Suport de Curs Filosofia Dreptului

Conf.univ.dr.
ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU
FILOSOFIA DREPTULUI
Curs pentru IDD/IFR
Specializarea DREPT
Bucureşti
2017
1
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
Ce este filosofia dreptului?
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3 Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1Ce este filosofia?
1.3.2Filosofia dreptului ca filosofie practică
1.4 Îndrumător pentru autoverificare
Drept natural și drept pozitiv
2.1 Introducere
2.3.1Dreptul natural versus dreptul pozitiv
2.3.2 Drepturile omului
Drept și libertate
3.1 Introducere
3.3.1 Conceptul delibertate
3.2.2 Relația dintre drept și libertate
Drept și morală
4.1 Introducere
4.3.1Dreptul și morala
4.3.2Morala ca drept
Itinerar istoric (I): Antichitatea și proto-filosofia dreptului
5.1 Introducere
5.3.1Moise și tablele de lege
5.3.2Pitagora
5.3.3 Socrate și Platon
2
Itinerar istoric (II) : Contractualismul englez și problemele filosofiei statului și dreptului
6.1 Introducere
6.3.1Thomas Hobbes
6.3.2John Locke
Itinerar istoric (III): Filosofia clasică germană ca filosofie a dreptului
7.1 Introducere
7.3.1G.W.F. Hegel
7.3.2Immanuel Kant
3
INTRODUCERE
Filosofia dreptului reprezintă un generos domeniu teoretic, incluzând concepte, teorii ori autori a
căror asimiliare nu ar trebui sa lipsească din „patrimoniul” viitorilor juriști. Desprinsă de (dar totodată și
profund îngemănată cu) partea științifică a dreptului, filosofia dreptului prezintă teme de reflecție teoretică,
insuflă valori și comporamente sociale adecvate, realizează studiul temeinic al devenirii istorice a conceptelor
cu care dreptul (ca știință, precum și ca filosofie) lucrează. Ea devine, astfel, indispensabilă formării sănătoase
a profesioniștilor justiției.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor concepte, teorii și exemple. Astfel, studenţi îşi vor însuşi
cunoştinţele de bază privind elementele fundamentale ale filosofiei dreptului: dreptul natural, relația cu
dreptul pozitiv, problemele de largă respirație cultural-filosofică precum libertatea și morala, precum și varii
exemple de conceptualizări ale „dreptului filosofic”.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:
1.Cunoaştere şi înţelegere(cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 obiectului de activitateal Filosofiei dreptului;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniu;
 definirea conceptelor ce apar în filosofia dreptului;
2.Explicare şi interpretare(explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 realizarea de conexiuni între teoriile de filosofia dreptului;
 capacitatea de interpretare a elementelor teoretice de filosofia dreptului.
3. Instrumental-aplicative(proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul filosofic;
4.Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori
culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de
parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare
profesională )
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina Filosofia dreptului;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de prezentul suport de curs, destinat studiului individual, iar ca resurse tehnice, se vor
utiliza mijloace audio-video spre a întări diseminarea adecvată a ideilor în jurul cărora gravitează
problematica filosofiei dreptului.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Ce este filosofia dreptului?(4 ore)

Unitatea de învăţare 2. Drept natural și drept pozitiv(4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Drept și libertate(4 ore)
Unitatea de învăţare 4. Drept și morală(4 ore)
Unitatea de învăţare 5. Itinerar istoric (I): Antichitatea și proto-filosofia
4
dreptului(4ore)
Unitatea de învăţare 6. Itinerar istoric (II) : Contractualismul englez și problemele
filosofiei statului și dreptului(4 ore)
Unitatea de învăţare 7. Itinerar istoric (III): Filosofia clasică germană ca filosofie a
dreptului(4 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte: 1. Relația dintre dreptul natural și dreptul pozitiv; 2. Relația dreptului cu libertatea și
morala; 3. Asemănări și deosebiri între mari personalități ale filosofiei dreptului (Moise vs. Pitagora;
Thomas Hobbes vs. John Locke; Immanuel Kant vs. G.W.F. Hegel).
Bibliografie obligatorie:
Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

Dan Claudiu Dănișor et al., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. C.H. Beck, 2002
Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1998
Valeriu Capcelea, Oleg Sedlețchi, Istoria filosofiei dreptului (note de curs -
http://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/009_-
_Istoria_filosofiei_dreptului.pdf)
Pitagora, Legile morale și politice, Ed. Antet 2010
Pitagora, Imnurile sacre, Ed. Herald, 2006
Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, Ed. Științifică, 1974
Platon, Legile, Ed. IRI, 1995
Thomas Hobbes, De cive (http://www.unilibrary.com/ebooks/Hobbes,%20Thomas%20-
%20De%20Cive.pdf)
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira, 1999
John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, 2005
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, 1996
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. Humanitas, 2007
G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2015
André Chouraqui, Cele Zece Porunci ale zilelor noastre, Ed. Humanitas, 2013
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (ed. BOR sau ed. Cornilescu)
Declarația Universală a Drepturilor Omului
(http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf)
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte sinteză.
5
Ce este filosofia dreptului?
1.1 Introducere
1.3.1 Ce este filosofia?
1.3.2 Filosofia dreptului ca filosofie practică
1.1 Introducere
Pornim aici, introductiv, de la întrebarea fundamentală: ce

este filosofia? Acest răspuns va clarifica obiectul și problematica
acesteia și, prin tranzitivitate, și obiectul și problematica filosofiei
dreptului. Aceste manifestări cultural-intelectuale au nu numai o
relevanță istorică, ci și una practic-atitudinală, în măsura în care
filosofia dreptului reprezintă o privire de ansamblu asupra relației
dintre om și societate.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– familiarizarea cu domeniul filosofiei dreptului;

– definirea filosofiei în ansamblu și a filosofiei dreptului;
– identificareaelementelor constitutive ale filosofiei dreptului
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să explice relația dintre filosofia

generală și cea a dreptului;
– studenţii vor putea să definească filosofia dreptului și
elementele constitutive ale acesteia
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţareCe este filosofia dreptului?, timpul

alocat este de 4 ore.
6
1.3Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1Ce este filosofia?
Istoric vorbind, filosofia poate fi retrasată, în spațiul european,

plecând de la vechii greci și de la aplecarea pe care lumea elină o
manifestă pentru spiritul critic-observațional. Începând mai ales cu
secolele VII-VI î.e.n. și până la marii gânditori greci precum Platon
și Aristotel (secolul IV î.e.n.), filosofia greacă se va preocupa de
natura universului și a individului, de viața socială a acestuia, de
cunoaștere și virtute. Etimologic, filosofia reprezintă „iubirea de
înțelepciune”, iar filosoful cel care îndrăgește înțelepciunea. În fapt,
ea se preocupa de tot ceea ce intră în esența cunoașterii, naturii,
individului, de relația omului cu lumea, de divinitate, suflet, de
comportamente, ca și de observațiile sensibile și de modul în care
acestea acționează asupra receptorilor. Declicul ei îl va reprezenta
chestionarea, formularea de interogații, ca urmare a mirării
structurale a individului. Ea se va diviza pe mai multe ramuri,
asupra cărora ne vom opri imediat.
Există mai multe posibilități de a defini, în mod concret, filosofia.

