2.

NOŢIUNI DE VIRUSOLOGIE

Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi

infecţiosi respectiv sunt entităţi infecţioase care conţin
un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN), sunt
strict parazite intracelular şi potenţial patogene.
Virusurile sunt mai mici decât bacteriile. Din această
cauză, ele nu sunt vizibile la microscop fotonic,
exceptând virusurile cele mai mari (virusul vaccinal are
250mμ), fiind vizibile numai la microscopul electronic.
Mai mici decât virusurile sunt viroizii
( informaţia genetică a virusurilor are o greutate de
peste 1000 000 daltoni pe când cea a viroizilor are 70
000- 90 000 daltoni)
O categorie aparte de agenţi infecţiosi sunt
prionii, care nu conţin nici o informaţie genetică,
acestia sunt proteine infecţioase care se reproduc prin
autocataliză.

11
 2.1. Istoric

Oamenii au cunoscut acţiunea virusurilor din cele mai vechi

timpuri: chinezii au descris variola cu 2500 ani înaintea erei noastre,
turbarea a fost descrisă de Aristotel în sec. IV î.e.n. În 1796 Jenner a
folosit virusul vaccinal pentru a imuniza copiii împotriva variolei.
Primul vaccin obţinut pe baza ştiinţei a fost realizat de către Pasteur,
care a atenuat în acest scop virusul rabic prin folosirea hidroxidului de
potasiu.
În 1892 Ivanovski a atras primul atenţia că, mozaicul tutunului
traversează filtrele bacteriologice. El credea însă că este vorba de un
agent infecţios cu structură celulară, deşi de dimensiuni foarte mici.
Alţi specialişti considerau că virusurile sunt substanţe chimice de o
natură specială, capabile de infecţii, dar nevii şi necorpusculare
(“contagium fluidum inanimatum”). Împotriva acestei concepţii,
Beijerinck a emis ipoteza că virusurile sunt fluide contagioase vii
( “contagium fluidum vivum” ).
Virusologul şi bacteriologul român de faimă mondială
C. Levaditi a reluat ideile lui Ivanovski privind natura corpusculară a
virusurilor ale căror dimensiuni le-a determinat prin trecerea prin
ultrafiltre de diferite dimensiuni ale porilor şi prin sedimentare
diferenţiată cu ajutorul ultracentrifugării. În perioada 1936-1939
Levaditi, împreună cu inventatorul microscopului electronic Ruszka au
realizat primele imagini ale virusurilor la acest instrument.
După cel de-al doilea război mondial s-au acumulat date cu
privire la natura nevie a virusurilor. Astfel imaginile la microscopul
electronic erau greu reconciliabile cu o structură celulară a acestora iar
în 1946 Cohn a demonstrat că virusurile nu se pot multiplica
independent, ci sunt multiplicate de celula gazdă pe care o parazitează.
În 1952 Hershey şi Chase demonstrează un fenomen excepţional:
faptul că în celula gazdă nu pătrunde întreg corpusculul viral, ci doar
acidul nucleic al acestuia (demonstraţie confirmată imediat la
Bucureşti de Radu Portocală, care a folosit virusul gripal în acest
scop).

12
 2.2. Definiţia şi caracterele generale ale virusurilor

Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţiosi

respectiv sunt entităţi infecţioase care conţin un singur tip de acid
nucleic (ADN sau ARN) în care se află informaţia genetică necesară
pentru propria reproducere, sunt strict parazite intracelular şi potenţial
patogene.
Virusurile pot exista sub trei forme:
a. virion – reprezentată de virusul infecţios matur format din
genomul viral şi un învelis proteic cu rol de protecţie;
b. virus vegetativ- reprezentat de genomul viral existent în celula
gazdă;
c. provirus – reprezentat de genomul viral integrat în genomul
celulei gazdă.
După 1950 a apărut clar că virusurile se deosebesc de bacterii
deoarece:
Virusurile sunt mai mici decât bacteriile. Din această cauză, ele
nu sunt vizibile la microscop fotonic, exceptând virusurile cele mai
mari (virusul variolei, virusul vaccinal), fiind vizibile numai la
microscopul electronic. Dimensiunile lor sunt sub 1 micron (μ), cel
mai mare este virusul vaccinal 250mμ, iar cel mai mic 18mμ.

