ce era în stare să facă cavalerul
pentru aleasa inimii lui.
Pe atunci era considerată extrem de ru șinoasă apariț ia unui cavaler într Ŕo căru ț ă. Lancelot, după
o clipă de ezitare se suie totu și într Ŕo căruț ă, după ce află că numai astfel poate primi ve ști
despre regină. Chiar și această mică ezitare atrage după sine dispre ț ul Genovevei. Mai târziu ea
se resemnează și Ŕl lasă pe cavaler întrŔ o noapte în camera ei, dar dragostea decurtean a acestuia
va fi mai supusă multor probe.
Pictură în stil trubadur: Fleury François Richard, "Valentina Visconti jelindu-și soț ul,Ludovic I"
(c. 1802), Muzeul Ermitaj
Devotament dezbinător [modificare | modificare sursă]
51Această temă a influenț at și literatura engleză. De exemplu Sir Thomas Malory, în cartea sa
întitulată Morte d'Arthur , scrie prietenia ,dragostea și pasiunea cavalerească.El arată cum
trădarea generată de pasiuni personale distruge legăturile cele mai puternice. În concep ț ia lui
Malory, fidelitatea lui Lancelot faț ă de rege este macinată de dragostea adulteră faț ă
de Genoveva. Rezultatul nu este doar destrămarea Mesei Rotunde a lui Arthur ci și a regelui.
Romanul trandafirului[modificare | modificare sursă]
În această epocă a fost foarte populară «după numărul manuscriselor rămase» opera
lui Guillaume de Lorris, Romanul
cavalerească. Prezentat ca un vis, Trandafirului sau Roman
este o alegorie despre undeom, care , având
la Rose ca temădedragostea
este introdus Oiseus e
într Ŕo grădină, unde întâlnește niște figuri ca Deduit, Richesse și Largesse.La influenț a Zeului
Dragostei acest om se îndrăgostește de un trandafir și de aici viaț a lui are doar un singur scop, să
rupă un boboc de pe acest trandafir. În realizarea acestui ț el este ajutat sau împiedicat de diferite
figuri alegorice, de exemplu Politeț ea, Pericolul, Mintea, Mila, Ru șinea, Teama. În final
intervine Natura și eroul poate rupe trandafirul dorit.
Arta iubirii[modificare | modificare sursă]
La sfâr șitul secolului al XII Ŕ lea, asemenea idei au fost exprimate de Andreas Capellanus la
eleganta curte a Mariei, contesă de Champagne (fiica Eleonorei de Aquitania). Cartea lui, Arta
iubirii, nu trebuie luată în serios în totalitatea ei, în multe privi nț e fiind o parodie a scrierilor cu
aceeași temă ale lui Ovidiu. Oferă sfaturi minuț ioase pentru îndrăgostiț i. Originalul s Ŕ a scris
în limba latină. Este considerată o lucrare de sinteză, care reflectă concep ț ia despre lume a unei
epoci. Cu o ironie estompată, Capellanus anumeră regulile dragostei cavalerești ca încununare și
încheiere a unei povești fermecătoare.
38
Povestea sună în felul următor: un viteaz britanic, călărind prin codrul regelui Arthur, se
întâlnește cu o fată minunată, care Ŕi spune că fără ajutorul ei cavalerul nuŔ și poate duce la bun
sfâr șit angajamentul.
Ca săŔ i câștige dragostea fata pretinde săŔi aducă șoimul care stă pe creanga de aur din curtea
regală. (Ca și în celelalte povești despre dragostea cavalerească, și aici cavalerul trebuie să treacă
de mai multe probe pentru a Ŕ și dovedi profunzimea dragostei). La sfatul tinerei, cavalerul Page
pornește în căutarea mănușii fermecate, pe care se va așeza șoimul, căci numai posedând acest
obiect va putea intra in palat.
Peripeț iile cavalerului britanic[modificare | modificare sursă]
Cavalerul ajunge repede la un pod de aur. Acesta este păzit de un cavaler înspăimântător car e Ŕ l
provoacă la luptă. În această luptă, britanicul e rănit grav, dar învinge și cruț ă viaț a adversarului.
Pe celălalt mal îl așteaptă un alt cavaler fioros, care scutură așa de tare podul, încât britanicul
abia poate trece peste el. Odată ajuns dincolo, î și îneacă dușmanul. Mai târziu ajunge pe un câmp
înmiresmat, în mijlocul căruia se află un palat rotund. În mod curios, nu găse ște poarta palatului
șmâncare
i nici nușivede pe Cavalerul
băutură. nimeni nicăieri.
, care Totu
în și, pe
urma pajiște era
călătoriei se găsesc
aproapemese
mortdedeargint încărcate
foame, cu
se a șează
imediat la masă.
Regulile dragostei
Dintr Ŕo dată, printr Ŕo poartă invizibilă până atunci, se repede un uriaș învârtind în mână un
ciomag. „Cum îndrăznești să calci pe teritoriul regal și să mănânci de pe masa regală fără să fii
invitat?ŗ, zbiară acesta. Începe o luptă crâncenă din care în mod miraculos iese victorios
britanicul, dar cruț ă viaț a uriașului , care drept răsplată îl duce la coroana de aur pe vârful căreia
se află mănușa fermecată. În final britanicul ajunge în palatul regelui Arthur își
găsește șoimul care stă pe creanga de aur. Dar precum îi prezisese fata, este din nou provocat la
duel simultan de doi cavaleri. Norocul este iar de partea lui, îi sile ște pe amândoi să se retragă și
astfel poate lua șoimul și pergamentul fixat pe creanga de aur. Pe acesta erau scriseRegulile
Dragostei 31 la număr, și britanicul e îndemnat să facă cunoscute aceste reguli acelora care
doresc dragostea.
Conversaț ia aristocratică a epocii utiliza toate conceptele iubirii și toată paleta de simboluri ale
dragostei. Culorile aveau semnificaț ia lor, de exemplu: verdele semnifica o nouă
dragoste, albastrul fidelitatea, dar aveau semnificaț ia lor si florile, pietrele preț ioase, cât și
voalurile și panglicile. Conceptul dragostei cavalerești a avut într Ŕo formă sau alta influenț ă
asupra literaturii Europei de vest încă multe secole după aceea.
39
François Villon[modificare | modificare sursă ]
Page
François Villon pe o gravură din 1489

François Villon (c.1431 - c.1474) a fost cea mai mare personalitate a liricii medievale franceze.
Oper a sa oferă o imagine viu colorată a vieț ii din a doua jumătate a secolului al XV -lea. Dar
principala valoare a creaț iei sale constă în caracterul ei de autentică și tulburătoare confesiune a
omului medieval.
Opera[modificare | modificare sursă]
Articol principal: François Villon - Opera.
François Villon a scris - în total și după căt se știe - 3329 de versur i[47][48][49] cuprinse - în general
- în patru grupări:
 „Semincerulŗ ("Le Lais"), o colecț ie de versuri - mai ales, balade și rondeluri - scrisă în anul
1456 cu titlul iniț ial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456ŗ
(în franceză Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456” ),
 „Testamentulŗ, sau „Marele Testamentŗ ("Grant Testament de François Villon fait en
1461"),
 Balade, poeme și rondeluri scrise la diferite ocazii și neincluse în cele două colecț ii de mai
sus,
 Poezii atribuite lui Villon și publicate postum.
Ocultată desecolu
jumătatea istoria
lui literaturii
al XIX-leafranceze de după
[50][51][52][53][54]
. 1542, opera sa a fost reabilitată cu fervoare pe la
În 1923 Louis Thuasne a blamat „despoticul gust al Pléia dei de prelungita eclipsare a interesului
pentru (opera lui) Villon, după edi ț ia din 1542 a lui Marot numele lui Villon a căzut într -o uitare
aproape completăŗ (franceză "pendant laquelle le nom de Villon tomba dans un oubli presque
complet." )[55].
40
Jean Favier a dezavuat și el, mentalitatea neoclasică franceză, pentru această uitare: „În ce le din
urmă Malherbe a învins. Am încetat să-l citim și să-l imprimăm pe Villon ... și iată-ne în
plin romantism. Villon a revenit în biblioteci și antologiiŗ (franceză "Œnfin Malherbe vint. On
cesse de lire Villon et de l'imprimer" ... "Et nous voici en plein Romantisme. Villon revint dans
les bibliothèques et dans les anthologies." )[56].
Mesajul poeziei villoniene îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele m edievale de Page
versificaț ie. Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric,
caustic, milă, ironie, căinț ă, patos și for ț a lirică și un permanent dialog cu moartea. Versurile
villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impeca bile, au fost compuse ca un fel de șarade cu
sensuri duble, antifraze și aluzii la evenimente și persoane anterioare și contemporane poetului,
într-un limbaj diferit de franceza modernă, „argoul ho ț ilorŗ, în dialectul Moyen français (1400-
1600), posibil, din simpatie pentru coquillarzi[57][58][59] deci, ele sunt dificil de în ț eles și de tradus
chiar și pentru un specializat în limba franceză. Cercetătorii stilului villonian se străduiesc și
astăzi să-i înț eleagă și să-i interpreteze corect oper a[60].
Surse[modificare | modificare sursă]
Prima publicare a poeziei lui Villon este cea a lui Pierre Levet, din 1489 [61]. Operele lui Villon s-
au păstrat în principal datorită ini ț iativei regelui Francisc I și eforturilor depuse de Clément
Marot (1496-1544) - poetul oficial al cur ț ii și unul dintre primii mari poeț i francezi moderni,
precursor al Pleiadei - care le-a adunat și le-a editat în 1533[62][63][64].
Printre manuscrisele rămase, primele 6 balade au fost copiate 1568 în manuscrisul de la Brussels,
Bibliothèque Royale/Koninklijke Bibliotheek, VI 541, iar baladele 7- 11 pot fi găsite în
manuscrisul de la Stockholm, Kungliga Biblioteket, V.u. 22, care dateaz ă de prin secolul al XV-
lea, după 1477.
Auguste Longnon a publicat prima editare a operelor complete ale lui Villon, extrase din
manuscrise și publicaț ii mai vechi (Paris, Lemerre, 1892),[65]. Tot Longnon, impreună cu Lucien
[66]
Foulet, au editat „Francois Villon: Opereŗ, în 2 volume, considerată edi ț ie de referinț ă
.
André Lanly a tradus în f ranceza modernă „Baladele în jargonŗ, inclusiv cele din manuscrisul
Stockholm[67], iar Ionela Manolesco, cele 11 ŖBallades du jargon et jobelinŗ [68].
Legenda villoniană[modificare | modificare sursă]
41
Deși „Semincerulŗ ("Le Lais") este considerat ca poemul său de debut, Pinkernell sus ț ine că
prima operă databilă a fost scrisă de Villon după revenirea sa la Paris, în anul 1456, „Balada
adevărurilor falseŗ (franceză "La ballade des contre-vérités" ), o parodie ironică la o baladă
moralistă a poetului Alain Chartier (1385-1433), ca o antiteză adresată anturajului său d e tineri
delicvenț i cultivaț i. Laitmotívul care conclude fiecare strofă, „Nici în ț elepciunea îndrăgostiț ilorŗ
("il n’y a bien
[74] conseillé que l’amoureux") sugerează preocupări amoroase ale poetului la vremea Page
respectivă .
Dialog cu moartea[modificare | modificare sursă]
„Dansul mor ț iiŗ - gravură de Guyot Marchant 1486.

Poezia lui Villon, plină de revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căin ț ă, se află
într-un permanent dialog cu moartea și este axată pe concepț ia filosofică sintetizată în
sintagmele „carpe diemŗ, „ubi suntŗ, „memento moriŗ și "danse macabre".
Colecț ia de ospăț uri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des
Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil -
postum, în 1480, sau în 1495[75][76] se încheie cu „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulconŗ ("La
septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon"G), o baladă specifică curentului de
inspiraț ie creștină Memento mori”, în latină Aminteș te-ț i moartea![77] dar, spre deosebire de
[78]
acest aforism
mai mult al lui Tertulian
de Carpe din ș„Apologeticumŗ
diem” („În facă ziuaŗ - sau, , mai
moralistica
pe românăimorală
Hai villoniană
să trăim, secăapropie
mấine
[79]
murim” - păgânul aforism al lui Horaț iu ).
„Al șaptelea ciolhan, după Montfaulconŗ începe cu aventura a doi studen ț i care, („...fără să
consulte vre-un avocat...ŗ), au decis să se ospăteze pe gratis. Soluț ia propusă a fost o pomană la
umbra sinistrei spânzurători Montfaulcon,
Deux escolliers voyant le cas,
Qui ne sçavoyent bien que tromper,
Sans prendre conseil d‟advocatz,
Ilz se voullurent occuper,
Pensant
Les pourroyentà eux,
d‟estoc ou comme de atrapper
trenche;
Car ilz voulloyent ce soir soupper
Et avoir une repeue franche.
....................
....................
...și, odată ajunși la poarta iadului, cei doi studenț i s-au găsit în situaț ia inconvenabilă
de a plăti scump pentru acest ciolhan gratuit (repeue franche). Ei s -au raliat lui Lucifer ca părtași
43
activi la caznele bieț ilor condamnaț i, unul cu cinghelul și altul cu ciomagul, strígănd: „La
moarte, la moarte, la moarte (...) în iad cu aceste târfe!...ŗ.
Les escolliers, sans nulle fable,

Voyant ceste desconvenue,
Vestirent habitz desans diable, Page
Et vindrent là, attendue:
L‟ung, ung croc, l‟autre, une massue,
....................
Pour avoir la franche repue,

Vindrent assaillir les galllans.
Disant : «À mort ! à mort, à mort !

