PARTEA GENERALĂ

TITLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I. DEFINIŢIA ŞI DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PRIVAT

Secțiunea 1. Definiţie. Terminologie. Caracteristici

Dreptul internaţional privat este definit în literatura de specialitate1 ca fiind „acea
ramură a sistemului nostru de drept, cuprinzând totalitatea normelor juridice, preponderent
conflictuale, care reglementează soluţionarea conflictelor de legi în spaţiu, a conflictelor de
jurisdicţii, precum şi condiţia juridică a străinului în ţara noastră”. Din definiţia redată rezultă
şi care sunt principalele caracteristici care conturează materia dreptului internaţional
privat:
- Dreptul internaţional privat este o ramură de drept care aparţine dreptului intern al
statului, astfel că fiecare stat are propriul său sistem de norme conflictuale. Aşadar, putem
afirma că dreptul internaţional privat este o ramură de drept intern, alături de alte ramuri cum
ar fi dreptul civil, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul familiei etc.
- Normele care reglementează materia dreptului internaţional privat poartă denumirea
de norme conflictuale. Cu toate acestea, dreptul internaţional privat cuprinde şi norme
materiale sau de aplicaţie imediată, cum sunt, spre exemplu, acelea care reglementează
condiţia juridică a străinului. Aceste norme materiale sau de aplicaţie imediată nu sunt norme
conflictuale deoarece ele nu fac trimitere la un anumit sistem de drept (dreptul român, dreptul
german, suedez, spaniol, etc.), ci reglementează pe fond raportul juridic care are în conţinutul
său unul sau mai multe elemente de extraneitate, excluzând conflictul de legi2.
Aceste norme conflictuale alcătuiesc aşa numitul drept conflictual care, aşa cum
vom demonstra pe parcursul demersului nostru, are ca finalitate indicarea sistemului de drept
aplicabil raporturilor juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate, într-o anumită
situație concretă.

1
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999,
p. 15.
2
Potrivit unui specialist al domeniului, ”normele de aplicație imediată sau necesară înlătură conflictul de
legi.Prin excluderea normei conflictuale a forului, nu mai este posibilă aplicarea legii străine”(I.Macovei,
Drept internațional privat, Editura CH Beck, București 2011, p.12.)
 Într-o altă definție, dar mai succintă, dreptul internațional privat este văzut ca acea
ramură a dreptului intern a fiecărui stat care „reprezintă ansamblul regulilor aplicabile
persoanelor fizice și persoanelor juridice ca subiecte de drept privat în relațiile
internaționale”3.
În fine, o altă definiție recentă caracterizează dreptul internațional privat ca fiind
„ansamblul normelor care reglementează raporturile cu element de extraneitate, indicând
autoritatea competentă și legea aplicabilă”4.
Raportându-ne la aspectele de ordin terminologic, având în vedere faptul că dreptul
internaţional privat face parte din sistemul de drept intern al fiecărui stat (putându-se vorbi de
un drept internaţional privat român, despre un drept internaţional privat german, francez,
elveţian etc.) se pune problema dacă denumirea acestei ramuri de drept este potrivită.
Aceasta şi pentru faptul că în, mod practic, dreptul internaţional privat nu este un ansamblu de
norme juridice care se aplică în mod unitar în toate ţările lumii. Pe de altă parte, denumirea de
„drept internațional privat român” (elvețian, francez, german, spaniol etc.) are în conținutul său
o construcție oximoronică, deci o exprimare care conține doi termeni a căror natură și înțeles
sunt diametral opuse, respectiv „internațional” și „român” (național). O astfel de incongruență
dată de incompatibilitatea termenilor ce alcătuiesc sintagma analizată generează o explicație
paradoxală și inacceptabilă dacă ne raportăm la regulile specifice limbii române, însă în opinia
noastră oximoronul utilizat este sugestiv pentru a înțelege că un anumit „drept străin” se aplică
în România cu titlul de lex causae fără a se încălca suveranitatea legislativă a statului forului,
în sensul că norma conflictuală a statului forului (dreptul internațional privat român) indică
aplicabilitatea legii străine.5
În contextul menționat, utilizarea termenului “internaţional” în denumirea acestei
ramuri de drept este generatoare de confuzii, putând da naştere la interpretări în privinţa
stabilirii originii – interne sau internaţionale – a dreptului internaţional privat, însă așa cum deja
am explicat paradoxul terminologic, ne aflăm în prezența unei ramuri de drept intern, iar pentru
a se evita oximoronul, lucrările de specialitate, chiar și cele din alte state6, se intitulează „drept
internațional privat”, iar nu „drept internațional privat român”.

