Sunteți pe pagina 1din 62

AMBALAREA, ETICHETAREA SI MARCAREA

MARFURILOR

            Ambalajul este definit ca fiind “un mijloc, sau


ansamblu de mijloace, destinat sa cuprinda sau sa inveleasca
un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura
protectia temporara din punct de vedere fizic, chimic,
mecanic, biologic, in scopul mentinerii calitatii si integritatii
acestora in starea de livrare, in decursul manipularii,
transportului, depozitarii si desfacerii-pana la consumare sau
pana la expirarea termenului de garantie-precum si pentru
inlesnirea acestor operatii”1.

          Ambalarea este definita ca fiind “operatie, procedeu


sau metoda, prin care se asigura, cu ajutorul ambalajului,
protectia temporara a produsului, in decursul manipularii,
transportului, depozitarii, vanzarii, contribuind si la
inlesnirea acestora,  pana la consumare sau pana la
expirarea termenului de garantie).”1

            Clasificarea ambalajelor se realizeaza dupa mai


multe criterii2 si anume:
          - dupa natura materialului din care se confectioneaza:
ambalaje de hartie, carton, lemn, material textil, sticla, metal,
materiale plastice, materiale complexe, etc.;
          - dupa domeniul in care sunt utilizate: ambalaje de
transport, de desfacere, de prezentare;
          - dupa sistemul de confectionare:  ambalaje fixe,
demontabile, pliabile;
          - dupa  tipul de ambalaj:  cutii, lazi, flacoane, pungi,
etc.
          - dupa natura produsului ambalat: ambalaje pentru
alimente, pentru produse industriale, pentru produse
periculoase((toxice, inflamabile,etc.) ;
          - dupa modul de circulatie: ambalaje refolosibile,
nerefolosibile.

             Ambalajul nu mai este considerat un simplu obiect


utilitar, conceptia despre ambalaj evoluand in stransa legatura
cu dezvoltarea stiintei marfurilor si cu cerintele si protectia
consumatorilor si a mediului. In acest sens, rolul important al
ambalajului este subliniat defunctiile sale si anume:

1. Functia de conservare si protectie a produsului si a


mediului

          Prin aceasta functie ambalajul are rolul de a proteja


marfurile fata de actiunea unor factori externi, cum sunt:
          -  factori fizici(temperatura, umiditate, lumina, socuri
mecanice,etc);
          - factori chimici (acizi, agenti oxidanti, etc);
          - factori biologici (microorganisme existente in mediul
inconjurator, etc.).

          Materialul din care este confectionat ambalajul (in


functie de natura produsului), forma constructive, modul de
ambalare asigura indeplinirea functiei de conservare si
protectie a produselor. Pentru protectia unor marfuri, se
utilizeaza ambalajul primar (de contact direct cu
produsul),ambalajul secundar (care aduce o protectie
suplimentara produsului si poate asigura si expunerea
acestuia) si ambalajul tertial, care este ambalajul de transport
sau colectiv (grupeaza mai multe ambalaje secundare de
acelasi fel.

               Totodata, ambalajul are si rolul de a proteja mediul


de actiune toxica a unor produse ambalate: diferite substante
chimice, gaze toxice, derivate din petrol etc.

               2. Functia de manipulare, depozitare si transport

              Aceasta  functie presupune indeplinirea  unor cerinte


de adaptare a ambalajelor la normele de transport, stabilirea
rolului ambalajului in procesul  de  manipulare,
depozitare,  transport si distributie, astfel incat, marfurile sa
nu-si modifice forma si sa nu se deterioreze. In indeplinirea
acestei functii, un rol important il au actiunile de paletizare,
containerizare si modulare.

               Paletizarea este o metoda care permite manipularea,


deplasarea si stivuirea usoara a unor marfuri grupate in unitati
de incarcare, folosindu-se paletele si electrostivuitoarele.     

              Principalele tipuri de palete sunt:


a)     palete plane de uz general care prezinta urmatoarele
carateristici:
           - sunt interschimbabile;
           - au dimensiuni de 800x1200mm;
           - sarcina dinamica:1000 kg (marfuri manipulate);
           - sarcina statica: 4000kg (marfuri stivuite)

b)     palete de uz special si portuar care prezinta


urmatoarele caracteristici:
           - nu sunt interschimbabile;
           - au dimensiuni de 1200x1600mm si 1000x1800mm;
           - sarcina dinamica este de 2000kg;
           - sarcina  statica este de 8000 kg.

c)     palete – lada, destinate produselor in vrac sau fara


ambalajul intermediar

d)     palete cu montanti, destinate incarcaturilor  formate


din unitati mari de ambalaje
Fig. 1 Tipuri de palete

      

1- paleta cu o placa; 2 - paleta simpla; 3 - paleta reversibila; 4


- paleta cu baza perimetrica; 5 - paleta lada (box paleta); 6 -
paleta buncar (paleta-siloz).
         
Paleta de transport permite formarea incarcaturii
unitare de produse, care pot fi ambalate sau nu.Utilizarea
paletei este posibila cand marfurile sunt uniforme si prezinta
stabilitate atat in timpul transportului, cat si al depozitarii (pe
zi, anexa nr.1-tipuri de palete).

Containerul este un utilaj pentru transportul economic al


marfurilor. El poate proteja integritatea calitativa si cantitativa
a marfurilor, in conditiile eliminarii ambalajelor individuale si
a manipularilor repetate. Se utilizeaza pentru marfuri textile,
incaltaminte, cosmetice, produse din materiale plastice, lemn,
metal, etc.
         Modularea ambalajului consta in corelarea
dimensiunilor ambalajului individual cu cele ale ambalajului
de transport general, ale containerului, ale mijlocului de
transport si cele ale spatiului de depozitare.

                      3. Functia de promavare a vanzarii


produselor este functia prin care ambalajul apare ca interfata
intre produs si consumator, avand nu numai rolul de a proteja
marfa,  ci si acela de a stimula actul de cumparare si de a crea
cumparatorului o atitudine pozitiva fata de produs,
furnizandu-i acestuia toate informatiile legate de pastrare,
utilizare, data limita de vanzare. Prin intermediul elementelor
de marcare, existente pe ambalaj, cumparatorul afla care sunt
caracteristicile  produselor, denumirea, provenienta,
compozitia, precum si impactul asupra mediului inconjurator.

        Pe etichete sau direct pe ambalaj (in functie de natura


produsului si tipul de ambalare), consumatorul va trebui sa
gaseasca toate mentiunile despre marfa stabilite ca fiind
obligatorii, mentiuni suplimentare specifice fiecarei grupe
merceologice, precum si mentiuni facultative cu caracter
promotional (vezi capitolul-“Etichetarea marfurilor”).        

       Ambalajul trebuie sa promoveze produsul si sa contribuie


la intarirea “imaginii de marca” pentru produs, dar, sa nu
induca in eroare cumparatorii.

       In comertul international de marfuri exista o serie de


termeni consacrati privind anumite tipuri de ambalaje si
anumite mentiuni care se fac pe acestea, cum ar fi:
- Continental packing-  C.P. :ambalaj pentru transport
terestru ;trebuie sacorespunda tuturor conditiilor de
transport terestru si conditiilor climatice din diferitele
zone geografice pe care le parcurge marfa;
- Seawirthy packing  -S.W.P: ambalaj pentru
transportul marfurilor pe mare ;trebuie sa fie executat
din materiale rezistente adecvate transportului
maritim;
- Fit  packing- F.P. : ambalaj  mulat dupa forma si
marimea produsului;
- Machine paching - M.P. ambalaj executat cu masini
speciale (cutii,baloturi);                                         
- Resistense controlled R.C.    ambalaj caruia i se
controleaza rezistenta ,iar rezultatele se concretizeaza
intr-o diagrama conform normelor internationale de
controlal ambalajelor;
- Special packing  paid S.P.P. ambalaj special superior,
mai scump, executat la cererea cumparatorului;
- Strict confidential packing    ambalaj strict
confidential(marcarea coletelo S.C.P. se face numai
cu numere).   

          Raspandirea la scara globala a modelelor de consum,


internationalizarea cererii de bunuri, a condus la evolutia
cererii si productiei de ambalaje in plan mondial.

          In tarile puternic industrializate, tot mai multe


organizatii se implica in perfectionarea tehnologiilor privind
productia de ambalaje.
          In Europa, actioneaza Federatia Europeana a
Ambalajelor (EAF), a carei membra este si Romania,
Federatia Europeana a Fabricantilor de Carton Ondulat
(FECO), Asociatia Europeana a Fabricantilor de Cutii din
Carton Compact (ASSCO) si alte organizatii. Acestea sunt in
stransa legatura cu Organizatia Internationla de Standardizare
(ISO), Comisia Economica pentru Europa de pe langa ONU
(CEE), Biroul International de Containere (BIC) si alte
organisme internationale, care activeaza in domeniul
productiei si circulatiei ambalajelor.

          Pentru a patrunde pe noi segmente de piata,


producatorii de ambalaje devin tot mai competitivi, atat prin
tehnologiile utilizate, cat si prin folosirea de noi materiale
pentru confectionarea ambalajelor care sa raspunda
exigentelor sporite ale consumatorilor si cerintelor, tot mai
severe, legate de protejarea mediului ambiant.

I. Materiale utilizate pentru confectionarea ambalajelor

            Modalitatea de alegere a materialului, din care se


confectioneaza ambalajele, depinde de urmatoarele conditii:
-        caracteristicile merceologice ale produsului care
trebuie ambalat;
-        tehnica de ambalare utilizata;
-        factorii de mediu care pot afecta ambalajul pe timpul
manipularii transportului si depozitarii;
-        destinatia ambalajului;
-        modul de circulatie (refolosibile, nerefolosibile);
-        tipul pietelor in care circula produsele ambalate
(interne sau externe).