Prenez, à ces chaisnes de fer,
Ribaulx, putains, par desconfort,
Et
llz les seront amenez avec en enfer ;
Lucifer,
Gettez seront en la rivière !.........
L‟ung des gal lans, pour abbreger,

Respondit : « Ma vie est finée !
En enfer me fault heberger.
Vecy ma dernière journée ;
Or suis-je bien ame dampnée !
Nostre peché nous a attains,
Car nous yrons, sans demourée,
En enfer avec ces putains !
Balada spânzuraț ilor”[modificare | modificare sursă ]
„Balada spânzuraț ilor ŗH ((La) "Ballade des pendus", 1463) este considerată ca poemul villonian
cel mai remarcabil și, poate, unul dintre cele mai excelente texte ale Evul Mediu Târziu (Gert
Pinkernell: franceză qui est peut-être l‟un des meilleurs textes du Moyen-Âge tardif ). Pinkernell
presupune că a fost scrisă în temniț ă, în așteptarea execuț iei[23] în timp ce Claude Thiry
subliniază că „aceasta este o posibilitate printre altele, ce nu poate fi exclusă, dar nici impusăŗ
(în francezăC'est une possibilité, mais parmi d'autres : on ne peut tout à fait l'exclure, mais on ne
doit pas l'imposer ), deoarece acesta nu este singurul text în care poetul își exprimă spaima sa de
ștreangul care-i paște pe „copiii pierduț iŗ ( "enfants perdus") ostracizaț i de soartă, dintre care se
considera că face parte[80].
Actualul titlu al poemului a început să fie folosit prin secolele XVIII -XIX. Iniț ial el fost scris ca
o predică rimată nedenumită, după cum apare în manuscrisul găsit în custodia ducelui M. de
Coislin („Manuscrisul Coislinŗ scris, probabil, ulterior anului 1464 - Paris, Bibliothèque
Nationale, ms. fr. 20041)[81], sau în antologia "Le Jardin de Plaisance et Fleur de rethoricque" (în
ortografia de epocă) imprimată în 1501 de Antoine Vérard, unde apare sub denumirea „Altă
baladăŗ ("Autre ballade"). Pornind, deci, de la premiza că poemul a fost conceput ca o predică
adresată publicului care începe cu cuvintele „Fraț i oameniŗ ("Frères humains" sau, conform
44
originalului, "Freres humains" ), detașată de condamarea la moarte a poetului, villoni știi actuali
prefer ă titlul "Frères humains" .
Printre alte titluri ale baladei mai găsim: „Epitaful lui Villonŗ ("Épitaphe dudit Villon") în edi ț ia
lui Pierre Levet din 1489[82], și în manuscrisele "Le Chansonnier de Rohan" de pe la 1475
(Berlin, Bibliothèque Nationale, Cabinet des Estampes, ms. 78 B 17) și în manuscrisul Fauchet
(Claude Fauchet, 1530 Ŕ 1602) aflat la Stockholm, Bibliothèque Royale, ms. V.u.22[83], iar Page
Clément Marot (1533) menț ionează titlul „Epitaf sub formă de baladă făcut de Villon pentru el
însuși și tovarășii săi care se așteaptă să fie spânzuraț i împreună cu elŗ ("Épitaphe en forme de
ballade, que feit Villon pour luy & pour ses compaignons s'attendant à estre pendu avec eulx").
Acest poem este un apel la caritatea cre ștină, valoare morală foarte preț uită în Evul mediu.
Condamnaț ii la spânzurătoare imploră asistenț a să se roage pentru ei, pentru ca Gra ț ia Divină să
se reverse și asupra lor. Poetul- preot se căiește pentru că s-a lăsat atras de plăcerile carnale în
detrimentul spiritualităț ii, se spovedește și invocă redempț iunea. Căinț a sa este acentuată prin
descrierea crudă și cutremurătoare a cadavrelor în descompunere, imagine inspirată, probabil,
din insuportabilul spectacol macabru al „Osuarului Inocen ț ilor ŗI, în contrast cu evocarea temelor
[84]
religioase .
phe Villon ou ballade des În franceza modernă: L'Épitaphe de Villon ou "Ballade des În română : Epitaful lu
pendus"[86]. baladă
ui après nous vivez Frères humains qui après nous vivez, Fraț i oameni, care dup
contre nous endurcis, N'ayez pas vos cœurs durcis à notre égard, N-aveț i spre noi inime
ous pauvres avez, Car, si pitié de nous pauvres avez, Căci mila voastră de ne
tost de vous merciz. Dieu en aura plus tôt de vous merci. Domnul vă va primi ma
cy attachez cinq, six Vous nous voyez attachés ici, cinq, six : Cinci, ș ase, iată-ne-n sp
, que trop avons nourrie, Quant à notre chair, que nous avons trop nourrie, Iar carnea, îmbuibată a
oree et pourrie, Elle est depuis longtemps dévorée et pourrie, De mult e putrezită de p
venons cendre et pouldre. Et nous, les os, devenons cendre et poussière. Ni-s oasele cenuș i ș i sp
rsonne ne s'en rie : De notre malheur, que personne ne se moque, Nu râdeț i de necazul ce
u que tous nous vueille Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre! Ci să-l rugaț i pe Domn
Transcription : Lagarde et Michard trad. Dan Dănilă
Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare” A[modificare | modificare sursă ]

În original: Que feit Villon quand În franceza modernă: Que feit Villon În română : Catrenul lui V
45
il fut jugé à mourir quand il fut jugé à mourir condamnat la spânzurătoare
Je suis François, dont ce me

Je suis François et cela me pèse Eu sunt François, ăsta -i cusu
oise,
Né de Paris emprès Ponthoise. Né à Paris près de Pontoise Page

De prin Paris, mai dimprejur
Or d„une corde d‟une toise Et de la corde d'une toise De-acum va ș ti, legat cu ș nu
Saura mon col que mon cul poise. Mon cou saura ce que mon cul pèse Grumazul meu, cât trage cur
François Villon trad. Jean Dufournet trad. (cu permisiune) Silvia F

Versul 1
Catrenul debutează cu un joc de cuvinte, în care poetul se lamentează de renghiul jucat se
soartă: prenumele de François, cu care se complace ("dont ce me poise"), dar și aluzia la
apartenenț a naț ională de francez ("Français"), care l-a făcut să se nască în mizerie și să
fie condamnat pe nedrept (vezi mai sus afacerea Ferrebouc, care a folosit ca pretext de
răfuială cu „bietul Villonŗ), ca urmare a unei ma șinaț ii judiciare care nu și-ar fi avut
locul într-un stat cu un sistem judiciar mai corect, precum Savoia (s-ar părea că Villon a
apreciat corect situaț ia, deoarece el a obț inut comutarea pedeapsei abea în noiembrie,
după venirea la Paris a Ducelui de Savoia)[89].
Versul 2
Elucidează adevăratul motiv al scierii Catrenului: o încercare disperată de flatare a
magistratului (în franceză Le prévôt de Paris) Jacques de Villiers, senior de L'Isle-
Adam de lângă Pontoise, care l-a condamnat pe Villon și care ar fi putut să aibe un
cuvânt de spus la recursul pe care Villon se pregătea să-l înainteze. Versul: Născut la
Paris, lângă
prezintă (dinde
o rocadă preajma),
importanlui Ponthoise”
ț ă între (în franceză
metropola Néșelul
Paris și oră de Paris emprès
Ponthoise, Ponthoise)
care nu a fost
o necesitate de rimă, ci o lingu șire la adresa magistratului originar din Ponthoise. Aluzia
la faptul că s-au născut și au copilărit pe aceleași meleaguri mar șa în aceeași direcț ie[88].
Versurile 3 și 4
În contradicț ie cu relativa seriozitate qvasi-oficială din primele două versuri care ne
prezintă identitatea poetului, versul 3 folosește un stil zeflemitor, frivol, în
argou: ș treangul spânzurătorii ("la corde d'une toise"), care va culmina cu trivialitatea
versului 4: Într-o versificaț ie perfectă, Villon folosește aliteraț ia și relaț ia care urma să
aibe loc între „mon colŗ (gâtul, grum azul meu ) și „mon culŗ (curul meu), spus pe șleau,
cu o vulgaritate intenț ionată..
Întreaga construcț ie a catrenului este perfect echilibrată, lipsită de cuvinte inutile sau
plasate de dragul rimei. Scris cu un humor amar, într-un moment de deprimare
fatalistă, în așteptarea execuț iei inevitabile, acest mic poem de patru rânduri
deoctosilabe constituie chintesenț a artei villoniene, revolta și confuziile unei tinereț i
năbădăioase, irosite mult prea timpuriu[90].
46
Page
Baladele lui François Villon (1896), gravură de Gerardin[91]
Pagină din "Grand Testament de Maistre François Villon" (sec.XV) biblioteca

Kungliga,Stockholm, Suedia.
47
Page
François Villon, gravură pe coperta Marelui Testament [92].

.
Opera literară[modificare | modificare sursă]
Poezii atribuite cu certitudine lui Villon[modificare | modificare sursă ]
Următoarea listă de opere complete ale lui Villon se bizuie pe volumul publicat de
La Monnoye în 1873[93]:
Semincerul, sau Micul testament al maestrului Villon făcut în 1456 ("Le Lais",

"Le Petit Testament de Maistre François Villon fait en 1456").

 Petiț ie la ducele de Bourbon ("La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de
Bourbon")
 Marotă la regele François I-ul ("Marot au Roy François Ier").
 Balada și povaț a frumoasei coifărese la fetele de dragoste.
 Balada lui Villon pentru amanta lui.
 Balada Contradicț iilor, sau Balada concursului de la Blois ((La) "Ballade des
contradictions"), 1957.
 Răvaș Mariei de Orléans ("Epître à Marie d'Orléans"), 1458.
 Spusul la nașterea Mariei ("Le Dit de la naissance Marie"), 1458.
 Balada franco-latină (la "Ballade franco-latine"), 1458.
 Balada proverbelor ((La) "Ballade des proverbes"), 1458.
 Balada ziselor mărunte ((La) "Ballade des menus propos"), 1458.
 Pricina, sau balada Fortunei ("Problème ou Ballade au nom de la Fortune").
 Epistolă către prieteni ("Epistre en forme de Ballade, à ses amis"), 1461.
 Epitaful lui Villon în formă de baladă.
48
 Cearta dintre inima și trupul lui Villon ("Le Débat du cueur et du corps de
Villon")
 Baladă împotriva dușmanilor Franț ei ("Ballade contre les mesdisans de la
France").
 Balada adevărurilor false.
Baladă Page
mercy àprin care Villon cere tuturor iertare ("Ballade par laquelle Villon crye

chascun").
 Balada bunei învăț ături pentru cei cu viaț a păcătoasă ((La) "Ballade du bon
consei"/"Ballade de bonne doctrine à ceux de mauvaise vie").
 Testamentul ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"), care cuprinde:
 Baladă și oraț ie ("Ballade et oraison"), 1461;
 Balada femeilor din Paris ((La) "Ballade des femmes de Paris"), 1461;
 Balada doamnelor de altădată ("Ballade des Dames du temps jadis"), 1461;
 Balada domnilor de altădată ("Ballade des Seigneurs du temps jadis"), 1461;
 Contrazicerea lui Franc Gontier ("Les Contredictz de Franc-Gontier",
1461)F.
 Balada lui Villon pentru trupe șa Margot ("Ballade de Villon et de La Grose
Margot"), 1461;
 Balada ce a făcut -o Villon la ruga mamei sale spre a se închina Maicii
Domnului ("Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier
Nostre Dame"), 1461;
 Baladă cu același tâlc în vechiul grai frâncesc ("Ballade a ce propos, en vieil
françois"), 1461;
 Dublă baladă cu același tâlc ("Double ballade sur le meme propos"), 1461;
 Balada de încheiere a Marelui Testament ("Ballade pour servir de
conclusion"), 1461;


