Umanism

Umanismul-curent literar care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în

secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană
până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele
antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de
gândire și de creație artistică. Umanismul renascentist sublinia
superioritatea literaturii latine și grecești și în special valorile ei în materie
de morală personală și publică.

Caracteristici
 Încredere în rațiune
 Promovarea omului universal
 Perfecțiunea omului
 Armonia dintre om și natură

Reprezentanți
 G.Boccacio
 Gr.Ureche
 M.Costin
 I.Neculce
 D.Cantemir
 Iluminism
Iluminismul-luminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca
Rațiunii;
 Clasicism
Clasicismul este un curent literar-artistic, având centrul de iradiere
în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană
între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele
artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității.

Caracteristici
 Imitarea naturii în aspectele esențiale ale vieții și omului.
 Subliniază necesitatea de a realiza o armonie înternă a operei.
 Obligația de a nu amesteca genurile
 Rațiunea ca element definitoriu al omului.

Reprezentanți
 N.Boileau
 P.Corneille
 Moliere
 Gh.Asachi
 Al.Donici
Preromantismul
Preromantismul este un curent literar și artistic din secolul al
XVIII-lea, anterior romantismului, care se caracterizează prin
respingerea canoanelor clasicismului, prin adoptarea cultului
sensibilității și al naturii, prin gustul pentru pitoresc și exotic etc.
 Romantismul
Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare
artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor
1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva
Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale
ale Iluminismului.
Caracteristici:
Envazia în trecut,istorie,tradiție,vis
Contemplanarea naturii
Interesul pentru folclor
Erou excepțional,împrejurări excepționale
Reprezentanți:
 W.Scott
 E.T.A.Hoffmann
 G.G.Byron
 V.Hugo
 Gr.Alexandrescu
 C.Negruzzi
 Al.Russo
1.Elemente de gramatică
2. Elemente de teorie literară
3. Evaluări Formative

4. Ateliere
5. Lucrări Personale
6. Proiecte
7. Literatura Universală
Dmitrie Cantemir
Fabulă
Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului
epic, de obicei în versuri, în care autorul personifică animale,
plante, fenomene ale naturii și lucruri care satirizează anumite
năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le
îndrepta. Ea are următoarea structură: povestirea propriu-zisă
(istorioara cu tâlc) și morala (învățătura). Figura de stil folosită de
obicei este personificarea.Fabula are două caractere: caracter
satiric și caracter moralizator.

A. Donici G. Alexandrescu
Eugen Coșeriu
Eugeniu Coșeriu - a fost un lingvist român din exil[11], membru de onoare al Academiei
Române (din 1991). Este fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de
la Tübingen. Părinte a ceea ce azi se numește lingvistica integrală, Eugeniu Coșeriu este unul dintre
cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

Studii
A absolvit liceul "Ion Creangă" din orașul Bălți, apoi și-a continuat studiile în filologie la universitățile
din Iași, Roma; a mai studiat filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 și 1963 a predat la
Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 și 1963 fiind profesor-invitat și la Universitatea
din Bonn, Germania. Din 1963 și până la sfârșitul vieții a fost profesor la Universitatea din Tübingen.
Mai multe generații de discipoli ai lui Eugen Coșeriu constituie Școala de lingvistică de la Tübingen. A
fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Activitatea științifică
Doctor în Filologie și Filosofie, autorul unui număr de peste 50 de volume și a mii de pagini de exegeză,
al unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, contribuie la îmbogățirea metodologiei
disciplinelor lingvistice.
Opera științifică a lui Eugen Coșeriu n-a cunoscut prea multe ediții în limba română, majoritatea
lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză și alte limbi. Traducerea în
românește a Lecțiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viața academică de la
Chișinău și București. Lucrarea este una de referință în domeniu, apariția ei marchează, în opinia
discipolului de la Cluj al lui Coșeriu, lingvistul Mircea Borcilă, „un moment important în procesul istoric
de recuperare a gândirii științifice a marelui savant și de emancipare a teoriei lingvistice românești”, dat
fiind că „în contextul numeroaselor cărți de același gen apărute, în diverse limbi, în ultima jumătate de
secol, aceste Lecții de lingvistică generală se disting, într-un mod deosebit de pregnant, prin altitudinea
epistemiologică și vastitatea orizontului investigațional, prin temeinicia inegalabilă cu care sunt evaluate
marile doctrine ale lingvisticii contemporane și, nu în ultimul rând, prin limpezimea și claritatea cu care
sunt înfățișate contururile abordării proprii asupra fenomenului lingvistic”.
Grigore Ureche
Grigore Ureche (n. cca. 1590 – d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a
păstrat.

Biografie
Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții politice
importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare
vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. A avut ca frate pe Nicolae Ureche spătarul.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala Frăției
Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors
în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din
anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii [3] și a fost înmormântat într-o criptă de
la mănăstirea Bistrița din Moldova.

Opera
Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de
cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre
sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a
cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie
latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei
trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din
grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de
accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a
poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Mircea Eliade
Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, București, România – d. 22 aprilie 1986, Chicago, Illinois, SUA) a fost
istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago,
din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în
1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare
și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera
completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și
manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Despre romanul său Maitreyi

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar
contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[20] Pentru români,
romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de
menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în
țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se
numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta
scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană.
Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a
"declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei,
Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare),
scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul
lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor.
Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari
minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de
nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976),
carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă
notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a
consacrării universale.
Nicolae Milescu
Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul (în rusă Николай Гаврилович Спафарий)
(n. 1636, Vaslui – d. 1708, Moscova) a fost un autor de literatură de călătorie și istorie, cărturar,
traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei.