Iridoviride Herpesviridae

Adenoviridae Papovaviridae Parvoviridae

Fig 2.1. Mărimea virusurilor

13
 2. Nu au structură celulară deci nu sunt microorganisme; sunt
obiecte;
3. În opoziţie cu rickettsiile, bacteriile şi celelalte celule care
posedă ambele tipuri de acizi nucleici, virusurile conţin numai ARN
sau numai ADN.
4. Genomul viral conţine informaţie pentru replicarea AN viral,
pentru sinteza proteinelor virale şi asamblarea virionului;
5. Virionul este lipsit de informaţia necesară pentru elaborarea
enzimelor deci virusurile nu dispun de un echipament enzimatic, nu au
metabolism.
6. Virusurile nu se cultivă pe mediile bacteriologice, se reproduc
numai în celule vii: sunt paraziţi obligaţi intracelulari la om şi animale
sau plante sau la bacterii, alge albastre şi ciuperci. Bacteriile parazite,
spre deosebire de virusuri au un metabolism propriu
Pentru replicarea AN viral şi pentru sinteza proteinelor virale,
genomul viral foloseşte materialul de construcţie, ribozomii şi energia
din celula gazdă, în timp ce bacteriile parazite intracelular folosesc
constituenţii lor proprii. Din acest motiv, parazitismul virusurilor se
numeşte parazitism absolut. Virusurile deviază metabolismul celulei
gazdă în sensul că aceasta în loc să-şi sintetizeze substanţele celulare –
sintetizează virioni. Multiplicarea virusurilor înseamnă deci
reproducerea lor de către celula gazdă.
7. Proteinele care înconjoară genomul viral sunt organizate într-
un sistem special care prezintă o simetrie helicală, cubică sau binală
( helicală + cubică ), sistem care nu există la bacterii şi la celelalte
celule.

Clasificarea virusurilor:
 după tipul de acid nucleic ce îl conţin:
- adenovirusuri a căror genom este constituit din ADN; ex virusul
herpetic, vaccinal
- ribovirusuri a căror genom este constituit dintr-o moleculă de ARN.
 după natura celulei pe care le infectează:
1. virusuri fitopatogene, care infectează celulele plantelor
2. virusuri zoopatogene, care infectează celulele animale
3. bacteriofagi, care infectează celulele bacteriene.

14
 2.3. Morfologia şi organizarea particulei virale

Virionii pot avea forme diferite (fig 1):

a. f. cilindrică (VMT, virusurile insectelor)
b. f. sferică (virusul gripal)
c. f. paralelipipedică (v. Variolic)
d. f. mormoloc, spermatozoid sau cireaşă (majoritatea bacteriofagilor)
( fig 2.2.)

coada

Fibrele cozii Placa bazală

Fig 2.2. Reprezentarea schematică a unui bacteriofag

Virusurile care atacă celulele microbiene poartă denumirea de

fagi . În functie de categoria de microorganisme infectată avem:
 bacteriofagi, atacă bacteriile
 micofagi, atacă ciupercile
 actinofagi,atacă actinomicetele
 cianofagi care atacă cianobacteriile

Organizarea particulei virale:

- genomul viral este reprezentată de o moleculă de acid nucleic ADN

sau ARN care poartă informaţia genetică necesară pentru propria sa
replicare şi pentru devierea metabolismului celulei – gazdă în sensul