Regretele frumosei Heaulmière ("Les Regrets de la belle Heaulmière")/
 Balada frumosei Heaulmière ("Ballade de la belle Heaulmière")
 Balada bieț ilor de sub obroc ("Ballade des povres housseurs")
 Ballade de Villon à s’amye
 Lay ou plustost Rondeau
 Ballade que Villon bailla à un gentilhomme
 Frumoasa lecț ie a lui Villon adresată copiilor pierdu ț i ("Belle leçon de Villon
aux enfans perduz")
 Balada spânzuraț ilor ((La) "Ballade des pendus"/"L’Epitaphe en forme de
Ballade que feit Villon pour luy et ses compagnons, s’attendant estre pendu avec
 eulx"), 1463.
Laudă Cur ț ii Parlamentului ("La requeste de Villon à la Cour de Parlement"),
1463.
 Balada apelului lui Villon ("Ballade de l’appel de Villon"), 1463.
 Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare ("Le quatrain que feit
Villon quand il fut jugé à mourir"), 1963.
49
Alte poezii presupuse a fi ale lui Villon[modificare | modificare sursă ]
Titlul celor „Șasemai

balade fără Page
dudit Villon sau, Le titlu
exact, iargonscrise în jargonŗ
et iobellin (înuillon),
dudit ed. Le
original: Jargon
Levet et jobelin
(1489)
 Jargonul neghiobilor de maestrul François Villon ("Le Jargon ou Jobelin de

Maistre François Villon")[94].
 Rondeluri: I - XIII, XV
 Balade (Ballade): XVIII, XIX, XX,
 Balada vesală a cârciumarilor (XXI - "Ballade joyeuse des Taverniers")
 Baladă morală ("Ballade morale")
 Balada actorului ("Ballade de l’acteur")
 Balada unui întemniț at ("Ballade pour ung prisonnier")
 Monologul lui Franc Archier de Baignollet ("Monologue du Franc Archier de
Baignollet")
 Dialogul domnilor de Mallepaye și de Baillevent ("Dialogue de messieurs de
Mallepaye et de Baillevent")
 Balada celor care vor să audă ("Ballade des Escoutans")
 Colecț ie de ospăț uri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV -
"Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses
compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495 [75][76].
 Chiolhanul lui Villon și gașca sa ("(La) Repeue de Villon et ses Compagnons")
 Cum se poate obț ine pește ("La manièr e d’avoir du poisson")

Cum se poate obț ine o schimbea ("La manière d’avoir des trippes")
 Cum se poate obț ine pâine ("La manière d’avoir du pain")
 Cum se poate obț ine vin ("La manière d’avoir du vin")
 Cum se poate obț ine o pârjoală ("La manière d’avoir du r ost")
 Al diolea chiolhan, epidemia ("Seconde Repeue, de l’Epidemie")
 Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor -de-cur ("La troisiesme Repeue, des
Torcheculs")
 Al patrulea chiolhan, al mizerabililor ("La quatriesme Repeue, du Souffreteux")
 Al cincilea ciolhan, al lopătarilor ("La cinquiesme Repeue, du Pelletier")
 Al șaselea ciolhan, al galanț ilor fără de ponoase ("Sixiesme Repeue, des Gallants
 sans soucy")ciolhan, după Montfaulcon ("La septiesme Repeue, faicte auprès de

Al șaptelea
Montfaulcon".
50
Nights"), poetul ucrainean Valentyn Sokolovsk y[100], Théodore de

Banville[101],Maurice Fombeure, Georg Heym[102], etc.
Au tradus în românește Baladele lui Villon: Dan Dănilă[103], Romulus
Vulpescu[104], Petru Cărare, Șerban Foar ț ă, Cezar Ivănescu, Luca Caragiale
În proză[ modificare | modificare sursă ] Page

Robert Louis Stevenson: "A Lodging for the Night: A Story of Francis Villon"

(„Un adăpost pentru noapte, povestea lui Francis Villonŗ) 1902[105].

Pierre d'Alheim: „Pasiunea maestrului François Villonŗ ("La Passion de maître

François Villon")[106] 1924.
Francis Carco: „Romanul lui François Villonŗ ("Le Roman de François

Villon")[107]1926.
Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi regeŗ ("If I were King"), nuvelă, 1901,

tradusă în 1926 în fr de Hélène Caron sub titlul "La Curieuse Aventure de maître
François Villon, sire de Montcorbier" („Curioasa aventură a maestrului François
[108]
Villon, no bil de Montcorbierŗ) . Traducerea în ro , sub titlul „De-aș fi regeŗ, a
apărut prin anii '50[109] și retipărită în 1990[110].
 Charles Kunstler: "Les Amours de François Villon" („Amorurile lui François
Villonŗ)[111]1934.
 John Erskine: "The Brief Hour of François Villon" („Ora scurtă a lui François
Villonŗ), 1937[112] 1937.
 Jean Teulé: romanul "Je, François Villon" („Eu, François Villon")[113], 2006.
 en Truman Capote, în introducerea la romanul de non-ficț iune „Cu sânge receŗ
(în engleză "In Cold Blood" )[114], apărut în 1966, a citat primele patru versuri din
„Balada spânzuraț ilorŗ a lui Villon.
Teatru ș i operă[modificare | modificare sursă ]

Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi regeŗ ("If I were King") (1901), piesă de

teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din biografia lui

Villon[115][116] . Piesa a fost rescrisă ulterior ca operetă:
Rudolf Friml, muzica, Brian Hooker și William H. Post, textul în versuri: The

Vagabond King („Regele vagabondŗ), operetă în 4 acte după nuvela și piesa de

teatru ale lui Justin Huntly McCarthy "If I Were King". Eroii principali sunt
François Villon și presupusa sa iubită, Katherine de Vaucelles, verișoara regelui
Ludovic al XI-lea al Franț eiJ.
cs Fischerová, Daniela: Hodina mezi psem a vlkem (Ora dintre câine ș i lup),

piesă inspirată din procesul lui Villon în cazul Ferrebouc, 1979.

 Drama „Baalŗ a lui Bertolt Brecht (1919) este inspirată din Villon, a cărui
influienț ă se resimte și în „Opera de trei paraleŗ.
 en Erskine, John: The Brief Hour of Francois Villon, 1937.
 en Henry Livings: The Quick and the Dead Quick , dramă de inspirată din viaț a
lui Villon, 1961.
52
Page
Afișul filmului franco-germano-român François Villon - Poetul vagabond, regizat
de Sergiu Nicolaescu, 1989.
Cinematografie[modificare | modificare sursă ]
 În anul 1914 s-au turnat două filme mute,

 Charles Giblyn: "The Oubliette" și
 "The Higher Law".
Apoi au urmat (listă par ț ială):
 În 1920: "If I were King";

 În 1927: "The beloved rogue", cu John Barrymore;


În 1930, Ludvig Berger: "Le roi des vagabonds";
 În 1938, Frank Lloyd: "If I were King";
 În 1945, André Zwoboda: "François Villon", prelucrare de Pierre Mac
Orlan după "If I Were King" de Justin Huntly McCarthy, cu Serge Reggiani ca
François Villon șiRenée Faure în rolul Catherinei de Vauselles [117]
 1987, François Villon - Poetul vagabond, este un film franco-germano-român
regizat de Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale sunt interpretate de Florent
Pagny, Marc de Jonge, Christophe Odent, Bernard Farcy, Pascal Pistaccio, Yves
Beneyton,Silviu Stănculescu, Traian Costea, Ion Marinescu, George Paul
Avram și Olga Tudorache.
Note[modificare | modificare sursă]

[A]
 O variantă mai detailată a acestui „Catrenŗ, găsită într -un manuscris al lui
Fauchet din 1599, un „Tratat despre originea cavalerilorŗ (în franceză Traité de
l'Origine des chevaliers) (p. 6) și ocultată în majoritatea publicaț iilor ulterioare a
operelor lui Villon, oferă o altă probabilitate asupra numelui original de familie
al poetului, nu de Montcorbier sau, de Logos, ci Corbueil iar locul său de naștere
ar fi fost Auvers emprès Pontoise.
53
"Je suis Françoys, dont ce me poise,

Nommé Corbueil en mon surnom,
Natif d'Auvers emprès Pontoise,
Et du commun nommé Villon.
Or, d'une corde d'une toise
Sauroit mon col que un mon Page
Se ne fut joli cul poise,
appel.
Le jeu ne me sembloit point bel.”
Datorită stilului de versificare diferit de cel preferat de Villon (1 -3/2-4) există
posibilitatea să fie vorba de un fals[118].
Hartă de epocă a Cartierului Latin din centrul Parisului. Villon a locuit în casa

preotului Guillaume de Villon, la bisericaSaint-Benoît-le-Bétourné aflată în
vecinătatea Sorbonei[119]
.
[B]
 M.e. Guillaume de Villon a fost profesor de drept canonic la universitatea
catolică Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné, un fel de
sucursală a catedralei Notre-Dame, servită de un curatoriu de șase canonici și
doisprezece capelani (existau capelani simpli și Capelan al Sanctităț ii Sale -
în latină Capellanus Sanctitatis Suae - titlu onorific decernat unui preot de
către Papă, care-i acorda dreptul de a fi numit Monsenior și de a purta o pălăríe
episcopală cu trei rânduri de ciucuri). Biserica era situată pe strada Saint -
Jacques, în centrul Cartierului Latin, la cotul Senei, între Sorbona și micul
cimitir Saint-Benoît (în franceză : ce dernier habite la petite rue du Cimetière-
Saint-Benoît, coincée aujourd'hui entre l'Institut de France et le lycée Louis-le-
Grand, en face de la Sorbonne. C'est là que la vraie vie de François Villon
commence, à hauteur du 50 de la rue Saint-Jacques, dans le 5e)[120].
54
Page
Jean Fouquet: franceză Le Parlement de Paris (creat în 1450 printr-o decizie a

lui Carol al VII-lea, ca o curte supemă de justi ț ie).
[C]
 Chierico (din latină clericus, unde a fost preluat din greacă κλῆ ρος ), este un
membru al clerului, în special, al Bisericii Catolice. Ca urmare a reformei decisă
de Al II-lea Consiliu al Vaticanului „chiericoŗ a devenit primul grad (diacon) al
unui membru
rasă, din al clerului.
creștetul capului,În
în limba tonsurii.„chiericaŗ se numește zona rotundă,
centrulitaliană,
[D]
 „Coquilleŗ înseamnă în franceză scoică, cochilie, carapace, ghioc, găoace,
gaură pentru minge ș i, în funcț ie de sensul acordat în diferite expresii, coajă de
ou sau de nucă, vagină, pelerina împodobită cu scoici folosită la pelerinajul
la Saint-Jacques-de-Compostelle, a se izola, a se ascunde (rentrer dans sa
coquille). Prin secolul al XIV-lea acest cuvânt avea conotaț ii scatologice și
sexuale, ca: anus, penis sau, vagină, sensul său scabros fiind augmentat prin
jocul de cuvinte rezultat din asociaț ia cu cuvântul "œil" („Coq-œilŗ)
Cei care apar ț ineau de banda „La Coquille" se numeau „Les Coquillardsŗ, o
adunătură de certaț i cu legea, apărută după Războiul de 100 de ani și menț ionată
pentru prima oară în anul 1455, într -un proces intentat la Dijon contra „...acestor
băieț i răi - trișori, escroci, hoț i și criminali (...) care atacau ziua ș-și petreceau
nopț ile prin bordeluri...ŗ[121]. Diferiț i autori, precum Pierre Guiraud[122] și A.L.
Stein[123] au menț ionat printre activităț ile ilicite (la vremea respectivă) ale
Coquillard-ilor și practicarea sodomiei.
[E]
 Parlamentul parizian (franceză Le Parlement de Paris, "Des cas des nobles
hommes et femmes représentant un lit de justice au parlement de Paris" ) a fost
creiat în 1450 printr-o decizie a lui Carol al VII-lea al Franț ei ca o Curte supemă
de justiț ie.
[F]
 „Contrazicerea lui Franc Gontierŗ (Les Contredictz de Franc -Gontier, 1461)
conț ine un atac subînț eles la adresa regelui, Andry Courault fiind omul de
afaceri al regelui la Paris și, pentru a nu lăsa loc la dubii, că se referă la rege,
Villon specifică: „...ochind la mai sus...ŗ ("tirant seant en haut").
Item, à maistre Andry Courault
Les Contreditz Franc Gontier mande;
55
Quant du tirant seant en haut

A cestuy là riens ne demande.
Page
Eugène Viollet-le-Duc - „Furcile sinistreŗ (spânzurătoare, în franceză f ourches

patibulaires) Montfauconŗ.
[124]
Citat de André Lanly în introducerea la "Œuvres de Villon" .

