Sunteți pe pagina 1din 53

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE Descrierea CIP a Bibliotecii Na ţ ionale Inoue, Yasushi Pu ş ca de vân ă toare ,Yasushi Inoue; trad.: Lia ş i Platon Pardă u. Ed. a 2 a rev. Bucure ş ti: Humanitas, 2000 96 p. 18 cm. (Cartea de pe noptier ă ; 1) ISBN: 973500004 2 I. Pardă u, Lia (trad.) II. Pardă u, Platon (trad.) 821.52l 31=135.1 YASUSHI INOUE Ryoju Copyright © 195o the Estate of Yasushi Inoue © HUMANITAS, 2000, pentru prezenta edi ţie românească . Prima edi ţ ie a acestei traduceri a ap ă rut în 1969 la Editura pentru Literatur ă Universală ISBN: 973500004 2

Ultimul numă r al nu prea voluminoasei reviste Prietenul vânătorului , aparţinând „Clubului japonez de vână toare", mia publicat o poezie intitulat ă Pu şca de vân ă toare. S ar putea deduce deci c ă mă interesează vână toarea, dar mama, care avea o aversiune boln ă vicioasă fa ţă de orice formă de ucidere, ma crescut în a şa fel încât până azi nam ţinut în mână nici mă car o puşc ă pneumatic ă . Poezia a apă rut mai mult din cauză c ă un fost coleg de clasă din cursul superior al gimnaziului, care conduce publica ţia Prietenul vânătorului , ma rugat să‐ i trimit ceva pentru revistă , ştiind c ă scriu poezii care apar în diferite publica ţii literare. Poate c ă ini ţiativa lui a izvorât dintr un capriciu de moment, poate c ă a vrut ca pe această cale să se scuze pentru faptul c ă multă vreme nu mia dat nici un semn de via ţă . E vorba în orice caz de o publica ţie de specialitate cu care, în fond, nu am nici cea mai mic ă contingenţă . În mod normal, întrucât editorul dorea ca poezia mea să se inspire din domeniul vână torii, nar fi trebuit să‐ i accept oferta, dar cum, datorită unei întâmpl ă ri din vremea aceea mă gândeam mult la leg ă tura dintre vână toare şi singur ă tatea omului, am simţit

nevoia să scriu despre asta. Aşa c ă am socotit publica ţia potrivită şi, într o noapte spre sfârşitul lui noiembrie, când simţi cum vremea se ră ceşte treptat, stând până dup ă miezul nop ţii la mă suţa de lucru am scris un poem în proză , în stilul meu, pe care lam expediat, chiar a doua zi, la redacţia revistei Prietenul vânătorului .

Acest poem, Puşca de vână toare, e legat de anumite întâmpl ă ri pe care intenţionez să le relatez în continuare, a şa c ă îl reproduc:

Cu o uria şă pipă de marinar între dinţi, Cu setterii alergând în fa ţă, C ălcând greu, cu cizme înalte, peste ţur ţurii p ământului ş i urcând cărarea îngustă prin desiş, sus, în iarna timpurie a muntelui Amagi. La centur ă poartă 25 de gloan ţe de vânătoare, haina de piele îi este cafenie, pe umăr are o puşcă Churchill cu două ţ evi. Ce la făcut oare să se înarmeze rece, cu această ţeavă lucitoare de o ţel care distruge viaţa? De ce oare spatele masiv al acestui vânător care trece întâmpl ător pe aici mă umple de nelini ş te? Din ziua aceea în gările marilor oraş e ş i noaptea târziu în localuri de petrecere mă cuprinde pe neaş teptate,

ah, dorinţa s ă trec asemeni acelui vânător, împăcat, lini ş tit ş i rece. În asemenea clipe văd mereu, ceea ce se întinde în spatele vânătorului:

nu peisajul de iarnă timpurie al muntelui Amagi — o albă albie pustiită. Str ălucitor de curată, puş ca de vânătoare se întip ăre ş te grea, adânc în sufletul ş i trupul acestui om singur între două vârste, r ăspândind o frumuse ţe ciudată, pătată cu sânge, care atunci când arma se îndreaptă către o vietate, napare niciodat ă .