15
sintezei celorlalţi constituenţi virali . Virusurile conţin 3-160 gene şi o
greutate moleculară de 1,2-200x106 daltoni.
- capsida protejează materialul genetic este formată dintr-un strat
unic de molecule proteice identice. În unele cazuri pot exista două
straturi, fiecare strat fiind alcătuit dintr-un tip diferit de proteine . Rolul
este de mării rezistenţa virusului la mediul extern şi infecţiozitatea lui.
Unitatea morfologică a capsidei este capsomera
La rândul lor, capsomerele sunt alcătuite din una sau 5-6
molecule proteice. Capsomerele sunt particule identice care se repetă
de un anumit număr de ori în structura capsidei. Numărul lor într-un
virion dat este constant. Sunt aranjate simetric: după o simetrie helicală
(spiralată ) sau cubică ( de obicei icosaedrică, numită şi pseudosferică).
Nucleoidul şi capsida împreună alcătuiesc nucleocapsida (fig
2.3.)
- peplosul este un învelis care păstrează stabilitatea nucleocapsidei şi
asigură fixarea virionului pe celulele gazdă şi prin aceasta infecţia
celulei gazdă. Unităţile morfologice ale peplosului sunt peplomerele.
Dacă peplomerele sunt constituite numai din proteine virale peplosul
se numeşte homopeplos iar dacă peplomerele sunt constituite din
proteine virale şi lipide, lipoproteine provenind de la celula infectată se
numeşte heteropeplos.

Nuceocapsida

Acidul nucleic capsidă

proteine

peplos

16
 Fig 2.3. Organizarea particulei virale.

În general, virusurile fără peplos sunt rezistente la eter, iar cele

cu peplos sunt sensibile. Rezistenţa la eter indică deci în general
absenţa peplosului, iar sensibilitatea , prezenţa acestuia.
O categorie aparte de virusuri ARN (ribovirusuri), sunt aşa
numitele virusuri catenare divizate (segmentate), pe care Fulton
(1980) le-a numit “virusuri multicomponente”, deoarece materialul
genetic este distribuit în două sau mai multe particule nucleoproteice,
pentru infecţii fiind toate necesare. Aceste tipuri de virusuri sunt
capabile de variaţii frecvente prin reasortarea unor segmente genomice
provenind de la virusuri diferite, mecanism numit pararecombinare.
Prin acest fenomen virusurile înving mecanismele de rezistenţă ale
celulei gazdă, provocând uneori mari epidemii aşa cum se întâlnesc
frecvent în cazul gripei prin schimbarea unor segmente cu virusul
asemănător aviar sau porcin etc.

2.4. MULTIPLICAREA VIRUSURILOR. Cuprinde mai

multe faze care, în esenţă sunt aceleaşi la toate virusurile:

17
1. În prima fază, virionul se adsoabe (se fixează) pe celula gazdă.
2. În faza a doua,virionul sau AN viral pătrunde în celula gazdă
(infecţie).
3. În faza a treia are loc multiplicarea propriu-zisă a virionului în
celula gazdă.
Accentuăm că virionul contribuie la multiplicare numai prin
genomul său, în timp ce materialele de construcţie, ribozomii şi
energia, necesare pentru multiplicare sunt furnizate de celula
gazdă.Virusul aflat în curs de multiplicare se numeşte virus vegetativ.
Multiplicarea propriu-zisă este rezultatul a patru procese:
 replicarea AN viral;
 sinteza proteinelor virale;
 asamblarea virionilor progeni (formarea din constituienţii
virali a virionilor compleţi,maturi;
 eliberarea virionilor progeni din celula gazdă.
1. Adsorbţia (fixarea) Pentru ca virusul să pătrundă într-o celulă,
trebuie să interacţioneze capsula sa cu anumite componente din
membrana celulară numite receptori. Dacă receptorul celular este
alterat din diferite cauze, inclusiv mutaţii, celula devine rezistentă la
virus.
Specificitatea cea mai strictă se întâlneşte la virusurile care
parazitează bacteriile, la bacteriofagi (fagi). Stabilitatea adsorbţiei
specifice a virusurilor este asigurată de forţe electrostatice (aşa numite
forţe van der Waals, punţi de H) care pot fi alterate de pH-ul mediului
şi concentraţia cationilor.
Celulele vegetale nu posedă receptori virali şi de aceea
virusurile plantelor nu au specificitate de fixare. Ele nu pot străbate
peretele celular decât în cazul în care integritatea acestuia a fost în
prealabil afectată de cauze mecanice (leziuni). În condiţii
experimentale, pentru lezarea peretelui celular se utilizează substanţe
abrasive (în special carborundul).