[G]

 Villon se referă la celebrea spânzurătoare Montfaucon ("Le gibet de
Montfaucon", sau Montfaulcon), supranumită și „Furca marei justiț iiŗ (Fourches
de la grande justice"), care fusese principala spânzurătoare a regilor Fran ț ei până
sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, când a fost părăsită. Pe sinistrul teren situat
în Paris - în apropierea actualei pie ț e Place du Colonel-Fabien - fusese ridicată o
construcț ie-patrulater cu trei etaje la care, câteva trepte duceau la întrarea,
prevăzută cu o poartă ferecată (pentru a nu se fura cadavrele spre a fi
înmormântate), iar pe trei laturi, în loc de pere ț i, existau o serie de coloane care
susț ineau etajul superior, îar între coloane se în șiruiau cinghelele de care atârnau
spânzura
gura ț ii aflaț i aînprincipalului
de scurgere diferite stadiicanal
de descompunere. Fetiditatea
de ape menajere- era amplficată
snitare aflată de
în imediată
[125][126]
apropier e .
[H]
 Balada spânzuraț ilor - Textul original al baladei [85] și transcripț ia ei în limba
franceză modernă[86].
Frères humains qui après nous vivez Frères humains qui après nous v
5 N'ayez les cœurs contre nous endurcis, N'ayez pas vos cœurs durcis à n
10 Car, se pitié de nous pauvres avez, égard,
Dieu en aura plus tost de vous merciz. Car, si pitié de nous pauvres a
15 Vous nous voyez cy attachez cinq, six Dieu en aura plus tôt de vous m
20 Quant de la chair, que trop avons Vous nous voyez attachés ici, cinq,
nourrie, Quant à notre chair, que nous avons
25 Elle est pieça devoree et pourrie, nourrie,
30 Et nous les os, devenons cendre et Elle est depuis longtemps dévoré
pouldre. pourrie,
35 De nostre mal personne ne s'en rie : Et nous, les os, devenons cendr
Mais priez Dieu que tous nous vueille poussière.
56
absouldre! De notre malheur, que personne n

moque,
Se frères vous clamons, pas n'en devez Mais priez Dieu que tous nous ve
Avoir desdain, quoy que fusmes occiz absoudre!
Par justice. Toutesfois, vous savez
Que tous hommes n'ont pas bon sens Si nous vous appelons frères, Page
vous
rassiz; devez
Excusez nous, puis que sommes Avoir dédain, bien que nous ayon
transis, tués
Envers le filz de la Vierge Marie, Par justice. Toutefois vous s
Que sa grâce ne soit pour nous tarie, Que tous les hommes n'ont pas l'e
Nous préservant de l'infernale fouldre. bien ra
Nous sommes mors, ame ne nous Excusez-nous, puisque nous som
harie; trépassés,
Mais priez Dieu que tous nous vueille Auprès du fils de la Vierge M
absouldre! De façon que sa grâce ne soit pas
pour n
La pluye nous a débuez et lavez, Et qu'il nous préserve de la fo
Et le soleil desséchez et noirciz: infernale.
Pies, corbeaulx nous ont les yeulx Nous sommes morts, que personn
cavez nous tourm
Et arraché la barbe et les sourciz. Mais priez Dieu que tous nous ve
Jamais nul temps nous ne sommes absoudre!
assis;
Puis ça, puis la, comme le vent varie, La pluie nous a lessivés et
A son plaisir sans cesser nous charie, Et le soleil nous a séchés et no
Plus becquetez d'oiseaulx que dez à Pies, corbeaux nous ont crevé les y
couldre. Et arraché la barbe et les sou
Ne soyez donc de nostre confrarie; Jamais un seul instant nous ne som
Mais priez Dieu que tous nous vueille assis;
absouldre! De ci de là, selon que le vent tou
Il ne cesse de nous ballotter à son
Prince Jhesus, qui sur tous a maistrie, Plus becquétés d'oiseaux que dé
Garde qu'Enfer n'ait de nous coudre.
seigneurie : Ne soyez donc de notre confr
A luy n'avons que faire ne que souldre. Mais priez Dieu que tous nous ve
Hommes, icy n'a point de mocquerie; absoudre!
Mais priez Dieu que tous nous vueille

absouldre. Prince Jésus qui a puissance sur
(Transcription : Lagarde et Michard) Fais que l'enfer n'ait sur nous a
pouvoir :
N'ayons rien à faire ou à solder avec
Hommes, ici pas de plaisan
Mais priez Dieu que tous nous ve
57
absoudre.
Page
Osuarul Sfinț ilor Inocenț i[127]Pe perete se distinge pictura murală a „Dansului

Macabruŗ[128][129].
[I]
 Cimitirul Inocenț ilor ("Le cimetière des Innocents"), numit și Cimitirul
Sfinț ilor Inocenț i (cimetière des Saints-Innocents) era situat în apropierea
închisorii Châtelet, unde era deț inut Villon, prin zona actualulului cartier
parizian Les Halles, pe locul pieț ei Joachim-du-Bellay, în cetrul căreia este
amplasată Fântâna Inocenț ilor (Fontaine des Innocents), du pă dispăruta biserică
a Sfinț ilor Inocenț i, ridicată în amintirea copiilor uci și de regele Irod I-ul, cel
Mar e[130].
"Après une franche repue,
J’eusse aimé, toute honte bue,
Aller courir le cotillon
Sur les pas de François Villon,
Troussant la gueuse et la forçant
Au cimetière des Innocents,
Mes amours de ce siècle-ci
N'en aient aucune jalousie..."
de Georges Brassens[131]
[J]
 . Opereta „Regele vagabondŗ ("The Vagabond King") este o reluare a
dramei lui Justin Huntly McCarthy: „De-ași fi regeŗ ("If I were King")
(1901), piesă de teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din
biografia lui Villon[132] descrie o zi imaginară din via ț a lui Villon care, în
ajunul oexecu ț ș a fi rege
pentru zi, pusiei,în ca urmare
situa a șunei
ț ia de a- glume
i apăra Franț regale, se pomene
a de invazia trupelor te Ducelui de
Burgundia. Eroii principali sunt François Villon și presupusa sa
iubită, Katherine de Vaucelles, verișoara regelui Ludovic al XI-lea. Piesa a
fost jucată la New York de o trupă de elevi, apoi rescrisă ca operetă pe
muzica lui Rudolf Friml, și textul versificat de poe ț ii Brian
Hooker și William H. Post. Lansată la Teatrul Broadway in 1925 (511
58
apariț ii), cu Dennis King în rolul lui Villon opereta a făcut ocolul lumii și a
fost baza a două filme, unul cu Dennis King și Jeanette MacDonald.[133].
Dante Alighieri[modificare | modificare sursă ]
În Italia, poezia Școlii siciliene, precum și curentul literar "Dolce stil novo" au avut ca exponent Page
important pe Dante Alighieri (1265 - 1321), cel mai mare poet al Italiei.
Dante a lăsat posterităț ii:
 "Vita Nuova", operă în versuri inspirată de iubirea sa pentru Beatrice

 tratate filozofice, politice, literare, scrisori

 "Divina Comedie", cea mai celebră operă a sa, una din capodoperele literatu rii universale.

Dramaturgia medievală[modificare | modificare sursă]
Apar noi modalităț i dramatice:

teatrul misterelor, cu caracter religios și subiecte predominant biblice
 miracolul: subiecte laice rezolvate prin intervenț ii miraculoase

farsa, comedie cu intrigă simplă, de inspira ț ie populară și satirică.

Genul alegorico-didactic[modificare | modificare sursă]

Apare genul "fabliau" (un fel de snoavă ce se încheie cu o morală) și se dezvoltă fabula de mari
dimensiuni ( Romanul lui Renart și Romanul trandafirului).
Operele[modificare | modificare sursă ]
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaț ia următoare
cu Petrarca și Boccaccio
Cavalcanti, Lapo - va da
Gianni, Cino face trecerea
Pistoia spre umanismul rena
și Brunetto șterii. Împreună
Latini devine principalul animator cu
al Guido
noului
stil literar, Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul
caracteristic epocii istorice, după care providen ț a este determinantă pentru evenimentele din
viaț a oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Vita Nuova”[modificare | modificare sursă]
Prima operă importantă a lui Dante, Vita Nuova” („Viaț a nouăŗ), a fost scrisă
între 1292 și 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat
în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu ființ a iubită. Volumul conț ine 31sonete și
„canzoniŗ reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată
marea iubiresa
și propria ideală a lui
releva ț ieDante pentru sus
spirituală Beatrice,
ț inută amintirea primei întâlniri,
de intensitatea previziunea
sentimentelor. ț ii sale
m or
Dante atribuie
experienț ei afective o funcț ie simbolică de cunoaștere, în afara celei alegorice.Vita Nuova” este
una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificaț iei.
Le Rime”[modificare | modificare sursă]
În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinereț e, o grupare de rime
pietrose” dedicate unei femei cu numele „Pietraŗ, datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un
59
ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite
„Justiț ia Divinăŗ, „Justiț ia Umanăŗ și „Legeaŗ.
Page
Dante cu Divina Commedia” în apropierea intrării în Infern, privind spre Florenţa. În fund cele
şapte trepte ale Purgatoriului. Frescă de Domenico di Michelino (1465) în biserica Santa Maria
del Fiore, Florenţa
Divina Commedia”[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Divina Comedie.
Capodopera lui Dante, Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie și for ț ă dramatică
deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puț in timp înainte de a muri. Titlul
iniț ial dat de autor a fost Comedia”, adjectivul „divinaŗ, folosit de Boccaccio în
lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într -o ediț ie din 1555. Împăr ț ită în
trei secț iuni (Inferno”, Purgatorio”, Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară
în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlne ște cu personaje
mitologice, istorice sau ț i sau al
unui viciu, situarea în uncomtemporane
a din cele trei lui.
lumiFiecare personaj este
fiind simbolică, ca reprezentantul unei virtu
răsplată sau pedeapsă, adesea și
după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin
Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înț elepciunii. Beatrice - ființ a pe care a
adorat-o - fiind instrumentul voinț ei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde
înț elege că iubirea miș că sori ș i stele (l‟amor che muove il sole e l‟altre stelle ). Fiecare secț iune
cuprinde 33 de cântece, cu excep ț ia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere.
Poemul este scris în „ter ț eteŗ (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofi ce, științ ifice și politice ale artistului, interpretate literar,
alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei cre știne
medievale. Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare
prin înț elepciune și dragoste.
60
Page
Statuia lui Dante la Galleria degli Uffizi, Florenţa

Opere filozofice și politice[modificare | modificare sursă]
 Il Convivio” („Banchetulŗ, 1304-1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a

cunoștinț elor vremii. Prima carte ar fi fost introducerea, iar celelalte 14 ar fi cuprins
comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante
alege il volgare” (vezi: Literatură italiană), pentru prima dată folosit într -o operă culturală
în locul limbii latine.
 De vulgari eloquentia” („Cu privire la vorbirea comunăŗ, 1303-1305) este un tratat de

analiză a diverselor stiluri lingvistice și literare, redactat în limba latină medievală, proiectat
în patru căr ț i, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure
de bună folosire a limbii italiene scrise și dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera
este întreruptă la capitolul al XIV-lea al căr ț ii a doua.
 De Monarchia” („Despre monarhieŗ, 1311-1313) tratat politic în latina medievală, scris

probabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui
Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaț ionale a „Sfântului Imperiu Romanŗ, cu o
separare completă a bisericii de stat.
Literatura renascentistă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Literatura Renaș terii.
61
Page
Pagină din "Decameronul" (ediț ie din 1485) cu ilustraț ii realizate manual

Italia[modificare | modificare sursă]
 Francesco Petrarca ( Canț onierul )

 Giovanni Boccaccio ("Decameronul")

 Niccolò Machiavelli ("Principele")

 Ludovico Ariosto ("Orlando furioso")

 Torquato Tasso ("Ierusalimul eliberat").

Franț a[modificare | modificare sursă]

François Rabelais ("Gargantua și Pantagruel")

 Pierre de Ronsard

 Michel de Montaigne ( Eseuri).

Anglia[modificare | modificare sursă]
 Thomas Morus (1478 - 1535) (Utopia)

 Christopher Marlowe (1564 - 1593) ( Doctor Faust , Evreul din Malta etc.)

William Shakespeare (1564 - 1616) (dramaturgie, poezii)

Geoffrey Chaucer ( Povestirile din Canterbury).


Spania[modificare | modificare sursă]
 Lope de Vega (1562 - 1635)

Pedro Calderón de la Barca (1600 - 1681) (Viaț a este vis)

Miguel de Cervantes (1547 - 1616) ("Don Quijote").