Când prietenul meu mia trimis numă rul cu poemul şi lam ră sfoit, am descoperit cu uimire, pentru prima dată , c ă rândurile mele, în ciuda titlului aparent adecvat, nu se potriveau cu publica ţia; şi era clar c ă simpla repetare a unor expresii ca „nobila artă a vână torii", „spirit sportiv", „înclina ţie să nă toasă " nu puteau face să fie trecut cu vederea dezacordul. Pagina unde fusese inserat poemul pă rea c ă formează în cuprinsul numă rului un domeniu deosebit, fiind cu totul stră ină , izolată fa ţă de celelalte materiale. Ceea ce spuneam în poem, sau voisem să exprim, privea cu toate acestea esenţa puştii, a şa cum, intuitiv, credeam c ă am pă trunso. Nu trebuia să mă ruşinez de acest poem; am încercat, de aceea, chiar un fel de sentiment de mândrie. De ar fi apă rut în altă publica ţie, nimeni nar fi avut ceva de obiectat, dar era vorba de revista „ Clubului japonez de vânătoare ", care şia fă cut o datorie din a populariza vână toarea, ca sport să nă tos ş i

bă rbă tesc. Întro asemenea publica ţie concep ţia mea despre vână toare era prea eretic ă şi ar fi trebuit categoric respinsă . De îndat ă ce miam dat seama de asta şi am înţeles în ce încurc ă tură so fi aflat prietenul meu, mam simţit oarecum

întristat, de şi îi eram recunosc ă tor din inimă pentru amabilitatea de a mi fi tipă rit poemul, chiar dac ă a fă cuto cu o oarecare ezitare. Mă a şteptam ca unul sau doi din membrii clubului de vână toare să protesteze. Dar teama îmi era neîntemeiată şi chiar şi mai târziu nam avut de înfruntat o asemenea reacţie. Poate c ă prin cine ştie ce noroc, sau nenoroc, am fost înv ă luit de desconsiderarea mută a vână torilor Japoniei, dup ă cum tot a şa de lesne se poate presupune c ă nici mă car unul dintre ei nu mio

fi citit opera.

Trecuseră cam dou ă luni şi uitasem aproape totul, când factorul po ştal mi a adus o scrisoare sigilată , de la o persoană necunoscută , un oarecare Yosuke Misugi. Un istoric, vorbind cândva despre semnele zgâriate pe monumentul de piatr ă de pe muntele Taishan, a spus c ă ar ară ta ca o rază luminoasă de soare dup ă o ploaie de toamnă . Poate

exagerez puţin, dar semnele a şternute pe plicul alb al scrisorii lui Yosuke Misugi au avut asupra mea un efect asemă nă tor. Nu cuno şteam adev ă rata frumuse ţ e şi stilul semnelor de pe monumentul Taishan, pentru c ă această piatr ă comemorativ ă sa pierdut şi nu sa mai pă strat nici mă car o urmă . Semnele uria şe ale scrisului lui Yosuke Misugi ameninţau să iasă de pe plic. Pă reau generoase, aveau un efect minunat şi lă sau să se întrevadă o uimitoare îndemânare, dar, în timp ce le priveam, simţeam izvorând din fiecare dintre ele, pe nea şteptate,

o ciudată goliciune şi atunci miau trecut prin minte spusele

istoricului despre inscrip ţia în piatr ă . Aveam senza ţia c ă Yosuke Misugi şi a înmuiat pensula în tu ş şi apoi, ţinând o în mâna