In nuce, dacă e să apelăm la ceea ce alți autori au căutat a arăta în
raport cu această preocupare fundamentala a individului, am spune
că filosofia aceasta este „o manifestare specializată a spiritului
uman”, este„cunoaştere a temeiului existenţei, a realităţilor ultime,
originare, necondiţionate, de ordinul esenţei, prin care se
legitimează tot ce este sau poate să fie”, este „un ansamblu coerent
de enunţuri formulate prin categorii, teze
şi principii despre lume ca totalitate” precum și „o reflecţie asupra
experienţelor reale ale conştiinţei umane, o căutare a sensului
acestor experienţe şi a unităţii spiritului uman”. (Capcelea, p. 3)
Același autor invocat trimite, în încercarea de a defini filosofia ca

totalitate și apoi filosofia dreptului ca parte naturală din aceasta,
către Immanuel Kant și cele patru întrebări fundamentale formulate
de către acesta: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este
îngăduit să sper? Ce este omul?În funcție de răspunsurile pe care
filosofia le oferă, ea îşi fixează problematica în mai multe ramuri
disciplinare. Astfel, primele două întrebări prezintă un deosebit
interes pentru noi, deoarece astfel se produce, după Giorgio del
Vecchio, diviziunea fundamentală între filosofia teoretică și
filosofia practică.
Conținutul filosofiei teoretice reprezintă „răspunsul” la prima

întrebarea kantiană (ce pot să știu?). Existența și cunoașterea sunt
cele două elemente centrale, cele care provoacă subdiviziunea
dintre teoria existenței (sau ontologia) și teoria cunoașterii (sau
gnoseologia).
Cea de-a doua întrebare kantiană trimite, după cum se vede, către o
latura mai degrabă practică, atitudinală, comportamentală, valorică.
Del Vecchio consideră că filosofia practică se constituie prin
7
alăturarea dintre filosofia morală și filosofia dreptului. Ambele se
preocupă de latura socio-morală a individului, de locul lui în lume
și de relația sa cu lumea („cetate”-societate), răspunzând astfel la
interogația kantiană legată de posibilitățile omenești de acțiune și
manifestare (atât individuale, cât și sociale).
1.3.2Filosofia dreptului ca filosofie practică
Care este, deci, locul și rostul filosofiei dreptului? Răspunsul la

această întrebare ne parvine tocmai prin asumarea filosofiei
dreptului ca parte integrantă din filosofia practică. Această filosofie
a dreptului va studia „conceptul universal al dreptului” (G. del
Vecchio), „ideea dreptului, conceptul dreptului şi realizarea
acestuia” (G.W.F. Hegel) sau, ca să apelăm și la opiniile unui
cunoscut jurist român, va cerceta „rostul omenesc al dreptului”
(P.M. Cosmovici). (Vezi ibidem, p. 4)
Căutând o definiție completă, vom spune și noi împreună cu del

Vecchio, că „filosofia dreptului este disciplina care defineşte
dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi
caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după
idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”. Această definiție e
completă și fiindcă trimite explicit la cele trei elemente constitutive
ale filosofiei dreptului: logică, fenomenologie, deontologie.
„Logica” presupune fixarea domeniului ca atare, „fenomenologia”
se va ocupa de devenirea în timp și spațiu a elementelor de drept și
filosofie a dreptului, așadar de evoluția sa progresivă, în timp ce
„deontologia” va reprezenta dimensiunea ideală a dreptului,
instituind un standard moral pe care Del Vecchio îl extrage din
etica lui Kant.
În concluzie, filosofia dreptului este acea ramură a filosofiei

practice care se va ocupa, atât conceptual, cât și practic, de
dimensiunea socio-umană a justiției (de la conceperea acesteia, la
aplicarea propriu-zisă). Ea se va stratifica multiplu, incluzând aici
conceptualizarea dreptului, evoluția acestuia, precum și
confruntarea cu standardele morale care o legitimează.
1.4Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Filosofia este „o manifestare specializată a spiritului uman”, este„cunoaştere a temeiului existenţei, a realităţilor ultime,
originare, necondiţionate, de ordinul esenţei, prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie”, este „un ansamblu
coerent de enunţuri formulate prin categorii, teze şi principii despre lume ca totalitate”, precum și „o reflecţie asupra
experienţelor reale ale conştiinţei umane, o căutare a sensului acestor experienţe şi a unităţii spiritului uman”.
Kant formulează patru întrebări fundamentale: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Ce este
omul? Răspunsul la prima întrebare se traduce în filosofia teoretică, în timp ce cea de-a doua întrebarea deschide către
filosofia practică. Del Vecchio consideră că filosofia practică se constituie prin alăturarea dintre filosofia morală și
filosofia dreptului.
8
Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele
generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură. Ea are trei
dimensiuni: logică, fenomenologică și deontologică.
Concepte şi termeni de reţinut
filosofie teoretică;
filosofie practică;
filosofia dreptului.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt cele patru întrebări formulate de Kant?

2. Care este diferența dintre filosofia teoretică și cea practică?
3. Ce este filosofia dreptului și care sunt cele trei elemente ale acesteia?
Teste de evaluare/autoevaluare
Realizați un scurt eseu despre beneficiile gândirii filosofice și transferul acesteia în spațiul dreptului.
Bibliografie obligatorie
 Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

 Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1998
 Valeriu Capcelea, Oleg Sedlețchi, Istoria filosofiei dreptului (note de curs), Chișinău, 2013
9
Drept natural și drept pozitiv
2.1 Introducere
2.3.1 Dreptul natural versus dreptul pozitiv
2.3.2Drepturile omului
2.1 Introducere
Filosofia dreptului trimite către ideea dreptului natural, care trebuie

confruntat cu aspectele dreptului pozitiv. Cele două se vor despărți
tot atât cât se vor întâlni, de aici rezultând elemente cheie ale
umanității în conceperea rolului ei juridic.
– cunoaşterea/definireaconceptelor de drept natural, drept

pozitiv, echitate, drepturile omului;
– cunoaşterea relaţiei dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv.
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni

precum drept natural, drept pozitiv, echitate, drepturile
omului;
– studenţii vor putea să diferenţieze principiile dreptului
natural de cele ale dreptului pozitiv.
Pentru unitatea de învăţare Drept natural și drept pozitiv,

timpul alocat este de 4 ore.
10
2.3.1Drept natural versus drept pozitiv
După cum am văzut anterior, filosofia dreptului este parte a

filosofiei practice, fiind o disciplină filosofică ce lucrează cu
noțiuni universale și totodată preocupată de esența dreptului, de
manifestările acestuia, ca și de confruntarea cu standardele
moralității. Astfel, ea se deosebește de știința dreptului. Filosofia
dreptului este în esență teoria dreptului natural, obiectiv, în timp ce
știința dreptului reprezintă teoria și practica dreptului pozitiv,
subiectiv.
Dreptul natural este acel drept care decurge din natura omului,
instituit „pe baza înţelegerii esenţei fiinţei umane şi a
colectivităţilor sociale” (Capcelea, p. 5). În schimb, ştiinţa dreptului
este „teoria dreptului pozitiv, subiectiv, aşa cum este el conceput de
către sistemul instituţional al unei organizări statale determinate și
pe baza unei doctrine juridice asumate” (Ibidem).
Există deci o separare impusă între caracterul universal-omenesc al