Țările de Jos[modificare | modificare sursă]
 Erasmus din Rotterdam (1466 - 1536) ( Elogiul nebuniei).
62
O nouă epocă ia naștere[modificare | modificare sursă]
Page
Pictura combinată, dublu portret şi natură moartă, „Ambasadoriiŗ de Hans Holbein cel Tânăr din
1533 ilustrează epoca Renașterii: unul dintre ambasadori este îmbrăcat în
haine seculare și aristocratice, iar celălalt ambasador este îmbrăcat în haine ascetice purtate de
învăț aț i și teologi. Multele obiecte caracterizează și ele epoca: globul pământesc = descoperiri le;
harta astronomică, compas, cvadrant șipoliedru, plus două căr ț i și o lăută.
Redescoperirea Antichităț ii a făcut ca literatura clasică să devină accesibilă Europei, după ce
fusese pierdută sau inaccesibilă timp de sute de ani, ce ea ce a dat numele epocii, Renașterea. În
anul 1488, epopeile homerice au fost din nou citite în Italia, fiind apoi traduse în mai multe limbi
europene în secolul al XVI-lea: franceză și germană în 1530, italiană în 1544, engleză în 1581.[1].
Epoca a fost caracterizată de frământări sociale și războaie, de contradicț ii politice și
religioase. Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de musulmani, islamul ameninț ând Europa.
Din punct de vedere religios, Europa acelei perioade a cunoscut atât reforma protestantă cât
și contrareforma. Din punct de vedere tehnologic, epoca este data de na ștere a unor arme
destructive, precum pușca și tunul, și a prafului de pușcă. Statul-naț iune și burghezia timpurie s-
au dezvoltat ca noi factori de putere.
Literele mobile de tipar au fost invenţia lui Gutenberg, care au revoluț ionat răspândirea literaturii

în Europa
63
Descoperirea de către Cristofor Columb a Lumii noi, America, în 1492 a schimbat total vechea

concepț ie despre lume. Tehnologia tiparului, inventată de Johannes Gutenberg, adică turnatul
literelor și culegerea lor, a dus la o explozie a numărului de editări literare și răspândirea
literaturii, lucru care a încurajat literatura în limba proprie și a însemnat declinul
limbilor latină și greacă ca limbi literare.
Renașterea a fost epoca umanismului, cele două concepte putând fi despăr ț ite prin faptul că Page
Renașterea poate fi văzută ca epoca istorică care a legat Evul Mediu de Epoca modernă, iar
umanismul ca mișcarea de iluminism care s-a născut în această epocă. Denumirea de Rena ștere a
fost folosită relativ târziu, în 1855 de către istoricul francez Jules Michelet, care în acel an a
publicat volumul 7 al Istoriei Franț ei, pe care l-a numit Renaissance. Denumirea a fost
popularizată prin lucrarea istoricului artei elveț ian Jakob Burkhardt Die Kultur der Renaissance
in Italien în1861.[2]
Renașterea a fost mult mai complicată și multilaterală decât ideea lui Burkhardt. Nu a fost o
singură mișcare, ci mai multe mi șcări care au avut loc în diferite locuri în perioade diferite [3].
Țările unde catolicismul predomina, sau acelea unde protestantismul predomina, au avut alte
experienț e în ț a timpul

predominau. Fran Renașterii
era un centru cultural decât ț ările
de marcă unde ortodoxismul
în domeniul filosofiei șisaua știin
islamul
ț elor,
influenț ată puternic de Italia. Angliași Flandra preluaseră de la statele-orașe italiene dominanț a
în domeniul comercial. În Anglia dezvoltarea administraț iei de stat ajunsese cel mai departe.
Principatele germane erau încă dominate de idei feudaliste și de lupta pentru
putere. Spaniași Portugalia urcaseră o treaptă în ierarhia lumii datorită descoperirilor geografice
noi, la care jucaseră un rol important.Țările nordice, aflânduse la extremitatea Europei, au făcut
cunoștinț ă cu Renașterea mai târziu și în mai mică măsură.
Natura Renașterii[modificare | modificare sursă]
Arta tipografică și răspândirea cunoștinț elor [modificare | modificare sursă]
De la începutul Vechiului Testament din biblia lui Gutenberg.
64
În deceniul al VI-lea al secolului al XVI-lea, germanul Johannes Gutenberg a descoperit arta

tipografiei, mai întâi literele mobile și apoi cele turnate, care puteau fi folosite împreună pentru
construirea cuvintelor, și cu ajutorul cernelii negre de tipar, aceste litere puteau fi tipărite
pe hârtie. Mai târziu a descoperită și presa de tipar, lucru care în decursul a câ ț iva ani a
revoluț ionat producț ia de căr ț i în Europa. Este greu de închipuit că literatura Rena șterii ar fi
acealași avânt fără descoperirea Page
cunoscut
căr ț ile și manuscrisele erau multiplicate prinartei tipografice.
copiere de mână, Înainte
de obiceidedevremea lui Gutenberg,
către călugări .
Prima carte produsă în masă în tipografia lui Gutenberg a fost Biblia în limba latină(ca. 1455),
cunoscută ca Biblia Latina sau Biblia lui Gutenberg . Tirajul a fost de 200 de exemplare, număr
care poate părea mic în zilele noastre, dar care era enorm în compara ț ie cu căr ț ile scrise de mână,
care fiind atât de valoroase erau deseori legate cu lan ț uri în biblioteci. Au apărut multe tipografii,
în special la universităț i și seminarii religioase, dar și ca tipografii seculare în orașe mai mari.
Tot în aceași perioadă au înflorit și universităț ile și alte școli, în special în Italia și în Franț a,
ceea ce a erodat pozi ț ia absolută a teologiei în studiile academice. Se studiau și traduceau lucrări
filosofice și opere ale Antichităț ii. Prin răspândirea mai mare a căr ț ilor și a literaturii, acestea
ajungeau în tot mai mare grad și în mâinile altora decât ale celor învăț aț i, care citeau și scriau în
limba latină. Astfel a fost încurajat scrisul literaturii în limba maternă.
Marsilio Facino a primit pe la mijlocul secolului al XV-lea misiunea de a de a traduce dialogurile
lui Platon din greacă în latină[4], ceea ce a fost începutul unei mari redescoperiri a literaturii
antice. Primii umaniști au fost caracterizaț i de interesul lor pentru limba greacă și pentru limbi în
general, în mod indirect și pentru limba maternă, un interes care poate fi găsit și la primii
reformatori, precum Jean Calvin, Erasmus din Rotterdam și Martin Luther, și care a deschis
drumul oamenilor de rând pentru cunoa șterea Bibliei.
Reforma protestantă și Biblia în limba maternă [modificare | modificare sursă]
Martin Luther, preotul german care a declanşat procesul cunoscut astăzi ca reforma protestantă
În 1517, germanul Martin Luther a bătut în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze
ale sale, care au fost ulterior tipărite și răspândite în toată Germania. Luther ataca comer ț ul cu
65
lucrări indulgenț iate, însă revolta a devenit în scurt timp vastă. Contesta ț iile lui Luther au dus la
studiul minuț ios al Bibliei. Reacț ia Bisericii a făcut ca Luther să meargă un pas mai departe și să
refuteze cinci din cele șapte sacramente. Și al ț ii aveau astfel de critici religioase, printre ei fiind
Erasmus din Rotterdam și Philipp Melanchthon, suporterul lui Luther. În secolul al XVI-lea,
conflictul dintre catolici și protestanț i a dus printre altele la Războiul de Treizeci de Ani .
Reforma pr otestantă a avut și o altă importanț ă decât cea religioasă, anume că Biblia a fost Page
tradusă în limba maternă, fiind de acum la îndemâna oricui. Acest lucru avea să aibă importan ț ă
pentru limbajul traducerilor. A fost cazul traducerii în germană a lui Luther , iar lucruri similare
au avut loc în Anglia, Olanda, Danemarca,Suedia etc. Doar în Norvegia efectul a fost negativ,
prin faptul că traducerea daneză a Bibliei, fiind folosită și în Norvegia, a încetinit
dezvoltarea limbii norvegiene, lucru care a durat până pe la sfâr șitul secolului al XIX-lea. Chiar
și astăzi, norvegiana este în mare măsură influen ț ată de limba daneză.
Reforma protestantă a venit ca un mare șoc pentru Biserica catolică, care de abia în 1545 a ț inut
sinodul ecumenic numit Conciliul Triendin la Trento, în apropriere de Roma. Printre deciziile
adoptate era și acela ca arta religioasă să „vrăjeascăŗ, să „farmeceŗ poporul. Acest lucru a dus la
dezvoltarea barocului, în arteleși literatura
plastice stilul șterii, și care urma să
influenț eze arhitectura, muzica . Unulcare a motivele
dintre luat loculpentru
Renacare reforma protestantă
nu a avut succes în ț ările mediterane este înclinaț ia acestor popoare pentru mistica religioasă [5],
ceea ce poate fi vizualizat în opera luiMichelangelo „Judecata de Apoiŗ din Capela
Sixtină în Vatican. În Spania catolică, misticismul creștin a fost și mai clar definit, ceea ce poate
fi văzut în poezia bisericească lui Juan de la Cruz și în opera barocă a lui Lope de Vega. Pe de
altă parte, scriitori precum Martin Luther aveau alte forme de exprimare, mai simple și fără
redări subtile sau imagini dificile.[6].
Umanismul și omul Renașterii[modificare | modificare sursă]
Omul vitruvian, studiul lui Leonardo da Vinci asupra proporţiilor corpului omenesc.
66
Page
Orlando (Roland) Furioso

Epopeea antică este o poezie lungă, descriptivă, care deseori avea o temă demnă despre acte
eroice care erau importante pentru na ț iune, de exemplu Iliada și Odiseea lui Homer,
sauEneida lui Virgiliu. În epoca Renașterii, epopeile antice au cunoscut un interes reînnoit, acest
lucru datorându-se naț ionalismului care începea să își facă apariț ia, dar și datorită interesului
pentru aventuri și excursii spectaculare. Scriitorii Renașterii nu numai că doreau să copieze
epopeiile antice ca gen literar, dar doreau să le și depășească. În multe ț ări era o dorinț ă aprinsă
de a-și crea o epopee naț ională proprie, așa cum le aveau grecii și romanii, ca să poată intra și ei
în marea tradiț ie.
O a doua inspiraț ie au fost povestirile eroice ale Evului Mediu, ca de exemplu Cântecul lui
Roland sau chanson de geste (povestiri despre fapte vitejești). Prima operă are ca temă
ameninț area cu o invazie din partea maurilor, ceea ce a fost întors în victorie în Spania.
Povestirile despre ști sunt o continuare a romanelor cavalerești despre Artur, cu
cavaleri viteji care fapte viteje
se luptau pentru virtutea unor fecioare neprihănite. Epopeile cavalere ști ale
Renașterii au fost din acest motiv relativ anacronistice, epocile istorice, personajele și
evenimentele fiind amestecate după bunul plac al autorului.
Prima lucrare de acest gen a fost opera lui Matteo Maria Boiardo Orlando innamorato, care a
fost publicată în 1495. Acț iunea se petrece la Paris, la curtea lui Carol cel Mare, unde doi
cavaleri, Orlando și Rindaldo, se îndrăgostesc peste măsură într -o prinț esă din China (!), în timp
ce sarazinii ameninț au. Merlino, vrăjitorul, și săgeț ile lui Amor au și ele un rol în lucrare.
68
Page
Torquato Tasso şi a sa Gerusalemme Liberata.