3
B.Maria Carmen Predescu, Drept internațional privat. Partea Generală, Editura Volters Kluvers, București
2010, p. 52
4
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 16. Se poate
observa că distinsul autor a utilizat în conținutul acestei definiții sintagma „autoritatea competentă” ce are
menirea de a sublinia faptul că dreptul internațional privat soluționează nu numai conflictul de legi, dar și
conflictul de jurisdicție, adică acea situația în care se indică care instanță din a cărei țară soluționează litigiul de
drept internațional privat.
5
Pentru detalii lămuritoare referitoare la aceste aspecte, a se vedea în acest sens infra, Capitolul III pct. 2
Aplicarea legii străine ca lex causae.
6
A se vedea cu titlu de exemplu lucrarea franceză a autorilor Marie-Laure Niboyet, Géraud de Geouffre de La
Pradelle, Droit international privé, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Montchrestien.
 Acordarea atributului de drept internațional s-a facut probabil, în considerarea faptului,
ca aceasta ramură de drept, reglementând raporturi cu elemente de extraneitate are vocația
internationalității, fară a deveni un drept internațional cu adevarat, cu atât mai mult cu cât cele
mai multe din izvoarele sale juridice sunt formate din norme interne și nu din norme uniforme
internaționale.
În orice caz, denumirea pare a fi, totuși, utilă și pentru delimitarea netă a dreptului
internaţional privat fata de dreptul internaţional public, distincţie asupra căreia vom
reveni. De asemenea, s-a optat și pentru atributul de drept internațional privat deoarece
categoriile de raporturi juridice pe care le reglementează aparțin de ramurile dreptului
privat si nu de cele ale dreptului public7.
Asadar, prin obiectul său de reglementare precum și prin metodele de reglementare pe
care instituie si utilizează, dreptul internațional privat se înfățișează ca o ramură de drept
distinctă, aflată, însă, în strânsă corelație cu celelalte ramuri ale sistemului dreptului românesc.
Revenind la prolematica caracteristicilor dreptului internațional privat, doctrina mai
recentă8 remarcă și prezintă și alte două astfel de caracteristici: „complexitatea și
particularismul.”
”Complexitatea este dată, în primul rând de domeniul propriu de reglementare în
care se suprapun doi factori de complicare a problemelor specifice și anume prezenta unui
element străin în orice raport juridic și vastitatea dreptului civil, în sens larg, prin situarea
analizei într-un sistem tridimensional: spațiu-timp-persoane”.
”Particularismul dreptului internațional privat provine din faptul că soluționarea
raporturilor juridice cu element de extraneitate primește o rezolvare statală, în raport de
particularitățile fiecărui sistem de drept. Soluțiile conflictualiste nu sunt soluții între state,
cu caracter internațional, ci sunt soluții ale statului pentru rezolvarea raporturilor juridice
stabilite de particulari în relațiile internaționale. După propriile interese de reglementare
juridică, legiuitorul național va stabili norme juridice, fie de aplicare imediată, fie conflictuale,
rezolvând aceste raporturi. Elementele de extraneitate nu primesc o considerare generală, ci una
particulară, din perspectiva fiecărui sistem de drept, împrejurare ce sporește particularismul”9.