principiilor dreptului natural, pe de o parte, și caracterul particular-
social pe care un sistem juridic anume, într-un timp anume, îl
impune comunității pe care o reglementează. Această dihotomie e
oarecum problematică sau, în orice caz, ea a reprezentat obiectul
multor reflecții teoretico-filosofice de-a lungul istoriei.
Dreptul natural este un drept universal, de neclintit, imuabil, care

provine din chiar natura umană ori din rațiunea divină, în cazul în
care interpretarea creației universale își asumă o dimensiune
supranaturală. In esență, susținătorii dreptului natural afirmă
primatul acestuia înaintea oricărei organizări pozitive a societății.
Legile pozitive, specifice, adică cele care reglează bunul mers al
unei societăți anume, provin (sau se cuvine ca ele să provină) dintr-
un fundament obiectiv și universal pe care numai ideea de drept
natural îl poate atesta. Aceasta este o idee veche, care „debutează”
încă din Antichitate. Cicero, de pildă, „susținea că «dreptul se
întemeiază nu pe opinie, ci pe natura însăși»,
deci sarcina cârmuitorilor este de a aşeza dreptul natural al indivizi-
lor (jus naturale) în cetate, constituind dreptul civil
(jus civile) pe baza echităţii (aequitas)”. (Ibidem, p. 13)
Problema echității este una esențială aici, pentru că ea provoacă

legătura dintre dreptul natural și cel pozitiv, reprezentând etalonul
conexiunii sănătoase dintre cele două. Plecând de la ideea că
dreptul pozitiv este, precum afirmă Giorgio del Vecchio, „acel
sistem de norme juridice care dă formă şi reglementează efectiv
viaţa unui popor într-un anumit moment istoric”, iar dreptul natural
reprezintă un drept universal, anterior societății, care stă la baza
codificărilor juridice, rezultă necesitatea unui termen median care
să împlinească legătura celor două și să asigure justețea
codificărilor juridice pozitive. Libertatea individuală se va întâlni
11
cu limitările legii pozitive tocmai pe acest teren.
2.3.2Drepturile omului
Secolul XX este unul complicat, suprasaturat de conflicte armate

care au produs încălcări fundamentale ale principiilor care pot fi
desprinse din dreptul natural. În fapt, ideea nerespectării unor
drepturi fundamentale ale ființei umane este o practică la fel de
veche ca umanitatea însăși. Treptat însă, odată cu apariția și
instituirea unui concept al drepturilor omului se produce, la
mijlocul secolului XX, o răsturnare valorică. Prin reglajele către
care deschide cel de-al Doilea Război Mondial în chip de cauză
directă a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în
„patrimoniul” omenirii intră ideea unor drepturi fundamentale,
inalienabile, care nu țin de conjuncturi socio-politice, ci chiar de
esența ideii de om și umanitate. Așa încât, conceptul drepturilor
omului a fost văzut ca un mijloc de a combate „subiectivitatea
producătorilor de norme juridice” și astfel ca „instanță mediatoare
între libertatea conţinută în natura generică a fiinţei umane şi
constrângerea impusă de funcționalitatea sistemului social”, deci
între „dreptul natural” şi „dreptul pozitiv”. (Ibidem)
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, consideră că
„recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei
umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituiefunda-
mentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”. Acest document
fundamental, cu valoare simbolică îndeobște, poate fi văzut ca un
fel de „decalog” laic, ca un „decalog” contemporan care tinde către
reconcilierea omului cu el însuși, indiferent de religie, rasă, alte
apartenențe ori opțiuni(vezi Chouraqui).
Filosofia dreptului este în esență teoria dreptului natural, obiectiv, în timp ce știința dreptului reprezintă teoria și
practica dreptului pozitiv, subiectiv.
Dreptul natural este acel drept care decurge din natura omului, instituit „pe baza înţelegerii esenţei fiinţei umane şi a
colectivităţilor sociale”. Știinţa dreptului este „teoria dreptului pozitiv, subiectiv, aşa cum este el conceput de către
sistemul instituţional al unei organizări statale determinate și pe baza unei doctrine juridice asumate”. Problema
echității provoacă legătura dintre dreptul natural și cel pozitiv, reprezentând etalonul conexiunii sănătoase dintre cele
două.
Ideea nerespectării unor drepturi fundamentale ale ființei umane este o practică la fel de veche ca umanitatea însăși.
Treptat însă, odată cu apariția și instituirea unui concept al drepturilor omului se produce, la mijlocul secolului XX, o
răsturnare valorică. Declarația Universală a Drepturilor Omului atestă ideea unor drepturi fundamentale, inalienabile,
care nu țin de conjuncturi socio-politice, ci chiar de esența ideii de om și umanitate. Așa încât, conceptul drepturilor
omului a fost văzut ca un mijloc de a combate „subiectivitatea producătorilor de norme juridice” și astfel ca „instanță
12
mediatoare între libertatea conţinută în natura generică a fiinţei umane şi constrângerea impusă de funcționalitatea
sistemului social”, deci între „dreptul natural” şi „dreptul pozitiv”.
drept natural;
drept pozitiv;
 echitate;
 drepturile omului.
1. Definiţi dreptul natural.

2. Definiți dreptul pozitiv.
3. Ce presupune conceptul „drepturilor omului”?
Sunteți de acord cu interpretarea Declarației Universale a Drepturilor Omului ca „decalog” laic?

Argumentați răspunsul.
13
 Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

 André Chouraqui, Cele Zece Porunci ale zilelor noastre, Ed. Humanitas, 2013
 Declarația Universală a Drepturilor Omului
14
Drept și libertate
3.1 Introducere
3.3.1 Conceptul de libertate
3.3.2Relația dintre drept și libertate
3.1 Introducere
Libertatea reprezintă un concept fundamental nu numai pentru

gândirea filosofică, ci și pentru drept. Ca filosofie practică, filosofia
dreptului provoacă legătura între o teorie a libertății și acțiunea
propriu-zisă a individului care stă sub semnul legii și restricției.
– definirea conceptului de libertate, în diverse accepțiuni;

– cunoaşterea relației dintre libertate și drept.
- studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum

libertate pozitivă, libertate negativă;
- studenţii vor putea să particularizeze problemele relației
dreptului cu conceptul de libertate.
Pentru unitatea de învăţare Drept și libertate, timpul alocat este

de 4 ore.
15
3.3.1 Conceptul de libertate
Libertatea este un concept esențial în gândirea filosofică. Mai ales