Mulț i au fost cei care au încercat să ducă poezia la noi înăl ț imi, dar cel care a reușit primul a
fost Ludovico Ariosto (1474-1533), un poet italian, cu a sa lucrare Orlando furioso. Prima
versiune a apărut în 1516, dar doar în 1532 a apărut versiunea completă. Importan ț a și influenț a
operei asupra literaturii și a artei în următorii 300 de ani nu poate fi exagerată.[10]. Ca formă,
poezia lui Ariosto este orală și directă: el cântă ceea ce are de spus de parcă ar fi interpretat de
către un trubadur . Lucrarea sa a fost folosită ca inspiraț ie pentru peste 100 de librete de operă.[11].
Acolo unde se termină poezia lui Boiardo începe poezia lui Ariosto, cu acelea și personaje
principale, Orlando și Rindaldo, la fel și năzuinț a pentru prinț esă, dar alte personaje și teme sunt
și Ș și Carol cel Mare, dar lui Ariosto
nuele adăugate.
îi prea pasă dei aici temaț ipricipală
exactită este geografice.
istorice sau lupta dintreAc
sarazini
ț iunea are loc în Japonia, în Hebride și
chiar pe Lună. Ființ e fantastice și elemente magice sunt op parte integrantă a povestirilor
populare, la fel cu multele povestiri secundare care fragmentează povestea principală.
Marele poet al contrareformei, Torquato Tasso (1544-1595) și a sa epopee La Gerusalemme
liberata („Ierusalimul eliberatŗ) din 1581 este și el important din punct de vedere al istoriei
literare. Descrierea este mai clară, mai continuuă, mai structurată decât cele două epopei despre
Orlando amintite anterior. Lucrarea este plină atât de ironie cât și de tonul mai sumbru tipic
barocului, iar în pofida unui nuanț e istorice, acț iunea este totuși piperată cu evenimente
fantastice și supranaturale. Și aici dragostea își joacă jocul trădător, unde inima eroului este
îndoită între dragoste și onoare într-un triunghi al dragostei între eroul cre știn, o prinț esă maură
și o războinică maură, care se sfâr șește printr-o tragedie.
Epopeile naț ionale au devenit importante în secolul al XVI-lea în mai multe ț ări europene.
Poetul francez Pierre de Ronsard(1524-1585) a încercat să-l onoreze pe regele Carol al IX-lea al
Franț ei în La Franciade (1572), în același timp continuând modelele stricte greco-romane. În
Portugalia, Luís de Camões (1524 Ŕ 1580) a scris epopeea naț ională, numită Os
Lusíadas(Lusiadele). Ea combina explorările din epopeile din Antichitate cu descoperirile
secolului al XVI-lea, făcând din voiajul luiVasco da Gama în India material de legendă, căreia
69
nu-i lipsea nici influenț a zeilor păgâni. În paralel trebuie numită și epopeea spaniolă La
Araucana ( 1569- 1589) a lui Alonso de Ercilla (1533-1594). În ea, imperiul este aclamat pentru
cuceririle din Lumea Nouă.
Și Anglia avea nevoie de o epopee, a șa că Edmund Spenser (1552 Ŕ 1599) a scris The Faerie
Queene ( Regina zânelor ), publicată prima dată în trei volume în 1590, și în șase volume în 1596.
Inspiraț ia nu vine din Antichitate ci de la legenda regelui Artur. Omagiile erau adresate Page
reginei Elisabeta I a Angliei (în epopeea fiind regina ilelelor, Gloriana) care a dat nume epocii
Renașterii engleze, epoca elisabetană. Epopeea este o alegorie fantastică a Angliei, a reginei și a
Casei Tudor, și o celebrare a moralei creștine, a nașionalismului protestant, unde papiștii și
necredincioșii sunt personajele negative, regele Artur eroul și puritatea căsniciei cel mai înaltă
virtute. Epopeea combină alegoria Evului Mediu cu eposul romantic italian.
Cu toate că Edmund Spenser este considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă poeț i
englezi, Sir Thomas Wyatt (1503-1542) și Henry Howard (1517-1547) au fost cei care au
deschis calea poeziei moderne după marele poet al Evului Mediu,Geoffrey Chaucer (1343-1400):
Wyatt a introdus și adaptat sonetul (gen de poezie care cere rigoare din punct de vedere metric și
al limbajului)
liber, iambul limbii
nerimat engleze,
cu cinci picioare,iarcareHoward l-a perfec
urma să devină ț ionat
cea mai și a unealtă
importantă introdus versul
a dramei
engleze.
Proză tragică elegantă[modificare | modificare sursă]
Una dintre femeile cele mai de seamă a Renaşterii a fost Marguerite de Navarra, care i -a apărat
pe umanişti şi care era ea însăşi o scriitoare marcantă.
În timpul
proză. maișterii,
CeleRena lulte poezia
lucrări descriptivă
de acest fela sunt
fost eposuri
cel mai despre
dominant gen literar,
cavaleri și eroi,dar
iars -a punctși de
dinscris în
vedere al conț inutului erau similare celor scrise pe versuri. Una din ele a fost Amadis de Gaula,
care a fost compusă de mai mulț i autori de-a lungul a mai mulț i ani. Lucrarea și variantele sale
au cunoscut o popularitate deosebită la începutul secolului al XVI -lea, și a constituit un punct de
inspiraț ie pentru pentru mulț i poeț i ai Renașterii și ai barocului de mai târziu. Faima de astăzi nu
este neapărat datorită calităț ilor sale literare, ci mai de seamă datorită faptului că a fost des citată
și parodiată de scriitorul spaniol Miguel de Cervantes (1547 Ŕ 1616). Eroul acestuia, Don Quijote,
70
îl idolatriza pe Amadís. Prima publicare cunoscută a lucrării Amadis de Gaula a fost în 1508

la Zaragoza, dar povestirea exista probabil deja în secolul al XIV-lea și venea din Portugalia, cu
origine în genul târziu al legendei regelui Artur.
În timpul secolului al XVI-lea povestirile serioase scurte au fost dezvoltate în continuare, Italia
fiind ț ara unde acest gen a primit un nume propriu, novella, adică „noutate„ sau „ceva nouŗ, ceea
ce a dat mai tîrziu nume genului nuvelă[12]. Genul s-a remarcat pentru prima dată, în sensul că Page
povestirile secundare erau creative, în „Decameronulŗ lui Boccaccio (început în 1350 și terminat
în 1353) care este o relatare a o sută de povestiri de către zece persoane.
Scriitorul care a avut primul o mare influen ț ă asupra dezvoltării acestiu gen a fost
italianul Matteo Bandello (1485-1561), care a devenit o sursă de inspira ț ie pentru urmași
francezi, spanioi și englezi. A scris ca. 214 nuvele, publicate în 4 volume, trei în 1554 și unul în
1573.[13]. A fost tradus și cunoscut în multe ț ări europene, iar William Shakespeare și-a bazat o
serie de lucrări pe povestirile lui, de exemplu Romeo și Julieta (1595-1596).
Regina Margarita de Navarra (1492-1549), soț ia lui Henric al II-lea de Navarra, a fost o patroa nă
a umanismului Renașterii, și totodată scriitoare. A scris poezii, piese de teatru, și a avut mare
influenț ă asupra dezvoltării nuvelei ca gen cum este cunoscut astăzi. Ca o prelungire a lui
Boccacio, a publicat o culegere de nuvele, Heptaméron care a fost publicată în 1559, după
moartea ei. Titlul poate fi tradus prin „ Șapte zileŗ. Intenț iona să scrie 100 de nuvele, dar n -a
apucat să scrie decât 72. În nuvelele din carte, apăra dreptul la dragoste, chiar dacă dragostea
încălca legile sau convenț iile.
Și Cervantes a scris și altceva decât drame și scrieri bucolice, de exemplu Novelas
ejemplares (1613)[14]. Calitatea lor este mixtă, dar Cervantes sperase ca ele să fi e pentru spanioli
ceea ce lucrările lui Boccacio erau pentru italieni: unele sunt pure anecdote, altele mini -romane
cavalerești, unele serioase, altele comice, toate fiind scrise într-un stil u șor, oral, iar unele sunt
atât de lungi încât ar putea fi considerate miniromane.
Povestiri satirico-burlești[modificare | modificare sursă]
François Rabelais
71
Epopeea este un gen de înaltă calitate în comparaț ie cu proza satirico- burlescă, care este scrisă
într-un limbaj popular, comic, și pe care Renașterea a continuat-o din Evul Mediu târziu. Stilul
comico- burlesc întoarce pe dos calităț ile caracterizante ale epopeii, și încurajează nefrumosul,
vulgarul, atât în acț iune cât și în personaje. În acest gen satirico- burlesc găsim elemente din
cântecele de petrecere, înjurături, ridiculizare, cu alte cuvinte parodii, în special a literaturii de
înaltă ște viaț a unui personaj cu ajutorul unor ac ț iuni sinple, Page
aproapecalitate.
ca nișteDe obiceiindividuale
episoade se povesteprinse laolaltă.
Un exemplu de scriitor parodic este italianul Luigi Pulci (1432-1484) care a scris Morgante
Maggiore ( Marele Morgante, 1483), o epopee grandilocvent, dar intenț ionat parodică despre un
gigant care devine creștin și l-a urmat pe cavalerul Orlando.
Don Quijote cu Sancho Panza.

Francezul François Rabelais (1494-1553) a fost și el atras de exagerări, și a scris și el despre un
gigant, Gargantua. Rabelais a fost un călugăr franciscan, medic și umanist, fiind unul dintre
marii scriitori ai Renașterii. El este considerat ca fiind unavangardist în ceea ce privește literatura
fantastică, satira, umorul grotesc și cântecele lascive. Într-una din cele două prefeț e
la Gargantua a rugat cititorii să nu se simtă ofensaț i, deoarece el preferă să scrie despre râs nu
despre plâns,[15]s punând că sub suprafaț a grotescă se află lucruri frumoase. Cu toată avertizarea
prietenească, povestirea comică și jucăușă a lui Rablais, scrisă într -un limbaj bogat, despre
Gargantua, și mai târziu despre fiul acestuia, Pantagruel , și peripeț iile acestora într-o lume plină
de
saulăcomie, prostie,nuviolen
excese erotice, ț ă șibine
i-a câzut ghidușii, deseori
Bisericii concentrată
catolice. pe Rablais
Căr ț ile lui întâmplările legate
au fost de mâncare
interzise și puse
[16]
ulterior pe lista Index librorum prohibitorum („Index de căr ț i interziseŗ) . Un lucru central în
scrierile lui Rablais sunt încrederea sa totală în calită ț ile pozitive ale omului și a posibilităț ile
acestuia.
Literatura spaniolă se caracteriza printr -un amestec de realism și romantism. Deja înainte de
1500, La Celestina, un roman dramatic despre dragostea idealistă a personajului principal, se
răspândise în Europa. La fel se întâmplase și cu Amadis de Gaula. Dar la mijlocul secolului al
72
XVI-lea, romantismul cavaleresc și-a găsit polul opus în romanul comic realist, a șa-numitul
„roman picarescŗ. Primul roman de acest gen a fost Lazarillo de Tormes (1554), scris de un autor
anonim.
Page
Miguel de Cervantes
Acesta a fost mediul literar care l-a influenț at pe Miguel de Cervantes (1547-1616) când a
publicat prima parte a romanului Don Quijote, figură de călăreț jalnic. Înainte, Cervantes nu prea
avuse succes, în pofida faptului că scrisese mult, și stătea în umbra popularului Lope de Vega.
Cu Don Quijote, capodopera literaturii comico-burlești, Cervantes a devenit faimos, dar
câștigul pecuniar a fost minim. Partea a doua a fost publicată în 1615, și de atunci Cervantes este
ceea ce este Shakespeare pentru Anglia.[17]. Relatarea este ca o bibliotecă contemporană, care
cuprinde ceea ce-i mai bun în genurile epopeii cavalere ști, a romanelor cavalerești și a parodiilor
acestora, [18]
parodieiŗ. „cu păr ț i importante și din arta povestirii europene care stă separat de lumea
Don Quijote este un bătrân bizar, care fiind influen ț at prea tare de multele romane cavelerești ale
timpului pe care le citise, crede că este el însu și un cavaler grozav care trebuie să meargă în lume
și să exerciteze acte nobile. Ca însoț itor îl are pe Sancho Panza, mic și grăsuț , care este la fel de
realist pe cum este Don Quijote idealist. Ceea ce face lucrarea să fie bună, este că ambii sunt mai
mult decât niște simple caricaturi, autorul dându-le ambilor omenire și personalitate, iar chiar
dacă au și cusururi, Cervantes scrie ceva ce nu este doar o simplă parodie a romanelor
cavalerești, ci scrie primul roman moder european.
Epopeea pastorală[modificare | modificare sursă]
Romanul, o povestire lungă în proză, stătea în timpul Rena șterii pe o treaptă mai inferioară în
ierarhia literară ca gen literar, dar era totu și răspândit datorită căr ț ilor populare.
Epopeea pastorală este un gen literar din Antichitate care a cunoscut o nouă înflorire în timpul
Renașterii, dar în loc de poe ț i pastorali precum Teocrit și Publius Vergilius Maro, operele
lui Longus, Heliodor și Achille Tatius au fost cele care au surse de inspira ț ie.
73
În secolul al XVI-lea, via ț a și atmosfera pastorală, viaț a la ț ară, fără gălăgia și stresul vieț ii de la
oraș, au devenit teme artistice, aristocratice. Peisajul poeziei pastorale fusese deseori ț inutul
fertil Arcadia, lăudat pentru prima dată de Vergiliu.
Poetul și umanistul italian Jacopo Sannazaro (1458-1530) a scris Arcadia (publicată în 1483).
Cadrul elegant al povestirilor lui în jurul unor bucă ț i lirice din eglogele lui Vergiliu a devenit o
sursă de inspiraț ie pentru alț i scriitori care au continuat conceptul, în special scriitorul portughez Page
de limbă spaniolă Jorge de Montemayor (1520 Ŕ 1561), care a scris romanul
pastoral Diana (1559) despre dragostea dintre păstorul Sireno și păstoriț a Diana. În loc să
copieze viaț a pastorală din Antichitate, lucrarea este o alegorie a regulilor de dragoste complicate
ale nobilimii contemporane. Scriitorul însuși se pare că a fost omorât datorită unei intrigi
amoroase după puț in timp.
În Anglia, Philip Sidney a scris Arcadia (1590), a cărei acț iuni se petrece în Arcadia, spre
deosebire de lucrările lui Sannazaro și Montemayor, dar acest lucru este se pare doar ca să poată
descr ie societatea britanică contemporană. În Fran ț a, Honoré d'Urfé a scris romanul L‟Astrée,
publicat între 1607-1627), o lucrare în 5 volume. Aici ac ț iunea se petrece pe o mo șie de la
marginea Lyonului , unde
Cupido. Romanul este considerat un apogeulț i romanului
cei doi îndrăgosti suferă mai pastoral
multe despăr ț iri, totul după capriciile lui
al Rena șterii.
Eseul și reflecț ia personală[modificare | modificare sursă]
Coperta cărţii lui Montaigne, Les Essais.

