Sunteți pe pagina 1din 210

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

CRIMINALISTICĂ

SUPORT CURS

Lect. univ. dr. Vasile Vidrighin

2021
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

CUPRINS:
Ghid de utilizare a manualului

Unitatea de studiu 1. Consideraţii introductive: noțiunea, obiectul, structura cursului de


criminalistică, principiile criminalisticii, legăturile criminalisticii cu alte științe, sistemul
criminalisticii. Identificarea criminalistică

Unitatea de studiu 2. Mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea criminalistică;


Fotografia judiciară: fotografia judiciară operativă, fotografia de examinare

Unitatea de studiu 3. Cercetarea criminalistică a urmelor: noțiune, clasificare, urmele de


mâini, urmele de unghii, urmele de picioare, urme de dinți, urme ale instrumentelor de
spargere, urmele mijloacelor de transport, urme formate din materie organică, alte
categorii de urme

Unitatea de studiu 4. Balistica judiciară. Cercetarea criminalistică a actelor scrise

Unitatea de studiu 5. Înregistrarea penală. Identificarea persoanelor după semnalmentele


exterioare sau după metoda portretului vorbit

Unitatea de studiu 6. Planificarea urmăririi penale și a judecății: noțiune și importanță,


elaborarea și verificarea versiunilor, cercetarea locului faptei

Unitatea de studiu 7. Ascultarea persoanelor: considerații introductive, ascultarea


suspectului sau inculpatului, aspecte psihologice ale ascultării, pregătirea ascultării
inculpatului

Unitatea de studiu 8. Desfășurarea ascultării inculpatului: etapa verificării identității


inculpatului și a discuțiilor prealabile; etapa ascultării libere; etapa adresării de întrebări
și primirii de răspunsuri

Unitatea de studiu 9. Procedee tactice de ascultare: tactica ascultării repetate, tactica


ascultării sistematice, tactica ascultării încrucișate, tactica complexului de vinovăție,
folosirea probelor de vinovăție, ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalți
participanți la săvârșirea infracțiunii, verificarea alibiului și justificarea timpulu critic,
confruntarea

Unitatea de studiu 10. Cazuri particulare de ascultare a inculpaților: tactica ascultării


inculpaților recidiviști sau cu antecedente penale, tactica ascultării minorilor, ascultarea
inculpaților în cauzele care se soluționează conform procedurii recunoașterii învinuirii.

Unitatea de studiu 11. Ascultarea inculpaților cu anumite deficiențe, ascultarea


inculpaților care nu cunosc limba română, ascultarea inculpaților cu pregătire juridică

2
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Unitatea de studiu 12. Reconstituirea. Percheziția

Unitatea de studiu 13. Prezentarea pentru recunoaștere. Arestarea , urmărirea


persoanelor și a bunurilor

Unitatea de studiu 14. Expertiza și constatarea tehnico-științifică

Răspunsuri corecte la testele grilă de autoevaluare

Bibliografie

3
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

1.Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei
Criminalistica şi un ghid pentru modul în care trebuie parcursă şi însuşită această
disciplină care este comună învăţămâtului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie
un instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei Criminalistica.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în
învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării individuale pe baze inte-
ractive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea infor-
maţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor do-
bândite la rezolvarea unor probleme specializate; el stimulează de asemenea studentul,
prin bibliografia recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în aprofundarea disciplinei
Criminalistica; de asemenea manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în această
materie.
Manualul este structurat pe unităţi de studiu. Unitatea de studiu reprezintă o parte
omogenă din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
temei de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de
autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele
aşteptate doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a modulelor de studiu,
procedură care este prezentată în cele ce urmează.

2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire


Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
a) Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar
în cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar putea să
înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de „înlănţuire” a temelor de studiu sunt
prezentate la fiecare temă de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea
nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire.
b) Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe
care studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii
înţelegerii fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.
c) Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.
4
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:
- se citesc obiectivele şi competenţele unităţii de studiu – identificabile şi cu

ajutorul următoarei pictograme:


- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie) – identificabili şi cu ajutorul

următoarei pictograme:
- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat – identificabil

şi cu ajutorul următoarei pictograme:


- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu – identificabile şi cu

ajutorul următoarelor pictograme: sau


- se parcurge bibliografia recomandată – identificabilă şi cu ajutorul următoarei

pictograme:
- se răspunde la întrebările recapitulative - identificabile şi cu ajutorul următoarei

pictograme:
- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea răspunsurilor
prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul manualului – identificabil şi cu

ajutorul următoarei pictograme:


- se efectuează testul de evaluare sau/şi tema pentru acasă sau de control (după

caz) - identificabil şi cu ajutorul următoarelor pictograme: sau

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o


pauză de 30 de min. sau de o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.
e) Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru a nu se
periclita însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale unui student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe
zile dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.
Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru
fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei, Rezolvarea ei se poate face în
aproximativ 1-2 ore.
Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter
integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
5
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei
necesită un efort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare,
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei


Manualul de studiu „Criminalistica” reprezintă o sinteză realizată în manieră
interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primu rând, o concepţie didactică.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie exhaustivă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.

3.1.Obiectul manualului „Criminalistica”


Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în criminalistica, o vedere de
ansamblu asupra principiilor şi instituţiilor criminalisticii. Astfel, sunt prezentate
mijloacele tehnico-științifice folosite în criminalistică, procedeele utilizate în activitatea
de cercetare a infracțiunilor și a modului de efectuare a cercetărilor penale, precum și
tactici de ascultare a persoanelor în cadrul procesului penal.
3.2.Obiectivele disciplinei
Manualul de „Criminalistica” îşi propune ca obiectiv general cunoaşterea şi
înţelegerea de către studenţii anului IV a conceptelor, normelor şi instituţiilor utilizate în
criminalistică.
Obiective principale:
 iniţierea în criminalistică prin însuşirea noţiunilor, conceptelor şi instituţiilor
utilizate în criminalistică;
 capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice de criminalistică şi
textele legale la situaţii concrete de fapt;
 formarea unui vocabular juridic adecvat criminalisticii, precum şi formarea unei
laturi a spiritului pe care numai criminalistica îl poate da unui jurist, şi anume
spiritul juridic.
 capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice de criminalistică la
situații practice prin intermediul laboratorului de criminalistică.
4.Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) şi este sistematizat în unităţi de studiu. Structura fiecărei unităţi de studiu
este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Durata de parcurgere a unității de studiu
V. Structura temei de studiu
VI. Rezumatul ideilor principale
6
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu
VIII. Bibliografia recomandată
IX. Întrebări recapitulative
X. Teste de autoevaluare
XI. Teste de evaluare
XII. Teme de casă

7
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 1
Consideraţii introductive: noțiunea, obiectul, structura cursului de
criminalistică, principiile criminalisticii, legăturile criminalisticii cu alte
științe, sistemul criminalisticii. Identificarea criminalistică

I. Obiectivele specifice temei


 însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea, obiectul şi structura
criminalisticii
 înţelegerea fenomenului juridic în criminalistică şi a principiilor care stau
la baza criminalisticii
 înţelegerea modului în care se lucrează cu Codul de procedură penală şi
în special cu legile penale

II. Competenţe specifice dobândite de student


 formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele criminalisticii
 dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
 utilizarea corectă a limbajului juridic

III. Cuvinte cheie:


 criminalistică, tehnică criminalistică, principii, identificare criminalistică

IV. Structura unităţii de studiu


1. Noțiunea și obiectul criminalisticii
2. Structura criminalisticii și metodele de cercetare criminalistică
3. Principiile criminalisticii
4. Legăturile criminalisticii cu alte științe și sistemul criminalisticii
5. Identificarea criminalistică

V.Rezumat
Criminalistica ca disciplină de drept poate fi definită ca o ştiinţă a
stabilirii stărilor de fapt necesare unei corecte încadrări juridice a faptelor
ilicite comise, prin elaborarea şi folosirea metodelor tactice şi mijloacelor
tehnico-ştiinţifice de cercetare, de identificare, cunoaştere şi judecare a
infractorului.
Structura cursului de criminalistică cuprinde tehnica criminalistică,
tactica criminalistică și metodica criminalistică. Criminalistica este o
importantă ramură a dreptului public şi pune la îndemâna organelor
8
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
judiciare metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii,
fixării, ridicării și examinării urmelor găsite la fața locului, identificării
autorului, a victimei, prezentând regulile tactice de efectuare a actelor de
urmărire penală, oferind chiar instrumentele științifice destinate stabilirii
elementelor constitutive ale infracțiunii.

VI.Conţinutul unităţii de studiu 1

1. Noțiunea de criminalistică

Cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a


faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare pe
baze ştiinţifice, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a
celor mai noi metode şi tactici de efectuare a actelor procedurale.

Pentru prima dată noţiunea de criminalistică a fost folosită de


judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross în lucrarea sa „Manualul
judecătorului de instrucţie” publicată în anul 1893, lucrare prin care
investigarea faptelor penale este considerată o ştiinţă.
Anterior acestei date activitatea de cercetare a săvârşirii infracţiunilor
cu ajutorul mijloacelor tehnice era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie
ştiinţifică”.
Criminalistica este percepută în sens larg, comun, marii majorităţi a
populaţiei, ca o metodă de investigare a faptelor antisociale comise prin
mijloace dintre cele mai seducătoare, artistice, o luptă între bine
(anchetatorul) şi rău (criminalul, hoţul, violatorul, etc.) prezentată mai ales în
romane şi filme poliţiste, cu suspans, rezolvări aproape incredibile,
descoperiri neaşteptate bazate pe un element, în principiu, nesemnificativ, pe
o perspicacitate a investigatorului ieşită din comun.
Este un ideal care, din păcate, în practică este destul de rar întâlnit.
Studierea criminalisticii, ca ştiinţă, de către viitorii jurişti, practicieni
ai dreptului ca judecători, procurori, avocaţi, poliţişti etc., este o necesitate;
acest studiu trebuie să conducă la o cunoaştere a mijloacelor tehnice de care
dispun organele judiciare, a procedeelor tactice care pot fi folosite în
ascultarea celor care au comis sau au cunoştinţă de săvârşirea unor fapte
penale, în desfăşurarea unor activităţi de administrare a probelor necesare
dovedirii acestor fapte.
Desigur, acest studiu nu poate fi exhaustiv datorită întinderii limitate a
programei de predare şi seminarizare a acestei discipline în cursul studiilor
universitare, însă problematica studiată trebuie să conducă la cunoştinţe
medii care să ofere posibilitatea viitoare de a analiza şi înţelege felul în care
s-au efectuat investigaţiile, concluziile la care s-a ajuns, probele

9
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
administrate, pentru a se putea solicita completări a acestora, refacerea,
administrarea lor în vederea stabilirii adevărului.
Aprofundarea cunoştinţelor de criminalistică va trebui făcută de către
cei care lucrează efectiv în acest domeniu, prin cursuri de specializare pe
anumite domenii (cercetarea falsurilor, cercetarea specifică a anumitor
genuri de infracţiuni – ucideri, trafic de stupefiante, de armament etc.,
cercetarea, descoperirea şi ridicarea anumitor categorii de urme), prin
cunoaşterea dotărilor tehnice mereu îmbunătăţite, de ultimă generație.

Obiectul criminalisticii

Din definiţia dată criminalisticii se poate desprinde obiectul acesteia,


care constă în elaborarea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice
necesare pentru descoperirea, cercetarea şi judecarea faptelor ilicite, acţiuni
care privesc următoarele direcţii:
- elaborarea de metode tehnice necesare cercetării urmelor create cu prilejul
săvârşirii infracţiunilor sau a altor fapte ilicite;
- adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile
criminalisticii, pentru aplicarea lor la cerinţele activităţii proprii;
- elaborarea unor reguli şi procedee tactice necesare efectuării unor acte de
urmărire penală sau cercetării judecătoreşti
- valorificarea experienţei din activitatea de urmărire penală sau cercetării
judecătoreşti prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a
modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, stabilirea unor
metodologii de cercetare pentru diferite tipuri de infracţiuni.

2. Structura cursului de criminalistică


Studiul criminalisticii cuprinde:
- tehnica criminalistică
- tactica criminalistică
- metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni.
Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-ştiinţifice pe
care le aplică organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de
descoperire, fixare, ridicare şi de cercetare a celor mai felurite urme create cu
ocazia săvârşirii infracţiunii.
Tactica criminalistică elaborează metodele de desfăşurare a activităţii
de urmărire şi judecare, la oportunitatea şi efectuarea unor anumite activităţi
specifice fazelor procesului penal, ca de exemplu: cercetarea locului faptei,
ascultarea făptuitorilor, inculpaţilor, martorilor, percheziţia, etc.

10
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni elaborează
tactica specifică cercetării unor genuri de infracţiuni mai frecvente şi mai
periculoase (omor, viol, etc).

Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica - fiind o ştiinţă juridică – având un obiect propriu de


cercetare, îi sunt specifice anumite metode de investigare, unele dintre ele
tipice ştiinţei respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-
un mod particular, potrivit obiectului său.
Aceste metode de cercetare criminalistică pot fi grupate în:
- metode de cercetare a urmelor în sensul larg al cuvântului, procedee
specifice de căutare, fixare şi studiere a urmelor create cu prilejul săvârşirii
infracţiunii
- metode de examinare a probelor materiale în procesul de identificare
criminalistică
- metode de efectuare a experimentelor, a verificărilor sau a examenelor
comparative pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile
cercetate sau a altor date legate de săvârşirea acestora
- metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmărirea şi arestarea
infractorilor care se sustrag urmăririi penale.
Acestor metode li se adaugă uneori metode de cercetare preluate
din alte ştiinţe şi adaptate cerinţelor criminalistice.
Alt criteriu de clasificare împarte aceste metode de cercetare
criminalistică în:
- metode tehnico-ştiinţifice
- metode de tactică criminalistică
- metode de prevenire a infracţiunilor

3. Principiile criminalisticii
Principiile sunt reguli fundamentale care guvernează modul de
organizare a sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul
procesului penal.
a) Principiul legalităţii constă în faptul că întreaga activitate de
cercetare criminalistică trebuie desfăşurată în conformitate cu prevederile
legii.
b) Principiul aflării adevărului statuează că întreaga activitate
criminalistică trebuie subordonată cerinţei de aflare a adevărului, toate
procedeele şi mijloacele de tehnico-ştiinţifice trebuind folosite în acest scop.

11
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
c) Prezumţia de nevinovăţie presupune ca cercetarea să fie făcută în
acest comandament, respectiv probele obţinute criminalistic să privească
obiectiv cercetarea şi cu acceptarea probelor atât în acuzare cât şi în apărare.
d) Săvârşirea unei infracţiuni determină modificări materiale în
mediul înconjurător. (nu există infracţiune fără urme – „crimă perfectă”)
e) Principiul identităţii , adică activitatea de identificare duce la
stabilirea identităţii.
f) Principiul celerităţii efectuării investigaţiei, respectiv cercetarea
criminalistică trebuie să se efectueze de îndată, pentru a nu se produce
modificări sau deteriorări a probelor.

4. Legăturile criminalisticii cu alte ştiinţe

Criminalistica este indisolubil legată de ştiinţele juridice ca şi de unele


ştiinţe ale naturii.
Legătura cu ştiinţe juridice
● cu dreptul procesual penal : între cele două ştiinţe există interdependenţă,
activităţi de urmărire ori judecată fiind reglementate prin normele procesual
penale, ceea ce obligă ca şi cercetarea criminalistică să se efectueze în aceste
limite.
● cu dreptul penal : dreptul penal arată ce este infracţiunea, ce fapte sunt
infracţiuni, iar criminalistica ajută prin mijloacele ei la demonstrarea
elementelor constitutive ale unei infracţiuni.
● cu criminologia : cele două ştiinţe se completează reciproc, criminologia
studiază starea şi dinamica fenomenului infracţional, cauzele care îl
generează, propunând măsuri de prevenire corespunzătoare, iar criminalistica
se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte şi elaborează măsuri specifice de
prevenire.
Legătura cu ştiinţe nejuridice
● legătura cu medicina legală : cele două ştiinţe se ajută reciproc în
rezolvarea unor cazuri de omor, loviri, sinucideri, violuri, accidente cu
victime omeneşti. Aici criminalistica stabileşte împrejurările comiterii, modul
de săvârşire , iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul
victimei, vechimea lor, cauzalitatea între ele şi eventualul rezultat letal, date
care ajută criminalistica la stabilirea unor împrejurări privitoare la faptă.
● legătura cu psihologia judiciară : această ştiinţă oferă date pentru
cunoaşterea infractorului sau a altor persoane – aceste date ajută ştiinţa
criminalisticii în alegerea procedeelor de ascultare, a tacticii criminalistice.
● legătura cu psihiatria judiciară : această ştiinţă studiază bolile care
alterează sau înlătură capacitatea persoanei de a raţiona sau de a acţiona,
12
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
oferind criminalisticii date pe baza cărora se alege tactica potrivită de
ascultare sau de interpretare a drumului săvârşirii infracţiunii.
● legătura cu chimia : chimia oferă date ştiinţifice privind determinarea
conţinutului şi a provenienţei unor substanţe găsite la locul faptei ori în sau oe
corpul victimei, a descoperirii falsurilor etc.
● legătura cu fizica : fizica este un domeniu din care criminalistica preia
metode şi tehnici de lucru, aparate, instrumente ce au fost adaptate scopurilor
cercetării criminalistice.
● legătura cu biologia : din biologie se preiau metode şi procedee de cercetare
a urmelor materiilor organice (fire de păr, pete de sânge, salivă, spermă ş.a.)
sau, mai nou, identificarea pe baza mărcii genetice.

Sistemul criminalisticii

Studiul criminalisticii cuprinde trei mari părți: tehnica, tactica și


metodologia criminalistică.
Tehnica criminalistică cuprinde domeniul de studiu al mijloacelor
tehnico-științifice folosite de organele judiciare și de experții criminaliști în
activitatea de descoperire a celor mai diverse urme create cu ocazia săvârșirii
faptului ilicit în scopul identificării făptuitorilor, victimelor, a armelor,
instrumentelor, a înscrisurilor etc, care interesează cercetarea criminalistică.
Tactica criminalistică cuprinde domeniul de elaborare și folosire a
metodelor și procedeelor specifice necesare efectuării unor acte de procedură
sau activități procedurale pe parcursul întregului proces penal (ex. cercetarea
locului faptei, ascultarea făptuitorilor, victimelor, martorilor, efectuarea
perchezițiilor, a reconstituirii ș.a.), activitate care trebuie susținută de
temeinice cunoștințe de psihologie judiciară.
Metodologia criminalistică cuprinde folosirea tuturor metodelor tehnice
și a procedeelor tactice care aparțin celor două domenii mai sus arătate,
alegerea unei anumite conduite a unei tactici specifice cercetării unor categorii
de infracțiuni, metodologia cercetării infracțiunilor contra vieții persoanei, a
furtului, tâlhăriei, a traficului de substanțe stupefiante sau toxice etc.).

5. Identificarea criminalistică

Identificarea în criminalistică, la fel ca în alte științe, este activitatea


prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau
ființelor, cât și însușirile, caracteristicile care le deosebesc pe unele de altele,
necesare pentru ordonarea lor în tipuri, grupe, subgrupe, iar apoi în vederea
stabilirii deosebirilor individuale dintre ele, respectiv în vederea identificării
finale.
13
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Identitatea este ceea ce se află la sfârșitul procesului de identificare.
Această identitate stabilește toate însușirile și deosebirile ce fac ca un obiect
sau ființă să se distingă de toate celelalte asemănătoare lui, respectiv să fie ele
însele.
Scopul final al procesului identificării este stabilirea identității
obiectelor sau ființelor supuse examinării.
Identificarea în criminalistică, după modul reținerii caracteristicilor
esențiale este de trei feluri:
- după memorie
- după descriere
- după urmele lăsate
Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor
esențiale ale unui obiect, fenomen ori ființă, percepute anterior de o persoană
în anumite condiții de loc și timp, reținute de persoana respectivă până în
momentul revederii acelui obiect, fenomen sau ființe, moment în care
persoana, pe baza caracteristicilor memorate anterior, poate face identificarea.
Perceperea și reținerea caracteristicilor esențiale se poate face la o întâlnire
singulară cu obiectul sau ființa ori în urma unor întâlniri succesive. Cu
ajutorul celor memorate în practica criminalistică sunt identificați infractorii
văzuți la locul faptei de martori sau victime, pot fi identificate obiecte
dispărute, pierdute sau furate și găsite ulterior.
Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale se realizează
spre deosebire de identificarea după memorie, în mod direct, nemijlocit,
respectiv pe baza datelor descrise de alte persoane care au perceput nemijlocit
un anumit fenomen, obiect sau ființă. În mod curent prin această identificare
se realizează descoperirea persoanelor care se sustrag urmăririi penale sau
judecății, condamnați care au evadat, animale sustrase, alte bunuri. Este
necesară o descriere inițială a trăsăturilor sau caracteristicilor unui anumit
obiect sau ființă de către persoana care a intrat anterior în contact cu obiectul
de identificat iar apoi și alte persoane în baza acestei descrieri pot identifica
obiectul sau ființa.
Identificarea după urmele lăsate la locul faptei sau în alte locuri este
un procedeu des întâlnit. Urmele lăsate de mâini, de încălțăminte, de
instrumente de spargere, de vehicule pot fi importante pentru identificarea
obiectului creator ori ființei care le-a creat în urma comparării care se face
între urmele descoperite și cele create experimental cu un asemenea obiect.
În criminalistică identificarea se realizează printr-un proces de
examinare a caracteristicilor esențiale, proces care parcurge de la general spre
particular două faze principale.
Reținerea inițială a caracteristicilor generale ale obiectelor,
fenomenelor sau ființelor, care conduc apoi la gruparea și delimitarea în
tipuri, grupe, subgrupe.
Identificarea și stabilirea identității obiectului sau ființei care a creat
urma. Din grupa sau subgrupa stabilită pe baza caracteristicilor generale se
14
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
compară mai multe obiecte stabilindu-se trăsături care le deosebesc și care
sunt proprii numai unui anumit obiect, fenomen sau ființă. În procesul
examinării vom avea așadar obiecte scop care trebuie identificate, precum și
obiecte mijloc, care servesc la identificarea primelor.
Într-un proces de identificare există un singur obiect scop și un obiect
sau mai multe obiecte mijloc. Identificarea se realizează prin examinarea între
ele în mod nemijlocit a obiectelor mijloc care au fost create de același obiect
mijloc. Este necesar ca obiectele scop și obiectele mijloc să aibă caracterisitici
relativ stabile pentru a putea fi utilizate în procesul identificării. Este
important a avea în vedere că obiectele scop prin trecerea timpului sunt
supuse unui proces de schimbare, transformare sau degradare, astfel că este
nevoie ca în momentul examinării să se țină seama de elementele care ar fi
putut modifica sau degrada obiectul respectiv (locul unde s-au aflat, condițiile
atmosferice, intervenția unor factori externi).
În procesul identificării examinarea obiectelor se face prin aplicarea
metodelor analizei și sintezei.
Prin analiză se stabilesc toate caracteristicile esențiale ale obiectelor
supuse examinării, iar apoi cu ajutorul sintezei vor fi descoperite acele
trăsături care sunt caracteristice, proprii mai multora dintre ele.
În procesul examinării pentru a putea realiza identificarea se folosește
și metoda comparației, respectiv anumite trăsături reținute la unul din
obiectele supuse studiului sunt comparate cu caracteristicile celorlalte obiecte
asemănătoare pentru a se stabili care anume dintre toate caracteristicile
reținute sunt comune obiectelor studiate și le fac să se deosebească între ele.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin _ Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 1-15;
P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative:


1. Definiţi criminalistica?
2. Ce cuprinde domeniul criminalisticii?

15
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
3. Care sunt principiile criminalisticii?
4. Care sunt legăturile criminalisticii cu alte științe?
5. Definiți identificarea în criminalistică?
6. Cum se clasifică identificarea în criminalistică?

IX. Teste de autoevaluare:


1. Criminalistica este:
a) o ramură a dreptului privat;
b) o ramură a dreptului public;
c) o disciplină de drept;

2. Obiectul criminalisticii constă în:


a) elaborarea metodelor tactice, necesare pentru descoperirea,
cercetarea şi judecarea faptelor ilicite ;
b) elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare pentru
descoperirea, cercetarea şi judecarea faptelor ilicite;

3. Sunt principiile ale criminalisticii:


a) principiul prezumției de nevinovăție;
b) principiul legalității;
c) principiul celerității;
d) principiul aflării adevărului;

4. Identificarea criminalistică se face:


a) după memorie;
b) după analiza probelor;
c) după descriere;
d) după urmele lăsate;

5. Tehnica criminalistică cuprinde:


a) domeniul de studiu al mijloacelor tehnico-științifice folosite de
organele judiciare și de experții criminaliști în activitatea de
descoperire a celor mai felurite urme;
b) domeniul de elaborare și folosire a metodelor și procedeelor
specifice necesare efectuării unor acte de procedură sau
activități procedurale pe parcursul procesului penal;
c) folosirea tuturor metodelor tehnice și a procedeelor tactice
specifice cercetării unor categorii de infracțiuni;

16
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

X. Teste de evaluare
1. Sunt principiile ale criminalisticii:
a) principiul prezumției de vinovăție;
b) principiul legalității;
c) principiul celerității;
d) principiul disponibilității;

2. Tactica criminalistică cuprinde:


a) domeniul de studiu al mijloacelor tehnico-științifice folosite de
organele judiciare și de experții criminaliști în activitatea de
descoperire a celor mai felurite urme;
b) domeniul de elaborare și folsire a metodelor și procedeelor
specifice necesare efectuării unor acte de procedură sau activități
procedurale pe parcursul procesului penal;
c) folosirea tuturor metodelor tehnice și a procedeelor tactice specifice
cercetării unor categorii de infracțiuni;

3. Criminalistica este indisolubil legată de următoarele științe


juridice:
a) cu dreptul procesual penal;
b) cu dreptul penal;
c) cu chimia;
d) cu biologia;

4. Identificarea criminalistică se face:


a) după memorie;
b) după verificarea probelor;
c) după urmele lăsate;

XI. Temă pentru acasă:


Rolul criminalisticii între celelalte ramuri de drept.

17
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 2

Mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea criminalistică;


Fotografia judiciară: fotografia judiciară operativă,
fotografia de examinare

I. Obiective specifice:
 însuşirea noţiunilor specifice acestor instituţii
 studenţii să înţeleagă diferenţele dintre mijloacele tehnico-
științifice utilizate în cercetarea criminalistică, precum și diferențele
dintre categoriile de fotografii judiciare
 să înţeleagă cum se realizează fotografiile judiciare și rolul
acestora în cercetarea criminalistică
 studentul să cunoască şi să înţeleagă tipurile de fotografii judiciare
 să înţeleagă importanţa realizării fotografiilor judiciare

II. Competenţe specifice dobândite de studenţi:


 identificarea fotografiilor judiciare
 deprinderea de a lucra cu mijloacele tehnico-științifice utilizate în
cercetarea criminalistică și cu fotografiile judiciare
 identificarea mijloacelor tehnico-științifice și a fotografiilor
judiciare
 să fie capabil să îmbine metodele de utilizare a mijloacelor
tehnico-științifice și fotografiile judiciare

III. Cuvinte cheie:


 mijloace tehnico-științifice, fotografie, fotografie judiciară,
fotografie de orientare, fotografie de examinare

IV. Structura unităţii de studiu:


1. Mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea criminalistică;
2. Fotografia judiciară operativă;
3. Fotografia de examinare;

V. Rezumat:
Cercetarea criminalistică presupune folosirea celor mai avansate
metode și mijloace tehnico-științifice.
18
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Mijloace tehnico-științifice sunt folosite de organele de urmărire
penală pe teren și în laborator (la examinarea locului faptei, percheziții,
reconstituiri etc; la cercetarea urmelor, analiza substanțelor descoperite etc).
Fotografia judiciară e considerată o ramură a criminalisticii care
adaptează metodele și mijloacele tehnice din tehnica fotografică la cerințele
cercetării faptelor ilicite. Ea elaborează metode de fixare a urmelor
descoperite la locul faptei, metode de executare a fotografiilor care se fac cu
ocazia reconstituirii sau a percheziției, metode de realizare a fotografiilor
semnalmentelor de identificare, metode de studiere a materialelor trimise
laboratoarelor de expertize în vederea evidențierii unor trăsături ale
obiectelor ce nu pot fi percepute cu ochiul liber.

VI. Conţinutul unităţii de studiu 2

1. Mijloacele tehnico-științifice folosite în cercetarea criminalistică

1.1. Mijloacele tehnico-științifice folosite pe teren se cuprind în


dotarea autolaboratoarelor și în trusa criminalistică
a. laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe un mijloc de
transport, respectiv autoturisme, microbuze, șalupe și elicoptere și sunt
dotate cu aparate, dispozitive, truse, instrumente și substanțe care pot servi la
activități de cercetare criminalistică prin deplasarea la locul faptei și sunt
împărțite pe compartimente (compartimentul truselor criminalistice,
compartimentul fotografiei judiciare, compartimentul cu mijloace tehnice
pentru întocmirea schițelor, desenelor, actelor procedurale, compartimentul
detectoarelor de metale, cadavre, radiații etc, compartimentul de înregistrare
fonică sau video, compartimenul pentru realizarea portretului prin desen ori
compoziție electronică, compartimentul cu echipament de protecție și
intervenție).
b. trusa criminalistică, care cuprinde aparate fotografice, camera video,
accesorii pentru realizarea fotografiilor și filmărilor, compartimentul
traseologic destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini,
picioare, dinți, ale instrumentelor de spargere ale vehiculelor, aparatură
pentru amprentare, executarea mulajelor, pentru ridicarea urmelor,
compartimentul pentru protejarea urmelor și accesorii, compartimentul
pentru ambalarea și conservarea urmelor ridicate, compartimentul pentru
măsurători și marcarea locului cercetat.
c. truse criminalistice specializate în care enumerăm trusa pentru marcarea
cu substanțe fluorescente sau chimice a unor obiecte, trusa pentru testarea
stupefiantelor, trusa pentru cercetarea exploziilor și incendiilor, trusa pentru
19
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
descoperirea și examinarea cadavrelor, trusa pentru relevarea urmelor
papilare latente, trusa odorologică.

1.2. Mijloacele tehnico-științifice de laborator sunt cele necesare


prelucrării materialelor fotosensibile, examinării anumitor urme descoperite,
aparate pentru executarea fotografiilor de identificare, de comparație. În
laborator instrumentele optice de examinare sunt lupa, microscopul optic și
microscopul electronic. Tot în condiții de laborator, prin folosirea analizei
spectrale, pot fi studiate resturi de materiale, substanțe de diferite feluri (cu care
s-a scris, din care este confecționat un anumit obiect). Mijloacele folosite pentru
analiza spectrală sunt spectografele, spectoscoapele și spectometrele. Metodele
cromatografice folosite tot în condiții de laborator permit cercetarea unor
cantități foarte mici de materie. Există și alte metode de examinare, respectiv
analiză prin luminiscență și metode optice de analiză.

2. Fotografia judiciară

În funcție de scopul urmărit și de metodele aplicate în procesul


cercetării criminalistice fotografia judiciară este împărțită în două mari categorii:
2.1. fotografia judiciară operativă
2.2. fotografia de examinare (sau de expertize criminalistice)

2.1. Fotografia judiciară operativă cuprinde fotografiile executate de organul


de urmărire penală cu prilejul cercetării locului faptei prin care se fixează locul
faptei și împrejurimile și probele materiale găsite în zonă.

Fotografia judiciară operativă se subîmparte în:

• Fotografia de orientare se execută în scopul fixării aspectului general


al locului faptei cu împrejurimile sale, fiind de natură ca să se facă orientarea în
teren și ulterior acel loc să poată fi identificat. Fotografia de orientare poate fi
executată după natura locului faptei care poate fi un loc deschis sau în interiorul
unor imobile. În această din urmă situație fotografia va prezenta exteriorul acelui
imobil care să cuprindă și câteva elemente din imediata apropiere pentru a ajuta
la identificarea lui. Fotografia de orientare executată în loc deschis poate fi
unitară (când locul faptei și împrejurimile sale sunt incluse într-o singură
imagine), sau panoramică (când se fotografiază locul respectiv prin metoda
circulară sau prin metoda liniară de fotografiere). Fotografia panoramică
circulară se realizează în situațiile când locul faptei este un spațiu deschis, vast
în dimensiuni, când fotografiile se realizează pe segmente din aceeași poziție,
prin rotirea aparatului fotografic dintr-o margine a acelui teren până în cealaltă
20
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
așa încât fiecare poziție succesivă să redea o parte din întregul teren ce
interesează cercetarea. După prelucrarea în laborator a acestor fotografii
succesive ele se alătură astfel încât să se obțină o imagine unică cu perfectă
continuitate realizându-se imaginea de ansamblu a acelui loc. Fotografia
panoramică liniară se realizează în situațiile când locul faptei are o formă
dreptunghiulară și pentru a cuprinde acest loc în imagine nu se poate realiza o
îndepărtare cu aparatul în așa fel încât să se poată cuprinde întregul loc al faptei.
Această metodă se folosește mai ales când este necesar a se fotografia imobile
de dimensiuni mari situate pe străzi înguste. Pentru realizarea fotografiei este
nevoie ca pentru fiecare poziție de fotografiere aparatul să se afle la aceeași
înălțime față de sol, la aceeași distanță față de obiectul de fotografiat.
Fotografierea se va face prin deplasare de la stânga la dreapta sau de dreapta la
stânga cu aparatul de fotografiat păstrându-se distanța față de obiectul de
fotografiat.

• Fotografia schiță
Spre deosebire de fotografia de orientare, fotografia schiță trebuie să
cuprindă numai locul faptei fără împrejurimi însă această fotografie va reda mai
multe amănunte din locul respectiv. În situațiile în care locul faptei se află în loc
deschis, lumina folosită va fi cea naturală iar atunci când se execută în interiorul
unor imobile se va recurge la iluminarea artificială.
Fotografia schiță poate fi unitară (când se realizează dintr-o singură
poziție), contrară (când fotografierea se realizează din două poziții diametral
opuse), încrucișată (când se realizează din patru locuri diametral opuse, două
câte două), pe sectoare (modul de realizare este același ca și la fotografia
panoramică).

• Fotografia obiectelor principale


Se realizează prin cuprinderea a numai o parte din locul faptei și în
aceasta se cuprind obiectele corp delict, cele care au suferit deteriorări sau
modificări și pe care pot fi găsite urme create prin săvârșirea faptei. Obiectele se
fotografiază separat însă în corelație cu alte obiecte sau urme din imediata
apropiere. Obiectul se fotografiază cu urmărirea relevării diferențelor de formă
și mărime cu alte obiecte, în poziția în care a fost găsit.

• Fotografia detaliilor
Față de toate fotografiile arătate mai sus, care se execută în faza statică
a cercetării locului faptei, această fotografie va fi executată în faza dinamică,
urmărindu-se redarea detaliilor urmelor și ale obiectelor fotografiate fiecare
separat. Obiectul ce urmează a fi fotografiat poate fi ridicat și așezat într-o
poziție cât mai bună pentru fotografiere. Fotografierea se poate face de la o
distanță mică în așa fel încât să se fixeze fiecare detaliu.

21
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

• Fotografia de reconstituire
Cercetarea criminalistică poate impune ca, după efectuarea
fotografiilor arătate mai sus, care se realizează la locul faptei imediat după
producerea evenimentului, să fie necesară efectuarea și a altor activități de
cercetare. Printre aceste activități este și reconstituirea, care se face de regulă de
organul de urmărire penală în scopul fixării locului respectiv și a unor secvențe
din procesul comiterii faptei care vor fi reproduse artificial.
Prima fotografie care se face cu prilejul reconstituirii este fotografia
locului reconstituirii în care se cuprinde întregul loc în care se va desfășura
procesul de reproducere artificială a săvârșirii faptei. Această fotografie este
propriu zis o fotografie schiță a locului reconstituirii și este necesară pentru a
demonstra, prin comparare cu fotografia schiță inițială, că reconstituirea s-a
efectuat la locul comiterii faptei.
A doua fotografie de reconstituire este cea a secvențelor reconstituirii
și prin aceasta se redau în mod fidel cele mai importante momente ale
reconstituirii, prezentându-se modul în care s-a comis fapta într-o succesiune de
imagini. Fixarea prin fotografiere a momentelor reconstituirii se referă la cele
mai importante secvențe ale comiterii faptei și prin acestea se verifică dacă se
confirmă sau se infirmă anumite susțineri ale martorilor, victimelor ori celor care
au săvârșit fapta.
Datorită fidelității cu care pot fi redate aspectele reconstituirii, în ultima
perioadă este folosită tot mai mult filmarea, prin aceasta fiind mult mai ușor a se
cuprinde și reda scene, persoane sau obiecte care sunt necesare cercetării
criminalistice.

• Fotografia de percheziție constă în cuprinderea în imagini fotografice


a activității de percheziție în momentul desfășurării acesteia. O primă fotografie
este cea a locului percheziției care constă într-o fotografie de orientare a locului
percheziției cu împrejurimile acestuia. În momentul în care au fost găsite
anumite obiecte ori persoane care interesează percheziția se execută fotografia
ascunzătorii obiectelor sau persoanelor descoperite fără a fi cuprinse și
împrejurimile respectivului loc. Sunt propriu zis fotografii ale obiectelor
principale și se execută prin cuprinderea în imagini a locului sau locurilor în care
au fost ascunse obiectele sau persoanele descoperite. Cea de-a treia fotografie
care se execută este cea a obiectelor descoperite și cuprinde fiecare obiect sau
persoană în mod separat. Pentru redarea mărimii exacte a formei și a diferitelor
caracteristici, obiectele sunt fotografiate prin metoda fotografierii la scară,
respectiv prin așezarea alături a unei rigle gradate care se fotografiază împreună
cu obiectul respectiv. Atunci când între obiectele care interesează cercetarea sunt
anumite distanțe și este important a fi fixată corelația și distanța dintre obiecte se
efectuează fotografieri în care este cuprinsă și panglica gradată care face vizibilă
distanța între obiecte. La executarea fotografiilor schiță uneori se folosește și
22
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
metoda stereometrică, prin aceasta obținându-se imagini spațiale ale obiectelor,
a dimensiunilor acestora și a distanței dintre ele.

• Fotografia semnalmentelor este fotografia care se folosește pentru


înregistrarea prin imagini a persoanelor care interesează cercetarea penală.
Fotografiile semnalmentelor se împart în :
a) Fotografia de identificare a persoanelor, care constă în
efectuarea a două fotografii bust, una din față și alta din profil, fotografii care se
fac persoanei care nu trebuie să poarte ochelari sau ceva care să-i acopere capul.
- fotografia din față se execută în scopul redării cu claritate a
particularităților feței, a modului de inserție a părului în jurul frunții, a
prezentării lățimii și a înălțimii frunții, a eventualelor riduri, a formei și mărimii
sprâncenelor, ochilor, nasului, gurii. Este de preferat ca persoana fotografiată,
dacă este bărbat, să fie fotografiată bărbierită, și, indiferent de sex, să aibă părul
strâns pentru a se putea fixa trăsăturile specifice. Considerăm că în situațiile în
care anumite persoane în mod obișnuit poartă barbă (dacă sunt bărbați) sau dacă
au un anumit fel de a-și purta părul, este indicat să se execute fotografii care să
fixeze și aceste aspecte de înfățișare.
- fotografia din profil se face de la aceeași distanță, persoana urmând
să aibă urechea vizibilă, în acest fel putând fi redate forma nasului, conturul
acestuia, a bărbiei, proeminența buzelor și multe din caracteristicile pavilionului
urechii.
Pentru că o mare parte a persoanelor poartă în mod curent ochelari este
indicat ca să fie efectuată o fotografie din față și una din profil care să fixeze și
această înfățișare. Fotografiile de identificare se folosesc în activitatea de
urmărire pentru identificarea acelei persoane în situațiile în care se sustrage sau
când este necesară descoperirea acelei persoane de către persoane cu care
aceasta ar putea intra în contact.

b) Fotografiile de identificare a cadavrelor necunoscute


Pentru realizarea acestor fotografii, cadavrul trebuie pregătit,
efectuându-se o toaletare a acestuia, respectiv se îndepărtează urmele de sânge
sau de alte substanțe prin spălarea acestuia, dacă există leziuni care deformează
fața, acestea sunt cusute, părul este pieptănat, ochii se deschid, iar buzelor li se
marchează conturul. Se urmărește așadar a se ajunge la o înfățișare cât mai
apropiată de cea pe care o avea în momentul în care era în viață, pentru aceasta
fiind recomandabil ca fotografierea să se facă după autopsierea cadavrului când
gazele sunt eliminate și țesuturile își revin la volumul și forma anterioară. Și
cadavrele se fotografiază din față și din profil, cadavrul fiind așezat în așa fel
încât să se poată realiza cele două fotografii. În baza acestor fotografii se poate
proceda la identificarea cadavrelor necunoscute, fotografiile fiind prezentate
persoanelor care reclamă dispariția unor anumite persoane și care vor putea
identifica aceste persoane.
23
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

c) Fotografia de urmărire (sau detectivă) se efectuează prin


folosirea unor aparate camuflate, care dau impresia unor obiecte de uz personal
(stilouri, brichete, ceasuri etc) care se declanșează de regulă automat, spre
exemplu la deschiderea unei uși, la intrarea într-un anumit spațiu, surprinzând în
imagini persoanele care încearcă să săvârșească o anumită infracțiune. În ultima
perioadă, prin existența camerelor de supraveghere asemenea activități sunt
filmate și se suplinește astfel executarea fotografiilor de urmărire în anumite
situații.

2.2. Fotografia de examinare

Această fotografie, care mai este denumită și fotografia de expertize


criminalistice, se execută numai de către experții criminaliști în scopul
identificării persoanelor și obiectelor după urmele create, în scopul scoaterii în
evidență a unor caracteristici ce nu pot fi percepute cu ochiul liber sau pentru
ilustrarea de către expert a concluziilor sale.
Pentru realizarea acestor fotografii sunt necesare cunoștințe speciale de
fotografie și o aparatură mai performantă decât cea folosită în mod obișnuit la
efectuarea fotografiilor prezentate anterior. În raport de scopul urmărit, de
metodele și mijloacele folosite fotografia de examinare se împarte în : fotografii
sub radiații vizibile și fotografii sub radiații invizibile.

a) Fotografiile sub radiații vizibile, la rândul lor se împart în:

- Fotografia de ilustrare este întâlnită aproape în fiecare raport de


expertiză criminalistică și are ca scop fixarea prin fotografiere a acelor trăsături
ale obiectelor primite spre examinare care sunt vizibile ochiului liber. Aceasta se
face în vederea obținerii unei ilustrări despre starea obiectului primit de expert în
vederea studierii sale în condiții de laborator și se efectuează în dublu scop:
reprezintă o dovadă a expertului despre starea în care a fost primit obiectul spre
examinare și totodată folosește expertului ca obiect de comparație cu fotografiile
de examinare pe care le obține în procesul studiului de laborator a obiectului
primit, relevându-se ce se poate vedea cu ochiul liber pe acel obiect și ce anume
a putut fi descoperit folisind aparatura adecvată. Această fotografie s-ar putea
confunda cu fotografia de detaliu dacă ne-am conduce numai după trăsăturile
exterioare. Scopul celor două fotografii le diferențiază.

- Fotografia de comparație este folosită la identificarea persoanelor și


obiectelor după urmele create prin comparația care se face între fotografiile care
redau trăsăturile urmelor descoperite la locul faptei și fotografiile care redau
particularitățile urmelor create în mod experimental cu obiecte bănuite ca fiind
24
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
creatoare de urme ori prin comparația nemijlocită a acestor obiecte. După
metoda folosită în comparație aceste fotografii pot fi: a. fotografii de comparație
prin juxtapunere, b. fotografii de comparație prin continuitate liniară, c.
fotografii de comparație prin suprapunere. Fotografiile realizate în scopul
comparației prin juxtapunere trebuie toate executate în condiții de laborator,
efectuându-se câte o fotografie pentru fiecare obiect supus examinării. În această
variantă de comparație imaginea urmei create de obiectul scop va fi comparată
pe rând cu fotografiile obținute pe cale experimentală. Comparația prin
suprapunere este folosită când se examinează semnături bănuite a fi create prin
copierea nemijlocită a unor semnături originale, fotografiile fiind efectuate pe
material fotosensibil pozitiv transparent. Dacă semnătura originală și semnătura
ridicată de pe document prin fotografiere sunt identice prin suprapunere se poate
demonstra că aceasta a fost contrafăcută știut fiind că nu pot exista două
semnături identice ale aceleiași persoane, aceasta realizându-se doar prin
copiere. Fotografia de comparație prin continuitate liniară constă în executarea
unor fotografii a urmelor de la locul faptei cât și a celor create experimental în
aceleași condiții de contrast, intensitate, lumină, la aceeași scară. Tăindu-se
orizontal pe aceeași linie ambele fotografii și alăturându-se partea stângă a unuia
cu partea dreaptă a celeilalte se obține o imagine continuă doar dacă urmele
redate în fotografii au fost create de același obiect.

- Fotografia de umbre se bazează pe umbrele pe care le crează lumina


pe suprafața obiectului examinat. Pentru crearea unor asemenea umbre este
necesar ca fotografia să se execute într-o cameră obscură unde lumina să fie
propagată asupra obiectului fotografiat sub un unghi ascuțit iar sursa de lumină
să trimită razele paralel. Se crează astfel pe părțile mai adânci, în depresiuni,
umbre și aceste umbre sunt imprimate pe materialul fotosensibil astfel că se pot
vedea anumite caracteristici ce nu pot fi observate cu ochiul liber.

- Fotografia de contraste se bazează pe exagerarea diferenței care


există între o culoare și opusul acestei culori. Este folosită în examinarea
scrisurilor realizate cu creioane, ulterior înlăturate pe cale fizică (radiere), pentru
că oricât de bine ar fi înlăturată substanța colorată rămân particule minuscule de
culoare.

- Fotografia separatoare de culori se realizează prin utilizarea filtrelor


de culoare care lasă să treacă prin ele culoarea lor și culorile complementare
acestora și se utilizează în cazul cercetării adăugirilor în acte făcute cu cerneluri
sau creioane care aparent au aceeași nuanță de culoare.

b) Fotografiile sub radiații invizibile se folosesc pentru


evidențierea a ceea ce nu poate fi văzut cu ochiul liber și se realizează prin
fotografierea în raze ultraviolete, infraroșii, roentgen, gamma și beta. Nu
25
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
insistăm asupra acestora întrucât presupun dotări deosebite și cunoștințe de
specialitate și pot fi realizate doar de persoane cu pregătire specifică.
Desigur că importanța lor pentru cercetarea criminalistică este deosebită,
însă la nivelul unui curs de criminalistică pentru activitatea universitară
prezentarea acestora nu este necesară.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin _ Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 15-
29; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Care sunt mijloacele tehnico-științifice folosite în cercetarea
criminalistică?
2. Care sunt fotografiile judiciare operative?
3. Care sunt fotografiile de examinare?

IX. Teste de autoevaluare


1. Mijloacele tehnico-științifice folosite pe teren sunt:
a) laboratoarele criminalistice mobile
b) trusa criminalistică
c) truse criminalistice specializate

2. Mijloacele tehnico-științifice de laborator sunt:


a) aparate pentru executarea fotografiilor de identificare
b) instrumentele optice de examinare
c) spectografele

3. Fotografia judiciară operativă cuprinde:


a) fotografia de orientare
b) fotografia schiță
c) fotografia de expertize criminalistice
d) fotografia obiectelor principale
26
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

4. Fotografia de examinare cuprinde:


a) fotografia sub radiații vizibile
b) fotografia de orientare
c) fotografia de umbre
d) fotografia sub radiații invizibile

5. Fotografia de orientare cuprinde:


a) fotografia unitară
b) fotografia panoramică
c) fotografia de reconstituire

X. Teste de evaluare
1. Fotografia de orientare se execută pentru :
a) a reda locul faptei cu împrejurimile sale
b) a reda numai locul faptei
c) a reda detaliile urmelor de la locul faptei

2. Fotografia schiță poate fi:


a) din față
b) unitară
c) pe sectoare

3. Sunt fotografii de percheziție :


a) fotografia locului percheziției;
b) fotografia detaliilor
c) fotografia obiectelor descoperite

4. Sunt fotografii de reconstituire:


a) fotografia locului reconstituirii ;
b) fotografia secvențelor reconstituirii;
c) fotografia ascunzătorii obiectelor;

5. Sunt fotografii de comparație:


a) fotografii de comparație ale locului faptei
b) fotografii de comparație prin juxtapunere
c) fotografii de comparație prin continuitate liniară

XI. Temă pentru acasă


Fotografia de percheziție.
27
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 3

Cercetarea criminalistică a urmelor: noțiune, clasificare, urmele de


mâini, urmele de unghii, urmele de picioare, urme de dinți, urme ale
instrumentelor de spargere, urmele mijloacelor de transport, urme
formate din materie organică, alte categorii de urme

I. Obiective
 însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la urme;
 înţelegerea noţiunii de urme;
 însuşirea clasificării urmelor;

II. Competenţe dobândite de studenţi


 identificarea urmelor în cadrul cercetării criminalistice;
 capacitatea de a face diferența între diferitele categorii de urme;
 capacitatea de a face comparaţii între între diferitele categorii de
urme;
 capacitatea de a preleva unele urme în condiții de laborator;

III. Cuvinte cheie


 urme; urmele de mâini, urmele de unghii, urmele de picioare, urme
de dinți, urme ale instrumentelor de spargere, urmele mijloacelor de
transport, urme formate din materie organică, alte categorii de urme.

IV. Structura unităţii de studiu


1. Noțiunea și clasificarea urmelor;
2. Urmele de mâini;
3. Urmele de unghii;
4. Urmele de picioare;
5. Urme de dinți;
6. Urme ale instrumentelor de spargere;
7. Urmele mijloacelor de transport;
8. Urme formate din materie organică;
9. Alte categorii de urme

28
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

V. Rezumat
În activitatea criminalistică s-a apreciat că urmele pe care omul ori
anumite obiecte, ființe sau fenomene le lasă în mediul înconjurător sunt
martori muți care nu mint. Au fost considerate ca urme numai acele
modificări de suprafață sau de volum pe care le suferă un obiect care vine în
contact cu un alt obiect redându-i mai mult sau mai puțin clar trăsăturile
obiectului respectiv.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Noţiunea și clasificarea urmelor


În sens mai larg, urma reprezintă oricare modificare sau schimbare
creată în mediul înconjurător prin acțiunea omului. În acest sens larg al
noțiunii, urmele pot fi clasificate:
1. după natura și modul de formare:
- urme ce reprezintă modificări de volum sau suprafață a obiectului purtător și
reproduc aspecte exterioare ale obiectului creator
- urme formate din resturi de obiecte, obiecte, materiale organice sau
anorganice
- urme olfactive (de miros)
- sunete și diferite stări (ușă deschisă, lumină uitată aprinsă ș.a.)
2. după acțiunea unui obiect asupra altui obiect:
- urme statice. Aceste urme se crează prin acțiunea unui obiect asupra altui
obiect sub un unghi drept prin acțiuni de apăsare, compresiune, lovire,
tamponare, în așa fel încât obiectele să nu alunece pe suprafața celuilalt.
- urme dinamice. Aceste urme se formează prin alunecarea unui obiect pe
suprafața altui obiect și ca rezultat sunt imprimate, fie pe suprafața unuia
dintre obiecte, fie pe volumul acestuia, anumite trăsături din obiectul creator.
3. după gradul de plasticitate a obiectului primitor de urmă, urmele pot
fi clasificate în:
- urme de adâncime. Acestea reprezintă modificări de volum a obiectului
primitor care redă dimensiunile și unele caracteristici ale obiectului creator,
după care se poate determina natura acelui obiect care l-a creat sau se poate
chiar să fie identificat.
- urme de suprafață. Acestea reprezintă o modificare de suprafață a obiectului
primitor, redând mai multe sau mai puține trăsături ale obiectului creator.
Aceste trăsături imprimate pe suprafața obiectului primitor sunt utile la
determinarea naturii sau tipului obiectului creator cât și la identificarea
acestuia. Urmele de suprafață pot fi subclasificate în:

29
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
- urme de stratificare, care se crează prin desprinderea de substanță de pe
obiectul creator și aderarea acestuia pe suprafața obiectului primitor (spre ex.
urmele lăsate de încălțăminte ca praf pe dușumea, parchet etc)
- urme de destratificare, care se crează prin detașarea de pe suprafața
obiectului primitor și aderența la suprafața obiectului creator a unei părți din
substanța primului obiect de așa natură încât prin substanța dislocată de pe
obiectul primitor sunt redate pe suprafața acestuia caracteristicile obiectului
creator.
4. după natura obiectului creator urmele pot fi clasificate în: urme de
mâini, de picioare, de dinți, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale
mijloacelor de transport etc.

2. Urmele de mâini

Urmele de mâini sunt foarte importante pentru cercetarea


criminalistică și se crează prin atingerea de către om a obiectelor din mediul
înconjurător cu partea anterioară a mâinii, respectiv cu palma.
Aceste urme se crează pe obiectul primitor sub formă de urme de
stratificare sau de destratificare și uneori sub forma urmelor de adâncime în
substanțe plastice sau pulverulente.
Urmele de suprafață (mai ales cele de stratificare) pot fi vizibile sau
invizibile (latente). Urmele de volum, de adâncime, lăsate de mâini în
substanâe plastice sau pulverulente sunt întâlnite foarte rar în cercetarea
criminalistică și pot fi descoperite pe substanțe alimentare (unt, untură etc)
iar cele pe substanțe pulverulente pot fi întâlnite când substanța e formată
din granulații foarte fine (pudră de talc, făină de grâu etc) și cel mai adesea
sunt vizibile. Tot vizibile mai pot fi și urmele de mâini care se crează prin
desprinderea de pe suprafața mâinii a unei substanțe colorate (cerneală, tuș
etc). Toate aceste urme vizibile, de adâncime sau de suprafață, prezintă o
mai mică valoare criminalistică pentru că datorită suprafeței obiectului
primitor și a substanței ce se depune pe obiectul primitor aceste urme nu
întotdeauna sunt utile pentru identificarea obiectului creator datorită faptului
că nu sunt redate detaliile desenului papilar de pe mâini. Mai utile sunt
urmele de stratificare invizibile pentru că în această stare infractorul care le
lasă nu le observă și nici nu le distruge. Ele sunt formate din substanță foarte
fină rezultată din transpirația obișnuită a mâinilor și redau pe suprafața
obiectului primitor toate detaliile crestelor papilare, chiar numărul, mărimea
și forma porilor ce se află pe desenul papilar. Compoziția acestor substanțe
din care sunt formate urmele papilare constă din compuși organici și
anorganici și datorită acestei compoziții urmele latente se păstrează pe
suprafața obiectului primitor timp îndelungat astfel că și după zile sau
săptămâni uneori urmele lăsate de desenul papilar pot fi folosite în procesul
de identificare al persoanelor.
30
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Identificarea persoanelor după urmele de mâini are la bază varietatea
reliefului papilar de pe partea anterioară a palmei care se prezintă sub formă
de ridicături (care se numesc linii sau creste papilare) și adâncituri (șanțuri
interpapilare). Aceste linii papilare nu se schimbă în decursul vieții
persoanei și au devenit importante pentru identificarea persoanelor.
Partea criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea
reliefului papilar dar și cu identificarea persoanelor după detaliile acestui
relief poartă denumirea de dactiloscopie.
Urmele de deget descoperite la locul faptei se numesc urme de deget,
cele luate experimental sunt denumite impresiuni digitale, iar fotografiile
reliefului papilar obținute prin fotografierea urmelor sau a impresiunilor se
numesc dactilograme.

Proprietățile crestelor papilare


Cercetarea criminalistică a desenului papilar prezintă o deosebită
importanță datorită unor proprietăți specifice ale crestelor papilare. Acestea
sunt:
- longevitatea crestelor papilare (durata lor de existență). Desenul
papilar se formează în faza intrauterină prin luna a treia de sarcină și se
definitivează sub aspectul formei sale prin luna a șasea rămânând sub
această formă pe toată durata de existență a persoanei, până la
descompunerea pielii după ce persoana decedează.
- fixitatea desenului papilar constă în menținerea acelor trăsături,
detalii ale desenului papilar pentru toată viața persoanei. Singura modificare
a desenului papilar constă în mărimea acestuia corespunzătoare evoluției
persoanei pe parcursul vieții.
- unicitatea desenului papilar prin care se înțelege că fiecare
persoană are desenul său propriu în ce privește detaliile acesteia și, mai mult,
fiecare deget are desenul papilar diferit de toate celelalte degete.
- inalterabilitatea, adică imposibilitatea de a fi schimbat sau
distrus prin acțiunea persoanei dacă prin această încercare de distrugere nu e
vizat și stratul dermic al pielii. Pentru ștergerea completă a desenului papilar
aceasta se poate realiza doar dacă este vătămat stratul dermic al pielii pentru
că altfel chiar după încercări de înlăturare pe cale fizică sau chimică desenul
papilar a reapărut cu toate caracteristicile pe care le-a avut.

Cercetarea la fața locului a urmelor de mâini constă în activități


ale organului de urmărire penală care urmăresc descoperirea, evidențierea
urmelor latente, fixarea și ridicarea acestor urme iar apoi interpretarea lor.
Căutarea urmelor de mâini va începe de obicei din locul prin
care infractorul a pătruns în perimetrul locului respectiv, se extinde asupra
întregului loc al faptei și va fi terminată cu locul prin care făptuitorul a
părăsit locul faptei. Se urmărește a fi identificate obiectele apte de a primi și
31
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
păstra asemenea urme, obiecte care au fost atinse sau folosite în timpul
săvârșirii infracțiunii. Prezintă interes doar obiectele pe care pot rămâne
astfel de urme, respectiv obiecte cu suprafața netedă, lucioasă (mobilă,
sticlă, faianță etc).
Descoperirea urmelor de mâini se poate face prin iluminarea
acelor obiecte cu ajutorul unei lanterne cu raze paralele sub un unghi ascuțit.
Chiar dacă nu se pot observa urme este potrivit a se recurge la examinarea
acestor obiecte într-o cameră obscură. Se poate recurge și la folosirea razelor
ultraviolete sau la pulverizarea obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme
cu anumite prafuri care trebuie să fie formate din granule deosebit de fine ,
să fie ușor uleioase, grase, să fie grele pentru aderență mai eficace și să aibă
o culoare care să vină în contrast cu culoarea obiectului presupus a fi
purtător de urme. Această activitate se efectuează de specialiști criminaliști
pregătiți de regulă doar pentru aceste activități.
Desenul papilar de pe degete este diferit de la o persoană la alta,
iar cel de pe ultimele falange are anumite forme încât poate fi clasificat și
subclasificat.
Pentru clasificarea dactilogramelor criteriul folosit este delta.
Aceasta reprezintă o formă de desen triunghiulară care se află la locul de
întâlnire a cel puțin trei sisteme de creste papilare. Prin sistem de creste
papilare înțelegem o grupă formată din mai multe creste care are aceeași
direcție și formă de desfășurare.
Deltele în desenul papilar pot fi:
- delte negre când sunt formate din două creste papilare care se unesc într-un
punct și se continuă cu o creastă.
- delte albe când cele două creste nu se întâlnesc ci merg cel mult paralel.
Aceste delte albe și negre pot fi subclasificate în funcție de deltă
(de existența, lipsa, numărul și poziția deltelor în următoarele tipuri de
dactilograme:
a) desene papilare care nu au deltă (adeltice) . La acestea crestele ce merg
aproape paralel cu șanțul flexoral (adâncimea creată prin strângerea
degetelor) se curbează din ce în ce mai mult pe măsura apropierii de vârful
degetului (se mai numesc și dactilograme sub formă de cercuri). Desenul
papilar adeltic după desfășurarea deltelor sale poate fi subclasificat :
- dactilograme papilare simple
- dactilograme piniforme sau pseudodeltice
- dactilograme adeltice cu buclă stânga
- dactilograme adeltice cu buclă dreapta
- adeltice bibuclate
- adeltică cu început de spirală (cu spirală stânga jos, cu spirală stânga sus, cu
spirală dreapta jos, cu spirală dreapta sus)
b) dactilograme dextrodeltice sunt dactilograme ce au o singură deltă situată în
partea dreaptă a desenului papilar. Aceste dactilograme dextrodeltice sunt
formate din trei sisteme de creste papilare: primul paralel cu șanțul flexoral
32
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
(regiunea bazală), al doilea un grup de creste sub formă de lațuri (acest grup
formează regiunea centrală a dactilogramei), al treilea, un grup de creste ce
vine și înconjoară regiunea centrală, întâlnindu-se în partea dreaptă cu
regiunea bazală. După configurația desenului papilar din regiunea centrală
dextrodelticele se împart în dextrodeltice cu lațuri simple, dextrodeltice cu
lațuri gemene și dextrodeltice cu rachetă.
c) dactilograme sinistrodeltice. Acestea se deosebesc de cele dextrodeltice
pentru că în raport cu delta sunt pe partea stângă și nu pe partea dreaptă ca
cele dextrodeltice.
d) dactilograme bideltice sunt cele care prezintă două delte. Regiunea bazală se
aseamănă a regiunea bazală a monodelticelor (dextrodeltice sau
sinistrodeltice), doar regiunea centrală este formată din creste papilare
diferite după modul de desfășurare, însă indiferent de aceasta în partea
dreaptă și în partea stângă a dactilogramei se formează câte o deltă.
Bidelticele pot fi cu spirală stânga, cu spirală dreapta, cu cerc legat, cu cerc
punctat, cu cerc dublu legat, ovoidale sau elipsoidale etc.
e) dactilograme desene papilare care au mai mult de două delte sau au
asemenea caracteristici încât nu pot fi incluse în nici o clasificare. Există
dactilograme cu trei, patru delte precum și cazuri de sindactilie (anomalia
degetelor chiar din naștere și constă în lipirea a două sau mai multe degete
între ele), acestea fiind dactilograme excepționale. Tot aici mai pot fi incluse
și acele desene ce se prezintă sub formă de numeroase puncte sau cicatrici.

În procesul examinării dactilogramelor în scopul identificării


obiectului creator (de la general la particular) se compară mai întâi
impresiunile găsite la locul faptei cu cele create experimental. În examenul
comparativ se urmăresc unele detalii. Aceste detalii ale crestelor papilare
necesare identificării desenului papilar se studiază de la stânga desenului
către dreapta și pot consta în început de creastă, sfârșit de creastă, bifurcații,
confluență, anastomoză, cârlig, butonieră, deviere. Asemenea detalii se pot
afla în orice desen papilar. Pentru a stabili cu certitudine că desenul de la
locul faptei și cel experimental aparțin aceleiași persoane sunt necesare între
12 - 17 elemente de identitate.
Poroscopia este o metodă complementară de examinare a desenului
papilar și este folosită atunci când în desenul papilar de la locul faptei nu se
găsesc suficiente detalii pentru a putea stabili obiectul creator (când urma
este neclară sau se descoperă doar fragmente de desen papilar). În asemenea
situații se folosește microscopul pentru studierea porilor de pe crestele
papilare. Această metodă este folosită ca un mijloc ajutător în dactiloscopie
deoarece porii în comparație cu crestele papilare, sunt mai puțin statici, pot
fi acoperiți cu corpuri străine astfel că ei își pot schimba forma,
dimensiunile, numărul și distanța dintre ei.