începând cu filosofia modernă, noțiunea de libertate a cunoscut
numeroase poziții și interpretări din partea unor gânditori precum
John Stuart Mill, Isaiah Berlin, Jean-Paul Sartre și alții. Problema
libertății este una extrem de generoasă, ea manifestându-se în varii
arii disciplinare, precum antropologia, ontologia, filosofia morală
ori filosofia politică.
Ipostaza ei socio-politică ne interesează aici cu precădere. În acest

sens, problematica libertății„circumscrie reflecţii şi atitudini
filosofice exprimând poziţia omului în raport cu semenii şi cu
structurile sociale care-i determină existenţa” (Capcelea, p. 16). In
mod cert, libertatea este determinată de raporturile individului cu
societatea, ceea ce înseamnă atât instituțiile ori forțele „obiective”
ale statului, cât și toți ceilalți indivizi care, în fond, compun
societatea. Un filosof moral-politic precum John Stuart Mill,
celebru promotor al utilitarismului, va susține că există mai multe
feluri de libertate, precum libertatea de conștiință a individului,
libertatea sa de exprimare, libertatea de asociere, dar și libertatea
vieții personale și a modului în care individul înțelege să și-o
trăiască. (Vezi J.S. Mill, Despre libertate, Humanitas, 2005)
În secolul XX, un gânditor precum Isaiah Berlin va explica cele

două mari sensuri politice ale conceptului de libertate și
manifestării ei practice. Distincția, celebră de altfel, este cea dintre
libertatea negativă și libertatea pozitivă. Libertatea negativă
presupune lipsa constrângerilor, în timp ce libertatea pozitivă
reclamă voința actorului decizional. Cu alte cuvinte, libertatea în
accepțiunea ei negativă precizează cât de independent este individul
în raport cu instituțiile care impun restricții socio-politice, în timp
ce libertatea pozitivă ține de înstăpânirea propriei persoane și
desfășurarea acțiunilor în raport cu suveranitatea proprie. (Vezi I.
Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996)
3.3.2Relația dintre drept și libertate
Dreptul ca știință se întemeiază pe legi. Această disciplină

fundamentală a omenirii nu poate pleca decât de la legi și principii,
care deschid către valoare practică conținută în respectarea
normelor sociale impuse. Pe de altă parte, libertatea pare că ar
contrazice idealul „restrictiv” al dreptului. A fi liber pare a fi
altceva decât a te supune legii.
Aceasta este însă o falsă contradicție, câtă vreme împlinirea

libertății depinde de mecanisme sociale de control. Iar dacă ar fi să
apelăm la judecata unui Jean-Jacques Rousseau am spune că
„libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie”, tocmai pentru
16
că absența legii ar presupune o funciară dezordine ce în fond nu ar
face decât să contrazică libertatea și beneficiile ei directe.
Conceptul de drept este indisolubil legat de conceptul libertății. În

esență, concretizarea libertății pe parcursul istoriei omenirii
reprezintă dreptul însuși. În acest sens, observațiile pe care juriștii
ori filosofii dreptului le aduc relației dintre libertate și drept sunt de
netăgăduit, anume că „dreptul nu este altceva decât extensiunea
libertăţii, îndeosebi în ipostaza ei social-politică” (Capcelea, p. 16).
Libertatea stă la baza oricărei codificări a dreptului. Dovadă stau, în

acest sens, drepturile specificate în declarațiile politice ale ultimelor
secole, precum Declarația de Independență a Statelor Unite ale
Americii, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789,
ori Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În fond, toate trei
atestă importanța problemei libertății ca și dublarea sănătoasă a
„controlului” libertății prin norme de drept, făcând trimitere la
drepturile inalienabile ale individului (viața, libertatea, căutarea
fericirii), la faptul că oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
demnitate și drepturi.
3.4.Îndrumar pentru autoverificare
Libertatea este un concept esențial în gândirea filosofică. Mai ales începând cu filosofia modernă, noțiunea de libertate
a cunoscut numeroase poziții și interpretări. Problematica libertății „circumscrie reflecţii şi atitudini filosofice
exprimând poziţia omului în raport cu semenii şi cu structurile sociale care-i determină existenţa”.
John Stuart Mill susține că există mai multe feluri de libertate, precum libertatea de conștiință a individului, libertatea sa
de exprimare, libertatea de asociere, dar și libertatea vieții personale și a modului în care individul înțelege să și-o
trăiască
Isaiah Berlin explică cele două mari sensuri politice ale conceptului de libertate și manifestării ei practice. Distincția
este cea dintre libertatea negativă și libertatea pozitivă. Libertatea negativă presupune lipsa constrângerilor, în timp ce
libertatea pozitivă reclamă voința actorului decizional.
Dreptul ca știință se întemeiază pe legi. Această disciplină fundamentală a omenirii nu poate pleca decât de la legi și
principii, care deschid către valoare practică conținută în respectarea normelor sociale impuse. Conceptul de drept este
indisolubil legat de conceptul libertății. „Libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie”, tocmai pentru că absența
legii ar presupune o funciară dezordine ce în fond nu ar face decât să contrazică libertatea și beneficiile ei directe.
Libertatea stă la baza oricărei codificări a dreptului. Dovadă stau, în acest sens, drepturile specificate în declarațiile
politice ale ultimelor secole, precum Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului de la 1789, ori Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
libertate;
libertate negativă;
libertate pozitivă;
drepturi.
17
1. Explicați distincția dintre libertatea negativă și cea pozitivă.

2. Care este legătura dintre drept și libertate?
Realizați un scurt eseu plecând de la problemacontribuției dreptului la împlinirea libertății

individului.
 John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, 2005

 Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, 1996
 Declarația Universală a Drepturilor Omului
18
Drept și morală
4.1 Introducere
4.1 Introducere
Moralitatea reprezintă o problemă fundamentală în ceea ce

privește filosofia dreptului. Alături de problema libertății, morala
semnifică acea codificare comportamentală fundamentală care
transformă filosofia dreptului într-o disciplină cu adevărat practică.
– cunoașterea legăturii dreptului cu morala;

– cunoașterea modului în care morala generează dreptul.
– studenţii vor putea să stăpânească relația dreptului cu

morala, modul în care dreptul continuă morala, precum și modul
prin care morala generează norme de drept.
Pentru unitatea de învăţare Drept și morală, timpul alocat este de 4

ore.
19
De la dimensiunea practică a filosofiei dreptului se cuvine pornit

aici. Morala comandă tot așa cum o face și știința dreptului, ceea ce
înseamnă că ambele se vor ocupa de comportamentele indivizilor,
ca și de sancțiunile cuvenite abaterilor de la „normă”. Suprapunerea
celor două devine o necesitate fundamentală pentru filosofia
dreptului, în condițiile în care „orice inventar de drepturi şi libertăţi
umane este, în acelaşi timp, un inventar subordonat binelui, ca
valoare morală supremă”; așa încât „nimic nu poate fi invocat în
sfera dreptului, fără să poarte girul moralităţii” (Capcelea, p. 20).
Apelul autorului invocat la Immanuel Kant, rezolva problema
raportului dintre drept și morală: „legile libertăţii, spre deosebire de
legile naturii, se numesc morale”. Ceea ce înseamnă că atâta vreme
cât dreptul inventariază libertăți, obligații, precum și relația dintre
acestea, având în vedere comportamentul indivizilor și efectele
sociale ale acestuia, dreptul devine un fel de morală
„instituțională”, statală.
Două mari observații se cuvin expuse aici. Întâi este vorba de

modul în care morala produce dreptul. În mod clar moralitatea
reprezintă atât fundamentul, cât și motorul dreptului și al legiferării.
Morala „este pentru drept instanţa care porunceşte constituirea şi
afirmarea lui, factorul dinamizator al energiilor intelectuale şi
politice puse în slujba promovării valorilor juridice ca valori
universale” (Ibidem).Actul moral se vrea universal, ceea ce
transferă această pretenție la universalitate și asupra dreptului.
Morala constituie dreptul, îl dinamizează, îl schimbă atunci când se
cuvin operate schimbări și în același timp asigură un deziderat ideal
social-uman de care dreptul trebuie mereu să țină cont.
În al doilea rând, morala completează „lacunele” dreptului, în