stâng ă , a lă sato să alunece pe hârtie. Am întrev ă zut în acel scris o ră ceală stranie, imposibil de exprimat, şi o indiferenţă care nu avea nimic comun cu sobrietatea omului matur. Cu alte cuvinte, am simţit c ă autorul nu pune pre ţ pe îndemânarea sa şi c ă scrisul exprimă mai mult o personalitate puternic ă , un stil simplu, liber de atmosfera banal ă şi penibil ă a calofililor. Scrisoarea era, în orice caz, atât de minunat desenată cu pensula, încât cutia aspr ă de lemn destinată corespondenţei mia pă rut foarte nepotrivită pentru ea. Când am deschis plicul, am v ă zut c ă fusese folosit ă o hârtie lung ă , chinezeasc ă ; fiecare rând conţinea doar cinci sau şase semne uria şe, arătând întocmai ca cele de pe plic.

Sunt întru câtva interesat de vână toare", scria Misugi. „De curând poemul dumneavoastr ă mia căzut în mână cu totul întâmpl ă tor. Nu sunt un om cu gust cultivat ş i, în general, nu înţeleg poezia. Iertaţimă, dar numele dvoastr ă îmi era până acum necunoscut. Poemul aceasta ma impresionat îns ă atât de profund, încât nu ş tiu s ă fi avut cândva un sentiment asemănător."

Aşa începea scrisoarea. În timp ceo parcurgeam, simţeam, la gândul poemului aproape uitat, cum mi se strânge inima. Mai întâi am fost convins c ă scrisoarea aducea, în sfârşit, protestul ce trebuia s ă soseasc ă de mult şi la care mă a şteptam. Misugi îmi scria însă despre lucruri pe care nici nu le a ş fi visat. Cuvintele îi erau pline de polite ţe şi, precum semnele scrisului să u, pă trunse de importanţă , ară tând o mare încredere în sine şi o adânc ă lini şte interioar ă .

Ceo s ă spune ţi dac ă vă voi destăinui că bă rbatul despre care e vorba în poemul Pu şca de vân ă toare sunt chiar eu? Aţi observat bine din spate staturami înaltă în satul de la poalele muntelui Amagi, când, în primele zile ale lui noiembrie, mă duceam acolo s ă vânez. Setterul negru ş i cel alb, dresaţi special pentru vânătoarea de fazani, de asemenea puş ca mea Churchill pe care mia dăruito stimatul meu profesor din Londra, da, chiar ş i iubita mea pipă vau stârnit, după cum se pare, atenţia. C ă eu, un bărbat cu multe ş i grele defecte, vam inspirat un poem mă onorează ş i mă dezorienteaz ă în acelaş i timp. Pentru prima dată în viaţă admir înţelegerea deosebit de profund ă a unui poet.”

Citind, am încercat să evoc în amintire vânătorul pe carel întâlnisem cu cinci luni înainte, în plimbarea mea prin pă durea ce se află , a şa cum scrisese Misugi, în apropierea unei mici sta ţ iuni balneare, la poalele muntelui Amagi din peninsula Izu. Îmi aminteam doar de impresia confuză pe care strania singur ă tate sugerată de spatele vânătorului mia provocato.

Mi se pă rea c ă omul era înalt, de vârstă mijlocie, dar de chipul

să u şi de alte amă nunte ale înfăţişă rii sale numi puteam aduce aminte. Bineîn ţeles, atunci nu l privisem cu prea multă atenţie. Ară ta, a şa cum se apropia cu puşca pe umă r şi cu pipa în gură , altfel decât arată de obicei vână torii. Era parc ă adâncit în gânduri şi, în aerul rece al dimine ţii de iarnă timpurie, asta mia pă rut

minunat de proasp ă t şi curat. După ceam trecut unul pe lâng ă celă lalt, mam întors fă ră s ă vreau şiam privit dup ă el. Pă ră sise c ă rarea pe care mersese până atunci şi urca domol coasta destul

