Sunteți pe pagina 1din 4

Enigma Otiliei

De George Călinescu

Opera literară Enigma Otiliei de G. Călinescu este un roman realist de tip balzacian,
cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea este roman social și
citadin.
Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai
multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este roman
realist prin: temă, structură (închisă), specificul secvențelor descriptive, realizarea
personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și
polemic (parodic, ludic, etc.) și prin elemente ale modernității.
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a (nonfocalizată).
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele
prezentate. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent,
controlează evoluția lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței
personajelor, dar acestea acționează automat, ca niște marionete.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de
spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele narative. Naratorul
se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul
uniformizat.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului
XX, prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică (banul ca
valoare într-o societate degradată moral), imaginea societății constituie fundalul pe care
se proiectează formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-și face o carieră, trăiește
experiența iubirii și a relațiilor de familie. Roman al unei familii și istorie a unei
moșteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul moștenirii și al paternității.
Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare
dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul
schimbă titlul din motive editoriale și plasează accentul de la un aspect realist, tradițional,
la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică,
etc. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul
tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina,
locuiește la tutorele lui și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă
interes și planurilor secundare, pentru susținerea imaginii ample a societății citadine.
Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei
faptelor), completată prin inserția unor micronarațiuni în structura romanului. Unele
secvențe narative se realizează scenic (de ex: capitolul I și al XVIII-lea), prin dispunerea
personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau elocvența discursului, notarea gesturilor
și vestimentației, ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică. În
proza realistă, descrierea spațiilor (strada, arhitectura, decorul interior - camera) și a
vestimentației susține impresia de univers autentic, iar observația și notarea detaliului
semnificativ devin mijloace de caracterizare indirectă/de conturare a personajelor.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909” ) și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș
Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și tratează
principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de
un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui
moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în
momente diferite ale existenței sale (adolescență și aproximativ zece ani mai târziu:
„după război” ).
Acțiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului
Internat din Iași, la București, în casa unchiului și tutorelui său legal, pentru a urma
Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o crește în casa
lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfia. Aglae o consideră un
pericol pentru moștenirea fratelui ei.
Expozițiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în
timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea străzii în
manieră realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii și ale casei lui moș Costache sunt surprinse de
„ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deși observația îi este
atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin
procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia
și la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a
psihologiei personajelor din acest spațiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o
casă este un document sociologic și moral. Strada și casa lui moș Costache sugerează,
prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari
bogați, burghezi îmbogățiți cândva, și realitate: inculți (aspectul de kitsch, amestecul de
stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case mici, cu ornamente din materiale
ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii și ale
uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin,
care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.
Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț straniu care îi răspunde
bâlbâit: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verișoara Otilia și asistă la o scenă de
familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor
prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră clasică,
trăsături de caracter și este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul în familie,
elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare,
imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative și
conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a
Otiliei motivează atașamentul de Felix.
Intriga se dezvoltă pe doua planuri care se întrepătrund:
I. Istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu;
II. Destinul tânărului Felix Sima.
I. Competiția pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea
efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile,
restaurante, acțiuni, nutrește iluzia longevității și nu pune în practică niciun proiect
privitor la asigurarea viitorului Otiliei. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul
amână înfierea ei, de dragul banilor și de teama de Aglae. Inițial într-un plan secundar,
Stănică Rațiu urmărește să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui
moș Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că
poate obține ceva bani sau poate da lovitura vieții lui, personajul susține în fond intriga
romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-
și poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, fenomene sociale supuse observației și
criticii în romanul realist, sunt înfățișate aspecte ale familiei burgheze: relația dintre
părinți și copii, relația dintre soți, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte din preocupările
unor personaje: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic și