33
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

3. Urmele de unghii

Urmele de unghii sunt importante pentru cercetarea criminalistică doar


când sunt descoperite ca urme de adâncime. Acestea se pot găsi pe diferite
alimente, pe diferite substanțe plastice, pe corpul omenesc atât ca urme
statice cât și ca urme dinamice.
Urmele statice pot ajuta la stabilirea cu aproximație a sexului
persoanei care le-a creat, a vârstei, la stabilirea modului de săvârșire a
infracțiunii.
Urmele dinamice sunt mai puțin utile pentru determinarea cu
aproximație a vârstei persoanei și a sexului acesteia, dar ajută la
determinarea modului în care a fost săvârșită infracțiunea.

4. Urmele de picioare
Această categorie de urme poate fi la fel de importantă ca și cea a
urmelor de mâini, deși în mod obișnuit urme de acest fel de la locul faptei
prezintă prea puține detalii care să intereseze cercetarea criminalistică.
Urmele pot fi lăsate de încălțăminte sau de piciorul desculț (urme
plantare) și acestea pot ajuta chiar la identificarea persoanei dacă obiectul
primitor a fost un sol cu o granulație fină ori o substanță plastică ori altă
substanță capabilă să păstreze detaliile tălpii. Urmele lăsate de piciorul
încălțat sunt des întâlnite la locul săvârșirii unei infracțiuni și pot fi
clasificate în urme de suprafață sau de adâncime sau în urme statice sau
dinamice. La fața locului urmele de picioare se descoperă ca grupe de urme,
urme izolate sau sub forma cărării de urme. Urmele descoperite se fixează
prin fotografiere pentru că pe această cale nu se produce nici o modificare a
acestora. La fotografierea fiecărei urme se folosește metoda de fotografiere a
detaliilor . Atunci când urmele sunt de adâncime se va folosi un izvor de
lumină laterală pentru ca prin urmele create să se redea și adâncimea acelor
urme. În procesul verbal de cercetarea locului faptei se vor trece și
dimensiunile urmelor arătându-se lungimea urmei, lățimea urmei și lățimea
tocului, lungimea tocului, lățimea arcadei și adâncimea tocului. Se
menționează apoi dacă există anumite detalii, particularități determinate de
folosirea încălțămintei.
La urmele lăsate de piciorul desculț, după ce urma a fost
fotografiată se vor arăta dimensiunile, mărimea călcâiului, dacă este vorba de
picior plat sau cu arcada pronunțată, unghiul de deschidere între degete.
Urmele de adâncime, fie că sunt de încălțăminte sau create de
piciorul desculț, se mai fixează și prin mulare. Mulajele se fac din ghips, mai
rar se folosește parafina, ceara sau alte substanțe. Pentru realizarea mulajului
este recomandabil ca în prealabil să se facă toaleta urmei prin curățarea
34
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
acesteia de eventuale pietricele, paie su alte corpuri străine, să se absoarbă
apa din urmă cu o pară de cauciuc sau seringă ori hârtie sugativă. Dacă urma
de adâncime este prea puțin pronunțată e necesar ca în jurul ei să se facă un
mic gard din pământ sau din carton, apoi pasta de ghips se toarnă treptat atât
în lungul urmei cât și orizontal, iar pentru întărire se pot folosi bețe subțiri
sau bucăți de sârmă, după care se completează și restul pastei așa încât
obținem un mulaj mai rezistent.
Cărarea de urme are importanță la stabilirea direcției de circulație
a persoanei, a vitezei de mers, a înălțimii persoanei, a greutății și uneori chiar
a vârstei și a profesiunii acesteia. De asemenea, se poate stabili dacă a dus în
spate o greutate sau nu. Pentru stabilirea acestor elemente este importantă
luarea în considerație a următoarelor aspecte: lungimea pasului, care se
socotește de la călcâiul urmei lăsată de un picior până la călcâiul urmei lăsată
de celălalt picior; unghiul pasului, care este redat de axa longitudinală a
tălpii și direcția de mers; lățimea pasului, care se calculează trăgând imaginar
câte o dreaptă de la limitele urmei lăsate de piciorul stâng și de piciorul drept
, iar perpendiculara pe cele două paralele dă lățimea mersului.

5. Urmele de dinți
Dinții se deosebesc de la o persoană la alta, iar urmele lăsate de
aceștia ajută la stabilirea numărului, lățimii, distanței dintre ei, lungimii
poziției și eventualelor defecțiuni, reparații, lipsa unora dintre ei.
Urmele lăsate de dinți pot fi întâlnite pe diferite alimente, fructe,
diverse sortimente de brânză, ca urme de adâncime, iar sub formă de urme
de suprafață pot fi întâlnite în mod frecvent pe corpul victimelor.
Aceste urme pot prezenta importanță pentru cercetarea
criminalistică și odată descoperite se fixează prin fotografiere prin descrierea
în procesul verbal de cercetare, iar cele de adâncime și prin mulaje.

6. Urmele instrumentelor de spargere


Instrumentele folosite în spargeri sunt diferite obiecte care în mod
obișnuit au o altă utilizare decât cea a spargerii. Aceste instrumente sunt
folosite în realizarea spargerilor prin lovire, apăsare sau frecare.
Prin lovire în mod obișnuit instrumentele se folosesc în situația
când locul unde acestea se aplică se află la distanțe mari față de locuri
frecventate de om ori unde zgomotul este mare. Aceasta pentru că prin lovire
se produc zgomote care ar atrage atenția și fapta ar putea fi descoperită.
Atunci când zgomotul produs este atenuat, instrumentele de spargere se
folosesc.
Prin frecare se realizează spargeri cu ajutorul fierăstraielor,
bonfaierelor sau a pilelor. În aceste situații foarte rar se poate ajunge ca după
urmele create să poată fi stabilit obiectul creator însă aceste urme ajută la
stabilirea modului și tipului instrumentului folosit.
35
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Instrumentele de apăsare lasă în mod obișnuit urme mai utile
cercetării criminalistice pentru că pe obiectele primitoare se imprimă multe
trăsături ale instrumentelor de spargere care ajută chiar la identificarea
acestora. Dintre instrumentele de spargere special folosite de infractori
poate fi amintită „balerina” care este un burghiu special format din mai
multe lamele de oțel cu ajutorul căruia se realizează penetrarea caselor de
bani. De asemenea, „gura de lup” este un alt instrument folosit de infractori
pentru tăieri. Dintre instrumentele de spargere des folosit este toporul.
Acesta lasă pe suprafața obiectelor primitoare din lemn urme sub formă de
striațiuni paralele, care pot duce la identificarea obiectului creator. Cleștele,
dacă este folosit, lasă și el urme dinamice pe obiectul asupra căruia a
acționat, dar striațiunile acestea sunt mai puțin vizibile. În cazul spargerilor
pot fi întâlnite și acțiuni de violare a plumburilor și a sigiliilor. Plumburile se
aplică pe containere, vagoane , colete etc și sunt în majoritate confecționate
din plumb de formă rotundă cu două orificii. Cleștele cu care se strânge
plumbul are un simbol specific. În cazul violării unui asemenea plumb
rămân diferite urme prin deformarea simbolului, dar mai ales rămân urme pe
sfoara introdusă prin cele două orificii, prin scămoșare și colorare în negru
sau gri. Sigiliile au imprimată o ștampilă cu un anumit simbol sau denumire
aplicată pe o substanță plastică care în momentul violării poate fi dezlipită de
pe obiectul primitor prin încălzire și apoi poate fi relipită în același loc sau
într-un alt loc. Această operație se poate executa doar dacă sigiliul a fost
aplicat pe o substanță plastică în cantitate mai mare.
La locul săvârșirii infracțiunii pot fi descoperite urme ale
instrumentelor de spargere pe diferite obiecte, ca de exemplu pe ziduri,
geamuri, uși, dulapuri, sisteme de încuiere etc. După depistarea unor
asemenea urme, acestea se fixează prin descriere în procesul verbal de
cercetare la fața locului, prin fotografiere, filmare și, eventual, prin ridicarea
de mulaje. Descrierea acestora se face în detaliu cu menționarea formei
urmei, a dimensiunilor, a unor caracteristici și poziția acestora unele față de
altele. Fotografiile care se execută sunt fotografii de detaliu. Eventualele
mulaje se fac prin folosirea de ceară roșie sau parafină după ce anterior
aplicării substanței urma a fost tratată cu glicerină pentru ca aderența la urmă
să fie cât mai mică.

7. Urmele mijloacelor de transport


Aceste urme prezintă o deosebită utilitate pentru cercetarea
criminalistică pentru că în mod frecvent organele de urmărire penală
întâlnesc asemenea urme în accidentele de circulație, în sustrageri, în
accidente de muncă, în cazul unor omoruri etc.
La locul faptei mijloacele de transport pot lăsa cele mai variate urme.
Cel mai des întâlnite sunt urmele lăsate de roțile mijloacelor de transport

36
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
care vin în contact cu obiectele din jur. Pot fi lăsate urme și prin pierderea
unor piese a unor substanțe sau obiecte transportate.
Cele mai importante pentru cercetarea criminalistică sunt urmele
lăsate de roțile autovehiculelor pe traseul de circulație și la locul
evenimentului. Roțile autovehiculelor sunt îmbrăcate în anvelope din
cauciuc, foarte rar în șine din fier (la unele utilaje) sau în șenile.
Autovehiculele care au roțile îmbrăcate în pneuri de cauciuc prezintă foarte
multe particularități atât în ceea ce privește tipul, mărimea și destinația lor
cât și în ce privesc caracteristicile desenelor antiderapante de pe anvelope.
După urmele lăsate de anvelopele autovehiculelor se poate stabili
tipul autovehiculului respectiv, se poate ajunge uneori chiar la identificarea
sa și se poate determina direcția de circulație. Întrucât desenul antiderapant
de pe roțile autovehiculelor se crează în momentul fabricării anvelopelor în
serie, caracteristicile acestui desen ajută la determinarea tipului
autovehiculului creator sau cel puțin al unui grup de tipuri din care poate
face parte autovehiculul respectiv.
După urmele lăsate de anvelope se poate determina dacă
autovehiculul a fost un autoturism sau un autocamion, tonajul acestuia,
ecartamentul. După gradul de uzură al anvelopelor, după felul uzurii, după
cicatricile de pe anvelope redate în urmă, după caracteristicile unor reparații
ale anvelopei se poate identifica autovehiculul creator, iar direcția de
circulație se poate determina la unele autovehicule după poziția desenului
antiderapant central, după configurația acestuia (această direcție nu e
absolută, cauciucurile putând fi puse și invers).
Mașinile mari au un desen antiderapant și pe marginea anvelopei,
care constă în plinuri și goluri și care pot rămâne în urma de la locul faptei.
Când se circulă pe teren afânat și se crează urme de adâncime și aceste
plinuri și goluri lasă urme care interesează cercetarea criminalistică. La
viteze foarte mari aceste urme nu mai sunt perceptibile.
Roțile autovehiculelor lasă atât urme statice cât și urme dinamice.
Urmele statice se crează în mers obișnuit prin rularea obișnuită, iar
urmele dinamice se crează în situații de frânare sau de derapare a roților în
cursul circulației.
În funcție de natura șoselei pe care s-a circulat roțile pot lăsa urme de
suprafață sau de adâncime. Urmele de suprafață pot fi de stratificare dar și de
destratificare. Cele mai des întâlnite sunt urmele de stratificare când pe șosea
roțile lasă urme de praf desprinse de pe ele sau chiar din substanța lor (cazul
de creare a urmelor de frânare).
Fixarea urmelor mijloacelor de transport la locul faptei, lăsate de
roțile autovehiculelor, se face prin descrierea în procesul verbal, prin
fotografiere, desene, prin mulare (cele de adâncime). Pentru a fi descrise
detaliat în procesul verbal urmele trebuie măsurate. În situațiile când există
urme lăsate de mai multe din roțile autovehiculului se va măsura lățimea
fiecărei urme în parte, indicându-se carasteristicile desenului antiderapant
37
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
central, apoi se va măsura distanța dintre urmele lăsate de roțile laterale
socotindu-se această distanță de la centrul unei urme la centrul celeilalte (așa
se stabilește ecartamentul mașinii). Nu se recomandă calcularea acestor
distanțe din marginile exterioare sau interioare ale urmei, nici din exteriorul
unei urme până în interiorul celeilalte, pentru că nu totdeauna roțile au
anvelope de aceeași mărime. Aceasta depinde de presiunea aerului din
anvelopă, de greutatea și viteza autovehiculului. De asemenea, este
importantă și temperatura aerului în mediul înconjurător în momentul creării
urmei. Dacă este posibil, se încearcă și măsurarea distanței dintre roțile din
față după urmele descoperite la locul faptei. La viraje, în curbe, rămân
intacte și urmele lăsate de roțile din față care vor fi urme în exteriorul curbei.
În cazul unei deplasări în linie dreaptă urmele roților din față sunt distruse de
urmele roților din spate, astfel că doar acestea din urmă vor putea ajuta
cercetarea criminalistică. Foarte importante în identificarea autovehiculului
vor fi și anumite semne particulare ale anvelopei (tăieturi, crăpături, lipituri
etc).
Autovehiculele lasă la locul faptei și alte categorii de urme, respectiv
uneori cad picături de ulei sau benzină. Aceste picături au o formă alungită,
de pară, cu partea mai bombată în sensul opus mișcării. De asemenea,
autovehiculul care trece prin bălți de noroi aruncă stropii sub formă de
evantai deschis în direcția mișcării. Și aceste urme se fixează prin descrierea
lor în procesul verbal, prin fotografiere și pot fi ridicate în ambalaj special cu
mențiunile corespunzătoare.
Căruțele sunt vehicule care lasă și ele urme cu roțile care în ultima
vreme sunt rar îmbrăcate cu șine metalice, fiind folosite mai mult roțile cu
pneuri. Dimensiunile acestor pneuri sau șine metalice pot ajuta la stabilirea
vehiculului, a dimensiunii acestuia. Foarte rar vor fi întâlnite la căruțe pneuri
noi, acestea fiind de regulă uzate, cu anumite imperfecțiuni, motiv pentru
care identificarea este mult mai ușoară. De altfel, multe căruțe au roți cu un
ușor joc pe osie astfel că urmele lăsate sunt mai șerpuite. După desenul
antiderapant nu se va putea stabili cu precizie direcția de mers pentru că
pneurile căruței sunt de multe ori cu desen divers, de uzuri diferite, așezate
normal sau invers. Va putea fi stabilită această direcție după urmele
animalelor de tracțiune, dacă deplasarea s-a făcut pe drumuri neasfaltate sau
nepietruite.
Săniile lasă urme dinamice pe zăpadă sau pe sol și orice proeminență
sau adâncitură de pe talpă lasă urme de striațiuni sau zgârieturi. Pot fi
importante pentru cercetarea criminalistică și, în cazul în care se găsesc, se
descriu în procesul verbal, se fotografiază sau se fixează prin mulare.

38
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

8. Urmele formate din materie organică

În această grupă de urme sunt cuprinse firele de păr, petele fiziologice


și resturile alimentare.

8.1. Firele de păr descoperite la locul faptei pot prezenta o mare


importanță pentru aflarea adevărului în cauză deoarece prin modul cum sunt
stabilite (ca lungime, formă, conținut cercetat pe cale de laborator) ajută la
determinarea modului de săvârșire a faptei cât și chiar la identificarea
autorului infracțiunii.
Datorită grosimii variate, a lungimii diferite, a formei exterioare
diferite și mai ales a structurii anatomice, firele de păr ajută prin examen de
laborator la stabilirea dacă acestea sunt de proveniență animală sau umană,
dacă provin de la o persoană tânără sau în vârstă, femeie sau bărbat, din ce
regiune a corpului provin, iar prin examen de laborator se determină grupa
sanguină a persoanei de la care au căzut.
La locul faptei firele de păr pot fi găsite în mâinile victimei, pe
hainele acesteia, pe reverul hainei, pe manșete, pe pantofi, pe dușumeaua din
încăperi, iar când locul comiterii faptei este în câmp deschis, pe iarbă, pe sol,
pe obiecte aflate în apropierea victimei.
După descoperirea acestora firele de păr se introduc fie în plicuri fie în
eprubete, specificându-se locul în care a fost găsit, ziua, ora găsirii, persoana
care le-a ridicat. Dacă se găsesc mai multe fire de păr acestea se ridică
separat.
Fire de păr se mai pot descoperi și pe hainele, corpul agresorului, pe
încălțămintea acestuia cu ocazia efectuării percheziției corporale sau
domiciliare a persoanei bănuite de săvârșirea faptei.
Cercetarea firelor de păr ridicate se realizează în condiții de
laborator. Pe lângă firele ridicate de la locul faptei de la victimă sau agresor
trebuie trimise spre analiză și fire de păr recoltate de la persoana bănuită și
de la victimă (prin tăiere, smulgere și rupere). În condiții de laborator firul de
păr se studiază inițial pentru a vedea dacă este purtător de corpuri străine,
dacă e vopsit sau decolorat, după care se stabilește grosimea firului de păr,
forma capătului firului de păr (tăiat, rupt, coafat). Apoi se trece la
examinarea rădăcinii firului de păr, a bulbului, a papilei care este la rădăcina
părului, a tulpinii (tija) care este acoperită cu mai multe celule sub formă de
solzi cu partea rotundă spre vârf. Se examinează forma exterioară a firului de
păr (a rădăcinii și tulpinii). După forma solzișorilor ce există pe tulpina
firului de păr se poate stabili dacă firul provine de la om sau animal. Se face
și o secțiune transversală pentru a se vedea grosimea firului de păr. Aici se
va observa canalul medular, cuticula și cortexul, ca straturi ale firului de păr
și după caracteristicile acestor trei straturi se stabilește dacă este păr de om
39
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
sau de animal, apoi cu aproximație vârsta persoanei de la care provine.
Studierea bulbului va putea să determine grupa de sânge.

8.2. Petele de sânge pot fi găsite la locul faptei sub formă de picături,
bălți, mânjituri pe diferite obiecte, dâre de sânge. Forma și cantitatea acestor
urme pot conduce la stabilirea modului de comitere al infracțiunii sau al
faptei ilicite. Picăturile de sânge vor avea întotdeauna formă rotundă dacă au
căzut în unghi drept, și formă alungită dacă au căzut pe obiectul purtător
într-un unghi ascuțit. Atunci când picătura de sânge a căzut sub un unghi
drept pe obiectul primitor, de la cel mult 15 cm, forma petei va fi rotundă. În
același unghi, dacă distanța de cădere a fost între 15 cm și 120 cm, forma va
fi rotundă cu marginea dințată, dantelată; în situațiile în care cad de la
distanțe și mai mari, forma va fi stelată. Este de reținut că și natura
obiectului primitor este importantă pentru forma petei de sânge. Culoarea
urmelor de sânge este diferită în funcție de timpul care s-a scurs de la
momentul creării petei și momentul descoperirii. În prima oră de la venirea
în contact cu oxigenul urmele au o culoare roșie, apoi roșu închis dacă au
trecut 2 – 3 ore, roșu brun închis după 5 ore, după 10 ore sau mai mult
culoarea devine cenușie, iar după 1 - 2 zile au culoarea verde. Și aici este
important mediul ambiant și obiectul purtător.
Dacă urmele de sânge se găsesc în stare fluidă pe suprafața unor
obiecte se ridică cu ajutorul unor tampoane de vată și se pun în borcane
închise pe care se fac mențiunile necesare. Dacă petele sunt uscate se ridică
cu obiectul primitor, iar dacă acest obiect este voluminos se recurge la
umezirea petei cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat cu apă oxigenată.
Atunci când sunt găsite pe păr, iarbă, obiecte de îmbrăcăminte etc, acestea se
taie sau se ridică și se ambalează în borcane așa cum au fost găsite. Dacă
urmele sunt pe pământ se va ridica o cantitate de pământ îmbibat cu sânge.
În cuprinsul procesului verbal se vor consemna date privind poziția,
mărimea, locul în care au fost găsite, starea acestora etc, cu mențiunea că s-
au descoperit și ridicat urme care par a fi de sânge întrucât doar prin examen
de laborator se va stabili dacă urmele sunt de sânge sau de altă substanță. Și
pentru aceste urme se vor efectua fotografii judiciare sau vor fi filmate.

8.3. Urmele de lichid seminal constau în acele urme rezultate din


secreția glandelor sexuale masculine. În cazul comiterii unor violuri, acte de
perversiune, de corupție sexuală sau mai rar în cazul unei sinucideri prin
strangulare, la locul faptei sau pe hainele persoanelor implicate pot fi
descoperite pete de spermă, acestea prezentând utilitate pentru cercetarea
criminalistică deoarece în urma analizării lor în condiții de laborator se poate
determina cu aproximație vârsta persoanei de la care provine lichidul
seminal, dacă aceasta suferă sau nu de anumite boli, dacă poate sau nu să
proceeze. Prin analiza de laborator se poate stabili și grupa de sânge pe care
o are persoana în cauză.
40
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Căutarea urmelor de lichid seminal trebuie făcută asupra corpului
victimei, pe coapse, în regiunea inferioară a trunchiului, în regiunea pubiană,
vaginală sau bucală, pe obiectele de lenjerie, pe așternuturile de pat, pe
dușumele, pe covoare, sau pe hainele agresorului.
În funcție de vechimea lor, aceste urme pot fi găsite în stare fluidă sau
uscate. În cazul când sunt încă în stare umedă aceste urme au aspectul unor
pete de culoare gălbuie lipicioasă astfel că pot fi confundate ușor cu petele
rezultate din emulsiile provenite din zahăr sau chiar cu cele de dulceață.
Ridicarea urmelor fluide se face cu tampoane de vată umezite în apă distilată
și ce ambalează în eprubete sau borcane. Dacă sunt descoperite pe perii
pubieni se taie acești peri și se introduc în eprubete cu menționarea datelor
obișnuite.
În stare uscată aceste urme pot fi găsite pe pielea victimei sau a
agresorului sau pe diferite obiecte și se prezintă sub o formă lucioasă,
transparentă. Pentru ridicare vor fi umezite cu apă distilată. Dacă urmele se
află pe lenjerie sau pe alte țesături acestea sunt îmbibate și țesătura este mai
puțin elastică, aspră la pipăit și de culoare gălbuie. De pe țesături nu se
recomandă a fi ridicate ci se ridică cu țesătura care se pliază încât cutele să
nu traverseze urma. Și aceste urme se fixează prin descriere în procesul
verbal și fotografiere.
Pentru cercetarea criminalistică pot prezenta importanță și urmele de
salivă, urmele de transpirație, urmele de urină, urmele de vomă sau de
excremente, prin analizarea acestora fiind posibil a se stabili persoana care
le-a lăsat ori anumite modalități de comitere a unor fapte.

8.4. Urmele de alimente și resturi de alimente. În situațiile cînd


infractorul a petrecut mai mult timp la locul faptei se întâmplă ca acesta să
mănânce, să bea și astfel lasă la locul faptei și alte urme care pot interesa
cercetarea criminalistică. Uneori la locul faptei pot fi găsite alimente aduse
de infractor și prin prezența lor, a resturilor din aceste alimente, se poate
stabili cu aproximație timpul cât autorul a stat la locul faptei sau când s-a
produs fapta, studiindu-se gradul de învechire a alimentelor. Pe aceste
alimente pot fi descoperite urme de mâini, de dinți care sunt utile pentru
cercetarea criminalistică. Ridicarea acestor urme se face în așa fel încât să nu
sufere modificări sau deformări, se ambalează și se trimit imediat pentru a fi
studiate în condiții de laborator.

9. Alte categorii de urme

9.1. Urmele de fumat sau iluminat. După felul țigaretelor, țigărilor,


calitatea tutunului de pipă descoperit la locul faptei sub formă de scrum se
poate aprecia preferința autorului faptei pentru o categorie sau alta de tutun,
iar scrumul rezultat din arderea țigărilor ne poate oferi elemente privind
41
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
calitatea tutunului. Cu cât tutunul este mai de calitate lasă un scrum de
culoare mai deschisă și mai fin. Mucurile de țigări pot transmite informații
despre modul de a le fuma (în întregime, parțial), gradul umezirii, timpul în
care s-au fumat, elemente care pot constitui date în legătură cu obișnuința
persoanei de a fuma. Poate fi caracteristic pentru o persoană felul în care
stinge țigara, dacă o fumează în întregime sau parțial, astfel că modurile
diferite de a fuma sau de a stinge țigara pot da elemente asupra numărului
persoanelor care s-au aflat la locul faptei și asupra timpului cât a durat
aceasta.
După urmele lăsate de buze se poate ajunge la stabilirea grupei de
sânge și chiar a sexului persoanei.
Infracțiunile se comit mai mult noaptea, astfel că de multe ori la locul
faptei pot fi găsite surse de iluminat cum ar fi lumânări, chibrituri, lanterne.
Pe aceste obiecte pot fi găsite urme de mâini, de dinți sau de buze. De
asemenea, ele pot demonstra că fapta s-a petrecut în timpul nopții, perioada
în care făptuitorul a stat în acel loc. Și aceste urme se fixează prin descriere
în proces verbal și fotografiere, după care sunt ridicate și supuse cercetării.

9.2. Urmele de praf pot fi găsite pe haine, pe corp, în stare de praf sau
sub formă de pastă și pot fi de proveniență minerală, vegetală, animală. În
funcție de proveniența lor se poate stabili o gamă întreagă de probleme ce
interesează urmărirea, chiar profesia persoanei, locul prin care a trecut
aceasta înainte de a ajunge la locul faptei. Urmele de praf se caută în
manșete, în pantofi, în buzunare, sub unghii, pe corpul persoanei. Dacă sunt
sub formă de pastă acestea se caută pe sau în încălțăminte, pe ciorapii
purtați, pe gulerele cămășilor, ale hainelor, sub unghii, între degete, și de
multe ori în compoziția urmei vor fi găsite și substanțe care sunt eliminate de
corpul omenesc.
Fixarea se face prin descriere în procesul verbal și fotografiere, iar
ridicarea se face împreună cu obiectul pe care s-a descoperit ori prin
tamponare cu vată după care se ambalează și se trimit expertului pentru a se
determina natura lor.

9.3. Urmele olfactive constau în mirosul individual al persoanelor care


este determinat de substanțele eliminate din corp prin intermediul porilor.
Fiecare persoană are „buchetul” său personal, mai intens sau mai puțin
intens care este completat de alimentele consumate într-o perioadă de timp
de persoana respectivă, de mediul în care aceasta trăiește și de condițiile de
igienă.
Aceste mirosuri se imprimă la locul faptei pe obiecte cu care persoana
a venit în contact, fiind chiar răspândite în aer în limitele acelui loc. Durata
de existență la locul faptei a acestor mirosuri este limitat. Mirosurile pot fi
atenuate, distruse de mișcarea aerului, de precipitațiile din atmosferă, de

42
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
căldura excesivă, de intrarea în acel câmp a altor mirosuri provenind de la
persoane sau animale.
După durata existenței lor urmele olfactive sau de miros sunt împărțite
în: proaspete (până la 1 oră), medii (2 – 3 ore), vechi (peste 3 ore).
Urmele de miros, de regulă, nu sunt perceptibile de om cu excepția
cazurilor când acestea sunt de o intensitate mai mare. Căutarea urmelor de
miros se realizează cu ajutorul câinelui de urmărire. Distanța la care aceste
urme pot fi percepute de câinele dresat special pentru aceasta este diferită
fiind considerată o distanță scurtă între 30-50 m, medie între 50-200 m,
lungă peste 200 m. Dacă urmele de miros s-au creat după ploaie, acestea au o
durată de existență foarte mare, însă dacă după crearea lor a început să plouă
aceste urme se distrug.
Pentru a putea fi descoperite urmele de miros trebuie ca odată ajuns la
fața locului organul judiciar să ia măsuri de conservare a acestora, în sensul
împiedicării pătrunderii de persoane în perimetrul locului faptei. În locuințe,
o altă măsură complementară este cea de evitare a creerii de curenți în
încăperi.
În timpul descoperirii urmelor de miros câinele este însoțit de
persoana care îi cunoaște capacitatea și reacțiile. Câinele și însoțitorul
pătrund în perimetrul locului faptei în faza statică a cercetării acestuia.

9.4. Urmele de buze. Pentru cercetarea criminalistică, în ultima


perioadă, a devenit importantă și cercetarea urmelor de buze cu referire la
particularitățile acestora prin ridurile lor coriale. Liniile coriale ale buzelor
au caracteristici individuale privind durata de existență a formelor și
pozițiilor în ansamblul reliefului buzelor. Aceste riduri ale buzelor pot fi
verticale și orizontale. Datorită proprietăților lor de a fi mereu umede buzele
lasă urme mai mult sau mai puțin vizibile, urme care pot fi și de salivă, ruj
sau alte substanțe. Urmele de buze pot fi descoperite dacă obiectul primitor
are o suprafață netedă, curată și prezintă interes pentru cercetare. Urmele de
buze pot fi statice sau dinamice, utile fiind doar cele statice și dacă au fost
create prin contactul dintre ele și obiectul primitor o singură dată, altfel
intervenind o suprapunere, urmele se acoperă și își pierd utilitatea. Urmele
de buze pot fi de adâncime (în cazuri mai rare) sau de suprafață, în acest caz
fiind vizibile sau invizibile. Căutarea urmelor de buze se face prin
identificarea obiectelor capabile să poarte astfel de urme prin iluminare cu
raze ultraviolete sau prin folisirea unor lupe pentru mărirea imaginilor.
Evidențierea acestor urme se face prin aceeași metodă ca și la evidențierea
urmelor de mâini, prin fotografiere și descriere în procesul verbal. Pentru
expertizare trebuie luate urme de la persoanele suspecte care vor fi
comparate cu urmele ridicate de la locul faptei. După examinare se poate
stabili vârsta persoanei care a creat urma, sexul și care buză a creat urma.

9.5. Urmele de incendii


43
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Incendiul este un fenomen prin care se produce arderea unuia sau mai
multor substanțe, ardere care se realizează prin intermediul flăcărilor. În
funcție de cauza care a provocat incendiul, de natura substanțelor sau
obiectelor care au ars, urmele rămase pot fi variate și pot prezenta interes
pentru cercetarea criminalistică.
Incendiile sunt clasificate după cauezele care le determină în: incendii
naturale, incendii accidentale și incendii produse cu intenție de anumite
persoane.
Incendiile naturale sunt determinate de electricitatea atmosferică care
se manifestă prin fulger, trăsnet, sau de razele solare ori de autoaprinderi.
Incendiile accidentale sunt produse de diferite activități cum ar fi
mucuri de țigarete sau chibrituri aprinse aruncate neglijent, lămpi sau sobe
lăsate să se supraîncălzească, rețele electrice defecte etc.
Incendiile intenționate se produc prin utilizarea cu intenție a unor
materiale inflamabile, a energiei electrice sau altor mijloace.
Urmele create în procesul desfășurării unor incendii pot fi importante
pentru cercetarea criminalistică care va stabili locul din care s-a declanșat
focul, urmele rămase după stingerea incendiului care pot fi resturi
carbonizate, semiarse, deformate etc. Ridicarea acestor urme se face după
descrierea lor în procesul verbal și fotografiere prin ambalare în borcane
curate ridicându-se și mostre de cenușă sau funingine din mai multe părți ale
locului în care s-a produs incendiul. Dacă există bănuiala că sursa
incendiului a fost un scurt circuit la instalația electrică se cercetează cablurile
acestei instalații pe care se pot găsi locuri afumate sau locuri în care firele
sunt topite.

9.6. Microurmele sunt considerate a fi părți mici sau foarte mici ale
urmelor formă și materie care păstrează unele din caracteristicile generale și
individuale relativ neschimbătoare ale acestora ori ale acțiunilor fizice care
le-au produs.
Prin studiul de laborator al acestora cu ajutorul unei aparaturi speciale
se pot obține date utile pentru descoperirea infracțiunii respective și se poate
ajunge chiar la descoperirea infractorului.
Microurmele pot fi clasificate după proveniență în microurme: de
natură animală, de natură vegetală, de natură minerală. După starea de
agregare microurmele se pot prezenta sub formă de pulbere, în stare fluidă
sau vâscoasă.
Utilitatea cercetării microurmelor este multiplă, prin cercetarea
acestora putând a fi stabilit modul de săvârșire a infracțiunii, drumul parcurs
de făptuitor sau victimă, durata scursă între momentul comiterii faptei și
momentul în care au fost lăsate, uneori chiar și grupa sanguină.
Descoperirea și ridicarea microurmelor se face cu mare greutate
datorită dimensiunilor lor. La căutarea microurmelor organul judiciar va

44
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
folosi instrumente optice, surse de iluminare puternice, mijloace de
accentuare a contrastelor, lupe, microscop de buzunar.
Microurmele se caută în cutele hainelor, la cusături, la locurile de
îmbinare a dușumelei sau a parchetului etc. Odată descoperite sunt fixate
prin descriere în procesul verbal, prin fotografiere, iar ridicarea lor se face
prin aspirare, cu pelicula adezivă sau prin folosirea de instrumente ascuțite.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin _ Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 29-
59; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1.Ce înțelegeți prin urme ?
2. Care este clasificarea urmelor?
3. Care sunt proprietățile crestelor papilare?
4. Cum se procedează în cazul cercetării la fața locului a urmelor de
mâini?
5. Definiți microurmele.

IX. Teste de autoevaluare


1. După acțiunea unui obiect asupra altui obiect, urmele se
clasifică în:
a) urme de adâncime;
b) urme de suprafață;
c) urme statice;
d) urme dinamice;

2. După natura obiectului creator, urmele se clasifică în:


a) urme de mâini;
b) urme de picioare;
c) urme olfactive;
d) urme formate din resturi de obiecte;
e) urme ce reprezintă modificări de volum sau suprafață;
45
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

3. Proprietățile crestelor papilare sunt:


a) longevitatea;
b) fixitatea;
c) disponibilitatea;
d) unicitatea;

4. Cărarea de urme are importanță la:


a) stabilirea direcției de deplasare;
b) stabilirea vitezei de mers;
c) stabilirea sexului persoanei;
d) stabilirea greutății persoanei;

5. Fixarea urmelor mijloacelor de transport la locul faptei se face:


a) prin descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului;
b) prin fotografiere;
c) desene.

X. Teste de evaluare
1. După gradul de plasticitate a obiectului primitor, urmele se
clasifică în:
a) urme de suprafață;
b) urme de stratificare;
c) urme de mâini;
d) urme de adâncime;

2. Urmele de stratificare se crează prin:


a) desprinderea de substanță d epe obiectul creator și aderarea
acestuia pe suprafața obiectului primitor;
b) detașarea de pe suprafața obiectului primitor și aderența la
suprafața obiectului creator a unei părți din substanța primului
obiect;
c) nici una dintre cele două menționate mai sus;

3. Proprietățile specifice ale crestelor papilare sunt:


a) inalterabilitatea;
b) unicitatea;
c) dactiloscopia;
d) longevitatea;

46
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

4. Deltele în desenul papilar sunt:


a) delte negre
b) delte albe
c) adeltice

5. Poroscopia este:
a) o metodă complementară de examinare a desenului papilar;
b) folosită atunci când în desenul papilar de la locul faptei nu se găsesc
suficiente detalii;
c) un examen comparativ între diverse urme;

XI. Temă pentru acasă


Realizaţi o comparaţie între urmele de mâini și urmele de picioare.

47
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 4
Balistica judiciară. Cercetarea criminalistică a actelor scrise

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de balistică judiciară;
 însuşirea clasificării armelor;
 înţelegerea importanţei practice a cunoașterii urmelor create pe
obiectele de țintă;
 înţelegerea noţiunii de acte scrise;
 înţelegerea modului de stabilire a vechimii actelor scrise și a
modalităților de falsificare a unor documente

II. Competenţele dobândite de student


 să fie capabil să clasifice o armă;
 să fie capabil să identifice o modalitate de falsificare a unui
document;
 capacitatea de a aplica la concret cunoştinţele acumulate;

III. Cuvinte cheie


 armă, muniție, cartușe, obiecte de țintă, act scris, fals, urme;

IV. Structura temei de studiu


1. Balistica judiciară
2. Cercetarea criminalistică a actelor scrise

V. Rezumat
Spre deosebire de balistica generală, balistica judiciară nu studiază
toate armele de foc, capacitatea de bătaie, poziția de tragere etc, ci studiază
fenomenele împușcăturii, urmele create prin împușcare, urmele create în
legătură cu armele de foc și munițiile acestora.
În activitatea de zi cu zi actele scrise au o importanță deosebită. Ele
pot să se prezinte ca acte de identitate, diferite contracte, chitanțe, bilete de
transport etc. Pot fi scrise pe suport de hârtie, pe pânză, metal, lemn ș.a. însă
cele mai des întâlnite sunt cele scrise pe hârtie. Tot ca acte scrise pot fi
socotite desenele, hărțile de orientare în teren etc.
48
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Balistica judiciară
Balistica judiciară este o parte a criminalisticii care se ocupă cu
studiul armelor de foc de mână, a munițiilor acestora, precum și cu
examinarea urmelor create de armele de foc pe obiectele de țintă.
Armele de foc au trei părți mai importante:
a) mecanismul de dare a focului, care se compune din cutia de
explozie sau detonatorul, închizătorul care are rol de a fixa cartușul în
cutia de explozie, percutorul care în momentul tragerii lovește capsa
cartușului și din această lovitură se aprinde pulberea din cartuș iar gazele
care se crează prin arderea sa elimină proiectilul pe canalul țevii; ejectorul
care are rolul de a arunca afară din armă, printr-o deschidere, a tubului
cartușului; gheara extractoare care după explozie prinde tubul ars al
cartușului de rozetă și-l trage afară din cutia de explozie.
b) țeava, pe canalul căreia este eliminat proiectilul după ce
pulberea din cartuș a luat foc în urma lovirii capsei.
c) patul sau mânerul armei, care are rolul de a ușura utilizarea
armei, iar sub aspect criminalistic este o parte importantă întrucât de multe
ori pe această suprafață rămân urmele digitale ale făptuitorului.
Din punct de vedere criminalistic armele sunt clasificate în mai
multe grupe:
1.1. după suprafața canalului țevii
- arme cu țeava netedă (lisă)
- arme cu țeava ghintuită
Ca arme cu țeava netedă sunt cunoscute armele de vânătoare cu
alice, armele sportive și unele revolvere de producție veche.
Arme cu țeava ghintuită sunt majoritatea armelor destinate apărării.
Ghinturile sunt niște plinuri și goluri care străbat suprafața interioară a
țevii sub forma unor linii paralele răsucite ușor în formă de spirală, de
obicei de la stânga spre dreapta și mai rar de la dreapta la stânga. Aceste
ghinturi diferă în funcție de armă și sunt între 4 și 7. Ele au rolul de a
imprima glonțului o mișcare elicoidală, o mișcare în jurul axei sale.
Această mișcare ajută la păstrarea unei poziții inițiale de zbor cu vârful
înainte, la penetrarea cu ușurință a obstacolelor și la dezvoltarea unei
viteze mai mari.
La armele cu țeava ghintuită gloanțele au un diametru ușor mai
mare decât diametrul țevii între plinuri. Pe cămașa glonțului datorită
urmelor lăsate expertul criminalist poate să determine tipul de arme.

49
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Legat de caracteristicile țevii armei, glonțul, de la ieșirea din țeavă
și până la locul de cădere, nu parcurge o linie dreaptă ci o linie curbă care
în tot aspectul său general prezintă o fază ascendentă mai lungă și o alta
descendentă mai scurtă și mai pronunțată. După această traiectorie prin
anumite calcule trigonometrice se poate stabili distanța de la care s-a tras.

1.2. după modul de acțiune


- arme neautomate
- arme semiautomate
- arme automate
Armele neautomate sau arme „foc cu foc” se caracterizează prin
aceea că presiunea gazelor ce rezultă din ardere e folosită doar pentru
eliminarea proiectilului pe canalul țevii, iar aruncarea tubului ars și
reîncărcarea cu un nou cartuș se face manual.
Armele semiautomate folosesc presiunea gazelor atât pentru
eliminarea glonțului pe canalul țevii cât și pentru aruncarea tubului ars și
reîncărcarea armei cu un nou cartuș. Aceste arme sunt construite astfel
încât închizătorul, după producerea exploziei, să cedeze presiunii gazelor,
și prin aceasta tubul ars este aruncat, iar la încetarea presiunii închizătorul
revine la loc, timp în care aduce un nou cartuș din magazie.
Armele automate folosesc, ca și cele semiautomate, presiunea
gazelor atât pentru eliminarea proiectilului pe canalul țevii cât și pentru
aruncarea tubului ars și reîncărcarea armei cu un nou cartuș. Deosebirea
constă însă în aceea că primele au o astfel de construcție încât e nevoie să
apeși din nou pe trăgaci, în timp ce la armele automate, în momentul în
care în camera de explozie a ajuns un nou cartuș, cuiul percutor acționează
și se produce o nouă explozie. La armele automate numărul focurilor
(cartușelor trase) depinde de durata ținerii degetului pe trăgaci. În această
categorie intră pistoalele automate, puștile mitralieră etc. Armele automate
au însă și un dispozitiv pentru a pune arma în poziția „foc cu foc” și atunci
arma acționează ca o armă semiautomată.

1.3. după lungimea țevii, armele se împart în:


- arme cu țeava lungă (carabine, arme de vânătoare, arme de tir)
- arme cu țeava mijlocie (pistoale automate, unele revolvere de
fabricație veche)
- arme cu țeava scurtă (pistolete și revolvere)
Lungimea țevii prezintă importanță cu privire la precizia de bătaie
diferită și la traiectoria glonțului (pentru armele cu țeava lungă); armele cu
țeava scurtă interesează din punct de vedere criminalistic pentru că sunt
ușor de ascuns.
Armele de foc mai cunosc și alte categorii, respectiv de arme de
fabricație proprie sau arme readaptate, modificate. Acestea din urmă sunt
50
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
arme produse de fabrică realizate în serie însă făptuitorul le taie fie patul
fie țeava pentru a fi mai ușor de ascuns.

Muniția armelor de foc constă în cartușe. Cartușele sunt formate din mai
multe părți componente și în funcție de calibrul armei, de destinație, au
forme și mărimi diferite.
a) Cartușele armelor cu țeava ghintuită au forma cilindrică și se
compun din:
- tubul, care întotdeauna este fabricat dintr-un metal sau aliaj care
trebuie să întrunească următoarele calități: să fie rezistent, maleabil,
inoxidabil.
- capsa, aflată la capătul tubului, la rozetă, conține o substanță
explozivă care produce scânteia când e lovită și aprinde pulberea din
cartuș (de regulă conține fulminat de mercur sau stibiat de plumb).
- pulberea, sau praful de pușcă, este constituită dintr-o substanță
inflamabilă care se aprinde prin scânteie și dezvoltă o temperatură înaltă și
o presiune de până la 3000 atmosfere (pulberea poate fi împărțită în: cu
fum sau coloidală).
- proiectilul sau glonțul, care este fabricat dintr-un metal greu
foarte maleabil (de regulă plumb). Pentru că plumbul este foarte maleabil,
glonțul este îmbrăcat într-o cămașă protectoare dură greu oxidabilă.
Gloanțele pot avea forme ogivale, rotunde sau boante.
b) La armele cu țeavă lisă cartușele au toate părțile componente
ale cartușelor armelor cu țeava ghintuită la care se adaugă bura și rondela.
Proiectilele acestor cartușe constau în alice, mitralii sau glonț.
Alicele și mitraliile au formă sferică, sunt de diferite mărimi, fabricate din
plumb în amestec cu arsenic și antimoniu. Alicele au un diametru de până
la 5,5 mm, iar mitraliile au diametrul mai mare.
Tubul cartușelor este fabricat din metal sau carton presat și are
formă cilindrică. Pe partea posterioară este fixată rozeta care este metalică
și în ea este fixată capsa. Această capsă are același rol și conținut ca și
capsa armelor cu țeava ghintuită. La fel și pulberea.
Bura este confecționată din pâslă și desparte pulberea de proiectile.
Rondela se află la gura tubului, este fabricată din carton presat și
îndeplinește rolul de a împiedica ieșirea proiectilelor din cartuș.

Urmele create pe obiectele de țintă pot fi împărțite în două categorii:


- urme lăsate de factorii principali ai împușcăturii (alice,
mitralii, gloanțe)
- urme create de factorii secundari, suplimentari ai împușcăturii
(urme create datorită presiunii gazelor, a acțiunii termice a împușcăturii
etc).

51
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Pe corpul omenesc gloanțele lasă de obicei trei feluri de urme,


respectiv: orificii de intrare, orificii de ieșire, canalul de trecere a
glonțului prin corp.
În funcție de distanța de la care s-a tras aceste urme se deosebesc. În
cazul tragerilor asupra corpului omenesc cu țeava lipită de corp orificiul
de intrare este mai mare și are marginile zdrențuite, pentru faptul că în
afară de glonț acționează și presiunea gazelor. În afară de aceste urme, în
jurul orificiului de intrare se crează și un inel de contuzie, de lovire în care
pielea este deshidratată. În acest caz orificiul de ieșire este mai mic decât
orificiul de intrare. Când se trage cu pulbere cu fum orificiul de intrare va
fi îmbibat cu resturi de pulbere nearsă, semiarsă sau funingine.
Când se trage asupra corpului omenesc de la o distanță de 10 cm
orificiul de intrare are margini destul de netede și este mai mic decât
orificiul de ieșire, iar în jur vom găsi urmele factorilor secundari. Dacă
arma a acționat asupra corpului pe o suprafață acoperită cu păr se va
constata și acțiunea altui factor suplimentar, respectiv a flăcării în sensul
că firele de păr sunt arse, de o culoare brună, răsucite în formă de spirală
foarte fragil la pipăit. Uneori și pielea este deshidratată și pergamentată în
limitele acțiunii flăcării.
Când se trage de la o distanță de 10 – 100 cm, asupra orificiului de
intrare a glonțului acționează numai rezidurile, respectiv vom găsi pulbere
nearsă și semiarsă fără urme de flacără. Orificiul de intrare va avea
margini netede, rotunde și va fi mai mare decât glonțul care l-a creat, în
schimb orificiul de ieșire devine tot mai mare în funcție de creșterea
distanței de tragere.
În cazul în care se trage asupra corpului uman de la o distanță mai
mare de 150 cm orificiile de intrare sunt de dimensiuni mai mici decât
cele de ieșire iar în jurul orificiului de intrare nu se mai găsesc urme ale
factorilor suplimentari. Marginile sau bordurile acestor orificii sunt netede
iar în ceea ce privește mărimea lor vor avea întotdeuna un diametru mai
mic decât cel al glonțului creator pentru că țesuturile musculare și ale
pielii se contractă reducând dimensiunile orificiului. La ieșire dimensiunea
este mai mare decât cea de la intrare, marginile sale sale sunt greu de
delimitat pentru că glonțul la ieșire produce un orificiu în formă de cruce,
de steluță ori de fantă.
Tragerile de la distanțe mari sunt cele care depășesc 200 – 300 m.
La aceste trageri avem orificii de intrare cât și de ieșire, iar aspectul
acestora este ca și la tragerile de la distanță de peste 150 cm. De multe ori
la aceste trageri va exista doar orificiul de intrare pentru că glonțul ,
nemaiavând destulă forță cinetică pentru a ieși rămâne în interiorul
corpului. Aceste leziuni mai sunt denumite și răni oarbe. Faptul că nu
există și un orificiu de ieșire nu trebuie să ducă la concluzia absolută că s-
52
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
a tras de la distanțe foarte mari pentru că s-ar putea ca glonțul în prealabil
să fi trecut prin alte corpuri dure sau pulberea să fi fost insuficientă sau
parțial alterată.
În corpul uman glonțul crează canalul cuprins între cele două
orificii. Acest canal este util cercetării criminalistice în situația când după
cele două orificii nu putem să ne dăm seama din ce parte a corpului s-a
tras. Examinându-se canalul se va putea stabili direcția de tragere pentru
că glonțul antrenează particule din țesuturile prin care trece și le pierde în
țesuturile următoare ( pot fi găsite resturi din țesuturile musculare în
canalul creat în țesutul osos sau așchii din țesutul osos în țesutul muscular
sau alte țesuturi).

În cazul tragerilor în diferite obiecte (lemn, tablă, sticlă etc) orificiul de


intrare și ieșire al gloanțelor diferă, nu atât de mult după distanța de la
care s-a tras, ci după natura obiectului respectiv. Glonțul crează orificii
mai mici în dimensiuni decât calibrul său (în lemn), iar la ieșire orificii
mai mari în formă de fantă cu margini zdrențuite. Mărimea diferă în
funcție de esența lemnului, de gradul său de umiditate etc. După orificiile
create în lemn nu poate fi determinat calibrul armei. În sticlă orificiile au
borduri ușor dințate și mai mari decât calibrul cartușului, iar la ieșire sunt
mai puternic dințate și mai mari. În afara orificiului de intrare obiectele
din sticlă vor purta și alte două categorii de urme, respectiv niște crăpături
concentrice și niște fisurări sub formă de raze. În obiectele din tablă
metalică glonțul lasă un orificiu de aceleași dimensiuni ca și diametrul
glonțului. La intrare glonțul împinge tabla înainte așa că orificiul la
început va fi mai mare decât calibrul glonțului, iar la ieșire orificiul va fi
de același diametru ca și glonțul, iar marginea va fi zdrențuită.

Urmele de alice și mitralii pe obiectele de țintă.


Alicele și mitraliile sunt aruncate din armă sub forma unui con care
pe măsura depărtării lor de armă acest con tot crește în diametru. După
diametrul câmpului asupra căruia acționează alicele sau mitraliile se poate
determina distanța de tragere. Când de la armă până la obiectul de țintă
distanța este de până la 5 m alicele acționează în grup, între 5 – 10 m
fiecare crează orificiul său propriu, iar în tragerile de peste 20 m alicele și
mitraliile se răspândesc încât ar putea acoperi tot corpul omenesc. Alicele
și mitraliile nu reușesc de cele mai multe ori să creeze și orificii de ieșire.
În tragerile de la distanță mai mică de 5 m pe obiectul de țintă pot fi găsite
și reziduri ale tragerii (diferite sedimente, funingine etc).
După urmele lăsate pe gloanțe, alice și mitralii se poate ajunge chiar
la identificarea armei cu care s-a tras.
Pe cartușe rămân urme ale cuiului percutor, ale închizătorului, ale
ghearei extractoare și ale ejectorului. Cuiul percutor lasă urme vizibile și
53
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
invizibile pe capsa cartușului. Închizătorul lasă urme microscopice create
de microrelieful său atât pe capsă cât și pe rozeta tubului. Gheara
extractoare lasă urme invizibile ochiului liber pe gulerul cartușului, adică
pe partea anterioară a rozetei, iar ejectorul care va împiedica drumul inițial
al tubului ars, va lăsa urme pe partea opusă. Forma tuburilor și calibrul
acestora ajută la determinarea calibrului armei. Pe gloanțele trase rămân
cele mai importante urme ale armei, respectiv cele create de ghinturile
țevii și de microreliefurile acesteia pe cămașa glonțului. Urmele
ghinturilor pot fi văzute chiar și cu ochiul liber. Tot pe gloanțele trase mai
rămân imprimate și zgârieturi paralele, striațiuni generate de
particularitățile de relief ale canalului țevii. Acestea sunt create cu ocazia
utilizării armei, a curățării ei și astfel, prin trageri experimentale se poate
constata dacă glonțul găsit a fost tras cu o anumită armă.

La locul faptei organele de urmărire penală trebuie, mai întâi să acorde


victimei primul ajutor, apoi să caute orificiile de intrare și ieșire a
gloanțelor, să determine locul din care s-a tras și, de asemenea, dacă se
descoperă la locul faptei arma corp delict, tuburi arse, gloanțe trase, să le
ridice, să le ambaleze și să le trimită la laboratorul de expertiză
criminalistică. Arma trebuie astfel ridicată încât să nu se creeze urme de
mâini suplimentare pe suprafața ei, apoi va fi controlată de un specialist
dacă are sau nu cartuș pe țeavă sau în magazie și se va imobiliza trăgaciul.
Nu este permis să se curețe canalul țevii, iar gura țevii va fi legată cu
hârtie sau material plastic. Ambalarea trebuie făcută pentru a nu se
distruge eventualele urme. Tuburile arse și gloanțele se ambalează în cutii
cu vată astfel încât să nu vină în contact unul cu celălalt. Se va proceda la
fixarea prin descriere și fotografiere a tuturor urmelor, a poziției armei, a
tuburilor arse, a distanței acestora de corpul victimei. Locul de tragere se
va stabili după caracteristicile urmelor create de glonț, după urmele de
picioare, după declarațiile persoanelor care sunt martori oculari.

Examenul în condiții de laborator ale urmelor gloanțelor și tuburilor


arse poate stabili dacă pulberea a avut o compoziție sau alta, durata
aproximativă de timp scursă de la tragere. Expertul criminalist specialist,
după ce are armele cu care se presupune că s-ar fi tras la locul faptei, va
efectua trageri experimentale pentru a obține tuburi arse sau gloanțe pe
care să le compare. Pentru trageri experimentale se folosește o cutie lungă
de 2-3 m împărțită în mai multe compartimente, despărțite între ele prin
cartoane subțiri. În aceste compartimente se introduce bumbac brut mai
fin, apoi tot mai puțin fin. Se efectuează tragerea în această cutie iar
glonțul, datorită mișcării sale elicoidale adună în jurul său tot mai mult
bumbac. Ajungând în volum tot mai mare, glonțul e împiedicat în
penetrarea compartimentelor și se oprește. După recuperarea glonțului tras
54
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
experimental acesta va fi studiat comparativ cu glonțul de la locul faptei.
Constatarea unei continuități liniare între urmele de pe cele două gloanțe
duce la concluzia că glonțul s-a tras cu aceeași armă. La fel se studiază și
capsele pentru a vedea care sunt urmele create de cuiul percutor.

2. Cercetarea criminalistică a actelor scrise

În activitatea de zi cu zi actele scrise au o importanță deosebită. Ele


pot să se prezinte ca acte de identitate, diferite contracte, chitanțe, bilete
de transport etc. Pot fi scrise pe suport de hârtie, pe pânză, metal, lemn ș.a.
însă cele mai des întâlnite sunt cele scrise pe hârtie. Tot ca acte scrise pot
fi socotite desenele, hărțile de orientare în teren etc. Pentru studierea
actelor scrise din punct de vedere criminalistic trebuie îndeplinite mai
multe activități:
- trebuie ca actele scrise să fie ridicate de la locul faptei ori de la persoanele
care le dețin
- să se stabilească dacă actele respective au fost întocmite în conformitate
cu cerințele legale
- să se stabilească care anume este materialul pe care s-a scris și ce fel de
substanță de scris s-a folosit
- să se stabilească vechimea scrisului și vechimea actului examinat
- să se stabilească falsul în acte și tot aici mai este nevoie să fie determinată
și chiar identificată mașina cu care au fost dactilografiate sau computerul
ori imprimanta cu care au fost executate actele supuse examinării sau
persoana care a scris actul de mână.
În legătură cu ridicarea și conservarea actelor trebuie să examinăm
modul de ridicare a actelor întregi sau distruse (prin rupere sau ardere).
Cele mai multe acte se ridică de la persoanele care le au în păstrare.
Întotdeauna când se ridică asemenea cate este necesar ca organul de
urmărire penală să nu le atingă direct cu mâna, ci este recomandabil a fi
prinse cu o pensetă și introduse în plicuri de o mărime corespunzătoare.
Nu este indicat ca actele să fie supuse la noi plieri pentru că se pot
distruge eventualele urme sau se pot ascunde unele particularități ale
scrisului și este posibil a se crea urme noi. Plicul cu actele scrise se coase
la dosar în așa fel încât să nu fie cusut și actul propriu-zis. Cu prilejul
ridicării se încheie un proces verbal care atestă această operațiune, un
exemplar fiind înmânat persoanei de la care s-a ridicat actul, ca aceasta
mai târziu să poată solicita restituirea actului ridicat. Cercetarea actelor
ridicate începe cu examinarea aspectului exterior al actului, apoi se
verifică dacă s-au îndeplinit toate cerințele legale de întocmire a unui
asemenea act, se examinează materialul suport, substanța de scris folosită,
dacă actul este semnat, datat, dacă poartă ștampilă etc. În situația în care
55
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
există bănuieli că actul a fost falsificat se emit versiuni cu privire la
persoana care l-ar fi falsificat, prin ce modalitate, din ce cauză. Se
menționează dacă se observă deteriorări fizice, dacă actul prezintă urme
de învechire sau de păstrare necorespunzătoare.
În cercetarea acestor acte sunt folosite lanterne cu raze paralele, cu
raze invizibile.
Când organele de urmărire penală trebuie să ridice acte deteriorate,
rupte, arse sau în proces de ardere, aceste acte se ridică așa cum sunt
găsite prin folosirea unei pensete, iar după adunarea tuturor bucăților de
hârtie ce sunt presupuse a fi părți componente ale actului se recurge la
refacerea acestui act. Bucățele de hârtie se așează pe un suport de sticlă
începând cu bucățile ce au făcut parte din colțurile actului, apoi cele
marginale iar la sfârșit cele de centru. Nu este recomandat a fi lipite pe un
suport pentru că s-ar distruge urmele de pe suprafața acestora și s-ar
împiedica studierea verso-ului actului. Bucățile odată așezate sunt
acoperite cu altă placă de sticlă iar apoi cele două plăci sunt lipite pe
margine așa încât actul va putea fi studiat atât pe o parte cât și pe cealaltă.
Actele găsite la locul faptei, respectiv la domiciliul persoanei
percheziționate, în procesul arderii, trebuie să se ia de urgență măsuri
pentru a se împiedica acest proces. Este contraindicat să se arunce apă
peste actul care arde ori să fie acoperit cu diferite corpuri ci trebuie
împiedicată alimentarea cu oxigen (eventual prin aplicarea asupra actului
a unui lighean, oale). După ce s-a oprit arderea trebuie umezită regiunea
care a fost arsă cu vapori de apă sau aerosoli de glicerină, adică aceste
substanțe se vor pulveriza asupra actului. Dacă se constată că actul este
foarte fragil, după umezire se încearcă a fi întins, însă dacă nu rezistă se
va lăsa în această stare. Actele ridicate în stare de distrugere prin ardere se
ambalează în cutii cu vată, urmând a fi transportate spre a fi studiate.
Organele de urmărire penală trebuie să stabilească pe ce fel de
material este scris actul, care este proveniența și conținutul său chimic. În
situația în care actele sunt scrise pe hârtie, această hârtie va fi supusă unui
complex examen chimic, spectral și de asemenea va fi examinată cu
atenție cerneala, creionul sau substanța folosită în scriere. Examenul
chimic are ca scop să se stabilească substanța de bază a hârtiei, proporția
compușilor, proveniența, substanțele ajutătoare, secundare, care dau
hârtiei o anumită elasticitate, luciu și colorit specific. De asemenea, se va
examina actul spre a se vedea dacă suportul este hârtie filigranată sau nu.
În afară de studierea materialului suport mai este necesar a se stabili și
compoziția chimică a substanței colorate utilizată la scris. Trebuie
stabilită, în situația actelor scrise de mână, compoziția chimică a cernelii
care poate să prezinte date despre timpul aproximativ când putea fi
întocmit actul întrucât cernelurile se fabrică după anumite rețete bine
determinate, rețete corespunzătoare unor anumite epoci de dezvoltare
tehnică.
56
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
În afară de compoziția cernelii este importantă și stabilirea gradului
de oxidare a scrisului precum și prezența în compoziția sa a anumitor
corpuri străine provenite din mediul în care actul a fost întocmit sau
păstrat. Unele acte sunt scrise cu diferite creioane, de la creionul de grafit
până la cele colorate, iar componența chimică a acestora este foarte
variată. Compoziția chimică a scrisului realizat cu diferite instrumente de
scris, indiferent de culoare, prezintă utilitate pentru a putea fi cunoscut atât
timpul aproximativ de realizare a scrisului, cât și adăugirile în acte. Chiar
un scris de aceeași culoare poate diferi în ce privește compoziția chimică
după perioada de fabricație a instrumentului de scris, chiar dacă sunt
fabricate după aceeași rețetă.

Stabilirea vechimii actelor scrise

Se face după trei criterii:


- după conținutul spiritual al actului
- după materialul suport
- după substanța colorată utilizată în scriere
a) Conținutul spiritual sau de idei al unui act poate releva în mod
obișnuit perioada în care a fost elaborat. Într-o anumită epocă socială sunt
folosiți pentru elaborarea diferitelor acte anumiți termeni, fie consacrați
pentru asemenea acte, fie termeni care sunt mai des utilizați în limbaj
obișnuit din epoca dată. Astfel se folosesc termeni care cu decenii înainte
nu erau încă intrați în patrimoniul spiritual al societății, fie pentru că
aceștia au apărut datorită anumitor preocupări social-economice ale
societății, fie unii termeni apăruți în urma dezvoltării științifice și tehnice
(denumiri de produse, materiale). De asemenea, elaborarea unor acte este
legată de denumirea unor localități sau străzi, care înainte fie nu au existat,
fie au purtat o altă denumire. Totodată conținutul de idei al diferitelor acte
mai poate fi relevat și prin cuvintele legate de anumite regiuni, provincii
ale țării, și prin aceste cuvinte se poate stabili cu aproximație vechimea
actului.
b) Prin analiza chimică a actului, a hârtiei și substanței cu care s-a
scris, se poate stabili cu aproximație timpul când actul putea fi scris, iar în
situațiile când anumite acte au fost elaborate cu mulți ani înainte, iar în
urma analizei hârtiei și substanței de scris se constată că acestea nu au fost
încă fabricate (în compoziția respectivă), se va dovedi evident că este
vorba de un fals. Vechimea hârtiei, în afară de analiza chimică, mai poate
fi determinată și prin examinarea culorii sale. Chiar în condiții de păstrare
deosebită, prin trecerea anilor hârtia se învechește, schimbându-și și
culoarea, așa încât indiferent de nuanțele inițiale, prin învechire, hârtia ia
o culoare din ce în ce mai apropiată de cea galbenă. Odată cu îngălbenirea
hârtia își pierde și elasticitatea și, de asemenea, și netezimea într-o măsură
perceptibilă.
57
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Printre modalitățile de falsificare a unor documente sau acte, deși
mai rar, se întâlnește falsul prin înlăturare de text . Înlăturarea unui text
se poate realiza prin: răzuire, radiere și corodare.
Pentru a se realiza o falsificare a unui act prin răzuire, falsificatorul
se folosește de instrumente foarte ascuțite sau înțepătoare (lame, bisturie,
ace ș.a.). În mod obișnuit un fals prin răziuire se va întinde pe dimensiuni
mici, respectiv se va limita doar la ștergerea unui punct, virgule, literă sau
cifre și foarte rar se vor întâlni cazuri de răzuire a unor cuvinte întregi din
același act.
Radierea se realizează prin ștergerea cu diferite gume de șters sau cu
ajutorul unor pulberi de granulație fină a unor texte, de obicei de
dimensiuni mai mari în cuprinsul aceluiași act.
Hârtia asupra căreia s-a acționat prin răzuire sau radiere va fi
întotdeauna purtătoare a unor urme care ajută la descoperirea falsului. În
primul rând, hârtia pe suprafața căreia s-a acționat își va pierde luciul, va
prezenta ușoare scămoșări pentru că fibrele de celuloză din conținutul ei
sunt dezlipite unele de altele și astfel în acele locuri urmele pot deveni
vizibile chiar cu ochiul liber. În plus, în zona locului răzuit sau radiat,
hârtia având o grosime mai redusă devine mai transparentă. Descoperirea
acestor urme se poate face, când sunt mai evidente, chiar cu ochiul liber
însă mai ales cu ajutorul lanternelor cu raze paralele, razele sunt trimise
sub un unghi ascuțit asupra suprafeței hârtiei. O altă metodă constă în
plimbarea pe suprafața actului a unei pulberi de grafit ori negru de fum,
aceste substanțe urmând a adera într-o cantitate mai mare pe acea parte
din suprafața hârtiei care a suferit vătămări prin radiere sau răzuire. În
condiții de laborator radierea sau răzuirea poate fi descoperită și cu
ajutorul razelor ultraviolete deoarece suprafața hârtiei fiind mai poroasă în
locul asupra căruia s-a acționat, va reflecta sub alt unghi razele și astfel se
va evidenția locul unde s-a acționat în vederea ștergerii scrisului.
Înlăturarea textului se poate face și prin corodare, adică prin spălarea
lui cu diferite substanțe chimice. Această folosire de substanțe chimice, de
orice natură ar fi, contribuie doar la decolorarea scrisului, nu însă și la
înlăturarea lui din substanța hârtiei. Scrisul astfel șters nu mai poate fi citit
în condiții obișnuite de lumină, însă în condiții de laborator cu ajutorul
razelor invizibile va putea fi evidențiat, citit și fixat prin fotografiere.

