Tehnici

De
Comunicare
Orala

-Iordache Gabriela
I. COMUNICARE VERBALĂ
II. COMUNICAREA NONVERBALĂ

I. COMUNICAREA VERBALĂ

1. 1.Vorbitor
2. Ascultător
3.Receptarea mesajelor

În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui

act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea să fie
individualizată, specifică fiecărui vorbitor.
Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.
Stimulii de natură internă:
 experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi
semantice,;istoriafiecăruia;
 atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi
poziţiei
sociale, profesiei;
 percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine, despre
interlocutori;
  propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al
interlocutorului.

Stimulii de natură externă:

 tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte
desprinderea şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui
fapt;
 tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile întrun
raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente
evidente;
 tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul
sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane

1. Vorbitorul
Situaţia vorbirii;, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare
interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Dacă până aici am
prezentat condiţiile teoretice ale comunicării, e cazul să ne îndreptăm atenţia spre
condiţiile cerute de operaţionalizarea comunicării. Şi vom aborda mai întîi
condiţiile care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:
a. claritate
b. acuratete
c. empatie
d. sinceritate
e. atitudinea
f. contactul vizual
g. infatisarea
h. postura
i. vocea
j. viteza de vorbire
k. pauzele de vorbire
2. Ascultătorul
Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e
necesar să trecem în revistă fazele ascultării.
a. Auzirea
b. Intelegerea
c. Traducerea in sensuri
d. Atribuirea de smenificatii informatiei receptate
e. Evaluarea
f. Disponibilitatea pentru ascultare
g. Manifestarea interesului
h. Ascultarea in totalitate
i. Urmarirea ideilor principale
j. Ascultarea critica
k. Concentrarea atentiei
l. Luarea de notite
m. Sustinerea vorbitorului
3.Interpretarea mesajelor

Deducţia – constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale,

pornind de la situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie
putem ajunge la cunoştinţe, judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod
de interpretare specific analizei.
Silogismul – este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din
două premise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea
termenului mediu, comun fiecărei premise.
Inducţia – este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de
valoare pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre
situaţii generale; un mod de interpretare specific sintezei.