            In functie de aceste conditii, s-a stabilit ca materialele


de baza, ce trebuie folosite pentru ambalaje, la majoritatea
marfurilor, sunt: lemnul, materialele celulozice (hartie, carton,
acetate de celuloza, etc), materiale textile, materiale plastice,
materiale metalice, sticla, etc.

1. Ambalaje din lemn      

            Ambalajul din lemn a fost multa vreme utilizat pentru


ambalarea unei game foarte diversificate de produse. In
ultimii ani, ponderea acestui tip de ambalaj a scazut
considerabil, pana la 10-15% din totalul acestui tip de
ambalaj, datorita reducerii exploatarii masei lemnoase si a
diversificarii valorificarii ei pentru alte produse.

           Esentele cel mai des utilizate pentru ambalaje sunt


esentele de stejar, brad, dud, artar, frasin sau sunt utilizate
materialele prefabricate (placile presate din fibra de lemn-
PFL, placile presate din aschii de lemn-PAL, placajele sau
furniturile). Lemnul este utilizat, mai ales, la confectionarea
ambalajelor de transport.

            2. Ambalaje din materiale celulozice

            Ambalajele confectionate din materiale celulozice se


folosesc intr-un procent ridicat pentru o gama diversificata de
produse (produse alimentare, produse textile, produse de uz
casnic, etc). Materialele, cel mai des utilizate, din aceasta
gama sunt:

a)     Hartia si cartonul sunt cel mai des utilizate materiale


celulozice pentr confectionarea ambalajelor de acest tip.

           - Hartia utilizata pentru confectionarea ambalajelor


poate fi de 3 tipuri:
 Netratata (inferioara, superioara si obisnuita);

 Tratata (cerata, metalizata sau acoperita cu polimeri);

 Speciala (creponata, anticoroziva).

           - Cartonul utilizat la confectionarea ambalajelor


poate fi de 3 tipuri:

 Duplex (alcatuit din minimum doua straturi diferite de


material fibros unite prin presare in stare umeda), este
folosit la ambalarea confectiilor, produselor alimentare,
etc;
 Triplex (format din minimum trei straturi diferite de
material fibros unite prin presare in stare umeda) este
folosit pentru confectionarea ambalajelor de transport,
fiind rezistent la manipulare si la socurile mecanice;

 Ondulat (format din 1-4 straturi diferite de material neted


si 1-3 straturi de hartie inferioara sau superioara
ondulata, unite intre ele prin adeziv) este folosit la
confectionarea ambalajelor care trebuie sa reziste la
presiuni exterioare si la socuri;
 Mucavaua este un tip de carton inferior utilizat la
confectionarea ambalajelor fixe sau pliabile folosite
pentru marfurile usoare.

b)     Acetatul de celuloza si celofanul sunt utilizate pentru


confectionarea ambalajelor folosite in agricultura si in
industria alimentara.

3. Ambalaje din materiale textile

             Ambalajele din materiale textile se folosesc intr-un


proces limitat pentru fabricarea sacilor din material textil
(utilizati pentru ambalarea produselor alimentare in vrac-
cafea, zahar, cereale, orez, etc) si, pentru captusirea
ambalajelor confectionate din carton sau din lemn, destinate
obiectelor fragile (sticlarie, obiecte din ceramica).

             4. Ambalaje din materiale plastice


            Materialele plastice sunt folosite, pe scara larga, la
confectionarea ambalajelor, deoarece prezinta multe avantaje
in comparatie cu materialele traditionale, si anume:

 sunt mai ieftine decat materialele traditionale;


 pot fi utilizate sau reciclabile pe cale naturala sau
artificiala;
 sunt apreciate pentru proprietatile lor igienico-sanitare,
de calitate;
 au o masa redusa;
 pot fi opace sau transparente;
 pot fi suple sau rigide.

          Materialele plastice, cel mai des utilizate, pentru


confectionarea ambalajelor sunt:
 Polietilena este cel mai des utilizata in industria

ambalajelor, iar sortimentele


folosite sunt:
         -  polietilena de joasa presiune, folosita la
confectionarea navetelor pentru
paine, recipientelor pana la 400Kg, etc;
         -  polietilena de medie presiune, folosita la
confectionarea ambalajelor
pentru dulciuri, produse de papetarie, etc;
        -  polietilena de inalta presiune, folosita la
confectionarea de folii, saci,
pungi, tacamuri de unica folosinta (pahare, farfurii, etc),
dopuri, capace;
        -  polietilena expandata, folosita pentru umpluturile
antisoc la ambalare.
 Polistirenul este folosit sub forma de:

        -  folii pentru ambalarea produselor alimentare, a


produselor legumicole, a
medicamentelor, etc.;
       -  polistiren expandat pentru ambalarea produselor din
sticla, a produselor
   electrocasnice, etc;
·       Ploriclorura de vinil (PVC) este utilizata pentru
confectionarea ambalajelor
destinate alimentelor, medicamentelor, etc;
·       Polipropilena se foloseste la confectionarea navetelor,
canistrelor, precum si a
foliilor si a firelor utilizate pentru ambalat.
·       Spumele poliuretanice sunt utilizate pentru protejarea
produselor sensibile la socuri.

        5. Ambalajele din materiale metalice

      Materialele metalice, cel mai des utilizate pentru


confectionarea ambalajelor,

sunt: otelul, aluminiul, materialele combinate (metal combinat


cu material plastic si carton) si tabla cositorita. Dintre
materialele metalice, cel mai des utilizate sunt:
·       Tabla din otel carbon neprotejata (din care se
confectioneaza ambalaje
pentru produse chimice si butoaie pentru produse
petroliere);
·       Tabla din otel carbon cromata (pentru ambalarea
pestelui si a fructelor
congelate);
·       Tabla din otel carbon protejata (zincata sau
cositorita pentru ambalarea
conservelor);
·       Aluminiu in benzi sau folii (pentru confectionarea
ambalajelor de desfacere si de transport utilizate in
industria alimentara, a medicamentelor, etc).

                6. Ambalajele din sticla

        Aceste ambalaje se utilizeaza pentru produsele lichide si


pastoase din domeniul industriei alimentare, farmaceutice,
chimice, etc.

Din aceasta categorie fac parte:


 Buteliile sunt de diverse tipuri: butelii pentru bere,

bauturi alcoolice, racoritoare, lapte, apa plata si apa


gazoasa, etc. Ele pot avea capacitate diferita, ex.:
buteliile pentru bere au urmatoarele capacitati:
A – 330 si 650 ml;
B – 330 si 500 ml;
C – 500 ml;
D – 330 ml.
 Borcanele sunt de urmatoarele tipuri:

C – pentru miere de albine, de 96 si 1500 ml;


D si E – pentru compoturi si produse din legume, de
500 si 750 ml (se fixeaza cu cleme metalice);
F – pentru dulceata, de 250, 500 si 750 ml;
G – pentru compoturi, de 500 si 750 ml;
H – pentru legume murate, de 0,85 l pana la 20 l.

II.Tendinte actuale in utilizarea materialelor destinate


confectionarii ambalajelor

In prezent, materialele utilizate pentru fabricarea


ambalajelor sunt evaluate in functie de gradul in care satisfac
cerintele consumatorilor, dar, in egala masura, si dupa efectul
pe care il exercita asupra relatiei deseuri solide-mediu
ambiant. Deoarece majoritatea deseurilor de ambalaje nu sunt
biodegradabile, ele ingreuneaza-foarte mult-epurarea naturala.

Productia actuala mondiala de ambalaje este de cca. 300


de miliarde de dolari anual, rezultand o crestere alarmanta a
procentului dereziduuri solide urbane (RSU). Din totalitatea
reziduurilor solide urbane, 40% revine deseurilor de ambalaje,
fapt care-i obliga pe producatorii din industria ambalajelor sa
gaseasca noi solutii de compatibilitate ambientala a
materialelor utilizate.

Materialele plastice sunt considerate poluanti de ordin


secundar, reprezentand 1% din greutatea RSU. Singurii
contaminanti nocivi ai mediului sunt: polistirenul (PS), care
produce reziduuri murdare si policlorura de vinil (PVC), care
degaja vapori clorosi (acestia se combina cu vaporii de apa
din atmosfera si formeaza acidul clorhidric, care corodeaza
puternic constructiile metalice).
Materialele metalice pot produce o poluare efectiva
formand solutii metalice. Aluminiul insa, poate fi reciclat la
nesfarsit, pornind de la stadiul de deseu.

Materialele de sticla sunt, in general, inerte in solutii


apoase, provocand doar o poluare estetica.

Materialele lemnoase nu prezinta un pericol in ceea ce


priveste poluarea mediului, lemnul fiind considerat un
material ecologic.

Materialele pentru ambalaje, care au la


baza hartia si cartonul, nu cauzeaza poluarea mediului
inconjurator. Incinerarea si eliminarea lor sunt considerate
nepoluante. Exceptie fac compusii organoclorurati rezultati
din albirea pastei de hartie sau a cernelurilor de imprimare,
considerate toxice. De asemenea, unele procedee utilizate la
obtinerea hartiei pure pot declansa ploile acide care afecteaza
vegetatia.

Din aceste motive, producatorii de ambalaje au gasit noi


solutii privind obtinerea unor materiale si confectii de
ambalaje, mai putin poluante, precum si metode noi de
valorificare si eliminare eficienta a ambalajelor uzate.