Falsul prin acoperire de text este o altă metodă de falsificare a actelor.


Acoperirea de text, în scopul falsificării unui act, se face numai în acele
situații când falsificatorul urmărește să creeze bănuiala că acoperirea s-a
făcut întâmplător, incidental sau în scop de corectură. Acoperirea de text
se realizează prin hașurare sau crearea unei pete de cerneală sau de alte
substanțe pe o anumită parte din actul scris, acoperind astfel semnele sau
cuvintele nedorite de falsificator. Substanța cu care se realizează falsul
prin acoperire poate fi și cea folosită la întocmirea actului dar poate fi și
58
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
de altă natură. Pentru cercetarea acestor falsuri trebuie a fi evidențiat
scrisul acoperit, iar aceasta se poate realiza numai în condiții de laborator.
Înainte de începerea cercetării este recomandabil a se realiza o fotografie a
actului privit în lumină puternică. Porțiunile care sunt purtătoare atât ale
scrisului cât și substanța care îl acoperă vor fi evidențiate în fotografia
obținută ca părți mai puțin expuse deoarece în acele porțiuni hârtia actului
va fi mai închisă la culoare. Falsul prin acoperire de text se mai
evidențiază și prin folosirea razelor infraroșii. Pe cale chimică, în vederea
descoperirii textului acoperit, se recurge la alegerea unei substanțe
chimice care să decoloreze numai substanța ce acoperă textul, lăsând
substanța scrierii în culoarea inițială.

Falsul prin imitare de text se poate realiza prin imitare servilă sau prin
imitare prin copiere.
Imitarea servilă constă în copierea unui text scris de o altă persoană prin
metoda suprapunerii. În acest scop, făptuitorul urmărește cu insistență
trăsăturile scrisului pe care îl copiază. În asemenea situații de copiere
caracteristicile generale ale scrisului vor aparține autorului scrisului copiat, însă
în scrisul fals obținut se vor observa următoarele caracteristici:
- pe tot traseul scrierii va exista același grad de apăsare.
- scrisul va fi uniform și în ce privește lățimea urmei lăsate de instrumentul de
scris.
- scrisul este ușor tremurat, pentru că cel care îl execută, fiind marcat de ideea de
a urmării întocmai scrisul pe care îl copiază, are ușoare tremurări de mână.
- în desfășurarea scrisului fals se întâlnesc foarte des reluări de cuvinte, corectări,
spre a fi cât mai fidel scrisului original și, în funcție de instrumentul de scris, pe
verso-ul actului scris se vor observa puternice urme de adâncime.
Falsificarea prin copiere sau prin imitare liberă a unui scris original se
realizează după ce falsificatorul face mai multe exerciții în vederea atingerii
acestui scop, exerciții de realizare a scrisului persoanei pe care o copiază.
Copierea liberă se face fie având un act, un înscris întocmit de persoana pe care
o copiază, fie din amintire. Acestea sunt falsificările folosite mai mult în cazul
falsificării prin imitare liberă a semnăturilor. Metoda arătată de falsificare
conduce la realizarea unui scris, care chiar dacă se aseamănă în trăsăturile lui
generale cu scrisul original, în detalii însă sunt pierdute sau lăsate de
falsificator elemente din propriul său scris, elemente care trebuie studiate și
folosite pentru a-l descoperi pe falsificator. În acest scop se iau probe de scris
de la persoana căreia îi aparține scrisul original și de la cele bănuite a fi
falsificat acest scris.

Falsificarea ștampilelor poate fi realizată pe mai multe căi. Unele acte


se falsifică prin contrafacerea unei ștampile după impresiunea lăsată de
ștampila originală. Contrafacerea se realizează prin confecționarea literelor, a
semnelor convenționale sau a stemelor din ștampila originală în diferite
59
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
substanțe, însă oricât de perfect ar fi realizate ștampilele false se vor găsi în
impresiunea lăsată de ștampila falsă, diferențe de mărime, de contur și de
grosime a literelor, vor fi descoperite diferențe de distanțe între semne, între
acestea și alte simboluri, diferențe între detaliile din desenul stemei ștampilei și
detalii din stema ștampilei originale. O altă metodă este transplantarea care se
realizează prin transferul unei impresiuni a ștampilei originale pe actul fals.
Dacă la începuturi acest transfer se realiza cu ajutorul albușului de ou ori a
cartofului crud sau a altor substanțe umede, acum acest transfer se poate realiza
cu ajutorul computerului. Prin metodele mai vechi impresiunea realizată în
urma transferului era foarte slab colorată, literele se distingeau cu mai mare
greutate, însă transferarea cu ajutorul computerului face ca falsul să fie foarte
greu de descoperit.

Cercetarea actelor scrise cu ajutorul mașinii de scris


Chiar dacă în ultima perioadă utilizarea mașinilor de scris se întâlnește
mult mai rar, totuși foarte multe acte scrise au fost redactate cu mașina de
scris, actele existând și având utilitate în dovedirea unor raporturi juridice.
În cercetarea actelor realizate prin folosirea mașinii de scris trebuie
determinată mașina de scris folosită în sensul identificării acesteia, pentru că de
multe ori identificându-se mașina va putea fi identificată și persoana care a
folosit-o.
În procesul identificării trebuie stabilit în primul rând tipul mașinii de
scris, care poate fi stabilit prin cunoașterea unor caracteristici ale acestor
mașini, cum ar fi conturul și mărimea semnelor, pasul mașinii, distanța dintre
rânduri. Sunt importante de descoperit și unele trăsături individuale care se
dobândesc în timpul utilizării mașinii de scris, respectiv prin realizarea
dactilografierii sau cu ocazia unor reparații (prin înlocuirea unor elemente
uzate). Prin folosirea frecventă se poate ajunge ca anumite litere să se imprime
în mod deplasat față de restul semnelor sau după reparație unele litere să fie
înlocuite cu altele care provin de la o mașină de alt tip sau o parte din corpul
anumitor litere poate să cadă. Pe lângă aceste particularități ale mașinii de scris
care ne pot duce la identificarea acesteia, se va putea stabili și ce persoane au
acces la acea mașină, iar apoi se va căuta particularitățile de dactilografiere ale
fiecărei persoane bănuite. Astfel, este știut că persoanele cu experiență
realizează o dactilografiere uniformă au obișnuința încadrării în pagină, iar
literele sunt apăsate cu aceeași intensitate.

Identificarea persoanei după scrisul de mână


Scrisul unei persoane este supus schimbării pe parcursul vieții acesteia.
Pentru început scrisul suferă modificări esențiale însă după un timp schimbările
devin mai puțin semnificative. După primii ani de școală scrisul devine relativ
stabil în ceea ce privește modul de formare a semnelor, gradul de apăsare,
obișnuința de legare a literelor între ele, mărimea și înclinația. Scrisul unei
persoane oglindește temperamentul acesteia, gradul de cultură, obișnuința în
60
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
scriere, precum și starea spirituală pe care persoana o are în momentul realizării
scrierii. Pentru că scrisul unei persoane după câțiva ani rămâne stabil în
trăsăturile lui generale, se poate ajunge prin studierea lui la identificarea
persoanei.
În primul rând se studiază trăsăturile spirituale ale scrisului precum și
caracteristicile sale grafice. Prin studierea trăsăturilor spirituale se poate stabili
dacă un scris este în curs de formare, format sau neformat, iar după lexicul
folosit, după varietatea de cuvinte, modul de formare a frazelor, ortografie, se
poate stabili gradul de cultură a celui care a scris. Uneori prin studiul unor
anumite cuvinte care se referă la unele profesiuni mai deosebite sau la cuvinte
ce au aplicație limitată într-o anumită zonă sau țară, se poate deduce
profesiunea autorului, regiunea din care provine, în ce condiții de loc și de timp
și-a format bagajul de cunoștințe.
Elementele grafice ale scrisului constituie caracteristici generale și
caracteristici speciale, individuale ale scrierii.
Caracteristicile generale sunt acele aspecte exterioare ale scrisului care
pot fi întâlnite la mai multe persoane. Dintre acestea amintim gradul de
apăsare, mărimea scrisului, înclinația scrisului, coeziunea sau continuitatea
scrisului, direcția rândurilor.
Caracteristicile individuale sunt cele care ajută la identificarea persoanei
pentru că fiecare din aceste caracteristici reprezintă un mod propriu de a începe
scrierea, de a lega literele, de a efectua buclele.
În practică se întâlnește și așa numitul scris deghizat realizat cu cealaltă
mână decât cu cea cu care se scrie de obicei. Deghizarea nu trebuie confundată
cu copierea servilă, prin deghizare persoana încercând să-și ascundă propriul
scris. La adăugirile de text semnele grafice vor fi mai înghesuite, substanța de
scris deosebită, și se vor observa deosebiri în ce privește forma literelor,
mărimea, înclinația, forma de legare etc.
La cercetarea actelor scrise de mână, pentru descoperirea făptuitorului,
se vor lua probe de scris libere și la cerere. Cele libere sunt acele scrieri, acte pe
care le-a întocmit persoana bănuită înainte de momentul întocmirii înscrisului
cercetat (cereri, declarații, alte înscrisuri), depuse la diferite organe, fără
legătură cu actul care se cercetează. Cele la cerere se vor scrie prin cuprinderea
în frază a unor cuvinte din actul incriminat. Aceste probe de scris precum și
înscrisul de cercetat se vor trimite expertului pentru a stabili dacă scrisurile
aparțin uneia și aceleiași persoane.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin _ Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 59-
83; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017
61
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de balistică judiciară?
2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de act scris?
3. Ce activități trebuie îndeplinite pentru studierea actelor scrise din
punct de vedere criminalistic?
4. De câte feluri sunt armele?
5. Care sunt modalitățile de falsificare a actelor scrise?

IX. Teste de autoevaluare


1. Balistica judiciară studiază:
a) toate armele de foc;
b) capacitatea de bătaie, poziția de tragere;
c) fenomenele împușcăturii, urmele create prin împușcare.

2. După lungimea țevii, armele se clasifică în:


a) arme cu țeava lungă;
b) arme cu țeava scurtă;
c) arme cu țeava mijlocie.

3. Urmele create pe obiectele de țintă se pot împărți în:


a) urme lăsate de factorii principali;
b) urme lăsate de factorii secundari;
c) nici una din cele menționate mai sus;

4. Stabilirea vechimii actelor scrise se face după:


a) conținutul spiritual al actului;
b) materialul suport;
c) substanța colorată utilizată în scriere.

5. Modalitățile de falsificare a unor documente presupune:


a) falsul prin înlăturare de text;
b) falsul prin acoperire de text;
c) falsul prin iradiere de text.

62
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

X. Test de evaluare
1. Falsul prin imitare de text se poate realiza:
a) prin imitare servilă;
b) prin imitare prin copiere;
c) prin hașurare.

2. Falsul prin înlăturare de text presupune:


a) răzuire
a) corodare
b) radiere
c) crearea unei pete de cerneală

3. După modul de acțiune, armele se împart în:


a) arme cu țeava netedă;
b) arme cu țeava ghintuită;
c) arme automate;
d) arme semiautomate.

4. Pe corpul omenesc, gloanțele lasă următoarle urme:


a) orificiul de intrare;
b) orificiul de ieșire;
c) canalul de trecere.

XI. Temă pentru acasă:


Realizaţi o schemă a clasificării armelor.

63
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 5
Înregistrarea penală.
Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare sau după
metoda portretului vorbit

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de înregistrare penală;
 însuşirea diferitelor clasificări ale înregistrării penale;
 însuşirea diferitelor trăsături care stau la baza identificării
persoanelor după semnalmente exterioare;

II. Competenţe dobândite de student


 capacitatea de a face distincţie între diferitele categori de înregistrări
penale;
 capacitatea de a identifica corect trăsăturile care stau la baza
descrierii semnalmentelor exterioare ale persoanei;

III. Cuvinte cheie


 înregistrarea penală, trăsături statice, trăsături dinamice .

IV. Structura unităţii de studiu


1. Înregistrarea penală
2. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare sau după
metoda portretului vorbit

V. Rezumat
Evidența sistematică a unor categorii de persoane, animale sau obiecte
în scopul unei eventuale identificări ulterioare a acestora se realizează prin
intermediul înregistrării penale.
Pentru realizarea acestei înregistrări sunt utilizate fișe speciale care se
centralizează la nivel județean și național.
Metoda portretului vorbit este o metodă de identificare, denumită
diferit de autori, care se folosește pentru identificarea persoanelor dispărute,
a persoanelor care se ascund, a celor care sunt supuse urmăririi penale ori au
fost condamnate, la identificarea cadavrelor necunoscute.
Descrierea semnalmentelor interesează întregul corp uman, cu
relevarea construcției anatomice și a particularităților anatomice care se pot
observa.

64
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Înregistrarea penală

Această înregistrare se face pentru evidența:


- persoanelor împotriva cărora a început urmărirea penală,
- persoanelor condamnate,
- persoanelor dispărute,
- cadavrelor neidentificate,
- animalelor și obiectelor pierdute sau furate,
- procedeele cele mai frecvente de săvârșire a infracțiunilor.
În țara noastră înregistrarea penală este alfabetică, pe baza
semnalmentelor exterioare, dactiloscopică, după antecedente penale, după
procedeele aplicate la săvârșirea infracțiunilor.
În decursul timpului, pentru început, înregistrarea s-a referit la
recidiviști, aceștia fiind marcați cu fierul roșu pe umăr, prin imprimarea
diferitelor litere care marcau infracțiunea săvârșită, însă ulterior,
aproximativ pe la anul 1700, s-a renunțat la această metodă întrucât era
considerată barbară. Ulterior, pentru identificare se făcea apel la persoane
care au cunoscut anterior pe cel bănuit, respectiv paznici, codeținuți, însă
și acest mijloc s-a dovedit ineficient și plin de subiectivism, nu de multe
ori aceștia fiind sugestionați sau autosugestionându-se în a recunoaște o
anumită persoană. Apoi s-a propus sistemul de înregistrare antropometric,
însă nici acesta nu a fost eficient, pentru că unele proporții și particularități
ale corpului uman se schimbau în timp. De la aceste metode de început s-a
ajuns la înregistrarea actuală în modurile arătate mai sus.

1.1. Înregistrarea alfabetică constă în folosirea unor fișe pe care se


înregistrează toate datele personale, inclusiv dacă numele a fost schimbat
și când anume, poreclele, numele folosit în familie, în cercul apropiat de
prieteni, descrierea semnalmentelor exterioare mai importante,
antecedentele penale, fapta pentru care este învinuit. Fișa de înregistrare
va fi completată și cu cea dactiloscopică, iar uneori și cu fotografia de
identificare.
Tot în cadrul înregistrării alfabetice a persoanelor se ține și evidența
persoanelor dispărute pentru care se trec aceleași date, însă fișa este
completată cu data, locul și împrejurările dispariției, ultimul domiciliu al
persoanei dispărute, cine a sesizat dispariția, cine a efectuat ultimele
cercetări, cine l-a văzut ultima oară și în ce loc etc.
Pentru cadavre se trec locul și împrejurările descoperirii cadavrului,
sexul, vârsta aproximativă, cauza morții, descrierea îmbrăcămintei și a
65
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
obiectelor descoperite asupra sa, leziunile, eventualele tatuaje sau
cicatrici, numărul dosarului, numele organului care a efectuat urmărirea.

1.2. Înregistrarea animalelor și obiectelor pierdute sau furate se face


numai atunci când acestea au o anumită valoare, caracteristici bine
determinate sau sunt găsite la locul faptei. Pentru fiecare se va completa o
fișă care va cuprinde forma, volumul, culoarea, caracteristicile, eventual
seria de fabricație și numărul de inventar, dacă asemenea elemente sunt
descoperite, eventualele defecte, particularități, adresa proprietarului,
locul pierderii sau sustragerii.
Animalele se înregistrează în ordinea alfabetică cu trecerea denumirii
lor, a vârstei, culorii, defectelor de mers, de privire, obiceiuri, nume la
care răspund, data și locul dispariției lor, adresa proprietarilor.

1.3. Înregistrarea după procedeele aplicate de infractori, cunoscută și


sub denumirea de „modus operandi sistem”, prescurtat MOS. Această
înregistrare se face după modul de săvârșire de către infractori a unor
anumite infracțiuni. Această înregistrare se bazează pe faptul că un anumit
infractor, de regulă, va folosi aceeași metodă în comiterea în mod repetat a
mai multor infracțiuni, folosind aceleași modalități de spargere și
pătrundere ori aceleași modalități de comitere a unor crime, aceleași
modalități de ascundere a obiectelor sustrase (pot fi citate cazuri de
omoruri repetate săvârșite prin folosirea aceluiași obiect contondent, de
legare a victimelor în același mod, de prezentare în fața persoanelor
vătămate prin folosirea acelorași calități: încasatori de taxe, apă, gaze etc).
Fiind folosit același mod de operare și cunoscând că acest mod de operare
aparține uneia sau unora din persoanele cunoscute de organele de urmărire
penală, verificarea va începe cu acestea, de multe ori putându-se stabili
autorul.

1.4. Înregistrarea dactiloscopică. În prezent în diferite țări se aplică mai


multe sisteme de înregistrare dactiloscopică, însă toate țin seama de
raportul dintre deltă și centrul desenului papilar. Încercări de înregistrare
dactiloscopică au fost făcute încă de la jumătatea sec. XVII iar primul
serviciu dactiloscopic din lume a fost fondat în 1897 la Calcutta (India).
Înregistrarea dactiloscopică principală este cea decadactilară și este
caracterizată printr-o formulă de bază a celor zece degete ale unei
persoane, după criteriile de împărțire a dactilogramelor în tipuri. Se mai
folosește și înregistrarea monodactilară.
Dactilogramele se disting după existența sau inexistența, numărul și
poziția deltelor. Acestea sunt dactilograme adeltice, dextrodeltice,
sinistrodeltice, bideltice, trideltice, quatrodeltice, amorfe.
66
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Pentru clasificarea dactilogramelor, degetele arătătoare de la ambele
mâini se notează cu litere majuscule de la tipul reliefului papilar pe care îl
au. Toate celelalte degete se notează cu cifre. Notarea dactilogramelor se
face în felul următor: adelticele se notează cu A sau 1, dextrodelticele cu
D sau 2, sinistrodelticele cu S sau 3, bidelticele cu B sau 4, tridelticele cu
T sau 5, quatrodelticele cu Q sau 6, amorfele (simianele sau
danteliformele) cu O sau cu cifra 0, iar cele nedefinite cu X când sunt pe
arătătoare și cu x dacă sunt pe celelalte degete. Lipsa unui deget se
notează cu Am (amputat).
Într-o formulă primară se vor trece sub formă de fracție simbolurile
dactilogramelor mâinii drepte la numărător, iar cele ale mâinii stângi la
numitor. Ordinea de trecere în această formulă primară este următoarea:
arătătorul, degetul mare, mijlociul, inelarul, cel mic. O astfel de formulă
pentru cele două mâini poate arăta în felul următor: A-4235 (la
numărător, mâna dreaptă) / S-1254 (la numitor, mâna stângă).

Pe lângă înregistrarea decadactilară există și înregistrarea monodactilară


(unidigitală) care privește înregistrarea făptuitorilor după urmele de degete
izolate, lăsate la locul faptei, și care permite să se verifice dacă urmele de
degete găsite la locul faptei au fost lăsate sau nu de o persoană anterior
înregistrată sau prin luarea ulterioară de la bănuit a amprentelor digitale,
după care se face compararea urmei găsite la locul faptei cu cea
înregistrată anterior sau luată de la bănuit.

2. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare sau după


metoda portretului vorbit

Pentru ca activitatea de descriere prin această metodă să aibă


utilitate, trăsăturile care se descriu sunt grupate în: statice și dinamice.

a) Trăsăturile statice au ca sferă de cuprindere particularitățile fixe


ale corpului care se află fie în mișcare, fie în repaus. Aceste trăsături
trebuie descrise cu referire la mărimea corpului, mărimea diferitelor părți
ale acestuia, componentele feței, cu relevarea anomaliilor sau
infirmităților evidente, atunci când acestea există.
De regulă, la descrierea trăsăturilor statice ale unei persoane se
începe cu talia, constituția fizică, forma capului și a feței, caracteristici ale
acestora.
Talia este apreciată în scundă, mijlocie, înaltă. Trebuie ținut cont de
faptul că de multe ori cel care face descrierea va raporta talia persoanei
67
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
descrise în raport de talia sa. În literatura criminalistică se apreciază că o
persoană cu înălțime sub 160 cm are o talie scundă, între 160 și 174 cm o
talie mijlocie, iar peste 175 cm înaltă. Aceste dimensiuni sunt folosite
pentru aprecierea taliei la bărbați, iar pentru femei se scad din aceste
mărimi 5 cm.
Constituția fizică se apreciază după dezvoltarea sistemului osos, a
musculaturii și a țesutului adipos. După primele două (sistem osos și
musculatură) persoana se apreciază ca fiind solidă, mijlocie sau osoasă, iar
după cea de-a treia (țesut adipos) persoana poate fi grasă, mijlocie sau
slabă.
Mărimea capului se apreciază prin raportare la mărimea de
ansamblu a corpului, acesta putând fi mic, mijlociu sau mare.
Fața se apreciază după forma acesteia și poate fi ovală, pătrată,
dreptunghiulară, rombică, triunghiulară cu baza sus, triunghiulară cu baza
jos.
Părul va fi descris după culoare, grosime, inserțiune frontală,
prezentare a firului de păr. Astfel, un păr poate fi negru, castaniu, roșcat,
blond, alb, grizonat, cărunt platinat. Firul de păr va putea fi apreciat ca
fiind gros, mjlociu sau subțire. Firul se poate prezenta ca fiind drept,
ondulat, cârlionțat. Inserțiunea frontală, respectiv forma în care se
delimitează partea cu păr a capului de frunte, poate fi arcuită, ascuțită sau
dreaptă. Atunci când părul este căzut într-o anumită proporție se va
descrie și tipul de chelie, respectiv parietală, frontală, tonsorală, totală.
Fruntea va fi apreciată după lățime, înălțime, profil sau alte
particularități. Lățimea frunții este distanța dintre cele două tâmple și în
raport de mărimea capului se va aprecia ca lată, mijlocie și îngustă.
Înălțimea constă în distanța de la inserțiunea părului până la rădăcina
nasului și poate fi apreciată ca înaltă, mijlocie și scundă. Profilul frunții se
poate prezenta în raport de poziția corpului ca fiind dreaptă, concavă,
convexă, ondulată, avansată sau oblică.
Sprâncenele se descriu după contur și grosime. După contur pot fi
arcuite, drepte, unghiulare, șerpuite, iar după grosime sunt apreciate ca
subțiri, mijlocii, groase, iar o particularitate o constituie sprâncenele
îmbinate.
Ochii se descriu după culoare, mărime, proeminență, distanță
oculară și eventuale particularități de privire.
Nasul se descrie după mărime, contur, proeminență, lățime, poziția
bazei sale sau după rădăcină. Atunci când există, se descriu și
particularitățile de culoare ale nasului.
Gura se descrie după mărime, poziție, ținută, contur.
Buzele se descriu după grosime, după proeminență (buza superioară
în raport cu buza inferioară), după particularități sau eventuale
malformații.

68
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Dinții. Se descriu aceia dintre dinții care se văd în timpul vorbirii,
respectiv doar incisivii și caninii. La aceștia se descriu eventuale
particularități (plombe, proteze, lipsa unora, ruperea altora, eventuale
materiale speciale de confecționare). Ca particularitate se descrie și felul
în care se descoperă gingiile în timp ce persoana vorbește sau râde.
Bărbia poate fi descrisă după înălțime, lățime, înclinație,
particularități.
Tenul se descrie după culoare (alb, brun, negru, roz, galben, roșcat),
după pori, eczeme, negi.
Ridurile feței se descriu după formă și adâncime, fiind mai
importante cele frontale și oculare.
Pavilionul urechii are cele mai multe detalii și este descris după
aspectul general sub raportul mărimii, formei și poziției față de cap.
După o descriere a persoanei în raport de elementele arătate mai sus
este necesar a se trece la prezentarea eventualelor semne particulare ale
persoanei, care au putut apărea datorită unor accidente, intervenții
chirurgicale, tatuaje sau anomalii anatomice.

b) Trăsăturile dinamice, denumite și trăsături funcționale, constau


în unele elemente de individualizare care au apărut datorită anumitor
deprinderi ale omului. În descrierea unei persoane interesează mai mult
ținuta corpului, poziția capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul,
tusea.
Ținuta corpului este diferită de multe ori în raport de ocupația unei
persoane. Astfel, la persoane cu pregătire militară, sportivi, ținuta este
dreaptă, la persoane cu activitate de birou (funcționari, profesori,
bibliotecari) ținuta este aplecată cu umerii aduși înainte sau cu un umăr
mai jos decât celălalt. Dacă se rețin anumite anomalii de ținută acestea vor
fi importante pentru o mai ușoară identificare.
Ținuta mâinilor poate constitui un element de identificare pentru că
unele persoane țin mâinile la spate, în buzunare, gesticulează cu acestea
când vorbesc, îți freacă mâinile etc.
Ținuta capului poate fi dreaptă, aplecată înainte sau în spate ori
spre stânga sau spre dreapta. Pot fi reținute și anumite particularități, ca de
exemplu mișcarea capului ca tic nervos, tremurul capului etc.
Mersul este un element care poate duce la identificarea unei
persoane întrucât prin trecerea anilor acesta se stabilizează pe anumite
caracteristici. Astfel, la persoanele de mică statură sau la persoanele
colerice ori sanguinice se va constata un mers grăbit, cu pași mici, cu o
mișcare ritmică a brațelor. Persoanele de statură masivă sau înalte au un
mers lent cu pași rari.
Vocea este caracteristică pentru fiecare persoană și poate fi descrisă
ca folosind o vorbire clară sau neclară, grăbită sau rară, cu sunete înalte
sau joase, cu anumite defecte de pronunție, cu folosire de regionalisme, cu
69
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
accent străin, cu exprimare peltică sau graseiată. Element important poate
fi și tusea folosită ca un tic.
În descrierea trăsăturilor dinamice este importantă și mimica sau
pantomima întrucât unele persoane își formează în timp anumite obiceiuri
de încrețire a frunții sau de mișcare a gurii, care devin caracteristice și
care exprimă, de multe ori, anumite atitudini sau stări sufletești.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 83-
93; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Ce înţelegeţi prin înregistrare penală?
2. Care este sensul noţiunii de înregistrare alfabetică?
3. Enumerați trăsăturile statice care stau la baza metodei portretului
vorbit?
4. Enumerați trăsăturile dinamice care stau la baza metodei
portretului vorbit?

IX. Teste de autoevaluare


1. Înregistrarea penală este:
a) o metodă de identificare;
b) o evidență sistematică a unor categorii de persoane;
c) o înregistrare a unor categorii de persoane.

2. Trăsăturile statice au ca sferă de cuprindere:


a) particularitățile fixe ale corpului care se află în mișcare, fie în
repaus;
b) unele elemente de individualizare care au apărut datorită anumitor
deprinderi ale omului;
70
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
c) nici una dintre cele două menționate mai sus.

3. Sunt trăsături statice următoarele:


a) ținuta corpului, ținuta mâinilor, părul;
b) buzele, sprâncenele, vocea , mersul;
c) părul, talia, fruntea, nasul.

4. Sunt trăsături dinamice următoarele:


a) pavilionul urechii, ținuta capului, mersul;
b) vocea, mersul, ținuta capului;
c) fața , mărimea capului, talia.

X. Teste de evaluare
1. Sunt trăsături statice următoarele:
a) marimea capului, părul, fața;
b) mărimea capului, constituția fizică, vocea;
c) părul, fruntea, ținuta corpului.

2. Sunt trăsături dinamice următoarele:


a) talia, fruntea, ținuta capului, mersul;
b) vocea, ținuta mâinilor, ținuta corpului;
c) fața, mărimea capului, pavilionul urechii

3. Trăsăturile statice au ca sferă de cuprindere:


a) particularitățile fixe al corpului care se află în mișcare, fie în
repaus;
b) unele elemente de individualizare care au apărut datorită anumitor
deprinderi ale omului;
c) ambele menționate la punctele a și b

4. Înregistrarea după procedeele aplicate de infractori presupune:


a) o înregistrare după numele persoanei, descrierea semnalmentelor
exterioare, antecedente penale, fapta pentru care este învinuit
b) o înregistrare după modul de săvârșire de către infractori a unor
anumite infracțiuni
c) o înregistrare după urmele de deget găsite la locul faptei

XI. Temă pentru acasă


Descrieți trăsăturile statice pe baza cărora se poate realiza metoda
portretului vorbit.

71
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 6

Planificarea urmăririi penale și a judecății: noțiune și importanță,


elaborarea și verificarea versiunilor, cercetarea locului faptei

I. Obiective
 înţelegerea procesului de planificare a urmăririi penale și a
judecății;
 însuşirea aspectelor privind procesul de planificare a urmăririi
penale și a judecății;
 înţelegerea noţiunii de cercetare la fața locului;
 însuşirea cunoştinţelor referitoare la cercetarea la fața locului și
etapele acesteia;

II. Competenţe dobândite de student


 capacitatea de a putea planifica urmărirea penală și judecata într-un
caz concret;
 capacitatea de a elabora și verifica versiunile într-o speță penală;
 capacitatea de a putea efectua o cercetare la fața locului și a întocmi
procesul verbal de cercetare la fața locului într-un caz concret ;

III. Cuvinte cheie


 planificare, urmărire penală, judecată, elaborare, verificare,
versiuni, cercetare la fața locului;

IV. Structura unităţii de studiu


1. Planificarea urmăririi penale și a judecății;
1.1. Noțiune și importanță;
1.2. Elaborarea și verificarea versiunilor;
2. Cercetarea locului faptei

V. Rezumat
Prin planificarea urmăririi penale și a judecății se înțelege
organizarea desfășurării acestora pe baza unui plan, care să se raporteze la
fapte reale, care să cuprindă analize obiective, conforme cu principiile
tacticii criminalistice, în realizarea unui singur obiectiv – stabilirea
adevărului în cauză.
72
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Versiunile sunt presupuneri logice ale organului de cercetare cu
privire la faptă în totalitatea ei, la modalitatea de comitere, la persoana care a
comis-o, sau doar la unele aspecte ale acesteia.
Cercetarea locului faptei este în primul rând o activitate procedurală
prevăzută în art. 192 C.pr.pen., însă și o importantă activitate de tactică
criminalistică, desfășurată de organele de cercetare judiciară mai ales în
faptele de o gravitate sporită cum sunt omuciderile, accidente de circulație
sau din domeniul minier, violuri, tâlhării, sustrageri, distrugeri etc.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Planificarea urmăririi penale și a judecății

1.1. Noțiunea și importanța planificării activității de urmărire


penală și a cercetării judecătorești

O cerință importantă, pentru a avea eficiență în lupta împotriva


faptelor ilicite, este aceea a organizării, a desfășurării planificate a
activităților criminalistice care se derulează în cadrul investigației pe
parcursul procesului penal, în așa fel încât să fie descoperite faptele comise
și făptuitorii, iar judecarea acestora să se facă mai aproape de momentul
încălcării legii penale. Prin planificarea urmăririi penale și a judecății se
înțelege organizarea desfășurării acestora pe baza unui plan, care să se
raporteze la fapte reale, care să cuprindă analize obiective, conforme cu
principiile tacticii criminalistice, în realizarea unui singur obiectiv –
stabilirea adevărului în cauză.
Desigur că această planificare a cercetării, a investigării, este diferită
în cele două faze ale procesului penal: dacă în faza urmăririi penale încă nu
există probe administrate, ori numărul acestora este redus, poate încă nu este
cunoscut făptuitorul (sau făptuitorii), în faza cercetării judecătorești deja sunt
o sumă de probe, făptuitorul este prezentat, a fost audiat (de regulă), există o
anumită poziție a acestuia în raport cu fapta imputată. Totuși, în această a
doua fază a procesului penal, operează prezumția de nevinovăție, probele
trebuie readministrate, ori administrate probe noi la solicitarea acuzării sau a
apărării, pot apare situații noi, alibiuri, probe care să contrazică probele din
faza de urmărire penală sau să le dea o altă valoare, așa încât necesitatea
planificării este de netăgăduit.
Prin urmare, fiind vorba de o activitate de stabilire a adevărului,
desfășurarea acesteia trebuie făcută organizat și nu poate fi lăsată la jocul
hazardului ori a inspirației de moment.
În noțiunea de planificare a urmăririi penale și a cercetării
judecătorești se cuprind analiza și aprecierea datelor privitoare la fapta
73
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
comisă, elaborarea versiunilor și ordonarea activităților care trebuie
întreprinse în procesul administrării probelor, precum și eventualelor
termene până la care trebuie îndeplinite.
Principiile tactice criminalistice care operează în activitatea de
planificare a urmăririi penale și a judecății sunt următoarele:
- principiul individualității, ceea ce presupune ca pentru cercetarea, respectiv
judecarea, fiecărei fapte penale să se stabilească un plan distinct, un drum
concret de cercetare în funcție de natura faptei, de împrejurările în care s-a
comis, de persoana făptuitorului etc.
- principiul dinamismului (sau mobilității), ceea ce înseamnă că planul inițial
nu este imuabil, el poate fi schimbat, modificat, completat în raport de noile
situații sau probe care apar în timpul cercetării , deci organul de cercetare
trebuie să aibă aptitudinea de a adapta planul noilor împrejurări.
Întreaga activitate de planificare nu trebuie să pornească de la idei
preconcepute, de la ambiții ale organului judiciar de a se remarca ori de a
obține un succes răsunător. În practică sunt adeseori întâlniți polițiști,
procurori, chiar și judecători, care, de la început, fără a avea probe,
suspectează în mod subiectiv pe cineva, după care bănuielile sunt susținute
de imaginație, de dorința de a i se confirma opinia și de a se remarca, situație
în care aceștia nu mai au nevoie de probe, iar vanitatea lor poate duce la erori
judiciare ireparabile.
La faptele flagrante nu este necesară o planificare a cercetării sau o
elaborare a versiunilor ori o verificare ulterioară a acestora, întrucât cel care
a comis fapta este prins în timp ce o comitea. Singura activitate de
planificare, în aceste cazuri, este pentru a lămuri circumstanțele care îl
caracterizează pe făptuitor și a eventualului mobil al faptei.

1.2. Elaborarea și verificarea versiunilor

În faza de urmărire penală, o dată ce aceste versiuni au fost elaborate,


ele devin o pistă de urmărit și de verificat până la obținerea confirmării ori
neconfirmării acestora. Dacă în această fază elaborarea versiunilor aparține
doar organului de cercetare, în faza de judecată, toți participanții la proces își
pot elabora versiuni, respectiv judecătorul, procurorul, apărătorul
inculpatului sau celorlalte părți, precum și personal inculpatul, partea
vătămată, partea civilă ori partea responsabilă civilmente, fiecare dintre
aceștia putând urmări să probeze propria versiune sau să înlăture versiunea
celuilalt. Acestea însă nu sunt versiuni dintre cele care să oblige organul de
cercetare să le verifice, însă potrivit principiului dinamismului planificării
cercetării, pot fi luate în considerare și verificate pentru a nu constitui motiv
de posibilă eroare judiciară, dacă ulterior se vor confirma.
Versiunile organului de cercetare pot privi aspecte legate de latura
obiectivă a infracțiunii presupus a fi fost comisă, respectiv la modul în care
74
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
s-a comis fapta, la mijloacele folosite, la legătura de cauzalitate dintre
acțiunea presupusă și rezultatul produs; pot exista versiuni cu privire la
autorul comiterii faptei și dacă acea persoană (sau alta) a desfășurat acțiunea;
pot exista versiuni și cu privire la latura subiectivă, respectiv dacă fapta s-a
comis intenționat ori din greșeală, care a putut fi mobilul și scopul urmărit de
făptuitor.
Elaborarea versiunilor nu se face în abstract, doar prin folosirea unui
proces de gândire, ci trebuie să aibă la bază declarații ale persoanelor care
pot avea, sau au, cunoștințe despre faptă, eventuale urme găsite la locul
faptei, declarații ale victimei etc., deci unele date concrete care pot fi punctul
de pornire a unor presupuneri în care se folosește logica, în mod cât mai
obiectiv. Este recomandabil ca, de la început, să se elaboreze mai multe
versiuni, care apoi să fie verificate în paralel, prin analiza comparativă a
probelor, a faptelor rezultate din probele existente. O verificare succesivă a
versiunilor este mai puțin eficientă întrucât s-ar pierde din eventualele
probe, iar reluarea verificării de versiuni care s-au aflat în așteptare, ar
îndepărta verificarea de momentul în care probele ar fi prezente, iar memoria
celor care ar putea da relații s-ar putea altera datorită trecerii timpului.
La terminarea procesului de verificare a versiunilor se va putea
concluziona care din ele se confirmă, care este cea adevărată, deci versiunea
devine adevăr.
De regulă, din mai multe versiuni se reține cea care se confirmă prin
probe, iar celelalte sunt înlăturate, însă uneori se pot confirma chiar două sau
mai multe versiuni, fiecare exprimând un adevăr (de ex. se poate confirma
versiunea că X a lovit victima aducând-o în stare de inconștiență, dar aceasta
nu a sustras bunurile, acestea fiind sustrase de către Y care trecea după un
anumit timp pe lângă locul unde căzuse victima și, fără să știe ce s-a
întâmplat mai înainte, a profitat de starea în care se găsea victima – inițial
atât X cât și Y fuseseră bănuiți a fi comis o tâlhărie întrucât au fost văzuți de
martori în apropierea locului faptei, fără a fi împreună).
Planul activității de cercetare
Ultima etapă a activității de planificare a urmăririi penale sau de
cercetare judecătorească o constituie întocmirea unui plan concret sau a unei
fișe de lucru.
Pentru organele de urmărire penală, astfel de planuri sunt aproape
obligatorii și se întocmesc după modele generalizate în baza experienței
obtinute de aceste organe în decursul timpului și prin ordin ierarhic, fiind
considerate deosebit de eficiente, dar și o posibilitate de verificare a
activității desfășurate.
Aceste planuri au fost consacrate chiar ca și documente, fișe, având un
conținut rubricat pe probleme de lămurit, activități de întreprins, termene de
executare, persoana nominalizată a le executa.
De regulă, un plan al activității de urmărire penală cuprinde notarea
activităților operative care trebuie efectuate, elaborarea și verificarea
75
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
versiunilor, stabilirea împrejurărilor care urmează a fi dovedite și a
activităților prin care se vor administra probele necesare, modul de
desfășurare, mijloacele, locul, termenul de realizare, ordinea de efectuare a
anumitor activități.
În faza de cercetare judecătorească nu este cunoscută o formularistică
ori o obligativitate a întocmirii unui plan de desfășurare a activității, aici
predominând respectarea cadrului legal stabilit prin normele procesuale
penale. Ca orice activitate însă, dacă ea va fi organizată, reușita va fi cu atât
mai posibilă. Prin urmare, deși nu se impune obligatoriu o anume
planificare, considerăm că ar fi recomandabil ca atât judecătorul, cât și
ceilalți participanți la judecată să aibă o activitate organizată după cerințele
concrete, să-și întocmească fiecare un plan propriu, materializat în fișele de
studiu, pe care să se noteze problemele de urmărit, probele necesare,
problemele de elucidat, verificarea inadvertențelor etc, în mod propriu și
potrivit a ceea ce fiecare consideră important.
În ambele faze ale procesului penal, până la elucidarea completă a
cauzei și la stabilirea adevărului, planul inițial va putea fi completat sau chiar
schimbat, în mod dinamic, în funcție de elementele noi care pot apărea.

2. Cercetarea locului faptei

Noțiune și importanță

Această activitate se realizează de obicei la începutul cercetării, având


ca scop cunoașterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea și
ridicarea urmelor care s-au creat cu ocazia săvârșirii faptei, cunoaștere care
se realizează imediat, direct și, de regulă, în mod complet, uneori realizându-
se chiar și ascultarea martorilor, a victimei sau a făptuitorului. Suma datelor
obținute prin această activitate este baza activităților tactice ce se vor
desfășura în continuare în vederea elucidării faptei și a stabilirii adevărului.
Potrivit art. 192 C.pr.pen. o asemenea activitate procedurală se
efectuează în situația în care este necesară constatarea situației locului
săvârșirii faptei, descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea
poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care s-a
comis fapta.
Din punct de vedere criminalistic, prin locul faptei se înțelege locul
propriu zis al săvârșirii faptei, dar și zonele apropiate, precum și alte locuri
importante cercetării, cum ar fi locul în care fapta a fost pregătită, locul în
care s-au produs urmările faptei, căile de acces sau de retragere a
făptuitorului, respectiv întregul perimetru în care se află probele materiale
create cu ocazia săvârșirii acelei fapte.

76
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Procedural, prin locul săvârșirii infracțiunii, potrivit art. 41 alin. 2
C.pr.pen., se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în
totul sau în parte, ori unde s-a produs urmarea acesteia.
Cercetarea locului faptei poate fi dispusă de către organul judiciar,
motivat, atunci când se apreciază că este necesar a se efectua această
activitate.
În faza de urmărire penală dispunerea cercetării se face prin rezoluție
motivată, iar în faza de judecată prin încheiere, de asemenea motivată, în
sensul arătării necesității efectuării cercetării locului faptei.

Pregătirea cercetării locului faptei

Această activitate se face în două etape:

a) Pregătirea cercetării locului faptei la sediul organului judiciar


presupune mai mult măsuri organizatorice luate în vederea unei activități de
cercetare a locului faptei în cele mai bune condiții.
În primul rând, imediat după ce a fost sesizat despre comiterea unei
fapte care constituie o anumită (sau anumite) infracțiuni, organul de urmărire
penală, chiar fără să își verifice competența, are îndatorirea de a lua
următoarele măsuri:
- să identifice persoana care a făcut plângerea sau denunțul (dacă sesizarea s-a
făcut telefonic, verificarea este obligatorie pentru a se preveni o eventuală
dezinformare1 și deplasarea inutilă a echipei de cercetare).
- să se obțină date despre locul faptei, natura și gravitatea acesteia
- să se dispună măsuri urgente cu privire la conservarea locului faptei, la paza
acestuia, până la sosirea echipei de cercetare, prin intermediul organelor de
poliție locale (sau cele mai apropiate), cu privire la salvarea victimei (sau
victimelor), la identificarea martorilor, la identificarea făptuitorilor.
Următoarea etapă constă în verificarea competenței, în situația în care
se va considera competent organul de urmărire penală va trece la celelalte
etape, iar atunci când va constata că nu este competent, va informa de
urgență organul de urmărire penală competent.
Constatând că este competent să efectueze urmărirea penală, organul
sesizat va trece la constituirea echipei de cercetare din care fac parte
procurorul, care conduce activitatea de cercetare, lucrători din cadrul
compartimentului judiciar și de cercetări penale, lucrători din cadrul
organului de poliție în sectorul de activitate a cărora s-a comis fapta, ofițerul
criminalist, lucrători specializați în domeniul tehnic (pentru eventuale
constatări tehnico-științifice), dacă este cazul, medicul legist și lucrătorul
care conduce câinele de urmărire.

1
Stancu E., op.cit. pag. 319
77
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Trebuie totodată, dacă sunt cunoscuți, încunoștințați de activitatea care
se va desfășura, părțile vătămate, victimele, părțile responsabile, făptuitorii,
iar în măsura în care aceștia doresc, pot participa la cercetarea locului faptei.
O altă măsură ce trebuie luată este alegerea mijloacelor tehnico-
științifice care se consideră a fi necesare, respectiv truse criminalistice,
mijloace pentru efectuarea fotografiei judiciar- operative, pentru filmat,
mijloace de iluminat artificial, substanțe, materiale pentru efectuarea de
mulaje, aparate de înregistrat audio, detectoare, miniaspiratorul pentru
ridicarea microurmelor, mijloace de ridicare, ambalare și transport a
urmelor.2 Apoi echipa constituită se deplasează, cât mai urgent la locul unde
se va face cercetarea.

b) Pregătirea cercetării locului faptei la locul acesteia


În momentul ajungerii, organul judiciar trebuie să verifice cum s-a
asigurat paza locului faptei, dacă urmele din perimetru au fost conservate și
dacă s-au produs eventuale modificări în zonă. Toate aceste constatări
trebuie consemnate în scris și fixate prin fotografii judiciare sau filmare.
Imediat, dacă sunt victime rănite și care au nevoie de ajutor medical,
după acordarea primului ajutor, sunt trimise urgent, însoțite de lucrători de
poliție, la cea mai apropiată unitate sanitară, pentru investigații și tratament.
În situația în care această măsură s-a luat de organele de poliție locale, sosite
înainte la locul faptei, ori de alte persoane, se va consemna aceasta și se va
fixa locul în care s-a aflat victima sau victimele, cu cât mai multă fidelitate.
Echipa de cercetare se va interesa dacă au fost identificați martori ai
evenimentului, dacă a fost identificat și, eventual, reținut făptuitorul.
Urmează selecționarea și numirea martorilor asistenți, persoane
capabile de a confirma ulterior dacă activitatea de cercetare a locului faptei
s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile legale. Evident că aceștia nu
trebuie aleși din rândurile persoanelor care vor fi martori în cauză, întrucât ei
nu vor putea avea în proces ambele calități. Martorilor asistenți li se va
explica în ce constă activitatea la care ei asistă, ce scop are aceasta,
drepturile pe care le au.
După obținerea de informații generale cu privire la faptă de la
lucrătorii de poliție sosiți primii la locul faptei, de la victime, de la martori,
de la făptuitor (când aceștia se mai află în acel loc), date care trebuie notate
sau înregistrate audio, procurorul (sau în lipsa acestuia, la cauze la care
participarea procurorului nu este obligatorie) ori lucrătorul de poliție
desemnat conducător al echipei de cercetare, va repartiza sarcinile pentru
fiecare membru al echipei de cercetare, potrivit competenței și specialității
acestora.

2
Mircea I., op. cit., pag. 228; Ciopraga A., Iacobuță I., Criminalistica, Editura Junimea, Iași, 2001, pag. 226
78
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Efectuarea cercetării locului faptei


Potrivit sarcinilor stabilite, se trece apoi la cercetarea locului faptei cu
respectarea normelor de procedură penală și a regulilor de tactică
criminalistică.
Dintre aceste reguli de tactică criminalistică, cele mai importante și
cu aplicabilitate generală, indiferent de natura infracțiunii, amintim
următoarele:
a) efectuarea cercetării cu celeritate, aceasta însemnând că pentru
a se preveni pierderea, distrugerea sau degradarea urmelor, activitatea de
cercetare trebuie efectuată neîntârziat, cât mai aproape de momentul
comiterii faptei și de sosirea echipei de cercetare întrucât urmele, care pot
avea importanță în cauză, pot dispare sau să fie deteriorate prin apariția unor
fenomene meteorologice (ploaie, vânt, ninsoare, instalarea nopții etc), prin
intervenția unor persoane interesate (făptuitorul se poate întoarce să-și ia un
obiect pierdut, care l-ar incrimina etc), ori prin trecerea timpului (martorii
pot uita unele detalii importante) sau prin intervenția altor persoane (curioși
care intră în perimetru distrugând, fără intenție, urmele).
b) efectuarea cercetării să se facă cu obiectivitate, respectiv
indiferent de versiunile stabilite, toate urmele, fie că ele confirmă, fie că
infirmă aceste versiuni, trebuie căutate, ridicate și fixate, deci ele trebuie să
aibă aceeași valoare pentru organul de cercetare.
c) cercetarea locului faptei trebuie să fie deosebit de temeinică,
adică să se facă în amănunt, toate probele trebuie căutate cu insistență și,
chiar dacă ar părea neinteresante în cauză, să fie ridicate, urmând ca doar
după ridicarea tuturor probelor, în coroborare și cu alte probe să se
stabilească importanța lor sau lipsa lor de importanță. Superficilitatea,
încrederea organului judiciar în experiența sa, poate duce la trecerea cu
vederea peste anumite urme, considerate neimportante în acel moment, dar,
ulterior, să rezulte necesitatea aprecierii și a acestora în ansamblul cauzei,
când ele nu mai pot fi identificate. Consemnarea tuturor aspectelor cercetării,
dar mai ales fixarea prin fotografiere sau filmare a tuturor zonelor cercetate,
poate fi utilă, datorită obiectivității imaginii, și atunci când au apărut aspecte
de superficialitate sau neglijență.
d) efectuarea cercetării cu respectarea demnității persoanelor.
Fiecare membru al echipei de cercetare trebuie să desfășoare activitatea cu
bun simț, fără infatuare, cu respectarea demnității victimei, a celor implicați
sau a celor care asistă. Este de neadmis ca, în raport de tragismul a ceea ce s-
a întâmplat, să se facă glume pe seama situației, a stării sau îmbrăcăminții
victimei, a aspectelor de intimitate, să se zâmbească, să se vorbească trivial,
să se prezinte cetățenilor sau presei aspecte care ar leza demnitatea celor
implicați în faptă.
79
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
e) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată planificat, în baza
unei organizări întocmite în raport de fapta bănuită că s-ar fi produs, de locul
faptei, de elementele importante în cercetare, stabilindu-se concret ce se va
căuta, prin ce procedee și de către cine din membrii echipei de cercetare.
Modalitatea de efectuare a cercetării locului faptei poate fi din exterior
spre interior sau invers, alegerea ei fiind determinată de locul de examinat și
de natura infracțiunii, de locul în care aparent sunt concentrate urmele
infracțiunii și de interesul de a se ajunge mai repede la ele și a nu fi distruse
aceste urme.
Când locul infracțiunii este un spațiu vast (curți, grădini, terenuri
agricole etc) acesta se împarte pe zone și se efectuează o cercetare simultană
ori succesivă, în funcție de numărul persoanelor folosite în echipa de
cercetare.
În spații restrânse, limitate (interiorul unei încăperi, un garaj etc)
cercetarea se face printr-o examinare generală a locului, după care urmează o
cercetare de amănunt a fiecărui obiect de la marginea încăperii spre centrul
acesteia.
Pentru o desfășurare sistematică a cercetării locului faptei se parcurg
două faze: statică și dinamică, ambele fiind însă părți componente ale
cercetării, care se întrepătrund, constituind un proces unic, complex al
acestei activități.
În faza statică se desfășoară o activitate de examinare atentă a locului
faptei, în care se stabilește starea și poziția mijloacelor materiale de probă, în
nemișcare, deci fără a i se schimba poziția vreuneia dintre ele; se efectuează
fotografii judiciare (de orientare, schiță, ale obiectelor principale), se
înregistrează video, se fac măsurători a distanței dintre obiectele principale,
dintre acestea și diferite urme sau locuri de acces, se ridică urme.
În faza dinamică se trece la examinarea urmelor, a obiectelor din
perimetru, a corpului victimei, de această dată fiind permisă atingerea
acestora, ridicarea lor, schimbarea poziției, se ridică obiectele considerate
corpuri delicte, se iau mulajele urmelor de adâncime, se ridică urmele de
mâini etc, toate acestea fiind ulterior cercetate în condiții de laborator (când
aceasta se impune). Toate aceste activități, este recomandabil, a fi fixate prin
fotografiere sau filmare, dar mai ales se vor consemna în procesul verbal.

Soluționarea „împrejurărilor controversate” de la fața locului este o


altă activitate importantă în această cercetare. Se poate întâmpla ca în timpul
cercetării să apară împrejurări negative, controversate, determinate de
anumite neconcordanțe între situația din teren și evenimentul presupus a se fi
comis. Aceasta pentru că, uneori, făptuitorul încearcă simularea săvârșirii
unei alte fapte, de către alte persoane, în ideea de a scăpa de răspunderea
penală, astfel că încearcă să lase la fața locului urme care ar induce ideea că
s-a săvârșit o altă infracțiune și de către o altă persoană. Simularea perfectă a
săvârșirii unei alte fapte este însă un lucru deosebit de rar și aproape
80
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
imposibil, făptuitorul greșind adeseori și creând o discordanță între urme sau
probe, ceea ce unui lucrător cu experiență sau fler îi ridică imediat semne de
întrebare. Spre exemplu, după comiterea unui omor, făptuitorul încearcă să
creeze ideea unei sinucideri prin spânzurare, victima fiind găsită atârnată de
o sfoară, însă cei care efectuează cercetarea nu găsesc în apropiere nici un
scaun sau alt obiect pe care victima să se fi putut urca spre a se spânzura; ori,
gestionarul constată că prejudiciul cauzat din luarea de bunuri nu mai poate
fi acoperit și înscenează un furt spărgând o fereastră, deformând gratiile, însă
cu prilejul cercetării se poate constata că bunurile care lipsesc nu puteau fi
scoase prin acea fereastră fiind mai mari decât orificiul creat.
Prin urmare, organele de cercetare vor trebui să identifice, să ridice și
să fixeze toate probele de la fața locului, să verifice apoi atât versiunea
comiterii faptei aparente, cât și versiunea comiterii altor fapte bănuite a se fi
comis, efectuând chiar cu acel prilej reconstituiri care să certifice care din
versiuni este cea reală.

Reluarea și repetarea cercetării locului faptei


Cu prilejul efectuării cercetării locului faptei pot rămâne zone
neinvestigate și chiar urme importante nedescoperite, fie datorită unor cauze
obiective, de neînlăturat, fie datorită insuficientei, superficialității, unor
greșeli, necunoașterii în acel moment a întinderii locului faptei, astfel că se
vădește necesară o recercetare a acestui loc.
Reluarea cercetării locului faptei este o activitate tactică de continuare
a unei cercetări efectuate anterior și care nu s-a putut finaliza datorită
intervenției unor factori obiectivi și care se va relua imediat ce cauzele care
au determinat întreruperea au dispărut.
Astfel de cauze care determină întreruperea pot fi lăsarea
întunericului, iar urme importante nu ar putea fi luate decât la lumina zilei,
apariția unor pericole de explozii, contaminări, incendiu, alunecări de teren,
apariția unor manifestări ostile din partea unor cetățeni etc, necesitatea
aducerii unui expert, a unor utilaje absolut necesare ș.a.
Constatând apariția unora dintre aceste cauze, conducătorul echipei de
cercetare dispune întreruperea cercetării, stabilește concret, prin consemnare
în proces verbal în ce stadiu s-a oprit cercetarea și ia măsuri pentru paza
locului faptei până la reluarea cercetării, dispunând și asupra măsurilor de
conservare a locului respectiv.
Aceeași echipă de cercetare (completată în situațiile în care se impune)
va relua cercetarea, cu stabilirea precisă și consemnarea în procesul verbal a
stadiului din care s-a reluat, a eventualelor modificări care s-au produs, a
felului în care s-a realizat paza locului faptei, în continuare desfășurându-se
activitatea până la finalizarea ei.
Repetarea cercetării locului faptei este o activitate mai rar întâlnită,
care se efectuează în situațiile în care cercetarea inițială s-a desfășurat
81
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
ineficient, neglijent ori în condiții improprii, nefiind descoperite urme care în
mod logic ori pentru verificarea unor versiuni apărute trebuiau să fie găsite și
valorificate. O repetare a cercetării locului faptei poate fi considerată și
deplasarea instanței și a părților din proces la locul faptei, efectuată uneori în
faza de cercetare judecătorească, interesul acestei „cercetări locale” fiind mai
mult de a lua cunoștință în mod direct și de a înțelege mecanismul comiterii
faptei, în condițiile concrete din teren, de a verifica dacă fapta se putea
comite în acel loc și în modul în care s-a stabilit prin actul de sesizare al
instanței.
Eficiența repetării cercetării este mult redusă pentru că, de regulă,
multe urme de la locul faptei au dispărut sau s-au degradat, au putut
interveni modificări ale locului faptei etc.

Mijloace tehnice folosite pentru căutarea unor obiecte neaparente

Cu ocazia cercetării locului faptei, în afară de obiectele vizibile, care


pot constitui urme ce interesează cercetarea criminalistică, precum și urmele
latente, care se identifică prin folosirea mijloacelor tehnice pentru relevarea
acestor urme, există interes pentru descoperirea unor obiecte ascunse de
făptuitor sau a cadavrelor.
Căutarea obiectelor ascunse în pământ sau în construcții ori în
interiorul altor obiecte se folosesc detectoare de metale, detectoare de
cadavre, sonde metalice simple, sonde electromagnetice, sonde stetoscopice,
aparate Roentgen portabile etc, precum și câini de urmărire special dresați
pentru depistarea de cadavre, de substanțe narcotice, toxice etc.

Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei

Întreaga activitate de cercetare a locului faptei va fi fixată prin


procesul verbal de cercetare, schița locului faptei, fotografiile judiciare,
înregistrarea video, precum și mulajele urmelor de adâncime (atunci
când acestea se găsesc).
Procesul verbal constituie mijlocul principal de fixare a
rezultatelor cercetării și în acesta se descrie întreaga activitate desfășurată,
în amănunt, cu arătarea persoanelor care au constituit echipa de cercetare,
calitatea acestora, ce s-a descoperit cu prilejul cercetării, cum s-a procedat
pentru fixarea, ridicarea și conservarea probelor etc. (art. 195 si art. 199
C.pr.pen.)
Acest proces verbal cuprinde o parte introductivă, în care se
consemnează fapta cercetată, data comiterii ei, locul, ora la care a început
cercetarea, limitele în care s-a efectuat cercetarea, starea atmosferică, ce
persoane au făcut parte din echipa de cercetare, date despre presupusul
făptuitor, ce persoane au participat, martorii asistenți.
82
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Următoarea parte a procesului verbal o constituie partea descriptivă
în care se consemnează în detaliu situația locului faptei, prin prezentarea
orientativă în spațiu, particularitățile topografice, căile de acces, apoi
descrierea amănunțită a obiectelor, urmelor, probelor materiale descoperite,
locul în care s-au găsit, mijloacele tehnico-științifice care s-au folosit,
eventualele particularități ale cercetării, observațiile celor prezenți la
cercetare în calitate de martori asistenți, experți ș.a., iar dacă se ivesc
împrejurări controversate și acestea vor fi menționate, ordinea consemnării
fiind aceea a desfășurării activității și a descoperirii urmelor. În partea
finală se trec apoi ce obiecte sau urme au fost ridicate de la locul faptei,
metodele folosite, ce fotografii au fost efectuate, ce s-a înregistrat audio sau
video, ce măsurători fotografice s-au efectuat, ce schițe, la ce scară, fiind
apoi trecute persoanele care au fost de față la efectuarea cercetării, care vor
semna procesul verbal.
Pe lângă procesul verbal, ca mijloace secundare de fixare a
rezultatelor cercetării, sunt fotografia judiciară (fotografia de orientare,
fotografia schiță, fotografia obiectelor principale, fotografia de detalii,
măsurătorile fotografice), înregistrarea video, schița locului faptei,
mulajele urmelor de adâncime.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 93-
111; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Ce se înțelege prin planificarea urmăririi penale și a judecății?
2. Ce sunt versiunile?
3. Care sunt etapele de pregătire ale cercetării locului faptei?
4. În ce constă reluarea cercetării locului faptei?
5. Care sunt părțile unui proces verbal de cercetare la fața locului și ce
conțin acestea ?

83
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

IX. Teste de autoevaluare


1. Planificarea urmăririi penale și a judecății:
a) presupune organizarea desfășurării acestora pe baza unui plan, care
să cuprindă analize obiective, raportate la fapte reale;
b) presupune organizarea desfășurării acestora la libera alegere a
organului judiciar;
c) presupune organizarea desfășurării acestora pe baza indicațiilor
date de procuror sau judecător;

2. Principiile tactice criminalistice care operează în activitatea de


planificiare a umăririi penale și a judecății sunt:
a) principiul disponibilității;
b) principiul individualității;
c) principiul dinamismului;

3. Versiunile sunt:
a) piste de urmărit doar de către procuror și judecător pe parcursul
urmăririi penale și a judecății;
b) presupuneri logice ale organului de cercetare penală cu privire la
faptă în totalitatea ei, la modalitatea de comitere, la persoana care
a comis-o, sau alte aspecte ale acesteia;
c) presupuneri logice ale participanților la procesul penal, în faza de
judecată, cu privire la faptă în totalitatea ei, la modalitatea de
comitere, la persoana care a comis-o, sau alte aspecte ale acesteia;

4. Reluarea cercetării locului faptei presupune:


a) o activitate de continuare a unei cercetări efectuate anterior, care nu
s-a putut finaliza datorită intervenției unor factori obiectivi;
b) o activitate care se efectuează în situațiile în care cercetarea inițială
s-a desfășurat ineficient, neglijent ori în condiții improprii;
c) ambele ipoteze menționate mai sus;

5. Mijloacele secundare de fixare a rezultatelor cercetării la fața


locului pot fi:
a) procesul verbal de cercetare la fața locului;
b) fotografia judiciară;
c) schița locului faptei;
d) înregistrarea video.

84
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

X. Teste de evaluare
1. Mijloacele principale de fixare a rezultatelor cercetării la fața
locului pot fi:
a) mulajele urmelor de adâncime;
b) fotografia judiciară;
c) procesul verbal de cercetare la fața locului.

2. Regulile de tactică criminalistică în cazul efectuării cercetării la


fața locului presupun:
a) efectuarea cercetării cu disponibilitate;
b) efectuarea cercetării cu operativitate;
c) efectuarea cercetării cu respectarea demnității persoanelor;
d) efectuarea cercetării cu obiectivitate.

3. Pregătirea cercetării locului faptei la sediul organului judiciar


constă în:
a) identificarea persoanei care a făcut denunțul sau plângerea;
b) obținerea de date despre locul faptei, natura și gravitatea acesteia;
c) selecționarea martorilor asistenți;

4. Faza statică a cercetării locului faptei presupune:


a) examinarea urmelor, a obiectelor din perimetru, a corpului
victimei, fiind permisă atingerea acestora;
b) examinarea atentă a locului faptei, în care se stabilește starea și
poziția mijloacelor materiale de probă, în nemișcare, fără a se schimba
poziția acestora;
c) ambele variante prezentate mai sus.