Eseul este un gen literar înrudit cu jurnalul, corespondenț a și cu reflecț ia personală. Este un gen
umanist, tipic pentru epoca Renașterii, dar din punct de vedere istoric poate fi considerat ca o
continuare a epistolelor în proză ale Antichităț ii.
Francezul Michel de Montaigne (1533-1592) a fost cel care a contribuit cel mai mult la
răspândirea acestui gen literar, prin lucrarea sa Les Essais, care a fost publicată prima dată în
1580, și apoi revizuită de mai multe ori. Constă din două păr ț i, prima fiind o reflecț ie asupra
unor citate clasice, iar al doilea discută, de exemplu, prietenia și creșterea copiilor, dar este mai
ales despre autor însuși.
74
Caracteristic pentru Renaștere este faptul că Montaigne este în pas cu timpul prin punerea
accentului pe opinia individuală a fiecărui om.
Scrierile lui Montaigne au fost caracterizate ca fiind „eseuri informaleŗ, spre deosebire de cele
ale englezului Francis Bacon (1561-1626), ale cărui eseuri sunt considerate formale, structurate,
științ ifice, ele deschizând o u șă spre iluminism.
De la teatrul popular la teatrul elisabetan[modificare | modificare sursă] Page
O figură din commedia dell'arte.

Teatrul religios
Teatrul comic roman se pare că a continuat în Italia și în alte păr ț i ale Europei, și cu toate că nu
prea există documentaț ie, există indicii că în Evul Mediu târziu se jucau pe scenă comedia
erudita în seminarii religioase și școli. Aristocraț ii aveau obiceiul de a-i invita pe trubaduri,
scamatori și actori să joace de exemplu la castele. Biserica organiza și ea spectacole înăuntrul
bisericilor sau în pieț ele din faț a lor, mai ales cu ocazia festivalelor religioase. În Spania aveau
loc aveau loc astfel de spectacole cu ocazia festivalelor Corpus Christi în secolul al XVI-lea.
Aceste spectacole au devenit după un timp populare, deoarece au început să fie organizate
de bresle. Mistereleau devenit îndrăgite ca spectacole în aer liber în Evul Mediu târziu. La
sfâr șitul secolului, teatrul religios s-a întors în biserici în formă de oratorii, ceea ce însemna
recitări de texte religioase pe muzică, lucru ce la r ț ndul său a dat impuls creări ioperei ca gen
muzical. Cel mai vechi spectacol de teatru cunoscut în Norvegia, de exemplu, este din 1562
la Bergen, spectacol ț inut în Piaț a Catedralei.[19].
Teatrul se mută înăuntru
În secolul al XVI-lea, teatrul secular s-a mutat înăuntru. La început piesele au fost jucate în pia ț ă,
după aceea în grădina hanului, mai târziu cu pere ț i circulari împrejur, ca
și amfiteatrul Antichităț ii. Înainte de 1576 nu existau teatre pentru oamenii de rând la Londra,
75
primul care a construit un teatru de acest fel fiind James Burbage. După aceea au mai fost
construite și alte teatre, unul după altul: the Curtain, Rose,Swan, Hope, Fortune, și cel mi
important, the Globe, care s-a deschis în 1599, cu Iulius Caesar ca una dintre primele piese
jucate.
Teatrele erau construite în formă circulară sau hexagonală, fără acoperiș. Nu foloseau multe
decoruri, dar scena ieșită în faț ă era folosită cu multă ingeniozitate. Mai târziu, au avut și Page
acoperiș, și au fost mai multe teatre rectangulare decât rotunde/hexagonale. Când se vorbește în
timpul Renașterii engleze de teatre „publiceŗ este vorba de cele în aer deschis, cele „privateŗ
fiind cele cu acoperiș. Toate piesele elisabetane, inclusiv cele ale lui Shakespeare, aveau bărba ț i
sau băieț i în rolurile femeilor, nu pentru că ar fi existat o lege în acest sens, ci pentru simplul fapt
că femeile erau considerate „imposibileŗ. Primele actri ț e, într-o trupă franceză, au jucat în 1629,
dar au fost huiduite de spectatori.[20] Unul dintre primele teatre sub acoperi ș permanent a fost
Teatro Olimpico din Vicenza.
Italia: Commedia dell'arte
În Italia s-a născut în deceniul VII al secolului al XVI -lea un gen de teatru comic
numit Commedia dell'arte, mult gustat de aristocraț ie. Rădăcinile genului sunt puț in neclare, dar
piesele nu erau nici jucate de profesioniști și nici nu erau deschise publicului larg. Piesele nu
erau gata scrise, ci aveau un cadru nedefinit care crea situaț iile și complicaț iile, iar dialogul era
improvizat de actori. Piesele erau careate în jurul unor figuri ca, de exemplu, îndrăgosti ț i,
servitori și stăpâni etc.
Epoca de aur a Spaniei
O pagină dintr -o comedie a lui Lope de Vega.

Epoca de aur a teatrului spaniol a fost între 1500 și 1700. Trei tipuri au fost populare: piesele
religioase într-un act, autos sacramentales; comediile sacrale,comedias nuevas; și un fel de
musical, zarzuelas. Femeilor li s-a dat voie să joace mai întâi în piesele religioase, iar mai apoi și
în cele sacrale. Biserica catolică se opusese la început pieselor sacrale, și în special participării
76
femeilor la ele, deoarece Biserica le considera prostituate.[21]. Autorităț ile spaniole au decretat

mai multe legi referitoare la teatru și sex. În 1587 a fost dată o lege care le -a dat voie femeilor să
joace teatru și în același timp înterzicea băieț ilor să joace roluri feminine, dar în 1596 femeilor
le-a fost din nou interzis să joace teatru, iar în 1598 teatrele au fost închise complet. Această
interdicț ie a durat doar un an, ele fiind deschise din nou, femeilor fiindu- le permisă
[22]
participarea. . Page
Cel mai de seamă autor dramatic spaniol al acestei perioade este considerat a f i Lope de
Vega (1562 Ŕ 1635). A scris în aproape toate genurile literare: epopei, romane, sonete (ca. 3.000),
comedii (ca. 1800, din care s-au păstrat 426), ca. 400 de a șa-numite autos (drame serioase)- din
care s-au păstrat 42.[23]. Se poate ca majoritatea lucrărilor lui să nu fi fost originale, ci rescrieri de
calitate variabilă, ceea ce el însuși a dat să se în ț eleagă într -o scriere ironică a sa din 1609
intitulată El arte nuevo de hacer comedias en este tiempo. Vega nu prea făcea distinc ț ie clară
între genurile literare, el fiind aproape modern în acest sens, el fiind un reprezentant timpuriu al
tragicomediei: comediile lui nu erau neapărat comice și nu aveau totdeauna un sfâr șit fericit. El
lăuda casa regală, dar în acela și timp se considera vocea poporului.
În Italia, Gian
continuat Giorgio
în Fran Trissino Jodelle,
ț a de Étienne (1478-1550) a reînnoit
(1532-1573) idealul european
cu Cléopatre captive al tragediei,
(1552). lucru
În Spania,
Cervantes a încercat și el acest lucru cu lucrarea El cerco de Numancia ( Încercuirea Numanciei)
la mijlocul anilor 80 din secolul al XVI-lea.
Germania
Statele germane erau încă caracterizate de tradi ț iile Evului Mediu. Hans Sachs (1494-1576) a
fost dramaturgul cel mai de seamă. Farsele sale erau bine primite, el fiind primul care a introdus
împăr ț irea în acte și denumirea de tragedie, dar ceea ce a scris el era în marea lor majoritate
rescrieri ale povestirilor din Biblie și cronici scrise cu rimă de valoare literară limitată.
The Globe, fără acoperiş, cu publicul aşezat în jur.

Anglia
77
Cea mai de seamă contribuț ie a Angliei elisabetane a fost drama, și cu toate că pot fi găsite
elemente comune între evoluț ia dramei în Spania și în Anglia, drama engleză nu a fost neechivoc
populară, ci a menț inut contactul cu clasele sociale de sus și cu formele Renașterii, într-o alianț ă
fericită între stilul elevat și cel popular. Primele spectacole dramatice au fost însă caracterizate de
efecte de șoc sângeroase, de exemplu prima tragedie engleză cunoscută, scrisă de Thomas
Page
Norton
veche a (1532
Angliei. Anulșiurmător
Ŕ 1584) ThomasaSackville (1536-1608),
fost publicată Gorboduc din 1562
piesa „Tragedia spaniolăŗ de, pe o temăKyd
Thomas din (1558-
istoria
1594), și cu toate că piesa s-a bucurat de succes și a însemnat mult pentru dezvoltarea teatrului
elisabetan, acț iunea ei melodramatică, cu multe omoruri, a fost ulterior des pariodiată.
Cei doi scriitori mai de seamă ai Renașterii engleze au fost Christopher Marlowe(1564-1593)
și William Shakespeare (1564-1616). Marlowe a murit tânăr în circumstanț e neelucidate. În ceea
ce-l privește pe Shakespeare, viaț a lui este în mare măsură necunoscută, în pofida numărului
mare de lucrări sale și a statului său de cel mai cunoscut dramaturg. Un alt dramaturg de seamă
din această perioadă a fost Ben Jonson (1572-1637), care cu toate că zicea că urmează regulile
aristotelice, este totuși un dramaturg elisabetan tipic.
Pagina de titlu a operei lui Cristopher Marlowe Doctorul Faust (versiunea B, 1616).

Marlowe a fost un rebel precoce cu educa ț ie clasică solidă. Privea religia din punct de vedere
critic, era catolic (uneori poate chiar ateist), iar în cursul a doar câț iva ani a scris o serie de
tragedii
într-o încăierare într ș-un
mari, lirică i traduceri
han. Încădin
dinpoe ț ii Antichită
prima sa piesă,ț ii. A muritcel
Tamerlan înainte de a fi împlinit
Mare (1590), a scris 30 de ani,
în prefa ț ă
plin de dispreț despre teatrul contemporan: „jonglerii și maimuț ării simplisteŗ. Limbajul lui
Marlowe, scris în vers albr ăsunător, nu era doar un text dramatic ci și muzică verbală ritmică.
Cea mai cunoscută piesă de teatru a sa este „Povestea tragică a doctorului Faustŗ, bazată pe o
carte populară germană publicată recent, ea fiind prima versiune dramatică a legendei despre
Faust, cel care a făcut o înț elegere cu diavolul. Piesa a fost publicată în 1604, la 11 ani după
moartea lui Marlowe, și cel puț in 12 ani după prima înscenare a piesei.
78
Sunt puț ini scriitori care sunt la fel de bine cunoscu ț i ca Shakespeare, ceea ce are probabil de a
face cu faptul că știa să scrie în majoritatea genurilor literare: poezie, comedii, tragedii, drame.
Totodată, a fost el însuși la început actor, astfel că piesele lui sunt exemple de teatru organic, viu
și în zilele noastre. Piesele pe care le- a scris, 33 la număr, plus unele ale căror autor este disputat,
au fost foarte populare, l-au îmbogăț it și înnobilat în 1598. Shakespeare a fost un as în
balansarea ț ie din clasici și din Evul Mediu. Nu alegerea temelor este Page
unică la el,gustului epocii cufelul
ci mai degrabă inspira
în care a descris complexitatea naturii umane în răutatea și în
nevoie, în aroganț ă și în veselie, în decădere, pasiune și frica de moar te. Totodată, piesele și
personajele lui au patos, umor și înț elepciune.
Shakespeare a scris drame pe teme istorice, precum Richard al II-lea (1595), Regele Ioan (1594-
1596), Richard al III-lea(1592-1593); tragedii precum Romeo și Julieta (1595-1596), Iulius
Caesar (1599), Hamlet (1601-1602), Regele Lear (1605) și Macbeth (1606); comedii
precum Visul unei nopț i de vară (1595-1596), Neguț ătorul din Veneț ia (1596-1597), Mult
zgomot pentru nimic (1598-1599) și Cum vă place (1599).
Literatura Renașterii în Țările nordice[modificare | modificare sursă]
Țările nordice aflându-se la marginea Europei, umanismul care începuse să -și facă apariț ia în
restul Europei a fost frânat de către reforma protestantă. În Suedia și Danemarca, unde reforma
era susț inută de popor, ea a fost o inspiraț ie pentru literatură, prin încurajarea limbii materne.
Dar în Norvegia, poporul nu a sus ț inut reforma, ea fiind impusă de sus și din afară. Pe când
Biblia în suedeză și în daneză au stimulat dezvoltarea limbilor respective, în Norvegia acest lucru
a dus dimpotrivă la încetinirea dezvoltării limbii norvegiene, deoarece Norvegia a folosit până
fosrte recent Biblia în limba daneză. Primele texte biblice în limba norvegiană bokmål au apărut
în 1873 (apocrife), iar în limba nynorsk în 1882 (Epistola lui Pavel către romani ).
Suedia[modificare | modificare sursă]
Olaus Petri (1493-1552) a fost conducătorul reformării suedeze, iar fratele lui, Laurentius Petri
(1499 Ŕ 1573) a fost primul arhiepiscop protestant. Olaus Petri este în primul rând cunoscut
datorită faptului că a tradus Biblia, împreună cu fratele său, în limba suedeză. Totodată, el este
cel care a scris prima dramă adevărată în Suedia, anume Tobie Comedia (1550). Acț iunea este
inspirată din Biblie, dar o adevărată capodoperă literară nu este.
Danemarca[modificare | modificare sursă]
Christiern Pedersen (1480-1554) a fost un editor (publicase printre altele operele lui Saxo
Grammaticus), care înainte de a deveni protestant și traducător al Bibliei în limba daneză, a scris
lucrări religioase (catolice) pe care mai târziu Ludvig Holberg le-a ironizat. Prima carte de
imnuri religioase a fost publicată în 1529 de Claus Mortensen Tøndebinder (1499-1575), dar
marele poet de imnuri de acest fel a fost Hans Christensen Sthen (1544-1610), care a scris imnuri
pe melodii populare.
Producț ia dramatică era în mare majoritate traduceri din germană, în special drame pe teme
religioase, dar Hieronimus Justesen Ranck (1539-1607) poate fi considerat primul dramaturg
danez adevărat. Piesa lui cea mai populară a fost Karrig Niding . Un poet de seamă din această
perioadă a f ost și omul de științ ă Tycho Brahe (1546-1601), care scria în limba latină.
79
Norvegia[modificare | modificare sursă]
Page
Peder Claussøn Friis