de abruptă , punând cu grij ă picior după picior, de parc ă sar fi

temut ca cizmele lui înalte să nu alunece. Urmă rindu i silueta ce se pierdea, mia pă rut dintr o dată , a şa cum am scris şi în poem,

nespus de singur. Am recunoscut imediat c ă amândoi câinii de vână toare erau nişte setteri de soi, dar cum nu avusesem niciodat ă de a face cu vânătoarea, bineîn ţeles c ă nam bă nuit ce fel de pu şc ă avea vână torul. În noaptea când am scris poemul am citit, nu mai ştiu unde, c ă cele mai bune puş ti de vână toare englezeşti sunt tipurile Richard şi Churchill şi astfel lam lă sat pe vână torul meu să duc ă pe umă r o puşc ă Churchill . Ş i, din întâmplare, tocmai aceasta era puşca pe care o avea Misugi. De şi Misugi mia scris c ă este eroul poemului, totu şi el, sâmburele ideii mele, mia ră mas înv ă luit în mister. Scrisoarea continua astfel:

„Poate că nu ave ţ i încredere în mine, pentru că vă scriu lucruri atât de stranii. Am aici trei scrisori de la trei femei diferite, care miau fost adresate. La început am vrut s ă le ard, dar după ce am citit minunatul dvoastr ă poem, mam hotărât dintr o dată s ă vi le ar ăt. Cu toate c ă aş regreta dac ă aş ş ti că vam tulburat lini ş tea sufleteasc ă, vi le trimit, totuş i. Naţi putea s ă le consacraţi o or ă de r ăgaz? Mar mulţumi chiar ş i numai atât. C ăci trebuie s ă ş tiţi cum arată “albia pustiită” în care un bărbat cu numele de Yosuke Misugi a privit cândva. Este, bineîn ţeles, o nerozie s ă vrei cu orice pre ţ s ă te înţeleagă alţii. Ş i mie mia fost indiferent acest lucru până acum, dar când am văzut că va impresionat un om ca mine, imediat mam hotărât s ă vă povestesc totul. Dup ă aceea, vă rog s ă arde ţi scrisorile. Cred că maţi văzut în Izu, la scurt timp după ce am primit aceste trei scrisori. Abia de câţiva ani am găsit o plăcere în vânătoare. De fapt, azi sunt un om singuratic, dar înainte am dus o viaţă public ă ş i privată plin ă de succese, încât îmi închipuiam că nu mă pot lipsi de puş că. lertaţimă că vă scriu toate acestea, dar o fac spre a vă ajuta s ă mă înţelege ţi mai bine."

A doua zi sosir ă ş i scrisorile. Pe plicul în care fuseseră introduse era scris ca şi pe prima scrisoare a lui Misugi:

Yosuke Misugi, Hotelul Izu."

Fuseseră scrise de trei femei. Le am citit şi cred c ă e mai bine să nu v ă împă rtăşesc ceam simţit. Le transcriu cu precizarea c ă, de şi în mod evident Misugi ocup ă o pozi ţie înaltă în societate, lam c ă utat în zadar în almanahul celebrităţilor ca şi în cartea de adrese. F ă ră îndoial ă a folosit un pseudonim. La copierea scrisorilor am completat cu „Yosuke Misugi" locurile unde se cerea numele întreg. Pentru celelalte persoane amintite în scrisori, am folosit alte nume.

Scrisoarea lui Shoko

Drag ă unchiule Yosuke,

Ce îngrozitor de repede au trecut cele trei să ptă mâni de când a murit mama! De ieri de când nam mai primit nici o vizită de condolean ţe, casa mi se pare dintr o dată ciudat de pă ră sită . De când mama nu mai e pe Pă mânt, sunt singură , singur ă până în adâncul inimii. Sunt convins ă c ă e şti cumplit de istovit! Doar te ai ocupat de toate ce se cer într o asemenea împrejurare de doliu, de la expedierea înştiin ţă rilor până la grija cinei de veghe. În afară de asta, întrucât mama a murit în împrejur ă ri atât de neobi şnuite, ai vorbit în locul meu cu poli ţia. În toate ai dat dovadă de maximă prudenţă . Nu ş tiu cum să‐ţi mulţumesc. S ă sperăm c ă în timpul c ă l ă toriei de afaceri la Tokio nu te va cople şi oboseala pe care ai adunato.