2. Pătrunderea (infecţia) în celulele animale diferă de cea din

celulele vegetale sau bacteriene şi are loc prin două procese:
endocitoză sau fuziune. Endocitoza este un proces de înglobare în
celulă a unor substanţe din mediul exterior aflate sub formă dizolvată
sau de particule prin intermediul unor vezicule (vacuole) care derivă
din membrana plasmatică. Înglobarea particulelor solide se numeşte
fagocitoză, a lichidelor se numeşte pinocitoză. Virusul ajunge astfel în

18
interiorul unei celule inclus într-o vacuolă citoplasmatică, ai cărei
pereţi se dezintegrează eliberându-l. Endocitoza virală se numeşte
viropexie.
Al doilea mecanism constă în fuziunea dintre suprafaţa virusului
şi cea a membranei celulare, urmată de trecerea virusului în matricea
citoplasmei. Fuziunea poate fi numai o etapă preliminară a fagocitozei.

Fig 2. 4. Pătrunderea virusului în celulă prin fuziune

Unele virusuri îşi încep replicarea în citoplasmă imediat după

pătrunderea în celulă, altele trebuie să se transfere în nucleu. Deşi nu
se cunoaşte modul de circulaţie a virusului se presupune că el are loc
pe căi celulare preexistente şi că circulaţia este direcţionată, că virusul
“ştie unde să meargă”. Unele virusuri sunt transferate de vacuole
fagocitare până la nucleu, după care ajung în nucleoplasmă, prin
fuziunea membranei vacuolare sau membranei nucleare. La
adenovirusuri acidul nucleic pătrunde în nucleu printr-un por nuclear.

3. Multiplicarea propriu-zisă cuprinde următoarele etape:

a. Replicarea AN viral şi biosinteza proteinelor timpurii. Capsida şi
peplosul (în cazul virusurilor zoopatogene) sunt descompuse sub
acţiunea enimelor proteolitice preexistente în celula gazdă. Produşii de
descompunere ai capsidei şi peplosului intră probabil în metabolismul
general al celulei, iar AN viral se pune în libertate. AN liber „nud”
este greu de evidenţiat la microscopul electronic creându-se impresia
că virusul a dispărut din celulă. Din acest motiv, perioada în care AN
viral este nud în celulă este denumită faza de eclipsă .
Înainte de replicarea AN are loc biosinteza proteinelor
timpurii (enzime) specific virale, pe baza informaţiei cuprinse în
genomul viral. Aceste proteine au rolul de a inhiba sinteza