7
Cu privire la apratenenta dreptului international privat la ramura drpetului privat sau a celui public, există unele
controverse teoretice, justificate, după părerea noastră, în sensul că: dreptul international privat nu contine numai
norme conflictuale de trimitere la sistemele de drept ale altor state ci norme materiale ori de aplicatie imediată,
care desi reglementează raporturi cu elemente de extraneitate , exclud conflictele de legi, norme care apartin
drpetului public, pe de o parte, iar pe de altă parte, toti autorii sunt de acord că obiectul/domeniul de
reglementare a normelor de drept international privat il constituie, în principal, raporturile juridice patrimoniale
ori nepatrimoniale dintre persoane fizice si juridice de cetătenie respectiv nationalitate diferită, aflate în pozitie
de egalitate juridică. .
8
B. Maria, Carmen Predescu, op.cit. p. 57-58
9
Idem.
 Secțiunea 2. Domeniul dreptului internaţional privat.
În sfera de reglementare şi cercetare a dreptului internaţional privat sunt incluse
instituţiile juridice care alcătuiesc domeniul dreptului internaţional privat, instituţii care
constituie obiectul de studiu ale ştiinţei juridice având aceiaşi denumire.
Potrivit prevederilor art. 2557, alin. (2) Cod civil, ”În înțelesul prezentei cărți,
raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum și
alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate”.
Din conținutul acestui text legal rezultă, în mod neechivoc, că:
- raporturile juridice care formează domeniul de reglementare a dreptului internațional
privat sunt exclusiv de drept privat;
- doar raporturile juridice conținând unul sau mai multe elemente de extraneitate, pot
face obiectul de reglementare al acestei ramuri de drept.
Trebuie observat și retinut că normele juridice pe care le conține Cartea a VII-a din
Codul civil se limitează exclusiv la acel tip de norme care au ca scop determinarea legii
aplicabile unui raport juridic cu element de extraneitate. Aceasta spre deosebire de
aborgata Lege nr. 105/1992, în structura anterioară intrării în vigoare a L. nr. 287/2009 care
cuprindea mențiunea că ea conține si norme de procedură în litigii privind raporturi de drept
internaţional privat.
După intrarea în vigoare (15 februarie 2013) a Codului de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010, cod care conține Cartea a VII-a, intitulată ”Procesul
civil internațional”, normele generale prin care se determină competența jurisdicțională
în materie de raporturi cu elemente de extraneitate, din perspectiva dreptului românesc,
vor fi cele cuprinse în articolele 1064-1133.
Așa după cum se poate deduce, legiuitorul român din 2009, respectiv 2010 a optat
pentru o soluție firească, sub aspectul sistematizarii legislației, adică acea ca normele de
determinare a legii aplicabile în materie de conflicte de jurisdicție să fie integrate acolo unde le
este locul, adică în Codul de procedură civilă, deoarece procesul civil cu elemente de
extraneitate, privit generic, nu este altceva decât un proces civil cu un anumit specific.
Întrebarea pe care o generează, însă, în mod inevitabil, această nouă orientare legislativă
este aceea de a ști dacă ea este de natură să impună includerea procesului civil international (
inclusiv cel arbitral) în obiectul de studiu al dreptului procesual civil, respectiv al arbitrajului
intern și international, sau așa cum era în regimul Legii nr. 105/1992, în obiectul de studiu al
drpetului international privat ? Așa după cum am aratat deja în cele precedente, am constatat
că un cercetător de referintă al domeniului - cel puțin la data elaborarii acestui curs - în procesul
de redactare a noului său tratat de drept international privat, a optat pentru restrângerea
obiectului de studiu al dreptului international privat român, doar la problema conflictelor de
legi, excluzand condiția juridică a străinilor și conflctele de jurisdicții. În astfel de
circumstante, rămâne de văzut care va fi, totuși, orientarea doctrinei românesti a dreptului
internațional privat, ținând seama de împrejurarea că, în mod firesc, alte discipline juridice își
pot revendica, în mod legitim, dreptul de a include în obiectul lor de studiu, procesul civil
internațional (dreptul procesual civil) și dreptul arbitrajului ( arbitrajul în dreptul internațional
privat). Pe de altă parte, nu trebuie ignorată împrejurarea că cei mai mulți autori de cursuri,
manuale, tratate de drept internațional privat și după intrarea în vigoare a celor două noi Coduri,
au continuat să includă în obiectul de studiu și cele două categorii de instituții la care ne-am
referit: procesul civil internațional și arbitrajul internațional.