5. Cercetarea locului faptei în faza de judecată poate fi dispusă:


a) prin ordonanță;
b) prin rezoluția motivată;
c) prin încheiere.

XI. Temă pentru acasă


Expuneţi şi explicaţi cum se poate efectua o cercetare la fața locului.

85
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 7
Ascultarea persoanelor: considerații introductive, ascultarea suspectului
sau inculpatului, aspecte psihologice ale ascultării,
pregătirea ascultării inculpatului

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de ascultare;
 însuşirea aspectelor privind ascultarea suspectului;
 însuşirea aspectelor privind ascultarea inculpatului;
 însuşirea aspectelor psihologice ale ascultării;

II. Competenţe dobândite de student


 capacitatea de a identifica procedeele ascultării;
 capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ;
 capacitatea de a realiza o ascultare a suspectului /inculpatului întru-
un caz concret;
 capacitatea de a identifica aspectele psihologice ale ascultării;

III. Cuvinte cheie


 ascultare, suspect, inculpat, aspecte psihologice;

IV. Structura unităţii de studiu


1. Ascultarea persoanelor: considerații introductive
2. Ascultarea suspectului sau inculpatului
3. Aspecte psihologice ale ascultării
4. Pregătirea ascultării inculpatului

V. Rezumat
Ascultarea suspectului sau inculpatului este activitatea procesuală şi
de tactică criminalistică ce prezintă o importanţă deosebită întrucât, în cadrul
ei, suspectul sau inculpatul poate face mărturisiri, complete sau parţiale, cu
privire la infracţiunea pe care a săvârşit-o, la circumstanţele legate de
comiterea ei, putând totodată să-şi formuleze şi apărarea cu privire la
circumstanţierea faptei ori cu privire la nevinovăţia sa.

Încă de la începuturile constituirii psihologiei ştiinţifice mulţi


psihologi şi-au dat seama de importanţa aplicării cunoştinţelor psihologice în
86
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
administrarea justiţiei şi de aceea au consacrat acestei probleme un mare
numar de studii şi cercetări, prefigurând apariţia psihologiei judiciare, care
are ca obiect “studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată
în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii
legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea
corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Ascultarea persoanelor: Considerații introductive

Scopul normelor de procedură penală, care reglementează


desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o
cauză penală, este acela de a urmări asigurarea exercitării eficiente a
atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor si ale
celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate
prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale
celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală,
precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte.

2. Ascultarea suspectului sau inculpatului

În cadrul procesului penal, suspectul sau inculpatul este persoana cea


mai importantă, care cunoaşte cel mai bine fapta săvârşită, care poate oferi
cele mai multe date cu privire la aceasta, astfel că în jurul lui se desfăşoară
toată activitatea de administrare a probelor.
Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, obţinute ca urmare a
ascultării de către organele judiciare, constituie un mijloc de probă în cauză,
fie în apărarea, fie în acuzarea sa, deoarece unele fapte sunt cunoscute numai
de el, iar altele, deşi sunt cunoscute şi de alţii, el le cunoaşte cel mai bine.
Ascultarea suspectului sau inculpatului este activitatea procesuală şi
de tactică criminalistică ce prezintă o importanţă deosebită întrucât, în cadrul
ei, suspectul sau inculpatul poate face mărturisiri, complete sau parţiale, cu
privire la infracţiunea pe care a săvârşit-o, la circumstanţele legate de
comiterea ei, putând totodată să-şi formuleze şi apărarea cu privire la
circumstanţierea faptei ori cu privire la nevinovăţia sa.
Ascultarea suspectului sau inculpatului se detaşează, sub raportul
importanţei, de restul activităţilor de strângere a probelor, reprezentând
87
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată, pentru că, fie datorită naturii lor, fie
datorită modului de săvârşire a infracţiunilor, nu în toate cauzele penale
aspecte legate de faptă sau de făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri, prin
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, în schimb desfăşurarea procesului
penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, este de neconceput
fără ascultarea celui în jurul căruia se va concentra întreaga activitate a
organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii
- suspectul sau inculpatul. Lipsa acestei activităţi are caracter de excepţie
producându-se doar în cazul când suspectul sau inculpatul este dispărut ori
se sustrage urmăririi penale sau judecăţii.
Stabilirea adevărului într-o cauză penală depinde în bună măsură de
pregătirea profesională, de iscusinţa, de aptitudinile persoanei care
efectuează urmărirea penală sau judecata, de răbdarea şi obiectivitatea cu
care se adună probele necesare în cauză, probe printre care se numără şi
declaraţiile suspectului sau inculpatului, rezultat al ascultării acestuia.
Prin “ascultare“ se înţelege “actul procedural prin care suspectul,
inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii sunt
chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală
sau a instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea
regulilor de tactică criminalistică“ (Alături de termenul de ascultare se mai
utilizează termenul de audiere; aceşti termeni sunt sinonimi atât din punct de
vedere literar, cât şi juridic.)
Prin “tactică“ se înţelege, în mod obişnuit, activitatea ce constă în
“totalitatea mijloacelor utilizate de cineva pentru a izbândi într-o acţiune“.
Prin tactica ascultării suspectului sau inculpatului se înţelege acea
activitate criminalistică complexă care constă în utilizarea în conformitate cu
dispoziţiile legale, în timpul ascultării acestuia, a unor metode şi procedee
tactice specifice de obţinere a declaraţiilor, de valorificare a mijloacelor de
probă, în scopul aflării adevărului în cauză.

2.1. Procesul formării declarațiilor în conștiința infractorului

Psihicul este forma cea mai înaltă de adaptare la mediu şi constituie o


funcţie care este supusă, la rândul ei, legilor dezvoltării . Evoluţia proceselor
psihice se realizează în raport cu dezvoltarea sistemului nervos şi
perfecţionarea sa în timp.
Lumea exterioară este cunoscută prin intermediul simţurilor, care, cu
toate că sunt mărginite atât ca număr, cât şi ca posibilităţi, permit o
cunoaştere adecvată a realităţii şi o adaptare superioară la condiţiile acesteia.
Cunoaşterea, prin orice act al său, se bazează pe un raport între
personalitatea subiectului şi un obiect determinat; acesta din urmă este
deopotrivă perceput şi recunoscut ca atare, ca obiect situat în spaţiu, dar şi ca
semnificaţie generală; obiectul este, în acelaşi timp, raportat la personalitatea
88
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
subiectului, la interesele şi instinctele sale biologice, la sfera conştiinţei sale
psiho-sociale.
Multitudinea proceselor de natură psihică, începând cu senzaţia şi
terminând cu gândirea şi voinţa, sunt rezultatul funcţionării mecanismelor de
complexitate crescândă a substanţei nervoase. Aceste mecanisme ale scoarţei
cerebrale se conservă şi sunt chiar apte de perfecţionare numai atâta vreme
cât sunt exersate prin funcţionare. Prin urmare, specifice psihologiei umane
sunt procesele psihice complexe, superioare, orientate şi controlate de
conştiinţă.
Procesul de cunoaştere, în desfăşurarea sa, care va constitui baza
procesului de formare a declaraţiilor, constă în trei momente principale:
perceperea, memorarea şi reproducerea.
Primul moment - perceperea - însumează senzaţiile şi percepţiile.
Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor
izolate ale obiectelor şi fenomenelor din lumea reală, care acţionează
nemijlocit asupra organelor sale de simţ, fiind cele mai simple procese
psihice care semnalează ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau în propriul
organism.
Percepţiile sunt rezultatul acţiunii unui stimul complex, care, de
obicei, acţionează, concomitent asupra mai multor analizatori, sunt
modalităţi de cunoaştere, de reflectare a lumii înconjurătoare în conştiinţa
omului.
Întreaga activitate de percepere este diferită de la individ la individ,
pentru că în acest proces este importantă starea organelor de simţ, acţiunea
unuia sau mai multor stimuli, intensitatea acestora, limitele sensibilităţii
persoanei, experienţa anterioară a celui care percepe, cunoştinţele generale
sau profesionale ale acestuia, starea generală a organismului în momentul
perceperii etc.
În raport cu aceşti factori, persoana care percepe selectează dintre
stimulii din mediul înconjurător pe cel care accentuează unele aspecte ale
obiectului sau fenomenului perceput în detrimentul altora, aşa încât reţine
din ansamblul a ceea ce s-a întâmplat doar ce i-a trezit un mai mare interes,
ce a înţeles mai bine, ce a recepţionat deplin în cadrul sensibilităţii sale.
Trebuie reţinut, aşadar, că perceperea aceloraşi obiecte sau fenomene în
condiţii similare de loc şi de timp, este, de regulă, diferită de la o persoană la
alta.
Al doilea moment al procesului de formare a declaraţiilor -
memorarea - constă în ordonarea în conştiinţa subiectului a celor percepute,
respectiv impresiile produse de realitatea imediată şi receptată de persoană
sunt păstrate (conservate) pentru o perioadă de timp.
Ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, reproducere
şi recunoaştere a experienţei dobândite anterior, constituie ceea ce în
psihologie poartă denumirea de memorie.

89
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Trebuie reţinut că însuşirea de a întipări şi conserva ceea ce s-a
perceput este variabilă de la o persoană la alta, unele persoane având
capacitatea unei memorări mai rapide dar conservarea informaţiei să fie mai
de scurtă durată, alte persoane putând să memoreze mai greu, cu stăruinţe de
durată în timp, dar, odată fixată informaţia, păstrarea ei să dureze pe o
perioadă mai îndelungată.
Reproducerea - ca ultim moment al formării declaraţiilor - constă în
redarea, comunicarea verbală sau în scris a celor percepute, selectate şi
păstrate prin memorare. În procesul reamintirii participă imaginile vizuale,
auditive şi motorii, al căror grad de conştientizare poate fi diferit, iar
calitatea reproducerii este determinată de măsura în care perceperea,
selectarea şi ordonarea prin memorare se apropie de perfecţiune, de
capacitatea subiectului de a reda ceea ce a memorat, de eventualul interes al
acestuia de a le reda corect sau deformat, când poate interveni nesinceritatea
în cele ce se declară.
Procesul psihologic al formării declaraţiilor este identic, până la un
punct, pentru toţi participanţii la proces, indiferent de poziţia lor procesuală,
pentru fiecare existând un moment de percepţie a comiterii infracţiunii, un
moment de întipărire şi conservare memorială a celor receptate şi un moment
de reproducere, de comunicare în timpul ascultării în faţa organelor
judiciare.
Poziţia în proces a celui ascultat, interesul său ori lipsa unui interes,
pot determina o reproducere diferită a ceea ce s-a receptat şi memorat.
În ceea ce îl priveşte pe inculpat, procesul de formare a declaraţiei
acestuia parcurge aceleaşi momente în care făptuitorul percepe, memorează,
iar apoi reproduce fapte şi împrejurări, de fapt referitoare la propria activitate
infracţională pe care a desfăşurat-o, devenind astfel un martor sui-generis al
propriei cauze.
Procesul formării declaraţiei inculpatului este influenţat de aspecte
psihologice proprii ce apar pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale,
anterioare, concomitente şi posterioare comiterii faptei concrete, care implică
apariţia unor particularităţi privitoare la condiţiile de percepţie, de memorare
şi reproducere a faptelor.
Cunoscând această premiză, precum şi aspectele de ordin emoţional şi
psihologic care jalonează orice proces de formare a declaraţiei unui inculpat,
organul judiciar - instanţa, în faza de judecată, împreună cu ceilalţi
participanţi la ascultare - va putea alege procedeele tactice cele mai potrivite
pentru ascultarea inculpatului în cauza dedusă judecăţii.
Inculpatul este prezent întotdeauna la locul faptei, devenind sursa cea
mai amplă de informaţii referitoare la infracţiunea sărvârşită, la momentele
care au precedat sau au succedat săvârşirea faptei. De regulă, el se găseşte în
condiţii optime de a percepe şi a memora fapta, atunci când stările
emoţionale sunt moderate, de o intensitate medie şi produc un efect
stimulator asupra atenţiei inculpatului, activându-i posibilitatea de receptare.
90
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Trebuie ştiut însă, că în perceperea mai amplă sau mai restrânsă a
evenimentelor, făptuitorul are o atenţie diferită în raport cu forma de
vinovăţie cu care săvârşeşte fapta, respectiv dacă acţionează cu intenţie sau
din culpă.
În ipoteza comiterii unei fapte intenţionate, infractorul este preocupat
de atingerea unei anumite finalităţi, aşa încât scopul urmărit îi mobilizează
atenţia, ceea ce are ca rezultat receptarea unor multiple situaţii care i se
întipăresc în memorie. Şi aici pot însă apare diferenţieri în funcţie de
capacitatea intelectuală a fiecărui făptuitor, dar mai ales în raport de
împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită după o prealabilă chibzuire sau
sub stăpânirea unui impuls de moment.
Gradul de dezvoltare intelectuală diferit poate conduce la perceperea şi
memorarea doar a unor aspecte din ansamblul evenimentelor ori la
receptarea mai amplă a derulării infracţiunii.
O hotărâre spontană de a comite o infracţiune, în opoziţie cu o
premeditare în timp a comiterii acesteia, va avea ca rezultat o percepere a
mai puţine aspecte şi drept urmare o declaraţie a inculpatului cu inexactităţi,
cu lacune, mai ales asupra împrejurărilor care au premers comiterii faptei,
dar mult mai fidelă cu privire la aspecte din timpul săvârşirii faptei;
premeditarea comiterii faptei va conduce la o receptare aproape egală a
momentelor anterioare începerii desfăşurării faptei cât şi a celor din timpul
executării.
Procesul formării declaraţiilor inculpaţilor care au săvârşit fapta în
stare de provocare ori în stare de depăşire a limitelor legitimei apărări sau în
stare de legitimă apărare este puternic influenţat de starea psihică deosebită,
de tulburarea pricinuită de atitudinea agresivă a victimei, reţinându-se
exagerat momentele anterioare comiterii faptei şi mai puţin momentele
executării acţiunii sale infracţionale.
În ce priveşte receptarea şi memorarea faptelor săvârşite din culpă,
aceste momente în procesul formării declaraţiilor inculpaţilor sunt, de regulă,
mai puţin precise, prezintă unele lacune, tocmai datorită faptului că atenţia
făptuitorului se afla la un nivel scăzut, nu era activată de vreun scop, totul
petrecându-se pe neaşteptate şi fără să fi fost prevăzut. Cele mai multe
informaţii se vor reţine cu privire la momentele care au urmat comiterii
faptei sau, uneori, la momentul în care s-a petrecut infracţiunea.
Momentul reproducerii, moment final în formarea declaraţiei unui
inculpat, nu păstrează aceleaşi caracteristici cu momentele anterioare, pentru
că aici intervine buna sau reaua credinţă a făptuitorului, care va putea să
prezinte exact ceea ce a perceput şi memorat ori va reda o variantă
neconformă celor receptate, în ideea de a scăpa de răspunderea penală ori de
a-şi uşura situaţia.
Acest moment al reproducerii parcurge două etape: reproducerea la
nivel mintal şi reproducerea prin exteriorizare.

91
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
În prima etapă, făptuitorul, aflat în faţa momentului ascultării,
desfăşoară o intensă activitate mintală de reamintire, de ordonare, de
confruntare a celor reţinute şi de elaborare a versiunii pe care o va prezenta,
de cântărire a ceea ce va spune, a şanselor de a fi crezut sau nu. Pentru
ascultarea în faţa instanţei inculpatul va avea în vedere şi faptul că acum va
declara în faţa publicului, în care se vor găsi şi persoane de care este legat
afectiv (rude, soţie, copii etc.), ceea ce îl determină la pregătirea sa şi pentru
aceste situaţii emoţionale.
În cea de a doua etapă se va desfăşura reproducerea orală a celor
receptate, memorate şi “prelucrate” în mintea sa în etapa anterioară,
declaraţia sa fiind influenţată şi de stresul întâlnirii cu instanţa, de cadrul
solemn din sala de dezbateri, de contactul psihologic care s-a putut realiza.
Momentul reproducerii orale constituie, de altfel, momentul ascultării
inculpatului, obţinerea declaraţiei acestuia.

2.2. Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului sau inculpatului

Pe parcursul procesului penal organele judiciare care efectuează


urmărirea penală, iar mai apoi judecata, vor căuta să obţină declaraţii cât mai
complexe şi cât mai apropiate de adevăr. Valoarea care se atribuie declaraţiei
date de învinuit sau inculpat ca mijloc de probă în procesul penal a cunoscut
o evoluţie dintre cele mai sinuoase din cele mai vechi timpuri şi până în
prezent. În dreptul roman, valoarea sa era deosebită, mărturisirea
(recunoaşterea faptei) justificând pe deplin condamnarea (“confessus pro
judicato est“)şi, pentru a fi obţinută, se recurgea la măsuri de torturare prin
care să i se stoarcă acuzatului mărturisirea; alteori astfel de măsuri se aplicau
condamnatului înainte de a fi executat pentru ca acesta să numească şi pe
eventualii complici ori alte circumstanţe ale faptelor omise în timpul
cercetărilor. Obţinută în asemenea condiţii, mărturisirea era considerată
“regina probelor“, singura care conferea judecătorului maximă certitudine. În
evul mediu, mărturisirea comiterii faptei pentru care era cercetat se obţinea
prin aceleaşi modalităţi de torturare, însă mult mai drastice şi sadice,
valoarea probantă a mărturisirii fiind absolută, ea singură fiind suficientă
pentru pronunţarea unei condamnări, deci caracterul de regină a probelor se
păstrează. Iluminismul şi Revoluţia Franceză aduc o schimbare în
atotputernicia probantă a mărturisirii, mijloacele de ascultare a celor învinuiţi
de săvârşirea unor fapte penale devenind mai umane, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului stabilind în art. 3 că “orice om are dreptul la viaţă,
libertate şi inviolabilitatea persoanei“, astfel că este condamnată orice
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului care ar aminti de obiceiurile
primitive ce trebuie repudiate sau reprimate. Totuşi, mărturisirea făcută fără
constrângere, era considerată suficientă din punct de vedere al probatoriului,
omiţându-se a se mai efectua şi alte probe.
92
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
În prezent, declaraţia suspectului sau inculpatului nu are o valoare
probantă deosebită, aceasta putând servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care este coroborată cu fapte sau împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză. În practica judiciară, de multe ori, în
declaraţiile lor, suspecţii sau inculpaţii denaturează adevărul în mod voluntar
sau involuntar, respectiv fie refuză să recunoască infracţiunile comise, fie
recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorită unor motivaţii diferite
(teama, existenţa unui interes material, dorinţa de a descoperi un complice
sau de a ascunde o faptă mai gravă etc).
Prin urmare, aşa cum s-a afirmat în literatura juridică, mărturisirea are
o forţă probantă condiţionată, trebuind a fi coroborată cu celelalte probe
existente în cauză, precum şi un caracter divizibil, prin faptul că poate fi
acceptată parţial sau în întregime, după cum este confirmată sau infirmată de
întreg probatoriul. Totodată declaraţia poate fi retractabilă, respectiv
suspectul sau inculpatul îşi poate retrage declaraţiile anterioare.
În concluzie, deşi declaraţiilor suspectului sau inculpatului nu li se
acordă legal o valoare probantă superioară altor mijloace de probă, acestea
îşi au valoarea lor particulară ori, cel puţin, ajută la cunoaşterea poziţiei
subiectului activ faţă de fapta săvârşită.

2.3. Reglementarea procesuală a ascultării suspectului sau inculpatului

Activitatea procesuală de ascultare a suspectului sau inculpatului se


realizează prin luarea interogatoriului şi obţinerea de declaraţii cu privire la
fapta cercetată, activitate de importanţă deosebită în care organele judiciare
trebuie să respecte cu stricteţe prevederile legale prevăzute de art. 107 - art.
110 C.pr.pen. pentru faza urmăririi penale şi prevăzute de art. 378 - art. 379
C.pr.pen. pentru faza cercetării judecătoreşti, aceste texte legale cuprinzând
regulile cu caracter tactic ce vizează ascultarea. Reguli tactice criminalistice
de ascultare a suspectului sau inculpatului trebuie aplicate doar în limitele
cadrului legal stabilit de aceste dispoziţii procedurale care reglementează
ascultarea.
Cadrul general de reglementare procedurală a ascultării se
completează şi cu dispoziţiile art. 349 C.pr.pen. care stabilesc că instanţa de
judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării
drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru
lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu
respectarea deplină a legii. Cel ce urmează a fi ascultat are dreptul (şi nu
obligaţia) de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa. În România, într-o perioadă
anterioară, interogatoriul inculpatului se lua sub jurământ, situaţie care nu
mai există în prezent când se pune accent pe respectarea dreptului la apărare
şi pe prezumţia de nevinovăţie, astfel că suspectul sau inculpatul nu poate fi
93
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
constrâns nici moral să-şi recunoască vinovăţia, sarcina dovedirii faptelor şi
a vinovăţiei revenind organelor de urmărire penală.

În cuprinsul cursurilor universitare, tratatelor ori a altor lucrări de


studiu criminalistic, toţi autorii se ocupă doar de ascultarea suspectului sau
inculpatului în faza de urmărire penală, fără a acorda interes sau spaţiu
tacticii ascultării inculpatului în faza cercetării judecătoreşti, respectiv în faţa
instanţei de judecată.
Interesul cercetării criminalistice presupune însă studierea tacticii
ascultării celui care este învinuit de comiterea unei fapte penale, pe întreaga
durată a procesului penal.
Este adevărat că ascultarea inculpatului este, în principiu,
asemănătoare cu cea desfăşurată în faza urmăririi penale (de organele
poliţiei şi parchetului), însă prezintă nenumărate aspecte care o diferenţiază
şi o individualizează, procedeele tactice de ascultare a inculpatului primind o
specificitate proprie.
Dacă în timpul urmăririi penale ascultarea se realizează în biroul de
anchetă, fără prezenţa altor persoane decât anchetatorul şi suspectul sau
inculpatul (cu asistarea de către apărător doar în cazurile prevăzute de lege),
fără ca anchetatul să cunoască dacă există sau nu împotriva sa probe
acuzatoare administrate, fără participarea celorlalte părţi din proces, dacă
ascultarea sa se poate realiza din punct de vedere tactic aşa cum anchetatorul
doreşte şi consideră necesar, în faza cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei
de judecată, condiţiile ascultării sunt cu totul diferite.
În această nouă fază, ascultarea inculpatului se face cu respectarea
principiului publicităţii dezbaterilor, în prezenţa publicului prezent în sala de
judecată, a tuturor părţilor din proces (parte vătămată, parte civilă, parte
civilmente responsabilă, uneori în prezenţa coinculpaţilor), a apărătorului, cu
solemnitate, cu respectarea riguroasă a unor norme procedurale (art. 378 -
art. 379 C.pr.pen.), după ce inculpatul cunoaşte toate probele administrate cu
privire la fapta pentru care este trimis în judecată, probe de care a luat
cunoştinţă pe parcursul urmăririi penale sau cu prilejul desfăşurării
procedurii camerei preliminare, după ce anterior a mai fost ascultat în faza
de urmărire penală şi deja s-a obişnuit cu această ascultare. În plus, spre
deosebire de urmărirea penală unde ascultarea se face, de regulă, pentru
fiecare declaraţie, doar de o singură persoană (poliţist sau procuror), în faţa
instanţei ascultarea se realizează prin activitatea de interogare desfăşurată
de instanţă, respectiv de preşedinte, de procuror, de apărător, de părţile
vătămate, civile sau civilmente responsabile, de ceilalţi inculpaţi (personal
sau prin apărător), care pot pune întrebări în mod nemijlocit (art. 378
C.pr.pen.).
Lipsa preocupărilor pentru studierea tacticii ascultării inculpatului în
faţa instanţei de judecată a dus la o percepere eronată a acestui sector vast şi
94
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
important al criminalisticii, considerându-se că doar pe parcursul urmăririi
penale sunt operante metodele elaborate de criminalistică. Vom observa
astfel că unii autori intitulează capitolele cu acest obiect ca “ascultarea
suspectului sau inculpatului“, iar alţii doar “ascultarea suspectului“. În
tratarea temei se dezvoltă tactica criminalistică a ascultării în faza de
urmărire penală, chiar şi atunci când se face referire la inculpaţi, punctul
final al studiului fiind momentul terminării urmăririi penale. Acesta poate fi
motivul pentru care mulţi jurişti au rămas în credinţa că aria de cuprindere a
criminalisticii se limitează doar la faza de urmărire penală.

3. Aspecte psihologice ale ascultării


3.1. Probleme de psihologie judiciară

Încă de la începuturile constituirii psihologiei ştiinţifice mulţi


psihologi şi-au dat seama de importanţa aplicării cunoştinţelor psihologice în
administrarea justiţiei şi de aceea au consacrat acestei probleme un mare
numar de studii şi cercetări, prefigurând apariţia psihologiei judiciare, care
are ca obiect “studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată
în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii
legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea
corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”.
Legătura între psihologia judiciară şi criminalistică este biunivocă, atât
în aspectele teoretice, cât şi în cele practice ale celor două discipline, iar în
ceea ce priveşte tactica criminalistică a ascultării suspectului sau
inculpatului, psihologia judiciară este indispensabilă, ea oferind cunoştinţele
psihologice necesare cu referire la potenţialul psihologic al individului uman
implicat în procesul penal - inculpatul, cât şi al persoanelor ce concură la
aflarea adevărului în cauză, potrivit competenţelor pe care legea li le conferă.
Realizarea ascultării inculpatului presupune o activitate complexă,
contactul direct dintre subiecţii raportului procesual penal. Între aceştia se
produce în mod inevitabil şi necesar o confruntare psihologică, un duel
psihologic, în care, cu respectarea cerinţelor legale, organele judiciare pot
folosi metode şi procedee tactice specifice, care pot fi dintre cele mai
diverse, însă nu nelimitate. Astfel, procedeele utilizate nu pot contraveni
dispoziţiilor legale, fiind interzisă utilizarea unor procedee menite să inducă
în eroare pe cel ascultat ori folosirea forţei în aflarea adevărului.
Reuşita ascultării inculpatului nu se poate realiza fără a cunoaşte
elemente ce ţin de firea, caracterul persoanei care este acuzată de săvârşirea
unei fapte penale, respectiv trăsăturile şi caracteristicile psihice ale celui
ascultat şi în funcţie de acestea să fie adoptate anumite tactici, strategii de
ascultare.

95
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Cadrul restrâns al participării la ascultare existent în timpul urmăririi
penale (lucrător de poliţie ori procuror, pe de-o parte, şi suspect sau inculpat
- uneori asistat de către apărător - pe de altă parte) este cu totul altul în faţa
instanţei, la ascultarea în faza cercetării judecătoreşti; în această fază
participă reprezentantul Parchetului în calitate de susţinător al acuzării,
partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, personal ori
prin apărător, inculpatul (de regulă asistat de către apărător), membrii
completului de judecată.
Relaţia interpersonală între toţi aceşti participanţi la ascultare, lupta de
pe diferite poziţii, obiectivul final ce trebuie realizat - aflarea adevărului -
necesită o analiză a aspectelor psihologice privitoare la fiecare în parte ori la
contactul direct ce intervine în acest “duel judiciar“.

3.2. Psihologia inculpatului

Persoana ajunsă în faţa organelor judiciare în calitate de suspect sau


inculpat şi căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni, trebuie cunoscută
sub aspectul componentelor psihologice ale personalităţii - temperament,
caracter, aptitudini - pentru că numai astfel se poate alege tactica potrivită
de ascultare a acestuia.
Momentul luării primei declaraţii de organele de urmărire penală
găseşte pe cel ascultat într-o stare psihică caracterizată la infractorii primari
printr-un adevărat şoc, printr-o stare de abandonare în faţa a ceea ce i se
întâmplă, printr-o stare de teamă pentru ceea ce va urma.
Detenţia preventivă determină pentru infractorul primar apariţia unei
stări de deprimare faţă de condiţile în care se află, este îngrozit de aparatul
justiţiei şi înspăimântat de perspectiva unei condamnări care i-ar distruge
cariera, familia. Dacă detenţia durează, cel arestat se obişnuieşte treptat cu
situaţia sa, evident într-o măsură redusă, însă începe să imagineze cum să-şi
facă o apărare cât mai veridică, se autoconvinge de lipsa sa de vinovăţie, de
vinovăţia sa redusă ori cade într-o stare de deprimare în care este capabil de
a recunoaşte orice faptă, chiar nesăvârşită de el, se abandonează în faţa
situaţiei în care a ajuns. În cele mai multe cazuri, infractorul îşi concepe o
versiune proprie, şi-o repetă pentru a o prezenta anchetatorului, ajungând nu
arareori să creadă în această versiune.
În timpul urmăririi penale, cel arestat îşi stabilizează trăirile psihice,
caută să împartă cu apărătorul său sistemul de apărare pe care l-a gândit, are
încredere în apărător. Teama lui de organul de cercetare penală (poliţist,
procuror) se amplifică la constatarea raporturilor bune pe care le observă,
eventual, între acesta şi apărătorul său în momentul începerii unei noi audieri
(ex. poliţistul ori procurorul strânge mâna apărătorului, schimbă amabilităţi
etc.), aceste raporturi creându-i convingerea că a fost trădat. Alteori însă

96
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
aceste raporturi îl fac să creadă că va fi ajutat, că există şansa de a fi eliberat
ori de a nu fi trimis în judecată.
O dată trimis în judecată şi ajuns în faţa instanţei, inculpatul, stabilizat
psihic, va fi supus unor reluări ale emoţiilor iniţiale, însă de o intensitate mai
redusă. Constatarea existenţei emoţiei ce poate dovedi că există
neconcordanţe între cele afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre adevăr
şi neadevăr constituie elementul principal al tacticii criminalistice de
derulare a ascultării. Această stare emotivă poate fi stabilită, observată, însă
niciodată în chip total. În psihologia judiciară s-a afirmat că stările emotive,
de tensiune psihică sunt însoţite de o serie de manifestări exterioare cum ar
fi: accelerarea bătăilor inimii, mărirea presiunii sangvine, apar fenomene
vasodilatatorii (congestionare) sau vasocontrinctorii (paloare) se accelerează
şi se dereglează ritmul respiraţiei, se dereglează emisia vocală (răguşirea,
tremurul vocii), salivaţia se diminuează (senzaţie de uscare a buzelor şi a
gurii), muşchii scheletici se contractă sau se relaxează subit, se schimbă
mimica şi pantomimica (agitaţie cu mişcări şi gesturi ce nu mai corespund
unei comportări normale a individului), se întârzie timpul de reacţie sau de
latenţă la întrebări care conţin cuvinte critice (afectogene). Aceste modificări
ori manifestări pot fi observate, într-o anumită măsură, de cei care participă
la ascultarea inculpatului, dar şi aceasta în funcţie de experienţa, pregătirea
psihologică şi însuşirile native ale fiecăruia. În practică se poate constata, la
o simplă asistare în sala de judecată, preocuparea sau capacitatea
magistratului în acest sens, manifestările inculpatului, încercările acestuia de
a şi le ascunde sau nu.
Alături de emoţii, de manifestările acestora (mai sus arătate), o altă
categorie de probleme psihologice ce trebuie cunoscute se referă la
încercările inculpatului de a se prezenta într-o lumină cât mai favorabilă, de
a ascunde adevărul ori de a da un alt sens (evident favorabil lui) faptei
săvârşite. Organul judiciar trebuie să cunoască faptul că în faţa instanţei
inculpatul poate refuza de a da declaraţii, să nu recunoască faptele ce i se
reţin în sarcină prin rechizitoriu (menţinându-şi poziţia de la urmărirea
penală ori schimbând-o, când la urmărire a recunoscut faptele), poate încerca
să invoce imposibilitatea de a-şi aduce aminte, poate să invoce diferite
alibiuri, să recunoască fapte mai puţin grave în scopul ascunderii faptelor
grave, să simuleze alterări ale minţii (nebunie), defecţiuni ale unor organe de
simţ (surzenie, muţenie, orbire), să facă încercări de sinucidere ori de
automutilare.
Toate aceste manifestări nu sunt greu de a fi surprinse, constatate, însă
dificultatea este de a le interpreta corect. Această sarcină, de o importanţă
maximă, revine reprezentanţilor autorităţilor judiciare, şi în primul rând
magistratului judecător, investit în această fază a cercetării judecătoreşti cu
realizarea obiectivului fundamental al oricărui proces, aflarea adevărului. Nu
mai puţin importantă este şi sarcina celorlalţi participanţi la proces: procuror,
apărătorul inculpatului, partea vătămată, parte civilă, parte civilmente
97
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
responsabilă (ori apărătorii acestora din urmă), fiecare putând să le surprindă
şi să le folosească în realizarea însărcinării ori interesului ce îl au în proces.

3.3. Aspecte psihologice privind pe magistratul procuror

În faza cercetării judecătoreşti procurorul participă, în majoritatea


cauzelor penale, potrivit normelor de procedură penală (art. 363 C.pr.pen.),
exercitând rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării
dispoziţiilor legale. Deşi legea nu atribuie în mod expres procurorului rolul
de acuzator în proces, totuşi, practic, procurorul exercită acest rol şi este
receptat ca atare. În această fază, procurorul nu conduce ascultarea, dar
participă la ea în mod activ, prin întrebările ce le adresează inculpatului şi
care sunt puse în mod nemijlocit (art. 378 C.pr.pen.). Fiind investit cu o
anumită calitate în proces şi plecând de pe o altă poziţie decât procurorul de
la urmărirea penală, procurorul care participă la faza de cercetare
judecătorească cunoaşte deja probele administrate în faza de urmărire penală,
le apreciază valoarea probantă şi, de multe ori, prevede coordonatele
ascultării în instanţă a inculpatului, aducându-şi contribuţia la această
activitate.
Ca trăsături psihologice, de personalitate a procurorului se impun a
exista răbdarea, atenţia, înţelegerea, puterea de adaptare, corectitudinea,
buna-credinţă, puterea de a-şi cunoaşte şi a-şi controla trăsăturile de
personalitate de natură să se repercuteze negativ asupra ascultării, cum ar fi,
de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea
propriilor calităţi, convingerea neclintită în vinovăţia inculpatului,
exacerbarea rolului de acuzator, impertinenţă, aroganţă.
Un bun procuror trebuie să aibă sau să dobândească unele calităţi
speciale ca: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţă de bună-
credinţă, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii
şi forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională,
iubirea de oameni, respectul faţă de fiinţa umană.
Alături de aceste aspecte, nu trebuie uitat a aminti şi faptul că, de
regulă, procurorul, datorită poziţiei pe care a ocupat-o peste 45 de ani în
sistemul judiciar român, are credinţa că este superior apărării, părţilor din
proces, chiar instanţei de judecată, ceea ce îi conferă o psihologie aparte,
care nu poate decât să prejudicieze o corectă ascultare a inculpatului, în
situaţia în care nu îşi înţelege exact rolul stabilit de lege - de participant în
procesul de aflare al adevărului (nu de confirmare a acuzării) şi de
supraveghetor al respectării dispoziţiilor legale.
Această psihologie a "superiorităţii acuzării" s-a format pe temeiul
convingerii procurorului că, fiind abilitat de lege să decidă trimiterea sau nu
98
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
a unei persoane în judecată cu o încadrare juridică a faptei pe care tot el o
stabileşte, ceilalţi participanţi la proces trebuie să se conformeze celor
stabilite de el, să-i respecte opinia exprimată în ce priveşte vinovăţia
inculpatului pe care l-a trimis în judecată, pentru că el reprezintă statul.
Considerăm că procurorul cât şi apărătorul şi părţile din proces trebuie
să aibă o poziţie egală în faţa instanţei, iar ţinuta procurorului şi apărătorului
să fie egală în solemnitate (prin purtarea robei) în toate etapele desfăşurării
unui proces. De asemenea, în faza de judecată, procurorul trebuie să devină o
parte în procesul penal care susţine acuzarea, egală apărării, pentru că doar în
acest fel drepturile inculpatului vor fi pe deplin respectate.

3.4. Aspecte psihologice privind pe apărător

În procesul penal, potrivit art. 24 din Constituţia României, părţile au


dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. În ceea ce-l
priveşte pe inculpat, legiuitorul a stabilit că asistenţa sa juridică de către un
avocat este obligatorie, când acesta este minor, când este internat într-un
centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat,
chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a
internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu
şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (art. 90 C.pr.pen.).

În comparaţie cu ceilalţi participanţi în procesul penal, psihologia


avocatului este diferită în funcţie de calitatea în care acesta participă în
proces, respectiv apărător al inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile
ori al părţii civilmente responsabile.

a) Psihologia apărătorului inculpatului

Încă din momentul alegerii ori desemnării din oficiu pentru realizarea
apărării unui inculpat, avocatul va fi supus unor trăiri psihologice diferite în
funcţie de raportarea sa la fapta comisă de inculpat şi la persoana acestuia.
În faza de judecată apărătorul inculpatului poate studia dosarul cauzei,
anterior ascultării, pentru a lua cunoştinţă de învinuirea care se aduce celui
căruia îi va face apărarea, va putea obţine date despre acesta spre a-i
cunoaşte personalitatea, poziţia pe care a adoptat-o în proces până în acel
moment, de recunoaştere ori nerecunoaştere a faptei imputate.
Gravitatea faptei comise de inculpat, antecedentele penale ale acestuia,
eventuala publicitate făcută cauzei în presă pot declanşa în apărătorul
acestuia atitudini diferite, de la resemnarea în faţa învinuirii până la
99
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
îndârjirea de a dovedi nevinovăţia clientului său, chiar împotriva probelor
administrate şi pe care a avut posibilitatea să le analizeze. Oricare din aceste
atitudini, o dată îmbrăţişate, conduc la derularea unor procese psihice de o
deosebită intensitate, care vor prejudicia activitatea de aflare a adevărului.
Un apărător resemnat în faţa învinuirii este, de obicei, cel care nu a
putut ajunge la înţelegerea egalităţii apărării cu acuzarea, cu sentimentul că
munca sa este inferioară celei desfăşurată de procuror, intimidat de acuzator,
de multe ori cu o pregătire profesională, dar mai ales cu o capacitate psihică
modestă. Sentimentul de abandonare, teama de a nu supăra, dorinţa de a nu
se implica într-o apărare care să nu izbutească, frica de situaţii conflictuale,
determină adoptarea unei atitudini de apatie, marcată totuşi de un stres
emoţional intens.
La polul opus, apărătorul hotărât de a face apărarea cu orice preţ, fără
a ţine seama de adversar, de gravitatea faptei imputate inculpatului, va căuta
cu febrilitate probaţiuni favorabile clientului său, bazându-se pe o
disproporţionată încredere în sine, în cunoştinţele sale, în poziţia sa
profesională (şi uneori politică), căutând chiar şi influenţarea opiniei publice
prin interviuri în mijloacele de informare în masă. Procesele psihice care se
declanşează în persoana unui asemenea apărător sunt, de obicei, paralele cu
cele declanşate în persoana clientului său, sunt determinate de dorinţa de a se
remarca personal, dar în detrimentul apărării clientului său.
Sentimentele de simpatie ori antipatie ale apărătorului faţă de
inculpatul pe care îl apără, generate de fapta săvârşită sau de persoana
acestuia, trebuie înlăturate sau, cel puţin, ţinute sub control. Indiferent de
aprobarea sau dezaprobarea faptelor comise ori de profilul moral ori
antecedentele făptuitorului, apărătorul trebuie să-şi înfrângă resentimentele şi
să-i facă o apărare în limitele legii, deci mecanismul derulării proceselor
psihologice trebuie să fie echilibrat, fără sincope.
Sarcina avocatului ales de inculpat (ori desemnat din oficiu) este de a-i
face acestuia o apărare completă şi competentă, în limitele legale. De la
primul contact cu inculpatul, în faza de urmărire penală (când i-a fost
apărător încă din această fază) ori în faza cercetării judecătoreşti (când a fost
ales doar în această fază) avocatul, fără a se identifica din nici un punct de
vedere cu inculpatul, va încerca a înţelege şi a explica atitudinea de vinovăţie
ori de nevinovăţie a acestuia. Din perspectiva psihologică, deosebit de
important este ca avocatul să aibă răbdarea de a asculta, o atenţie trează,
capacitate de înţelegere (atât a motivaţiilor intime ale inculpatului, a
personalităţii acestuia, cât şi a mecanismelor de comitere a faptei), să
dovedească perspicacitate (sesizând eventualele “fisuri“ în acuzare,
nepotriviri între probele administrate, omisiuni de probaţiune), bună-
credinţă, respect faţă de adevăr, mobilitate în gândire şi adaptabilitate la
orice schimbare în mersul previzibil al procesului. Aspecte de
superficialitate, aroganţă, eventuală resemnare în faţa probelor considerate
deosebit de concludente, suficienţă, nerăbdare, duritate sunt defecţiuni
100
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
psihice care nu îşi au locul în persoana unui apărător. În aceeaşi categorie
trebuie cuprinsă şi atitudinea apărătorului de a face o apărare cu orice chip,
căutând probaţiuni mincinoase, contrafăcute ori contrafăcându-le, ori
identificarea cu inculpatul până la a crede că-şi apără propria cauză. De
asemenea, apărătorul inculpatului trebuie să se considere egal cu
reprezentantul acuzării, şi de pe această poziţie să procedeze la desfăşurarea
întregii apărări.
Avocatul inculpatului, pe lângă participarea la rezolvarea laturii penale
a cauzei, trebuie să fie bine pregătit şi pentru disputa legată de rezolvarea
pretenţiilor civile, respectiv soluţionarea laturii civile. Aceleaşi calităţi
psihice, dublate de cunoştinţe profesionale temeinice trebuie să aibă drept
rezultat o corectă stabilire a pretenţiilor civile ale părţii civile.

b) Psihologia apărătorului părţii vătămate şi a părţii civile

Persoana care a suferit prin fapta penală comisă de inculpat o vătămare


fizică, materială sau morală, dacă participă la procesul penal, se numeşte
persoana vătămată, iar persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal se numeşte parte civilă (art. 79 si art. 84 C.pr.pen.).
Indiferent de aceste calităţi procesuale în care înţelege să participe în
procesul penal, victima infracţiunii, prejudiciată în mai mare sau mai mică
măsură în integritatea sa fizică, în personalitatea ei ori în avutul ei, în
momentul în care îşi va angaja un apărător în proces, acesta trebuie să
posede cunoştinţe psihologice în baza cărora să abordeze victima şi să-i
susţină interesele. De la primul contact cu aceasta, apărătorul trebuie să
încerce, prin luarea informaţiilor despre felul în care s-a comis fapta, să
cunoască persoana victimei, gradul în care fapta inculpatului a afectat-o
fizic, moral ori material, poziţia ei subiectivă faţă de cele întâmplate, gama
de trăiri ale victimei în raport cu ce i s-a întâmplat, cuprinsă între sentimente
de îndârjire, dorinţă de răzbunare şi până la compasiune faţă de inculpat,
regret că a ajuns în această situaţie. Pe lângă aceasta, eventualele pretenţii
civile trebuind justificate şi dovedite în instanţă, apărătorul va putea aprecia
seriozitatea întinderii acestora (respectiv dacă sunt exagerate şi nejustificate
ori modice). Din toate aceste constatări, apărătorul poate cunoaşte
personalitatea victimei, adaptându-şi apărarea, felul în care va trebui să o
facă, respectiv dacă va pleca de la constatarea lipsei oricărei culpe a victimei
ori de la existenţa unei culpe mai mari sau mai mici. Considerăm că, evident
în funcţie de caracteristicile psihologice ale victimei, sesizate în acest timp,
apărătorul trebuie, de regulă, să explice de la început victimei faptul că şi ea
are sau nu are vreo culpă , şi aceasta în mod corect şi deschis, pentru că
altfel, pe timpul derulării procesului, dacă va încerca aceste explicaţii ori
victima va observa că apărătorul ei acceptă tacit o cât de redusă culpabilizare
a sa, va interveni susceptibilitatea victimei care, adeseori, direct sau indirect,
101
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
îl va acuza de “pactizare“ cu avocatul inculpatului, simţindu-se trădată în
interesele sale.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima trebuie înţeleasă
ca manifestându-se diferit în situaţia în care participă în proces ca parte
vătămată, neavând pretenţii civile şi urmărind doar o cât mai aspră
condamnare a inculpatului ori ajutarea acestuia spre a fi cât mai uşor
condamnat sau chiar achitat şi situaţii în care participă la proces ca parte
civilă, de această dată precumpănind interesul pecuniar. Apărătorul trebuie
să înţeleagă aceste aspecte psihice şi să-şi canalizeze activitatea în sensul
dorit de victimă spre rezolvarea, în limitele legii, a interesului acesteia. Cu
totul greşit va proceda atunci când, identificându-se cu victima, cu durerea
ei, cu prejudicierea ei, apărătorul va asigura victima, de la început şi apoi pe
tot parcursul procesului, de dreptatea interesului său, iar în final, după ce
hotărârea instanţei nu i-a confirmat cererile, să găsească culpe imaginare
celorlalţi participanţi la proces.

c) Psihologia apărătorului părţii responsabile civilmente

Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau


convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces
este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente. (art.
86 C.pr.pen.).
În apărarea acestei părţi se prezintă în proces fie un avocat ales, în
situaţia în care această calitate o are o persoană fizică, fie jurisconsultul
unităţii ori un avocat ales, când este vorba de o persoană juridică. Deşi ambii
apărători sunt persoane cu pregătire juridică, din punct de vedere psihologic,
există, de regulă, o diferenţiere care îşi are izvorul în contactele mai dese şi
repetate cu faza de cercetare judecătorească ale unui avocat, în raport cu
astfel de contacte mult mai reduse ale unui jurisconsult, specializarea
acestuia din urmă fiind legată mai puţin de desfăşurarea unui proces penal.
În ceea ce priveşte avocatul, apărător al părţii civilmente responsabile,
acesta, în general, prezintă aceleaşi caracteristici psihologice cu apărătorul
inculpatului, interesul părţii pe care o apără fiind alăturat interesului
inculpatului, astfel că nu le vom mai repeta, fiind expuse anterior.
Jurisconsultul societăţii comerciale, care o reprezintă pe aceasta şi care
figurează în proces ca parte responsabilă civilmente, de regulă, se
caracterizează prin aspecte de timiditate, de pasivitate în momentul ascultării
inculpatului, considerând în mod eronat că rolul său este subsidiar celui al
apărătorului inculpatului. Situaţiile în care jurisconsultul depăşeşte această
poziţie, se implică activ şi cu bună-credinţă în această activitate, dovedeşte
perspicacitate, înţelegere, dinamism, nu pot decât să constituie un ajutor în
aflarea adevărului, în eventuala diminuare a vinovăţiei inculpatului, care,
102
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
corelativ, va duce şi la reducerea responsabilităţii civilmente a unităţii pe
care el o reprezintă.

3.5. Aspecte psihologice ale părţii vătămate şi ale părţii civile

Studierea sistematică a victimei (care în procesul penal poate figura în


calitate de parte vătămată sau parte civilă) a fost ridicată în anul 1956 de
către B. Meldenson, care a propus chiar constituirea unei noi discipline
ştiinţifice, denumită victimologia.
După acest început, mai mulţi autori au preluat ideile şi argumentaţiile
lui Mendelson, dezvoltându-le ori criticându-le, problematica psihologică a
victimei constituind preocupare constantă în psihologia judiciară.
Stările psihice prin care trece victima unei infracţiuni sunt provocate
de situaţiile neaşteptate, neobişnuite, de atmosfera conflictuală circumscrisă
unor infracţiuni, ceea ce pune victima în stare de puternică emoţie, frică,
groază, disperare, mânie, reducându-i percepţia situaţiilor în care a fost
implicată, aducând-o în starea unor reacţii de agitaţie, de incapacitate de a
reacţiona, de puternică dezorganizare psihică. Acţiunea făptuitorului asupra
victimei, asupra bunurilor acesteia, fac posibilă supunerea acesteia unor
senzaţii corporale de durere care se repercutează şi asupra psihicului celui
vătămat sau păgubit, ceea ce afectează şi stocarea memorială a informaţiilor
ducând la o reţinere lacunară a evenimentelor sau la o alterare a adevărului
faptelor comise împotriva sa.
Percepţia şi memorarea, fiind puternic afectate de starea emoţională
cauzată de fapta infractorului, conduc la reţinerea parţială a filmului
desfăşurării acţiunii îndreptate împotriva sa, aşa încât, lipsind unele
momente sau faze, partea vătămată este instinctiv mânată spre refacerea
logică a întregului, de unde şi consecinţa unor denaturări care pot apare.
Distorsionarea receptării şi reţinerii momentelor comiterii faptei
conduc la prezentarea denaturată a acesteia cu prilejul reproducerii, din
cauza unor împrejurări mai presus de voinţa persoanei vătămate ori
dependente de voinţa acesteia, alterarea adevărului celor întâmplate putând
avea un caracter conştient sau inconştient.
Denaturarea inconştientă, involuntară se datorează, cel mai adesea,
stării emoţionale sub stăpânirea căreia persoana vătămată a perceput faptele
şi constă în exagerarea modului de comitere, a consecinţelor produse, a
prejudiciului fizic, moral sau material suferit.
Sensibilitatea redusă sau sporită a victimei face ca, în timp, pericolul
la care a fost expusă, în momentele comiterii faptei de către inculpat, să
crească în gravitate generând ca reacţie o atitudine mult mai acuzatoare a
victimei faţă de inculpat.
Denaturarea conştientă, voluntară a celor întâmplate este urmarea unei
atitudini deliberate prin care, deşi faptele sunt receptate în mod corect, se
103
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
încearcă înrăutăţirea situaţiei infractorului, din motive de răzbunare pentru
ceea ce s-a comis şi de obţinere a unei poziţii care să estompeze eventuala sa
contribuţie la săvârşirea acţiunii infracţionale generată de atitudinea sa
provocatoare sau violentă ori a unor relaţii de duşmănie anterioare.
În esenţă, s-a apreciat că această problematică se integrează
fenomenului psihologic al frustraţiei determinate de impactul pe care
infracţiunea îl are asupra cursului firesc al vieţii persoanei victimei. Această
frustraţie se bazează pe faptul că, prin fapta inculpatului, victimei i s-au
cauzat suferinţe morale sau fizice ori pagube materiale, ceea ce determină
victima, de regulă, să aibă tendinţa de a deveni răzbunătoare încercând să
prezinte o stare de fapt exagerată, în detrimentul inculpatului, pentru a-i
îngreuna situaţia din punct de vedere penal ori pentru a obţine pe cale
judecătorească despăgubiri civile substanţiale, ori să încerce să-şi ascundă
aportul ei la declanşarea activităţii ilicite a inculpatului, cum ar fi, de pildă,
anumite acte de provocare, unele neînţelegeri anterioare avute cu inculpatul.
Nu este exclus însă ca victima să fie deasupra acestor stări şi, prin
urmare, să se prezinte echilibrată psihic şi obiectivă, prezentând real starea
de fapt. Alteori victima va putea să încerce denaturarea faptelor în sensul
ajutării inculpatului, evocării unor culpe ale ei neconforme cu adevărul,
aceasta pentru a determina reducerea răspunderii penale a inculpatului ori
chiar înlăturarea acestei răspunderi, sorgintea acestei atitudini putând consta
fie în sentimentele de rudenie sau de afecţiune care o leagă de inculpat, fie în
faptul că i s-au acoperit daunele cu o sumă mult mai mare de către inculpat
sau aparţinătorii acesteia.
În ce priveşte partea civilă, care exercită acţiunea civilă în procesul
penal şi solicită despăgubiri, problematica psihologică trebuie să aibă în
vedere următoarele categorii de prejudicii care decurg din traume
psihologice perene şi care se acordă într-o gamă tot mai amplă de către
instanţele judecătoreşti în ultima perioadă:
- prejudicii constând în dureri fizice sau psihice ;
- prejudiciul estetic (în caz de sluţire fizică a victimei);
- prejudiciul de agrement (compensaţie la posibilităţile de viaţă
diminuate ale unei persoane prin alterarea integrităţii sale funcţional-
fiziologice);
- prejudiciul juvenil (prejudiciu moral special suferit de către o fiinţă
umană tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă ori anumite agremente
ale existenţei).
Sfera prejudiciilor de ordin psihologic este mult mai vastă în doctrina
şi practica judiciară a ţărilor Europei Occidentale şi în America.
Problematica psihologică a victimei, constituită parte civilă în procesul
penal, a fost abordată de noi în ţară şi cu referire la finalitatea realizării
reparării efective a prejudiciului, constatându-se că, dacă infractorul este
pedepsit prin aplicarea unei pedepse, statul este la rândul său “pedepsit“ (în
sensul că trebuie să se îngrijească de deţinut pe durata pedepsei - asigurându-
104
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
i hrană, îmbrăcămite şi măsuri educative de reeducare), doar partea civilă
este neglijată, în sensul că primirea sumelor stabilite de instanţă ca
despăgubiri civile depinde de starea materială a inculpatului ori eventual a
părţii responsabile civilmente, de multe ori acoperirea efectivă a
prejudiciului civil stabilit fiind fără finalitate, în lipsa posibilităţilor de plată
a celor obligaţi.
Preocupările pentru armonizarea şi chiar unificarea legislaţiei interne a
ţărilor europene în domeniul răspunderii civile pentru daunele morale au dus
la elaborarea unor “Recomandări asupra recuperării prejudiciului moral“
elaborate la Colocviul ţinut la Londra între 21-25 iulie 1969, sub auspiciile
Consiliului Europei, elaborându-se o serie de îndrumări în acest sens, dovadă
a interesului ce există în tot mai mare măsură cu privire la victimele
prejudiciate sub aspect moral.

3.6. Aspecte psihologice privind pe magistratul judecător

În faza cercetării judecătoreşti, conducătorul activităţii de ascultare a


inculpatului este judecătorul - preşedinte al completului de judecată (art.
357, 359, 361 C.pr.pen.).
O sumă de cunoştinţe profesionale temeinice, dublate de o gândire
logică nu pot duce singure la stabilirea adevărului într-o cauză, tactica
ascultării unui inculpat fiind determinată şi de personalitatea judecătorului
magistrat, care este constituită nu numai din calităţile ca atare ale acestuia, ci
şi din capacitatea de adaptare a trăsăturilor de personalitate a
comportamentului celui care ascultă, în fiecare situaţie concretă. Un bun
judecător trebuie să se caracterizeze printr-o gândire mobilă, prin capacitatea
de a stabili uşor contactul psihologic cu persoana ascultată, prin obiectivitate
în capacitatea de prelucrare şi interpretare a declaraţiilor date în faza de
urmărire penală, prin capacitatea de controlare a sentimentelor de simpatie
sau antipatie faţă de cel ascultat şi mai ales prin capacitatea de a nu-şi forma
idei preconcepute cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului,
trebuind să aibă totodată şi aprofundate cunoştinţe de psihologie practică, un
deosebit simţ al dreptăţii.
Activitatea judecătorului de ascultare a inculpatului în instanţă
prezintă o serie de aspecte psihologice, între care şi aspecte subiective ce ţin
de personalitatea magistratului. Prin urmare, şi în activitatea de cercetare
judecătorească, chiar respectând prevederile procedurale de asigurare a
garanţiilor legale, intervine un anumit grad de subiectivitate, fapt care nu
este dăunător şi nu afectează, în mare, administrarea justiţiei, dacă se
reuşeşte cunoaşterea acestor aspecte pentru a se putea acţiona cu maximum
de obiectivitate posibilă. Această subiectivitate, în sens psihologic şi aşa cum
trebuie înţeles termenul, înseamnă tot ceea ce este legat de subiect, de
personalitate deci, şi implică activitatea conştientă, luciditatea etc.,
caracteristici care apar diferit la fiecare persoană, motiv pentru care
105
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
acţionează sau reacţionează în spaţiul psihologic fiecare în felul ei. Într-un
dosar penal, studiat la fel de aprofundat, tactica de ascultare a inculpatului,
elementele ce par importante, planul de ascultare, obiectivele de urmărit pot
fi cu totul diferite de la un magistrat la altul şi aceasta pentru că din
momentul studierii cauzei se declanşează o serie de procese psihice care ţin
de personalitatea fiecărui magistrat judecător, de calităţile perceptive,
observative, imaginative şi cele de gândire ale acestuia, de experienţa sa
anterioară în domeniu şi de capacitatea de a valorifica această experienţă.
Alăturat acestora se declanşează şi spiritul de analiză şi sinteză, precum şi
capacitatea de apreciere, care, şi ele, sunt diferite de la o persoană şi alta.
În timpul cercetării judecătoreşti, la ascultarea inculpatului,
judecătorul, prin atribuţiile sale stabilite de lege, domină această activitate,
pentru că el conduce ascultarea, are şi posibilitatea să observe, să studieze pe
inculpat sub aspectul exteriorizării trăirilor sale psihice. Interpretarea corectă
a acestor exteriorizări ţine de experienţa profesională a magistratului, de
cunoştinţele sale de psihologie judiciară, de inteligenţa sa şi de buna-
credinţă.
Realizarea unei bune ascultări a inculpatului, având drept scop aflarea
adevărului, necesită în persoana magistratului şi o serie de alte însuşiri,
printre care şi perseverenţa lui de a verifica cu rigurozitate toate variantele
susţinute în apărare sau acuzare, pentru a putea exclude orice posibilitate de
eroare, perseverenţă care trebuie dublată de o gândire limpede, mobilă,
neîngheţată în proiect, o capacitate de a putea înţelege că nu doar varianta
rechizitoriului sau a inculpatului trebuie urmărită şi verificată, că poate
exista şi o altă variantă care poate fi cea adevărată.
Considerăm că, una dintre cele mai importante însuşiri care ar trebui
să alcătuiască personalitatea unui judecător, este cea de respect faţă de fiinţa
umană, capacitatea de a înţelege omul în ansamblul său ca sumă de calităţi şi
defecte, pentru că judecata se face în primul rând cu privire la om, prin
prisma persoanei sale şi raportat la fapta săvârşită.
Adaptând la faza de judecată o clasificare a psihologiei judiciare în ce
priveşte tipurile psihologice ale persoanelor care efectuează ascultarea, vom
putea spune că magistraţii judecători s-ar putea împărţi, raportat la momentul
ascultării inculpatului, în:
- tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, echilibrat,
care ascultă cu atenţie inculpatul, este răbdător, calm, analitic, oportun şi
eficient în intervenţii, cu tactul corespunzător situaţiei, interesat de lămurirea
aspectelor esenţiale;
- tipul amabil, care se manifestă printr-o anumită transparenţă în
relaţia cu inculpatul şi jovialitate, care creează o atmosferă destinsă, de
câştigare a încrederii inculpatului ;
- tipul autoritar, individualizat printr-o atitudine rigidă, gravă, cu
accent de solemnitate, impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa

106
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
inculpatului, realizând, de cele mai multe ori, o atmosferă de intimidare ce
are ca efect lipsa de cooperare a inculpatului în audiere;
- tipul expansiv în gestică, mimică, limbaj, exteriorizat prin intervenţii
inoportune în desfăşurarea ascultării care se desconspiră în intenţiile sale,
uşor de observat şi studiat de către inculpat, deseori complexat de necesitatea
afirmării ori nerăbdător şi superficial;
- tipul cabotin, caracterizat prin exagerarea utilizării procedeelor
actoriceşti, căruia îi place să se audă, este preocupat de imaginea sa şi nu de
felul în care se desfăşoară ascultarea;
- tipul patern, care se exprimă printr-un comportament blând în timpul
ascultării, cu înţelegere şi chiar compasiune faţă de inculpat, interesat
excesiv de mobilul săvârşirii faptei, considerându-se obligat să facă
aprecieri, să dea sfaturi;
- tipul monoton, neinteresat, caracterizat prin indiferenţă faţă de
inculpat, de personalitatea acestuia, de faptele lui, plat în gândire, fără rol
activ, apatic, modest intelectual şi juridic, mulţumit de ascultările anterioare
de la urmărire, cu rare tresăriri de personalitate.
Este însă de observat că, în multe cazuri, magistratul judecător nu
poate fi încadrat efectiv în vreunul dintre aceste tipuri, existând în
manifestările sale o combinaţie între aceste tipuri sau o schimbare, de la o
cauză la alta, a tipului în care ar putea fi încadrat. Dacă aceste schimbări se
datorează dispoziţei momentane a persoanei magistratului, bazată pe factori
exteriori momentului ascultării (probleme de familie, de sănătate,
neînţelegeri la locul de muncă, satisfacţii personale ori insatisfacţii etc.)
magistratul nu prezintă un echilibru psihic care să-i confere posibilitatea de a
efectua o bună ascultare. Dacă însă schimbarea este conştientă, cu rol tactic
în vederea adaptării la tipul psihologic observat sau intuit al persoanei ce va
fi ascultată, aceasta va putea conduce la o reuşită a ascultării.

3.7. Câteva consideraţii privind psihologia duelului judiciar


în faza cercetării judecătoreşti

În procesul penal, în faza de cercetare judecătorească, sfera mai largă


de participanţi la ascultarea inculpatului (decât în faza de urmărire penală),
presupune în mod necesar o activitate mai amplă, desfăşurată în mod conex,
de pe poziţii diferite, de către cei care sunt legal chemaţi la desfăşurarea
acestei activităţi.
Noţiunea de duel judiciar a fost mai puţin utilizată înainte de anul
1989, în ţara noastră neexistând abordări ale problematicii psihologiei
acuzatorului public şi apărătorului, în privinţa Procuraturii asemenea studii
nefiind posibile “din cauza caracterului închis al instituţiei şi a unei
psihologii oficiale, caracterizate prin rigiditate, ignorându-se că în spatele
funcţiei se află totuşi oameni cu personalitatea lor psihosocială şi culturală
107
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
distinctă". De asemenea, avocatul, cel ales sau numit, pentru asigurarea
apărării inculpatului, a fost marginalizat şi ignorat, deşi nu s-a putut nega
niciodată importanţa şi valoarea profesiunii lui, neexistând ca atare nici
preocupări privind psihologia acestuia.
În prezent egalitatea acuzării şi apărării în faţa justiţiei, devenind reală,
necesită o tratare psihologică ca atare, în interacţiune şi interdependenţă,
rolul lor la aflarea adevărului fiind deosebit de important.
În acest duel judiciar nu trebuie uitată participarea şi a celorlalte părţi
din proces: partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă,
fiecare cu interesele ei, alăturate fie acuzării fie apărării, într-o anumită
măsură.
Urmărirea modului în care se desfăşoară acest duel judiciar, dar şi
intervenţia activă în derularea acestuia, respectarea dispoziţiilor legale,
orientarea lui, sunt atribute ale instanţei de judecată în sistemul nostru de
drept.
În ascultarea inculpatului, potrivit principiului contradictorialităţii ce
constituie fundamentul juridic al duelului judiciar, acest duel începe în faza
de adresare a întrebărilor şi primire a răspunsurilor, care succede faza
relatărilor libere, întrebări care se adresează nemijlocit. Rolul activ al
judecătorului care conduce audierea are un impact psihologic asupra
participanţilor la ascultare, indiferent de poziţia pe care aceştia o ocupă - de
acuzatori ori de apărători. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate a
judecătorului constituie o cerinţă necesară, care poate fi de folos în realizarea
colaborării cu completul de judecată în îndeplinirea mandatului pe care
procurorul şi avocatul îl au, respectiv de acuzator ori de apărător. Este
evident, totodată, că şi judecătorul trebuie să sesizeze profilul psihic al
procurorului, al apărătorului, al părţilor din proces, aşa cum şi părţile din
proces trebuie să-şi cunoască reciproc acest profil, datorită interacţiunii în
care îşi desfăşoară activitatea. Dar, totuşi, cea mai importantă cunoaştere
interpersonală, sub aspectele ei psihice, trebuie să se realizeze între
reprezentantul acuzării şi cel al apărării, de multe ori aceasta fiind
hotărâtoare în câştigarea duelului judiciar.
Procurorul care, de regulă, este susţinătorul acţiunii publice,
reprezentant al societăţii (în cauzele în care acţiunea penală se exercită din
oficiu), susţinător al acuzării inculpatului, este înlocuit în această din urmă
calitate de un avocat în situaţia proceselor în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, devenind reprezentant
al acuzării, astfel că o calitate în plus a avocatului ar trebui să fie mobilitatea
lui psihică, garanţie a reuşitei sale în duelul judiciar.