sensul în care ea „acoperă complementar conţinutul dreptului în
acele spaţii ale personalităţii umane unde actele juridice nu au tăria
argumentării” (Ibidem, p. 21).
Legătura dintre drept și morală e, astfel, una fundamentală. Deși

morala este distinctă de drept, totuși ea are puterea de a provoca
schimbări „legislative”, atunci când se invocă primenirea condiției
umane, de care în fond se și ocupă morala. Legea dublează morala
și o întreține. Legea reprezintă atestarea civică a moralei, precum și
motorul respectării legilor morale, și invers morala poate provoca
apariția de noi legi care urmează același „circuit” – și astfel cercul
se închide.
În fond, „toate sistemele de drept cunoscute invocă acţiuni
20
ale autorităţilor de diferite ranguri […] pentru respectarea normelor
morale. În măsura încare, prin aceste declaraţii, sunt invocate
drepturi şi libertăţi consfinţite deja, prin constituţii şi legi
anterioare, este pretinsă în fapt legalitatea; în măsura în care sunt
invocate drepturi şi libertăţi care n-au existat, dar care sunt pretinse
în numele perspectivei de realizare a unei condiţii umane
superioare, se invocă moralitatea”. (Ibidem)
Morala corectează adesea dreptul existent. Dacă e să luăm

exemplul declarațiilor politice referitoare la drepturile omului
(precum cele ale revoluțiilor americană sau franceză), vom observa
că acestea fac referire la drepturi și libertăți noi, antrenând
moralitatea și pretenția de îmbunătățire a condiției umane în raport
cu o serie de lacune omenești ale dreptului pozitiv. Natura, prin
moralitatea generică a individului, face astfel ca dreptul pozitiv,
legea scrisă, să țină cont de transformările pe care indivizii, ca
actori morali, le cer pentru ei înșiși și pentru lumea socială pe care
o alcătuiesc.
Suprapunerea dreptului cu morala este una naturală, întrucât „orice inventar de drepturi şi libertăţi umane este, în
acelaşi timp, un inventar subordonat binelui, ca valoare morală supremă”; așa încât „nimic nu poate fi invocat în sfera
dreptului, fără să poarte girul moralităţii”.
Moralitatea reprezintă atât fundamentul, cât și motorul dreptului și al legiferării. Morala „este pentru drept instanţa care
porunceşte constituirea şi afirmarea lui, factorul dinamizator al energiilor intelectuale şi politice puse în slujba
promovării valorilor juridice ca valori universale”. Apoi, morala completează „lacunele” dreptului, în sensul în care ea
„acoperă complementar conţinutul dreptului în acele spaţii ale personalităţii umane unde actele juridice nu au tăria
argumentării”
Deși morala este distinctă de drept, totuși ea are puterea de a provoca schimbări „legislative”, atunci când se invocă
primenirea condiției umane, de care în fond se și ocupă morala. Legea dublează morala și o întreține. Legea reprezintă
atestarea civică a moralei, precum și motorul respectării legilor morale, dar și invers morala poate provoca apariția de
noi legi care urmează același „circuit”. Natura, prin moralitatea generică a individului, face astfel ca dreptul pozitiv,
legea scrisă, să țină cont de transformările pe care indivizii, ca actori morali, le cer pentru ei înșiși și pentru lumea
socială pe care o alcătuiesc.
morală;
lege morală.
1. Ce legătură există între drept și morală?

2. Cum poate morala provoca schimbarea normelor de drept?
21
Realizați un scurt eseu despre posibilitatea afirmării unui drept nou, prin recunoașterea de datorii
morale noi, luând în calcul, de pildă, declarațiile politice „revoluționare” americană și franceză.
 Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii
 Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
22
Itinerar istoric (I): Antichitatea și proto-filosofia dreptului
5.1 Introducere
5.3.2Pitagora
5.3.3 Socrate și Platon
5.1 Introducere
După investigarea relației dintre filosofie și drept, ori filosofia

dreptului și știința dreptului, după investigarea conceptelor de drept
natural, drept pozitiv, apoi de libertate și morală ca elemente ce
acționează în zona dreptului, vom trece la exemplificări. Istoric
vorbind, sunt trei etape fundamentale pe care dorim să le trecem în
revistă: Antichitatea, modernitatea engleză și cea germană.
– cunoașterea problematicilor generale din morala și filosofia

antice.
– studenţii vor asimila exemplele de manifestări de proto-

filosofia dreptului (precum Moise, Pitagora, Socrate,
Platon).
Pentru unitatea de învăţare Itinerar istoric (I): Antichitatea și proto-

filosofia dreptului, timpul alocat este de 4 ore.
23
Manifestarea dreptului în manieră cutumiară este o realitate pentru

societățile din vechime. De asemenea, această manifestare era în
mod indisolubil legată de apartenențele și manifestările religioase.
Valorile către care urma să deschidă legiferarea erau deja conținute
în înțelepciunea morală care stătea la baza societăților și culturilor
străvechi. Vechiul Testament reprezintă fără îndoială unul dintre
cele mai elocvente exemple. Moise și tablele de lege, decalogul
parvenit prin benevolența divină semnifică un ghid comportamental
și de atitudine care se va încifra mai apoi în și prin lege. A.
Chouraqui, de pildă, în volumul său Cele Zece Porunci ale zilelor
noastre, investighează decalogul dintr-o perspectivă cvadruplă (a
celor trei monoteisme avraamice: Iudaism, Creștinism, Islam,
precum și, la urmă, a unei etici globale). Iată, fără alte adaosuri,
cele zece porunci așa cum ne apar ele în Ieșirea, 20:2-17.
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și
din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!
Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în
apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, ca Eu,
Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii
pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea
neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și
păzesc poruncile Mele.
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău in deșert, că nu va lăsa
Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui.
Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă
în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău,
nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici
orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine.
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți
pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrânat!
Să nu furi!
Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!
Să nu dorești casa aproapelui tău; sa nu dorești femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și
nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!"
5.3.2Pitagora
Pitagora, tot așa ca și Moise, încifrează în sentențele sale valori

fundamentale care trimit către drept și filosofia dreptului. El este, în
esență, primul mare gânditor din Antichitate, filosof și
matematician, trăitor în secolul VI î.e.n. Deși pare să nu fi scris
nimic, doctrina sa ne este tălmăcită de pitagoricienii ulteriori; de
asemenea, „scrierile” care circulă sub numele de Legile morale și
24
politice șiImnurile sacre, au fost compilate mai târziu,
originalitatea pitagoreică devenind astfel greu de discernut de
imixtiunile ulterioare ale pitagoreicilor. Cu toate acestea,
nenumărate fragmente din Legile morale și politice prezintă
relevanță din perspectiva filosofiei dreptului, fie și exclusiv
speculativ. Iată o mică parte din cele 3506 legi „formulate” de
Pitagora, cu observația că ele trebuie luate sub rezerva
imposibilității de a le proba paternitatea.
1. Legiuitorule! Nu lăsă oamenilor de stat timpul să se deprindă cu puterea