În ceea ce ne privește apreciem că, deși din punct de vedere al sedes materiae, instituția
conflictului de jurisdicții se regăsește în Codul de procedură civilă în cadrul Cărții a VII-a
denumită „Procesul civil internațional”, cel puțin din punct de vedere al metodei didactice,
este util ca studiul acestei instituții să fie inclus în materia dreptului internațional privat pentru
o comprehesiune sistematică a instituțiilor specifice procesului civil internațional care nu pot fi
predate dihotomic, acestea din urmă fiind strâns legate de cunoașterea instituției conflictelor de
legi și, implicit, de principiile care guvernează materia dreptului internațional privat. În
susținerea unei astfel de opinii, preponderent argumentată pe considerente de ordin didactic,
vom expune, cu titlu exemplificativ câteva considerente de interdisciplinaritate, astfel cum se
degajă din prevederile specifice procesului civil internațional, după cum urmează:
- Prevederile art. 1065 Cod procedură civilă circumscrie domeniul de aplicare al
procesul civil internațional de elementele de extraneitate care conferă caracter de
internaționalitate raportului juridic privat dedus judecății, aspect ce presupune
recapitularea noțiunii instituției elementului de extraneitate în jurul căruia
gravitează, atât conflictul de legi, cât și conflictul de jurisdicții;
- Dispozițiile art. 1066 Cod procedură civilă atribuie competența instanțelor române
în funcție de ceea ce doctrina dreptului internațional privat denumește „puncte de
legătură mobile” domiciliul/reședința pârâtului, sediul principal/secundar, respectiv
fondul de comerț. Aceste puncte de legătură, fiind mobile, pot fi deplasate de la un
sistem de drept la altul (schimbarea domicilului/reședinței sau a sediului) pentru a
stabili nu doar sistemul de drept aplicabil raportului juridic de drept internanțional
privat, dar și competența jurisdicțională, sistem de drept care pot deveni competent
și prin fraudarea legii sau prin încălcarea ordinii publice de drept internațional
privat. Ca atare, în aplicarea art. 1066 Cod procedură civilă este imperios necesar
 a se cunoaște instituțiile denumite frauda la lege, ordinea publică de drept
internațional privat, ce sunt specifice materiei dreptului internațional privat;
- În materia prorogării voluntare de competență în favoarea instanței române,
aplicarea art. 1067 alin. (3) Cod procedură civilă – ce reglementează soluția
respingerii cererii în ipoteza în care litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă
cu România – presupune, spre exemplu, cunoașterea aspectelor specifice dreptului
internațional privat referitoare la înțelesul sintagmei legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse din punct de vedere al criteriului
debitorul prestației caracteristice, astfel cum aceste aspecte sunt reglementate de
prevederile art. 2638 Cod civil;
- În fine, un alt argument, fără însă a epuiza aceste exemple, îl consituie prevederile
art. 1090 Cod procedură civilă care stabilește calitatea procesuală, obiectul și
cauza acțiunii, specifice procesului civil internațional, în funcție de legea care
guvernează fondul raportului juridic dedus judecății, lege (sistem de drept) care se
poate stabili numai prin aplicarea regulilor de soluționare a conflictului de legi,
instituție specifică și fundamentală a dreptului internațional privat.
Din examinarea conținutului actelor normative citate, precum și a altor acte
normative care constituie izvoare ale dreptului internațional privat, rezultă că
principalele instituţii care alcătuiesc domeniul de reglementare şi de aplicare a dreptului
internaţional privat sunt :
- Determinarea legii aplicabile unui raport juridic material de drept internaţional
privat (așa numita instituție a soluţionarii conflictului de legi). Normele care se referă la
acestă instituţie sunt norme conflictuale care au drept scop soluţionarea conflictelelor de legi
materiale;
- Procedura în litigiile privind raporturile de drept internaţional privat (instituţia
soluţionării conflictelor de legi de procedură sau a conflictelor de jurisdicţii). Normele de
procedură care guvernează litigiile de drept internaţional privat sunt, de regulă, norme
conflictuale, unilaterale (cum ar fi cele privind competenţa jurisdicţională a instanţelor române
– art. 1065-1077 din C.pr civ) şi bilaterale (cum sunt cele privind legea aplicabilă în procesele
de drept internaţional privat – art. 1078-1081 din același Cod). Trebuie să facem precizarea că
aceste norme nu sunt numai conflictuale ci, aşa cum am arătat în paginile anterioare, ele pot fi
şi materiale (pentru înţelesul noţiunii de norme materiale a se vedea supra: Cap. III, Secţiunea
2) cum ar fi cele care reglementează condiţia juridică a străinului – art. 1093-1109 – sau cele
privind efectele hotărârilor judecătoreşti străine .