trăiește o scurtă experiență matrimonială; Pascalopol dorește să aibă o familie și se
căsătorește cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix
se va căsători, ratând prima iubire, după ce își va face o carieră. Banul pervertește relația
dintre soți. Stănică se însoară pentru a-și face o situație materială, dar nu-și asumă rolul
de soț sau de tată. În clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar,
Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternității este
înfățișat diferențiat. Orfanii au doi protectori: Costache și Pascalopol. Moș Costache este
zgârcit, dar își iubește sincer fiica, deși n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar
al romanului, strivește personalitatea copiilor săi, anulându-le șansa împlinirii
matrimoniale.
II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia
îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și
îndeplini visul și se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere
și protecție. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-și trăi
tinerețea,iar Otilia a devenit soția unui conte toxic, căzând în platitudine. Ea rămâne
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a
doua soții decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la
București pentru a studia medicina și locuiește la tutorele său legal, moș Costache. Un alt
intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia
Giurgiuveanu afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică și dorința de a avea o
familie care să-i umple singurătatea.
A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soțul Simion Tulea, cei trei
copii ai lor: Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a
obține zestrea ca soț al Olimpiei.
Istoria unei moșteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui moș Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei), al doilea
destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic
privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii
mediului și fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacian
pornește de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă
dimensiune socială și psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanul realist
tradițional devine a adevărată comedie umană, plasând în context social personaje tipice.
Tendința de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moș Costache – avarul
iubitor de copii; Aglae – „baba absolută fără cusur în rău” ; Aurica – fata bătrână;
Simion – dementul senil; Titi – debilul mintal, infantil și apatic; Stănică Rațiu – arivistul;
Otilia – cocheta; Felix – ambițiosul; Pascalopol – aristocratul rafinat.
Romancierul depășește însă estetica realistă și pe cea clasică. O trăsătură a formulei
estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moș Costache nu este avar dezumanizat.
El nu și-a pierdut instinctul de supraviețuire (cheltuiește pentru propria sănătate) și
nutrește o iubire paternă sinceră pentru Otilia. El este o combinație între două caractere
balzaciene: avarul (moș Grandet) și tatăl (moș Goriot). Pascalopol o iubește pe Otilia în
același timp patern și viril. Felix nu este ambițiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent
orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-și facă o carieră, se bazează pe
luciditate și profunzime intelectuală. Arivistul Stănică este și demagog al ideii de
paternitate, escroc și principal, hoț sentimental.
Alt aspect modern (naturalismul) este interesul pentru procesele psihice deviante,
motivate prin ereditate li mediu: alinierea și sensibilitatea.
Autorul dispune personajele în sintetice, prin reflectare inversată. Orfanii Felix și
Otilia au corespondenți, prin răsfrângere inversată, în zona urâtului, pe tinerii din clanul
Tulea: inteligența lui Felix în contrast cu imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a
Otiliei cu urâțenia Auricăi.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian.
Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la
datele exterioare ale existenței lor: prezentarea mediului, descrierea locuinței, a camerei,
a fizionomiei, a gesturilor și a obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre
gradele de rudenie, starea civilă, biografie personajelor reunite la începutul romanului, la
jocul de table. Caracterele dezvăluite inițial nu evoluează pe parcursul romanului, dar
trăsăturile se îngroașă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte,
gesturi, replici, vestimentație, relații între personaje).
Excepție face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și
reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaște gândurile din perspectiva
unică a naratorului, cu excepția celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este
dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei în
conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Relativizarea imaginii prin reflectarea în
mai multe oglinzi alcătuiește un portret complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și
iubitoare pentru moș Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix,
femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată, o
stricată” pentru Aglae, „o fată deșteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt
personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizează
aceleași mijloace lingvistice, indiferent de situația socială sau de cultura lor. Cu toate
acestea, Aglae pronunță învechit unele cuvinte, marcă a inculturii și snobismului (Otilia e
„falșă” ).
Se utilizează fraza amplă. Se observă preferința în descriere pentru grupul nominal și
pentru epitetul neologic (fața juvenilă, tăietura elinică a nasului, aspect bizar ).
Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin
hiperbolizare. Precizarea notației are uneori rolul didascaliilor și susține împreună cu
dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al secvențelor.
Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor
aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și al
moștenirii, structură, specificul secvențelor descriptive (observația și detaliul
semnificativ; rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare), realizarea unor tipologii,
veridicitatea, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Dar depășește modelul realismului
clasic, prin spiritul critic și polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernității
(ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne
de caracterizare – comportamentism, reflectarea poliedrică, realizarea scenică a
capitolului al XVIII-lea).

S-ar putea să vă placă și