şi onorurile.
25. Legea să pedepsească prin faptă numai faptele. Ea nu trebuie să se lase
înrâurite nici de vorbe, nici de înscrisuri ori de gândurile vinovatului
125. Magistratule! Fii asemenea unui vas fără toarte: astfel oamenii nu vor
şti de unde să te apuce.
138. Magistratule! Nu-i lăsa păianjenului timpul să-şi întindă pânza pe
cartea legii.
153. Magistraţi! Nu daţi voie poporului şi copiilor să se obişnuiască să
poarte arme.
167. Cinsteşte-i pe cei morţi, ferindu-te să te aşezi pe morminte; te-ai fi
aşezat pe culcuşul lor dacă ar fi fost adormiţi?
205. Celui ce se ocupă de sănătatea publică! Să nu dai voie să se
folosească grăsimea de om pentru fabricarea medicamentelor.
222. Un copil nu va fi sărutat pe gură decât de către mama sa.
249. Ca să poţi duce trupul îmbătrânit, nu cere cârje decât de la copacul pe
care l-ai sădit tu însuţi în tinereţe.
274. Dacă nu ai mai multe pofte decât nevoi, eşti un înţelept.
284. Viaţa este o răscruce. Tinere, ai grijă să nu te înşeli când îţi alegi
calea: căci una este calea binelui, iar cealaltă a răului.
329. Să nu te plângi de scurtimea vieţii: Oamenii ce mor prea târziu sunt
mai mulţi decât cei ce mor mai devreme.
344. Legiuitorule! Teme-te că nu-ţi vei atinge ţinta dacă te laşi pe mâna
poporului, în loc să cobori tu până la el, mai bine ridică-l până la tine.
480. Femei din Crotona! Nu vorbiţi mai tare decât soţii voştri; femela
greierului tace când masculul începe să cânte.
1353. Fii cumpătat ca să poţi fi înţelept; cine se hrăneşte bine, zămisleşte
bine; cine mănâncă prea mult, nu însămânţează cum se cuvine câmpul
căsătoriei. Desfrânarea este fiica ospăţului.
1354. Mai bine lipseşte-te de căsătorie toată viaţa, decât să dai soţiei tale
rămăşiţe de iubire.
2374. Copilăria este vârsta slăbiciunii şi stârneşte milă. Tinereţea este
vârsta puterii trupeşti şi a greşelilor. Bătrâneţea este vârsta neputinţei şi,
deci, a regretelor. Slăbiciunea, puterea şi neputinţa sunt materialele din
care e plăsmuită viaţa omului. Mila, Greşeala şi Neputinţa sunt urmările.
Fii filosof: Nu merită să trăieşti pe pământ decât pentru a fi filosof.
3506. Tată al unei familii! Stârpeşte zâzania (neghina) de pe pământurile
tale şi luxul din casă; una nu lasă să înflorească grâul, iar cealaltă stă în
calea bunelor obiceiuri. Luxul şi neghina sunt două plante care fac mari
stricăciuni; cea mai vătămătoare este luxul.
5.3.3Socrate și Platon
Socrate și Platon reprezintă ultima destinație a traseul antic. De la

sofiștii și până la Aristotel, via Socrate și Platon, apare în prim-plan
republica, ca formă superioară de guvernare. Toată atenția cade
asupra individului și vieții sociale, preocupările naturaliste ori
religioase pierzându-și mult din anvergură. Omul devine centrul
investigației filosofice, iar Socrate reprezintă cu cinste prototipul de
om și filosof pe care Platon mai apoi îl va zugrăvi în dialogurile
sale. Acesta din urmă, Platon, își va imagina un stat ideal, bine
împărțit pe clase sociale determinate (agricultori/meșteșugari,
25
militari/armată, conducători/filosofi). Respingând sistemele
posibile de guvernare (democrație, timocrație, oligarhie, tiranie),
Platon va propune o a cincea „republică”: regalitatea (în chip de
„regalitate filosofică”) considerând că numai filosoful este menit să
conducă cetatea, ceea ce multe secole mai târziu va stârni criticile
unor comentatori precum Karl Popper, care îl va acuza de o formă
de totalitarism avant la lettre.
Manifestarea dreptului în manieră cutumiară este o realitate pentru societățile din vechime. De asemenea, această
manifestare era în mod indisolubil legată de apartenențele și manifestările religioase.Vechiul Testament reprezintă fără
îndoială unul dintre cele mai elocvente exemple. Moise și tablele de lege, decalogul parvenit prin benevolența divină
semnifică un ghid comportamental și de atitudine care se va încifra mai apoi în și prin lege.
Pitagora, tot așa ca și Moise, încifrează în sentențele sale valori fundamentale care trimit către drept și filosofia
dreptului. El este, în esență, primul mare gânditor din Antichitate, filosof și matematician, trăitor în secolul VI î.e.n.
Nenumărate fragmente din Legile morale și politice prezintă relevanță din perspectiva filosofiei dreptului, fie și
exclusiv speculativ.
Socrate și Platon reprezintă ultima destinație a traseul antic. De la sofiștii și până la Aristotel, via Socrate și Platon,
apare în prim-plan republica, ca formă superioară de guvernare. Toată atenția cade asupra individului și vieții sociale,
iar omul devine centrul investigației filosofice.
Moise;
tablele de lege;
Pitagora;
 Socrate;
 Platon;
 republica.
1. Ce anume se comunică omului prin tablele de lege ale lui Moise?

2. Analizați comparativ oricare două legi moral-politice pitagoreice.
26
Elaborați un scurt eseu pornind de la următoarea întrebare: ce anume considerați că se schimbă odată
cu apariția republicii ca formă de guvernare și cum influențează aceasta dreptul și filosofia sa?
 Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament

 Pitagora, Legile morale și politice, Ed. Antet 2010
 Pitagora, Imnurile sacre, Ed. Herald, 2006
 Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, Ed. Științifică, 1974
27
Intinerar istoric (II) : Contractualismul englez și problemele filosofiei

statului și dreptului
6.1 Introducere
6.3.1 Thomas Hobbes
6.3.2John Locke
6.1 Introducere
Al doilea segment al exemplificărilor legate de manifestările

istorice în filosofia dreptului este reprezentat de empirismul englez,
în esență filosofi insulari Thomas Hobbes și John Locke. Aici,
problematica filosofiei dreptului se leagă de contractul social, de
relația dintre societate și starea naturală a individului.
– cunoașterea conceptelor de stare naturală și contract social;