După planurile pe care mi le ai împă rtăşit înaintea plec ă rii, îmi închipui c ă ai terminat treburile în Tokio şi cred c ă e şti îndr ă gostit de regiunea împă durită a peninsulei Izu, care, cum ştiu, e mereu însorită , de şi mie îmi pare uneori ca o poză pictată pe por ţelan, plin ă de melancolie. Avusesem de gând să‐ţi scriu o scrisoare pe care, după ceo vei fi citit cu pipa în gură , te vedeam cum lă sai vântul minunat de acolo să te bată din toate pă rţile — dar oricâtă osteneală miam dat v ă d c ă numi reuşe şte. Am e şuat lamentabil şi am rupt pân ă acum o mulţime de foi de hârtie. Trebuie să‐ţi spun c ă nam crezut c ă‐ mi va fi atât de greu. Am vrut doar să‐ţi înfăţişez deschis sentimentele mele şi, într o anumită problemă , să‐ţi cer acordul. Am reflectat cu grij ă cum a ş putea s ă ţio spun şi, într o oarecare mă sură , ticluisem scrisoarea în gând. Când am pus însă mâna pe toc, tot ceam vrut să‐ţi spun a izbucnit îngrozitor de derutant în mine — ah, nu, nu a fost chiar a ş a. Toate întrist ă rile posibile ş i imposibile sau nă pustit asupra mea de pretutindeni, a şa cum, în zilele vântoase, se sparg talazurile pe plaja din Ashiya! Vreau totu şi să continuu scrisoarea

Drag ă unchiule, să‐ţi destă inui oare? Ş tiu totul despre tine şi despre mama. Am aflat în ziua dinaintea morţii ei. Am citit în taină jurnalul mamei. Cât de greu şi de penibil ar fi fost dac ă trebuia să‐ţi povestesc toate aceste lucruri. În mod sigur na ş fi reuş it să ţ i le spun cât de cât coerent. Azi o pot face, fiindc ă ţi le scriu. Nu sunt nici îngrozită , nici nelini ştită . Sunt numai foarte tristă ! Limba mie împietrit ă de durere. Nu numai din cauza ta sau a mamei, sau chiar a mea sunt tristă ; de fapt, din cauza întregii lumi, din cauza cerului albastru, a razelor soarelui de octombrie, a scoarţei arborilor, a tulpinilor de crizanteme care se mişc ă în vânt, da,