3.8. Norme tactice legale de ascultare a inculpatului

Normele procedurale penale fixează cadrul ascultării inculpatului în


instanţă (art. 374, art. 375, art. 378 - art. 379 C.pr.pen.) prevăzându-le pe
108
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
cele mai importante, care au caracterul unor metode tactice. Legiuitorul a
prevăzut doar aceste norme pentru că nici nu putea şi nici nu trebuia să
includă toate metodele tactice, deoarece, cu respectarea cadrului legal
stabilit, rămâne criminalisticii sarcina elaborării de reguli şi procedee tactice
de ascultare a inculpatului.
O primă normă procedurală este cea prevăzută de art. 378 alin.1
C.pr.pen. care stabileşte că ascultarea inculpatului este prima activitate pe
care instanţa trebuie să o desfăşoare în cadrul procesului de aflare a
adevărului. În acest articol este prevăzută apoi o dispoziţie legală cu caracter
de normă tactică, respectiv oferirea posibilităţii inculpatului de a relata liber
tot ce ştie despre fapta pentru care este trimis în judecată, fără a fi întrerupt şi
fără a i se citi ori a i se aminti conţinutul declaraţiilor date în faza de
urmărire penală, acesta în realizarea scopului de a se obţine o relatare
spontană, cursivă şi cât mai conformă cu realitatea.
Pentru situaţiile rare în care inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite
fapte sau împrejurări, ori pentru situaţiile în care există contraziceri între
declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, legiuitorul
stabileşte prin art. 378 alin. 4 C.pr.pen. o regulă completatoare, respectiv,
preşedintele, după terminarea relatării libere, este îndrituit a cere inculpatului
explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
Dacă inculpatul refuză să dea declaraţii în faţa instanţei, potrivit art. 378 alin.
5 C.pr.pen., preşedintele dispune să fie citite declaraţiile date de inculpat în
faza de urmărire penală.
O nouă normă procedurală, cu caracter de procedeu sau regulă tactică,
este cea prevăzută de art. 378 alin. 1 teza II C.pr.pen., care stabileşte că,
după terminarea relatării libere, începe faza de punere a întrebărilor şi
primire a răspunsurilor, întrebări care se pot pune de către preşedinte, de
către procuror, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă,
de către ceilalţi inculpaţi, precum şi de către apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face (în situaţiile în care ceilalţi participanţi la proces au
apărători, întrebările sunt puse, de regulă, de către aceştia). Întrebările sunt
puse în mod nemijlocit, iar instanţa are abilitarea să respingă acele întrebări
pe care nu le consideră concludente si utile cauzei (art. 378 alin. 2 C.pr.pen.).
O altă normă procesuală cu caracter tactic este şi cea prevăzută de art.
378 alin. 3 C.pr.pen., care stipuleaza ca în situaţiile în care legea prevede
posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest
sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.
Prin art. 378 alin. 6 C.pr.pen. se mai stabileşte că inculpatul poate fi
supus unei ascultări repetate ori de căte ori este necesar.
O altă normă procesuală cu caracter tactic este şi cea prevăzută de art.
379 alin. 1 C.pr.pen., care prevede că la cercetarea judecătorească, când sunt
mai mulţi inculpaţi în aceeaşi cauză, fiecare este ascultat în prezenţa
celorlalţi. Observăm aici o deosebire de reglementare între modalitatea
109
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
stabilită pentru ascultarea în faza de urmărire penală şi în faza cercetării
judecătoreşti, în această din urmă fază accentul punându-se pe verificarea şi
completarea probelor administrate în faza de urmărire penală, verificare şi
completare care au loc în şedinţă publică, cu participarea tuturor subiecţilor
oficiali şi neoficiali ai procesului penal prezenţi la judecată, astfel că
ascultarea coinculpaţilor se face în prezenţa tuturor, realizându-se
publicitatea şi contradictorialitatea şedinţei de judecată.
Pentru situaţiile în care această regulă de principiu ar împiedica însă o
bună ascultare, legiuitorul a prevăzut prin art. 379 alin. 2 C.pr.pen. că atunci
când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune ca unul sau
unii dintre inculpaţi să fie ascultaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă. Această
reglementare are şi ea caracter tactic, permiţând dispunerea, la cererea
oricărui participant la proces sau din oficiu, a unei ascultări care să aibă o
mai mare eficienţă. În acest caz, în sala de şedinţă rămâne doar inculpatul ce
se ascultă, ceilalţi fiind îndepărtaţi din sală. Considerăm necesar ca pentru
realizarea eficienţei acestei ascultări separate, după ascultarea unui inculpat
şi introducerea pentru ascultare a altui coinculpat, cel anterior ascultat să fie
ţinut separat de cei care încă nu au fost ascultaţi (şi apoi faţă de cei deja
ascultaţi) pentru a nu-şi comunica ce au declarat ori a se pune de acord cu
anumite aspecte ale faptei. În cazul în care nu se realizează această separare,
ascultarea separată îşi poate pierde utilitatea.
Exemplificăm în acest caz ascultarea realizată în dosarul nr. 990/1986
în care au fost trimişi în judecată un număr de 9 inculpaţi pentru comiterea
infracţiunii de încăierare. Din ascultările inculpaţilor efectuate în cursul
urmăririi penale nu s-a putut stabili precis care dintre inculpaţi a aplicat
lovitura care a cauzat decesul unei victime şi care a aplicat lovitura care a
produs vătămarea corporală gravă a unei alte victime, toţi cei şapte inculpaţi
din primul grup fiind trimişi în judecată pentru încăierare în formă agravată
prevăzută de art. 322 alin. 3 C.pen. de la 1968.

În faţa instanţei s-a dispus ascultarea separată a inculpaţilor luându-se


măsuri şi pentru ca cei îndepărtaţi din sală să nu comunice între ei, şi, după o
audiere care a durat peste şase ore, doar din cele declarate de inculpaţi s-a
putut stabili cu precizie autorul uciderii victimei, respectiv a vătămării
corporale grave a celeilalte victime şi actele de complicitate a restului
inculpaţilor. Tot din această ascultare s-a desprins şi un alt aspect important
privind încadrarea juridică a faptelor, respectiv modalitatea în care s-au
comis faptele şi vinovăţia fiecărui inculpat, ulterior schimbându-se
încadrarea juridică din încăierare în infracţiune de omor şi vătămare
corporală gravă.

Considerăm că, dacă nu s-ar fi procedat la această ascultare separată,


rezultatul audierii ar fi fost departe de a contribui la aflarea adevărului.

110
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Pentru realizarea deplină a contradictorialităţii, legiuitorul a stabilit
însă, prin art. 379 alin. 3 C.pr.pen., obligaţia instanţei ca, după ascultare, în
prezenţa tuturor coinculpaţilor, să fie citite declaraţiile luate separat, după
care coinculpaţii care nu au fost prezenţi, pot pune întrebări inculpatului
ascultat separat. În alin. 4 al art. 379 C.pr.pen. se mai instituie şi posibilitatea
ca inculpatul ascultat separat să poată fi ascultat din nou în prezenţa
celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
Pentru că pot apare situaţii în care inculpatul nu-şi mai aminteşte
anumite fapte sau împrejurări la care s-a referit în declaraţiile anterioare date
în faza de urmărire penală ori între acele declaraţii şi declaraţia dată în faza
cercetării judecătoreşti, există neconcordanţe, contraziceri ori se retractează
total cele declarate anterior, s-au prevăzut prin art. 378 C.pr.pen. alte
dispoziţii procesuale cu caracter tactic, respectiv instanţa să ceară explicaţii
cu privire la neconcordanţele ivite, putând da citire, dacă e cazul, în
întregime sau în parte, declaraţiilor date anterior (alin. 4), aceeaşi citire a
declaraţiilor anterioare fiind făcută în mod obligatoriu atunci când inculpatul
refuză să dea declaraţii în faţa instanţei (alin. 5). Lectura în instanţă a
declaraţiilor scrise date anterior este mijlocul prin care se satisface principiul
oralităţii judecăţii. Prin necunoaşterea sau nesocotirea acestor dispoziţii
legale se mai practică uneori în instanţă începerea audierii inculpatului cu
citirea declaraţiilor sale date în faza de urmărire penală ori se renunţă
complet la audierea inculpatului prezent, înlocuind aceasta prin citirea
declaraţiilor anterioare. Această practică, greşită din punct de vedere
procedural, este cu atât mai greşită din punct de vedere al tacticii
criminalistice, întrucât propriu-zis se exclude o fază deosebit de importantă a
procesului penal - ascultarea inculpatului în instanţă.

4. Pregătirea ascultării inculpatului

Orice activitate umană, cu cât este mai bine pregătită înainte de a se


trece la desfăşurarea ei, cu atât mai mult va duce la finalitatea dorită. Şi în
cazul ascultării inculpatului, o bună pregătire a acesteia va duce în mod
negreşit la obţinerea unor declaraţii care să contribuie hotărâtor la aflarea
adevărului.
Necesitatea unei bune pregătiri a ascultării inculpatului este de esenţa
reuşitei în această activitate. Atenţia îndreptată spre studierea detaliată a
faptei săvârşite, sub toate aspectele ei, trebuie corelată cu cunoaşterea
infractorului, a personalităţii acestuia, a mobilurilor care l-au determinat să
comită o asemenea faptă, a eventualelor situaţii conflictuale anterioare, a
contribuţiei victimei infracţiunii, a condiţiilor concrete în care s-a desfăsurat
activitatea infracţională.
În raport de toate aceste aspecte, se va putea stabili şi tactica de
pregătire în vederea ascultării, modalitatea în care vor fi studiate probele
111
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
administrate în faza de urmărire penală, stabilirea importanţei dovezilor
cauzei, aspectele de natură psihologică care vor trebui avute în vedere în
derularea acestei activităţi.
Pregătirea ascultării inculpatului are o sferă amplă şi este necesar a fi
desfăşurată sub mai multe aspecte:

a) Studierea dosarului cauzei

Momentul sesizării prin rechizitoriu a instanţei cu judecarea unei


cauze presupune un ansamblu de probe administrate deja, ascultări ale
inculpatului, martorilor, părţilor vătămate, părţilor civile realizate în faza de
urmărire penală. Studierea temeinică a tuturor actelor şi probelor din dosar
constituie o îndatorire de primă importanţă pentru magistrat. Prin acest
studiu, cel care va efectua ascultarea poate să obţină suficiente date cu
privire la fapta (sau faptele) pentru care inculpatul este trimis în judecată,
precum şi cu privire la persoana inculpatului. În această fază, studiul
aprofundat, atent, trebuie să ducă în mod necesar la aflarea modalităţii de
comitere a faptei, a împrejurărilor concrete în care s-a comis, la contribuţia
activităţii inculpatului în conexitate cu împrejurările favorizatoare care au
facilitat săvârşirea ei, iar în cazul când există mai mulţi inculpaţi contribuţia
fiecăruia dintre aceştia. Acest studiu trebuie făcut cu obiectivitate, atât a
probelor în acuzare, cât şi a celor administrate în apărare, precum şi asupra
circumstanţelor atenuante sau agravante ale răspunderii inculpatului.
În timpul studierii probelor se impune a fi notate pe fişa de ascultare
toate elementele importante cu privire la cauză şi la persoana inculpatului,
aspectele neprobate ori cu un probatoriu insuficient, eventualele alibiuri
invocate, întrebările ce se impun a fi puse, aspectele de lămurit,
neconcordanţele dintre declaraţiile luate inculpatului în timpul urmăririi
penale ori între declaraţiile acestuia şi alte probe.
Deosebit de importantă în această fază este şi consultarea literaturii
juridice şi a practicii judiciare cu referire la infracţiunea pentru care
inculpatul este trimis în judecată, întrucât cu prilejul ascultării vor trebui
lămurite aspecte ale conţinutului infracţiunii, mai ales privitoare la latura
obiectivă şi la latura subiectivă, de multe ori stabilirea corectă prin întrebări
şi răspunsuri a acţiunii inculpatului în concret şi a intenţiei sau culpei ori a
lipsei de vinovăţie cu care a acţionat, determinând reuşita activităţii de
înfăptuire a justiţiei.
În situaţiile când ascultarea urmează a se face cu privire la o
infracţiune într-un anumit domeniu cu un aspect special, spre exemplu o
infracţiune economică, comisă într-un anumit sector productiv, pregătirea
ascultării presupune studierea actelor normative şi a reglementărilor speciale
referitoare la acel sector, cunoaşterea sferei atribuţiilor de serviciu ale
inculpatului.

112
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
În activitatea practică de pregătire a ascultării regula este realizarea
temeinică a acestei activităţi, studiul aprofundat, atent. Nu putem însă să nu
arătăm că, uneori, această pregătire se face superficial ori nu se face deloc,
ajungându-se ca direct, în sala de şedinţă, fără a fi studiată cauza, să se
procedeze la ascultare. Situaţiile în care ascultarea nu este pregătită se pot
datora încrederii celui ce va efectua această activitate în experienţa sa, în
capacitatea sa de a sesiza rapid aspectele cauzei, lipsei de interes şi de
respect pentru activitatea ce o desfăşoară, lipsei de timp pentru a studia
dosarele în situaţiile unui rol deosebit de încărcat. Indiferent de motivaţie,
considerăm că este de neacceptat o asemenea atitudine care duce la o
activitate de ascultare desfăşurată la întâmplare, fără eficienţă, la prelungirea
în timp a ascultării, care nu rareori trebuie repetată, nu ca regulă tactică, ci ca
rezultat al felului defectuos în care a fost pregătită.
Magistratul care conduce ascultarea este necesar să pregăteasă cu
minuţiozitate această ascultare.
În pregătirea ascultării mai trebuie reţinut şi faptul că judecătorii
trebuie să ştie să se pregătească şi în raport de cei care participă la ascultare,
şi care, în realizarea îndatoririi pe care o au sau a interesului în proces, vor
pregăti şi ei ascultarea şi vor încerca să releve doar aspectele care le sunt
favorabile. Astfel, procurorul va pregăti ascultarea pentru a menţine
învinuirea şi a demonstra că aceasta este de netăgăduit, iar inculpatul şi
apărătorul său vor căuta să acrediteze ideea nevinovăţiei inculpatului ori unei
vinovăţii cât mai reduse a acestuia.
Prin urmare, fiecare probă administrată trebuie bine studiată pentru că
se poate încerca folosirea ei doar în parte, respectiv exploatarea doar a unui
anumit aspect care confirmă acuzarea ori o infirmă, iar prin anumite întrebări
care se vor pune în timpul ascultării, dacă studiul a fost superficial, se poate
ajunge la absolutizarea şi dezvoltarea exagerată a acelui aspect, în realizarea
interesului arătat. Cunoaşterea de la început a oricărei probe în amănunţime
şi în conexiune cu toate probele din dosar fac ineficiente încercările
trunchierii adevărului, pentru că, după fiecare întrebare cu privire la un
aspect rupt din context, se va putea continua - de cel ce conduce ascultarea -
cu întrebări complementare care să reconstituie întregul probei.
Am putea exemplifica sub acest aspect situaţia în care, în declaraţiile
de la urmărire penală, inculpatul arată că “am primit de la coinculpat
bunurile despre care ştiam că sunt sustrase, le-am valorificat şi i-am remis
coinculpatului contravaloarea pentru că bunurile erau ale acestuia, eu
nereţinând nici o sumă". La instanţă inculpatul îşi schimbă declaraţia arătând
că “am primit de la coinculpat bunurile, le-am valorificat şi i-am remis
coinculpatului contravaloarea pentru că bunurile erau ale acestuia, eu
nereţinând nici o sumă”. Consemnarea doar a acestei declaraţii la instanţă
transformă recunoaşterea infracţiunii de tăinuire în faza de urmărire penală
într-o faptă care nu mai întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii,
lipsindu-i sub aspectul laturii subiective cerinţa esenţială subiectivă,
113
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
respectiv cunoaşterea de către făptuitor că bunurile primite pentru
valorificare provin din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Faptul însă că declaraţia de la urmărire a fost bine studiată, trebuie să
declanşeze imediat întrebarea cu privire la faptul dacă cel ascultat a cunoscut
provenienţa bunurilor ce le-a primit. În cazul în care inculpatul va arăta că
ştia că aceste bunuri au fost sustrase, nu se mai pun alte întrebări, iar dacă va
arăta că nu ştia ori că erau ale coinculpatului, se va întreba pentru ce motiv la
urmărire a declarat altfel, putându-i-se citi şi acea declaraţie.
Dacă însă președintele completului de judecată nu sesizează
schimbarea esenţială din declaraţie, aceasta ar trebui sesizată de către
reprezentantul Parchetului pentru că apărătorul inculpatului, chiar sesizând,
nu are interesul relevării acestui aspect, ci, dimpotrivă, va constitui întreaga
apărare pe acest aspect.
Observăm, deci, că o pregătire minuţioasă a ascultării trebuie să fie
făcută şi de către procuror, precum şi de către avocat. Fiecare dintre ei îşi pot
întocmi fişe de ascultare în care să-şi noteze aspectele importante ce trebuie
elucidate.
Actul de trimitere în judecată - rechizitoriul - aşează într-o anumită
ordine inculpaţii (atunci când sunt mai mulţi coinculpaţi), precum şi martorii
care se propun a fi audiaţi. (Regula în actele de trimitere în judecată este
ordonarea inculpaţilor după gravitatea faptei reţinute în sarcina lor, după
vinovăţie, după antecedentele acestora, după faptul că recunosc fapta, iar a
martorilor de la cei care confirmă învinuirea până la cei care au fost propuşi
în apărare). Atunci când se face pregătirea ascultării, apreciem ca fiind de o
deosebită importanţă faptul ca atât inculpaţii, cât şi martorii să fie aşezaţi în
ordine tactică necesară aflării adevărului în cauză şi să nu se respecte
întotdeauna ordinea propusă în rechizitoriu. Astfel, după studiul declaraţiilor
inculpaţilor, a antecedentelor lor (atunci când există) judecătorul îşi poate
ordona succesiunea ascultării acestora şi altfel decât s-a propus de organul de
urmărire penală. Este recomandabil să se înceapă cu cei fără antecedente
penale, şi dintre aceştia cu cei care declară în concordanţă cu concluzia
generală ce se poate trage din ansamblul probelor administrate în faza de
urmărire penală, apoi cu inculpaţii recidivişti care declară în acelaşi sens, şi,
doar în final, cu cei care au declaraţii ce nu se coroborează cu probele
administrate, indiferent că ansamblul probaţiunii duce la confirmarea unei
fapte sau la infirmarea comiterii ei, întrucât sarcina judecătorului este aflarea
adevărului şi nicidecum confirmarea unei învinuiri.
Se poate întâmpla ca, în cazuri excepţionale, în timpul urmăririi penale
inculpatul să refuze a face declaraţii ori să declare doar că îşi va face
apărarea în faţa instanţei de judecată, aşa încât să nu existe la dosar nici o
poziţie a inculpatului de confirmare ori de infirmare a vinovăţiei sale. În
aceste situaţii, pregătirea ascultării trebuie să se facă cu multă atenţie, în
amănunţime, cu prevederea oricărora din poziţiile pe care le-ar adopta
inculpatul.
114
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Chiar în situaţiile în care la urmărirea penală inculpatul a recunoscut
fapta ce i se impută, aceasta nu trebuie să ducă la un studiu superficial al
declaraţiilor sale ori al probatoriului administrat, pentru că nu rareaori în
instanţă acesta revine la cele declarate, aducând o nouă versiune, prezintă un
alibi credibil, iar studiul insuficient al probelor, necunoaşterea temeinică a
dosarului pot duce la o ascultare ineficientă, cu greşeli tactice, la
îndepărtarea de adevăr.
Ordinea studierii materialului de urmărire penală aparţine, de
asemenea, alegerii fiecăruia dintre cei care vor participa la ascultare, legea
nestabilind vreo anumită prioritate. În practică, din păcate, de multe ori se
citeşte rechizitoriul, apoi eventual câteva declaraţii de martori care sunt
indicaţi a confirma învinuirea, considerându-se, în acest fel, ca suficientă
studierea dosarului. Nici în ce priveşte această ordine de studiu nu se pot da
“reţete“, personalitatea fiecăruia, precum şi experienţa profesională,
determinând alegerea ordinii proprii.
Considerăm totuşi că este indicat ca studiul să înceapă cu citirea şi
analizarea declaraţiilor martorilor, a părţii vătămate, a inculpatului, cu
analiza probelor ştiinţifice adminstrate în cauză (când acestea există) şi doar
apoi, după ce deja magistratul şi-a format o concluzie, să se studieze
referatul de terminare a urmăririi penale şi rechizitoriul pentru a se compara
concluzia reieşită din probe cu actul de sesizare a instanţei. Această ordine
de studiere are şi avantajul înlăturării pericolului plecării în studiu cu o
părere preconcepută privind vinovăţia inculpatului, aşa cum este relevată în
rechizitoriu, şi lăsării libere a posibilităţii de apreciere a probelor de către
magistrat.
O dată cu studierea fiecărei probe din dosar, a fiecărui act procedural
întocmit, este recomandabil ca pe fişa de ascultare să se noteze problemele
ce trebuie clarificate (mai ales că unele dintre ele pot fi clarificate numai cu
ajutorul inculpatului), aceasta ajutând în mare măsură la întocmirea planului
de ascultare. Atunci când problemele pentru care va fi ascultat inculpatul au
legătură cu alte dosare, este recomandabil ca studiul să fie extins şi asupra
acestora.

b) Cunoaşterea inculpatului

Într-o activitate de ascultare bine pregătită, un rol hotărâtor pentru


obţinerea unor declaraţii corespunzătoare adevărului revine cunoaşterii
personalităţii inculpatului şi a trăsăturilor psihice specifice acestuia, evident
alături de cunoaşterea în concret a faptei săvârşite. De multe ori însă,
preocuparea judecătorilor se opreşte la studiul probelor privind fapta
imputată inculpatului, considerându-se în mod greşit că ascultarea fiecărui
inculpat nu ridică probleme deosebite, toţi fiind persoane care sunt în
conflict cu legea penală şi prin urmare nu se prea deosebesc.

115
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Realitatea însă este cu totul alta: fiecare inculpat este o persoană unică,
irepetabilă, cu trăiri psihice specifice, cu conduite sau manifestări personale,
tributar mai mult sau mai puţin mediului în care s-a dezvoltat şi în care
trăieşte, mai mult sau mai puţin labil psihic.
Cunoaşterea componentelor psihologice ale personalităţii -
temperamentul, caracterul, aptitudinile - este deosebit de necesară, pentru că
activitatea de ascultare, aşa cum s-a arătat, constituie o luptă pe tărâm
psihologic în care se încearcă aflarea adevărului de către instanţa de
judecată, iar inculpatul, de cele mai multe ori, este preocupat să ascundă, ori
cel puţin să diminueze participarea sa la săvârşirea faptei.
În legătură cu personalitatea inculpatului trebuie să se cunoască, cel
puţin în linii generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia
familială, preocupările extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură,
temperamentul şi caracterul său, mobilul care l-a determinat să comită fapta
pentru care este trimis în judecată, starea sănătăţii, viciile, antecedentele
penale (atunci când există), felul în care inculpatul a conceput şi a săvârşit
fapta penală etc.
Toate aceste date se pot obtine de organul de urmărire penală şi doar o
mică parte pot fi obţinute de instanţa de judecată.
Din dosarul cauzei, instanţa poate afla date în acest sens din extrasul
de cazier judiciar (cu privire la eventualele condamnări anterioare, pentru ce
fapte, persistenţa în comiterea acestora), din unele declaraţii de martori, din
declaraţiile inculpatului (ori coinculpaţilor când aceştia există), din procesul
- verbal de cercetare la faţa locului (într-o măsură mai redusă), din ancheta
socială, care se efectuează doar pentru inculpaţii minori, din "notele de
cunoaştere" întocmite de către lucrătorul de poliţie în unele dosare în mod cu
totul excepţional.
Aceste relaţii pe care lucrătorul de poliţie le prezintă în "nota de
cunoaştere" ar trebui să fie deplin obiective, însă nu arareori ele conţin
aprecierea personală a poliţistului, influenţată de eventualele situaţii
anterioare în care inculpatul a fost în relaţii mai bune sau mai rele cu
respectivul lucrător.
La dosar mai sunt ataşate şi "caracterizări" ale inculpatului emise de
conducerea locului de muncă în care inculpatul şi-a desfăşurat activitatea,
acesta fiind prezentat ca o persoană plină de calităţi, cu o bună comportare,
muncitor sârguincios şi corect, chiar şi în situaţii în care inculpatul este
trimis în judecată pentru unele sustrageri de la acest loc de muncă.
Considerăm ca o lacună în efectuarea urmăririi penale faptul că nu
există preocupare pentru a oferi instanţei date cât mai complete cu privire la
persoana inculpaţilor.
În lucrări de dată recentă, cu caracter teoretic şi îndrumător mai ales
pentru organele de urmărire penală, se specifică activităţile pe care organele
de urmărire penală le pot desfăşura, cu posibilităţile lor multiple, pentru a se

116
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
realiza cunoaşterea suspectului sau inculpatului în faza de pregătire a
ascultării la urmărirea penală.
Astfel organul de urmărire penală poate obţine date despre suspect pe
cale indirectă, cât şi în mod direct. Activităţile indirecte prin care se pot
obţine date privind temperamentul, caracterul şi aptitudinile persoanei
cercetate constau în investigaţii cu privire la persoana suspectului, cercetarea
la faţa locului, studierea unor înscrisuri emanate de la suspect, investigaţii
privind comportarea în familie, la locul de muncă, comportamentul după
săvârşirea infracţiunii. Apoi activităţile directe ale organului de urmărire
penală prin care se pot obţine date despre personalitatea suspectului sau
inculpatului constau în efectuarea percheziţiei (corporale, domiciliare),
constatarea atitudinii în timpul aplicării sechestrului, în momentul reţinerii
ori arestării. În toate aceste activităţi organul de urmărire penală observă şi
constată o multitudine de atitudini, de trăiri ale inculpatului, poate obţine
date de la orice persoană, iar în momentul în care face ascultarea va folosi
cele mai potrivite reguli tactice.
Din păcate însă, toate aceste constatări ale organului de urmărire
penală nu reies din actele întocmite. Spre exemplu, dacă în timpul
percheziţiei corporale efectuate la o surprindere în flagrant a comiterii unei
infracţiuni lucrătorul de poliţie îl observă pe făptuitor că tremură, transpiră,
plânge etc. ori stă imperturbabil, iar apoi la efectuarea ascultării deja ştie
cum să procedeze tactic, toate aceste manifestări de atitudini nu apar
niciodată în procesul-verbal de consemnare a efectuării percheziţiei, cum, de
altfel, niciodată nu rezultă din dosar cum a decurs arestarea, unde s-a
efectuat, mandatul de arestare neexprimând nimic în acest sens. De
asemenea, la cercetarea locului faptei, organul de urmărire penală poate
observa manifestările făptuitorului (când acesta este prezent), poate lua
relaţii despre el de la orice persoană cu care vine în contact direct, însă nu
vom găsi nicicând în procesul-verbal vreo menţiune despre aceste stări ale
inculpatului şi, cu totul întâmplător, se va administra vreo probă cu martori
pentru a se dovedi comportamentul făptuitorului.
Referatele de evaluare întocmite de Serviciul de probațiune de pe
lângă Tribunal pot constitui un alt mod de cunoaştere a inculpatului.
Referatul de evaluare este acel document întocmit de consilierul de
probaţiune la solicitarea judecătorului sau procurorului care instrumentează
cazul. Referatul de evaluare cuprinde informaţii despre: mediul din care
provine persoana evaluată (familie, vecinătate, tipul comunitătii din care face
parte); starea de sănătate, eventuale dependenţe; educaţie, profesie si felul în
care îşi petrece timpul liber; analiza infracţiunii din punctul de vedere al
cauzelor care au condus la săvarşirea acesteia, al atitudinii persoanei
evaluate faţă de fapta comisă şi faţă de victimă; analiza resurselor interne
(motivaţie) şi externe (oferite de familie, de comunitatea din care provine)
care ar putea sprijini persoana în procesul de schimbare comportamentală;
factori care pot favoriza sau inhiba comportamentul infracţional;
117
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
perspectivele de reintegrare în societate. Pentru întocmirea acestor referate,
consilierii de probaţiune se deplasează pe teren, la locuinţa persoanei supuse
evaluării şi contactează şi alte surse considerate relevante şi obiective din
scoală, locul de muncă, unităţi sanitare etc. Activitatea de întocmire a
referatelor de evaluare este complexă. În afară de identificarea surselor şi
colectarea informaţiilor, rolul consilierului de probaţiune este de a determina
persoana suspectată sau inculpată să conştientizeze consecinţele
comportamentului său infractional şi astfel să provoace primul pas către
schimbarea conduitei.
Ştiut fiind că în faza cercetării judecătoreşti prima activitate a instanţei
constă în ascultarea inculpatului, după care se administrează apoi toate
celelalte probe, singura care poate oferi date folositoare pentru pregătirea
ascultării este activitatea din faza de urmărire penală, pentru că obţinerea
unor probe în acest domeniu, după ascultare, devin ineficiente cu privire la
tactica ce se putea adopta cu prilejul ascultării.

c) Stabilirea modului de desfăşurare a ascultării


şi elaborarea planului de ascultare

În timpul studierii dosarului penal cu care instanţa a fost investită şi


pentru judecarea căruia s-a fixat un termen la care se va proceda la ascultarea
inculpatului (sau a inculpaţilor), această activitate de ascultare este necesar a
fi pregătită şi organizată. Pregătirea în vederea ascultării inculpaţilor se va
face de către fiecare dintre cei ce vor participa la ascultare (judecători,
procurori, apărători, părţi în proces), însă organizarea modului de desfăşurare
a ascultării este în atributul judecătorului membru al completului de
judecată.
Ascultarea nu se va face la întâmplare, după inspiraţia de moment a
preşedintelui completului de judecată, ci ea trebuie anterior organizată,
respectiv după studiul aprofundat al declaraţiilor inculpatului date în faza de
urmărire penală şi a altor probe administrate în acea fază, se vor stabili din
punct de vedere tactic câteva aspecte de urmărit, respectiv problemele
neclare ce trebuie lămurite (spre exemplu: inadvertenţele privind momentul
exact al comiterii faptei rezultate din declaraţiile succesive din faza de
urmărire penală ale inculpatului şi ale unora dintre martori, date ce nu
concordă etc.), ce mijloace de probă pot sau trebuie folosite în timpul
ascultării (înscrisuri, declaraţii de martori, procese-verbale de reconstituire,
fotografii judiciare etc.), ordinea de ascultare în situaţia existenţei mai
multor inculpaţi, dacă vor fi ascultaţi separat sau nu.
Faţă de faza urmăririi penale în care cel ce organizează ascultarea
poate asculta anterior martori, administra probe cu înscrisuri, ori efectua
cercetări la faţa locului, reconstituiri, iar abia apoi să treacă la ascultarea
suspectului sau inculpatului, şi aici având posibilitatea citării la date şi ore
diferite a eventualilor coinculpaţi, la ascultarea lor chiar şi la locul comiterii
118
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
faptei (pentru crearea unui eventual şoc psihic care să-i determine să
recunoască mai uşor fapta) ori la locul de muncă sau la domiciliul
inculpatului (în condiţiile sale de viaţă obişnuite acesta fiind predispus la un
contact psihologic mai uşor), în faza de cercetare judecătorească aceste
posibilităţi sunt ori limitate ori excluse.
În această fază ordinea de efectuare a actelor de cercetare
judecătorească este legal stabilită prin normele procedurale, prima activitate
ce urmează a se desfăşura fiind ascultarea inculpatului ori inculpaţilor, apoi
se ascultă celelalte părţi, după care se procedează la ascultarea martorilor,
expertului ori interpretului, la administrarea altor probe. Instanţa poate
dispune unele schimbări ale ordinii doar după ascultarea inculpatului, astfel
că organizarea acestei ascultări trebuie făcută anterior, cu mare atenţie,
pentru a-şi releva eficacitatea, fiind obligatoriu, deci, ca inculpatul să fie
ascultat înainte de administrarea oricărei probe.
În cadrul unei bune organizări tactice a acestei activităţi, în situaţiile în
care inculpatul, prin declaraţile sale în faza de urmărire penală, a refuzat
cooperarea ori a avut o cooperare redusă în cele declarate cu privire la fapta
ce i se impută ori a negat comiterea ei, deşi ansamblul probelor administrate
în acea fază anterioară confirmă săvârşirea faptei de către el, la ascultarea sa
în faţa instanţei este bine să nu se insiste în mod deosebit, să nu se încerce
decât obţinerea unei declaraţii sumare, pentru că din punct de vedere tactic
nu s-ar obţine rezultate, ci ar fi mai potrivit să se procedeze la ascultarea
celorlalte părţi, apoi a martorilor (eventual a experţilor şi interpreţilor când
aceştia sunt necesari în cauză) şi, după ce toate probele s-au administrat în
prezenţa inculpatului, să se procedeze la reascultarea inculpatului (conform
art. 378 alin. 6 C.pr.pen.), de această dată impunându-se o ascultare
amănunţită cu invocarea aspectelor relevate în faţa sa, această reascultare
având şi avantajul că, se va face după ce inculpatul a putut fi studiat de
instanţă în timpul administrării probelor, s-au putut obţine date despre
persoana sa, date care anterior primei ascultări nu era posibil a fi obţinute.
Tot în cadrul organizării şi pregătirii ascultării inculpatului, un loc
important îl ocupă planificarea felului în care urmează a se face ascultarea,
aceasta urmând a se materializa în scris într-un “plan de ascultare“, “schiţă
de ascultare“ sau “fişă de ascultare“. Indiferent de denumirea ce i se poate
da, acest plan de ascultare trebuie să fie dinamic, flexibil şi să se acomodeze
cu realitatea faptelor, să conţină problemele de clarificat şi succesiunea de
abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt la care va trebui să
răspundă cel audiat. În ce priveşte cerinţa flexibilităţii planului de ascultare,
trebuie precizat că, în nici o situaţie, acest plan nu trebuie considerat că este
imuabil, ci întotdeauna trebuie să existe disponibilitatea de a fi modificat în
funcţie de desfăşurarea ascultării, de relatările celui ascultat.
Planul de ascultare reprezintă pentru fiecare dintre cei care participă la
această activitate (judecător, procuror, avocaţi, chiar şi părţi fără pregătire
juridică) o expresie a personalităţii fiecăruia. În cele mai multe cazuri este o
119
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
schiţă cu diferite semne, notaţii, sublinieri, care uneori poate fi înţeleasă doar
de cel care a întocmit-o. Considerăm că nu se pot da “reţete“ pentru
întocmirea unui plan de ascultare, importantă fiind doar utilitatea acestuia.
Sunt cazuri când persoana care va efectua ascultarea nu-şi întocmeşte scris
nici măcar această schiţă, bazându-se pe o memorie deosebită, cu rezultate
cel puţin la fel de bune ca şi cele obţinute de alte persoane cu un plan
întocmit în amănunt. Asemenea cazuri, însă, le considerăm de excepţie şi de
aceea regula trebuie să fie întocmirea unui plan de ascultare în care
problemele de lămurit să fie concret stabilite, mai ales în situaţiile complexe,
cu varietate mare de probe, cu mai multi inculpaţi, când s-au săvârşit mai
multe infracţiuni în concurs etc.
Planul de ascultare trebuie întocmit indiferent dacă în faza de urmărire
penală inculpatul a recunoscut sau nu fapta, pentru că nu arareori în faţa
instanţei inculpatul revine parţial sau total asupra acestei recunoaşteri cu cele
mai diverse motivaţii (nu a înţeles ce i se impută, nu a declarat cum s-a
consemnat, a recunoscut pentru că a fost violentat etc.). Mai ales pentru
situaţiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta (deşi aceasta reiese din
ansamblul probelor administrate) planul de ascultare trebuie să fie întocmit
în amănunt; pentru situaţiile în care se consideră că tactic este mai potrivit să
nu se facă de la început o interogare în amănunt, se vor întocmi două planuri,
cel pentru prima ascultare în mod mai sumar, şi cel pentru reascultarea
acestuia în detaliu (putând fi completat şi dezvoltat după administrarea în
faţa instanţei a tuturor probelor cauzei).
În cauzele cu mai mulţi inculpaţi se vor întocmi planuri de ascultare
distincte pentru fiecare inculpat, cu abordarea specificului fiecărei ascultări
în raport de contribuţia inculpatului în comiterea faptei, momentul în care şi-
a început activitatea infracţională, recunoaşterea sau nu a faptei, aspectele de
personalitate ale inculpatului.

d) Alte activităţi auxiliare de pregătire a ascultării

Pentru realizarea ascultării inculpatului la termenul de judecată


stabilit, acesta trebuie încunoştinţat prin citarea sa (citare care trebuie
efectuată şi faţă de celelalte părţi din proces), ştiut fiind că, potrivit art. 353
alin.1 C.pr.pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate
şi procedura este îndeplinită (neprezentarea acestora nu împiedică însă
judecata - art. 353 alin. 4 C.pr.pen.).
Nu vom insista aici pe aspectele procedurale privind citarea
inculpatului aflat în diferite situaţii (arestat, în stare de libertate, minor,
militar etc.), reţinând doar că, spre deosebire de faza de urmărire penală în
care citarea se poate face pentru inculpat, coinculpaţi, părţi vătămate,
martori, la date diferite, pentru a fi ascultaţi în locuri diferite, realizându-se
astfel cerinţa tactică de a nu le lăsa timp să se pregătească, să ia legătura, să
se pună de acord etc., în faza de cercetare judecătorească citarea tuturor
120
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
trebuie făcută pentru acelaşi termen şi, doar dacă procedura este îndeplinită,
se poate proceda la ascultare.
Şi locul ascultării în această fază este, de regulă, sediul instanţei, în
sala de dezbateri, loc accesibil oricărei persoane în realizarea principiului
publicităţii care guvernează întreaga activitate de judecată. Prin excepţie,
ascultarea sau mai ales reascultarea inculpatului se poate realiza la locul
faptei (cu prilejul efectuării unei reconstituiri) ori la un alt loc (localitatea în
care domiciliază).
De asemenea, instanţa este datoare, în cazuri expres prevăzute de lege,
să asigure prezenţa unui avocat pentru apărarea inculpatului (în cazurile
prevăzute de art. 90 alin. 1 lit. a C.pr.pen., precum şi în cauzele pentru care
legea prevede pentru infracţiunea imputată inculpatului pedeapsa închisorii
de 5 ani ori mai mare sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea art. 90 alin. 1 lit. b C.pr.pen. ). În situaţiile în care
inculpatul nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima, instanţa
trebuie să ia măsuri de a i se asigura un interpret (art. 105 C.pr.pen.). Dacă
inculpatul este minor care nu a împlinit 16 ani, pentru audiere se va asigura
prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, a părintelui, a tutorelui sau
curatorului ori a persoanei în a cărei îngrijire sau supraveghere se află.
Prezenţa acestor persoane este indicată şi din punct de vedere tactic pentru
crearea unui cadru de siguranţă a celui ascultat şi pentru a se evita
dificultăţile ce pot apare pe parcursul ascultării datorate, eventual, unui
sentiment de frustrare, de insecuritate care prejudiciază contactul psihologic.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și
adăugită, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 112-
178; P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1.Ce se înțelege prin tactica ascultării suspectului sau inculpatului?
2.Care sunt momentele procesului de formare a declarațiilor?
3. Care este valoarea probantă a declarațiilor suspectului?
4. Care sunt categoriile de prejudicii care se acordă de instanțele de
judecată?
5. Ce se înțelege prin duel judiciar?
121
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

IX. Teste de autoevaluare


1. Ascultarea suspectului sau inculpatului este:
a) o activitate procesuală;
b) o activitate de tactică criminalistică;
c) niciuna dintre cele menționate la punctele a și b;

2. Procesul de cunoaștere, care va sta la baza procesului de


formare a declarațiilor constă în:
a) senzațiile și percepțiile;
b) memorarea;
c) reproducerea;
d) reanalizarea.

3. Tipul temperat al magistratului judecător se caracterizează:


a) printr-un comportament blând în timpul ascultării, cu înțelegere,
compasiune față de inculpat;
b) printr-o anumită transparență în relația cu inculpatul și jovialitate;
c) printr-un comportament firesc, echilibrat, care ascultă cu atenție
inculpatul, este răbdător, calm, oportun și eficient în intervenții;

4. Pregătirea ascultării inculpatului presupune:


a) studierea dosarului cauzei;
b) cunoașterea inculpatului;
c) stabilirea modului de desfășurare a ascultării;
d) elaborarea planului de ascultare.

X. Teste de evaluare
1. Tipul amabil al magistratului judecător se caracterizează:
a. printr-o anumită transparență în relația cu inculpatul și jovialitate;
b. printr-un comportament firesc, echilibrat, care ascultă cu atenție
inculpatul, este răbdător, calm, oportun și eficient în intervenții;
c. printr-un comportament neinteresat, caracterizat prin indiferență
față de inculpat, de personalitatea acestuia, de faptele lui.

2. Ca trăsături psihologice, de personalitate, a procurorului se


impune a exista:
a. răbdarea;
b. înțelegerea;
c. exacerbarea rolului de acuzator;
d. puterea de adaptare.
122
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

3. Stabilirea adevărului într-o cauză penală depinde de:


a. pregătirea profesională a persoanei care efectuează urmărirea
penală sau judecata;
b. aptitudinile persoanei care efectuează urmărirea penală sau
judecata;
c. obiectivitatea cu care se adună probele.

4. În procesul penal, declarația inculpatului:


a. este considerată regina probelor;
b. nu are o valoare probantă deosebită;
c. ajută la cunoașterea poziției subiectului activ față de fapta săvârșită;

XI. Temă pentru acasă


Analizaţi comparativ ascultarea inculpatului în faza de urmărire penală
și ascultarea inculpatului în faza de judecată.

123
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 8

Desfășurarea ascultării inculpatului: etapa verificării identității


inculpatului și a discuțiilor prealabile; etapa ascultării libere; etapa
adresării de întrebări și primirii de răspunsuri

I. Obiective
 înţelegerea etapelor ascultării inculpatului;
 însuşirea etapelor ascultării inculpatului;
 însuşirea diferenţelor dintre diferitele etape ale ascultării
inculpatului;

II. Competenţe dobândite de studenţi


 capacitatea de a identifica într-un proces penal, etapele ascultării
inculpatului;
 capacitatea de a deosebi între ele etapele ascultării inculpatului;

III. Cuvinte cheie


 etapă, verificare, identitate, discuții prealabile, ascultare liberă,
întrebări, răspunsuri.

IV. Structura unităţii de studiu


1. Etapa verificării identității inculpatului și a discuțiilor prealabile
2. Etapa ascultării libere
3. Etapa adresării de întrebări și primirii de răspunsuri

V. Rezumat
Ascultarea inculpatului, în întreaga sa desfăşurare, parcurge trei etape
principale, care, de altfel, sunt părţi componente ale unui proces unic, ce se
întrepătrund şi se completează reciproc, în ansamblul său aceasta fiind un
mijloc de aflare a poziţiei inculpatului faţă de fapta ce i se impută, de
cunoaştere a inculpatului în vederea stabilirii elementelor de personalitate, a
vinovăţiei sau nevinovăţiei sale, a condiţiilor în care s-a comis fapta.

124
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
În literatura de specialitate sunt stabilite trei etape ale ascultării
inculpatului, respectiv etapa verificării identităţii civile3 şi a discuţiilor
prealabile, etapa relatărilor libere şi etapa adresării de întrebări şi primire a
răspunsurilor.

VI. Conţinutul temei

1. Etapa verificării identităţii inculpatului şi a discuţiilor prealabile


Verificarea identităţii inculpatului este prevăzută de art. 372
C.pr.pen. în mod imperativ şi constă în întrebări cu privire la nume,
prenume, poreclă, locul şi data naşterii, numele şi prenumele părinţilor,
cetăţenia, studii, situaţia militară, ocupaţie, locul de muncă, domiciliul,
antecedente penale, starea civilă (căsătorit, necăsătorit), numărul copiilor,
actul de identitate, averea.
Această cerinţă de natură procesuală prezintă interes pentru cercetarea
criminalistică în sensul că prin luarea acestor date se ajunge la obţinerea de
relaţii despre inculpat, care, chiar de mică întindere, pot contribui la
cunoaşterea acestuia, la stabilirea mediului în care îşi petrece viaţa, unde
munceşte, eventualele încălcări anterioare ale legii penale, situaţia sa
familială.
În cazul inculpatului persoană juridică, preşedintele face verificări cu
privire la denumire, sediul social şi sediile secundare, codul unic de
identificare, identitatea şi calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte.
După verificarea identităţii inculpatului, potrivit art. 374 alin. 1
C.pr.pen., preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a
dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus
începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.
În practică, uneori, acest moment nu este respectat, citirea actului de
sesizare fiind făcută de preşedintele completului de judecată, care, în
continuare, îşi îndeplineşte şi obligaţia de a explica inculpatului în ce constă
învinuirea ce i se aduce.
Considerăm că respectarea dispoziţiei art. 374 alin. 1 C.pr.pen. nu este
doar o obligaţie de natură procesuală, ci are şi caracter de normă tactică
criminalistică, pentru că în momentele verificării identităţii inculpatului şi
citirii actului de sesizare a instanţei, sunt primele prilejuri, ce trebuie
exploatate la maximum, în care se poate studia comportamentul inculpatului
faţă de situaţia în care se află, modul în care reacţionează la învinuirea ce i se
aduce, starea de linişte sau de agitaţie pe care o trăieşte. Apoi studiul va

3
Mitrofan, N. ş.a., op. cit., pag. 155 ; Stancu, E., Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol. 2, pag. 108 ;
Aioniţoaie, C-tin., ş.a., op. cit., pag. 102 ; Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura ACTAMI Bucureşti, 1955,
pag. 134
125
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
continua când preşedintele completului îi explică inculpatului în ce constă
învinuirea, drepturile pe care le are în timpul procesului. Observarea atentă a
inculpatului în aceste momente ajută la stabilirea procedeelor tactice de
ascultare, la uşurarea realizării acestei ascultări.
Este de reţinut că în faţa instanţei nu există o etapă a discuţiilor
prealabile ca în faza de urmărire penală, o posibilitate de a stabili în timp un
contact psihologic, de a câştiga încrederea inculpatului, de a discuta lucruri
ce nu au legătură cu cauza, ci trebuie respectate întru-totul normele
procesual penale arătate. Totuşi, am putea afirma că, în sine, o asemenea
etapă există, însă ea nu se desfăşoară prin discuţii, ci prin observarea
reciprocă, dar mai ales din partea inculpatului. Argumentăm aceasta prin
faptul că încă înainte de începerea procesului, inculpatul se află, de regulă, în
sala de dezbateri, fie fiind adus în boxă împreună cu alţi inculpaţi anterior
începerii dezbaterilor, fie, dacă este liber, venind în sală înaintea momentului
în care cauza sa ajunge pe rol. În acest timp inculpatul asistă la dezbaterea
altor cauze, la ascultarea altor inculpaţi, percepe modalitatea în care instanţa
şi procurorul desfăşoară activitatea judiciară, stabileşte - după capacitatea sa
de înţelegere - personalitatea fiecăruia dintre cei cu care va veni în contact,
felul în care aceştia procedează la ascultare, manifestările lor, poate cântări
şi aprecia cum trebuie să se prezinte în momentul în care va fi şi el audiat.
Prin urmare, este deosebit de important ca, ştiind acest lucru, magistraţii să
manifeste o atenţie sporită pentru felul în care se exteriorizează în momentul
desfăşurării cercetării judecătoreşti, în toate cauzele, pentru că de aceasta
depinde stabilirea ulterioară, în timpul ascultării inculpatului, a unui contact
psihologic, de încredere ori neîncredere, de teamă ori linişte, de reţinere sau
nu în declararea faptei şi a împrejurărilor în care s-a comis.
De la primul contact cu inculpatul, şi apoi pe tot parcursul ascultării,
trebuie să se folosească un ton obişnuit, să se creeze o atmosferă liniştită,
calmă, fără tensiune nervoasă sau de intimidare, care să creeze un cadru
prielnic declarării adevărului.
După verificarea identităţii inculpatului şi crearea cadrului arătat mai
sus, după ce i s-a citit cuprinsul actului de sesizare a instanţei şi s-au dat
lămuririle necesare cu privire la învinuirea ce i se aduce, inculpatului i se
cere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea sa, din acest
moment trecându-se în etapa următoare.

2. Ascultarea relatării libere

În această etapă inculpatul are posibilitatea de a se referi la fapta


(sau faptele) ce i se reţin în sarcină prin rechizitoriu, fără a fi întrerupt
şi fără a i se limita timpul de expunere.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în care prima ascultare
este, de regulă, marcată de posibilitatea de a surprinde suspectul cu arătarea
126
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
faptei şi a probelor, situaţie pe care acesta fie nu o cunoştea, fie nu se aştepta
să fie cunoscută de către organul de urmărire penală, la ascultarea în faţa
instanţei de judecată inculpatul cunoaşte învinuirea, probele ce stau la baza
ei, are experienţa unor ascultări anterioare, este, mai întotdeauna, mult mai
echilibrat psihic, condiţii în care relatarea liberă decurge în condiţii
superioare, de fluenţă şi calitate a exprimării (evident că aceasta va diferi în
funcţie de pregătirea intelectuală a diverşilor inculpaţi).
Este momentul în care președintele completului de judecată,
procurorul, apărătorii (inculpatului, părţii vătămate etc.) au posibilitatea de
a-l studia pe inculpat, de a-l observa în reacţiile sale exprimate prin gestică,
modulaţii ale vorbirii, ritmul vorbirii, descoperind trăirile emoţionale de
satisfacţie, mulţumire, mâhnire, indignare, furie, spaimă, frustrare. Nu
trebuie uitat însă că, în această fază, inculpatul poate veni bine fortificat
psihic, pregătit, după ce şi-a repetat de mai multe ori ce va spune, în urma
unor consultări cu specialişti în domeniul juridic sau psihologic, şi astfel să
mascheze adevăratele trăiri emoţionale, exprimând trăiri neadevărate care
să-i inducă în eroare pe cei ce ascultă.
Pe lângă această observare a inculpatului în vederea cunoaşterii
persoanei, care foloseşte pentru alegerea celor mai utile procedee tactice de
ascultare, inculpatul trebuie ascultat cu atenţie şi cu privire la conţinutul
relatării sale, notându-se omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care
apar contraziceri, alibiurile invocate, toate aceste aspecte urmând a fi apoi
lămurite în faza următoare a ascultării.
Atitudinea inculpatului faţă de învinuirea adusă poate să îmbrace una
dintre următoarele forme:
- să recunoască complet învinuirea şi să facă declaraţii sincere, care,
pentru cercetarea criminalistică şi pentru stabilirea adevărului, sunt foarte
preţioase;
- să nu recunoască învinuirea adusă şi totodată să facă declaraţii
sincere despre nevinovăţia sa;
- să recunoască în întregime învinuirea, dar să facă declaraţii
nesincere, fie pentru a-şi acoperi alte fapte mai grave, fie în vederea
ascunderii altor infracţiuni;
- să nu recunoască învinuirea şi să facă declaraţii nesincere, propunând
în acelaşi timp administrarea unor probe false, prin care speră să-şi
dovedească nevinovăţia;
- să refuze a face declaraţii.

Indiferent care dintre poziţiile de mai sus va fi adoptată de către


inculpat, pe lângă cerinţele de a nu fi întrerupt ori oprit, acesta nu va fi
admonestat, intimidat, aprobat ori dezaprobat, nu i se vor face promisiuni de
atenuare a răspunderii sale, ci se va păstra acelaşi cadru solemn, de
seriozitate, de calm, lipsit de duritate ori aroganţă sau de o apropiere ori
familiaritate ce nu îşi au locul.
127
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Posibilitatea menţinerii acestui cadru propice ascultării, evitării sau
înlăturării acelor situaţii nerecomandabile, o are preşedintele completului de
judecată care, potrivit art. 359 C.pr.pen., poate lua măsurile necesare în acest
scop. De aceea, el trebuie să manifeste maximă atenţie şi să nu permită nici
reprezentantului acuzării, nici reprezentantului apărării, nici vreuneia dintre
părţi să intervină în vreun fel în această fază ori să-şi manifeste atitudini de
ostilitate sau de aprobare faţă de inculpat sau de cele relatate de acesta.
Oricare dintre participanţi are aceeaşi posibilitate, ca şi instanţa, de a-l studia
pe inculpat, de a-şi nota aspectele neclare din expunere, omisiunile,
contrazicerile, pe care să le valorifice în continuarea procesului de ascultare.
Nu arareori în timpul relatării sale cu privire la învinuirea ce i se
aduce, inculpatul studiază şi el efectul celor declarate asupra instanţei,
procurorului, apărătorului, celorlalte părţi, căutând să observe din mimică ori
gesturi dacă este crezut sau nu, dacă este aprobat sau nu, uneori manifestă
accese de nemulţumire, de contestare a felului în care s-a efectuat urmărirea
penală, revine la recunoaşterile făcute în acea fază, alteori are atitudini
linguşitoare, spăşite, de câştigare a simpatiei celor care îl ascultă.
Şi în aceste situaţii, o bună pregătire psihologică a celor care
efectuează ascultarea va face ca atitudinea lor să nu trădeze nimic din cele
dorite de inculpat, să nu se poată descoperi poziţia acestora faţă de cele
exprimate de el, prin păstrarea unei atitudini pline de echilibru.
Trebuie reţinut că persoanele care desfăşoară activitatea de ascultare a
inculpatului sunt obligate a se conforma normelor procesual penale (art. 378
- art. 379 C.pr.pen.) care constituie prin ele însele reguli tactice de ascultare,
însă modul de aplicare a acestora poate diferi în funcţie de pregătirea
profesională, de personalitatea acestora, de talentul cu care le aplică.
Faţă de regula arătată, că inculpatul nu va fi întrerupt în timpul
relatării sale libere asupra învinuirii, trebuie arătat că, prin excepţie, acesta
poate fi totuşi întrerupt din relatare atunci când se îndepărtează de la obiectul
ascultării, atrăgându-i-se atenţia de a reveni la ceea ce constituie fondul
problemei.
În situaţia în care inculpatul este trimis în judecată pentru mai multe
fapte în concurs sau pentru o infracţiune continuată este necesar ca acesta să
declare cu privire la fiecare faptă sau moment al faptei şi în acest scop, dacă
inculpatul nu relatează complet, poate fi provocat să declare despre toate
faptele.
Pentru atitudinea inculpatului de refuz de a face declaraţii cu privire la
învinuirea ce i se aduce, această etapă a relatării libere lipseşte, fiind
suplinită procedural de dispoziţiile art. 378 alin. 5 C.pr.pen. care prevăd că
instanţa va dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior, însă
rămâne fără eficienţă în ce priveşte cercetarea criminalistică.
În cauza în care inculpaţii - tată şi fiu - au fost trimişi în judecată
pentru comiterea unei infracţiuni de omor, aceştia au refuzat să dea în
128
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
instanţă vreo declaraţie şi imediat după prezentarea învinuirii s-au întors cu
spatele la instanţă, spunând doar că doresc să fie judecaţi de un tribunal
militar. În această situaţie (pe lângă constatarea infracţiunii de audienţă
conform art. 299 C.pr.pen. de la 1968) instanţa a procedat la citirea
declaraţiilor inculpaţilor date în faza de urmărire penală, însă din punct de
vedere criminalistic nu s-a mai putut realiza nimic, reţinându-se doar
atitudinea lor care îi caracteriza sub aspectul personalităţii infracţionale.
Probele administrate în cauză au demonstrat vinovăţia inculpaţilor.
Este total greşit procedeul unor magistraţi judecători care trec peste
etapa relatării libere întrebând inculpatul doar dacă recunoaşte fapta sau nu,
după care consemneză poziţia inculpatului (“recunosc fapta şi o regret“sau
“nu recunosc fapta “) şi îi solicită se semneze acest “rezultat“ al ascultării.
La fel, este împotriva oricăror reguli de tactică criminalistică exprimarea de
către procuror a nemulţumirii sau de către apărător a satisfacţiei faţă de
faptul că inculpatul nu mai recunoaşte fapta aşa cum a declarat la urmărirea
penală, iar o astfel de atitudine din partea unui membru al completului de
judecată este de neadmis.
Reamintim că şi în această etapă a relatării libere trebuie apreciat dacă
aceasta se va face în faţa celorlalţi coinculpaţi (în cauzele în care există mai
mulţi inculpaţi) ori se va dispune ascultarea separată a fiecărui inculpat.
Ascultarea relatării libere a fiecărui inculpat în prezenţa celorlalţi se impune
uneori când inculpatul nu recunoaşte fapta (în timp ce ceilalţi o recunosc)
pentru ca să se creeze şi tensiunea psihică necesară care să determine pe
inculpat de a declara adevărul. În momentele în care relatează, acest inculpat
se va simţi privit, ascultat şi dezaprobat de ceilalţi coinculpaţi şi trăirile sale
emoţionale, în cele mai multe cazuri, îl vor face să-şi revină la o relatare a
faptelor întâmplate în mod real. Dacă totuşi persistă într-o declaraţie
contrară, cu atenţie se va putea observa reacţia celorlalţi inculpaţi din care se
poate trage concluzia dacă, în adevăr, inculpatul este sau nu implicat în
faptă.
În situaţiile în care toţi coinculpaţii nu recunosc faptele este potrivit
din punct de vedere al tacticii criminalistice ca fiecare să fie ascultat separat
în faza relatării libere, solicitându-i-se cât mai multe amănunte mai ales în
situaţiile în care invocă un alibi. Astfel va fi solicitat ca în relatarea sa liberă
să dea cât mai multe date şi detalii precise privind locul în care s-a aflat în
timpul săvârşirii infracţiunii, cum a ajuns în acel loc, când a plecat, respectiv
ce persoane au cunoştinţă despre prezenţa sa acolo, dacă a discutat cu ele, ce
anume, cerându-i-se şi să propună probe în dovedirea celor susţinute. În
situaţiile în care inculpatul omite să dea astfel de amănunte în timpul relatării
libere, aceste detalii îi vor fi solicitate în etapa următoare de adresare a
întrebărilor.
Prin aceste relatări libere amănunţite în situaţiile de nerecunoaştere a
învinuirii şi de invocare a unui alibi, interesul unei corecte activităţi
129
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
criminalistice tactice este realizat, pentru că se vor putea stabili jaloanele
tactice ale unei activităţi judiciare viitoare prin care se va urmări lămurirea
acestor aspecte obţinându-se în final fie confirmarea vinovăţiei inculpatului,
fie infirmarea acesteia.
Relatarea liberă obţinută în condiţiile respectării normelor procesuale
şi cu folosirea unor procedee tactice criminalistice, chiar şi în situaţiile în
care declaraţiile obţinute nu sunt sincere sau complete, prezintă câteva
avantaje pentru justa soluţionare a cauzei, respectiv:
- posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în
care s-a comis infracţiunea şi a mobilului acesteia;
- obţinerea de date noi, de amănunt, despre fapta şi împrejurările în
care s-a comis;
- studierea şi cunoaşterea inculpatului, a poziţiei acestuia în raport de
fapta imputată;
- relatarea liberă este, de regulă, mai sinceră decât relatarea din etapa
ce urmează când se răspunde la întrebări.

3. Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor inculpatului

Această a treia etapă a ascultării este cea mai importantă şi


reprezintă momentul de maximă încordare al ascultării inculpatului,
pentru că acum se vor pune întrebările pregătite în urma studierii
dosarului şi se vor primi răspunsurile inculpatului.
Reuşita acestei activităţi va depinde în mare măsură de capacitatea
profesională, de calităţile înnăscute ori dobândite, de răbdarea,
perspicacitatea, iniţiativa şi mobilitatea în gândire a celor care participă la
ascultare.
Este adevărat însă că între participanţii la ascultare (judecători,
procurori, avocaţi), deşi toţi au aceeaşi pregătire juridică, din punct de
vedere psihologic sau al pregătirii profesionale există, totuşi, unele diferenţe.
Capacitatea profesională este mai mult sau mai puţin evidentă în raport cu o
singură cauză, dar în ansamblu, şi juriştii, ca orice altă categorie socio-
profesională, prezintă persoane mai bine pregătite sau cu o pregătire
modestă, lucru care trebuie recunoscut. Din păcate, acelaşi dosar, datorită
cunoştinţelor de specialitate mai ample sau mai reduse ale celor care îl
rezolvă, poate primi soluţionări diferite, motiv pentru care şi legiuitorul a
creat mai multe grade de jurisdicţie, în vederea îndreptării eventualelor erori.
Dacă s-ar considera că toţi participanţii la activitatea de înfăptuire a justiţiei
sunt fără de greşeală, instanţele de control judiciar ar trebui înlăturate, însă
ele există şi vor exista pentru totdeauna.
În activitatea de ascultare a inculpaţilor, unele calităţi care se cer
judecătorului, procurorului sau avocatului, pot fi înnăscute, altele dobândite
pe parcursul vieţii ori a activităţii judiciare. Aşa cum o persoană este dotată
130
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
prin naştere cu un talent muzical, sportiv etc., tot aşa şi un jurist poate să
aibă o înclinaţie spre această meserie ori calităţi care să-i asigure o mai mare
reuşită în activitatea respectivă. De aceea, considerăm că se poate vorbi şi de
calităţi înnăscute pentru exercitarea unei profesii sau alteia, însă, în mod
evident că acestea pot fi şi dobândite sau dezvoltate printr-o activitate de
pregătire, prin studiu aprofundat, atât a domeniului juridic, cât şi a celui
social, psihologic etc. .
Răbdarea, perspicacitatea, iniţiativa, gândirea logică, intuiţia sunt de
regulă calităţi cu care omul se naşte ori, prin efort de voinţă şi pregătire, le
poate dobândi.
Se poate uşor observa în sălile de judecată, judecători, procurori,
avocaţi nerăbdători, impulsivi ori apatici, care cu greu sesizează aspectele
importante ale cauzei, nu prezintă coerenţă în gândire, nu intuiesc ce este
esenţial sau nu în cauza concretă, toate aceste deficienţe având ca rezultat
îndepărtarea posibilităţii de aflare a adevărului. Aceste lucruri, chiar dacă nu
convin, trebuie relevate şi să se încerce înlăturarea lor, pentru că vremea în
care toţi erau egali în inteligenţă, instruire, capacitate profesională şi psihică
este apusă.
Pregătirea întrebărilor care urmează a fi puse inculpatului în această
fază este o activitate laborioasă, bine gândită, iar întrebările care se pun
inculpatului trebuie să îndeplinească cu necesitate câteva condiţii:
- să fie clare şi precise;
- să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
- să nu fie sugestive ;
- să nu presupună un răspuns scurt, afirmativ sau negativ,
ci să ofere inculpatului posibilitatea elaborării unui
răspuns propriu ;
- să nu fie puse în aşa fel încât să se releve că instanţa îl
consideră pe inculpat vinovat sau nevinovat;
- să nu pună în încurcătură pe inculpat, mai ales când
acesta este bine intenţionat şi a declarat adevărul în etapa
relatării libere;
- să fie pertinente aflării adevărului.
Claritatea şi preciziunea întrebării ce se adresează inculpatului va
impune un răspuns de aceeaşi calitate, eventualele exprimări ambigue,
alăturate întrebării, justificând neîncrederea în adevărul celor relatate, ceea
ce va conduce la reluarea întrebării, la atenţionarea formulării de către
inculpat a unui răspuns concis.
Uneori cel care adresează întrebarea (fie judecător, procuror, apărător,
parte) se simte dator să facă o introducere, o prezentare a ceea ce doreşte să
întrebe, după care exprimă întrebarea; alteori, după ce adresează întrebarea,
începe să explice motivele pentru care a pus această întrebare şi să justifice
importanţa deosebită a ceea ce a întrebat. Dacă la aceste situaţii se mai
adaugă şi un stil de exprimare prolix, cu tonalităţi ale vocii şi gesturi
131
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
nepotrivite, de multe ori se pierde esenţa întrebării, întrebarea nu mai este
înţeleasă ori nu mai este reţinută, sau în timpul explicaţiilor inutile inculpatul
poate să-şi pregătească răspunsul, pierzându-se astfel şi spontaneitatea
răspunsului (pe lângă timpul ce s-ar fi putut folosi pentru alte întrebări).
Calitatea unei întrebări de a fi formulată la nivelul de înţelegere al
celui ascultat este o condiţie dintre cele mai necesare. Prin urmare, unui
inculpat cu o pregătire şcolară modestă i se vor adresa întrebări prin folosirea
unor cuvinte obişnuite, uzuale şi nu prin folosirea unei terminologii de
specialitate. Spre exemplu, dacă inculpatul în etapa relatării libere a declarat
doar că a lovit victima cu un par, va fi întrebat “în ce parte a corpului ai
aplicat loviturile ?” şi nu “ce zonă vitală a craniului ai agresat-o: zona
occipitală, parietală, temporală?”. Astfel de întrebări, pe lângă că dovedesc
preţiozitate, infatuare, nici nu sunt folositoare activităţii ce se desfăşoară.
Condiţia ca o întrebare să nu fie sugestivă este de esenţa ascultării
inculpatului; sugerându-i-se ce să răspundă se va obţine acel răspuns, ceea ce
exclude obiectivitatea de care trebuie să dea dovadă cei care participă la
ascultare .
În funcţie de gradul de sugestibilitate al întrebărilor, acestea se împart
în:
- întrebări determinative, care sunt lipsite de elemente de
sugestibilitate (ex.“Unde se afla victima ?”);
- întrebări incomplet sau complet disjunctive, care conţin elemente de
sugestie în sensul că inculpatul trebuie să aleagă între două variante
exprimate (ex.“Victima avea sau nu cuţit ?”, “Victima dormea sau era trează
?”);
- întrebări implicative, cu un mare grad de sugestibilitate în sensul că
prin întrebare i se sugerează direct o împrejurare la care probabil nici nu s-a
gândit s-o exprime în apărare (ex.“Victima te-a lovit întâi sau dumneata ai
lovit prima dată ?”). Sugestia este cu atât mai mare cu cât s-ar pune o
întrebare absolut implicativă (ex. “Nu-i aşa că victima te-a lovit mai întâi
?”).
Sugestibilitatea nu constă doar în cuvintele folosite în formularea
întrebării, ci poate fi realizată prin tonul folosit, modulaţia vocii, expresia de
pe faţa celui care pune întrebarea.
Prin urmare întrebările trebuie formulate cu multă atenţie, urmărindu-
se excluderea sugestiei pe care ar putea să o conţină.
De asemenea, condiţia ca întrebările să fie astfel formulate încât să nu
impună un răspuns scurt de genul “da“ sau “nu“, ci să oblige pe inculpat să
elaboreze un răspuns mai amplu, se impune în vederea realizării unei
ascultări corespunzătoare regulilor de tactică criminalistică. Aşadar,
inculpatul nu va fi întrebat “Ai lovit ?”, ci i se va adresa o întrebare de acest
fel: “Ce s-a întâmplat în continuare, după ce victima s-a întors ?”.
Instanţa nu trebuie să-şi exprime anterior părerea cu privire la soluţia
care ar putea fi dată în cauză, prin niciunul dintre membri completului,
132
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
aceasta constituind un motiv de incompatibilitate în judecarea unei cauze,
respectiv suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată
(art. 64 alin. 1 lit. f C.pr.pen.), care atrage fie abţinerea (art. 66 C.pr.pen.), fie
recuzarea (art. 671 C.pr.pen.). Aceste dispoziţii ale Codului de procedură
penală stabilesc obligaţia judecătorilor din complet de a nu-şi exprima
poziţia cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, obligaţie ce
trebuie respectată şi cu prilejul adresării de întrebări inculpatului, respectiv
prin felul în care sunt formulate, acestea să nu dezvăluie opinia
judecătorului. (O întrebare profund greşită este de genul: “Ai impresia că te
trimitea în judecată dacă nu eşti vinovat ?”).
Considerăm necesar aici a releva şi faptul că exprimarea opiniei de
către cei care participă la ascultare se poate face şi când se adresează o
întrebare în mod corect, dar în timpul ascultării răspunsului se adoptă
atitudini ce exprimă poziţia faţă de conţinutul acestuia, respectiv se afişează
un zâmbet ironic, se ridică sprâncenele a mirare, se dă din cap aprobativ ori
dezaprobativ etc.
Inculpatului i se pot adresa întrebări în legătură cu învinuirea ce i se
aduce, astfel că cele care sunt exterioare cauzei, nefiind pertinente, vor fi
excluse, instanţa fiind cea care le apreciază şi, poate dispune în sensul
respingerii acestora.
Aceste cerinţe privind întrebările ce se pun trebuie să fie respectate de
toţi participanţii la activitatea de ascultare a inculpatului, indiferent de
poziţia sau interesul pe care îl au în proces. Pentru respectarea acestei
necesităţi de ordin tactic criminalistic, preşedintele completului de judecată,
care conduce ascultarea inculpatului, va acorda atenţie felului în care sunt
formulate întrebările de către ceilalţi participanţi şi în cazul în care va
constata formulări care încalcă cerinţele de mai sus, fie va reformula
întrebarea pe care o va pune inculpatului în sensul corect, fie va putea
dispune respingerea ei, ori va interveni solicitând reformularea întrebării sau
o va respinge cerând inculpatului să nu răspundă.
În această etapă se adresează întrebările stabilite în planul de ascultare
întocmit cu prilejul studierii dosarului, care se pot completa cu întrebări
notate pe parcursul ascultării libere ori rezultate din unele răspunsuri ale
inculpatului la întrebări anterioare ce i-au fost adresate sau generate de
poziţia inculpatului şi de problemele nou apărute în timpul ascultării.
O clasificare a întrebărilor ce se adresează inculpatului le împarte în
trei categorii:
- întrebări cu caracter general sau întrebări temă, care se referă la
fapta ce constituie obiectul învinuirii sau împrejurările cauzei, privite în
totalitatea lor;
- întrebări problemă, cu un caracter mai limitat decât cele dintâi,
care se pun pentru lămurirea unor aspecte care apar în timpul
ascultării şi care se formulează pentru a restrânge sfera răspunsurilor ce
ar putea fi date de inculpat (ex.“Cum aţi intrat în locuinţa victimei“);
133
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
- întrebări de detaliu prin care se urmăreşte precizarea unor
anumite detalii pentru a se putea face verificarea celor declarate de inculpat
în etapa relatării libere (sau în declaraţiile date în faza de urmărire penală)
ori pentru verificarea unor aspecte care au fost neglijate în ascultările
anterioare. Aceste întrebări de detaliu pot duce - dacă sunt bine pregătite,
sunt puse cu pricepere şi la momentul oportun - la încurcarea inculpatului în
propriile afirmaţii inexacte făcute mai înainte. Întrebările de detaliu sunt de
mai multe feluri: de completare, de precizare, de control, ajutătoare,
alternative, suplimentare etc.
Dintre aceste categorii de întrebări, cele cu caracter general (sau
întrebările temă) sunt puse de preşedintele completului de judecată care
conduce ascultarea, întrebările problemă pot fi puse de oricare dintre
participanţii la ascultare, la fel ca şi întrebările de detaliu.
Susţinerea de mai sus se bazează pe normele de natură proceduală care
conferă preşedintelui completului de judecată conducerea activităţii ce se
desfăşoară în instanţă. Aşadar, preşedintele completului trebuie, iniţial, să
lămurească aspectele privitoare la fapta care constituie obiectul învinuirii, la
împrejurările în care s-a comis şi, dacă în faza relatării libere inculpatul nu a
relevat aceste aspecte, el trebuie întrebat asupra lor. Intrebările problemă sau
de detaliu pot fi puse tot de preşedintele completului de judecată, însă,
datorită faptului că acestea se referă la unele aspecte de amănunt şi ar putea
fi omise sau nesesizate de către preşedinte, intervenţia celorlalţi participanţi
la proces se materializează mai ales pe astfel de întrebări, care se consideră a
fi necesare în apărarea sau acuzarea inculpatului, relevante sub aceste
aspecte.
Ordinea în care se pot adresa inculpatului întrebările este stabilită de
dispoziţiile art. 378 alin. 1 C.pr.pen., respectiv preşedintele, apoi procurorul,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalţi
inculpaţi, precum si avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui
audiere se face.
În timpul adresării întrebărilor nu există o ordine a punerii acestora în
funcţie de categoria din care face parte întrebarea, ci acestea vor fi puse în
ordinea tactică gândită de fiecare participant la ascultare.
Dacă în timpul adresării întrebărilor, prin răspunsurile primite de la
inculpat se ivesc împrejurări noi care impun adresarea şi a altor întrebări,
oricare dintre participanţi poate solicita preşedintelui completului
permisiunea de a adresa şi alte întrebări, după care acesta, în respectarea
dreptului la apărare a inculpatului ce se ascultă, va trebui să întrebe pe
apărătorul inculpatului dacă mai are şi el de pus vreo întrebare.
Întrebările trebuie alese şi folosite şi în raport cu atitudinea
inculpatului cu privire la învinuire, respectiv de recunoaştere a faptei, de
nerecunoaştere a învinuirii, de încercare de atenuare a vinovăţiei ori de
refuzul de a face declaraţii. Prin urmare, cînd se recunoaşte fapta, se vor mai
pune întrebări de completare, de precizare şi de control pentru a se forma
134
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
convingerea deplină a instanţei că, în adevăr, fapta s-a comis în împrejurările
relatate. Atunci când inculpatul neagă comiterea faptei ori încearcă să-i dea
un nou conţinut, care ar putea duce la o calificare juridică diferită, întrebările
de completare, de precizare şi de control vor fi puse spre a stabili în detaliu
cele susţinute de inculpat, verificându-se astfel veridicitatea poziţiei adoptate
de acesta. Pentru situaţia în care inculpatul refuză să dea orice declaraţie şi în
etapa relatării libere nu s-a putut obţine de la acesta nici o poziţie faţă de
fapta imputată, se va insista cu întrebări care să-l provoace pe inculpat ori se
vor pune întrebări care să determine pe inculpat să explice motivele
refuzului de a da declaraţii, care să-l convingă de necesitatea intrării în
dialog. Dacă se va reuşi ca inculpatul să motiveze pentru ce refuză să dea
declaraţii, va fi un prim pas care, folosit cu abilitate şi cunoscând
personalitatea şi psihologia celui ascultat, va putea să ducă la continuarea
ascultării cu privire la fapta imputată. Se pot întâlni cazuri în care inculpatul
nu face declaraţii, nu din ostilitate, ci pentru că nu îşi mai aminteşte. În
această situaţie, trebuie reactivată memoria inculpatului, în sensul de a-şi
aminti fapta. Aceasta se va face prin adresarea unor întrebări de natură să-i
mobilizeze memoria, admiţându-se chiar întrebări de o minimă
sugestibilitate pentru început, după care, dacă inculpatul începe să-şi
reamintească, condiţiile pe care trebuie să le întrunească întrebările vor fi
respectate.
Este evident că pot surveni şi alte situaţii pentru că inculpaţii ajunşi în
faţa instanţei pot avea manifestări ce diferă de la o persoană la alta, de la o
situaţie la alta, astfel că întrebările care se pun sau care sunt necesare pentru
aflarea adevărului, în afara celor pregătite anterior, apar spontan, ca
necesitate imediată, situaţii în care calităţile personale ale celui ce efectuează
ascultarea, cunoştinţele sale juridice şi psihologice pot determina rezultate
diferite, chiar în situaţii identice.
În ascultarea inculpatului în instanţă, mai ales în situaţiile de
nerecunoaştere a învinuirii, de declaraţii anterioare contradictorii,
incomplete (în faza de urmărire penală), în situaţiile în care există suspiciuni
cu privire chiar la declaraţiile anterioare prin care s-a recunoscut fapta ori
când s-a refuzat a se face declaraţii, sunt necesare a fi folosite unele
procedee tactice de ascultare. Aceste procedee tactice se folosesc şi în faza
de urmărire penală, doctrina prezentându-le şi dezvoltându-le pentru această
fază a procesului penal, însă, considerăm că ele îşi găsesc aplicabilitate şi în
faza de judecată, evident cu o anume specificitate.

VII.Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 178-199; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017
135
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

IX. Întrebări recapitulative


1. Care sunt etapele ascultării inculpatului?
2. Ce înţelegeţi prin verificarea identității inculpatului?
3. În ce constă relatarea liberă?
4. Ce atitudine poate adopta inculpatul față de învinuireaadusă?
5. În funcție de gradul de sugestibilitate, de câte feluri sunt întrebările
adresate ?

X. Teste de autoevaluare
1. Atitudinea inculpatului față de învinuirea adusă poate îmbrăca
una din următoarele forme:
a) să recunoască învinuirea și să facă declarații sincere;
b) să nu dorească să dea declarații în cauză;
c) să recunoască învinuirea și să facă declarații nesincere;

2. O clasificare a întrebărilor adresate inculpatului le împarte în


următoarele categorii:
a) întrebări temă
b) întrebări de detaliu
c) întrebări problemă
d) întrebări determinative

3. Întrebările adresate trebuie să îndeplinească anumite condiții:


a) să fie clare și precise
b) să poată pune în încurcătură pe inculpat, dacă acesta neagă
săvârșirea faptei
c) să presupună un răspuns scurt, la obiect

4. În etapa relatării libere, inculpatul:


a) nu poate fi întrerupt și nu i se poate limita timpul de expunere;
b) poate fi întrerupt doar dacă se îndepărtează de la obiectul ascultării;
c) niciuna dintre situațiile prezentate la punctele a și b

XI. Test de evaluare


1. Care este ordinea cronologică a etapelor ascultării
inculpatului:
a) adresarea de întrebări și primirea de răspunsuri
b) ascultarea relatării libere
c) verificarea identității și a discuțiilor libere

136
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

2. Verificarea identității inculpatului presupune:


a) adresarea de întrebări cu privire la nume, prenume, locul nașterii
b) adresarea de întrebări despre cetățenie, studii, ocupație
c) adresarea de întrebări despre fapta comisă

3. Întrebarea adresată inculpatului de genul ”Cum ați intrat în


locuința victimei” este:
a) o întrebare cu caracter general
b) o întrebare problemă
c) o întrebare de detaliu

4. Atitudinea inculpatului față de învinuirea adusă poate îmbrăca


una din următoarele forme:
a) să nu recunoască învinuirea și să facă declarații nesincere;
b) să refuze să dea declarații;
c) să recunoască în întregime învinuirea și să facă declarații nesincere

XII. Temă pentru acasă


Realizaţi o comparaţie între etapa discuțiilor prealabile din faza de
urmărire penală și cea din faza de judecată.

137
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 9
Procedee tactice de ascultare: tactica ascultării repetate,
tactica ascultării sistematice, tactica ascultării încrucișate, tactica
complexului de vinovăție, folosirea probelor de vinovăție,
ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalți participanți la
săvârșirea infracțiunii, verificarea alibiului și justificarea
timpului critic, confruntarea

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de tactică a ascultării;
 înţelegerea tacticilor prezentate;
 însușirea tacticilor prezentate.

II. Competenţele dobândite de student


 să fie capabil să deosebească diferitele tactici de ascultare utilizate
în procesul penal
 să poată aplica practic la o speţă cunoştinţele teoretice dobândite

III. Cuvinte cheie


 tactică, ascultare repetată, ascultare sistematică, ascultare
încrucișată, complex de vinovăție, alibiu, timp critic, confruntare

IV. Structura unităţii de studiu

1.Tactica ascultării repetate


2.Tactica ascultării sistematice
3.Tactica ascultării încrucișate
4.Tactica complexului de vinovăție
5. Folosirea probelor de vinovăție
6.Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalți participanți la
săvârșirea infracțiunii
7.Verificarea alibiului și justificarea timpului critic
8.Confruntarea

138
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

V. Rezumat

Toate aceste procedee tactice prezentate mai jos pot fi utilizate în


ascultarea inculpatului în funcţie de cauza penală concretă, dar mai ales în
raport cu persoana care va fi ascultată, cu ansamblul particularităţilor psihice
ale fiecărui inculpat. Anumite procedee folosite în ascultarea unui inculpat
cu cele mai bune rezutate pot fi ineficiente în ascultarea altui inculpat.
Totodată un procedeu poate fi folosit cu mai mari şanse de reuşită într-un
anumit moment al desfăşurării cercetării judecătoreşti, dar acelaşi procedeu
poate duce la neobţinerea vreunui rezultat atunci când este folosit într-un alt
moment al ascultării.
Folosirea unuia sau altuia dintre procedeele tactice rămâne întotdeauna
la alegerea celui care efectuează ascultarea, la fel ca şi combinarea acestor
procedee, perspicacitatea, talentul şi pregătirea profesională determinând, în
cele mai multe cazuri, reuşita sau nereuşita activităţii de ascultare.
De o importanţă deosebită, indiferent de procedeele folosite, este
capacitatea magistratului de a asculta cu răbdare şi atenţie întreaga relatare
liberă precum şi răspunsurile la fiecare întrebare.
Cel mai bine pregătit plan de ascultare, procedeele tactice cele mai
eficiente, întrebările cele mai potrivite pot să nu ducă la o reuşită deplină a
acestei activităţi dacă magistratul nu are capacitatea de a asculta fără
prejudecăţi, fără enervare, cu înţelegere şi discernământ tot ceea ce se
declară de către inculpat. Graba şi superficialitatea, tocmai în momentul
primirii răspunsurilor de la inculpat, sunt deficienţe majore care trebuie
înlăturate de la orice ascultare.
În faza de urmărire penală se mai încearcă în ascultarea suspecţilor sau
inculpaţilor, în mod experimental, folosirea unor tehnici de depistare a
comportamentului simulat prin folosirea poligrafului, a detectorului de stres
emoţional în voce (P.S.E. - Psychological Stress Evaluator), a detectorului
de stres emoţional în scris, existând preocupări sub acest aspect şi în unele
lucrări de psihologie, psihologie judiciară, de tehnică criminalistică.
Pe lângă faptul că rezultatele obţinute în acest fel nu pot fi folosite ca
mijloace de probă în justiţie, nefiind prevăzute ca atare în legislaţia noastră
penală şi nici nu sunt prevăzute printre modalităţile de ascultare a
inculpaţilor, aceste procedee au caracter tehnic şi nu de tactică criminalistică.
Singurul aspect ce reţine atenţia ar putea fi cel determinat de rezultatul
modului de investigare a aspectelor de comportare psihiologică a
inculpatului ce se înregistrează pe banda de hârtie, înregistrare care poate fi
interpretată în sensul concluzionării că cel ascultat a declarat adevărul sau
nu. Această concluzie ar putea fi folosită doar ca punct de plecare în
adoptarea unuia sau altuia dintre procedeele de tactică criminalistică, evident
cu valoare relativă, pentru că altfel, dacă s-ar da credit total acestor tehnici
139
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
de stabilire a emoţiei (ce se consideră tipică pentru un comportament
simulat), ar exista pericolul producerii unor erori judiciare.
Prin urmare, în faţa instanţei de judecată rezultatul investigării prin
aceste tehnici de depistare nu se va lua în considerare ca mijloc de probă, dar
poate avea valoare pentru cunoaşterea unor aspecte referitoare la
personalitatea inculpatului care urmează a fi ascultat şi la alegerea tacticii de
ascultare cu cea mai mare eficienţă.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

1. Tactica ascultării repetate

Ascultarea repetată constă în reaudieri ale inculpatului cu privire


la aceeaşi faptă, la anumite împrejurări în care s-a comis, la amănunte
considerate importante pentru lămurirea faptei în ansamblul ei. Această
reascultare se face la anumite intervale de timp faţă de prima ascultare,
necesitatea ei fiind stabilită în planul de ascultare încă de la realizarea primei
ascultări ori devenind necesară spontan ca rezultat al administrării unor alte
probe. Ascultarea repetată se bazează din punct de vedere al normelor legale
procedurale pe dispoziţiile art. 378 alin. 6 C.pr.pen., iar din punct de vedere
al tacticii criminalistice se va realiza la termenul de judecată considerat cel
mai potrivit (faţă de derularea cercetării judecătoreşti) pentru a se obţine
rezultatul urmărit.
Încă din etapa relatării libere, inculpatul poate să refuze să facă
declaraţii, să declare în mod succint şi să nu vrea să detalieze cele exprimate
(ex. “eu am ucis victima“ sau “nu eu am sustras bunurile“), să declare o
versiune elaborată privitoare la faptă dar în care evită implicarea sa, ori
încearcă să acrediteze o versiune care să-i diminueze răspunderea, să omită
unele împrejurări esenţiale ori anumite amănunte care îl incriminează etc.,
apoi în etapa întrebărilor şi răspunsurilor să evite lămurirea oricăror aspecte
sau să refuze să răspundă. Pe lângă atitudinea inculpatului, este posibil ca
cei care participă la ascultare să nu fi pregătit temeinic acestă activitate, să
nu fi sesizat anumite aspecte importante şi acestea să rămână nelămurite ori
insuficient investigate.
În aceste situaţii se impune ca din punct de vedere tactic să nu se
insiste în timpul primei ascultări (situaţiile în care inculpatul refuză să
coopereze, prezintă faptele incomplet ori prezintă noi versiuni) şi încă în acel
moment să se noteze în planul de ascultare necesitatea reaudierii în
momentul în care s-au administrat şi alte probe. Atunci când se observă,
după terminarea ascultării inculpatului, că anumite aspecte nu au fost

140
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
lămurite, de asemenea se va nota necesitatea reaudierii cu stabilirea precisă a
ceea ce trebuie să mai fie întrebat şi lămurit.
În timpul derulării cercetării judecătoreşti, în timpul administrării unei
probe (ex. ascultarea unui martor) poate apare evident o nepotrivire între cele
relatate de inculpat la audierea sa în faţa instanţei sau o omisiune a lămuririi
anumitor aspecte, ceea ce impune cu necesitate reascultarea inculpatului.
Este posibil ca şi la o nouă studiere a dosarului, înaintea unui termen
de judecată, să se constate că unele amănunte declarate nu concordă, situaţie
care impune o repetare a ascultării inculpatului.
Cu prilejul reascultării inculpatului pot fi lămurite aspectele sesizate,
se poate completa declaraţia cu cele omise la ascultarea primară în faţa
instanţei, se pot verifica eventualele nepotriviri, contraziceri între cele
relatate în declaraţiile date în faza de urmărire penală şi declaraţia dată în
instanţă. Dacă inculpatul a dat declaraţii care nu reflectă adevărul, între
acestea vor apare inevitabil neconcordanţe şi cu toate încercările inculpatului
de a reproduce cele declarate anterior, se va încurca în detalii, pentru că este
imposibil să le memoreze în întregime pe toate, astfel că la repetarea
ascultării, efectul psihologic al acestei situaţii îl va face nu arareori să revină
şi să declare adevărul.

În acest sens tactic a procedat instanţa după o primă audiere a celor opt
inculpaţi trimişi în judecată pentru mai multe infracţiuni de delapidare,
complicitate de delapidare, fals ş.a., săvârşite la date diferite, în participaţii
diferite. Pentru că o parte din infracţiuni nu erau recunoscute de către unii
inculpaţi, iar despre aceeaşi faptă se prezentau versiuni diferite, după
trecerea a mai multe termene şi administrarea probelor necesare în cauză,
instanţa a hotărât ca parte din inculpaţi să fie din nou ascultaţi, în pregătirea
acestei ascultări întocmindu-se un plan minuţios cu notarea tuturor
aspectelor ce trebuiau clarificate şi a întrebărilor corespunzătoare. În timpul
desfăşurării acestei activitaţi s-a observat că unii inculpaţi (cei cărora li se
imputau fapte mai grave şi aveau calitatea de autori) declarau diferit de
prima ascultare, omiteau anumite aspecte şi relevau alte situaţii. Abia după
terminarea relatării libere şi a întrebărilor pregătite în planul de ascultare s-a
adus la cunoştinţa inculpaţilor existenţa unor neconcordanţe între declaraţia
primară şi cea din acel moment, li s-a cerut să explice aceste nepotriviri,
autorul delapidării încurcăndu-se tot mai mult în explicaţii şi, dându-şi
seama de situaţie, a renunţat a-şi mai susţine apărarea (care consta în
afirmaţia că nu el a dat din gestiune bunurile care au fost apoi comercializate
de alţi inculpaţi, primind o parte din banii obţinuţi). De altfel, pe parcursul
cercetării judecătoreşti desfăşurate anterior aceste aspecte fuseseră relevate
parţial de unii inculpaţi şi de către martori .

141
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Ascultarea repetată poate fi dispusă de instanţă atunci când consideră
că această activitate se impune, dar poate fi solicitată de procuror ori de
părţile în proces, instanţa urmând a aprecia oportunitatea şi necesitatea ei.
Pentru situaţiile în care la prima ascultare inculpatul a refuzat să facă
declaraţii, a făcut declaraţii succinte ori a acreditat o versiune nouă a faptei,
cu prilejul repetării ascultării este posibil ca acesta să intre în dialog cu
instanţa, să dezvolte declaraţiile relevând fapta cu amplitudine, aceasta în
situaţia în care pe parcursul cercetării judecătoreşti completul de judecată s-a
manifestat în aşa fel încât a câştigat încrederea inculpatului (prin
corectitudine, ţinută, profesionalism etc.).
De altfel, însăşi ascultarea primară în instanţă a inculpatului este o
ascultare repetată, întrucât ea are loc după cel puţin o ascultare a acestuia în
faza de urmărire penală. Mai mult, chiar normele legale prevăd această
ascultare repetată a inculpatului atunci când stabilesc (sub sancţiunea
nulităţii) prin art. 389 C.pr.pen. că inculpatului i se acordă ultimul cuvânt
înainte de încheierea dezbaterilor, prilej cu care acesta face, de regulă, o
ultimă declaraţie cu privire la fapta ce i se impută.

2. Tactica ascultării sistematice

Ascultarea sistematică presupune audierea inculpatului cu referire la


desfăşurarea cronologică a momentelor infracţiunii, la intervenţia unor alţi
participanţi şi la contribuţia concretă a acestora, la ordinea în timp sau în
funcţie de gravitate a infracţiunilor săvârşite de acelaşi inculpat, cu
explicarea eventualei legături între acestea, la ordinea tactică a ascultării
inculpaţilor în caz de participaţie.
Ascultarea sistematică trebuie să caracterizeze, din punct de vedere al
tacticii criminalistice, orice ascultare a inculpatului în instanţă, indiferent de
poziţia adoptată de acesta, de recunoaşterea ori nerecunoaşterea faptei. Mai
ales în cauzele mai complexe ori cu mai mulţi inculpaţi, acest procedeu
tactic este indispensabil.
O tactică bine stabilită impune o relatare liberă amănunţită, apoi
întrebări problemă, care îl obligă pe inculpat să explice ori să clarifice cum a
conceput şi a pregătit infracţiunea, modul de desfăşurare a acesteia,
persoanele care au participat la activitatea infracţională, contribuţia efectivă
a fiecăreia. În situaţiile în care inculpatului i se jalonează ascultarea prin
întrebări bine pregătite şi puse la momentul potrivit, acestuia i se impune
darea de explicaţii logice şi cronologice cu privire la toate aspectele ce
privesc învinuirea.
Tot ca necesitate tactică în cadrul ascultării sistematice, în situaţia
când celui ascultat i se impută mai multe infracţiuni comise la diferite
intervale de timp, cel care conduce ascultarea, în funcţie de cunoaşterea
elementelor de personalitate ale infractorului şi bazându-se pe cunoştinţele
142
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
psihologice acumulate, va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu
infracţiunea cea mai uşoară sau cea mai gravă . Pentru existenţa în cauză a
mai multor inculpaţi, ascultarea sistematică presupune explicaţii ale fiecărui
inculpat cu privire la propria sa activitate infracţională, dar şi, separat,
explicaţii cu privire la activitatea fiecărui coinculpat. De asemenea, tactica ce
urmează a se folosi în ordonarea ascultării inculpaţilor presupune adaptarea
pentru fiecare situaţie.
În cazul inculpaţilor care nu recunosc faptele, încă din momentul
studierii dosarului trebuie stabilită ordinea de ascultare (care nu trebuie să
respecte ordinea fixată prin rechizitoriu), în sensul că se va începe ascultarea
cu inculpatul care este mai labil psihic, deci trebuie căutată veriga cea mai
slabă a grupului, care în declaraţiile sale din faza de urmărire penală a relevat
aspecte parţiale referitoare la faptă, continuând apoi cu ceilalţi coinculpaţi
până la cel care neagă total fapta şi este cel mai puternic din punct de vedere
psihic. În cazul în care majoritatea inculpaţilor recunosc fapta şi doar câţiva
sau numai unul se postează pe atitudinea de negare, ordinea ascultării va
aşeza la început pe cel care a relatat cele mai multe amănunte şi a recunoscut
complet fapta. În situaţiile în care inculpatul care nu recunoaşte învinuirea
este cunoscut din activitatea anterioară a instanţei, din judecarea de către
acelaşi complet a altor cauze, în care inculpatul respectiv s-a menţinut pe
poziţia de negare, indiferent de probatoriul administrat, este potrivit din
punct de vedere tactic să se înceapă ascultarea cu acesta, să nu se insiste în
mod deosebit, iar apoi să se continue ascultarea cu ceilalţi inculpaţi şi, în
timpul ascultării acestora, să fie urmărit (fără ostentaţie) spre a fi observat
care sunt reacţiile sale de natură psihică, exteriorizările sale raportat la cele
ce declară ceilalţi (în aceste situaţii nefiind indicată ascultarea separată a
inculpaţilor).
Dacă inculpaţii vor fi ascultaţi separat, toţi participanţii la ascultare
vor putea obţine unele date, amănunte, detalii, care, faţă de necunoaşterea
conţinutului declaraţiei anterioare a unui coinculpat, vor putea fi folosite în
adresarea unor întrebări care să convingă pe cel ascultat că, în absenţa sa, s-
au relevat date importante în acuzarea sa şi astfel, de multe ori să-l determine
a considera că nu mai are rost să nege şi drept consecinţă să recunoască
fapta.

3. Tactica ascultării încrucişate

În faza de urmărire penală acest procedeu este des folosit pentru a


înfrânge sistemul de apărare al învinuitului care, în mod nesincer, neagă în
totalitate învinuirea şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau
mai mulţi anchetatori care s-au pregătit în mod special în acest scop, fiecare
punând inculpatului întrebări în mod alternativ, într-un ritm susţinut.

143
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Considerăm că se impune înlăturarea acestui procedeu din activitatea
de urmărire penală pentru că, în esenţă, acesta este un mod de constrângere
psihică a învinuitului sau inculpatului care se ascultă. Aflat singur în camera
de anchetă în faţa mai multor persoane care se străduiesc să-i dovedească
vinovăţia (eventual asistat doar de avocat), cel anchetat, în condiţiile arătate,
suportă cu greu presiunea psihică la care este supus şi pe care de altfel se
mizează prin folosirea acestui procedeu, iar obţinerea de declaraţii prin
violenţă de natură psihică poate constitui infracţiunea de cercetare abuzivă
prevăzută de art. 280 C.pen. sau chiar de tortură prevăzută de art. 282 C.pen.
(în raport de suferinţele psihice la care este supus, de intensitatea şi durata în
timp a acestora).
În faţa instanţei de judecată ascultarea încrucişată se poate realiza la
oricare ascultare a inculpatului însă are un conţinut şi o desfăşurare specifică.
În această fază, la ascultarea inculpatului, participă judecătorul, procurorul,
apărătorul inculpatului şi uneori reprezentanţii părţilor civile, vătămate,
responsabile civilmente ori aceste părţi personal. Fiecare participant la
ascultare îşi pregăteşte această activitate prin stabilirea întrebărilor ce se vor
pune pentru elucidarea aspectelor de interes, apoi în timpul ascultării au
posibitatea adresării acelor întrebări ori a altora a căror necesitate apare în
timpul desfăşurării ascultării. Normele procedurii penale nu permit însă
adresarea de întrebări în alternanţă rapidă, ci fiecare va pune întrebările
dorite prin preşedintele completului de judecată ori direct, cu permisiunea
acestuia.

4. Tactica “complexului de vinovăţie“

Acest procedeu tactic constă în adresarea alternativă a unor întrebări


care conţin cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă şi la rezultatele ei
şi a unor întrebări care nu au legătură directă cu cauza şi se foloseşte cu
rezultate deosebite în cazul persoanelor mai sensibile.
De la început trebuie precizat că în faza cercetării judecătoreşti prin
acest procedeu tactic nu se urmăreşte stabilirea vinovăţiei inculpatului, în
sensul de a-l determina să recunoască fapta ce i se impută, ci scopul folosirii
procedeului este altul: prin adresarea unor întrebări bine gândite se pot
declanşa în conştiinţa inculpatului procese psihice de remuşcare, de căinţă,
de autonemulţumire, de regret etc. (atunci când a săvârşit fapta şi evită să o
recunoască) ori procese de revoltă, de compătimire a victimei, de dorinţă de
a oferi relaţii preţioase care să ducă la stabilirea adevăratului autor (atunci
când nu el este autorul faptei).
Prin urmare, dacă în timpul adresării de întrebări inculpatului, despre
care s-au luat relaţii şi se ştie că are un puternic sentiment patern, este
sensibil la orice aspect privind proprii lui copii, i se adresează o întrebare de
genul: “Cum credeţi că au reacţionat copiii victimei când au găsit-o moartă
144
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
în locuinţă?” şi apoi “Ştiţi că aceşti copii şi-au pierdut şi mama în urmă cu
un an? Ce credeţi că se va întâmpla cu ei acum ?”, reacţiile inculpatului nu
vor întârzia să apară în mimică, în gesturi, în tremuratul vocii, în orice altă
exteriorizare ce trebuie atent urmărite şi corect interpretate. De o mare
importanţă este şi tonul folosit de către cel care pune întrebările, atitudinea
sa în general, care trebuie să fie obişnuită, fără duritate, fără gesturi sau
exprimări teatrale.
Pe lângă trăirile intense ale inculpatului este necesar a se observa şi
felul în care acesta va răspunde la astfel de întrebări, cursivitatea în expunere
care continuă exprimarea anterioară din faza relatării libere ori la
răspunsurile la întrebările anterioare, schimbarea ritmului exprimării,
ridicarea sau coborârea tonului, graba de a răspunde ori întârzierea în a-şi
exprima poziţia .
Toate aceste aspecte de natură psihologică pot conduce la crearea
impresiei că inculpatul ascultat a săvârşit sau nu fapta care i se impută, chiar
în situaţiile în care cele declarate verbal sunt contrarii acestor stări. De
regulă, însă, inculpatul va exprima şi verbal ceea ce se poate observa din
atitudinile emoţionale pe care le încearcă. Nu trebuie uitat totuşi că
diversitatea psihologică a oamenilor poate duce la exteriorizări diferite de la
individ la individ în aceleaşi condiţii date, astfel că nu trebuie absolutizat, ci
privit cu atenţie fiecare gest, cu ştiinţa că nu întotdeauna manifestarea
aparentă este şi cea adevărată. Concluziile trase din exteriorizările în
gestică, în mimică, în felul de exprimare trebuie păstrate în rezervă, fiind
necesară confirmarea lor de cele ce declară inculpatul ori de ansamblul
probelor care se administrează în cauză.
Exemplificăm folosirea acestui procedeu printr-un caz practic.
Inculpatul, trimis în judecată pentru infracţiunea de omor calificat care
consta în lovirea cu un cuţit a propriului fiu, şi care urmare leziunii toracice a
decedat, în timpul ascultării libere a relevat faptul că cei doi fii (de 15 şi 17
ani) l-au agresat, iar el, fiind bolnav şi pensionat datorită stării de sănătate, s-
a apărat de agresiunea acestora şi în timp ce ţinea cuţitul în mână, victima s-a
repezit spre el tăindu-se în acest cuţit. În faza întrebărilor şi răspunsurilor,
după câteva întrebări privitoare la starea lui de sănătate, felul în care era
îngrijit de soţie (la care inculpatul a răspuns că este grav bolnav şi că soţia îl
neglija, nu îl îngrijea), inculpatul a fost întrebat cine din familie ţinea la el şi
îl îngrijea cel mai mult (acest aspect rezulta din unele probe administrate în
faza de urmărire penală), moment în care inculpatul a început să plângă şi a
răspuns că aceasta era victima, fiul său pe care l-a omorât şi care era singura
lui nădejde. După acest moment inculpatul a revenit şi a recunoscut că
victima îl rugase anterior să nu mai ţipe (pentru că nu-şi găsea ochelarii) şi
el, fiind nervos, l-a lovit cu cuţitul care se afla lângă el pe masa din
bucătărie. Această declaraţie era concordantă cu ansamblul probelor
administrate în cauză .
145
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

5. Folosirea probelor de vinovăţie

În faţa instanţei acest procedeu se foloseşte mai des în situaţiile când


inculpatul nu recunoaşte fapta sau o recunoaşte parţial, deşi din ansamblul
probelor administrate în faza de urmărire penală s-ar putea trage concluzia
vinovăţiei acestuia. Respectarea prezumţiei de nevinovăţie impune instanţei
comandamentul de a nu considera pe inculpat vinovat până la pronunţarea
hotărârii, însă instanţa are şi obligaţia de a administra toate probele pentru
aflarea adevărului, aşa încât în timpul ascultării inculpatului va putea fi
folosit şi acest procedeu tactic, în limitele legale. Alăturat activităţii
completului de judecată îşi îndeplinesc sarcinile şi ceilalţi paraticipanţi la
proces, îndeosebi procurorul, partea civilă şi partea vătămată fiind interesaţi
în folosirea acestui procedeu, care, în cele mai multe cazuri, are drept
rezultat recunoaşterea faptei de către inculpat.
Pentru utilizarea acestui procedeu tactic trebuie cunoscută exact
poziţia de nerecunoaştere a învinuirii de către inculpat, poziţia rezultată din
declaraţiile date de acesta în faza de urmărire penală, trebuie studiate
temeinic toate probele din dosar cu aprecierea anticipată a valorii fiecăreia
dintre acestea şi stabilirea tactică a momentului în care vor fi prezentate
inculpatului, a ordinii de prezentare, precum şi întrebările necesare ce vor
trebui puse raportat la fiecare probă.
Dacă în faza de urmărire penală acest procedeu are calitatea de a putea
surprinde inculpatul cu prezentarea de probe deja administrate anterior
ascultării şi care să nu fie cunoscute de acesta, în faza cercetării judecătoreşti
surpriza prezentării unei probe este, în principiu, înlăturată. Aceasta pentru
că pe parcursul urmăririi penale, la cererea inculpatului, organul de urmărire
trebuie în mod obligatoriu să-i permită inculpatului consultarea dosarului
(art. 83 C.pr.pen.), prilej cu care inculpatul ia cunoştinţă de conţinutul
probelor administrate, le poate aprecia puterea probatorie, află în ce măsură
învinuirea sa este dovedită sau nu. Prin excepţie, această consultare a
materialului de urmărire penală nu va fi făcută în situaţiile în care inculpatul
este dispărut, s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare
penală sau nu locuieşte în ţară, aşa încât, în aceste situaţii, dacă inculpatul se
va prezenta în faţa instanţei de judecată spre a fi audiat, procedeul de
prezentare a probelor de vinovăţie va putea fi folosit cu mai mari şanse de
reuşită. Nici în aceste situaţii nu trebuie uitat că inculpatul poate studia
dosarul la grefa instanţei anterior primei audieri, astfel încât să ajungă a
cunoaşte probele care îl acuză.
Literatura juridică în materie recomandă pentru faza de urmărire
penală ca probele de vinovăţie să fie prezentate după metodele: frontală şi
progresivă. Prima metodă presupune prezentarea în mod neaşteptat, de la
început a probelor care dovedesc vinovăţia, iar cea de-a doua metodă (mai
146
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
frecvent folosită) presupune prezentarea în mod gradat a acestor probe,
începând cu cele mai puţin importante, apoi a altora mai importante şi
sfârşind cu prezentarea probelor celor mai puternice (despre care inculpatul
nici nu ştia că se află în posesia organului de urmărire penală).
În faţa instanţei de judecată aceste metode nu pot fi folosite, cel puţin
nu în această accepţie, tocmai pentru că probele se cunosc de către inculpat.
Totuşi, probele de vinovăţie pot fi folosite ca procedeu tactic în vederea
aflării adevărului în modul următor: după ascultarea relatării libere (în care
inculpatul nu recunoaşte învinuirea sau o recunoaşte în parte), inculpatul va
fi întrebat cu privire la împrejurările dovedite cu fiecare dintre probele care îl
incriminează, după care i se va arăta că în cuprinsul unei declaraţii de martor
ori a unei expertize criminalistice etc. se confirmă activitatea infracţională ce
i se impută, solicitându-i-se explicaţii în acest sens.

Spre exemplu, inculpatul acuzat de un furt din locuinţa unui cetăţean, în


faza de urmărire penală a negat a fi autorul acelei fapte, iar în instanţă, după
prezentarea învinuirii din rechizitoriu, a continuat să nege săvârşirea faptei.
În dosar exista declaraţia unui martor care afirma că în seara respectivă a fost
vizitat de inculpat, martorul locuind în acelaşi imobil cu partea vătămată,
apoi în raportul de constatare tehnică dactiloscopică s-a concluzionat că
urma papilară găsită în locuinţa părţii vătămate a fost creată de degetul inelar
stâng al inculpatului. În această situaţie, prin folosirea procedeului tactic de
care ne ocupăm, preşedintele completului de judecată a întrebat pe inculpat
dacă îl cunoaşte pe martor, când l-a văzut ultima dată, dacă în acea seară a
fost în locuinţa părţii vătămate. Menţinându-se pe poziţia de negare a faptei,
inculpatul a răspuns că nu îl cunoaşte pe martor, că nu a fost în locuinţa
părţii vătămate. În acest moment preşedintele completului i-a adus la
cunoştinţă că martorul declară că a fost vizitat de inculpat în seara comiterii
faptei şi că raportul de constatare tehnică dactiloscopică a stabilit existenţa
unei urme papiliare care îi aparţine pe un obiect din locuinţa părţii vătămate,
în tot acest timp urmărind reacţiile inculpatului şi cerându-i să explice
existenţa acestor probe. În această situaţie inculpatul a început să zâmbească
şi a răspuns că nu are explicaţii.
Din punct de vedere tactic, exploatarea mijloacelor de probă în
instanţă trebuie realizată raţional şi la momentul oportun. Prin urmare,
anterior momentului în care vor fi folosite, declaraţiile martorilor date în faza
de urmărire penală trebuie temeinic studiate apreciindu-se valoarea lor. Dacă
în acestea vor fi sesizate discordanţe sau inexactităţi nu este potrivit a fi
folosite în realizarea acestui procedeu, pentru că inculpatul ar putea să le
sesizeze şi apoi să profite de ele folosindu-le în favoarea sa.
Oricare dintre cei care participă la ascultarea inculpatului va putea
alege anumite paragrafe din declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire
penală şi apoi să i le prezinte în instanţă solicitându-i să-şi exprime poziţia
147
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
faţă de ce aceştia au afirmat despre comiterea faptei şi, eventual, despre
autorul acesteia.
S-a apreciat că un impact deosebit asupra inculpatului pot avea declaraţiile
prietenilor intimi sau ale persoanelor în care acesta are încredere sau faţă de
care acesta este ataşat.
Ţinem să precizăm că judecătorului îi este cu desăvârşire interzis să
comenteze sau să facă aprecieri în sensul că aceste probe dovedesc vinovăţia
inculpatului, ci acesta trebuie doar să releve inculpatului existenţa probelor şi
să-i consemneze cu exactitate răspunsurile.
Tactica prezentării probelor de vinovăţie poate fi utilizată în
instanţă în orice cauză, chiar dacă este de presupus că inculpatul ar cunoaşte
aceste probe. Practica a demonstrat că nu întotdeauna inculpaţii cunosc
aceste probe, deşi au avut posibilitatea consultării dosarului. În timpul
consultării dosarului, inculpaţii, de regulă, nu îl studiază îndeajuns, sau
uneori nu dau importanţă unor probe, ori nu le înţeleg puterea probatorie,
cert este că în faţa instanţei surpriza prezentării unei probe poate să existe.
Alteori, deşi inculpatul cunoaşte proba, aplicarea procedeului poate să-l
determine să renunţe la poziţia sa anterioară, dându-şi seama că instanţa
deţine această probă şi că nerecunoaşterea sa îi va putea atrage o pedeapsă
mai grea.

6. Folosirea mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă sunt constituite din obiectele care conţin


sau poartă o urmă a faptei săvârşite, obiectele care au fost folosite sau care
au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, obiectele care
sunt produsul infracţiunii, precum şi orice alte obiecte care pot servi la
aflarea adevărului.
În majoritatea cazurilor aceste mijloace materiale de probă sunt supuse
activităţii distructive a făptuitorului ori activităţii de ascundere ori
modificare, mai ales după ce infractorul îşi dă seama că prin găsirea acestora
va fi mai uşor descoperit.
Totuşi, pe parcursul cercetării criminalistice, mare parte din acestea
pot fi descoperite.
În faza urmăririi penale prezentarea acestor mijloace materiale de
probă se efectuează întotdeauna prin prezentare directă ori, având în vedere
aspectele de personalitate ale învinuitului, prin lăsarea lor în zone vizibile, ca
fiind “uitate din neglijenţă“, mai ales obiectele compromiţătoare şi pe care
acesta le credea bine ascunse, mizându-se pe surpriza deosebită şi reacţia
normală a făptuitorului care va recunoaşte în acest fel mult mai uşor fapta
comisă.
Între mijloacele materiale de probă ce vor putea fi folosite se cuprind
obiectele sau înscrisurile uitate sau pierdute de inculpat la locul săvârşirii
148
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
infracţiunii, bunuri care sunt ridicate de la domiciliul său şi care au aparţinut
persoanei vătămate, instrumentele care au fost folosite sau puteau fi folosite
la comiterea infracţiunii, obiecte ridicate de la alte persoane cărora le-au fost
predate de inculpat şi care aparţineau părţii vătămate etc.
În faţa instanţei de judecată acest procedeu este mult mai rar folosit,
tocmai pentru că inculpatului i-a fost deja prezentat mijlocul material de
probă în faza urmăririi penale, surprinderea psihică nu se mai poate realiza
şi, de regulă, nerecunoaşterea obiectului la urmărire nu se va schimba în faza
cercetării judecătoreşti, inculpatul pregătindu-şi în timp şi explicaţii în
legătură cu acest aspect.
Considerăm că acest procedeu se poate folosi şi în faţa instanţei, în
anumite cazuri şi după o temeinică pregătire a tacticii de urmat. În primul
rând este necesar a se studia în amănunt caracteristicile respectivului mijloc
de probă, să se stabilească dacă există sau nu o legătură sigură între acesta şi
infracţiune (prin verificarea valorii probante a mijlocului material) şi în ce
măsură obiectul respectiv se poate dovedi că a aparţinut inculpatului,
victimei etc. Dacă acest studiu conduce la concluzia eficienţei prezentării
mijlocului de probă respectiv, în timpul ascultării inculpatului, cu alegerea
momentului tactic cel mai potrivit, se va putea prezenta respectivul obiect,
mizându-se nu pe surpriza vederii obiectului, ci pe trăirile psihice ce le poate
declanşa inculpatului, care, observate cu atenţie, pot fi exploatate în
continuarea ascultării. În practică am constatat că, în multe cazuri,
prezentarea dintr-o dată a obiectului folosit pentru cauzarea morţii victimei
provoacă stări de agitaţie, de disconfort psihic majorităţii inculpaţilor, o
evitare a privirii acestui obiect. Răspunsul la întrebarea referitoare la obiect
se dă fără a-l privi, iar uneori inculpatul se grăbeşte să dea un răspuns chiar
fără a fi întrebat.
În situaţiile în care inculpatul este o persoană mai puţin sensibilă, care
prin declaraţiile date anterior dovedeşte o anumită încrâncenare în a-şi
menţine poziţia de nerecunoaştere a faptei şi în cauză există un mijloc
material de probă care îi aparţine şi cu ajutorul căruia s-a săvârşit fapta, se va
putea proceda la o “eroare voită“ în sensul că se va prezenta inculpatului un
alt obiect asemănător parţial cu cel constituit ca şi corp delict (ex. un cuţit)
cerându-i-se să declare dacă îl cunoaşte, dacă îi aparţine şi dacă ştie unde a
fost găsit, constatându-se, de regulă, în manifestările inculpatului o stare de
mulţumire, de liniştire, bazată pe credinţa că s-a pierdut adevăratul obiect,
declaraţia sa de nerecunoaştere fiind făcută cu vădite accente de satisfacţie.
Imediat însă i se va prezenta adevăratul obiect corp delict alăturând o
întrebare scurtă (“dar acesta ?”), reacţia inculpatului exprimând aproape
întotdeauna surpriza, teama, uneori furia şi însăşi tonalitatea vocii va fi
diferită. Toate reacţiile inculpatului în ambele momente trebuie atent
urmărite şi interpretate cu obiectivitate.
Din păcate, uneori, în instanţă se prezintă corpul delict urmărindu-se
reacţia sălii, a celor care asistă la dezbateri, fără a fi privit inculpatul,
149
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
realizându-se cel mult o activitate de prevenţie generală, care nu interesează
activitatea de ascultare criminalistică concretă.
În timpul citirii actului de sesizare a instanţei s-ar mai putea proceda la
aşezarea în zona vizuală a inculpatului a mijlocului material de probă, după
care să se treacă la ascultarea inculpatului fără a se face nici o referire la
acesta, urmărindu-se eventualele reacţii emoţionale ale acestuia. În
majoritatea cazurilor se va constata că, fără să fie întrebat, chiar în faza
relatării libere, inculpatul se va simţi dator să facă anumite referiri la acest
obiect, să explice ceva în legătură cu provenienţa ori apartenenţa acestuia, iar
în cazuri mai rare, crezând că tocmai acest obiect dovedeşte comiterea faptei,
va reveni şi va recunoaşte fapta.

7. Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalţi


participanţi la săvârşirea infracţiunii

În cauzele cu mai mulţi inculpaţi se mai poate folosi ca procedeu tactic


şi ascultarea unui inculpat cu privire la activitatea infracţională desfăşurată
de ceilalţi inculpaţi.
Pentru reuşita acestui procedeu o primă cerinţă constă din cunoaşterea
a cât mai multe date de natură psihologică despre fiecare dintre inculpaţi,
despre contribuţia fiecăruia la săvârşirea faptei, despre atitudinea lor faţă de
fapta comisă, materializată în recunoaşterea ori nerecunoaşterea acesteia. Se
va stabili apoi care dintre inculpaţi va fi primul ce se va asculta şi ordinea în
care se va proceda la audierea celorlalţi.
Pentru ascultarea inculpaţilor în faţa instanţei, cu referire la această
ordine, se poate adopta una din următoarele variante pe care le propunem:
- începerea ascultării cu inculpatul care recunoaşte cel mai complet şi
mai amănunţit fapta şi apoi în descreştere până la cel care nu recunoaşte
fapta;
- începerea ascultării cu inculpatul care nu recunoaşte fapta şi apoi, în
creştere, până la cel care recunoaşte fapta în întregime .
Avantajele tactice ale primei variante pot consta în aceea că, fiind
ascultat în prezenţa celorlalţi coinculpaţi, poate să-i determine implicit să
recunoască şi ei fapta ori să ducă la năruirea eşafodajului clădit în ideea
nerecunoaşterii şi în credinţa că fapta sa nu va fi dovedită. Această tactică se
va putea folosi doar atunci când cei care nu recunosc faptele sunt infractori
primari, cu o sensibilitate sporită, legaţi afectiv într-o anumită măsură de
către cel care face recunoaşterea.
În timpul ascultării, ca procedeu tactic, se va cere inculpatului ce se
audiază primul să facă referiri mai ales la activitatea celorlalţi inculpaţi,
lăsându-se impresia că persoana lui interesează mai puţin instanţa, astfel că,
de regulă, cel audiat va vorbi cu mai puţine reţineri, va releva amănunte
importante despre activitatea infracţională a celorlalţi coinculpaţi, în final
150
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
fiind provocat spre a face şi declaraţii despre propria activitate. Dezavantajul
audierii acestuia în prezenţa celorlalţi coinculpaţi ar putea consta în unele
reţineri în declaraţii, situaţie care, imediat ce va fi sesizată, va impune
dispunerea ascultării separate. În situaţia în care se sesizează că între
coinculpaţi a intervenit o înţelegere anterioară cu privire la cele ce vor
declara, încă de la început ascultarea acestora se va face separat, iar în timpul
ascultării fiecăruia se poate lăsa să se înţeleagă că cel audiat anterior a
declarat adevărul, lucru care poate să-l determine pe cel ascultat să declare
cum s-a întâmplat fapta, pentru că el nu are de unde să ştie ce s-a declarat de
către cei ascultaţi mai înainte.
Pentru cea de-a doua variantă propusă, potrivit căreia ascultarea se va
începe cu inculpatul care nu recunoaşte fapta, regula tactică ce se impune
este ascultarea separată şi incitarea celui audiat să declare despre activitatea
celorlalţi, putându-se chiar afirma că aceştia au recunoscut participarea lor.
Se poate obţine în acest fel o declaraţie despre participarea coinculpaţilor în
care să apară elemente care vădesc prezenţa la faţa locului a celui audiat,
eventuala sa implicare. În timp ce inculpatul relatează despre ceilalţi, este
recomandabil să nu fie întrerupt, pentru că aşa, crezând că, învinuindu-i pe
ceilalţi, el ar putea să scape, cel audiat oferă date care nu arareori îl implică
şi pe el fără a-şi da seama. Sesizate, aceste date vor putea face obiectul
întrebărilor ulterioare ce se vor adresa inculpatului, întrebări care trebuie
puse în aşa fel încât să i se dea să înţeleagă că s-a desconspirat, situaţie în
care cel ascultat îşi pierde încrederea în el, îşi dă seama de greşelile făcute şi
poate sfîrşi prin a recunoaşte contribuţia sa la comiterea faptei.
În cauză, inculpaţii B.V. şi B.E., soţ şi soţie, au fost trimişi în judecată
pentru comiterea infracţiunii de omor calificat constând în aceea că au luat în
întreţinerea lor pe minora F. în vârstă de 3 ani (în ideea ca ulterior să o
înfieze) şi după câteva luni au început să o supună unor maltratări prin
bătaie, scoaterea pe balcon în frig, ca pedeapsă, agresiuni repetate care au
produs decesul minorei la data de 3 dec. 1995, cauza decesului stabilită
medico-legal fiind expunerea la frig (constatându-se şi echimoze şi
escoriaţii pe trupul minorei, care însă nu au cauzat decesul).
Pentru că inculpaţii nu recunoşteau fapta, iar martorii relatau doar
aspecte indirecte referitoare la cauză, văzând-o doar anterior pe minoră cu
urme de lovituri şi nimeni nu putea spune concret ce au făcut inculpaţii încât
să se producă decesul acesteia, instanţa a hotărât ascultarea separată a
inculpaţilor începând cu inculpatul B.V., din declaraţiile anterioare rezultând
că acesta nu va recunoaşte nimic. În timpul ascultării inculpatul a arătat că el
nu a agresat-o pe minoră şi nici nu a expus-o la frig. Fiind întrebat de
comportarea soţiei sale, de asemenea, a negat vreo agresiune a acesteia, cu
precizarea că uneori o mai lovea uşor pe minoră când nu mânca sau atunci
când plângea dacă i se făcea baie.
151
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Constatând că inculpatul nu va declara mai mult, s-a trecut la ascultarea
separată a inculpatei care, iniţial, a declarat în acelaşi sens. În momentul în
care i s-a comunicat că soţul ei afirmă că doar ea bătea minora, inculpata,
mai puţin echilibrată psihic, a început să declare despre violenţele care le
exercita soţul ei asupra minorei, tulburându-se tot mai mult şi declarând cum
a lovit-o inculpatul pe minoră în ziua decesului, cum a deschis geamul şi a
lăsat minora în patul de lângă fereastră (după ce tocmai fusese scoasă din
baie), deşi afară era frig etc.
În momentul în care, în prezenţa amândurora, instanţa le-a citit
declaraţiile date, auzind ce a spus inculpata despre el, inculpatul a început să
declare despre violenţele la care a supus-o soţia lui pe minoră, confirmând şi
vinovăţia acesteia.

Chiar dacă se menţine în atitudinea de nerecunoaştere a faptei, din cele


declarate de el, în confruntare cu cele declarate de fiecare coinculpat,
completul de judecată poate trage unele concluzii privind sinceritatea
fiecăruia dintre coinculpaţi şi, în coroborare cu restul probelor administrate,
să creeze convingerea justă de participare sau nu la săvârşirea infracţiunii.
În activitatea practică fiecare dintre cele două variante tactice se pot
folosi cu maxim de randament, însă alegerea variantei trebuie îndelung
gândită şi este necesar a avea la bază o bună cunoaştere a declaraţiilor date în
faza de urmărire penală precum şi solide cunoştinţe de psihologie judiciară,
la care trebuie întotdeauna şi o mai mică sau mai mare doză de talent pentru
realizarea ascultării.

8. Verificarea “alibiului“ şi justificarea


"timpului critic"

Prin “alibi“ se înţelege o probă prin care inculpatul


dovedeşte justiţiei că în momentul săvârşirii infracţiunii se găsea în altă
parte.
În oricare fază a procesului penal, inculpatul căruia i se impută
săvârşirea unei fapte penale se poate apăra invocând împrejurarea că în
momentul când s-a comis această faptă el se afla într-un alt loc şi, prin
urmare, nu putea să comită fapta respectivă. Atunci când se face o astfel de
afirmaţie, în declaraţia inculpatului se precizează şi locul concret în care s-a
aflat, precum şi probele cu care poate dovedi această susţinere.
Este adevărat că invocarea "alibiului" se regăseşte mai rar în apărarea
pe care inculpaţii şi-o fac în faţa instanţei, însă totuşi această situaţie apare,
iar justificarea invocării acestei apărări doar la instanţă constă în aceea că au
considerat că instanţa le va verifica atent cele susţinute. În alte situaţii se
susţine că doar mai târziu şi-au amintit despre împrejurarea că s-au aflat în
altă localitate ori de persoanele care le-ar putea confirma apărarea.
152
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Nu în rare cazuri, inculpaţii care în faza de urmărire penală au negat
comiterea faptei fără a da explicaţii sau a motiva în vreun fel (dar uneori
chiar şi cei care au recunoscut fapta), în faţa instanţei se postează pe poziţia
de nerecunoaştere a învinuirii, motivând că în data respectivă se aflau într-o
altă localitate sau în aceeaşi localitate, dar în alt loc.
Faţă de această afirmaţie, instanţa trebuie imediat să procedeze la o
gamă extinsă de întrebări care să facă posibilă obţinerea a cât mai multe
amănunte referitor la ceea ce se afirmă. Inculpatul va fi solicitat să numească
localitatea sau locul respectiv, să arate precis când a ajuns în acel loc, cu ce
mijloc de transport, cu cine s-a întâlnit pe drum, cu cine s-a întâlnit în acea
localitate, ce interes l-a determinat să fie în acea localitate, orele la care s-a
întâlnit cu anumite persoane (i se va cere şi să le numească), cât a stat în
localitate, cu ce s-a întors, cu cine s-a întâlnit la întoarcerea în localitatea în
care s-a întâmplat fapta, de la cine a aflat de comiterea faptei etc. Abia după
obţinerea acestor amănunte cât mai concrete şi precise se va solicita
indicarea probelor pe care înţelege să le propună în dovedirea afirmaţiilor
sale.
Omiterea ascultării în amănunt cu privire la această apărare şi
încuviinţarea, iar apoi administrarea probelor propuse, constituie o greşeală
tactică de multe ori ireparabilă, pentru că, după ce probele s-au administrat în
faţa inculpatului, la o eventuală reaudiere, acesta îşi va jalona expunerea pe
cele afirmate de martorii propuşi, nu se vor mai putea depista nepotriviri de
timp şi de loc sau evenimente, aşa încât, chiar dacă în adevăr inculpatul a
comis fapta, aceasta nu i se va mai putea reţine în sarcină.
Consemnarea minuţioasă a fiecărei etape, pe ore, minute, a fiecărui
amănunt chiar aparent neimportant, constituie temeiul unei ascultări corecte
a martorilor propuşi care, cât de bine ar fi fost pregătiţi, nu pot relata
amănunte decât dacă în adevăr au fost prezenţi şi inculpatul şi-a formulat o
apărare sinceră şi corectă.

În acest sens, inculpatul acuzat de comiterea unei infracţiuni de tâlhărie,


constând în aceea că a ameninţat pe partea vătămată cu un pistol şi i-a luat
banii, după ce în faza de urmărire penală nu a recunoscut fapta, fără a da
vreo explicaţie, în faţa instanţei, menţinându-se pe aceeaşi poziţie, a declarat
că în acea zi nu a fost în municipiul M. ci se afla la sora sa în oraşul C. unde
a plecat de dimineaţă şi a stat întreaga zi, propunând în apărare pe concubina
sa. Audiată, martora (concubina) a declarat că a fost toată ziua cu inculpatul
în municipiul S , aşa încât alibiul invocat de inculpat nu a putut fi dovedit (în
faţa instanţei de apel inculpatul şi-a retras apelul, dându-şi seama că
apărarea sa nu este credibilă).

