Relația dintre două personaje – Harap-Alb

Opera literară Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
Convorbiri literare în anul 1877, care prezintă evoluția unui fiu de crai de la stadiul de tânăr neinițiat
la cel de conducător al familiei și al împărăției. Ca în majoritatea basmelor, fie populare, fie culte,
tema o reprezintă triumful binelui asupra răului.

Ca în orice basm, acțiunea este plasată într-un trecut îndepărtat, în illo tempore, un timp mitic,
în care totul este posibil, și îl are în centru pe Harap-Alb, un personaj principal şi eponim, care
stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii. Cea mai importantă este relaţia sa cu Spânul,
personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o relaţie specifică, tensionată, întotdeauna
întâlnită între cele două categorii de personaje ale oricărui basm: pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate printr-o serie de elemente ale textului:
prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje
ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Eroul este surprins în trei ipostaze ale devenirii sale: fiu de crai, tânăr supus inițierii și, în final,
împărat. Statutul său social este unul nobil, el se naște cu drepturile unui prinț, dar are și o noblețe
sufletească pe care și-o păstrează de-a lungul întâmplărilor. Feciorul de crai nu are o identitate anume,
şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este
dojenit, se supara şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată
când este pus în faţa unei noi probe. Statutul psihologic al protagonistului este cel al unui tânăr
neexperimentat, naiv, care judecă bazându-se pe aparențe, dar el parcurge drumul inițiatic, trece prin
probe și continuă să învețe și să evolueze până când dobândește toate calitățile unui bun conducător.

Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Supărat pentru
lipsa de curaj a fiilor săi mari, care nu reușesc să treacă de proba ursului de la pod, în drum spre
Împăratul Verde, craiul îi ceartă pe cei trei fii, iar mezinul se simte jignit și se retrage în grădină.
Superficialitatea și mândria cu care o tratează pe cerșetoarea care se va dovedi a fi Sf. Duminică arată
că tânărul nu este suficient de maturizat pentru a fi împărat. Incapacitatea lui de a sesiza esența se
observă și în momentul când gonește calul cel slab și bătrân, care de asemenea îi va deveni cel mai
bun sfătuitor și mentor. Trecând de ursul de la pod care era de fapt tatăl său, fiul craiului primește un
sfat de la acesta: ,,să te ferești de omul roș și mai cu seamă de cel spân”.

În pădurea-labirint în care se rătăcește, eroul ia contact cu unul dintre cele mai importante
personaje pentru evoluția sa, Spânul. Acesta i se înfățișează de trei ori, îmbrăcat diferit, și îi propune
să îl ia ca însoțitor sau ca slugă, dar fiul craiului refuză de două ori, ascultând sfatul părintesc. A treia
oară însă el acceptă, dovedind că este ezitant, naiv și influențabil, ușor de păcălit de către Spân. Relația
lor începe sub semnul vicleniei antagonistului care îi golește plosca și îl conduce la o fântână unde îl
păcălește din nou să coboare, să își divulge identitatea și scopul călătoriei, apoi protagonistul va
accepta imediat să devină din stăpân slugă, primind numele de Harap-Alb.

Această scenă semnificativă în care protagonistul își primește numele din partea Spânului
arată că acesta din urmă preia rolul de inițiator care va conduce mai departe procesul de maturizare a
tânărului. Coborârea în fântână și revenirea la suprafață a fiului de crai echivalează cu o moarte și o
renaștere în plan spiritual la un nivel inferior. Probele la care Spânul îl supune sunt menite să îl inițieze
și să îl ducă spre momentul celei de-a doua renașteri, deși aparent sunt date cu scopul de a-l ,,pierde”:
aducerea ,,sălăților” din grădina ursului, aducerea pieii cu pietre scumpe și a capului de cerb și pețirea
Împăratului Roș. De fiecare dată eroul își dezvăluie curajul, nerefuzând niciuna dintre sarcini, dar este
de fiecare dată ajutat pentru a le depăși. În drum spre Împăratul Roș își face noi prieteni și dobândește
calități precum bunătatea, empatia, milostenia față de cei slabi, capacitatea de sacrificiu, toleranța față
de cei cu o altă înfățișare. Trecând cu ajutorul personajelor donatoare și adjuvante probele Împăratului
Roș și ale fetei sale, eroul se întoarce cu aceasta în împărăția lui Verde Împărat, dar pe drum cei doi
tineri se îndrăgostesc. Fata dezvăluie tuturor adevărata identitate a lui Harap-Alb, iar Spânul crede că
acesta și-a încălcat jurământul și îi taie capul.

Decapitarea eroului de către antagonist este o altă scenă semnificativă care conturează relația
celor două personaje, prin care se evidențiază încheierea rolului de inițiator al Spânului. Procesul de
maturizare este finalizat, jurământul este dezlegat, iar ipostaza de ,,rău necesar” a Spânului este și ea
încheiată, acesta fiind ucis de cal care îl ia în zbor în înaltul cerului și îl aruncă de sus. Moartea eroului
este una inițiatică, simbolizând coborârea în infern care duce la întemeierea unei noi existențe, la o
nouă înțelegere a vieții. Învierea este realizată de fata care era farmazoană, cu apa vie, apa moartă și
cele trei smicele de măr dulce aduse de cal, apoi eroul reintră în posesia paloșului, a identității sale,
primind recompensa: pe fata Împăratului Roș de soție și împărăția. Nunta și schimbarea statutului
social din slugă în împărat confirmă maturizarea eroului.

Spânul este o întruchipare a răului, reprezentând tipul omului viclean, manipulator și

duplicitar, dar pentru Harap-Alb este omul de care trebuie să asculte cu prețul vieții, respectând
parcursul impus de acesta în vederea maturizării. Despre el calul spune ,,și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”, ceea ce subliniază rolul său
de inițiator.

Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine, de-a
lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar aceste
atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt total diferite.

În conflictul dintre protagonist și antagonist, Harap-Alb reprezintă forțele binelui. Spânul este
rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu rautatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine,
tremurând de ciudă”). Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre
bine și rău: om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de
vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” 

Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma de
,,fiul craiului”, întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-si
găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul
său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată”. Batrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l
împlinească.

Prin urmare, relatia dintre cele doua personaje evolueaza permanent si are ca dominanta
confruntarea care este, de fapt, o confruntare între două concepții asupra vieții. Pentru Spân, răul este
justificat și necesar, dar trimful lui Harap-Alb validează concepția conform căreia valorile pozitive
sunt cele corecte. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul va fi învins de
bine și lumea căzută în dezechilibru se va reface mereu. Perechea antagonist-protagonist specifică
basmului se caracterizează în „povestea” lui Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar
și de ordin social: om de rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-
învățăcel.

Deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia
lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate. Spânul
contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl determină pe
Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul, astfel,
Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii, pe când Spânul merge inevitabil pe calea
degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.