Biografie
Nicolae Milescu a fost fiul lui Gavril sulgerul, un mic boier din satul Milești, din ținutul Vasluiului. Este de
menționat că Nicolae nu a semnat niciodată Milescu, ci numai Nicolaus Spatharius sau Nikolai Spafariί.
Numele de "Milescu" i-a fost atribuit de Ion Neculce, după numele satului Milești, câștigat mai târziu de
urmașii săi colaterali, și a fost preluat ulterior și de alții. Nicolae Milescu a fost cunoscut și sub numele
de Spatarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția
de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească (1659-1660).
Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță
Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru - după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții
de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor.

Carieră
Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament,
având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597.
L-a urmat pe Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin (1664-1667), și a
vizitat Franța pentru a crea o alianță anti-otomană. În 1667 era primit la Stockholm ca trimis al fostului
domn, Gheorghe Ștefan, „Nicolaus Spadarius, baro ac olim Generalis Walachiae”.[3]. În iulie 1667,
Ludovic al XIV-lea răspundea lui Gheorghe Ștefan pentru scrisorile aduse de „le Baron Spatarius, cy-
devant vostre Général”.
Se retrage din 1671 în Rusia. În anul 1671, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului i-a scris țarului Aleksei
Mihailovici al Rusiei,că la cererea sa i-l trimite pe Nicolae, fiul lui Gavril: „Am aflat că aveți nevoie de un
om pravoslavnic, care să cunoască diferite limbi. Vă trimitem așadar pe purtătorul acestei scrisori,
Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învățat în latină și slavă, de asemenea în greacă; el va putea să învețe
cu repeziciune și rusa și să facă tot felul de tălmăciri...Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova, dar
tatăl său este grec din insula (sic) Peloponezului. El va fi foarte necesar la curtea măriei-voastre.” La
curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, Milescu face o impresie
atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni

Miron Costin
Miron Costin – (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și important
cronicar moldovean.

Biografie
Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu Costin (cf. Vita Constantini Cantemyrii ar fi avut
origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a fost postelnic al doilea sub Radu
Mihnea și hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș și Moise Movilă[5]; totodată a fost un apropiat al
domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe voievod la Țarigrad, unde acesta fu
ucis în 1633, din cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din închisoare ca să
înmormânteze trupul decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi.[6]
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea sa în 1650. În
acest an[Când?] are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și pe munteni și pe moldoveni.
Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că oști cazace vin în ajutorul leșilor.
Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află adevărul și pune gând rău domnului și hatmanului. Moise
Movilă vodă și Iancu Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
Fostul hatman ia în arendă, în 1634, moșia Nowosilka Nowa, aproape de localitatea Bar din Polonia. În
anul 1638, Dieta polonă acordă, la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin - bărbat
însemnat în Moldova și fiilor săi, pentru însemnatele servicii aduse Crăiei, între care la loc de cinste se
situează evitarea cuceririi de către Abaza Pașa și a cetății Camenița. De altfel, boierul moldovean se
arată destoinic și în treburi diplomatice, mediind între reprezentanții polonezi și cei al Țarigradului, așa
cum făcea și un frate al său, care locuia în Muntenia, de unde se presupune că venise și familia
Costineștilor. În anul 1647, tânărul Miron își începe studiile la colegiul iezuit de la Bar și le continuă
la cetatea Camenița, remarcându-se atât prin inteligență, cât și prin noblețea trăsăturilor. Ca și Grigore
Ureche, distinsul cărturar cunoaște profund valorile antichității, își însușește, pe lângă polonă și rusă,
limbile latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște retorică și poetică.

Ion Neculce
Ion Neculce (n. 1672, Moldova – d. 1745,[1][5][6][2] Târgu Frumos, Iași, Moldova) a fost
un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada domniei
lui Dimitrie Cantemir.
Biografie
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un
podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași care execută o incursiune pe teritoriul străin cu
scopul de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai avea
două fete) a fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti la rudele de acolo, la
stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi
stolnicul.
În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi, apoi
devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției), fiind însărcinat cu găzduirea
solului polon Rafael Leszczynski în Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-hatmanului
Lupu Bogdan,nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir.

Opera
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul Țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde
evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.
Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de
ani[11] și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.
În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe la
alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat,
nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în
viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în
om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se cuprind o serie de tradiții relative
la diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră
modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii
Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru
Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au
câte un scurt portret sau câte o caracteristică.[10]
Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca având un
"ton bârfitor și moralizator."[12]Iată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu referire la Dumitrașcu-
vodă, dat de G Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om nestătător la voroavă, telpiz,
amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și curvar.
Doamna lui era la Țarigrad; eară el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu, anume
Arhipoae; eară pre fată o chiema Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..." Criticul literar Șerban
Cioculescu apreciază (op.cit.,p.92) că: "Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a suferit prea
mult în copilărie și tinerețe de disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude
sărace" și mezaliate."
Cronica lui Ion Neculce ni s-a păstrat într-un număr de 14 copii manuscrise, dintre care cel mai vechi,
cu intervenții ale autorului, nedatat, este ms. B.A.R.P.R. nr. 253, folosit și de Mihail Kogălniceanu, la
alcătuirea primei sale ediții din 1845.