– cunoașterea caracteristicilorsistemelor de filosofie politică
la Thomas Hobbes și John Locke.
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni

precum contractualism, contract social, stare naturală;
– studenţii vor putea să diferențieze între teoriile de filosofie
politică la Hobbes și Locke.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Intinerar istoric (II) :
28
Contractualismul englez și problemele filosofiei statului și
dreptului, timpul alocat este de 4 ore.
6.3.1Thomas Hobbes
Odată cu Renașterea și apoi cu începuturile epocii moderne, situația

socio-politică europeană se schimbă cu precădere la nivelul
organizării statale și administrative. Noile state moderne, indiferent
că vorbim de regate, principate, orașe-stat, creează mediul propice
pentru manifestări politico-juridice inedite. Accentul se pune din ce
în ce mai pregnant pe chestiunile legate de libertăți și drepturi ale
individului, trecute prin filtrul filosofiilor unor mari gânditori.
Vechile metehne ale Evului Mediu, precum supunerea ecleziastică,
autoritarismul Bisericii, centralismul marilor imperii,
obscurantismul, sunt lăsate în urmă spre a face loc unei noi filosofii
a omului, în cheie socială, politică, juridică.
Thomas Hobbes este unul dintre marii gânditori ai secolului XVII,

preocupat de teoria și filosofia politică. Pe urmele unor gânditori
precum Niccolo Machiavelli și Jean Bodin, Hobbes „caută
justificări teoretice pentru susţinerea monarhiei, abordând în
lucrările sale (De cive, Leviathan) ideea instaurării păcii şi ordinii
sociale printr-un contract social încheiat între suveran și popor”
(Capcelea, p. 35). Ideea contractului social (contractualism) este
fundamentală aici, pentru că ea (la Hobbes, ca și la Locke ori
precursorul Revoluției Franceze, Jean-Jacques Rousseau) înseamnă
suita de libertăți și drepturi politice ale omului, ca și ruperea de
starea de natură a individului.
Modul în care filosofii se raportează la ideea de „stare naturală”

trimite către esența omului, care va trebui conținută în ori corectată
prin legea pozitivă născută din contractul social. La Hobbes, „în
virtutea acestui contract, oamenii consimt să renunțedefinitiv şi
necondiţionat la libertatea lor individualăîn favoarea suveranului,
pentru a scăpa de inevitabilele războaie ale tuturor împotriva
tuturor (bellum omnium contra omnes)”. (Ibidem)
Așadar, conform teoriei filosofului britanic, individul, care e „rău”

prin natura sa, încercat de un egoism structural, ca și de conflictele
permanente născută din primatul egoismului său, nu se va putea
primeni socialmente decât prin cedarea libertăților sale în favoarea
unui instituții (suveranul, monarhul) care va veghea asupră-i,
oferindu-i acea securitate pe care stare naturală nu o poate împlini.
6.3.2John Locke
În ceea ce îl privește pe celălalt filosof britanic invocat, și anume

John Locke, lucrurile stau cumva invers. El nu mai este un
monarhist convins precum Thomas Hobbes, ci un liberal, preocupat
de democrație, „în linia deschisă de declaraţiile de autonomie şi
29
independență ale poporului şi ale Parlamentului în raport cu
Coroana regală engleză” (Ibidem). Problema „contractului social”
se menține și aici, numai că interpretarea lui Locke presupune o
esență total diferită a individului, față de ipoteza lui Hobbes. Omul
nu mai e văzut ca fiind „lup față de om” (homo homini lupus–
celebra sintagmă preluată de Hobbes din Plaut), ci mai degrabă ca
ființă funciarmente socială.
Starea de natură, la Locke, va fi „sublimată” prin contractul social,

în sensul în care oamenii se vor uni într-o comunitate pentru a-și
asigura drepturile și libertățile fundamentale care pot fi atestate și
împlinite exclusiv social. Rezultă pentru om o suită întreagă de
drepturi inalienabile (dreptul la libertate personală, dreptul la
muncă, dreptul de proprietate ș.a.), pe care numai societatea le
poate garanta cu adevărat.
Odată cu Renașterea și apoi cu începuturile epocii moderne, situația socio-politică europeană se schimbă cu precădere
la nivelul organizării statale și administrative. Noile state moderne, indiferent că vorbim de regate, principate, orașe-
stat, creează mediul propice pentru manifestări politico-juridice inedite.
Thomas Hobbes este unul dintre marii gânditori ai secolului XVII, preocupat de teoria și filosofia politică. Pe urmele
unor gânditori precum Niccolo Machiavelli și Jean Bodin, Hobbes „caută justificări teoretice pentru susţinerea
monarhiei, abordând în lucrările sale (De cive, Leviathan) ideea instaurării păcii şi ordinii sociale printr-un contract
social încheiat între suveran și popor”. La Hobbes, „în virtutea acestui contract, oamenii consimt să renunțedefinitiv şi
necondiţionat la libertatea lor individuală în favoarea suveranului, pentru a scăpa de inevitabilele războaie ale tuturor
împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes)”.
În ceea ce îl privește pe celălalt filosof britanic invocat, și anume John Locke, lucrurile stau cumva invers. Omul nu mai
e văzut ca fiind „lup față de om” (homo homini lupus– celebra sintagmă preluată de Hobbes din Plaut), ci mai degrabă
ca ființă funciarmente socială. Starea de natură, la Locke, va fi „sublimată” prin contractul social, în sensul în care
oamenii se vor uni într-o comunitate pentru a-și asigura drepturile și libertățile fundamentale care pot fi atestate și
împlinite exclusiv social.
contractualism;
contractsocial;
stare naturală;
 Thomas Hobbes;
 John Locke.
1. Ce reprezintă contractul social?

2. Ce beneficii aduce contractul social față de starea naturală a individului?
3.Care sunt diferențele dintre justificarea contractului social la Hobbes față de Locke?
30
Redactați un scurt eseu comparativ, discutând diferențe dintre accepțiunile celor doi contractualiști de
secol XVII, Thomas Hobbes și John Locke. Cine are dreptate? Argumentați răspunsul.
 Thomas Hobbes, De cive (http://www.unilibrary.com/ebooks/Hobbes,%20Thomas%20-%20De
%20Cive.pdf);
 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira, 1999.
31
Itinerar istoric (III): Filosofia clasică germană ca filosofie a dreptului
7.1 Introducere
7.3.1G.W.F. Hegel
7.3.2Immanuel Kant
7.1 Introducere
Filosofia clasică germană este reprezentativă pentru un anumit

stil de a face filosofie, stil care se răsfrânge și asupra problematicii
filosofiei dreptului. Aici, „dreptul rațional” se va îngemăna atât cu
perspectiva istoristă hegeliană, cât și cu teoria morală kantiană.
– familiarizarea cu conceptele filosofice expuse de Hegel și

Kant;
– definirea conceptului de imperativ categoric.
– studenţii vor cunoaște elementele de bază a două mari

tipologii filosofice;
– studenţii vor putea să diferențieze imperativele ipotetice de
imperativul categoric.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățareItinerar istoric (III): Filosofia

clasică germană ca filosofie a dreptului, timpul alocat este de 4 ore.
32
7.3.1G.W.F. Hegel
Atât Immanuel Kant cât și G.W.F. Hegel au dezvoltat, prin

strădaniilor lor conceptuale, o viziune nouă asupra ideii de drepturi
și libertăți ale omului. Influențați de filosofia iluministă ca și de
ideile revoluționare franceze, ei au dezvoltat ceea ce autorii de
filosofia dreptului numesc specia „dreptului rațional”. Cei doi, însă,
înaintează pe drumuri oarecum diferite. Aici, îi vom prezenta în
ordine inversă față de cronologia obișnuită, câtă vreme ni se pare
mai potrivă încheierea acestui curs prin expunerea in nuce a teoriei
morale kantiene.
În ceea ce îl privește pe Hegel, problema libertății ocupă un loc