In domeniul materialelor celulozice s-au inregistrat


urmatoarele progrese:
-        hartia de ambalaj “Eco-Eco”: biodegradabila si care
inlocuieste lemnul in obtinerea hartiei;
-        materialul “CELMAR”: este bazat pe solubilitatea
celulozei in apa si pe o rapida si completa biodegradare
in mediu;
-        banderola ecologica “Ecomasc”: reprezinta o
alternativa la sistemul de inchidere prin benzi adezive din
PVC sau PP;
-        “hartia care vine din mare”, obtinuta prin utilizarea
biomasei de alge;
-        ambalajele din carton ondulat: au masa mica si sunt
utilizate la prezentarea produselor zaharoase, ciocolata,
biscuiti si pot fi reutilizate si eliminate eficient;
-        ambalajele modulare din lemn: sunt usor
reutilizabile,etc.
In domeniul sticlei, se remarca urmatoarele progrese:
-        confectionarea ambalajului de tip “pierdut” (one-
way);
-        aparitia sticlei usoare si ultra usoare;
-        aparitia sticlei antibacterie si a sticlei ondulate; etc.

In domeniul materialelor metalice se remarca:


-        reducerea masei recipientilor din aluminiu pentru
bauturi, cu cel putin 60%.

In domeniul materialelor plastice, se remarca urmatoarele


progrese:
-        aparitia pe piata britanica a buteliiilor PET de 2 litri,
pentru produsul Coca-Cola (butelii care au in compozitie
25% rasini reciclate);
-        adaugarea in compozitia PET a polimerilor de cristale
lichide (LCP) in proportie de 10% a permis dublarea
proprietatilor tip “bariera” fata de oxigen si cresterea
rezistentei mecanice de cca. 2,7 ori;
-        realizarea, in Italia, a materialului “bionole”, pe baza
de polimeri alifatici
(biodegradabil in 2 pana la 4 luni);
-         realizarea, in SUA si Canada, a unor materiale
biodegradabile (se descompun in apa si CO2 sub actiunea
microorganismelor prezente in sol, aproximativ 3 ani);
-        realizarea, in Japonia, a produsului “Soafil”, polimer
comestibil utilizat la ambalarea individuala a legumelor
si fructelor;
-        realizarea, in Suedia, a polietilenei
autodegradabile, care se pulverizeaza in cateva
saptamani de expunere la radiatiile solare;etc.

In domeniul materialelor complexe se remarca:


-        materialul numit “ceramis”, utilizat pentru ambalarea
branzeturilor, produselor de patiserie, produse zaharoase
(usor de reciclat, iar prin incinerare nu polueaza mediul);
-        materialul “metpolam” (otel acoperit cu polimeri),
utilizat in Marea Britanie pentru ambalarea alimentelor
pentru copii;
-        utilizarea foliilor extra subtiri din tabla de otel
cositorita, folosite la obtinerea
capsulelor sub presiune ce inchid un ambalaj sau la
realizarea de saci si pungi, in combinatie cu alte
materiale;
-        ambalajul aseptic utilizat pentru bauturi, cu avantaje
ecologice imediate, deoarece se realizeaza mari economii
de materiale si energie in tehnologia de obtinere, de
umplere si de depozitare; reciclarea ambalajului aseptic
se utilizeaza foarte usor;
-        aparitia materialelor cu proprietati de inalta bariera
fata de apa, grasimi, uleiurisi arome, de tipul
“scotchban”: spre deosebire de laminate, care protejeaza
hartia sau cartonul la suprafata, “scotchban”-ul patrunde
in profunzimea materialului, asigurand o protectie
maxima. Se foloseste la ambalarea produselor de carne,
inghetata, biscuiti sau la ambalarea alimentelor agresive,
etc. In paralel cu preocuparea pentru adoptarea de masuri
privind reciclarea si degradarea anumitor tipuri de
ambalaje, s-au elaborat diferite sistem de codificare
pentru reciclarea ambalajelor, atat in statele Uniunii
Europene, cat si in SUA. De exemplu, Societatea pentru
industria materialelor plastice (SPI) din SUA a elaborat
un sistem complet de codificare a materialelor plastice
(utilizat si in Europa).     Sistemul de codificare SPI
consta intr-o sageata inchisa a lui Mobius Loop, care se
completeaza cu o abreviere sau cu un numar, in functie
de tipul de material. 

Fig.3. Elementele componente ale noului sistem de codificare


pentru reciclarea ambalajului
Elementele componente ale noului sistem de codificare
pentru reciclarea ambalajului sunt urmatoarele:

PET       No 1 = Polyethilene-terephthalate (Polietilena


tereftalat)
HDPE   No 2 = High Density Polyethylene (Polietilena de
inalta densitate)
V           No 3 = Vinyl (including Polyvynilchloride – PVC)
LDPE    No 4 = Low Density polyethylene (Polietilena de
joasa densitate)
PP         No 5 = Polypropylene (Polipropilena)
PS         No 6 = Polystyrene (Polistiren)
OTHER No 7 = all other plastics including multi-layer
materials (alte materiale plastice, inclusiv materiale
multistratificate).   

       Atat in SUA, cat si-n Europa, o serie de organisme,


asociatii, societati, au stabilit o legislatie ampla care face
referiri concrete si obligatorii la masurile ce trebuie stabilite
de guverne, in plan national si international, privind productia,
utilizarea si depozitarea ambalajelor, astfel incat, sa nu
afecteze sanatatea consumatorilor sau a mediului inconjurator.
Prin standardele ISO 3758/1996, SR EN 23.758 se stabilesc
simbolurile grafice care se aplica, in mod obligatoriu, pe
ambalaje, pentru a avertiza consumatorul asupra modului de
utilizare, manevrare si transport, precum si simbolurile
referitoare la protectia mediului inconjurator (Fig.4).
Fig. Simbolurile ce se pot aplica pe ambalaje pentru
avertizare asupra modului de transport si manipulare si
pentru protectia mediului inconjurator
III. Metode de ambalare
           Metodele de ambalare s-au perfectionat permanent,
in stransa legatura cu relatia: produs-ambalaj-mediu
inconjurator si cu tendintele de viitor, privind productia si
circulatia marfurilor pe pietele interne si internationale.
           Metodele si tehnicile de ambalare depind de
caracteristicile merceologice ale produselor ce se ambaleaza
in concordanta cu proprietatile materialelor din care se
confectioneaza ambalajele. Tehnicile de ambalare cele mai
cunoscute sunt:
  Ambalarea in recipienti de sticla, metal, in carton si
material plastic se realizeaza
pe linii automatizate, iar ambalajele de sticla si metal se
sterilizeaza, de regula, deoarece se folosesc la ambalarea
alimentelor si a medicamentelor;
 Ambalarea in atmosfera modificata (atmosfera de CO2,
N2, O2), folosita pentru
prelungirea timpului de pastrare a produselor, fara ajutorul
conservantilor. Produsele sunt plasate intr-un ambalaj in care
atmosfera din interior este modificata in raport cu gazelle
folosite si vaporii de apa. Cele 3 gaze utilizate in locul aerului
(CO2, O2, N2) au proprietati necesare conservarii produselor
alimentare. Astfel:
-        C2, fiind bacteriostatic si fungistatic, stagneaza sau
elimina evolutia bacteriilor si a mucegaiurilor;
-        N2, inert si inodor, reduce oxidarea grasimilor;
-        O2, in amestec gazos, mentine culoarea naturala a
produselor de carne;
 Ambalarea cu aerosoli (cu agent propulsor – N2, CO2,
butan, propan), folosita la pulverizarea lacurilor,
vopselurilor, insecticidelor, dar, si unor creme de uz
alimentar (frisca) sau creme cosmetice si farmaceutice.
Recipientul (din metal, sticla sau material plastic) contine
un gaz comprimant, lichefiat si este prevazut cu un
dispozitiv care permite iesirea continutului din recipient,
sub o forma modificata de spuma, pasta, lichid sau pudra.
 Ambalarea celulara (sub forma de casete comprimate –
utilizate, mai ales, in
industria farmaceutica), metoda avantajoasa, in plan
economic, precum si in plan igienic si estetic;
 Ambalarea cu strat “cocon” este aplicata, de regula, la
aparatele foarte
sensibile (electronice, armament) sau pentru rezervele de
alimente pe termen lung, asigurand o protectie a
produselor cuprinsa intre 2 si 10 ani;
 Ambalarea cu pelicule aderente se obtine prin aplicarea
pe produs a unui strat
rezistent, impermeabil, din material peliculogen care,
dupa uscare, protejeaza suprafata produsului (pentru
produse alimentare, etc);
 Ambalarea cu folii contractibile din produse polimere,
termoplastice, a caror
proprietate principala este aceea de a se contracta sub
influenta caldurii. Acest procedeu se utilizeaza in
domeniul alimentar si cosmetic, prin ambalarea unor
cantitati mici de produs, in alveole termoformante,
acoperite cu folii transparente si, apoi, termosudante;
 Ambalarea sub vid, se aplica produselor alimentare,
sensibile la actiunea O2 din atmosfera. Se realizeaza cu
ajutorul unei instalatii speciale, si presupune absenta
aerului in interiorul ambalajului (se foloseste la
ambalarea ermetica a produselor alimentare sub forma de
pulbere: lapte praf, creme, cafea, etc);
 Ambalarea in sistem Cryovac este o varianta a ambalarii
sub vid si se aplica pentru preparate alimentare din carne,
peste, lapte, precum si pentru legumele si fructele
proaspete. Se folosesc foliile Cryovac impermeabile, care
se contracteaza in apa calda (90-980C), luand forma
produsului ambalat;
  Ambalarea tip “bibbipak” se foloseste pentru ambalarea
produselor sensibile la socuri, prin utilizarea de lichid
poliuretanic, care, devenind spongios, protejeaza
produsele astfel ambalate;
 Ambalarea aseptica este specifica produselor alimentare
si medicamentelor comercializate sub forma lichida sau
solida. Tehnica de realizare a mediului aseptic, consta in
sterilizarea produsului la temperature cuprinse intre 90 si
1200C sau la 135-1500C, timp de cateva secunde (in
functie de natura produsului), urmata de o racire
rapida. Scopul ambalarii aseptice consta in distrugerea
sau inactivarea microorganismelor pentru o perioada de
timp, astfel incat, alimentele isi pastreaza calitatile
nutritive initiale si chiar, aroma si culoarea naturala;
 Ambalarea colectiva si portionata consta in:
         - ambalarea colectiva este metoda prin care se
grupeaza mai multe produse
intr-o unitate de vanzare (de ex., la zahar, faina, malai, etc),
utilizandu-se ca materiale pentru ambalat, cartonul, hartia,
foliile contractibile;
        - ambalarea portionata este metoda prin care se
ambaleaza o cantitate de
produs ce se consuma la o singura folosire; materialele
utilizate sunt foliile termosudabile din aluminiu, hartiile
metalizate, foliile contractibile, etc.
Modalitatile si tehnicile, prin care se realizeaza operatia de
ambalare, depind de specificul marfii care se livreaza
beneficiarului. In acest sens, exista 2 modalitati de ambalare:
-        ambalarea volumetrica: consta in dozarea volumului
cantitatii de lichid ce
urmeaza sa fie ambalat;
-        ambalarea masei de produs (pentru produsele
solide): consta in dozarea
gravimetrica a cantitatii de produs ce urmeaza sa fie
ambalat.          