Situaț ia economică sărăcăcioasă din Norvegia nu era tocmai un mediu stimulant pentru
literatură, iar existenț a unei tipografii era și ea o condi ț ie sine qua non pentru dezvoltarea
literaturii: Norvegia și-a primit prima tipografie de abia în 1644.
În secolul al XVI-lea, centrul Norvegiei era orașul hanseatic Bergen, unde preotul și umanistul
Absalon Pedersson Beyer (1528-1575) a organizat spectacole de teatru la Școala latină. A scris și
două căr ț i: Absalon Pederssøns dagbok 1552 Ŕ 1572(jurnal) în limba latină și Om Norgis
Rige („Despre Regatul Norvegieiŗ) (tipărită pentru prima dată în 1780).
La Stavanger, preotul și istoricul Peder Claussøn Friis (1545-1614) a scris Norriges
Beskrivelse („Desrierea Norvegieiŗ) și a tradus Heimskringla.
Poate fi numit și Hallvard Gunnarssøn (d. 1608), care a tradus din Biblie, saga, și din versuri
latine. El a fost totodată cel care a compus primul poem pastoral norvegian, Akrostichis.
Preotul-poet din Alstahaug Petter Dass (1646-1707) este deseori considerat un poet la barocului,
dar cercetări mai recente îl consideră din punct de vedere stilistic c a apar ț inând mai degrabă
Renașterii târzii.[24].
Scriitori de seamă ai Renașterii[modificare | modificare sursă]
 Dante Alighieri: Care a scris Divina Comedie


Giovanni Pico della Mirandola: care a scris Oratio de dignitate hominis
 Erasmus din Rotterdam: care a cules Textus Receptus și scris Moriae Encomium
 Thomas More: care a scris Utopia
 Giovanni Boccaccio: care a scris Decameronul
 Niccolò Machiavelli: care a scris Principele
 Baldassare Castiglione: care a scris Il libro del cortegiano, Cartea curteanului
 Michel de Montaigne: care a scris Eseuri
80
 Miguel Cervantes: care a scris Don Quijote

 Luís de Camões: care a scris Os Lusíadas
 William Shakespeare: care a scris piese de teatru, printre care Hamlet și Visul unei nopț i de
vară
Epoca renaşterii(sec.
şi Page
XV literaturii Ŕ renanscentiste
XVII)
CONDIŢII ISTOR ICE
Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionată �nflorire a artelor, numită
Renaştereaprin contrast cu evul mediu vazut ca o perioadăa dogmei şi fanatismului, cuprinde
secolele al XIV, şi al XVI-le �n Italia, al XVI-lea �n Franţa, Germania şi Ţările de Jos, �n
Anglia şi Spania include şi �nceputul secolului al XVII-lea.
Renaşterea apare mai �nt�i �n Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile
economice şi social- politice corespunzătoare.�n oraşele-state italiene,dezvoltarea
meşteşugurilor şi comerţului determinase �ntărirea burgheziei, a cărei opoziţie faţă de
feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. �nflorirea comerţului duce la marile descoperiri
Marco Polo ajunge �n China, iar navigatorii spanioli de sub comanda italianului Cristofor
Columb, aflaţi �n căutarea unui drum mai scurt spre Indii, descoperă un nou continent.Lumea
cunoscută-restr �nsă �n evul mediu-se lărgeşte tot mai mult.
Inventarea tiparului face posibilă o răsp�ndire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a
valorilor literare.Renaşterea (Renesancie) este epoca guvernată de o atitudine critică faţă de
instituţiile şi mentalităţile medievale, pe fondul unui flux de idei reformatoare şi umaniste, ce
luptă pentru afirmarea literaturii naţionale ş i pentru combaterea uzului excesiv de teme
religioase. Tot ce apare pe plan cultural constituie un mijloc de contracarare a acţiunilor clerului
sau de politizare a vieţii sociale, ghidată de autorităţile statale.
Un important rol, at�t �n plan politic, c�t şi cultural, �l are burghezia, care, �n ţările
unde nu este foarte numeroasă,precum Slovacia şi Cehia, este �nlocuită,de oraşenime .�n
Slovacia de exemplu ,oraşenimea era mult ajutată de Monarhie, �ntruc�t aceasta avea nevoie
de un aliat puternic �mpotriva micii nobilimi. Este motivul pentru care orăşenimii i se acorda
numeroase privilegii, astfel �nc�t unele dintre ele au devenit aşa -zise Ŗoraşe-libereŗ,av�nd
puterea necesara de a se administra independent, dar,�n acelaşi timp fiind supuse puterii
monarhice. Nobilimea, pentru a face faţă acţiunilor ostile ale celor doi aliaţi, �şi caută sprijinul
�n r �ndul clerului. Renaşterea este epoca renumită pentru conflictul la nivel social �ntre
orăşenime /Monarhie şi nobilime/cler.
Această perioadă este numită şi Epoca Umanismului, datorită �ncercărilor din acest timp de
81
a integra�n societate persoane cu idei deschise culturalizării maselor. Biserica, refractară faţă de
artă şi cultură antica, este mult criticată de umanişti , care acordau o ma re valoare �ntocmai
culturii antice. Umanismul se manifestă la nivelul mai multor ţări. �n Italia, Ŗleaganul latinităţii
ŗ, se produce o schimbare uluitoare: limba latină, este inlocuită cu limba italiană. Umanismul
publică aproape toate scrierile poeţilor mari. antici. Se afirmă prin Dante Alighieri (ŖDivina Page
comedieŗ), Petrarca (ŖScrieriŗ), Giovani Boccacio (ŖDecameronulŗ). �n Franţa , se remarcă
Rabelais,�n Spania, Cervantes, iar �n Anglia, literatura umanistă este larg acaparată de opera
lui Shakespeare.
UMANISMUL
Termenul de Ŗumanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul
restr �ns, de interes faţă de valorile antichităţii. �n legătură cu Renaşterea, termenul de
umanism, se foloseşte �n ambele sensuri.
Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma
teologiei.Renaşterea ia antichitatea ca model, �ncerc�nd s-o cunoască �n toată bogăţia ei de
valori.�ncepe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu
atenţie şi-�ncep�nd antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi �ncep�nd cu a
doua jumătate a secolului al XV -lea tipărite, sunt studiate cu atenţie şi -�ncep�nd cu a doua
jumătate a secolului al XV-lea-tipărite.Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei
antice.Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat
probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, at �t pentru scriitori-care folosesc adesea
chiar limba latină-,c�t şi pentru artişti.Antichitatea afirmase cu m �ndrie că ŖOmul este măsura
tuturor lucrurilorŗ şi căŗ �n lume-s multe mari minuni;/Minuni mai mari ca omul nu-
s!ŗRe�nviind această tradiţie, Renaşterea realizeză un ideal de om universal, multilateral, un om
căruia, ca şi personajul antic "nimic din ceea ce este omenesc" nu -i este străin:armonios dezvoltat
fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi frumos, om de cultură şi de acţiune
�n acelaşi timp.Un astfel de om este un abis de ştiinţă, după cum se exprima Rabelais, sau, cum
se intitula Pico della Mirandola, „doctor �n toate ştiinţele si �n alte c�teva pe deasupraŗ.
Spre deosebire de evul mediu, care vedea �n om o creaţie a divinităţii, supusă �n
exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentual pe raţiunea, libertatea şi demnitatea
omului, pe caracterul său perfectibil. ŖNimic nu este mai presus pe păm �nt dec�t omul, nimic
nu este mai presus �n om dec�t mintea şi sufletul [...]ŗ, scria Pico Mirandola �n al său
Discurs despre demnitatea omului.
Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filosofică, literară, ştiiţifică, artistică şi
fizică.Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci,
82
pictor, om de ştiinţă şi architect.

Omul Renaşteri

Limbă

Istoria Literaturii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Literaturii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/10/2019 ISTORIA LITERATURII

Fragment din Cartea Mor ț ilor, 300 î.Hr.

GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE

GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE

LITERATURA IN EGIPTUL ANTIC Page

din partea cea mai populata a Egiptului.

Literatura egipteana a constituit sursa de inspiratie pentru literatura lumii.

Povestea Cenusaresei apare in abundenta in multe opere folclorice si literare in toata

In contrast total cu poezia magica, sacrala si imnica, poezia de dragoste egipteana

dorintele, si apoi aparitia dragostei insasi ca sentiment ce cuprinde intreaga fiinta.

TEXTELE DE INTELEPCIUNE -LITERATURA SAPIENTIALA-

foarte timpuriu o literatura

Pamantul roditor al Egiptului a fost Page

Ŗphilosophiaŗ-philosophos, etc.) e de origine egipteana, iar pe de alta parte etimologia

Literatura ebraică[modificare | modificare sursă]

Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra

Detaliu dintr-un poem scris deDu Mu

Manuscris din Șah-Namé(Cartea regilor ) a lui Firdoùsi

Pagină din Coran, una dintre cele mai importante opere aleliteraturii arabe

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare

Totuşi, puţin câte puţin, Page

Evolutia literaturii latine

Perioada precl asică[ modificare | modificare sursă ]

Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice

Poemele eroice[modificare | modificare sursă ]

 "Cântecul Nibelungilor " relatează faptele eroice ale lui Siegfried și apoi răzbunarea văduvei

conversaț ia antrenantă. Poveștile cu incidente grave puteau fi folosite ca și lecț ii de morală.

Romanele de la începutul secolului al XVIII-lea și Ŗromanț eleŗ nu erau încă considerate parte a

Romanul [sentimentalist] al mijlocului si sfâr șitului de secol 18 a produs un cu totul nou tip de

Lirica medievală[modificare | modificare sursă]

François Villon[modificare | modificare sursă ]

François Villon pe o gravură din 1489

„Dansul mor ț iiŗ - gravură de Guyot Marchant 1486.

Les escolliers, sans nulle fable,

Pour avoir la franche repue,

Disant : «À mort ! à mort, à mort !

L‟ung des gal lans, pour abbreger,

Transcription : Lagarde et Michard trad. Dan Dănilă

Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare” A[modificare | modificare sursă ]

il fut jugé à mourir quand il fut jugé à mourir condamnat la spânzurătoare

Je suis François, dont ce me

Né de Paris emprès Ponthoise. Né à Paris près de Pontoise Page

François Villon trad. Jean Dufournet trad. (cu permisiune) Silvia F

Baladele lui François Villon (1896), gravură de Gerardin[91]

Pagină din "Grand Testament de Maistre François Villon" (sec.XV) biblioteca

François Villon, gravură pe coperta Marelui Testament [92].

"Le Petit Testament de Maistre François Villon fait en 1456").

Alte poezii presupuse a fi ale lui Villon[modificare | modificare sursă ]

Titlul celor „Șasemai

 Jargonul neghiobilor de maestrul François Villon ("Le Jargon ou Jobelin de

 sans soucy")ciolhan, după Montfaulcon ("La septiesme Repeue, faicte auprès de

Nights"), poetul ucrainean Valentyn Sokolovsk y[100], Théodore de

În proză[ modificare | modificare sursă ] Page

(„Un adăpost pentru noapte, povestea lui Francis Villonŗ) 1902[105].

Teatru ș i operă[modificare | modificare sursă ]

teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din biografia lui

Vagabond King („Regele vagabondŗ), operetă în 4 acte după nuvela și piesa de

piesă inspirată din procesul lui Villon în cazul Ferrebouc, 1979.

Afișul filmului franco-germano-român François Villon - Poetul vagabond, regizat

 În anul 1914 s-au turnat două filme mute,

Apoi au urmat (listă par ț ială):

 În 1920: "If I were King";

Note[modificare | modificare sursă]