central în filosofia sa, câtă vreme libertatea
„nu este în contradicţie cu constrângerea statului, ci statul este
apoteoza libertăţii, în timp ce în starea naturală libertatea este spirit
adormit, latență, neîmplinire” (Capcelea, p. 37). Progresul în
conștiința libertății e ceea ce îl interesează pe Hegel, iar el
investighează „cantitatea” de libertate de care au beneficiat
indivizii și societățile pornind de la „cvartetul” său celebru: Persia,
Atena, Roma, Germania. În vechea lume persană, libertatea era a
unuia singur, și anume a „conducătorului” imperial; în lumea
greco-romană libertatea e apanajul unora, câtă vreme aceste lumi
socio-culturale se întemeiază pe o numeroasă clasă socială de
sclavi, lipsiți de drepturi și putere de decizie; în fine, în lumea
germanică libertatea devine a tuturor, câtă vreme, prin strădania
Reformei protestante și nu numai, se constată și se recunoaște
faptul că „omul este determinat prin sine însuși să fie liber”.
Totodată, Hegel propune o „distincție între libertatea interioară,
proprie individului, ca sursă a moralităţii, şi libertatea exterioară, ca
sursă a dreptului, obiectivată şi desăvârşită prin stat” (Ibidem).
7.3.2Immanuel Kant
La Immanuel Kant, însă, „nu libertatea este […] factorul prim al

constituirii societăţii, ci ideea de datorie, sub postulatul
imperativului categoric”. (Ibidem) Această idee prezintă o mare
relevanță și din perspectivă joncțiunii dreptului cu morala. Ideile
etice ale lui Kant aduc în discuție un standard moral maximal al
individului, tradus prin conceptul de imperativ categoric.
Dincolo de imperativele ipotetice (abilitate și prudență) pe care

Kant le discută în Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvoltă
ideea imperativului categoric, anume acel imperativ care exprimă
acțiunea ca obiectiv necesară în sine, în mod independent de orice
alt scop. Cu alte cuvinte, imperativul categoric nu va funcționa
decât ca scop în sine, nicidecum ca mijloc pentru alte scopuri
(precum în cazul imperativul ipotetic). Formularea acestui
imperativ este: „acționează numai conform acelei maxime prin care
33
poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală”. (Kant, p. 39)
Ca atare, dezideratul maximal expus de Kant se rezumă pe de o

parte la ideea universalizării acțiunii umane (ceea ce înseamnă ca
ea să rămână valabil pentru orice alte persoană, în orice context),
iar pe de altă parte la ideea manifestării voliționale a consumării
acțiunii respective. Odată îndeplinite aceste standarde
(universalizarea și voința subiectului ca acțiunea să suporte
universalizare), teoria etică kantiană nu va putea da greș, cu toate
că ea va purta mereu cu sine rezerva unui standard moral dificil
(dacă nu imposibil) de atins.

Atât Immanuel Kant cât și G.W.F. Hegel au dezvoltat, prin strădaniilor lor conceptuale, o viziune nouă asupra ideii de
drepturi și libertăți ale omului. Influențați de filosofia iluministă ca și de ideile revoluționare franceze, ei au dezvoltat
ceea ce autorii de filosofia dreptului numesc specia „dreptului rațional”.
În ceea ce îl privește pe Hegel, problema libertății ocupă un loc central în filosofia sa, câtă vreme libertatea
„nu este în contradicţie cu constrângerea statului, ci statul este apoteoza libertăţii, în timp ce în starea naturală libertatea
este spirit adormit, latență, neîmplinire” (Capcelea, p. 37). Progresul în conștiința libertății e ceea ce îl interesează pe
Hegel, iar el investighează „cantitatea” de libertate de care au beneficiat indivizii și societățile pornind de la „cvartetul”
său celebru: Persia, Atena, Roma, Germania.
Hegel propune și o „distincție între libertatea interioară, proprie individului, ca sursă a moralităţii, şi libertatea
exterioară, ca sursă a dreptului, obiectivată şi desăvârşită prin stat”.
La Immanuel Kant, însă, „nu libertatea este […] factorul prim al constituirii societăţii, ci ideea de datorie, sub postulatul
imperativului categoric”. (Ibidem) Această idee prezintă o mare relevanță și din perspectivă joncțiunii dreptului cu
morala.
Dincolo de imperativele ipotetice (abilitate și prudență), Kant dezvoltă ideea imperativului categoric, anume acel
imperativ care exprimă acțiunea ca obiectiv necesară în sine, în mod independent de orice alt scop. Cu alte cuvinte,
imperativul categoric nu va funcționa decât ca scop în sine, nicidecum ca mijloc pentru alte scopuri (precum în cazul
imperativul ipotetic). Formularea acestui imperativ este: „acționează numai conform acelei maxime prin care poți vrea
totodată ca ea să devină o lege universală”.
 G.W.F. Hegel;
Immanuel Kant;
libertate;
imperativ ipotetic;
 imperativ categoric.

1. Ce semnifică libertatea în concepția lui Hegel?
2. Explicați distincția dintre imperativul ipotetic și cel categoric.
34
Redactați un scurt eseu, pornind de la o situație concretă, cu încărcătură morală, din viața dvs. și
decizia/acțiunea presupusă. Confruntați respectiva acțiune cu standardul conținut în imperativul
categoric kantian. Trece sau nu testul moral kantian?
 G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2015;
 Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. Humanitas, 2007.
35

Suport de Curs Filosofia Dreptului

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Suport de Curs Filosofia Dreptului

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Conf.univ.dr.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Ce este filosofia dreptului?(4 ore)

Teme de control (TC)

Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

Ce este filosofia dreptului?

Pornim aici, introductiv, de la întrebarea fundamentală: ce

1.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– familiarizarea cu domeniul filosofiei dreptului;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să explice relația dintre filosofia

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţareCe este filosofia dreptului?, timpul

1.3.1Ce este filosofia?

Istoric vorbind, filosofia poate fi retrasată, în spațiul european,

Există mai multe posibilități de a defini, în mod concret, filosofia.

Același autor invocat trimite, în încercarea de a defini filosofia ca

Conținutul filosofiei teoretice reprezintă „răspunsul” la prima

1.3.2Filosofia dreptului ca filosofie practică

Care este, deci, locul și rostul filosofiei dreptului? Răspunsul la

Căutând o definiție completă, vom spune și noi împreună cu del

În concluzie, filosofia dreptului este acea ramură a filosofiei

1.4Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt cele patru întrebări formulate de Kant?

 Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

Drept natural și drept pozitiv

Filosofia dreptului trimite către ideea dreptului natural, care trebuie

2.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea/definireaconceptelor de drept natural, drept

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Drept natural și drept pozitiv,

2.3.1Drept natural versus drept pozitiv

După cum am văzut anterior, filosofia dreptului este parte a

Există deci o separare impusă între caracterul universal-omenesc al

Dreptul natural este un drept universal, de neclintit, imuabil, care

Problema echității este una esențială aici, pentru că ea provoacă

Secolul XX este unul complicat, suprasaturat de conflicte armate

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

2.4Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi dreptul natural.

Sunteți de acord cu interpretarea Declarației Universale a Drepturilor Omului ca „decalog” laic?

 Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. C.H. Beck, 1998

Libertatea reprezintă un concept fundamental nu numai pentru

3.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea conceptului de libertate, în diverse accepțiuni;

Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Drept și libertate, timpul alocat este

3.3.1 Conceptul de libertate