EXPERTIZA MARFURILOR AFLATE IN LITIGIU,


DATORITA CONDITIILOR DE PASTRARE
      
Perioada de pastrare a marfurilor poate influenta,
fundamental, caracteristicile calitative ale marfurilor, prin
aparitia unor modificari fizice, chimice sau biochimice, cu
implicatii asupra calitatii finale a produselor depozitate.
Aceste modificari apar datorita actiunii unor factori ce pot fi
grupati in doua grupe mari, si anume:
1. Factorii interni:
-        structura si compozitia chimica a produselor;
-        proprietatile fizice generale (starea de agregare,
proprietatile termice, electrice, etc);
-        proprietatile chimice (comportarea fata de
mediile acide, bazice, agentii corozivi, umiditate,
etc).
2. Factorii externi:
-        fizico-mecanici (solicitari mecanice in timpul
manipularii, compresiuni, socuri, etc);
-        fizico-chimici (temperatura, umiditatea,
circulatia aerului, umiditatea relativa a aerului din
spatiile de pastrare, lumina solara, etc);
-        biologici (microorganismele: bacterii,
mucegaiuri, precum si insecte, rozatoare, etc).
       Calitatea marfurilor depozitate mai poate fi influentata si
de existenta altor elemente:
Ø     regimul depozitarii (igiena din spatiul de depozitare,
respectarea vecinatatilor
admise ale produselor, etc), cunoscand ca, asigurarea unui
regim optim de pastrare conduce la mentinerea echilibrului
intre actiunea si dependenta reciproca dintre factorii interni si
externi;
Ø     atmosfera specifica spatiilor de depozitare,
respectiv temperatura, umiditatea
relativa, gradul de puritate al aerului (concentratia in particule
de praf, gaze toxice, microorganisme), precum si actiunea
razelor solare.
       Efectuarea expertizelor merceologice, ale marfurilor
depreciate in timpul pastrarii, a demonstrat faptul ca, cel mai
important rol in modificarea caracteristicilor calitative il au
factorii de mediu ai spatiilor de depozitare, cei mai agresivi
fiind temperatura, umiditatea relativa a aerului, circulatia
aerului, compozitia chimica a aerului si radiatiile.
a)     Actiunea temperaturii din mediul de pastrare asupra
marfurilor
 
 
 

 
MARCAREA MARFURILOR
 
Conceptul de marca ( Legea nr. 84/15.04.1998 privind
marcile si indicatiile
geografice, publicata in M.O. nr.161/23.04.1998) este definit
astfel:”marca este un semn susceptibil de reprezentare
grafica, servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor
persoane.”
 In literatura de specialitate, marca se mai defineste ca
fiind” un semn distinctiv ce
poate fi reprezentat prin cuvinte, litere, cifre,  grafice sau
desene, ori o combinatie de astfel de elemente menite sa
confere identitate bunurilor, serviciilor sau intreprinderilor si
sa asigure diferentierea lor de concurenta”.
  
Clasificarea marcilor se face dupa urmatoarele criterii:
1)     In functie de originea numelui de marca se
utilizeaza:
-        nume de persoane apartinand: inventatorului
produsului, proprietarului
firmei producatoare, proprietarului magazinului in
care se desface produsul, persoanei care la patentat,
etc (Ford, Peugeout);
-        nume care isi au originea pornind de la tara sau
regiunea in care produsul a fost inventat sau
comercializat;
-        nume stiintifice;
-        nume provenind din asocieri sugestive de
cuvinte;
-        nume care descriu produsul;
-        nume artificiale care nu au corespondent in
realitate.
           
  2)   In functie de rolul pe care il au in cadrul politicii
de produs distingem
urmatoarele tipuri:
-     marca-produs, ce presupune atribuirea unui
nume de marca fiecarui
produs, constituindu-se intr-un element principal in
pozitionarea acestuia;
-     marca–linie, presupune acoperirea unei linii de
produse, folosind
pentru fiecare dintre componente, acelasi simbol de
identificare;
-     marca-gama se atribuie unui ansamblu de
produse omogene, astfel
incat, sa acopere intreaga gama de produse ale unei
intreprinderi;
-     marca-umbrela presupune folosirea aceleasi
marci pentru a identifica
un ansamblu de produse eterogene;
-        marca-garantie (marca de certificare) are
rolul de a acoperi mai
multe game complexe de produse care, la randul lor, sunt
identificate prin intermediul unor marci–produs, marci-linie
sau marci-gama.
Marca-garantie atesta faptul ca produsele, pentru care
este folosita, sunt certificate de titularul marcii, in ceea ce
priveste calitatea si fiabilitatea, informand consumatorul
despre originea marfii prin indicarea marcii producatorului.
Marca-garantie grupeaza produse sau game de produse
care dispun de marci specifice, in jurul marfii institutionale.
Marca-garantie are ca varianta marca-eticheta, prin care
garanteaza produsele fabricate sau comercializate de catre o
intreprindere, alta decat detinatoarea marcii.
O varianta particulara de marca o reprezinta grifa,
aceasta fiind o reprezentare
grafica specifica, cu rol de semnatura a creatorului si care se
atribuie, de regula, produselor unicat.

3)     In functie de titularul dreptului de marca exista:


-        individuala, ce apartine unei persoane
determinate, fizice sau juridice;
este foarte des folosita, de aceea formeaza obiectul principal
al reglementarilor privind marcile in diverse legislatii;
-        marcile colective sunt marcile folosite in comun
de mai multe
persoane juridice (asociatii de producatori, comercianti,
diferite organisme profesionale) care nu desfasoara direct o
activitate comerciala sau industriala, dar, care autorizeaza
aplicarea marcilor colective, de obicei, alaturi de marca
individuala, sub rezerva respectarii unor conditii de calitate,
prestabilite; au rolul de a garanta calitatea sau originea
produselor respective (in Romania, marcile colective se
inregistreaza prin Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci-
OSIM);

4)     In functie de obiectul si destinatia lor:


-        marca de fabrica este semnul distinctiv adoptat
de un producator
pentru a da posibilitatea consumatorilor sa identifice si sa
deosebeasca produsele sale de produsele similare fabricate de
alti producatori;
-        marca de comert este semnul distinctiv folosit
de o intreprindere
distribuitoare pentru a evidentia anumite produse distribuite in
propriile unitati comerciale;
-        marca de serviciu are rolul de a identifica
prestarile de serviciu
executate de o anumita intreprindere, prezentand doua
ipostaze:
v    marca de serviciu atasata produselor ce intervin
in serviciul prestat;
v    marca de serviciu care nu este legata de un
produs anume;
               
5)     In functie de natura semnelor folosite:
-        marca verbala este alcatuita din semne scrise
constand din nume,
denumiri, sloganuri, litere sau cifre;
enumiri, sloganuri, litere sau cifre;
-        marca figurativa cuprinde toate reprezentarile
grafice susceptibile de
protectie (embleme, sigilii, culori, amprente, desene,
viniete). Marcile figurative pot fi, la randul lor, in functie de
aspectul geometric, de 2 categorii:
v    marci figurative bidimensionale (plane);
v    marci figurative tridimensionale (spatiale);
-        marca sonora sau auditiva este alcatuita din
semnale sonore sau
melodii simple, compuse doar din cateva note sau din sunete
repetate, caracteristice si usor de retinut; se folosesc ca marci
de servicii (utilizate frecvent de posturile TV si radio), precum
si marci de fabrica sau marci de comert.

6)     In functie de numarul semnelor folosite:


-        marca simpla, alcatuita dintr-unul din semnele
care, potrivit legii, pot
fi protejate ca marca (o reprezentare grafica, un nume);
-        marca combinata reprezinta compozitii de
semne diferite, fiind
clasificata, la randul ei, in:
v    marca complexa: alcatuita dintr-un ansamblu de
semne diferite,
fiecare dintre acestea fiind susceptibil de protectie (deoarece
este distinctiv);
v    marca compusa: alcatuita din semne diferite,
dintre care, doar unele
sunt susceptibile de protectie in mod separat.

7)     In functie de natura normelor care


reglementeaza marca:
-        marca facultativa: dreptul de a decide aplicarea
marfii pe un produs
depinde de vointa producatorului, comerciantului sau
intreprinderii de servicii;
-        marca obligatorie se aplica la acele produse a
caror fabricatie
constituie monopol de stat ( de ex. marca produselor de
metale si pietre pretioase).
                    In practica functioneaza si alte tipuri de marci,
cum sunt:
-        marca defensiva asigura protectia altei marci,
avand toate
caracteristicile figurative ale acesteia, cu exceptia unor
modificari de detaliu, menite sa-i impiedice pe terti sa depuna
o marca foarte asemanatoare;
-        marca de rezerva: este o marca pe care titularul
nu are intentia sa o
foloseasca in momentul inregistrarii, dar, isi rezerva dreptul
de marca pentru situatia lansarii unui nou produs pe piata;
-        marca notorie este marca foarte cunoscuta pe
piata cu un mare
prestigiu pentru publicul consumator de produse sau servicii,
avand marca respectiva;
-        marca generica: desemneaza un nume de
marca, ce are valoare de
substantiv comun si care si-a pierdut capacitatea de a asigura
diferentierea unui produs de produsele concurente (ex. scotch,
frigidaire).