19
componentelor normale ale celulei gazdă (ADN, ARN, proteine),
asigurând prioritatea sintezei componenţilor virali .
AN viral exercită două funcţii:
a. matriţă pentru propria sa replicare
b. matriţă pentru sinteza ARNm , dacă virusurile au genomul
reprezentat de AND sau îndeplineşte chiar rol de ARNm dacă
genomul viral este reprezentat de ARN
Prin participarea proteinelor timpurii AN parental se replică, ceea ce
duce la formarea a numeroase molecule de AN progene, procesul
desfăsurându-se în nucleu sau în citoplasmă.
Oprirea multiplicării virusurilor are loc ca urmare a morţii
celulelor infectate.
b. Sinteza proteinelor tardive.
Pe baza informaţiei cuprinsă în moleculele de AN progene are loc
biosinteza proteinelor “tardive”. Acestea sunt în cea mai mare parte
proteine structurale ale capsidei precum şi proteine de reglare cu rolul
de a întrerupe sinteza proteinelor precoce asigurând totodată
desfăşurarea reacţiilor legate de eliberarea virionilor progeni din
celulă.
Proteinele timpurii ca şi cele tardive se formează în ribozomii celulei
gazdă.
c. Asamblarea (maturarea).
După sinteza tuturor componentelor necesare reproducerii
virusului, ansamblarea lui este o problemă complicată, câtă vreme ea
nu este (ca la organismele celulare) controlată prin activitatea
secvenţială a unor gene.
Asamblarea are loc în citoplasmă.

20
 A.

B.
G.

A.adsorbţie

C. B. pătrundere

C. faza echlipsă
F.
D1 şi D2 sinteza
proteinelor timpurii

E1 şi E2 sinteza ADN
şi a proteinelor târzii
D1
F. asamblare
E2.
G. maturare

D2
E1. .

Fig 2.5. Multiplicarea virusurilor

4. Eliberarea.
Eliberarea virusurilor zoopatogene din celulele gazdă se poate face
prin exocitoză (contrariu endocitozei), un soi de “înmugurire” spre
exterior a celulei, în timp ce virusurile fitopatogene se eliberează din
celulă prin plasmodesme.
Durata ciclului de multiplicare variază în funcţie de tipul de
virus. Astfel ribovirusurile se multiplică mai repede deoarece ARN-ul
viral îndeplineşte şi rolul de ARN mesager, în plus este şi monocatenar
spre deosebire de adenovirusuri, care se multiplică mai greu ( AND- ul
viral fiind bicatenar). Spre exemplu virusul gripal (ribovirus) se
multiplică în 4-6 ore iar virusul vaccinal se multiplică în 6-20 ore. La
bacteriofagi timpul de multiplicare decurge foarte rapid (20-60 min)
iar cantitatea totală de virus formată este surprinzător de mare (de la
1-40% din masa celulei).

2.5. Relaţii între virusuri şi organismul gazdă.

21
 Aceste relaţii sunt foarte complexe fiind influnţate de
particularităţile virusului în raport cu gazda sau proprietăţile gazdei în
raport cu virusul.
Relaţiile datorate particularităţilor biologice şi de patogenitate
ale virusului cu organismul gazdă se manifestă prin tropisme
(afinitatea unui virus faţă de anumite specii de plante, animale, ţesuturi
sau celule).
Relaţiile datorate particularităţilor gazdei se pot manifesta la
nivel celular cât şi la nivelul întregului organism.
a. Infecţiile cu virusi la nivel celular pot fi:
 Productive, se realizează în cazul în care virusul determină

formarea de virioni şi liza celulei gazdă;

 Abortive, când celula gazdă nu permite multiplicarea

virusului eliminându-l;
 Persistente, se datorează virusurilor care se multiplică dar

care nu produc modificării esenţiale în metabolismul celular.

Acestea la rândul lor pot fi:
Infecţii cronice, care produc virusi timp de mai mulţi
ani ( virusul hepatitei B)
Infecţii latente, când infecţia nu se manifestă numai
în anumite cazuri. (cazul virusului herpetic).
b. Infecţiile cu virusi la nivelul organismului pot fi:
- Acute, sunt infecţii productive în care se înregistrează moartea
unor celule dar în cele din urmă virusul va fii eliminat din
organism;
- Inaparente, fără manifestări caracteristice;
- Persistente, de lungă durată care se pot manifesta ca infecţii
lente, cronice sau latente.
La plante virusurile produc: mozaic, cloroză, necroză, deformări,
atrofii, proliferări anormale (tumori).