O altă situaţie de invocare şi verificare a alibiului o desprindem dintr-un


dosar în care doi inculpaţi au fost trimişi în judecată reţinându-se că au
comis o infracţiune de furt calificat prin sustragerea unei vaci de la o fermă
153
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
de animale. În timpul urmăririi penale ambii inculpaţi au recunoscut fapta
arătând că în timpul nopţii s-au deplasat la acea fermă, au sustras animalul
pe care l-au dus într-un târg dintr-o localitate apropiată unde l-au vândut a
doua zi. În faţa instanţei au revenit la recunoaştere şi au arătat că nu au comis
fapta, în acea noapte nefiind în localitate, unul afirmând că a plecat cu două
zile înainte în jud. Tulcea, iar celălalt a susţinut că era în altă localitate şi nu
s-a aflat în acea perioadă în localitatea în care se afla ferma. S-a procedat de
îndată la o ascultare amănunţită a fiecăruia cu privire la cele susţinute, aşa
încât s-a consemnat în declaraţii că inculpatul care susţinea că se afla în jud.
Tulcea a plecat într-o zi de joi cu autobuzul care avea plecarea în jurul orei
11 şi care l-a dus la Sibiu de unde a luat trenul de ora 14,20 spre Bucureşti,
că avea la plecarea din sat un coş cu flori (imortele - flori de paie) pe care
dorea să le vândă în Tulcea , ce persoane l-au văzut în staţia de autobuz. S-a
consemnat şi ora la care a ajuns la Tulcea, ce a făcut în continuare până s-a
întors şi cine l-a văzut la întoarcere. Pentru celălalt inculpat s-a consemnat ce
a declarat, respectiv că se afla în localitatea Marpod, jud. Sibiu, unde era
angajat la numitul P.I. la paza oilor, că a stat în data respectivă, noaptea şi
ziua următoare la oi în păşunea din afara satului. S-a mai consemnat şi faptul
că la stână mai era şi numitul D.G. , că localitatea M se află la 25-27 km. de
localitatea în care s-a comis furtul, cum se poate ajunge dintr-o localite în
alta, în cât timp etc. După aceste însemnări ale declaraţiilor inculpaţilor s-au
admis probe în verificarea alibiului urmând a se asculta ca martori
persoanele indicate în declaraţii, s-a solicitat un orar al circulaţiei
autobuzelor din acea localitate la Sibiu.
La termenul următor nici unul dintre martorii primului inculpat nu au
putut confirma plecarea în ziua indicată de acesta ci, legat de sărbătorile de
Paşti, au precizat o altă data, după comiterea faptei când, în adevăr,
inculpatul a fost văzut plecând din localitate cu coşul cu flori.
Fiind reaudiat, inculpatul, care a constatat că nu i se confirmă apărarea,
a recunoscut fapta comisă împreună cu celălalt inculpat, acesta din urmă
revenind şi el şi recunoscând comiterea faptei, mai ales că la dosar existau
probe privind prezenţa celor doi în localitate în seara comiterii faptei.

"Timpul critic" reprezintă suma duratelor activităţilor care au


precedat săvârşirea infracţiunii, a acţiunilor care caracterizează
săvârşirea infracţiunii şi imediat post-infracţională.
Procedeul tactic al justificării timpului critic se poate folosi în
faza cercetării judecătoreşti în situaţiile în care în faza de urmărire penală nu
a fost folosit şi faţă de inculpaţii care nu au recunoscut fapta, au invocat un
alibi, au dat declaraţii când de nerecunoaştere a faptei, când de recunoaştere,
au încercat să acrediteze vinovăţia unei alte persoane.
Întrucât oricare dintre aceste situaţii invocate pot să reprezinte
adevărul în cauză, la fel cum adevărul l-ar putea constitui şi săvârşirea faptei
154
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
de către inculpat, instanţa este datoare să se edifice asupra variantei
adevărate încă de la ascultarea inculpatului.
Prin folosirea acestui procedeu, inculpatului i se cere, de asemenea, să
declare în amănunt ce a făcut în ziua în care s-a întâmplat fapta, din
momentul în care s-a trezit, în ce locuri a fost, la ce ore (chiar cu precizarea
în minute), persoanele care l-au însoţit, cu care s-a întâlnit, ce a discutat cu
acestea. Se vor folosi la interogare întrebări precise, concise, referitoare la
momente concrete, cerându-se răspunsuri de aceeaşi calitate, tocmai pentru a
nu lăsa inculpatului timp să se gândească ori să declare ambiguu.
Pregătirea întrebărilor trebuie făcută din timp, cu stabilirea alternanţei
acestora şi respectarea succesiunii temporale, bazată pe cunoaşterea în
amănunt, pe ore sau minute, a modului în care fapta s-a săvârşit şi rezultă din
celelalte probe ale dosarului, respectiv declaraţiile martorilor, declaraţia
părţii vătămate, probele ştiinţifice (ex.actul medico-legal care stabileşte ora
şi data decesului victimei). Din declaraţiile inculpatului date în faza de
urmărire penală se va valorifica orice amănunt de timp pe care acesta l-a dat.
Consemnarea celor declarate de inculpat nu trebuie să omită nici un
amănunt, chiar dacă la o primă vedere ar părea că este lipsit de importanţă.
Acest procedeu presupune în continuare verificarea tuturor datelor
furnizate de inculpat în comparaţie cu celelalte probe deja administrate în
faza de urmărire penală, iar la administrarea lor din nou în faţa instanţei
trebuie verificate toate datele care nu coincid. Se va putea observa de cele
mai multe ori că o parte din cele afirmate de inculpat nu corespund realităţii,
fie că în timpul precizat nu putea să fie în acel loc, fie nu avea timpul fizic să
ajungă dintr-un loc în altul, fie că rămân perioade de timp neacoperite,
locuri în care nu a fost, persoane care nu confirmă că s-au întâlnit ori
confirmă întâlnirea lor la cu totul altă oră. Vor putea fi administrate noi
probe pentru lămurirea unor aspecte, iar după stabilirea cu precizie a tuturor
nepotrivirilor se va proceda la o nouă ascultare a inculpatului, prilej cu care i
se pot releva toate neconcordanţele, solicitându-i explicaţii pentru fiecare.
Este momentul de încordare psihică maximă, inculpatul, în nenumărate
cazuri, văzându-se “prins” în propriile afirmaţii, cu întregul sistem de
apărare descoperit, ceea ce îl va determina fie la recunoaşterea faptei, fie la
încercarea unei noi versiuni. În acest ultim caz trebuie verificată în acelaşi
mod şi noua variantă a petrecerii timpului, cu răbdare, atenţie, lucru care nu
arareori va fi dezarmant pentru inculpat.
Se cuvine a face menţiunea că între procedeul analizat şi procedeul
verificării alibiului nu există identitate în sensul că verificarea timpului critic
se poate face pentru orice situaţie de nerecunoaştere (sau recunoaştere
parţială) a faptei, în timp ce verificarea alibiului se face doar atunci când se
invocă o apărare concretă.

155
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

9. Confruntarea
Din punct de vedere procedural, confruntarea este un mijloc
de probă şi se efectuează în situaţiile în care se constată că între
declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză există contraziceri şi
atunci când se apreciază că prin aceasta se vor lămuri unele aspecte în
interesul aflării adevărului (art. 131 C.pr.pen.). Ascultarea în cadrul
confruntării se face cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora
declaraţiile date anterior se contrazic (art 131 alin. 2 C.pr.pen.).
Modalitatea în care se efectuează o confruntare trebuie să se bazeze pe
o tactică ce presupune abordarea criminalistică a desfăşurării ei, prin urmare
constituie un procedeu de tactică criminalistică aplicabil la o ascultare
repetată şi simultană a celor care au mai dat declaraţii în cauză, indiferent în
ce calitate.
O confruntare se poate realiza între doi sau mai mulţi inculpaţi trimişi
în judecată în aceeaşi cauză, pentru fapte comise în calitate de coautori,
complici sau instigatori, între inculpat ori inculpaţi şi partea vătămată sau
civilă, între inculpat ori inculpaţi şi martori (sau martori), după ce iniţial, în
timpul cercetării judecătoreşti, au fost ascultaţi, iar între declaraţiile lor
există unele contraziceri, neclarităţi, neconcordanţe şi acestea nu pot fi
înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă. Confruntarea poate fi
efectuată pentru lămurirea oricăror contraziceri, chiar de o importanţă mai
redusă, însă este absolut necesară în situaţiile când neconcordanţele ori
contrazicerile din declaraţii privesc aspecte esenţiale ale cauzei care trebuie
lămurite pentru aflarea adevărului, chiar dacă există unele mijloace de
probă, pentru a se realiza o cât mai bună dovedire a unei corecte stări de fapt.
Cu prilejul confruntării se pot obţine uneori noi date importante cu privire la
unele aspecte ale cauzei, care fie încă nu erau cunoscute, fie se prefigurau
neclar din probatoriul administrat.
Folosirea acestui procedeu criminalistic al confruntării prezintă interes
în activitatea de ascultare a inculpaţilor prin aceea că este un nou prilej de a
obţine date cu privire la aspectele psihologice şi de personalitate ale celor
ascultaţi, de a le verifica buna sau reaua credinţă în legătură cu declaraţia
iniţială ori cu declaraţia dată în timpul confruntării, de a se crea un nou
moment în care cei care au omis fără rea credinţă relatarea unor aspecte
importante să aibă posibilitatea, prin reactivarea memoriei, să le relateze, iar
pentru situaţiile unor declaraţii anterioare diametral opuse celorlalţi ascultaţi,
de a se crea un moment de încordare psihică în care cei nesinceri să se
autodemaşte.
Trebuie ştiut însă că nu întotdeauna se poate obţine rezultatul cel mai
bun prin folosirea procedeului confruntării între inculpaţi. De aceea, înainte
de a admite efectuarea unei confruntări se impune un studiu aprofundat al
fiecăreia dintre declaraţiile celor ce vor fi confruntaţi, stabilirea exactă a
156
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
contradicţiilor din declaraţii, notarea acestora, aprecierea cauzelor care au
dus la relatarea diferită, contradictorie a unor împrejurări. În situaţiile în care
acest studiu duce la concluzia unei omisiuni neintenţionate ori a unei
receptări eronate urmate de o relatare în acelaşi sens, se va renunţa la
confruntare şi se va efectua o ascultare repetată doar a celui care a dat acea
declaraţie, doar apoi, dacă se constată menţinerea celor declarate anterior, să
se apeleze la efectuarea confruntării. Trebuie stabilit cu precizie care vor fi
cei între care se va face confruntarea, asupra căror aspecte, prin adresarea
căror întrebări, a ordinii acestora. Pentru că reuşita unei confruntări scade, de
regulă, direct proporţional cu numărul crescut al inculpaţilor care urmează a
fi confruntaţi, în raport de problemele care trebuie lămurite prin folosirea
acestui procedeu, se vor stabili cu exactitate persoanele între care se va face
confruntarea, pentru care împrejurare anume, fiind recomandabil să se
efectueze confruntări doar între doi inculpaţi pentru a se putea observa şi
reacţiile fiecăruia în raport cu relatarea celuilalt. O confruntare între trei sau
mai mulţi inculpaţi dispersează atenţia celui care efectuează confruntarea şi
reduce şansa obţinerii rezultatului dorit.
Pregătirea confruntării presupune şi obţinerea de date despre
personalitatea celor care vor fi confruntaţi, aceste date fiind adeseori mai
bogate decât în momentul audierii primare. Desfăşurarea cercetării
judecătoreşti la termene succesive de judecată a creat deja posibilitatea ca
inculpaţii să fie mai bine cunoscuţi, prima lor ascultare, apoi administrarea
probelor testimoniale, au oferit suficiente date pentru a şti ce structură
psihică are fiecare dintre inculpaţi, care sunt manifestările şi exteriorizările
acestora.
În situaţiile în care deosebirile de ordin psihologic ar aduce faţă în
faţă inculpaţi cu dominante psihice de emotivitate, de nesiguranţă, de frică,
iar pe cealaltă parte inculpaţi puternici din punct de vedere psihic sau cu
experienţă în astfel de “înfruntări“ (recidivişti, persoane cu antecedente
penale) ori persoane puternic legate afectiv (tată - fiu, soţi etc.) ori persoane
mult inegale prin pregătire intelectuală, statut social, poziţie interpersonală
de ordin social (şef-subaltern), forţă fizică, vârstă (major-minor),
confruntarea trebuie apreciată cu privire la utilitatea ei. Dacă nu se va ţine
seama de aceste aspecte şi se va trece la efectuarea confruntării, rezultatele
pot fi contrare celor urmărite, respectiv se va putea întâmpla ca inculpaţi
anterior sinceri să devină timoraţi, speriaţi, temători, să revină la cele
declarate cu bună-credinţă şi să accepte versiunea neadevărată a celor care îi
domină psihic ori fizic. De reţinut că inculpaţii care au acţionat în grup la
comiterea unei fapte infracţionale se cunosc între ei, şi-au stabilit anterior
sarcinile, ierarhia în grupul infracţional, sunt obligaţi material sau moral unul
altuia, astfel că aceste elemente, de multe ori, vor influenţa rezultatele acestei
activităţi.
Din punct de vedere tactic, confruntarea trebuie să se bazeze pe
elementul supriză. Admiterea efectuării confruntării prin încheierea instanţei
157
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
şi mai ales stabilirea aspectelor care vor constitui obiectul confruntării
constituie o greşeală tactică. Rolul activ de care trebuie să dea dovadă
instanţa implică şi lămurirea aspectelor controversate din declaraţiile
inculpaţilor, iar în realizarea tactică a confruntării instanţa va putea dispune
la acelaşi termen de judecată efectuarea confruntării şi imediat să procedeze
la aceasta, desigur că după ce în prealabil a pregătit minuţios desfăşurarea ei.
În acest fel, eventuala înţelegere dintre inculpaţi nu va mai avea loc, iar
efectul psihologic va fi deplin.
Confruntarea, fiind o ascultare repetată şi simultană a două sau mai
multor persoane, care urmează unei ascultări anterioare separate, determină o
nouă trăire emoţională specifică acestui moment, care se adaugă trăirilor
psihice din momentul unei ascultări obişnuite.
Cu prilejul confruntării, tensiunea psihică a celor confruntaţi este
intensificată datorită temerii faţă de reacţiile celui cu care este confruntat,
sentimentelor de compasiune sau afectivitate faţă de acesta, complexului de
vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit pe nedrept, teama de a nu se
descoperi adevărul (în cazul celor nesinceri), teama de a nu se desconspira
ori a desconspira pe altul ş.a.
Pentru asigurarea unei confruntări eficiente este necesar ca
preşedintele completului de judecată, prin prerogativele sale legale, să
asigure o atmosferă de calm, de echilibru, de obiectivitate, să evite orice
încercare de intimidare a celor confruntaţi, fie din partea celui cu care este
confruntat, fie din partea reprezentanţilor acuzării sau apărării.
O dată pregătită, potrivit aspectelor arătate mai sus, se va trece la
confruntarea propriu-zisă.
În literatura de specialitate, axată mai ales pe efectuarea confruntării în
faza de urmărire penală, se consideră că pentru început se va introduce
persoana considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă
la confruntare, aceasta pentru a avea posibilitatea să se obişnuiască cu
atmosfera creată, să devină mai fermă pe poziţia sa, cealaltă persoană
urmând a fi introdusă ulterior pentru a fi surprinsă de situaţie şi astfel să
existe o mai mare şansă de a reveni la declaraţia iniţială.
Sub un prim aspect, această opinie nu poate fi primită pentru faza
cercetării judecătoreşti pentru simplul motiv că o dată cu strigarea cauzei
respective, părţile trebuie să fie prezente concomitent în sala de judecată, iar
inculpaţii (dacă sunt arestaţi) vor fi aduşi deodată de către escortă, iar dacă
sunt liberi, sunt deja prezenţi în sală chiar înaintea luării cauzei lor.
Sub alt aspect, raportat la inculpaţi, şi de altfel la întreaga desfăşurare
a judecăţii, instanţa nu poate porni cu idei preconcepute asupra vinovăţiei
sau nevinovăţiei vreunui inculpat, respectiv nu se poate considera că unul
sau altul dintre inculpaţi recunoscând fapta este mai sincer decât un altul
care nu recunoaşte fapta. Apoi, o confruntare se desfăşoară în scopul
înlăturării unor contradicţii şi este de presupus că nu se cunosc cauzele
acestor contradicţii, pentru că altfel, ştiind anterior varianta adevărată,
158
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
confruntarea nu s-ar mai impune. Totodată, nici în faza de urmărire penală
şi, cu atât mai mult în faza cercetării judecătoreşti, nu se poate permite ca un
inculpat să fie considerat nesincer şi, în acelaşi timp, crezându-l sincer pe un
alt inculpat, să-i creăm o situaţie avantajoasă.
Garanţia aflării adevărului prin înlăturarea contradicţiilor din
declaraţiile date anterior de către fiecare inculpat, se va putea realiza doar
în desfăşurarea unei confruntări fără avantaje acordate vreunui inculpat, în
condiţii de tratament identic.
Pentru o bună desfăşurare a confruntării, inculpaţii vor fi invitaţi să
rămână în faţa instanţei, orientaţi spre aceasta, însă uneori pot fi aşezaţi şi
faţă în faţă, iar instanţa îi va putea observa din lateral. Avantajul primei
poziţionări constă în aceea că toţi inculpaţii confruntaţi pot fi priviţi cu
atenţie de către instanţă, spre a li se observa modul în care reacţionează în
momentul audierii, însă aceeaşi poziţie dezavantajează pe apărătorii
inculpaţilor (raportat la actuala aşezare în sălile de judecată a instanţei,
procurorului şi apărătorilor) şi avantajează pe reprezentantul Parchetului.
Cea de-a doua poziţionare a inculpaţilor pentru realizarea confruntării (faţă
în faţă şi lateral faţă de instanţă şi apărători) creează un avantaj pentru
apărători şi dezavantajează pe reprezentantul Parchetului (care va putea
observa doar pe unul dintre inculpaţi, celălalt fiind cu spatele), iar pentru
instanţă diminuează posibilitatea de observare. Pentru situaţia actuală de
aşezare în sala de judecată a instanţei, a reprezentantului Parchetului şi a
reprezentanţilor apărării, considerăm că inculpaţii ce sunt supuşi
confruntării vor trebui aşezaţi în poziţie laterală faţă de instanţă, cu faţa spre
aceasta, aşa existând posibilitatea de a fi observaţi de către toţi participanţii
la ascultare.
Din punctul de vedere al inculpaţilor confruntaţi, poziţia cu faţa la
instanţă, unul lângă celălalt, este mai potrivită pentru ca aceştia să nu se
influenţeze, să poată da răspunsuri fără a observa reacţia celuilalt. Poziţia
inculpaţilor faţă în faţă incomodează psihic, de regulă, pe cel care este de
rea credinţă, acesta având nevoie de mari eforturi pentru a-şi controla
expresiile, gesturile şi fluenţa vorbirii. Reamintim că această poziţie nu va
dezavantaja întotdeauna pe cel care nu declară sincer, ci uneori va crea un
puternic disconfort psihic celui de bună-credinţă, însă cu o labilitate psihică
sporită în raport cu persoana cu care este confruntat. De aceea, interpretarea
manifestărilor emoţionale ale celor confruntaţi trebuie făcută corect, cu
perspicacitate şi răbdare.
Primele întrebări adresate în cadrul confruntării trebuie să aibă
caracter introductiv, să se refere la faptul dacă inculpaţii se cunosc, de când,
care sunt relaţiile dintre ei. Apoi se vor adresa întrebările pregătite în vederea
lămuririi neclarităţilor şi contradicţiilor. Aceste întrebări se vor adresa
tuturor inculpaţilor, urmând ca ordinea de primire a răspunsurilor să fie cea
stabilită anterior în planul de efectuare a confruntării, potrivit tacticii
preconizate (se vor solicita răspunsuri de la inculpatul care anterior a fost cel
159
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
mai cooperant, care a dat cele mai multe amănunte etc.). Este împotriva
cerinţelor tactice să fie citite declaraţiile anterioare ale inculpaţilor pentru ca
aceştia să sesizeze nepotrivirile sau contradicţiile între cele declarate, iar la
primirea răspunsurilor, oricare ar fi ele, cel care efectuează confruntarea nu
trebuie să afişeze vreo atitudine de aprobare, dezaprobare, încredere ori
neîncredere, atitudini care pot sugestiona pe cei confruntaţi ori îi pot
determina la tăcere.
Pe tot parcursul confruntării nu trebuie pierdut din vedere modul în
care inculpaţii reacţionează la punerea întrebării, la răspunsul dat de
coinculpat, stările psihice prin care trece fiecare dintre cei confruntaţi.
După epuizarea întrebărilor din planul de ascultare se vor putea pune
întrebări şi de către reprezentantul Parchetului, apărători, celelalte părţi sau
chiar inculpaţii confruntaţi pot să-şi adreseze întrebări, prin intermediul
instanţei, ori, atunci când se apreciază chiar în mod direct.
De precizat că după fiecare întrebare şi după ce s-au primit răspunsuri
la aceasta, se va proceda la consemnarea răspunsului în procesul verbal.

VII. BIBLIOGRAFIE
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 199-240; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Ce presupune tactica sistematică?
2. Ce înseamnă tactica ”complexului de vinovăție”? Argumentaţi.
3. Ce înseamnă tactica ascultării repetate şi când se poate realiza?
4. Faceţi distincţia dintre ”verificarea alibiului” și ”justificarea
timpului critic”.
5. Ce înţelegeţi prin confruntare?

160
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

IX. Test de autoevaluare


1.Tactica ascultării încrucișate constă în:
a) ascultarea inculpatului cu privire la desfășurarea cronologică a
momentelor infracțiunii;
b) adresarea de întrebări inculpatului în mod alternativ, într-un ritm
susținut;
c) adresarea alternativă de întrebări care conțin cuvinte afectogene.

2. Ascultarea repetată în faza de judecată se poate realiza la:


a) termenul de judecată considerat cel mai potrivit;
b) primul termen de judecată;
c) doar după ce inculpatul a fost audiat în această etapă procesuală.

3. Confruntarea se poate realiza între:


a) doi sau mai mulți inculpați trimiși în judecată;
b) inculpat ori inculpaţi şi partea vătămată sau civilă;
c) între inculpat ori inculpaţi şi martori;

X. Teste de evaluare
1. Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii presupune:
a) se va cere inculpatului ce se audiază primul să facă referiri mai
ales la activitatea celorlalţi inculpaţi, lăsându-se impresia că persoana lui
interesează mai puţin
b) ascultarea se va începe cu inculpatul care nu recunoaşte fapta,
regula tactică ce se impune este ascultarea separată şi incitarea celui audiat
să declare despre activitatea celorlalţi

2. Prezentarea mijloacelor materiale de probă se efectuează


întotdeauna:
a) prin prezentare directă ;
b) având în vedere aspectele de personalitate ale suspectului, prin
lăsarea lor în zone vizibile;
c) prin prezentare progresivă;

3. Pentru utilizarea procedeu tactic al folosirii probelor de vinovăție


trebuie cunoscută:

161
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
a) poziţia inculpatului rezultată din declaraţiile date de acesta în
faza de urmărire penală
b) poziţia de nerecunoaştere a învinuirii de către inculpat
c) toate probele din dosar cu aprecierea anticipată a valorii
fiecăreia dintre acestea

XI. Temă pentru acasă


Explicaţi cum se realizează confruntarea dintre doi inculpați trimiși în
judecată în același dosar penal, care au dat declarații contradictorii.

162
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 10.


Cazuri particulare de ascultare a inculpaților: tactica ascultării
inculpaților recidiviști sau cu antecedente penale, tactica ascultării
minorilor, ascultarea inculpaților în cauzele care se soluționează conform
procedurii recunoașterii învinuirii.

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de tactică a ascultării;
 înţelegerea tacticilor prezentate;
 însușirea tacticilor prezentate.

II. Competenţele dobândite de student


 să fie capabil să deosebească diferitele tactici de ascultare utilizate
în procesul penal
 să poată aplica practic la o speţă cunoştinţele teoretice dobândite

III. Cuvinte cheie


 tactică, ascultare minorilor, ascultare inculpaților recidiviști,
ascultare, inculpati, procedură simplificată

IV. Structura unităţii de studiu


1. Tactica ascultării inculpaților recidiviști sau cu antecedente penale
2. Tactica ascultării minorilor
3. Tactica ascultării inculpaților în cauzele care se soluționează
conform procedurii recunoașterii învinuirii

V. Rezumat
Dacă în majoritatea cazurilor inculpaţii ajunşi în faţa instanţei de
judecată sunt ascultaţi potrivit tacticii prezentate în capitolele anterioare,
există şi unele situaţii în care anumite circumstanţe, mai ales legate de
persoana inculpaţilor, impun adoptarea unei tactici cu accente de
particularitate.
În judecarea unor cauze inculpaţii ce urmează a fi audiaţi sunt
persoane care au comis faptele în stare de recidivă, în timpul minorităţii,
sunt afectaţi de anumite deficienţe fizice ori psihice, nu cunosc limba
română în care se efectuează ascultarea, doar în instanţă s-a extins
învinuirea faţă de ei ori cu privire la alte fapte sau cu privire la acte
163
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
materiale ce intră în cuprinsul infracţiunii pentru care iniţial au fost trimişi
în judecată, sunt inculpaţi care urmează a fi ascultaţi în cadrul procedurii
plângerii prealabile ori inculpaţi cu pregătire juridică.
În toate aceste situaţii, ascultarea se va desfăşura, în principiu, în
cadrul tactic obişnuit pentru realizarea acestei activităţi, însă se impune o
atenţie deosebită raportat la cazul particular existent, cunoaşterea în plus a
aspectelor de personalitate ce caracterizează pe aceşti inculpaţi, a
normelor procedurale aplicabile, a cunoştinţelor mai ample ori mai reduse
ale fiecărui inculpat cu privire la activitatea la care va fi supus.
În cele ce urmează vom dezvolta câteva dintre situaţiile speciale,
particulare de ascultare a unor inculpaţi.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

I. Tactica ascultării inculpaţilor recidivişti sau cu antecedente penale

Între inculpaţii care se audiază în faţa instanţei, o atenţie specială


trebuie acordată inculpaţilor care nu se află la prima incidenţă cu legea penală,
respectiv a inculpaţilor recidivişti ori a inculpaţilor cu antecedente penale.
Inculpaţii recidivişti sunt acei inculpaţi care au săvârşit una sau mai
multe infracţiuni cu intenţie sau cu intenţie depăşită, sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii mai mare de un an, după ce au fost condamnaţi definitiv
pentru o altă infracţiune intenţionată la pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Inculpaţii cu antecedente penale sunt toţi aceia care au suferit
condamnări anterioare, fie prin aplicarea de pedepse ori de măsuri educative,
ori de măsuri de siguranţă, chiar dacă după înscrierea lor în cazierul judiciar,
ulterior, au fost scoşi din evidenţă pentru că faptele pe care le-au săvârşit nu
mai sunt prevăzute de lege ca infracţiuni, a intervenit reabilitarea, au săvârşit
fapte penale în timpul minorităţii ori au săvârşit infracţiuni din culpă.
Toţi aceşti inculpaţi, spre deosebire de inculpaţii aflaţi la prima
incidenţă cu legea penală, prin faptul că s-au mai aflat în faţa instanţei de
judecată, fiind obişnuiţi cu această ascultare, prezentând o anumită
“experienţă“ în materie de ascultare, având cunoştinţe mai reduse sau mai
ample cu privire la infracţiunea ce li se impută, la persoana celor care îi vor
asculta (în situaţiile în care au fost judecaţi de aceeaşi judecători) şi-au creat o
anumită abilitate în a-şi face apărarea, în a-şi ascunde stările psihice prin care
trec în momentul ascultării, situaţia lor de foşti condamnaţi generând şi un
interes sporit de a nu fi din nou condamnaţi ori de a primi o pedeapsă cât mai
uşoară.

164
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Prin urmare, ascultarea inculpaţilor aflaţi în situaţia de mai sus
constituie un caz particular de ascultare, cu aspecte specifice, care o
diferenţiază de modalitatea comună de ascultare.
Specificul ascultării în instanţă a inculpaţilor se păstreză şi în acest caz
particular de ascultare: respectarea publicităţii dezbaterilor, a solemnităţii
acestora, cunoaşterea de către inculpat a tuturor probelor dosarului,
posibilitatea folosirii procedeelor tactice de ascultare etc.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare s-a constatat că factorii
preponderenţi care îşi aduc concursul la formarea personalităţii recidivistului
sunt: factori de mediu ambiental negativ, factori temperamentali, influenţe ce s-
au exercitat asupra lui etc. O asemenea persoană care, de regulă, este exclusă
din comunitatea în care trăieşte, ca o reacţie faţă de această situaţie, este uşor
predispusă la comiterea de acte infracţionale, la alăturarea unor mici grupuri cu
tendinţe infracţionale constituite din persoane de aceeaşi factură. Recidivistul
este, în general, un inadaptabil, un vanitos, egocentric, imatur pe plan
intelectual sau afectiv, percepe realitatea din jur în mod deformat, consideră că
societatea îi este un duşman, ceea ce îl face să se depărteze tot mai mult spre
periferia ei.
Din perspectiva cercetărilor psihologice s-a mai stabilit că recidiviştii
provin în multe cazuri din persoane care sunt incapabile de a se vedea pe sine
în mod realist, cu manifestări permanente de indecizie şi incertitudine
interioară, care pe plan subiectiv sunt marcate de un sentiment de inferioritate,
care, nefiind conştient, generează o stare conflictuală între el şi restul societăţii
în care trăieşte.
Cu privire la aspectele psihologice care trebuie cunoscute în raport de
persoana inculpatului se mai impune şi reţinerea faptului că, de regulă, un
infractor recidivist se prezintă în faţa instanţei exprimând o anume siguranţă, o
linişte aparentă bazată pe faptul că nu se teme de situaţii necunoscute, deseori
îşi maschează adevărata stare psihică prin simularea stăpânirii de sine, a
nedumeririi, a unei atitudini de protest sau revoltă ori afişează o atitudine
spăşită, de recunoaştere şi regret încercând câştigarea simpatiei instanţei în
speranţa unei pedepse mai uşoare. Mai întotdeauna inculpaţii recidivişti îşi
pregătesc cu atenţie declaraţia pe care o vor da în faţa instanţei, în situaţiile în
care nu vor recunoaşte fapta pregătindu-şi argumente în acest sens sau alibiuri
ori motivaţii pentru faptul că au recunoscut fapta în faza de urmărire penală (au
fost agresaţi, au înţeles greşit ce au fost întrebaţi etc.). În situaţiile în care s-au
decis să recunoască fapta îşi vor pregăti o expunere cât mai favorabilă lor sau
vor încerca să acrediteze ideea unei încadrări juridice mai uşoare, trecutul lor
infracţional oferindu-le un minim de cunoştinţe cu privire la sistemul de
probaţiune, la încadrarea juridică a faptelor.
Anterior primului termen de judecată inculpaţii recidivişti sunt
preocupaţi de aflarea de informaţii despre persoanele care îi vor asculta (de la
alţi inculpaţi care au fost ascultaţi anterior în alte cauze, de la rude, prieteni,
apărător etc.), pentru a se pregăti în consecinţă. Uneori inculpatul a fost judecat
165
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
anterior de acelaşi complet de judecată, situaţie în care inculpatul deja cunoaşte
aceste persoane şi îşi va pregăti poziţia şi declaraţia în consecinţă, ştiind că va
fi ascultat în amănunt sau superficial, că i se vor descoperi uşor sau greu
nepotrivirile din declaraţii, că este potrivit să recunoască sau nu fapta în ideea
uşurării sau agravării situaţiei sale ce se va exprima prin pedeapsa mai uşoară
sau mai grea care este posibil să i-o aplice instanţa.
În sala de dezbateri, inculpatul va fi mult mai preocupat de a studia cu
atenţie pe cel care conduce ascultarea (dar şi pe ceilalţi participanţi la judecată)
urmărind felul în care procedează în alte cauze ce se dezbat înaintea cauzei
sale, iar apoi urmărind ce impresie fac declaraţiile sale şi încercând să deducă
din expresii, gesturi ori alte manifestări, succesul sau insuccesul celor
declarate.
Din practică se poate observa că, de regulă, inculpaţii recidivişti
privesc instanţa cu mai multă insistenţă, sunt mai atenţi, mai preocupaţi de ceea
ce se desfăşoară pe parcursul procesului, spre deosebire de infractorii primari
care evită să privească spre instanţă, fac declaraţii sumare, repetând mereu
regretul de a fi săvârşit o asemenea faptă.

Încă de la introducerea în sală, inculpatul P.A. (trimis în judecată pentru


mai multe infracţiuni în stare de recidivă postcondamnatorie) dovedea mult
interes pentru ce se întâmplă chiar şi în alte cauze, iar la luarea cauzei sale s-a
prezentat dezinvolt, a declarat în amănunţime aspectele privitoare la faptele
care îi erau reţinute în sarcină, căutând mereu privirea membrilor completului
de judecată pentru a vedea ce impresie creează sinceritatea lui şi modul în care
se prezintă. Diferit însă s-a manifestat inculpatul V.I. care, fiind trimis în
judecată pentru prima oară, în tot timpul ascultării a privit în jos, neridicând
privirea spre completul de judecată şi, când a fost invitat să o facă, a reuşit doar
pentru scurt timp să respecte această cerere, în declaraţie recunoscând fapta
comisă şi arătând că regretă aceasta.

Pregătirea ascultării inculpaţilor recidivişti trebuie să ţină seama de


aceste aspecte de personalitate, studiul probelor din dosar urmând a se face cu
şi mai multă minuţiozitate, cu prevederea situaţiilor posibile de reacţie a
acestora. Trebuie ştiut că inculpaţii recidivişti sunt în majoritatea lor
imprevizibili în atitudinile pe care le vor adopta. Chiar dacă în faza de urmărire
penală aceştia au recunoscut faptele, este foarte posibil ca în faţa instanţei să
revină la cele declarate, nu arareori surprinzând pe cei care participă la
ascultare cu prezentarea unei variante noi, credibile, îndelung gândite şi
păstrate tocmai pentru acest moment. Cunoaşterea amănunţită a tuturor
probelor dosarului va putea fi o bază solidă pentru realizarea unei ascultări
corecte în orice situaţie.
Considerăm potrivit ca judecarea cauzelor în care sunt trimişi în
judecată inculpaţi recidivişti să fie repartizată cu atenţie, mai ales unor

166
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
magistraţi cu mai multă experienţă, bine pregătiţi profesional, având cunoştinţe
de psihologie judiciară, meticuloşi în realizarea activităţii de ascultare.
Studierea probelor cauzei trebuie să se materializeze prin notarea în
planul de ascultare a tuturor datelor importante şi necesare în ascultare, a
variantelor ce rezultă din ascultările anterioare, precum şi a posibilelor variante
ce ar putea fi acreditate de inculpat, cu măsurile care vor trebui luate în fiecare
dintre aceste previzibile situaţii.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a cunoaşte persoana
inculpatului recidivist, aceasta este limitată la datele de stare civilă existente în
dosar, la cele ce rezultă din fişa de cazier judiciar şi la câteva date ce ar putea
rezulta din eventuala notă de relaţii întocmită de organele de poliţie de la
domiciliul inculpatului, în situaţia în care aceasta este depusă în dosar.
Pregătirea ascultării trebuie să cuprindă studiul referitor la
antecedentele penale ale inculpatului, respectiv trebuie să urmărească
cunoaşterea a ce infracţiuni a mai comis acesta anterior, care a fost atitudinea
lui atunci la ascultarea în instanţă, în ce fel a declarat acum în timpul urmăririi
penale, ce atitudine a adoptat (de recunoaştere sau nerecunoaştere a faptei),
care este gradul său de instruire, din ce mediu provine, ce ocupaţie a avut,
aceste din urmă date putând fi desprinse din declaraţiile inculpatului, din
declaraţiile de martori, confruntări, note de apreciere de la locul de muncă etc.
Tot în cadrul activităţii de pregătire a ascultării, magistratul trebuie să
aprecieze şi să stabilească tactica cea mai potrivită de ascultare a inculpatului
respectiv. În situaţiile în care sunt mai mulţi inculpaţi (unii recidivişti, alţii fără
antecedente penale ori toţi sunt recidivişti) trebuie stabilită ordinea de
ascultare raportată la cerinţele tactice prezentate în capitolul anterior, de
asemenea dacă din punct de vedere tactic este indicată ascultarea inculpatului
în prezenţa celorlalţi coinculpaţi sau se impune ascultarea separată.
Ascultarea în instanţă a inculpaţilor recidivişti sau cu antecedente
penale se realizează prin parcurgerea aceloraşi trei etape ca la ascultarea
oricărui inculpat: verificarea identităţii civile a inculpatului, ascultarea relatării
libere, adresarea de întrebări şi primirea răspunsurilor.
Verificarea identităţii civile a inculpatului presupune ca deosebire faţă
de ceea ce se efectuează cu privire la orice inculpat, doar o atenţie sporită la
verificarea datelor personale ale inculpatului, aceasta pentru că, de regulă,
inculpaţii recidivişti sunt prezentaţi în faţa instanţei în stare de arest, nu
prezintă acte de identitate şi nu de puţine ori, când au fost prinşi, nu aveau
asemenea acte fie că le-au pierdut, fie că nu s-au găsit. Chiar dacă în practică,
de multe ori, se trece cu uşurinţă peste această etapă, importanţa ei este
covârşitoare pentru că fără o identificare corectă se poate ajunge chiar la
condamnarea unei alte persoane. Luarea fiecărei date de identificare poate
înlătura o astfel de eroare, întrucât este puţin probabil ca inculpatul să reţină
toate datele de identitate ale unei alte persoane.
De asemenea, în această etapă, cu toată presupusa capacitate de
disimulare a trăirilor psihice de către inculpatul recidivist, există posibilitatea
167
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
observării şi surprinderii unor aspecte de personalitate ale acestuia, care să
poată fi folosite ulterior în realizarea ascultării.
Ascultarea relatării libere a inculpatului recidivist sau cu antecedente
penale presupune aceleaşi cerinţe generale de a nu fi oprit, întrerupt,
admonestat, aprobat ori dezaprobat în aceleaşi condiţii de solemnitate. Atenţia
sporită a celui care ascultă, surprinderea oricărei reacţii emoţionale a
inculpatului, stările prin care trece acesta, eventualele neconcordanţe dintre
afirmaţii constituie avantajul pe care îl poate avea magistratul ulterior în
adresarea întrebărilor şi câştigarea duelului judiciar.
Inculpaţii care nu se află la prima întâlnire cu instanţa de judecată
relatează, de regulă, succint faptele pe care le recunosc, fără a se pierde în
amănunte, au chiar o uşurinţă în relatarea acestor fapte, dar şi o anume viclenie
în a releva aspectele care le sunt favorabile, trecând sub tăcere împrejurările
care le-ar atrage o răspundere sporită.
Alţi inculpaţi elaborează versiuni cât mai întortochiate şi pline de
amănunte inutile, tocmai pentru a deruta şi a-i distrage atenţia celui care
ascultă, în aceste situaţii magistratul cu perspicacitate urmând să reţină doar ce
consideră important şi în legătură cu cauza, eliminând relatările neimportante
sau lipsite de relevanţă, şi, totodată, poate întrerupe relatarea şi să ceară ca
inculpatul să se rezume la ceea ce interesează elucidarea cauzei respective.

În timpul ascultării inculpatul a relatat prin câteva fraze toată contribuţia


sa infracţională la comiterea faptelor reţinute, lăsând să se înţeleagă că ceilalţi
coinculpaţi au gândit şi au executat acţiunile de încălcare a legii, nerelevând
nici măcar o înţelegere anterioară cu privire la săvârşirea acestor fapte.
Cu totul diferit s-a prezentat un alt inculpat ascultat în aceeaşi zi într-un
alt dosar: acesta a început cu o lungă introducere referitoare la afacerile sale, la
buna sa credinţă, care l-a determinat să încerce să ajute părţile vătămate în
rezolvarea unor interese ale lor, a făcut apoi referiri la faptele reţinute dându-le
o interpretare proprie, folosind un limbaj preţios, cu multe completări
adiacente, aşa încât a fost necesară întreruperea acestuia şi solicitarea de a
reveni în concret la faptele care constituiau învinuirea. După o relatare scurtă,
la obiect, inculpatul s-a lansat în noi divagaţii, necesitând o nouă intervenţie a
preşedintelui completului de judecată. Consemnându-i-se cele relatate cu
privire la fapta pentru care a fost ascultat s-a constatat că acestea au fost
deosebit de succinte.

Sesizarea în concret a acestor situaţii ţine de atenţia, de buna studiere


anterioară a dosarului cauzei, de capacitatea nativă şi de pregătirea profesională
a magistratului care, fără a se trăda în vreun fel că a sesizat anumite aspecte
esenţiale în timp ce se face relatarea liberă, trebuie să-şi noteze (sau să
memoreze) fiecare dintre cele sesizate. Este recomandabil ca notarea să nu se
facă vizibil sau ostentativ ori prin exprimarea unor gesturi interogative ori de
neîncredere, pentru că infractorii recidivişti urmăresc, de obicei, tot ce se
168
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
întâmplă în timpul declaraţiei lor şi surprind că un anume lucru spus nu a fost
crezut, astfel că vor avea timp să-şi gândească un răspuns la aceasta până la
terminarea relatării libere, fiind apoi pregătiţi pentru faza întrebărilor şi
răspunsurilor.
Trecând în această ultimă etapă, pentru a obţine răspunsuri concrete,
folositoare în activitatea de stabilire a adevărului, inculpaţilor recidivişti le vor
fi adresate întrebările pregătite în planul de ascultare, precum şi cele care au
rezultat din expunerea făcută în timpul relatării libere, procedeele tactice ce se
vor folosi urmând a fi alese în raport de persoana celui ce se ascultă, de poziţia
pe care a ales-o de recunoaştere sau nerecunoaştere a faptei pentru care este
învinuit.
De o mai mare eficienţă se constată a fi folosirea procedeelor ascultării
repetate, folosirea ascultării inculpatului despre activitatea celorlalţi participanţi
la săvârşirea faptei, iar în situaţiile de totală nerecunoaştere se vor folosi
procedeele justificării timpului critic şi al verificării alibiului.
Se poate observa în activitatea practică că procedeul ascultării
încrucişate nu duce la obţinerea unor rezultate corespunzătoare, inculpaţii
recidivişti fiind greu de surprins, mai ales că întrebările care se pun de
participanţii la ascultare, pe de o parte nu pot fi alternate rapid, nu pot fi
pregătite anterior în comun, inculpaţii având răgazul găsirii răspunsului cel mai
potrivit ori chiar pot sesiza cursul şi succesiunea întrebărilor.
La fel, folosirea tacticii “complexului de vinovăţie“ nu aduce rezultate
în ce-i priveşte pe inculpaţii recidivişti, mulţi dintre aceştia fiind persoane
lipsite de afectivitate, mai mult sau mai puţin înrăite, cu obişnuinţa situaţiilor
în care se află, de cele mai multe ori fără regretul faptei săvârşite, având chiar
justificări personale pentru fapta pe care au comis-o.

În timpul audierii inculpatului C.V. trimis în judecată pentru comiterea


infracţiunii de tâlhărie asupra unui minor, s-a relevat faptul că banii luaţi
acestui elev îi trebuiau păgubitului pentru a-şi cumpăra bilet de tren spre a se
reîntoarce acasă şi că erau ultimii bani ai acestuia. Inculpatul însă nu a fost
impresionat, declarând că nici el nu a avut bani pentru că altfel nu îi lua şi
minorul tot s-a descurcat şi a plecat acasă.
În mod evident, la ascultarea acestei categorii de inculpaţi trebuie
folosită tactica ascultării sistematice, procedeu care nu trebuie să lipsească din
nici o ascultare.
Ascultarea repetată o considerăm de cea mai mare eficienţă în
ascultarea infractorilor recidivişti care nu recunosc faptele ori le recunosc
parţial sau încearcă să acrediteze o variantă cât mai favorabilă lor, întrucât
unele aspecte neconforme cu adevărul vor putea fi sesizate cu mai multă
uşurinţă comparând cele declarate la date diferite, la anumite intervale de timp,
chiar şi cea mai elaborată versiune prezentată prima dată fiind greu de reprodus
în mod identic după un timp. Mai trebuie mizat şi pe faptul că, între prima şi
169
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
următoarea ascultare, inculpatul caută noi justificări, noi variante favorabile sau
care l-ar putea disculpa şi acestea fie vor fi prezentate la următoarea ascultare
ori vor “scăpa“ involuntar în întregime sau parţial în timpul relatărilor sale.
Inculpaţii recidivişti, cunoscând că situaţia lor le va atrage o pedeapsă
mai mare decât a coinculpaţilor fără antecedente penale cu care au comis fapta,
sunt doritori să-şi uşureze propria situaţie relevând o contribuţie mai mare a
celorlalţi în comiterea faptei. Pe aceasta se poate baza instanţa folosind
procedeul tactic al ascultării inculpatului despre activitatea celorlalţi
participanţi, prilej cu care inculpatul va relata mult mai uşor cum s-a comis
fapta, cine a avut iniţiativa comiterii ei (acuzându-l pe coinculpat, încercând să-
şi dovedească o culpă cât mai mică). În acest context, prins de ideea de a spune
ce au făcut ceilalţi, inculpatul recidivist se va deconspira prezentând amănunte
pe care logic nu le-ar putea şti decât dacă el ar fi comis fapta în modalitatea
arătată.

Inculpaţii F.A. şi B.R. au fost trimişi în judecată pentru comiterea


infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 176 din Codul penal de la 1969)
constând în aceea că în noaptea de 26.03.1990 au intrat în locuinţa victimei
D.A. (în vârstă de 77 de ani), i-au aplicat mai multe lovituri cu corpuri
contondente pentru a le spune unde ţine valorile, cauzându-i leziuni în urma
cărora victima a decedat (inculpaţii i-au luat mai multe lucruri de valoare,
inclusiv autoturismul din curte, şi au părăsit locul faptei).
Inculpatul F.A. a declarat în faţa instanţei că el a lovit victima doar
cu pumnii şi că inculpatul minor B.R., în lipsa lui din cameră, a lovit victima de
trei ori cu un cleşte în zona craniană cauzându-i decesul (potrivit Decr. nr.
218/1977 minorului i se putea aplica o pedeapsă de maxim cinci ani internare
în şcoală de muncă şi reeducare, iar lui, conform art. 176 C.pen. de la 1969 i se
putea aplica o pedeapsă de până la 20 ani închisoare ori detenţiune pe viaţă).
Încercând prin această declaraţie să-şi creeze o situaţie cât mai uşoară şi să
arunce vinovăţia doar în sarcina minorului, inculpatul s-a deconspirat prin cele
declarate, pentru că, dacă lipsea din cameră şi nu a văzut ce a făcut minorul, nu
putea să ştie că acesta i-a aplicat exact trei lovituri în cap şi cu ce anume obiect,
aşa încât, în momentul în care a fost întrebat cu privire la aceste nepotriviri,
inculpatul nu a putut să se explice.

Acest procedeu tactic dă cele mai bune rezultate în situaţiile (mai rare,
într-adevăr) când inculpatul recidivist a participat la comiterea faptei alături de
un minor care nu răspunde penal ori faţă de o persoană lipsită de discernământ,
care nu sunt trimişi în judecată. În aceste cazuri va încerca să arunce vina pe
aceste persoane, explicând în amănunt ce ar fi făcut acestea (pentru că oricum
nu vor fi pedepsite), dar deconspirându-şi propria activitate infracţională.
Chiar dacă nu au o prea mare eficienţă, tocmai datorită lipsei
capacităţii de a surprinde un infractor recidivist, se va putea încerca folosirea
procedeelor tactice de prezentare a probelor de vinovăţie şi a mijloacelor
170
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
materiale de probă, iar efectul scontat a se realiza va putea fi zdruncinarea
încrederii inculpatului în poziţia sa de nerecunoaştere a faptei, care ar putea
declanşa temerea că fapta i se poate reţine în sarcină şi că va primi o pedeapsă
mai mare, ceea ce îl va putea determina să declare în conformitate cu adevărul.
În mod necesar, în situaţia inculpaţilor recidivişti care nu recunosc
faptele, procedeele tactice ale verificării alibiului (când este invocat) şi a
justificării timpului critic trebuie folosite în aceleaşi condiţii ca şi la ascultarea
oricărui inculpat, cu ştiinţa doar a trăsăturilor de personalitate ale celui ascultat
care poate influenţa modul în care se vor folosi aceste procedee.
Între inculpaţii recidivişti se pot întâlni uneori şi persoane obişnuite,
cu un profil psihic normal, nerefractare la activitatea de ascultare, chiar cu o
anume sensibilitate, care au comis faptele spontan şi care regretă repetarea
săvârşirii actelor infracţionale, faţă de care se vor folosi regulile tactice
generale de ascultare.
Considerăm că stă în profesionalismul şi capacitatea magistratului de a
alege şi de a folosi cel mai oportun procedeu tactic de ascultare ori combinarea
cea mai potrivită a unora dintre aceste procedee, bazată pe cunoaşterea
caracteristicilor psihologice ale inculpatului recidivist arătate mai sus şi a
cauzei concrete dedusă judecăţii.

II. Tactica ascultării minorilor

Chiar dacă în marea lor majoritate infracţiunile se săvârşesc de


infractori majori, unele infracţiuni sunt săvârşite şi de infractori minori, fie
singuri, împreună cu alţi minori ori împreună cu infractori majori.
Ascultarea inculpaţilor minori în faţa instanţei de judecată constituie o
activitate relativ diferită de ascultare a inculpaţilor în general, un caz particular
de ascultare, care justifică acordarea unei atenţii speciale, o pregătire în
amănunt a acestei ascultări, cu alegerea unei tactici de ascultare bazate pe o
bună pregătire juridică şi pe ample cunoştinţe de psihologie judiciară a celui
care va realiza ascultarea.
Ascultarea inculpatului minor este o activitate complexă, care
presupune, printre altele, un contact direct, nemijlocit, în cadrul unui raport
juridic procesual penal, între minor, apărătorul acestuia, părinţii minorului ca
părţi responsabile civilmente, procuror, părţi vătămate sau civile,
reprezentantul autorităţii tutelare şi instanţa de judecată.
Întrucât obiectul activităţii de ascultare constă în stabilirea existenţei
sau inexistenţei raportului juridic penal, raportul juridic procesual penal
conduce la o confruntare pe teren psihologic între persoana celui care a încălcat
legea şi autoritatea legală chemată să stabilească adevărul, confruntare care
presupune stăpânirea de către organul judiciar a unor cunoştinţe temeinice de
psihologie judiciară, cunoştinţe privitoare la personalitatea celui ce urmează a
fi ascultat, la gradul de inteligenţă, de maturizare, la modalităţile psihice de
171
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
formare a declaraţiilor, la poziţia anterioară în faţa organelor de urmărire
penală, toate fiind imperios necesare pentru stabilirea celei mai potrivite tactici
criminalistice de ascultare.
Încă de la început, trebuie reţinut că în cadrul categoriei largi de
“minori” sistemul nostru juridic face o diferenţiere în ce priveşte răspunderea
lor penală: astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă
ei săvârşesc o faptă prevăzută de legea penală; minorii care au vârsta între 14 şi
16 ani răspund penal numai dacă se stabileşte că au săvârşit fapta cu
discernământ (acesta se stabileşte prin expertiza medico-legală psihiatrică);
minorii care au vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani răspund penal întrucât se
presupune că au discernământul faptelor lor.
Studiul conduitei delincvente a minorilor a dus la evidenţierea unui
“profil psihologic“ al acestuia diferit de cel al unui infractor major, caracterizat
prin următoarele:
- înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce se bazează
pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate ;
- instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi, în
ultimă instanţă, de fragilitatea eului;
- inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de
insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime, spre exemplu prin schimbarea
frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de
viaţă şi activitate;
- duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri:
unul interior, ascuns, în care se gândeşte şi se pregăteşte infracţiunea şi celălat,
exterior, de relaţie cu societatea, în care îşi trădează de cele mai multe ori
infracţiunea;
- dezechilibru existenţial exprimat prin manifestări ale unor vicii,
perversiuni etc.
Mai trebuie ştiut că şi la delincvenţii minori procesul formării
declaraţiilor parcurge aceleaşi momente principale ca şi la persoanele majore
(perceperea, memorarea şi reproducerea), însă la minori mai intervin şi alţi
factori ca: experienţa redusă de viaţă, bagajul de cunoştinţe limitat,
emoţionalitatea ridicată, subiectivitatea, fantezia, sugestibilitatea, strânsa
legătură în psihicul minorului între ficţiune şi realitate etc.
Formarea psihică a unui minor este puternic influenţată de
evenimentele trăite în familie, de modelul pozitiv sau negativ al părinţilor,
fraţilor, rudelor, a prietenilor din anturaj, a colegilor de şcoală, de muncă, de
parcurgerea sau nu a procesului educaţional şcolar.
Pe parcursul creşterii lor, minorii parcurg stadii şi perioade care au
caracteristici diferite până la deplina maturizare fizică, morală, emoţională şi de
dobândire a deprinderilor raţionale.
Delincvenţa minorilor, conflicul acestora cu normele legal-morale se
caracterizează prin atitudini nefavorabile faţă de legi, de muncă, faţă de părinţi

172
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
şi de ei înşişi, de alte persoane, o anume lipsă de respect faţă de tot ceea ce îi
înconjoară.
Caracteristicile psihice specifice personalităţii minorului delincvent
trebuie bine cunoscute pentru buna organizare şi desfăşurare a activităţii de
ascultare a acelor minori care, încălcând legea penală, vor ajunge în faţa
instanţei.
Cauzele care determină apariţia unui comportament infracţional în
rândul minorilor pot avea natură internă, individuală, ori o natură externă,
socială.
Dintre cauzele de natură internă pot fi amintite afecţiunile neuro-
psihice, particularităţi ale personalităţii în formare generate de influenţa
mediului familial, sentimentele de frustraţie; cauzele externe pot consta în
influenţa colectivelor în care minorul se dezvoltă (şcoală, grup de prieteni etc.)
care stabilesc anumite relaţii sociale, economice, culturale, educaţionale şi
afective. Din întâlnirea şi influenţa, mai mare sau mai mică, a unora dintre
aceşti factori va rezulta conduita delincventă a minorului.
Afecţiunile de natură neuro-psihică, care pot determina întârzieri în
maturizare, tulburări de ordin psihologic, pot avea o cauză genetică, însă pot
apare şi datorită unor situaţii conflictuale intense sau de durată. De regulă, între
infractorii minori se întâlnesc mulţi subiecţi care prezintă carenţe majore în
dezvoltarea lor psiho-intelectuală, cu o capacitate intelectuală redusă, ceea ce îi
împiedică în înţelegerea şi anticiparea consecinţelor faptelor pe care le
săvârşesc. Aceasta este asociată, de cele mai multe ori, cu perturbări
emoţionale ale personalităţii generate şi de mediul în care s-au dezvoltat şi
trăiesc, cu stări de dereglare a afectivităţii manifestate în sentimente de
frustrare, instabilitate, indiferenţă afectivă.
Datorită acestor factori legaţi preponderent de vârsta minorilor, cu
ocazia audierii se pot ivi cazuri de denaturare a realităţii faptei prin declararea
unor amănunte din imaginaţie, declaraţii de recunoaştere a unor fapte pe care
nu le-au săvârşit (pentru a se face remarcaţi, admiraţi de colegi sau prieteni),
declaraţii de ascundere a faptei săvârşite (de teama de a nu-şi atrage răzbunarea
celor păgubiţi, de ruşinea sau teama de părinţi), declaraţii prin care, datorită
emoţiilor trăite la locul infracţiunii, amplifică până la denaturare anumite
secvenţe, iar pe altele nici nu le amintesc.

Cunoaşterea aspectelor psihologice privitoare la vârsta inculpatului


minor în general trebuie completată cu un studiu asupra minorului ce urmează a
fi ascultat din care cel care va efectua audierea trebuie să tragă concluzii juste,
clare privitoare la tactica ce se impune a fi folosită. Persoana minorului poate fi
cel mai bine cunoscută din cuprinsul anchetei sociale sau a referatului de
evaluare întocmit de serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui
circumscripţie îşi are locuinţa minorul, care se efectuează în faza de urmărire
penală sau în faza de judecată, însă şi din alte probe administrate în cauză
(declaraţii, procese-verbale de confruntare, note de relaţii etc.). Potrivit art. 506
173
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
C.proc.pen. ”(1) În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot
să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de
către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie
teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii.
(2) În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să dispună
efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În
situaţia în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul
urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către
instanţă este facultativă.”

Pregătirea ascultării minorului urmează aceleaşi coordonate ca şi


ascultarea unui infractor major, însă cu un mai mare accent pe studiul
comportamentului corespunzător vârstei acestuia.

În vederea ascultării, în timpul studierii probelor administrate în faza


de urmărire penală şi a aspectelor de personalitate ale minorului, trebuie să se
încerce şi stabilirea motivelor care ar putea determina un anumit comportament
al acestuia atunci când va fi ascultat şi să prevadă, pe cât posibil, atitudinea
minorului în faţa instanţei.
Potrivit art. 508 - art. 509 C.pr.pen., în faţa instanţei, la ascultarea
minorului, trebuie să participe autoritatea tutelară şi părinţii minorului, iar dacă
este cazul tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul,
pe lângă acestea instanţa având obligaţia de a dispune şi citarea serviciului de
probaţiune.
Această prezenţă a unor persoane ce se bucură de afecţiunea minorului
ori cu autoritate în faţa acestuia dau un plus de încredere, de siguranţă, dar şi de
respect şi obligaţia de a se destăinui şi de a spune adevărul.
Din păcate însă, în majoritatea cazurilor, instanţa nu are posibilitatea
de a stabili şi de a alege persoanele corespunzătoare care, prin prezenţa lor, să
contribuie la reuşita procesului de ascultare a minorului. Aceasta pentru că în
faza de urmărire penală nu există o preocupare pentru identificarea acestor
“alte persoane“, citându-se doar părinţii, eventual tutorele, curatorul (în
situaţiile în care aceştia există), dar nicăieri nu se face vorbire despre vreo
persoană de care minorul este legat afectiv şi care ar fi necesară alături de el.
Chiar în cauze în care minorul a comis faptele cu asentimentul părinţilor sau
aceştia au valorificat bunurile obţinute de minor prin comiterea infracţiunii, la
instanţă sunt citaţi aceşti părinţi, deşi minorul a fost crescut de bunici, este legat
sufleteşte de aceştia. După primul termen de judecată la care, de regulă, s-a
realizat şi audierea inculpatului minor, chiar dacă instanţa identifică persoane a
căror prezenţă ar fi fost necesară, totul devine tardiv întrucât momentul
ascultării a trecut.
Mai trebuie relevat şi faptul că dacă în faza de urmărire penală
infractorul minor poate fi ascultat fie la sediul organului de urmărire penală, fie
174
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
la domiciliu, fie la locul de muncă sau învăţătură, în faza cercetării
judecătoreşti ascultarea nu se poate realiza decât în sala de dezbateri. Chiar
dacă şedinţa de judecată nu este publică (art. 509 alin. 2 C.pr.pen.), cadrul
solemn, neobişnuit pentru minor, va putea determina reţineri din partea
acestuia.
Ascultarea propriu-zisă a inculpatului minor urmează şi ea fazele
oricărei ascultări: stabilirea identităţii civile şi a discuţiilor prealabile, relatarea
liberă şi adresarea de întrebări şi primire a răspunsurilor.
Chiar dacă din punct de vedere procedural nu este prevăzută o fază a
discuţiilor prealabile, în situaţia minorilor, considerăm, că aceasta trebuie
realizată ca cerinţă a tacticii criminalistice. Apropierea psihică de minor,
precum şi apropierea minorului de instanţă se impune în interesul aflării
adevărului. Această fază se va putea materializa printr-o stabilire a identităţii
civile a minorului în cadrul unor întrebări mai ample cu privire la datele
personale (spre exemplu: când va fi întrebat asupra ocupaţiei şi se va răspunde
că este elev, se va continua cu întrebări privind şcoala, materiile preferate,
prietenii de la şcoală; când va fi întrebat de numele părinţilor se va putea
continua discuţia despre aceştia, ce ocupaţie au, unde lucrează, ce meserii au
etc.). Această prelungire a discuţiilor despre el şi familia sa, despre
preocupările sale, despre colegi, prieteni, va putea crea cadrul necesar stabilirii
unei viitoare comunicări deschise, de apropiere, de încredere, bineînţeles şi prin
folosirea unui ton adecvat, cu răbdare şi înţelegere.
Odată stabilit contactul psihologic, după prezentarea învinuirii se va
putea trece la etapa următoare în care minorul va relata liber cu privire la fapta
reţinută în sarcina sa.
Dacă cerinţa de a nu fi întrerupt este necesar a fi respectată pentru
orice inculpat, pentru inculpatul minor aceasta va trebui respectată cu stricteţe.
În acest fel, fără a-l aproba sau a-l dezaproba, dar ascultat cu atenţie, minorul se
va elibera de emoţii şi, căpătând încredere îşi va face declaraţia cât mai
complet. În situaţia în care minorul se va îndepărta de obiect se va putea
interveni spre a-l readuce la o relatare concretă, însă cu mult tact, fără
schimbarea tonului, prin păstrarea aceleiaşi atitudini.
Este posibil ca unii inculpaţi minori, datorită mediului în care au trăit,
influenţei părinţilor, faptului că au fost pregătiţi anterior ce să declare, să
afişeze o atitudine de bravadă, obraznică, situaţie în care cei ce participă la
ascultare s-ar putea să fie deranjaţi de această atitudine. Judecătorului nu-i este
permis să exprime vreo atitudine de enervare (care ar da satisfacţie minorului),
însă pe un ton ferm, dar fără duritate, va trebui să-l aducă la ordine pe inculpat,
explicându-i chiar că o asemenea atitudine nu-i este favorabilă, iar apoi să-l
invite să-şi continue relatarea cu privire la faptă, fără a face consideraţii care
nu şi-ar avea locul.
Pentru etapa întrebărilor şi răspunsurilor pregătirea anterioară a
ascultării poate fi hotărâtoare în obţinerea adevărului. Nu trebuie nici o clipă
uitat că minorii sunt mult mai influenţabili decât adulţii. Prin urmare,
175
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
întrebările ce se vor adresa acestora trebuie să nu conţină în nici un chip
elemente de sugestibilitate, să fie clare, precise, prin folosirea unor cuvinte pe
înţelesul minorului. Alegerea întrebărilor ce se vor pune minorului trebuie să
se facă în funcţie de natura faptei şi condiţiile în care a fost săvârşită, de
caracteristicile de personalitate ale minorului studiate şi observate până în acel
moment, de poziţia pe care minorul o are în proces (cu privire la fapta sau
faptele ce i se impută). Este potrivit ca întrebările să fie ordonate în trei
categorii, respectiv întrebări referitoare la anumite activităţi care au avut loc
înainte de comiterea infracţiunii, întrebări care urmăresc precizarea procesului
concret al comiterii infracţiunii şi apoi întrebări referitoare la activităţi
întreprinse de anumite persoane după săvârşirea faptei. Dacă desfăşurarea
audierii minorului impune, întrebările vor putea fi ordonate în succesiunea
necesară pentru ascultarea în condiţiile concrete, judecătorul fiind cel care va
aprecia pe moment oportunitatea şi necesitatea unor întrebări şi a ordinii în care
să fie puse.
În cauzele în care fapta sau faptele infracţionale au fost săvârşite de
inculpaţi majori împreună cu inculpaţi minori, ascultarea acestora din urmă este
de preferat a se face separat, în toate situaţiile în care, în urma studierii
declaraţiilor date în faza de urmărire penală se constată neconcordanţe între
acestea ori că cel puţin unul dintre inculpaţi a declarat opus celorlalţi, în sensul
de recunoaştere ori nerecunoaştere a faptei. Această regulă tactică îşi are
motivarea în aceea că minorul este mai uşor influenţabil, se poate teme de
coinculpaţi, poate fi legat afectiv de vreunul dintre ei, poate avea unele reţineri
şi astfel se poate ajunge să declare altfel decât ar declara când este singur şi nu
simte presiunea morală a coinculpaţilor. Chiar şi atunci când în faza de
urmărire penală toţi inculpaţii au recunoscut faptele (inclusiv inculpatul minor),
în faţa instanţei se poate întâmpla ca unul sau mai mulţi să revină la
recunoaştere, uneori aruncând vina pe minor, care, potrivit dispoziţiilor legale,
va suporta o pedeapsă mai redusă. De aceea, considerăm că din punct de vedere
tactic nu este potrivit să se înceapă cu ascultarea minorului şi apoi să se
continue cu ascultarea inculpaţilor majori (mai ales dacă printre ei se află şi
recidivişti), ci să se înceapă cu un inculpat major, iar în situaţia când acesta îşi
schimbă atitudinea, în sensul că nu recunoaşte fapta ori îi dă o altă interpretare,
regula ascultării inculpaţilor unul în prezenţa celorlalţi să fie schimbată şi să se
treacă la ascultarea separată.
Pentru cazul în care între cele declarate de inculpaţi există contraziceri
şi se impune efectuarea unei confruntări în care inculpatul minor va fi în
opoziţie cu coinculpaţi majori, pregătirea acestei activităţi necesită în primul
rând cântărirea aspectelor de natură psihologică în amănunt, alături de
pregătirea obişnuită a unei confruntări. Aspectele de personalitate legate de
vârsta celor ce vor fi confruntaţi trebuie bine ştiute pentru ca scopul urmărit
prin confruntare să fie atins şi nu deturnat.
În pregătirea confruntării trebuie stabilit dacă minorul va rezista psihic
acestei activităţi, cu ce rezultate. Atunci când vom constata că minorul care va
176
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
fi supus confruntării are un psihic labil, este puternic influenţat de coinculpaţii
majori, se teme de cei cu care va fi confruntat, este indicat a se renunţa la
această activitate.
În situaţiile în care nu există nici un indiciu că minorul s-ar afla în
aceste situaţii şi confruntarea se va putea desfăşura în mod normal, considerăm
că, totuşi, se impune adoptarea unor măsuri speciale de natură tactică, respectiv
poziţia în timpul confruntării să nu fie în nici un caz faţă în faţă, pentru că
aceasta l-ar timora pe minor, ar putea fi supus observării unor semne, atitudini
din partea celorlalţi, poziţia optimă fiind cea în care inculpaţii nu se pot privi
(toţi cu faţa spre instanţă sau, în cazuri excepţionale, spate la spate, însă în aşa
fel ca minorul să nu fie cu faţa nici spre reprezentantul parchetului, nici spre
apărător, aparţinători ori părţi din proces).
Inculpaţii minori pot fi ascultaţi prin folosirea oricărora din procedeele
tactice prezentate, însă nu trebuie pierdute din vedere aspectele de natură
psihologică ale acestei categorii de inculpaţi care dau particularitate ascultării.