 - Condiţia juridică a străinului în România, persoană fizică sau juridică, este o altă
instituţie importantă ce intră în componenţa domeniului dreptului internaţional privat.
Chiar dacă vom reveni asupra acestei problematici, cu acest prilej menționăm că,
"condiţia juridică a străinului este acea instituţie a dreptului internaţional privat care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile şi obligaţiile pe care le
are străinul (persoană fizică sau juridică) într-o anumită ţară".10
În mod cu totul special, normele care reglementează condiţia juridică a străinului în
România sunt norme materiale române, deci norme care aparţin sistemului de drept intern al
statului român. Aşadar, condiţia juridică a străinului este întotdeauna reglementată de dreptul
material românesc, ca drept al statului forului (lex fori).
Este util de menţionat că instituţia condiţiei juridice a străinului nu se confundă cu
capacitatea juridică a străinului, deoarece aceasta din urmă este reglementată de dreptul
conflictual (deci de normele de trimitere) drept care face trimitere, de regulă, la legea
personală a străinului (lex personalis).
Fără a intra în analiza controverselor înregistratate în această materie, menţionăm că ne
alăturăm opiniei potrivit căreia "în cadrul instituţiei juridice ce reglementează condiţia
juridică a străinului se includ şi normele care reglementează regimul juridic al cetăţeniei
române (dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei române ş.a.m.d.), dar numai în
măsura în care acestea sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor".11
Mai este necesar să subliniem că, așa după cum afirmă doctrina de specialitate, ” nu pot
consitui obiect de reglementare juridică în dreptul internațional privat raporturile din
domeniul public al dreptului : dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
penal, dreptul procesual penal, dreptul fiscal. În acest caz legiuitorul național manifestă
întodeauna interes în reglementarea juridică a tuturor situațiilor petrecute sub autoritatea sa,
norma de drept public aplicându-se tuturor subiectelor de drept, indiferent că sunt persoane
fizice sau juridice, în legătură cu toate actele și faptele juridice petrecute în limitele autorității
legiuitorului național”12. În aceiași idee, un alt cercetător al domeniului arată că ”dacă
raporturile de drept public conțin totuși elemente de extraneitate, prezența lor nu are nici o
semnificație juridică. În aceste cazuri, instanța va aplica numai legea proprie, singura
competentă, în cauză” 13
În finalul considerațiilor noastre expuse în acest capitol, este necesar să menționăm că,
de lege lata, dispozițiile Cărții a VII-a din Codul civil sunt aplicabile doar în măsura în care

10
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 29.
11
D.A. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.
12
B.Maria. Carmen Predescu, op.cit.,p. 67.
13
I.Macovei, op.cit., p. 9
convențiile internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispozițiile
din legi speciale nu stabilesc o altă reglementare (art. 2557 alin. 3). Această regulă este valabilă
și în ceea ce privește și procesele de drept privat cu elemente de extraneitate, așa cum prevede
în mod expres art. 1064 Cod de procedură civilă. Cu alte cuvinte, în problema determinării legii
aplicabile unui raport de drept internațional privat, prevederile Cărții a VII-a din cele două
noi coduri, vor constitui dreptul comun.
De principiu, prevederile menționatei cărți din Codul civil se vor aplica doar în
cazul în care părțile unui anumit raport juridic cu element de extraneitate nu vor proceda
ele însele la alegerea legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris) acelui raport juridic.