chiar din cauza apei, a pietrelor şi a pă mântului. Întreaga fire a luat dintr o dată culoarea doliului. De când am citit jurnalul mamei, ştiu c ă de dou ă şi de trei ori pe zi, şi câteodată chiar de câte cinci‐şase ori, culorile naturii se schimb ă atât de nea şteptat, pe cât de nea şteptat se ascunde soarele în nori. De îndată ce mă gândesc la tine şi la mama, totul în jur devine altfel. Tu ştii c ă pe lâng ă cele peste treizeci de culori câte sunt într o cutie de vopsele, mai este una, profund ă , îndepă rtată , însă foarte vizibil ă ochiului omenesc culoarea triste ţii? Din această întâmplare, dintre tine şi mama, am învăţat c ă poate exista o dragoste care nu aduce binecuvântare nimă nui şi pe care nimeni no poate binecuvânta. Doar tu şi mama, doar voi doi a ţi ştiut de dragostea voastr ă , nimeni alţii decât voi; so ţia ta Midori nu ştia nimic, şi nici eu; nici una dintre rudele tale nu bă nuie şte ceva şi nici vecinii care locuiesc în apropierea casei noastre şi pe cealaltă parte a stră zii, da, nici chiar cei mai iubi ţi prieteni ai tă i nu ştiu nimic! Ş i nici no să afle nimic. lar acum, când mama e moartă , ştii numai tu. Ş i mai târziu, când vei pă ră si această lume, nimeni nu‐şi va putea închipui mă car c ă această dragoste a existat. Credeam până acum c ă iubirea e ca soarele, luminoasă şi stră lucitoare, pentru totdeauna binecuvântată şi preamă rită de Dumnezeu şi de oameni. Am crezut c ă iubirea creşte încet ca o apă limpede curgă toare, ca un râu minunat sub soare, ale c ă rui valuri sunt pline de iarbă , de pomi şi de flori. Aş a am crezut c ă e iubirea. Cum a ş fi putut să‐ mi închipui o dragoste care să nu fie luminată de soare? O dragoste curgând de undeva, adânc în pă mânt, ca un curent subteran? Mama ma înşelat timp de treisprezece ani, şi chiar când a murit mia ascuns adev ă rul. De necrezut. Nu mia ş fi putut închipui c ă între tine şi mama există o astfel de taină . Mama obi şnuia să spun ă c ă noi dou ă suntem o mamă şi o fiic ă p ă ră site, singure pe

pă mânt. Dar tot timpul ea se ferea să‐ mi povestească de ce a divorţat odinioar ă de tată l meu. Susţinea c ă dup ă ce mă voi mă rita, voi înţelege. Cât doream să ajung odată la vârsta aceea Nam ţinut cu tot dinadinsul să aflu în amă nunt ce sa întâmplat între ei. Ş tiam cât îi era de greu să‐ mi ascund ă ceva. Da, pentru ea era de nesuportat! De aceea, nu pot concepe cum de a reuşit să‐ mi ascund ă această tain ă . Când eram copil, mama îmi spunea povestea lupului stă pânit de demon, care a ademenit spre pierzanie un iepura ş. Pentru această nelegiuire, lupul a fost transformat în stană de piatr ă . lar mama ma înşelat pe mine, a înşelat o pe Midori, ia înşelat pe to ţi! Oh, e groaznic! Ce anume a aduso aici? Ce demon a pus stă pânire pe ea? Da! Mama a folosit singur ă în jurnalul ei cuvântul criminal. „Eu şi cu Misugi vom fi criminali. Ş i fiindc ă nu aveam altă ie şire decât să fim criminali, să fim mă car mari criminali!" Biata mama! Era mai neajutorată decât lupul care a atras în cursă iepura şul. Cum a ţi putut, tu şi cu mama, să v ă hotă ţi să fiţi criminali, şi înc ă mari criminali? Cât e de îngrozitor c ă dragostea nu poate exista fă ră să‐şi atrag ă o vină ! Când eram copil, mia fost cump ă rată în pia ţa templului, la să rbă toarea Shotensan în Ninomiya, o bil ă de sticlă în care erau petale ro şii artificiale. Am luat bila şiam plecat mai departe dar, deodată , am început să plâng. Nimeni na putut în ţelege. Mă simţeam ca petalele nemişcate, înghe ţate într o sticlă rece, condamnate la moarte! Când mam gândit cum se simţeau ele acolo, ma cuprins o triste ţe de nedescris. Această tristeţe sa întors acum în mine. Dragostea dintre tine şi mama seamănă cu acele petale.