III. Ascultarea inculpaţilor în cauzele care se soluţionează


conform procedurii recunoaşterii învinuirii

Potrivit art. 374 alin. 4 C.pr.pen., preşedintele completului de judecată


pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe
baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor
prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.

Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute


la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând
concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

Prin urmare, ascultarea inculpatului de către instanţă va fi importantă


în stabilirea admisibilităţii cererii de judecare în procedura simplificată a
recunoaşterii vinovăţiei. Există instanţe care sunt mulţumite cu luarea unei
declaraţii sumare doar cu menţionarea scurtă a faptului că inculpatul recunoaşte
în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi doreşte ca judecata să aibă loc pe
baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Există însă instanţe care
procedează la o ascultare detaliată a inculpatului cu privire la relatarea tuturor
aspectelor menţionate în rechizitoriu. În practică au existat situaţii, când deşi
inculpatul a afirmat că doreşte aplicarea procedurii simplificate, cererea a fost
respinsă de instanţa de judecată motivat de faptul că la momentul ascultării
acestuia, inculpatul a relatat aspecte care nu coincideau cu o recunoaştere în
totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Considerăm că la momentul
ascultării, instanţa ar trebui să procedeze la o ascultare detaliată asupra faptelor
reţinute în sarcina inculpatului, doar în această situaţie putându-şi forma
177
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
convingerea deplină asupra admisibilităţii cererii. Este adevărat însă că există şi
posibilitatea ca inculpatul să nu dorească să declare mai mult decât că
recunoaşte faptele în totalitate, deşi judecătorul este pregătit pentru o ascultare
amănunţită. În această situaţie, inculpatul nu poate fi constrâns să declare mai
mult, judecătorul fiind nevoit a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii de
judecare în procedura simplificată.

Locul ascultării, condiţiile în care se desfăşoară, faptul că este ascultat


pentru prima dată în instanţă cu privire la învinuirea ce i se aduce, creează
inculpatului anumite trăiri psihice deosebite, stări de nelinişte, de disconfort
emoţional.
Pregătirea ascultării, şi apoi ascultarea propriu-zisă a inculpatului,
trebuie să se bazeze pe cunoaşterea acestor premise, care să fie exploatate la
maximum în vederea aflării adevărului.
Reuşita unei ascultări corecte şi eficiente se bazează doar pe pregătirea
psihologică a celui care efectuează ascultarea, pe capacitatea acestuia de a
sesiza reacţiile inculpatului, de a şti cum să procedeze în cazul concret, de
talentul cu care realizează această activitate.

Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată


dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-
(10).

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 240-268; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative


1. Ce se înţelege prin tactica ascultării minorilor?

178
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
2. Cum se realizează ascultarea inculpaților recidiviști și a celor cu
antecedente penale?
3. Explicaţi în ce constă tactica ascultării inculpatului în baza
procedurii recunoașterii învinuirii?

IX. Teste de autoevaluare


1. Pregătirea ascultării inculpaţilor recidivişti trebuie să ţină
seama de:
a) aspecte de personalitate ale inculpatului ,
b) studiul probelor din dosar
c) cunoaşterea amănunţită a tuturor probelor dosarului

2. Ascultarea în instanţă a inculpaţilor recidivişti se realizează


prin parcurgerea în ordine a următoarelor trei etape:
a) ascultarea relatării libere,
b) verificarea identităţii civile a inculpatului,
c) adresarea de întrebări şi primirea răspunsurilor.

3. Ascultarea inculpaţilor minori în faţa instanţei de judecată


constituie o activitate:
a) asemănătoare cu ascultarea inculpaților majori
b) relativ diferită de ascultare a inculpaţilor în general,
c) un caz particular de ascultare

4. “Profil psihologic“ al delicventului minor este caracterizat prin:


a) înclinaţia către agresivitate
b) instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale,
c) dezechilibru existenţial exprimat prin manifestări ale unor vicii,
perversiuni

5. Ascultarea inculpatului de către instanţă în procedura


simplificată a recunoaşterii vinovăţiei va fi importantă în:
a) stabilirea vinovăției inculpatului
b) stabilirea admisibilităţii cererii de judecare în această procedură
c) stabilirea pedepsei inculpatului

179
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

X. Teste de evaluare
1. Ascultarea inculpatului minor este o activitate complexă, care
presupune, printre altele, un contact direct, nemijlocit, în cadrul
unui raport juridic procesual penal:
a) între minor, apărătorul acestuia, părinţii minorului ca părţi
responsabile civilmente, procuror, părţi vătămate, reprezentantul
autorităţii tutelare şi instanţa de judecată.
b) doar între minor, părinții acestuia și instanța de judecată
c) între minor și instanța de judecată

2. Specificul ascultării în instanţă a inculpaţilor recidiviști


presupune:
a) respectarea publicităţii dezbaterilor, a solemnităţii acestora,
b) cunoaşterea de către inculpat a tuturor probelor dosarului,
c) posibilitatea folosirii procedeelor tactice de ascultare

3. Studierea probelor cauzei trebuie să se materializeze prin:


a) notarea în planul de ascultare a tuturor datelor importante şi
necesare în ascultare,
b) notarea variantelor ce rezultă din ascultările anterioare,
c) notarea posibilelor variante ce ar putea fi acreditate de inculpat

4. În cazul procedurii recunoașterii învinuirii:

a) instanţa procedează la ascultarea inculpatului, după care, luând


concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra
cererii.

b) instanța ascultă procurorul, avocatul și celelalte părți, pronunțându-


se asupra cererii, iar apoi ascultă inculpatul

c) instanța se pronunță asupra admisibilității acesteia, iar apoi ascultă


inculpatul, procurorul, avocatul și celelate părți

5. În cazul admiterii cererii de judecare a inculpatului în baza


recunoașterii învinuirii:

a) instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun


administrarea de probe cu martori, expertize și înscrisuri.

180
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
b) instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea
de probe cu înscrisuri.

c) instanța nu poate administra nici un fel de probe

XI. Temă pentru acasă:


1.Expuneţi în ce constă tactica ascultării minorilor.

181
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 11.


Ascultarea inculpaților cu anumite deficiențe, ascultarea inculpaților care
nu cunosc limba română, ascultarea inculpaților cu pregătire juridică

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de tactică a ascultării;
 înţelegerea tacticilor prezentate;
 însușirea tacticilor prezentate.

II. Competenţele dobândite de student


 să fie capabil să deosebească diferitele tactici de ascultare utilizate
în procesul penal
 să poată aplica practic la o speţă cunoştinţele teoretice dobândite

III. Cuvinte cheie


 tactică, ascultare inculpaților, deficiențe, ascultare, inculpati,
pregătire juridică

IV. Structura unităţii de studiu


1. Tactica ascultării inculpaților cu anumite deficiențe
2. Tactica ascultării inculpaților care nu cunosc limba română
3. Tactica ascultării inculpaților cu pregătire juridică

V. Rezumat
În principiu, ascultarea inculpatului se va face potrivit regulilor tactice
obişnuite ale acestei activităţi, însă celeritatea judecăţii necesită o pregătire
superioară a ascultării, o cunoaştere în amănunţire a problematicii cauzei,
spontaneitate şi capacitate de adaptare urgenţei soluţionării cauzei.

VI. Conţinutul unităţii de studiu

182
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

I. Ascultarea inculpaţilor cu anumite deficienţe (auz, văz,


vorbire, de natură psihică, cu diferite handicapuri)

În activitatea judiciară, persoanele cu anumite deficienţe sunt întâlnite


mai ales în calitate de victimă pentru că posibilităţile lor de a se apăra, de a
se proteja sunt diminuate datorită infirmităţii. În cazuri mai rare, această
categorie de persoane apare şi în calitate de inculpat.
Pentru ascultarea unor asemenea inculpaţi şi alegerea tacticii potrivite
şi eficiente trebuie pornit de la cunoaşterea trăsăturilor comportamentale
specifice acestora.
Studiile psihologice au constatat că aceste persoane, respinse de
societate (într-o mai mare sau mai mică măsură) ori puse în neputinţa de a se
integra, se manifestă uneori prin atitudini de frustrare sau de nepăsare în faţa
justiţiei, adoptă o poziţie necuviincioasă, de indolenţă, de obrăznicie, de
apatie sau abandonare ori de revoltă pentru că au fost deferiţi justiţiei şi nu
consideră că ceea ce au săvârşit contravine legii.
Nefuncţionalitatea unora din simţuri sau unele infirmităţi de natură
fizică, afecţiunile psihice de care suferă conduc la o manifestare diferită a
acestor persoane, astfel că este necesară şi o conduită corespunzătoare din
partea organului judiciar, ascultarea trebuind să se caracterizeze, pe lângă
cunoaşterea acestor aspecte, prin multă răbdare, tact, pe încercarea de
apropiere faţă de acestea, înţelegerea lor, pentru a le determina să fie sincere
în ceea ce declară.
La ascultarea inculpaţilor surdo-muţi se va încerca încă din etapa
pregătirii ascultării să se cunoască nivelul dezvoltării psihice şi al pregătirii
lor intelectuale, iar dacă aceasta nu rezultă din dosarul cauzei, în momentul
începerii ascultării, al stabilirii identităţii civile, se va acorda timp purtării
unor discuţii prealabile din care să rezulte aceasta.
Obligatoriu acestor inculpaţi li se va asigura un interpret, chiar şi în
situaţiile în care aceştia pot comunica singuri datorită pregătirii lor în şcolile
de specialitate.
Interpunerea interpretului, între inculpat şi cel care efectuează
ascultarea, este benefică prin aceea că inculpatul poate fi mai încrezător într-
o asemenea persoană care îi înţelege handicapul de care suferă, îl consideră
ca pe o persoană apropiată, aşa încât, de cele mai multe ori, are o atitudine
mai deschisă, cooperantă. Neajunsul tactic constă însă în realizarea mai lentă
a ascultării, în faptul că nu se pot pune întrebări cu rapiditate, care să nu
permită inculpatului să-şi gândească răspunsul în situaţiile în care acesta
încearcă ascunderea adevărului.
Ascultarea propriu-zisă, relatarea liberă cu privire la fapta care se
impută inculpatului se desfăşoară, de regulă, mai greu, cu întreruperile
necesare pentru ca interpretul să expună instanţei ce s-a declarat, aceasta
183
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
lipsind-o de cursivitate, iar uneori de exactitate, atunci când "traducerea" nu
este deosebit de fidelă.
Accentul trebuie pus în această ascultare pe întrebări, care trebuie să
fie foarte precise şi clar exprimate, să presupună un răspuns cât mai scurt.
În ascultarea acestei categorii de inculpaţi, cei care participă la
ascultare au mai mari posibilităţi de a observa pe inculpat şi de a interpreta
corect manifestările acestora, eventuala stare de nervozitate care îl
caracterizează, de regulă, pe un asemenea inculpat, urmând a fi corect
apreciată dacă este determinată de handicap sau de ceea ce este întrebat.
Aceleaşi aspecte trebuie avute în atenţie şi în situaţiile ascultării unor
inculpaţi nevăzători, cu deosebirea că aceştia, putând expune verbal şi fiind
mai deschişi comunicării, vor putea fi supuşi procedeelor tactice obişnuite de
ascultare, fără însă a se omite aspectele de natură psihologică determinate de
afecţiunea de care suferă. Trebuie, de asemenea, reţinut că această categorie
de persoane, în lipsa capacităţii de a vedea, au mult mai dezvoltate celelalte
simţuri (auzul, pipăitul - cu preponderenţă) şi astfel ascultarea să se axeze
mai mult pe ceea ce aceşti inculpaţi puteau percepe în acest fel.
Inculpaţii care prezintă anumite afecţiuni psiho-patologice sunt cu atât
mai dificili în ce priveşte ascultarea cu cât boala de care suferă este mai
gravă sau într-o formă mai avansată. În această categorie intră inculpaţii cu
boli care le afectează parţial discernământul şi care au responsabilitate
penală.
În timpul urmăririi penale aceşti inculpaţi sunt expertizaţi medico-
legal pentru a se stabili dacă au discernământul păstrat cu privire la fapta ce
li se impută, aşa încât, cu prilejul pregătirii ascultării pentru faza de judecată
este imperios necesar a se studia cu atenţie conţinutul acestui act şi ar fi de
preferat ca studiul să se continue şi cu privire la boala respectivă, la
manifestările acesteia, solicitându-se chiar şi sprijinul explicativ al unui
medic specialist.
Ascultarea inculpaţilor cu afecţiuni psihice va fi făcută cu accent mai
ales pe relatarea liberă, în timpul acesteia organul judiciar adoptând o
atitudine de calm, înţelegere, urmărind atent ce se declară precum şi
manifestările inculpatului ce însoţesc expunerea.
Nu considerăm recomandabil să se insiste pe etapa întrebărilor, decât
în cazuri cu totul excepţionale şi când sunt absolut necesare, pentru că,
datorită bolii psihice, inculpatul reacţionează adeseori cu enervare ori se
retrage în tăcere, considerând exagerat că i se pun întrebări pentru că nu este
crezut ori pentru că i se vrea răul. Magistratul care conduce ascultarea va
putea cere şi celorlalţi participanţi la ascultare să procedeze în acest sens.
Când întrebările sunt absolut necesare, acestea vor fi puse într-o
formulare cât mai simplă, pe înţelesul inculpatului, avându-se grijă ca ele să
presupună şi un răspuns simplu, precis.
În faţa instanţei mai pot să apară în calitate de inculpaţi persoane care,
deşi integre psihic, sunt afectate de diferite handicapuri (lipsa unui membru,
184
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
paralizii parţiale, cu cicatrici care le dau aspect grotesc etc.). Aceste
persoane, datorită afecţiunii de care suferă, în majoritatea cazurilor sunt cu
mult mai irascibile, mai înrăite decât o persoană sănătoasă, pentru ele
existând credinţa că suferă destul de pe urma bolii, iar acum mai sunt supuse
şi răspunderii penale.
Inculpaţii care au o vârstă înaintată sunt inconstanţi în declaraţii,
trecând prin stări psihice diferite, deseori fiind decepţionaţi, blazaţi 4;
mizează mult pe impresia pe care o face vârsta lor.
În pregătirea şi apoi în desfăşurarea ascultării acestor categorii de
inculpaţi, trebuie ţinut seama de toate aceste aspecte de personalitate, de
trăiri psihice specifice, de particularităţile fiecăruia, pentru că dacă s-ar
proceda la o ascultare obişnuită, ca în cazul celorlalţi inculpaţi, rezultatul
obţinut ar fi puternic viciat.
Mai ales în aceste cazuri, cunoştinţele magistratului în materia
psihologiei judiciare, alegerea procedeelor tactice criminalistice potrivite vor
duce la realizarea unei ascultări de calitate.

II. Ascultarea inculpaţilor care nu cunosc limba română

Ascultarea inculpaţilor care nu cunosc limba română se realizează prin


mijlocirea unui interpret, acesta putând fi ori o persoană cu cetăţenia română,
ori un cetăţean străin.
Interpunerea interpretului între inculpat şi cel care efectuează
ascultarea prezintă avantajele şi dezavantajele despre care am vorbit la
ascultarea inculpaţilor surdo-muţi5.
Spre deosebire însă de aceşti inculpaţi, care prin deficienţa de a auzi şi
de a vorbi sunt afectaţi în percepţia totală a ceea ce s-a întâmplat, cel care nu
cunoaşte limba română este (de regulă) în deplinătatea capacităţilor
psihosenzoriale, cu un intelect obişnuit.
În pregătirea ascultării acestei categorii de inculpaţi trebuie cunoscută
zona şi ţara de provenienţă, particularităţile sistemului judiciar din acea ţară
(fapta este incriminată sau nu, în ce fel este incriminată), pentru că în funcţie
de aceste date se poate prevedea poziţia viitoare a inculpatului în timpul
ascultării: dacă fapta comisă nu este incriminată în ţara de origine a
inculpatului acesta va adopta o atitudine de revoltă, va fi necooperant la
ascultare etc., iar dacă fapta este incriminată şi pedepsibilă cu o pedeapsă
mai mare, va adopta o poziţie obişnuită, chiar de recunoaştere totală a acestei
fapte, contactul psihologic din timpul ascultării fiind mult mai uşor de
realizat.

4
Lauwage F.E., op.cit., pag.307
5
A se vedea secțiunea respectivă.
185
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Este bine a se mai cunoaşte gradul de instruire al inculpatului, tipul de
educaţie primit, faptul că este pentru prima oară într-o ţară străină sau că a
trăit şi a muncit în mai multe ţări, chiar religia căreia îi aparţine, ce limbi
cunoaşte, anturajul în care a trăit în România până la comiterea faptei.
În cadrul discuţiilor prealabile, inculpatului străin i se vor explica
drepturile şi obligaţiile pe care le are potrivit legislaţiei române, urmărindu-
se totodată, în timpul traducerii, dacă a înţeles, precum şi stările psihice prin
care trece, în ideea adoptării tacticii de ascultare corespunzătoare.
Regulile criminalistice ale etapei relatării libere vor fi respectate, iar în
etapa întrebărilor acestea trebuie formulate cu mai mare atenţie, cu precizie
şi claritate.

III. Ascultarea inculpaţilor cu pregătire juridică

Uneori, în faţa instanţei de judecată ajung şi inculpaţi care, deşi nu au


pregătire juridică, au lucrat în domeniul juridic (grefieri, arhivari, executori
judecătoreşti etc.) sau persoane cu pregătire juridică, care o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp au desfăşurat ei înşişi activităţi în care au
efectuat ascultări ale unor persoane bănuite, suspecţi, inculpaţi (foşti
lucrători de poliţie, avocaţi, foşti procurori, foşti judecători etc.).
De la bun început, cei care vor proceda la ascultarea unor astfel de
persoane trebuie să aibă în vedere că acestea sunt cel mai greu de ascultat,
pentru că au cunoştinţe suficiente, iar uneori chiar mai ample decât cel care
ascultă, cunosc procedeele de ascultare, ştiu să-şi ascundă mult mai bine
trăirile de natură psihică, ştiu ce să declare, cât să declare şi cum pot să
ajungă la o încadrare juridică mai favorabilă.
Experienţa acestora în ascultare poate fi superioară experienţei celor
care îi ascultă, la care se poate adăuga o capacitate intelectuală deosebită.
Pregătirea ascultării se va face la cel mai înalt nivel atât de către cel
care ascultă cât şi de către cel ascultat, câştigător al duelului judiciar nefiind
întotdeauna magistratul.
Avantajul în posibilitatea de pregătire a ascultării aparţine totuşi
magistratului, care are în faţă toate probele dosarului, în timp ce inculpatul,
în situaţia că este arestat, va pregăti audierea după ceea ce a memorat. În
situaţia în care inculpatul este în stare de libertate acest avantaj dispare
pentru că dosarul poate fi studiat de inculpat la grefa instanţei, aşa încât,
deseori acesta obţine avantaj contra celor care îl audiază, motivat de interesul
deosebit pentru propria sa cauză, de care se va ocupa în mod deosebit, în
timp ce magistraţii, având mai multe cauze pe rol îşi vor dispersa atenţia şi
studiul.
Un alt avantaj al inculpatului în raport cu instanţa constă în faptul că
acesta, fiind adus cu alţi inculpaţi în sala de dezbateri atunci când este
arestat, până la luarea cauzei lui, poate studia din punct de vedere psihologic
186
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
pe cel care conduce ascultarea, îi poate aprecia nivelul de pregătire
profesională, tactica pe care o adoptă în alte cauze. La fel, inculpatul aflat în
stare de libertate va putea veni în sala de dezbateri oricând, realizând acelaşi
studiu.
Din păcate, acestor aspecte nu li se acordă de către magistraţi
importanţa cuvenită.
Considerăm că pentru evitarea acestor situaţii se impune, din punct de
vedere tactic, să se dispună ca respectivul inculpat, dacă este arestat, să fie
adus doar în momentul în care se ia cauza acestuia, iar pentru cel care se află
în stare de libertate să fie identificat şi să nu i se permită accesul în sala de
dezbateri decât în momentul luării cauzei sale6.
Poate părea o măsură de precauţie exagerată, însă o considerăm de
importanţă tactică. Încrederea exagerată în propriile capacităţi, infatuarea,
credinţa magistratului că este superior oricărei persoane care se prezintă în
faţa sa, duc la rezultate negative cel mai adesea.
În etapa relatării libere inculpatul trebuie urmărit cu mare atenţie, în
vederea surprinderii eventualelor neconcordanţe între ce se declară şi ceea ce
a declarat în faza de urmărire penală, precum şi pentru a sesiza modul în care
îşi pregăteşte o apărare favorabilă ori o stare de fapt potrivită pentru reţinerea
unei încadrări juridice cât mai uşoare.
Adevărata "luptă" pentru aflarea adevărului se va da în etapa de
adresare a întrebărilor şi de primire a răspunsurilor, când cel mai bine
pregătit psihic şi profesional va avea câştig de cauză.
Întreaga activitate de ascultare a acestor inculpaţi trebuie să se
desfăşoare cu calm, dar şi cu fermitate, fără nici o manifestare de simpatie
sau antipatie legată de comunitatea de pregătire juridică între cel ce ascultă şi
cel ascultat.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 271-280; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

6
Aceste măsuri pot fi luate în temeiul art. 359 C.pr.pen. care îndreptăţesc pe preşedintele completului de judecată
să limiteze accesul publicului în sala de judecată şi, prin urmare, a oricărei persoane care se află în sală, prin
aceasta neîncălcându-se principiul publicităţii consacrat de art. 352 C.pr.pen.
187
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VIII. Întrebări recapitulative


1. Cum se procedează în cazul ascultării inculpaților cu anumite
deficiențe?
2. Cum se procedează în cazul ascultării inculpaților cu pregătire
juridică?
3. Cum se procedează în cazul ascultării inculpaților care nu cunosc
limba română?

IX. Teste de autoevaluare


1. La ascultarea inculpaţilor surdo-muţi se va încerca încă din
etapa pregătirii ascultării să se cunoască:
a) nivelul dezvoltării psihice,
b) nivelul pregătirii lor intelectuale,
c) nivelul pregătirii școlare.

2. Interpunerea interpretului, între inculpatul surdo-mut şi cel


care efectuează ascultarea, este:
a) obligatorie,
b) facultativă,
c) benefică prin aceea că inculpatul poate fi mai încrezător într-o
asemenea persoană care îi înţelege handicapul de care suferă

3. În pregătirea ascultării inculpaţilor care nu cunosc limba


română :
a) trebuie cunoscută zona şi ţara de provenienţă,
b) trebuie cunoscute particularităţile sistemului judiciar din acea ţară
c) gradul de instruire al inculpatului, tipul de educaţie primit,

4. Pregătirea ascultării inculpatului cu pregătire juridică se va


face:
a) ca la orice ascultare,
b) la cel mai înalt nivel atât de către cel care ascultă cât şi de către cel
ascultat,
c) conform regulilor care se aplică și în cazul inculpaților care nu
cunosc limba română

188
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

X. Teste de evaluare
1. Ascultarea inculpaţilor cu afecţiuni psihice va fi făcută cu
accent mai ales pe:
a) relatarea liberă, în timpul acesteia organul judiciar adoptând o
atitudine de calm, înţelegere,
b) adresarea de întrebări și primirea de răspunsuri
c) ambele variante prezentate mai sus

2. În pregătirea şi desfăşurarea ascultării inculpaţilor cu anumite


handicapuri, trebuie ţinut seama de:
a) aspectele de personalitate,
b) de trăirile psihice specifice,
c) de particularităţile fiecărui inculpat

3. Interpunerea interpretului între inculpatul surdo-mut şi cel


care efectuează ascultarea prezintă:
a) doar avantaje
b) doar dezavantaje
c) avantaje și dezavantaje

XI. Temă pentru acasă:


Descrieţi maniera în care se efectuează ascultarea inculpaților cu
deficiențe de auz.

189
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 12.


Reconstituirea. Percheziția

I. Obiective
 să înţeleagă ce înseamnă reconstituirea și percheziția;
 să cunoască categoriile de percheziții ;
 să înţeleagă care sunt modalitățile de efectuare a percheziției și a
reconstituirii;
 să cunoască şi să înţeleagă cum şi de către cine se poate efectua
reconstituirea și percheziția;

II. Competenţe dobândite de student


 să fie capabil să facă distincție între diferitele feluri de percheziții;
 să poată stabili necesitatea efectuării acestor 2 activități, condițiile
de efectuare a lor, persoanele care le pot dispune și efectua.

III. Cuvinte cheie


 reconstituire, percheziția.

IV. Structura unuităţii de studiu


1. Reconstituirea
2. Percheziția

V. Rezumat
Reconstituirea este o activitate procedurală și de tactică criminalistică
prin care se realizează reproducerea unor fapte, secvențe ale acestora, în
împrejurările și locul comiterii lor, pentru verificarea probelor administrate în
cauză.
Percheziția este o activitate tactică pe care organele judiciare o
desfășoară pentru a descoperi și ridica documente, obiecte sau unele valori de
interes pentru cauza cercetată, dar și pentru a fi descoperite persoanele care se
ascund sau care se sustrag urmăririi penale.

VI. Conţinutul unităţii de studiu


190
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

RECONSTITUIREA

Această activitate este determinată de existența unor probe cu privire la


fapta cercetată care au fost administrate deja, de existența unor neclarități
asupra veridicității acestor probe, de existența unor probe contradictorii, de
necesitatea verificării în fapt a variantelor reieșite din probele administrate deja
și de posibilitatea ca prin reconstituire să fie obținute noi probe.
Prin efectuarea reconstituirii se va putea verifica dacă persoana putea să
vadă ori să audă, să intre printr-un anumit loc ori să iasă, să sară sau să se
ascundă în felul reieșit din probele administrate. În accidentele de circulație se
va putea verifica dacă autovehiculul a depășit sau nu axa mediană, dacă există
sau nu o înclinație a drumului, defecțiuni în carosabil etc. Totodată se va putea
realiza un studiu nemijlocit al locului faptei în aceleași condiții care au existat
la momentul comiterii faptei.
Pentru efectuarea reconstituirii va trebui refăcut locul faptei în așa fel
încât să fie identic sau foarte asemănător, condițiile de timp și de loc urmând a
fi aceleași ca atunci când s-a comis fapta, iar anumite elemente vor putea fi
verificate experimental.
Activitatea de reconstituire nu se va efectua atunci când se pune în
pericol viața, sănătatea sau avutul persoanei ori atunci când se lezează
demnitatea și onoarea oamenilor. Prin urmare nu se vor efectua reconstituiri în
cazul unor coliziuni de autovehicule, incendii, și nici atunci când s-au comis
fapte de viol, de perversiune sau corupție sexuală. Atunci când la comiterea
faptei s-au folosit obiecte periculoase (cuțite, arme etc) la reconstituire astfel de
obiecte nu se vor da infractorului pentru a arăta cum a procedat.
Pregătirea și efectuarea reconstituirii
Pregătirea reconstituirii se face după ce se stabilește scopul acesteia,
condițiile în care va avea loc (care trebuie să fie aproape identice, se convoacă
participanții, se stabilesc obiectele, instrumentele și mijloacele necesare
efectuării reconstituirii și se stabilește modul în care va fi efectuată). Vor fi
citați și martori asistenți necesari a participa la reconstituire, iar uneori se vor
convoca experți ori specialiști pentru o anumită activitate. Înainte de începerea
efectuării, la locul reconstituirii se vor întreba cei care au fost la locul faptei,
dacă s-au realizat aceleași condiții, aceeași așezare a obiectelor, consemnându-
se poziția acestora și afirmațiile participanților în procesul verbal.
Efectuarea reconstituirii se face după ce locul acesteia întrunește toate
condițiile și după ce celor care participă la reconstituire li se explică scopul
acesteia, modul în care se va desfășura, locul în care se va afla fiecare și rolul
pe care îl au în reconstituire. Se va trece apoi la efectuarea propriu-zisă,
derulându-se fiecare secvență în parte din modul în care s-ar fi săvârșit fapta în
realitate. Pentru verificarea posibilităților de observare sau de comitere, fiecare
persoană participantă va fi așezată în locul în care afirmativ s-a aflat în
191
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
momentul comiterii faptei și se va constata dacă din locul respectiv se putea
percepe ce s-a relatat ori se putea desfășura acțiunea în felul relevat. Această
activitate se va repeta de mai multe ori pentru a se forma convingerea că în
acest mod s-a petrecut fapta.
Verificarea celor auzite sau văzute se realizează după ce condițiile de
timp, vizibilitate, iluminare, de distanță au fost create în mod similar.
Persoanele care au declarat perceperea unei anumite faze de desfășurare a
faptei sau întreaga faptă nu vor putea fi înlocuite pentru că fiecare persoană are
o altă acuitate de percepție atât auditivă cât și vizuală. Doar în caz excepțional
(boală sau deces) persoana poate fi înlocuită însă cu o persoană asemănătoare
cu persoana înlocuită, respectiv cu trăsături psihice și fizice apropiate.
Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face prin descrierea în procesul
verbal de reconstituire, prin fotografiere, prin filmare sau prin înregistrare
audio, activitate care trebuie să concretizeze în amănunt efectuarea
reconstituirii cu menționarea orei începerii și a finalizării acesteia, cu arătarea
condițiilor de timp și de loc.
Cercetarea la fața locului este o activitate asemănătoare și totuși diferită
de reconstituire pentru că, deși se urmăresc relevarea acelorași împrejurări, în
cazul cercetării nu trebuie să existe toate persoanele și obiectele care au fost în
momentul comiterii faptei.

PERCHEZIȚIA

În mod aparent această activitate constituie o încălcare a drepturilor


cetățenilor cu privire la libertatea de a folosi o locuință sau un spațiu, cu privire
la intimitatea persoanei, așa încât ea va trebui efectuată cu atenție, doar în
situațiile în care este necesară și când sunt suficiente temeiuri că ceea ce se
caută se află în posesia persoanei sau în locuința acesteia.
Pentru pregătirea percheziției trebuie ca organul de cercetare să aibă
suficiente referințe despre obiectele, valorile sau actele căutate, despre
persoanele urmărite și despre locul în care acestea s-ar afla. Din punct de
vedere tactic trebuie bine pregătită anterior și este recomandabil a fi întocmit
un plan de desfășurare, iar efectuarea ei este indicată a se face dimineața.
Efectuarea acestei activități trebuie ținută în secret până la momentul efectuării
pentru ca persoanele ce urmează a fi percheziționate să nu fie anterior
prevenite, în caz contrar fiind posibil ca ceea ce se caută să dispară și eficiența
activității să fie compromisă.
După locul efectuării percheziției, aceasta poate fi corporală, domiciliară,
în locuri închise sau accesibile publicului, informatică sau asupra unui vehicul.
O altă clasificare a acestei activități poate fi făcută în percheziția
persoanei, în percheziția în încăperi și percheziția în loc deschis.

192
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Percheziția persoanei se efectuează asupra corpului persoanei, asupra
îmbrăcămintei, a bagajelor, a obiectelor de uz personal, a animalelor care
însoțesc persoana și a vehiculelor sau autovehiculelor cu care aceasta se
deplasează.
Pregătirea percheziției, în situațiile în care se cunoaște persoana care
urmează a fi percheziționată, se face după mobilizarea persoanelor care
urmează să participe la efectuare și ca martori asistenți și după ce s-au luat
măsuri ca persoana să nu dispară sau să nu dosească obiectele care interesează
cercetarea. Desfășurarea percheziției se face în așa fel încât să nu-i fie încălcate
drepturile, să i se respecte viața intimă, pudoarea, efectuarea urmând a fi făcută
de persoane de același sex cu persoana percheziționată. Pe timpul efectuării
percheziției organul judiciar trebuie să aibă ținută sobră, decentă, să se abțină
de a face aprecieri sau considerații privitoare la persoana percheziționată, la
obiectele sale de îmbrăcăminte, sau la alte aspecte. Atunci când se caută
anumite obiecte, inițial se cere persoanei să le predea și doar după refuzul
acesteia se va proceda la percheziționare.
Pentru a preveni eventuala violență din partea persoanei percheziționate
aceasta trebuie așezată în poziția cu mâinile ridicate sprijinite de un perete,
obiect de mobilier etc., în așa fel încât poziția corpului să aibă o înclinație
oblică, iar picioarele trebuie depărtate. În situația în care percheziția se
efectuează într-un loc deschis și în preajmă nu sunt obiecte de sprijin se va cere
persoanei să stea în genunchi cu mâinile ridicate. Aceste poziții limitează
posibilitatea vreunui atac agresiv din partea persoanei percheziționate.
Pentru început se va realiza o palpare a hainelor, a buzunarelor acestora
și a întregului corp al persoanei percheziționate pentru a fi descoperite
eventualele arme și a se înlătura sursa vreunui atac, apoi persoana este condusă
la sediul organului unde se va efectua percheziția propriu zisă prin căutare
amănunțită asupra obiectelor de îmbrăcăminte, de încălțăminte. Se va căuta, de
asemenea, în bagajele persoanei, în automobilul cu care efectua deplasarea, în
alimente, asupra eventualelor animale de companie. În anumite situații se vor
folosi detectoare sau chiar câini dresați. În afară de cercetarea exteriorului
corpului acesta va fi cercetat și în interior, în orificiile naturale sau prin
radiografiere.
Percheziția în încăperi este o activitate mult mai complexă și care
trebuie mai bine pregătită. În acest sens, va trebui cunoscută anterior topografia
încăperilor și stabilirea obiectelor care se caută și a caracteristicilor acestora.
Este bine să fie cunoscute cât mai multe date despre persoana care ar putea
ascunde bunurile căutate, respectiv vârsta, pregătirea profesională,
temperamentul, anumite trăsături de caracter.
Fixarea datei și a orei efectuării percheziției trebuie ținută secret și
anterior efectuării acesteia trebuie stabilite și procurate mijloacele tehnice
necesare, convocarea expertului criminalist, a polițiștilor care participă la
percheziție și a martorilor asistenți. Până la efectuarea percheziției este

193
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
recomandabil a se asigura paza locului ce urmează a fi percheziționat, în mod
discret, pentru că altfel obiectele căutate ar putea fi mutate sau să dispară.
Efectuarea percheziției va începe cu solicitarea ca persoana să prezinte
obiectele căutate, iar în caz de refuz se va trece la căutarea acestora. Fiecare
persoană care participă la percheziție va primi sarcini precise cu privire la ceea
ce trebuie să efectueze în activitatea de percheziție. Obiectele, care se caută în
situația în care au fost ascunse, trebuie știut în ce locuri eventuale ar fi putut fi
ascunse. După pregătirea profesională persoanele ascund obiectele în locuri
diferite, respectiv tâmplarul ascunde obiectele în mobilă, intelectualul în cărți,
zidarul în zidul construcției etc, astfel de cunoștințe fiind folositoare pentru
reușita percheziției.
Una din persoanele care fac parte din echipa de cercetare este
recomandabil a nu participa la căutarea propriu-zisă ci a primi sarcina de a
observa persoana care se bănuiește că a ascuns bunul. Aceasta va putea observa
schimbări de fizionomie, stări de liniște sau neliniște ori încercări de
îndepărtare de un anumit loc, în funcție de faptul că cei care caută se apropie
sau se depărtează de locul unde obiectul este ascuns. În baza acestor observații
se va insista la căutarea obiectelor în locurile care au generat o reacție din
partea persoanei cercetate. În momentul găsirii obiectului căutat se vor realiza
fotografii ale ascunzătorilor și ale obiectelor descoperite.

Percheziția în loc deschis trebuie pregătită din timp în sensul cunoașterii


topografiei locului și a caracteristicilor obiectelor ce urmează a fi căutate.
Astfel de percheziții se realizează în curți, grădini, terenuri cultivate, păduri etc.
Efectuarea percheziției se va realiza prin cercetarea pe porțiuni, pe fâșii,
prin folosire de detectoare, de câini dresați, în funcție de ceea ce se caută. În
timpul cercetării trebuie observate eventualele suprafețe proaspăt săpate sau
bătătorite, locurile care crează impresia că au fost acoperite sau care prezintă
semne de obiecte mutate. În faza următoare se vor executa fotografii, schițe ale
locului percheziționat, se vor descrie în proces verbal felul în care s-a
desfășurat percheziția și ce obiecte au fost descoperite.

Percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului


unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
Astfel, este prevăzută în mod expres posibilitatea organelor judiciare de a
inspecta un vehicul fie prin examinarea vizuală a acestuia sau a unor părţi
accesibile din acesta, fie prin dezasamblarea unor componente ale vehiculului.
Percheziţia informatică sau a unui suport de stocare a datelor
informatice presupune procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi
strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a
datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Accesul într-un sistem informatic presupune pătrunderea în mod conspirat într-
un sistem informatic sau într-o parte a acestuia, ori într-un suport de stocare a
194
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
datelor informatice, în scopul obţinerii de probe, fie la locul unde se află
sistemul sau suportul accesat, fie de la distanţă, prin intermediul unor softuri
speciale.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o activitate asemănătoare


percheziției însă ea se deosebește prin faptul că organul judiciar are cunoștință
la cine se află obiectul sau înscrisul căutat, iar persoana care îl deține
recunoaște acest lucru. Pentru ridicarea acestora, inițial, se solicită pe cale de
adresă ce anume înscris sau obiect urmează a fi predat arătându-se
caracteristicile acestuia și cerând a fi predat la organul judiciar. Doar în situația
în care persoana nu dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în
prezența martorilor asistenți. La ridicarea înscrisului sau obiectului va trebui
efectuată o verificare cu privire la autenticitatea acestuia, la starea sa de
funcționare, iar activitatea de ridicare se va consemna într-un proces verbal în
care se trec toate detaliile cu privire la activitatea efectuată și la starea
înscrisului sau obiectului ridicat.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 281-289; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

VIII. Întrebări recapitulative


1. Faceţi o comparaţie între reconstituire și percheziție.
2. De câte feluri pot fi perchezițiile?
3. Cum se pregătesc reconstituirea și percheziția? Explicaţi-le.
4. Cine poate dispune efectuarea reconstituirii și a percheziției?
5. Cine poate participa la efectuarea reconstituirii și a percheziției?

IX. Teste de autoevaluare


1. Reconstituirea este o activitate de:
a) tactică criminalistică;
b) procedurală;
c) tehnică criminalistică;

2. Prin efectuarea reconstituirii se va putea verifica:


a) dacă persoana putea să vadă sau să audă;
195
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
b) să intre printr-un anumit loc ori să iasă;
c) să sară sau să se ascundă în felul reieșit din probele administrate;

3. Pentru efectuarea reconstituirii:


a) va trebui refăcut locul faptei în așa fel încât să fie identic sau foarte
asemănător;
b) condițiile de timp și de loc urmează să fie aceleași ca atunci când
s-a comis fapta;
c) se stabilește scopul acesteia;

4. Percheziția:
a) este o activitate pentru descoperirea și ridicarea documentelor,
obiectelor sau a unor valori;
b) este o activitate pentru reproducerea unor fapte, secvențe ale
acestora;
c) este determinată de existența unor probe cu privire la fapta
cercetată;

5. Percheziția unui vehicul constă în :


a) examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul;
b) examinarea oricărui mijloc de transport ori a componentelor
acestora;
c) examinarea locului în care se află vehiculul;

X. Teste de evaluare
1. Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face:
a) pritr-un proces verbal de reconstituire
b) prin fotografiere
c) prin filmare

2. Verificarea celor auzite sau văzute se realizează:


a) atunci când dorește organul judiciar
b) după ce condițiile de timp, vizibilitate, iluminare au fost create în
mod similar
c) prin așezarea fiecărei persoane în locul în care afirmă că s-a aflat la
momentul comiterii faptei

3. Percheziția informatică se poate face asupra:


a) unui stick, calculator, hard disk
b) unui suport de stocare a datelor informatice
c) unui vehicul

196
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

4. Pregătirea reconstiturii presupune:


a) stabilirea scopului acesteia;
b) convocarea participanților;
c) stabilirea instrumentelor și mijloacelor necesare efectuării acesteia;

5. Percheziția persoanei se face:


a) asupra corpului persoanei;
b) asupra îmbrăcămintei, a bagajelor persoanei;
c) asupra obiectelor de uz personal;

XI. Temă de acasă


Explicaţi modul de efectuarea a reconstituirii.
Explicați modul de efectuarea a percheziției unui vehicul.

197
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 13.


Prezentarea pentru recunoaștere.
Arestarea, urmărirea persoanelor și a bunurilor

I. Obiective
 să cunoască noțiunile de prezentare pentru recunoaștere, arestare ,
urmărirea persoanelor și a bunurilor;
 să cunoască momentul în care se efectuează recunoașterea;
 să cunoască procedura de efectuare a prezentării pentru
recunoaștere;
 să cunoască condițiile arestării preventive;
 să înţeleagă instituţia urmăririi persoanelor și a bunurilor;
 să cunoască şi să înţeleagă diferenţele dintre arestare preventivă și
urmărirea persoanelor și a bunurilor.

II. Competenţe dobândite de student


 capacitatea de a stabili cum se efectuează prezentarea pentru
recunoaștere;
 capacitatea de a sesiza condițiile arestării preventive;
 capacitatea de a face o comparaţie între arestare preventivă și
urmărirea persoanelor și a bunurilor.

III. Cuvinte cheie


 prezentare pentru recunoaștere, arestare, urmărirea persoanelor și a
bunurilor;

IV. Structura unuităţii de studiu


1. Prezentarea pentru recunoaștere
2. Arestarea
3. Urmărirea persoanelor și a bunurilor

V. Rezumat
Prezentarea pentru recunoaștere este o altă activitate de tactică
criminalistică care urmărește stabilirea identității unei persoane, animal sau
obiect, de către acele persoane care le cunoșteau anterior.

198
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VI. Conţinutul unităţii de studiu

PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE

Această activitate se desfășoară prin activitatea de examinare nemijlocită


a obiectelor, animalelor sau persoanelor, respectiv prin prezentarea acestora
pentru recunoaștere persoanelor care fac recunoașterea, însă se poate face
recunoașterea și numai după fotografiile acestora. Această activitate poate fi
desfășurată în orice fază a procesului penal.
Pentru reușita acestor activități organul judiciar trebuie să investigheze
persoana care face recunoașterea în sensul de a afla cum aceasta a cunoscut
persoana, unde a văzut-o, ce anume trăsături sau particularități a memorat.
Apoi este necesar ca persoana sau obiectul ce urmează a fi recunoscute
să fie prezentate în grup de cel puțin trei persoane sau obiecte, la persoane
acestea trebuie să fie de același sex, de vârstă apropiată, de aceeași înălțime, de
aceeași culoare a tenului, cu obiecte de îmbrăcăminte asemănătoare. Obiectele
vor fi prezentate la fel în grup și acestea trebuie să aibă caracteristici
asemănătoare. Întreaga activitate de prezentare pentru recunoaștere se va
desfășura în prezența martorilor asistenți, iar activitatea va fi consemnată în
procesul verbal la care se vor atașa fotografiile judiciare efectuate.
Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor se va face după ce
persoana care va efectua recunoașterea va fi ascultată anterior și va preciza
după ce trăsături sau activitate ar putea descrie persoana, arătând distanța,
luminozitatea sau alte elemente prezente în momentul în care a recepționat
persoana care va fi recunoscută.
Organul judiciar va trebui apoi să constituie grupul în care va introduce
persoana ce se urmărește a fi recunoscută, căreia i se lasă alegerea poziției în
care se va așeza în grup. Pentru corectitudinea desfășurării acestei activități
trebuie ca persoanele din grup să fie aproximativ de aceeași vârstă, înălțime, cu
îmbrăcăminte asemănătoare, de același sex, fără elemente de diferențiere (cum
ar fi persoane care poartă sau nu mustață, cu culori diferite ale părului, cu
tunsuri diferite etc). Se va introduce apoi persoana care face recunoașterea, care
va trebui ulterior să justifice datorită căror elemente a identificat o anume
persoană. Este admisă și prezentarea persoanelor în mod succesiv persoanei
care face recunoașterea, iar aceasta va putea să precizeze a câta persoană din
cele prezentate este cea recunoscută.
Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere se efectuează în cazurile în
care, după sesizarea dispariției unor persoane, se descoperă cadavre
necunoscute. Cei care urmează a face recunoașterea vor declara în prealabil cu
privire la trăsăturile și caracteristicile persoanei dispărute, iar atunci când au

199
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
cunoștință vor preciza anumite elemente de identificare cum ar fi cicatrici,
tatuaje, anumite malformații etc.
Cadavrele ce urmează a fi identificate se prezintă individual și după ce
prin toaletare eventualele deformări, răni, au fost remediate în așa fel încât
cadavrul să aibă o înfățișare cât mai apropiată de cea care ar fi putut să o aibă
anterior.
Persoana care recunoaște cadavrul va trebui să precizeze după ce anume
trăsături, caracteristici sau semnalmente a recunoscut și în ce măsură aceste
elemente se potrivesc cu cele din descrierea anterioară.
Prezentarea obiectelor și animalelor pentru recunoaștere se realizează
în aceeași modalitate, respectiv după o ascultare prealabilă a persoanei, care va
arăta natura obiectelor, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură sau
anumite caracteristici specifice. Obiectul care va fi prezentat pentru
recunoaștere se va alătura unui grup de alte obiecte asemănătoare, iar persoana
va trebui să identifice acest obiect.
Prezentarea animalelor pentru recunoaștere este o activitate cu o
frecvență redusă, acestea putând fi recunoscute după culoare, vârstă, obiceiuri,
anumite semne accidentale sau făcute în scop de identificare, după numele la
care răspund. Persoana va declara anterior după ce elemente ar putea identifica
animalul, iar apoi îi va fi prezentat și dacă îl recunoaște va trebui să arate în
baza căror trăsături a recunoscut respectivul animal.
La toate prezentările pentru recunoaștere desfășurarea acestora va fi
descrisă în procesul verbal căruia i se vor atașa fotografiile efectuate în timpul
acestei activități.

ARESTAREA, URMĂRIREA PERSOANELOR ȘI A BUNURILOR

Arestarea constă în privarea de libertate a unei persoane în temeiul unei


ordonanțe de reținere sau a unui mandat de arestare emis de organele
competente. Această lipsire de libertate nu poate fi luată decât împotriva unei
persoane împotriva căreia sunt suficiente date și temeiuri că ar fi săvârșit o
infracțiune și există pericolul că persoana ar urma să se sustragă urmăririi
penale sau executării unei pedepse, atunci când persoana a fost condamnată
printr-o hotărâre definitivă.

Potrivit art. 223 C.proc.pen. ”Măsura arestării preventive poate fi luată de


către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii,
numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o
infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

200
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea
penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de
acte;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea


infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă
ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană
să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să


realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale


împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte
săvârşirea unei noi infracţiuni.

(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe
rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată
contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau
moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de
Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj,
ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace
de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei,
a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a
mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de
libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea
publică.”

Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi


libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de
judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei
măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile
prevăzute la art. 202 alin. (1), adică este necesară în scopul asigurării bunei
desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii
unei alte infracţiuni.
În mod normal executarea unei arestări nu ar trebui să ridice probleme
atunci când cel împotriva căruia se va efectua nu va manifesta împotriviri sau
acesta nu va încerca să se sustragă executării.
Când există indicii sau bănuieli că va exista împotrivire la executare,
organul judiciar va trebui să pregătească din timp arestarea prin culegerea de
201
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
informații despre persoana care urmează a fi arestată și locurile în care aceasta
s-ar putea afla, fiind mobilizate și persoane și tehnica necesară pentru a se reuși
arestarea. Atunci când se apreciază că persoana se va ascunde sau va încerca să
fugă ori că aceasta ar putea fi înarmată, din punct de vedere tactic va trebui să
se procedeze la înconjurarea locului în care această persoană se află, după care
să i se adreseze o cerere pentru a se preda. Dacă persoana dă curs acestei cereri
nu va exista nici o dificultate în executarea arestării. În caz de refuz însă, va
trebui ales momentul pătrunderii în încăpere sau locul în care această persoană
se află, moment care se va baza pe cele cunoscute despre personalitatea celui
urmărit, pe obiceiurile acestuia, pe existența posibilității de opunere sau de
atac. În tot acest timp eventualele ieșiri sau posibilități de fugă vor fi păzite în
continuare. În momentul pătrunderii se vor putea folosi gaze lacrimogene, gaze
iritante, furtunuri cu apă, dar aceasta doar dacă există date certe că respectiva
persoană este înarmată sau deosebit de violentă. Uneori, anterior încercării de
pătrundere se vor face încercări de negociere sau de convingere a persoanei să
se predea, prin presiuni psihice care pot consta în aducerea unei persoane dragi
care să îi solicite a se preda.
În cazurile în care arestarea trebuie efectuată față de mai multe persoane
care aparțin unui grup infracțional se poate alege tactica efectuării arestării în
același moment în toate locurile în care membrii grupului s-ar putea afla. Poate
însă ar fi apreciată ca utilă tactic o arestare a acestora pe rând sau a numai o
parte din ei atunci când s-ar putea ca prin lăsarea unora în libertate încă o
perioadă să poată fi găsite bunuri, ascunzători sau alte persoane care pot face
parte din același grup. Pentru această din urmă situație cei asupra cărora încă
nu a operat arestarea vor fi atent supravegheați pentru ca aceștia să nu dispară
sau să distrugă eventualele mijloace de probă.

URMĂRIREA PERSOANELOR ȘI A BUNURILOR este o activitate


tactică necesară pentru stabilirea locului unde sunt ascunse și pentru
recuperarea lor.
Urmărirea persoanelor se va face în situația cînd acestea se sustrag de la
urmărirea penală sau de la executarea pedepsei și nu se cunoaște locul în care
se află. Urmărirea se va face doar după ce s-a stabilit că persoana respectivă se
ascunde, după care vor fi culese informații despre posibilele locuri de
ascundere, despre persoanele care le-ar putea ascunde, despre ocupația
persoanei, eventualele sale vicii sau boli. Urmărirea va începe de la domiciliul
persoanei, va continua cu posibilele adrese din aceeași localitate unde se găsesc
rude sau cunoscuți, adresele din alte localități unde s-ar putea ascunde. Pentru
ușurarea desfășurării activității și pentru ca persoana să poată fi recunoscută de
către eventuale persoane care au văzut-o se vor folosi și fotografii de
identificare ale persoanei sau o schiță cu portretul robot.

202
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Potrivit art. 521 C.proc.pen. ”Darea în urmărire se solicită şi se dispune
pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul
aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor
hotărâri judecătoreşti”.

Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către


structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor
desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi
prindere a persoanei urmărite.

Instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform


competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei
persoane date în urmărire.

Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de


organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din
cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află
sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare
preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de
competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului care efectuează sau a
efectuat urmărirea penală în cauză.

În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este


supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori
al altei instanţe competente potrivit legii speciale.

Bunurile sustrase sau dispărute, după ce vor fi identificate în


caracteristicile acestora, vor fi urmărite în urma descrierii acestora făcută de
persoanele păgubite în sensul căutării la domiciliul infractorului, la prieteni,
cunoștințe.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 290-298; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

203
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VIII. Întrebări recapitulative


1. Cum se efectuează prezentarea pentru recunoaștere?
2. În ce condiții se dispune arestarea preventivă? Exemplificaţi.
3. În ce situații se face urmărirea persoanelor și a bunurilor?
4. Cine poate solicita şi în ce condiţii se poate solicita arestarea
inculpatului?

IX. Teste de autoevaluare


1. Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor se va face după ce:
a) persoana care va efectua recunoașterea va fi ascultată anterior,
b) persoana care va efectua recunoașterea va preciza după ce trăsături
sau activitate ar putea descrie persoana,
c) persoana care va efectua recunoașterea arată distanța,
luminozitatea sau alte elemente prezente în momentul în care a
recepționat persoana care va fi recunoscută.

2. Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere se efectuează:


a) după toaletarea eventualelor deformări, răni,
b) după ce cei care urmează a face recunoașterea vor declara în
prealabil cu privire la trăsăturile și caracteristicile persoanei dispărute,
c) după ce cei care urmează a face recunoașterea vor preciza anumite
elemente de identificare cum ar fi cicatrici, tatuaje, anumite
malformații.

3. Arestarea constă în:


a) privarea de libertate a unei persoane în temeiul unui mandat de
arestare emis de organele competente,
b) privarea de libertate a unei persoane pentru o perioadă de 24 de ore;
c) lipsirea de libertate a unei persoane dispusă de către procuror

204
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 14.

EXPERTIZA ȘI
CONSTATAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

I. Obiective
 să cunoască noțiunile de expertiză și constatare tehnico-științifică;
 să cunoască momentul în care se dispune și efectuează constatarea
tehnico-științifică;
 să cunoască procedura de efectuare a expertizei tehnico-științifice;
 să cunoască şi să înţeleagă diferenţele dintre expertiză și constatare
tehnico-științifică.

II. Competenţe dobândite de student


 capacitatea de a stabili cum se efectuează expertiza și constatarea
tehnico-științifică;
 capacitatea de a sesiza diferențele dintre expertiza și constatarea
tehnico-științifică;

III. Cuvinte cheie


 expertiză, constatare, tehnico-științifică;

IV. Structura unuităţii de studiu


1. Expertiza tehnico-științifică
2. Constatarea tehnico-științifică

V. Rezumat
Multitudinea de urme descoperite și ridicate de organele judiciare e
necesar a fi studiate de persoane specializate prin efectuarea unor lucrări
științifice. Între acestea se întâlnesc constatările tehnico-științifice și
expertizele.

205
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

VI. Conţinutul unităţii de studiu

În cercetarea criminalistică se constată că săvârșirea diferitelor


fapte ilicite crează variate urme datorită modului de acțiune a
instrumentelor folosite în comiterea faptelor, a existenței anumitor
substanțe sau obiecte la locul faptei.
Constatările tehnico-științifice sau medico-legale se dispun în
cazuri urgente când există pericol ca unele mijloace de probă să dispară
ori starea de fapt să fie modificată ori atunci când este necesară lămurirea
urgentă a unor anumite împrejurări. Constatarea tehnico-științifică se
efectuează de către specialiști care funcționează în cadrul ori pe lângă
organele de urmărire penală.
Expertiza este o activitate de cercetare științifică, care se
desfășoară la solicitarea organelor judiciare de persoane cu o pregătire
superioară într-un anumit domeniu (experți). Acești experți au cunoștințe
de strictă specialitate în anumite domenii și sunt folosiți pentru
întocmirea expertizelor criminalistice, contabile, medicale, psihiatrice,
tehnice etc. Dintre expertizele criminalistice pot fi amintite expertizele
dactiloscopice, balistice, biocriminalistice, a actelor scrise etc.
Pentru efectuarea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor
organele judiciare dispun ordonarea acestora punând la dispoziția
persoanelor de specialitate mijloacele materiale de probă care urmează a
fi examinate, mijloacele de comparație, apoi stabilesc obiectivele
expertizei sau constatării tehnico-științifice. Aceste materiale trebuie să
fie de o bună calitate, reprezentative și în cantitate suficientă pentru a se
permite specialistului efectuarea lucrării. În actul de dispunere a
expertizei sau a constatării tehnico-științifice trebuie descrise materialele
puse la dispoziție, cu precizarea faptei care se cercetează, de unde și cum
au fost ridicate acele materiale, condițiile de păstrare și eventualele
schimbări intervenite în caracteristicile acestor materiale. Obiectivele
expertizei sau constatării tehnico-științifice trebuie stabilite în mod clar,
concis și precis de către organul judiciar. Totodată se va solicita a se
răspunde la aceste obiective printr-un răspuns cert, pozitiv sau negativ.
În baza cunoștințelor de specialitate, prin studierea materialelor
trimise, cel care va efectua constatarea științifică sau expertiza va trebui
să rezolve obiectivele stabilite prin emiterea unor concluzii. Aceste
concluzii pot fi pozitive, negative, de probabilitate sau de imposibilitate a
rezolvării problemei. Concluziile pozitive sau negative sunt folositoare în
cercetarea criminalistică în sensul că stabilesc în mod științific dacă un
anumit eveniment a avut loc sau nu, dacă o persoană a fost implicată sau
nu etc.
206
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
Concluziile de probabilitate nu pot fi folosite pentru că nu
rezolvă problema, iar în activitatea judiciară trebuie să existe certitudini.
Există și situații în care datorită probelor ridicate care sunt insuficiente
cantitativ sau afectate calitativ, specialistul nu va putea să răspundă și va
arăta că este în imposibilitate obiectivă de a rezolva obiectivul stabilit.
Constatările tehnico-științifice și expertizele sunt utile în
stabilirea adevărului doar în măsura în care se coroborează cu alte probe,
urmând a se aprecia utilitatea lor de organul judiciar în fiecare caz
concret, nefiind obligatorii pentru organele judiciare.

VII. Bibliografie
M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,
Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015, p. 299-301; P.
Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura Universul
Juridic, București, 2017

VIII. Întrebări recapitulative


1. Cum se efectuează constatarea tehnico-științifică?
2. Cum se efectuează expertiza tehnico-științifică?

Temă de acasă
Explicaţi în ce constau diferenţele dintre constatarea tehnico-științifică
și expertiza tehnico-științifică. Exemplificaţi.

207
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

RĂSPUNSURILE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE


NOTA BENE: grilele pot avea o variantă corectă, două sau toate variantele
corecte

UNITATEA DE STUDIU NR. 1


1. – b, c
2. - a, b
3. – a, b, c, d
4. – a, c, d
5. – a

UNITATEA DE STUDIU NR. 2


1. – a, b, c
2. – a, b, c
3. – a, b, d
4. – a, c, d
5. – a, b

UNITATEA DE STUDIU NR. 3


1. – c, d
2. – a, b
3. – a, b, d
4. - a, b, d
5. - a, b, c

UNITATEA DE STUDIU NR. 4


1. – c
2. – a, b, c
3. – a, b
4. – a, b, c
5. - a, b

UNITATEA DE STUDIU NR. 5


1. - b, c
2. – a
3. – c
4. – b

UNITATEA DE STUDIU NR. 6


1. – a
2.- b, c
3.- b
208
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________
4.- a
5. - b, c, d

UNITATEA DE STUDIU NR. 7


1.- a, b
2.- a, b, c
3.- c
4.- a, b, c, d

UNITATEA DE STUDIU NR. 8


1. - a, b, c
2. - a, b, c
3. - a
4. - b

UNITATEA DE STUDIU NR. 9


1. – b
2. – a, c
3. – a, b, c

UNITATEA DE STUDIU NR. 10


1. – a, b, c
2. – b, a, c
3. – b, c
4. – a, b, c
5. – b

UNITATEA DE STUDIU NR. 11


1. – a, b
2. – a, c
3. – a, b, c
4. – b

UNITATEA DE STUDIU NR. 12


1. - a, b
2. – a, b, c
3. – a, b, c
4. – a
5. - a, b

UNITATEA DE STUDIU NR. 13


1. - a, b, c
2. - a, b, c
3. - a
209
Criminalistică
___________________________________________________________________________________________________

Prezentul manual dă minimul de informaţie necesară pentru însuşirea noţiunilor


fundamentale ale disciplinei.

BIBLIOGRAFIE:

Bibliografia obligatorie minimală este:

M. Bădilă, V. Vidrighin , Criminalistica, Ediția a II-a , revizuită și adăugită,


Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2015
.

Bibliografia generală complementară:


P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tactică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017
P. Ciobanu, E. Stancu, Criminalistică, Tehnică criminalistică, Editura
Universul Juridic, București, 2017

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de


control precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul are la dispoziţie în manual,
la sfârşitul fiecărei teme de studiu, o bibliografie selectivă; desigur, pentru o bibliografie
suplimentară studentul se poate adresa tutorelui de disciplină.

210