Componentele care alcatuiesc marca

Marca este alcatuita din 3 categorii de componente:

- componente verbale – reprezentate de:


 numele de marca este elementul generic de
identificare al unui
produs, al unei game de produse sau al unei organizatii si
reprezinta principalul mijloc de comunicare; denumirile
asociate marcilor pot fi compuse dintr-un singur cuvant, dintr-
o combinatie de cuvinte sau din combinatii de cifre si cuvinte;
 sigla reprezinta abrevierea numelui de marca
prin folosirea
initialelor in scopul facilitarii memorarii, citirii si utilizarii
acesteia. Siglele sunt de doua feluri: sigle abrevieri, obtinute
prin prescurtarea propriu-zisa a numelui si sigle analogice,
cand fiecarei initiale i se atribuie o anumita semnificatie;

- componentele semifigurative si figurative sunt:


 Logotipul este o componenta care are in
vedere reprezentarea
vizuala a numelui de marca, astfel incat, sa-l puna cat mai
bine in evidenta prin utilizarea unor elemente figurative (linii
drepte, curbe, incadrari, sublinieri), a unor caractere
tipografice deosebite si a unor culori sau asocieri de
culori. Logotipurile sunt de 4 feluri:
 logotipuri simple: presupun scrierea numelui de marca,

utilizand
anumite caractere si o caligrafie originala;
 logotipuri complexe: presupun incadrarea numelui de

marca
intr-un simbol vizual (cerc, patrat, romb, etc);
 logotipuri iconografice: presupun inscrierea numelui de

marca, in
totalitate sau partial, intr-o imagine ce are legatura cu
activitatea intreprinderii sau cu natura produselor;
 siglotipuri: presupun reprezentarea vizuala, simpla sau

simbolica a
unei sigle.
 v    Emblema este o componenta care
presupune asocierea unei
imagini grafice numelui de marca, fiind reprezentata prin
desene ce pot lua diferite forme (figuri geometrice, obiecte,
personaje reale sau imaginare, reprezentari din lumea animala
sau vegetala) sau o culoare distinctiva.
 v    Designul sau pictogramele sunt desene ce
exprima, printr-un
singur efect de imagine, o idee sau un cuvant. 

Protectia marcilor
Uniunea Europeana a acordat o atentie deosebita
stabilirii unor reguli comune
pentru tarile membre, de protectie a proprietatii industriale,
inclusiv a marcilor.
            In acest sens, s-au intreprins masuri de armonizare a
legislatiilor nationale privind marcile nationale cu legislatia
europeana, in vederea instituirii unei marci comunitare, astfel
incat, piata comunitara sa fie ferita de importul produselor cu
marci contrafacute.          
           Reglementarile comunitare prevad posibilitatea ca
agentii economici sa opteze intre marcile nationale si marca
comunitara. Orice firma poate solicita inregistrarea unei marci
in U.E., organismul abilitat in acest sens fiind OHIM (Oficiul
de Armonizare pe Piata Interna).
          Consiliul Europei acorda firmelor dreptul de a
achizitiona marci comunitare care beneficiaza de protectie
valabila pe intreg teritoriul comunitar.
          Prin adoptarea Legii nr.84/1998 privind marcile si
indicatiile geografice, Romania s-a aliniat la reglementarile
internationale. Inregistrarea unei marci se face de catre
organismul abilitat in acest sens (OSIM) si poate fi ceruta
individual sau in comun de persoane fizice sau juridice, direct
sau prin mandatar, cu domiciliul (cu sediul) in Romania.
Potrivit reglementarilor din tara noastra, titularul marcii are
dreptul de folosire exclusiva a acesteia, pentru produsele
inregistrate, pe o perioada de 10 ani de la data depozitului
national reglementar al marcii. Depozitul national reglementar
al marcii asigura titularului un drept de prioritate din
momentul inregistrarii la OSIM, fata de orice depozit ulterior,
pentru aceeasi marca, aferenta aceluiasi produs. Inregistrarea
marcii poate fi reinnoita dupa expirarea perioadei de 10 ani,
fara a se aduce modificari marcii si fara a se extinde lista de
produse. Titularul marcii are dreptul sa aplice sau sa ataseze
marca inregistrata pe produs, pe ambalaj sau pe documentele
ce insotesc produsele.
            Dupa publicarea marcii, titularul poate cere sa fie
interzise tertilor urmatoarele actiuni: aplicarea semnului pe
produse sau pe ambalaje, comercializarea produselor sau
oferirea lor, importul sau exportul produselor sub acest semn
si utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Legislatia actuala, privind protectia consumatorilor, prevede
sanctionarea actelor de contrafacere, imitare sau folosire, fara
drept, a unei marci. 
Statele care apartin U.E. au semnat in 1986 Actul Unic
European, prin care
organismele europene luau urmatoarele masuri legislative:
-        RCEE (CEE) nr.3842/1986 interzice importul
produselor contrafacute,
specificand conditiile de coexistenta a marcilor nationale cu
cele ale comunitatii, precum si conditiile de protectie a
marcilor;
-        Directiva nr.89/104/CEE din
21.12.1988 realizeaza armonizarea unor
aspecte privind marcile nationale, ca de ex.:
 definirea semnelor care pot fi protejate ca marca;

 drepturile acordate de marca;

 motivele de respingere sau de anulare a marcilor;

 marcile colective si de certificare, etc.;

-        RCEE nr.40/1994 a introdus marca


comunitara. In tarile membre ale
UE s-a stabilit principiul de epuizare comunitara, prin care, in
cazul comercializarii unor produse de catre titular sau cu
acordul sau intr-un stat membru al UE, titularul nu se poate
opune comercializarii acelor produse si in alte state care
apartin UE.
Directivele CEE au un rol complementar fata de legislatia de
protectie a marcii, in interiorul fiecarui stat membru al UE.
In Romania, prin Legea nr.84/1998, constituie infractiune
inregistrarea unor marci care:
 contrafac, imita sau folosesc fara drept o marca, in

scopul inducerii in
eroare a publicului asupra calitatii produselor (serviciilor) la
care se refera aceasta marca;
 care pun in circulatie, fara drept, un produs ce poarta o

marca identica
sau similara cu o marca inregistrata pentru produse identice
sau similare si care prejudiciaza pe titularul marcii inregistrate
anterior;
 pun in circulatie produse ce poarta indicatii geografice

care indica sau


sugereaza ca produsul in cauza este originar dintr-o regiune
geografica, alta decat locul adevarat de origine, in scopul
inducerii in eroare a publicului cu privire la originea
produsului.

Marcarea ecologica a produselor


      In ultimele decenii, la nivel international, s-a acordat o
atentie deosebita diminuarii impactului pe care il are
fabricarea si utilizarea produselor si ambalajelor asupra
mediului ambient. Preocuparile legate de starea mediului s-au
concretizat in reglementari la nivel national, regional si
international, din ce in ce mai severe, vizand urmatoarele
obiective: reducerea rezidurilor provenite de la ambalaje,
cresterea gradului de recuperare si valorificare a materialelor
de ambalare uzate si planificarea zonei in care pot fi ingropate
sau arse, in mediul liber, materialele respective. Tarile
puternic dezvoltate din UE urmaresc promovarea unei politici
ambientale eficiente, care sa monitorizeze gestionarea
deseurilor de ambalaje aflate in continua crestere. Activitatea
de reciclare reprezinta o modalitate de rezolvare a
contradictiei dintre consumul suplimentar de resurse si
caracterul limitat al resurselor. In acest scop, se impune
importatorilor sau producatorilor europeni necesitatea de a
organiza o retea de recuperare a ambalajelor sau de a adera la
un organism acreditat, care sa actioneze in numele lor.
      In UE exista, in prezent, peste 300 de directive,
reglementari si decizii privind mediul, deseurile, evaluarea
impactului lor asupra mediului, etc.
      Directiva 74/442/CEE din 15.07.1975  stabileste o lista a
deseurilor pe categorii (enumerate in anexa directivei),
denumita “Catalog European al Deseurilor (CED)”, care se
refera la deseurile destinate eliminarii sau valorificarii.
      In 1994 se emite Directiva 94/1962/CEE privitoare la
ambalaje si la deseurile de ambalaje, care a pus bazele
cercetarii metodelor eficiente de tratare a rezidurilor de
ambalaje sub raport ambiental si economic.
      Organizatia Internationala de Standardizare (ISO) a
elaborat Ghidul ISO 64-pentru introducerea aspectelor de
mediu in standardele de produs. Acesta contine recomandari
pentru protejarea mediului de catre intreprinderi, prin analiza
ciclului de viata al produsului. Standardele ISO
14.000, destinate tinerii sub control a impactului produselor si
serviciilor asupra mediului, se refera la urmatoarele elemente
deosebit de importante:
           1. marcarea ecologica;
           2. analiza ciclului de viata al produselor ( SR ISO
14.040-14.043).
      La baza marcarii ecologice a produselor stau criteriile de
performanta ecologica, specifice fiecarei categorii de produse,
aceasta necesitand o abordare multicriteriala, prin examinarea
ciclului de viata al produsului.
     Marca ecologica are drept obiectiv certificarea, in fata
consumatorului, a calitatii ecologice a ambalajului, a
produsului, precum si a ansamblului produs-ambalaj.
     Marca de produs ecologic exercita o presiune permanenta
asupra industriei pentru realizarea unor produse nepoluate si,
in acelasi timp, stimuleaza constiinta ecologica a
cumparatorilor, privind un mediu curat, nepoluat.