Drag ă unchiule Yosuke,

Poate e şti supă rat pe mine c ă , în taină , am citit jurnalul mamei. În ziua dinaintea morţii ei, am bă nuit c ă se va pră pă di. Ceva în înfăţişarea ei mia dat îngrozitoarea certitudine c ă , inevitabil ă , ultima i oră se apropie. Singurul motiv de îngrijorare în ultimele şase luni a fost o u şoară febră , dar, cu toate astea, avea aceeaşi poft ă de mâncare, ară ta, dup ă cum ştii, plin ă de prospe ţime, şi chiar luase în greutate. Totu şi, spatele ei, mai ales linia de la gât spre umeri, mia pă rut deosebit de tristă . În preziua morţii, a venit Midori să întrebe cum se mai simte; mam îndreptat spre camera mamei pentru a o anun ţa, dar când am deschis uşa glisantă , mam speriat groaznic. Mama era a şezată pe pat, cu spatele la mine, şi purta un chimono bleugri, din mă tase de Yuki, cu flori de ciulini mari şi luminoase, pe care până atunci îl ţ inuse împachetat în hârtie în dulapul ei şi mil fă g ă duise mie. Gă sea c ă era un chimono prea vesel pentru ea, şi de aceea nul purtase până atunci. „Ce sa întâmplat?" ma întrebat, întorcând capul spre mine, neîn ţelegând ce anume mă tulburase. „Dar îng ă imai eu, apoi nam mai ştiut cum să continui ş i aproape imediat am uitat ce mă speriase. În loc să ră spund, am început să râd. Mama fusese întotdeauna extravagantă în îmbră c ăminte, a şa c ă nu era surprinză tor c ă şia pus un chimono în culori deschise, pe care nul mai purtase de mult, spre a vedea dac ă‐ i mai vine bine. De când se îmboln ă vise, îi plă cea să scoată din dulap haine pe care nu le mai purtase de mult, probabil pentru a se distra puţin. Când am g ă sito în acest chimono, am fost totu şi surprins ă . Era atât de frumoas ă în el, încât pot să spun, fă ră să exagerez, c ă mia pă rut să nă toasă şi plin ă de prospe ţime, dar, în acela şi timp, singur ă şi tristă . No mai v ă zusem niciodat ă a şa. Midori ma urmat în camera mamei. „Oh, cât e de frumoasă !" a exclamat ea

şi sa a şezat în tă cere, de parc ă ar fi fost vră jită de frumuse ţea mamei. Toată ziua mam gândit cât de minunat, de frumo şi, dar însp ă imântă tor de pă ră siţi, ară tau umerii mamei înveli ţi în acel chimono. Era ca şi cum cineva miar fi înfipt în inim ă o ţeapă rece de plumb. Spre seară , vântul care până atunci bă tuse puternic sa lini ş tit şi, împreună cu Sadayo, slujnica noastr ă , am strâns în gră din ă frunzele uscate şi le am dat foc. Cu o zi înainte pregă tisem o leg ă tură din paie de orez cumpă rate la un pre ţ fantastic de mare, din care voiam să fac cenuşă de paie pentru vasul de înc ă lzit din camera mamei. Atunci, mama care ne privea pe fereastră ie şi pe verandă . Ţinea în mână un mic pache ţel, învelit în hârtie groasă. „Arde şi asta!" mă rug ă ea. „Ce i acolo?" „Nare importanţă ", mia replicat ea cu o severitate neobi şnuită . După o clip ă sa ră zgândit şi a spus pe un ton lini ş tit:

„E un jurnal. Jurnalul meu. Arde pachetul a şa cum ţil dau!" S a întors şi a plecat clă tinându se de parc ă ar fi împins o vântul. A durat aproape o oră până a fost gata cenuşa de paie. În sfârşit, ultimele fire au fost mistuite de flă c ă ri şi sau transformat într un fum violet. Acum eram ferm hotă râtă . Cu jurnalul mamei sub bra ţ, mam îndreptat în taină spre camera mea de la primul etaj şi lam ascuns bine în spatele etajerei de c ă rţi. În noaptea aceea sa stârnit din nou un vânt puternic. Când am privit în jos pe fereastră , în lumina nelini ştitoare a lunii albe, gră dina mia pă rut să lbatic ă , precum plaja unei ţă ri din îndep ă rtatul nord, şi vâjâitul vântului mi