2.6. Viroizii şi prioni

Virusurile nu sunt cele mai mici entităţi infecţioase, există

agenţi infecţioşi mai mici. S-a calculat că pentru a codifica o proteină
acidul nucleic trebuie să aibă o greutate moleculară de peste un milion
de daltoni. În 1967 Diener a descris şi a prezentat fotografii ale unor
agenţi infecţioşi cu greutate moleculară de 80-90 000 daltoni pe care i-
a numit viroizi. Aceştia provoacă boli degenerative la plante (boala
tuberculilor fusiformi la cartof, nanismul hameiului şi a

22
crizantemelor, , excortismul lămâilor şi a portocalelor ). Modul de
replicare al viroizilor nu este complet cunoscut, informaţia lor genetică
poate oferi numai o proteină foarte mică formată din 70-80 aminoacizi
iar replicarea viroidului se pare că este condiţionată de un virus
ajutător “helper”, care furnizează o parte a informaţiei genetice.
Multă vreme s-a crezut că viroizii sunt responsabili şi de bolile
degenerative ale sistemului nervos la om, cum este maladia “Kuru” din
Noua Guinee. In 1989, atunci când o boală nervoasă degenerativă la
animale (“boala vacii nebune”) a devenit o problemă în Marea
Britanie, Stanley B. Prusiner a constatat cu uimire că, în cazul acestor
boli, nu se pot izola virusuri , agentul patogen fiind constituit în
exclusivitate numai din proteine infecţioase pe care le-a denumit
prioni.
Aceste proteine notate de Prusiner Pr.P.Sc. sunt foarte
asemănătoare cu o proteină din creier Pr.Pc. care se produce în
organism, se găseşte la suprafaţa neuronilor şi după o vreme (ca orice
constituient normal al celulei) este distrusă prin acţiunea unor enzime
(proteaze). Pr.P.Sc. poate fi produsă fie direct în organism printr-o
mutaţie genetică (în cazul insomniei familiale letale, produsă de o genă
mutantă dominantă, fie prin contaminare. Spre deosebire de proteina
Pr.Pc. aceasta nu poate fi descompusă şi se acumulează în neuroni
cărora le conferă o structură specială, spongioasă (ca un burete).
Cercetătorii britanici au descoperit recent că ionii de cupru joacă un rol
important în stabilizarea PrPc faţă de acţiunea enzimelor, ceea ce
deschide perspectiva găsirii unui mijloc de combatere a bolii.
Acelaşi prion poate îmbolnăvi specii diferite de animale, la care
produce boli diferite. Chiar la om acelaşi prion poate produce fie
insomnie familială fatală, fie boala numită Jakob-Kreutzfeld (o
demenţă senilă).
Prusiner a reuşit să provoce însă mutaţie la şoareci care au făcut
boala vacii nebune. Boala se transmite prin produse biologice ce nu
conţin celule, mai ales extracte din ţesutul nervos, iar agentul este
rezistent la radiaţii ionizante, la căldură 24 ore la 160 C şi o oră la
360 C ( este de 40 ori mai rezistent la căldură decât virusul HIV) dar
este sensibil la fenoli,uree.
Cercetări efectuate pe animale de experienţă atestă că infecţia cu
prionii din hrană se poate avea loc în amigdale, esofag, stomac sau
intestin, de unde prionii migrează în vasele limfatice şi circulă pe cale
nervoasă, prin măduva spinării până la creier.

23
 După 1993 ca urmare a sacrificării animalelor bolnave, infecţia
a fost stăvilită dar există însă temerea că 75.000-80.00 de britanici sunt
deja contaminaţi şi boala va cunoaşte o explozie în viitorii 5-10 ani.
Important este faptul că începând din 1999 au fost elaborate 4
teste pentru detectarea contaminării cu maladia vacii nebune, teste
absolut eficace, rapide şi automate. Ele vor fi extinse la toate
abatoarele, asigurând protecţia consumatorilor.

24