Fig. 5 Exemple de marci ecologic

In 1992, prin Directiva nr.880/1992/CEE a fost creata -


oficial - eticheta ecologica europeana. Sistemul comunitar de
marcare ecologica este voluntar si descentralizat si priveste
urmatoarele:
1. promovarea de produse, respectiv ambalaje cu impact
ambiental pozitiv pe intregul lor ciclu de viata;
2. informarea corecta a consumatorilor din tarile membre
ale UE asupra caracteristicilor ecologice ale produselor
comercializate pe piata comunitara.
     
 In fiecare din etapele ciclului de viata se recomanda luarea
in considerare a urmatoarelor aspecte ambientale:
1. cantitatea de deseuri rezultate;
2. contaminarea si degradarea solului;
3. contaminarea apei si a aerului;
4. nivelul zgomotului;
5. consumul de energie si resurse naturale;
6. efectul asupra ecosistemelor.
      
Analiza include si impactul ambalajului asupra mediului in
etapele mentionate.
       Acest sistem este aplicabil tuturor produselor, inclusiv
celor importate in UE din terte tari. Produsele in cauza,
trebuie sa corespunda reglementarilor UE, referitoare la
protectia vietii si sanatatii consumatorilor, precum si la
protectia mediului inconjurator.
       Eco-simbolul intrebuintat reprezinta o floare a carei
corola este reprezentata prin simbolul cu stele al UE, in mijloc
fiind plasata litera “Є”(Fig. 11.5 - e). Acest marcaj informeaza
consumatorul asupra faptului ca produsul (ambalajul) exercita
un impact redus asupra mediului pe intreg ciclul de viata.
Dreptul de aplicare al eco-etichetei europene este atribuit
producatorului pe o perioada de 3 ani, urmand ca, dupa
expirarea lor, acesta sa isi reinnoiasca cererea. Pentru a
permite distingerea ambalajelor reutilizabile de cele
reciclabile si, pentru a face cunoscuta natura ambalajului sau a
materialului de ambalare utilizat, s-a convenit, incepand cu
1994, folosirea unei marcari specifice pe ambalajul respectiv.
Aceasta marcare consta in numerotarea de la 1 la 79 a
materialelor de ambalare, astfel: de la 1-19 pentru materiale
plastice; 20-39 pentru hartie, carton; 40-49 pentru metal; 50-
59 pentru lemn; 60-69 pentru textile; 70-79 pentru sticla. Se
pot utiliza si abrevieri de tipul PP-polipropilena.
       Pentru produsele agricole si alimentare, care sunt
considerate produse ecologice, s-a emis Reglementarea
nr.2092/1991 privind atribuirea etichetelor ecologice
produselor, aplicabila in toate tarile membre ale UE.
Documentul se refera la produsele vegetale procesate si
neprocesate, produsele animale si are la baza cerintele
Federatiei Ecologice a Producatorilor Agricoli din Germania
(AGTN) si principiile ecologice dupa care sunt realizate
produsele ecologice:
- interdictia de a folosi ingrasaminte chimice, hormonale
sau alte substante cu rol de accelerare a cresterii
animalelor;
- protejarea solului prin folosirea numai a
ingrasamintelor naturale;
- introducerea unor reguli eficiente igienico-sanitare si de
ingrijire medicala, pe parcursul cresterii animalelor.
        
Reglementarea nr.2092/1991 stabileste conditia ca un
produs sa poarte denumirea de un produs organic, si anume:
95% din ingredientele sale agricole trebuie sa se conformeze
cerintelor acestei reglementari. Acest lucru se inscrie pe
eticheta produsului, folosindu-se textul “x% din ingredientele
de origine agricola au fost produse in conformitate cu
principiile produselor agricole”.
         In alte cazuri, mentiunea de “ecologic” sau mentiuni
similare, pot fi folosite numai in lista ingredientelor, nu si in
denumire. Incepand cu 1 ianuarie 1993 se introduce notiunea
de “produs biologic” – acel aliment al carui mod de fabricatie
corespunde regulilor comunitare pentru productia agricola
biologica, garantata prin inspectii ale autoritatilor nationale.
         Denumirea de “produs biologic” sau “produs al
agriculturii biologice” presupune indeplinirea urmatoarelor
conditii:
- nici un element chimic de sinteza nu a fost utilizat in
fabricarea produsului;
- utilizarea de ingrasaminte si pesticide chimice este
strict limitata;
- eticheta produsului trebuie sa contina indicatia
referitoare la productia biologica si atestarea faptului ca
produsul este supus proceselor de inspectie comunitara.
    
Aceste etichete au rolul de a apara producatorii agricoli
din sistemul “ECO” impotriva concurentei, stiind ca produsele
ecologice sunt cu 30% mai scumpe decat restul produselor,
datorita productivitatii mai scazute din agricultura ecologica.
     Productia agroalimentara ecololgica trebuie sa respecte
conditiile impuse de urmatoarele reglementari:
-  Reglementarea CE nr.2092/1991 si amendamentele la
aceasta;
-  Reglementarea CE 1804/1999;
-  Reglementarile Federatiei Internationale a Miscarilor
pentru Agricultura Organica (IFOAM);
-  OUG privind produsele agro-alimentare ecologice
nr.34/17.04.2000 (aprobata prin L.38/07.03.2001) – face
referire la conceptul de “productie ecologica”.
     
 Informarea consumatorului cu privire la produsele de
origine vegetala si animala, preparate cu ingrediente de
origine vegetala si/sau animala, obtinute prin aplicarea
metodelor de productie ecologica, trebuie sa se faca foarte
clar, inscriindu-se pe eticheta produselor
ecologice urmatoarele elemente:
 numele si adresa producatorului sau ale
prelucratorului;
 denumirea produsului si metoda de productie
ecologica utilizata;
 numele si marca organismului de inspectie si
certificare (Autoritatea Nationala a Produselor
Ecologice – ANPE);
  termenul minim de valabilitate;
 conditiile de pastrare;
 conditii de interdictie ale pastrarii produselor
ecologice alaturi de alte produse;
 sigla specifica, emisa si aplicata pe baza sistemului de
certificare, prin care se atesta ca produsul indeplineste
conditiile productiei ecologice.
         
Produsele, insotite de mentiunea “Agricultura Ecologica
Ecorom-Sistem de control RO”, au fost supuse sistemului de
inspectie si certificare, indeplinind urm. conditii:
-  sunt obtinute prin metode de productie ecologica si
sunt etichetate corespunzator;
-  au facut obiectul inspectiei pe tot parcursul ciclului de
productie-preparare si comercializare;
-  au fost preparate/produse de operatori din sistemul
agro-alimentar, supusi controlului de catre organismele
de inspectie si certificare-acreditare;
-  produsele sunt ambalate si transportate la punctul de
comercializare in ambalaje inchise.

Functiile marcilor
1.     Functia comerciala
Prestatorul de servicii (organizatia) va putea fi cunoscut
printre consumatorii de marca, ce se manifesta ca un simbol
viu al intregii activitati.In luarea deciziei de cumparare a unui
produs, marca ofera cumparatorului un reper important,
devenind astfel, pentru organizatie, un element essential al
strategiei tehnologice si comerciale. Prin urmare, produsul
este ceea ce organizatia produce, iar marca este ceea ce
clientul cumpara.

2.     Functia de comunicare
Efectul produs de marca este unul publicitar, fiind utilizate
diferite mijloace de
publicitate (afise, postere, pliante, reviste, videoclipuri
publicitare la radio si TV), pentru care se cheltuiesc sume
mari in ce priveste produsele oferite spre valorificare. Astfel,
se incearca creerea unui efect psihologic asupra
cumparatorilor si un mit legat de o anumita
marca. Informatiile cu privire la caracteristicile de calitate ale
produselor, nu trebuie sa induca in eroare cumparatorii si sa
fie corecte, intrucat, o publicitate neloiala poate prejudicial
organizatiile si marcile lor.

3.     Functia de diferentiere
     Indiferent de categoria careia ii apartine: de organizatie
comerciala, de produs sau
servicii, simpla sau complexa, figurativa sau sonora,
individuala sau colectiva, marca este utilizata pentru
diferentierea produselor sau serviciilor.
Marcile de produs contin anumite caracteristici ale calitatii ce
fac diferentierea intre produse diferite ale ale aceleiasi
organizatii (de ex. , marcile bauturilor racoritoare Coca-Cola,
Fanta, Sprite ale firmei Coca-Cola se deosebesc intre ele,
dar, difera fata de alte marci de bauturi racoritoare ca
American Cola, Frutti fresh, produse de firma European
Drinks).
In majoritatea cazurilor, marfurile sunt comparate de catre
consumatori numai dupa marca, potrivit caracteristicilor de
calitate ale produselor, neinteresandu-i firmele ce le fabrica.

4.     Functia de garantare a calitatii


Rolul marcii il constituie simbolul garantiei si calitatii, mai
ales, daca sunt desemnate produse de varf ca realizare
tehnologica. Nerespectarea acestor calitati este sanctionata de
comparator prin abandonarea produsului.
5.     Functia de a indica originea sau provenienta
produselor
Notiunea de indicatie geografica a fost introdusa dupa 1990,
ca urmare a negocierilor internationale, servind la
identificarea produsului originar al unei tari, regiuni sau
localitati dintr-un stat , daca acea zona este caracterizata prin
calitatea unui produs.
In special, aceste marci sunt folosite pentru produsele
agroalimentare (branzeturi, cascavaluri, bauturi alcoolice,
cafea, etc.).
6.     Functia de reclama
Este determinata de rolul marcii in personalizarea unui produs
sau serviciu, combinatia de semne si culori, eleganta si
distinctia oferita produsului.
La elaborarea marcii, pentru a indeplini aceasta functie, se
apeleaza la specialisti, lingvisti, experti in comunicare,
psihologi ce creeaza, testeaza si interpreteaza impactul si
efectele muncii noi create.
Se stie ca vanzarile cresc, prin intermediul marcii, datorita
publicitatii si reclamei, stimulandu-se, astfel, fabricarea de
serie mare, diversificarea gamei de produse, ce duc la
reducerea pretului de cost.
Daca cele sase functii ale marcii sunt percepute de
consumatori, se considera ca suntem in prezenta unei marci de
notorietate (complete). In caz contrar, este vorba despre marca
superficiala.

Caracteristicile marcii
Pentru a fi competitiva, o marca trebuie sa raspunda urm.
cerinte:
 sa aiba o semnificatie legata de produs sau de activitatea

pe care o reprezinta;
 sa aiba o grafica usor de descifrat, moderna;

 sa fie concise si usor de inteles, in cadrul marcilor

compuse din mai multe cuvinte;


 sa fie usor de pronuntat si de memorat;

 sa aiba un caracter distinctiv, pentru a nu fi confundata

cu alte marci;
 sa poata fi utilizata pe plan international;

 sa nu reprezinte steme, drapele, embleme de stat, sigilii

oficiale, blazoane deja existente ( de ex. emblema UE nu


se foloseste ca marca);
 sa nu induca in eroare consumatorul asupra provenientei

geografice sau a calitatii produselor.


In Romania, Legea nr.84/1998 stabileste ca nu pot fi
inregistrate marcile care:
- sunt de natura sa induca in eroare publicul cu privire la
originea geografica sau calitatea produsului;
- sunt lipsite de caracter distinctiv si de noutate;
- sunt compuse din semne sau indicatii deja uzuale in
practicile comerciale constante si loiale;
- sunt constituite exclusiv din forma produsului care este
impusa de natura produsului sau este necesara obtinerii
unui rezultat tehnic, sau, care da o valoare substantiala
produsului;
- sunt constituite exclusiv din semne sau indicatii ce pot
servi in comert pentru a stabili calitatea, valoarea,
cantitatea, destinatia sau originea geografica, sau alte
caracteristici ale produsului (serviciului);
- sunt constituite avand o indicatie geografica pentru
produse care nu-si au originea in spatiul geografic
indicat, putand induce in eroare publicul cu privire la
adevarata origine a produsului;
- contin o indicatie geografica, identificand vinuri sau
produse alcoolice de consum, care nu sunt originare, din
spatiul geografic indicat – contravin bunelor moravuri si
ordinii publice;
- contin, fara consimtamantul titularului, imaginea sau
numele patriotic al unei persoane care se bucura de
renume in Romania;
- reprezinta imitatii de steme, drapele, embleme de stat,
sigilii oficiale de control, blazoane care apartin tarilor din
UE si nu pot face obiectul unor simboluri pentru marci;
- in situatia in care marca este identica cu o marca
anterioara protejata, daca exista un risc de confuzie
pentru public;
- daca marca este identica sau similara cu o marca
notorie din Romania pentrU produse identice sau
similare, la data producerii cererii de inregistrare a
marcii.

Fig. 2.9 Simboluri
pentru marci
Codificarea marfurilor

Codul se defineste (cf. Dictionarului de Merceologie) ca


fiind “o combinatie de elemente simbolice prin care se
reprezinta o informatie”. Aceste elemnte pot fi litere (cod
alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere si cifre (cod alfa
numeric).
Codificarea este definite ca fiind: “operatiunea de
transpunere in cod a elementelor definitorii ale unei multimi
de obiecte, servicii, fenomene, etc.”. Alaturi de
marcare, codificarea reprezinta un instrument important de
promovare a marfurilor pe piata, prin evidentierea si regasirea
automata in sistem informatizat a acestora.
Principalul obiectiv al codificarii, care determina si functia sa
de baza, este identificarea elementelor unei multimi date.
O alta functie importanta a codificarii este functia de
reprezentare a clasificarii elementelor, in cazul in care se
preiau si semnificatii ale relatiilor existente intre elementele
unei multimi date.

Clasificarea codificarilor
Legislatia in vigoare propune 3 grupe de clasificari:

1. Clasificari sistematice (neflexibile)- utilizate in practica


economica.
In cazul acestor clasificari, codificarea este dependenta de
ordonarea multimii produselor pe categorii, suprapunandu-se
functia de identificare a codului cu functia sa de reprezentare
a clasificarii. Cea mai mare parte a clasificarilor sistematice
elaborate sunt clasificari ierarhice, pe trepte (niveluri) de
detaliere (agregare),intre care exista relatii de subordonare,
adica, treptele superioare se obtin prin agregarea celor
inferioare, derivate din ele. Gruparile (categoriile)de produse
corespunzatoare acestor trepte se numesc, in mod diferentiat:
clase, grupe, subgrupe, sectiuni, diviziuni, etc. Continutul
acestor categorii difera semnificativ pentru acelasi nivel de
agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleeasi
produse. In merceologie, o clasificare sistematica are la baza
clase (familii) de marfuri, grupe, subgrupe, articole si
sortimente.
 Clasa (familia): cuprinde un grup de marfuri care au
aceeasi origine si prezinta caracteristici similare;
 Grupa: reprezinta o selectie dintr-o clasa de marfuri
cu aceeasi destinatie si tehnologie, avand caracteristici
similare;
 Subgrupa: este o diviziune a grupei in functie de
material prima;
 Articolul: este o unitate specifica; articolele se
deosebesc intre ele prin mai multe proprietati lor;
 Sortimentul: este o subdiviziune a articolului;
sortimentele se deosebesc intre ele printr-o singura
proprietate
        
Sistemul de codificare sistematica este eficient numai
daca exista o structura unitara a criteriilor de clasificare si se
stabileste un numar optim de nivele de detaliere, pentru a nu
se ajunge la un cod de lungime prea mare. Avantajul acestor
clasificari este ca se da posibilitatea de prelucrare electronica
a incadrarii produsului, cu aplicabilitate universala.    
         In practica economica, pentru delimitarea
categoriilor corespunzatoare tteptelor superioare ale acestor
clasificari, se utilizeaza, de regula, criterii generale, cum sunt:
ramura industriala (ind.alimentara, ind.textila, ind.electronica,
etc), gradul de prelucrare, natura materiilor prime, destinatia
procesului tehnologic, etc. Pe treptele terminale se utilizeaza o
mare diversitate de criterii de clasificare, unele dintre acestea
reprezentand caracteristici de calitate, specifice diferitelor
categorii de marfuri.

2) Clasificarile nesistematice, sunt acele clasificari in care


produsele se identifica, de regula, printr-un cod secvential,
acordat in ordinea numerelor naturale.
Solutia prezinta avantajul unui cod de lungime mica, datorita
utilizarii tuturor combinatiilor posibile ale caracterelor
numerice; dezavantajul consta in faptul ca reprezentarea
codificata nu poate sugera nici o informatie privind categoria
din care face parte produsul (de ex., la nivel national este
utilizata Clasificarea Unitara a Produselor si Serviciilor din
Romania-CUPS).

3)Clasificarile combinate folosesc un sistem de codificare


ierarhizat-secvential, codul avand o zona de ordonare
corespunzatoare clasificarii ierarhice, urmata de o zona
secventiala. Aceste clasificari asigura ordonarea produselor pe
un anumit numar de categorii omogene in cadrul carora se
realizeaza, in continuare, o clasificare nesistematica a
elementelor componente. Deci, in clasificarile combinate,
functia de identificare a codului este combinata partial si cu
functia de reprezentare a clasificarii. Lungimea codului este
cu atat mai mare cu cat clasificarea cuprinde un numar mai
mare de niveluri de detaliere. In aceasta varianta se urmareste
gasirea unui raport optim intre zona de clasificare si zona
secventiala a codului.

Sisteme de codificare a marfurilor utilizate la nivel


microeconomic
Clasificarile nesistematice si combinate au capatat o larga
utilikzare la nivel microeconomic, in multe tari urmarindu-se,
in principal, rezolvarea eficienta a codificarii marfurilor,
potrivit cerintelor sistemelor informatice proprii ale
intreprinderilor. In conditiile proliferarii unei mari diversitati
de clasificari de acest fel, a devenit necesara gasirea unor
solutii de uniformizare a lor, pe piata internationala, obiectiv
atins prin elaborarea urmatoarelor sisteme:
 “codul universal al produselor” (Universal
Product Code UPC);
  “codul european al articolelor” (European Article
Numbering-EAN).
Atat sistemul UPC, cat si sistemul EAN utilizeaza codul cu
bare.

Codul cu bare. Elemente de definire.


Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafica a
caracterelor numerice sau alfa numerice, prin alterarea unor
bare de culoare inchisa, cu spatii albe de dimensiuni
definite. Tehnologia codului cu bare se bazeaza pe
recunoasterea acestor combinatii de bare si spatii, prin
utilizarea unor echipamente informatice specializate.
Tehnologia de aplicare a codului cu bare s-a dovedit de mare
interes atat in productia bunurilor de larg consum, cat si in
comertul cu amanuntul, in prezent, reusind sa cuprinda
aproape toate domeniile din activitatea economica. Aceasta
tehnologie a evoluat spectaculos, astfel incat, de la procedeul
electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtatorii
de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura
magnetica si, in final, la metoda citirii optice, care sta la baza
sistemelor perfectionate de astazi, de culegere a informatiilor
cuprinse in coduri.

Tipuri de coduri cu bare


In functie de sistemul de codificare al informatiilor, exista 2
categorii de coduri de bare:
 Coduri liniare: in care informatia este codificata pe o
singura directie, de regula, pe orizontala;
 Coduri bidimensionale: in care informatia este
codificata atat pe orizontala, cat si
pe verticala; codurile bidimensionale au o capacitate mare de
cuprindere, comparativ cu cele liniare, cea mai performanta
varianta fiind varianta matriceala. In practica economica,
codurile liniare sunt mult mai raspandite decat cele
bidimensionale (SUA utilizeaza codul bidimensional, denumit
Maxi Code).
Codurile cu bare liniare sunt cele mai raspandite, fiind
prezente pe etichetele ambalajelor individuale, secundare si
tertiare (ambalajele de transport). In functie de caracteristicile
sirului de caractere, pe care il codifica, exista mai multe tipuri
de coduri liniare:
-        coduri cu bare numerice, care pot reprezenta
numai cifre (de ex. codurile cu EAN si UPC);
-        coduri alfa numerice, care pot reprezenta atat
cifre, cat si litere (de ex. codul 39 si codul 128).
Indiferent de tipul lor, codurile cu bare liniare au
aceeasi structura generala, caracterizata prin urmatoarele
elemente:
 dimensiunea (modulul): reprezinta latimea barei sau a
spatiului celui mai
ingust; este o caracteristica foarte importanta, de care depinde
lungimea codului, siguranta de citire si, uneori, inaltimea
codului;
 zona libera (zona de liniste): este o zona de margine
neimprimata, plasata la
inceputul si la sfarsitul codului de bare care asigura o citire
corecta prin evitarea erorilor datorate unor semne grafice
aflate in vecinatatea codului; zona libera are o latime de
minimum 10 ori dimensiunea codului;
 elemente de start si de stop: sunt combinatii specifice
de bare si spatii cu care
incepe, respectiv, se termina, codul cu bare. Aceste elemente
permit echipamentului de citire-de codare sa identifice
inceputul si sfarsitul codului, precum si sensul de citire;
 codul in clar: reprezinta corespondentul codului cu
bare, format din caractere
lizibile, de catre om. Acest cod permite introducerea manuala
in sistemul informatic de prelucrare a codului produsului,
atunci cand nu este posibila citirea automata. Prezenta lui,
alaturi de codul cu bare, este obligatorie.
 caracterul de control (cifra de control): este necesar
pentru depistarea
eventualelor erori si se bazeaza pe un algoritm specific
fiecarui tip de cod. Se foloseste pentru reconstituirea unor
coduri deteriorate.

Structura generală a codului de bare


Elementele specifice functionarii sistemului de codificare
cu codul de bare, constau in modalitatea de reprezentare
grafica a literelor si cifrelor dintr-un sir numeric sau alfa
numeric, metoda de imprimare, echipamentul de imprimare,
cititorul optic si decodorul utilizat. Metoda de imprimare a
codului cu bare se alege in functie de destinatia si tipul
produsului, de gradul de informatizare al firmei si trebuie sa
permita citirea in diferite spatii si, totodata, mentinerea
caracteristicilor codurilor.
Pentru a preveni distrugerea codului se acorda o
importanta deosebita urmatoarelor aspecte: tehnologia de
imprimare, cerneala si culorile utilizate, contrastul intre fond
si ixes , materialul din care este confectionata eticheta,
adezivul utilizat, pozitia etichetei pe ambalaj. Codul cu bare
liniare poate fi aplicat direct pe ambalaj sau pe etichete
preimprimante de catre producator sau ambalator sau, in alte
situatii, imprimarea se face odata cu textul, marca si grafica
ambalajului. Prin reglementarile actuale, in vederea
imprimarii codului cu bare, etichetele trebuie sa indeplineasca
urm. conditii:

 sa permita o aplicare rapida si comoda, care ixes lase


urme sau zgarieturi pe suprafata ambalajului;
 pentru a impiedica falsificarile, eticheta ixes poata fi
reconstituita dupa desprindere;
 adezivul etichetei sa permita aderenta la suprafata
diferitelor materiale de ambalare;
 materialul din care este confectionata eticheta, precum
si cerneala de imprimare, sa reziste la actiunea
factorilor de mediu.
Sistemul de citire a codurilor cu bare este reprezentat de un
echipament electrooptic, care permite luminarea simbolului,
masurarea parametrilor luminii reflectate si transformarea
informatiilor in semnale care pot fi prelucrate de decodor.
Cele mai utilizate sisteme de citire optica sunt:

 citirea de contact: presupune o distanta foarte mica


intre cititorul optic si ixes , utilizandu-se creionul
optic deplasat de operator de-a lungul codului ;
 citirea fara contact: permite citirea etichetelor
reflectorizante de la aproximativ 10 metri distanta, cu
ajutorul cititoarelor cu laser (scanner) ixes au mobile;
scannerele fixe sunt conectate la un system de calcul
(calculator, casa electronica de marcat) in punctele de
vanzare.

Citirea codului de bare

Codul european al articolelor (EAN)


Sistemul EAN este coordonat de “Asociatia europeana a
codificarii articolelor” cu sediul la Bruxelles. Acest sistem se
bazeaza pe un cod cu 13 caractere numerice, cu urmatoarea
semnificatie: primele doua reprezinta tara de origine (de ex.
Belgia-54, Franta-30-37, Germania-40-42, Anglia-50,
Japonia-49, etc.); urmatoarele 5 cifre identifica producatorul,
alte 5 cifre identifica produsul, iar ultima este cifra de control.

Fig. 2.13 Structura codului EAN

Din anul 1981 functioneaza “Asociatia internationala a


codificarii articolelor (PAN)”, care urmareste respectarea unor
principii de baza in vederea asigurarii compatibilitatii
sistemelor nationale de codificare ale produselor. Utilizand un
cod nesemnificativ, usor de manipulare, sistemul EAN are o
capacitate de cuprindere pentru un numar foarte mare de
produse (cca.10 miliarde). Sistemul EAN a fost preluat de un
numar foarte mare de tari de pe toate continentele, utilizarea
lui prezentand o serie de avantaje, atat pentru producatori, cat
si pentru comercianti, prin facilitarea urmaririi si gestionarii
rapide a produselor, pe parcursul lantului de desfacere. Astfel,
producatorii se pot informa rapid in legatura cu modificarile
calitative, ce pot apare in distributia produselor, avand ca
avantaj largirea sau restrangerea gamei sortimentale sau
retragerea produselor greu vandabile.
Comerciantii sunt avantajati de sistemul EAN, deoarece
se pot gestiona, mai eficient, stocurile de produse si se poate
face reinnoirea operativa a stocurilor. In sistemul de desfacere
al marfurilor, prin utilizarea caselor de marcat electronice
(prevazute cu dispozitiv de citire optica a codului cu bare
EAN), se asigura o inregistrare operativa, fara erori a datelor
referitoare la produsele vandute. Utilizandu-se calculatoare
interconectate la furnizor, se pot realiza comenzi automate ale
produselor si se pot urmari rezultatele actiunilor
promotionale. Transpunerea unui cod din clasificarea EAN 13
in sistemul de cod cu bare este prezentata in fig. 11.14.

Fig. 2.14 Transpunerea unui cod din clasificarea EAN13 in


sistemul de cod cu bare
Cumparatorii sunt avantajati de utilizarea sistemului
EAN, deoarece se reduce foarte mult timpul de asteptare la
casa; prin citirea automata a codurilor, pe bonul eliberat
clientului sunt trecute in mod clar denumirea exacta si pretul
pentru fiecare produs achizitionat, fiind exclusa posibilitatea
aparitiei unei erori. Utilizarea sistemului EAN s-a extins in
domeniul activitatilor administrative, bancare, codificarea
publicatiilor, etc.
In Romania, problema codificarii produselor romanesti este
abordata in contextual cerintelor de aliniere la standardele
europene. Codificarea EAN a produselor sau articolelor,
presupune o codificare la producator si o codificare interna la
comerciant.

Sub licenta EAN international, in Romania, s-a stabilit


structura codului numeric de identificare a produselor
(gestionat de EAN Romania).

Fig. 2.16 Structura codului numeric de identificare a


produselor gestionat de EAN Romania
Asociatia Romana pentru Containetizare si Paletizare
(ARCP) asigura unicitatea codurilor prin acordarea unei
specificatii care are ca prefix codul international al Romaniei
(stability conform STAS 12208/1990). Pentru ambalajele
individuale se aplica simbolistica EAN 13, intr-un spatiu
special destinat acestui cod, fara includerea altor informatii
destinate consumatorului. Pe ambalajele collective (pachete,
baxuri, cutii, etc.) se ataseaza o eticheta pe care este
mentionata cifra zero, inaintea sirului de 13 cifre ale codului
si se face transpunerea in cod cu bare, folosind simbolistica
“Cod 39”.
“Codul 39” este un cod de simbolizare alfa numerica,
discontinuu in care fiecare caracter este alcatuit din 9
elemente (5 bare si 4 spatii), iar cifra de control este
facultativa. Sistemul de codificare EAN, pentru produsele
aflate in circulatie, poate utiliza una din cele doua versiuni
(generala sau scurta), existand o diferenta intre articolele
vandute la bucata si articolele cu greutate variabila (preparate
din carne, preparate din peste, branzeturi, carne de vita, porc,
oaie, legume si fructe prospete, preambalate, s.a), vandute en-
gros si en-detaile.
Codificarea produselor cu greutate variabila trebuie sa
respecte reglementarile EAN Romania, prin care se aloca
fiecarei categorii de produs un prefix si un cod national de
produs. Pe eticheta acestor produse, trebuie sa se specifice
masa neta (in kilograme) cu trei zecimale si cifra de control.
Produselor cu greutate variabila nu li se pot repartiza coduri
decat in momentul livrarii, inscriptionandu-se in cod, fie
greutatea pachetului, fie pretul lui (stabilit prin inmultirea
greutatii cu pretul unitar). Prefixul codului difera in functie de
codificarea greutatii sau a pretului. Astfel, EAN Romania
recomanda, pentru codificarea legumelor si fructelor
proaspete, utilizarea prefixului “29” avand mentionat pretul, si
a prefixului “289”, pentru codificarea ce contine greutatea
pachetului.

S-ar putea să vă placă și