1.

ISTORICUL DEZVOLTARII MICROBIOLOGIEI

CA STIINŢĂ

Omul primitiv, antic şi medieval nu ştia nimic

despre vasta lume a microorganismelor, dar intuia
prezenţa acestora. Vechii egipteni cunoşteau caracterul
transmisibil al unor boli cum ar fi lepra sau ciuma.
Mai târziu cunostinţele acumulate au permis
omului să producă prin fermentaţie vin, bere, pâine, să
conserve legumele prin murare sau să diversifice
preparatele pe bază de lapte prin utilizarea bacteriilor
lactice.
În epoca modernă marile descoperiri ale lui
Pasteur, întemeietorul microbiologiei ca stiinţă, au
adus numeroase aplicaţii practice ale microbiologiei în
medicină şi industria alimentară. Cercetările lui
Winogradski , întremeietorul microbiologiei solului , au
dus la evidenţierea microorganismelor din sol şi
elaborarea de metode speciale pentru cercetarea
activităţii acestora.
În epoca contemporană cunostinţele de
microbiologie au premis apariţia şi dezvoltarea unor
discipline noi ca genetica moleculară şi ingineria
genelor care au schimbat faţa lumii.

1
 1.1. Obiectul microbiologiei

Termenul de microbiologie a fost creat de Pasteur şi are

următoarea etimologie: “mikros” grec. mic, “bios” grec. viaţă,
“logos” grec. vorbă, discurs.
Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
microorganismelor şi virusurilor.
Microorganismele şi virusurile mai sunt denumite şi cu termenul
de „microb”, sau „germen”, ultimul fiind utilizat pentru
microorganismele capabile de multiplicare.
Microorganismele se disting de celelalte vieţuitoare prin
următoarele:
a. ocupă o poziţie inferioară pe scara filogenetică;
b.au dimensiuni microscopice sau submicroscopice;
c. sunt monocelulare (coenocitice1) sau pluricelulare.
Sunt autotrofe sau heterotrofe. Cele heterotrofe pot fi : saprofite sau
parazite
Microorganismele sunt împărţite în următoarele grupe:
-bacteriile inclusiv actinomicetele
-ciupercile microscopice (drojdiile=levurile şi mucegaiurile)
-algele microscopice
-protozoarele
Virusurile-sunt considerate entităţi, (obiecte) biologice nu
microorganisme deoarece:
a. nu au structură celulară;
b. la compoziţia lor participă proteinele şi numai un singur tip de
acid nucleic (ARN sau ADN);
c. nu au metabolism, fiind lipsite de enzime metabolice.
În majoritatea lor nu pot fi observate nici la microscopul fotonic, fiind
vizibile la microscopul electronic. Sunt parazite obligat intracelulare la
plante, animale, om sau microorganisme.

2
 1.2. Ramurile ştiinţei microbiologice

În funcţie de natura microorganismelor studiate şi aspectele

practice implicate microbiologia s-a diversificat în mai multe ramuri
microbiologice independente, care pot fi grupate în microbiologie
generală şi microbiologie specială sau aplicată.
Microbiologia generală este o ştiinţă de sinteză, care studiază
însuşirile morfologice, fizico-chimice, biochimice şi fiziologice ale
microorganismelor şi virusurilor precum şi acţiunea factorilor de
mediu asupra lor.
Studiul relaţiilor dintre microorganisme şi dintre acestea şi
macroorganisme (plante superioare, animale, om) precum şi genetica
microorganismelor şi virusurilor reprezintă capitole, anexe la
microbiologia generală.
În funcţie de natura microorganismelor studiate s-au delimitat
următoarele ştiinţe:
- bacteriologia, care studiază bacteriile inclusiv
actinomicetele,
- micologia, care studiază ciupercile microscopice,
- algologia, are ca obiect de studiu algele;
- protozoologia, studiază protozoarele;
- virusologia (virologia sau inframicrobiologia), se ocupă cu
studiul virusurilor.
Microbiologia aplicată sau specială care cuprinde:
microbiologia agricolă cu ramurile ei: microbiologia solului,
gunoiului, a nutreţurilor; microbiologia industrială;
microbiologia medicală: umană şi veterinară; microbiologia apei,
aerului, a alimentelor; geomicrobiologia.
Microbiologia agricolă, studiază microorganismele importante
pentru agricultură şi rolul ei privind asigurarea circulaţiei materiei în
natură, nutriţia minerală a plantelor, fertilitatea solului, precum şi
formarea structurii solului.
Microbiologia industrială (tehnică sau fermentativă),
studiază microorganisme cu implicaţii industriale ( industria
alimentară, farmaceutică, textilă, fermentativă etc. ).

3
 Microbiologia medicală: umană şi veterinară – se ocupă cu
studierea microorganismelor şi virusurilor patogene pentru om şi
animale.
Microorganismele şi virusurile care provocă boli la plante sunt
studiate în cadrul fitopatologiei.
Microbiologia apei, aerului, a alimentelor – se ocupă cu
studiul microorganismelor din aer, apă, alimente.
Microbiologia insectelor – studiază microorganismele patogene
pentru insecte dăunătoare, cât şi căile de transmitere a agenţilor
patogeni de către insecte.
Geomicrobiologia, studiază microorganismele implicate în
formarea, detectarea şi exploatarea depozitelor geologice de fier, sulf,
ţiţei, metan etc.
Microbiologia cosmică – are ca obiect de studiu
microorganismele din condiţiile extraterestre.

1.3. Istoricul dezvoltării microbiologiei ca stiinţă.

Se pot evidenţia patru etape sau epoci în dezvoltarea microbiologiei
şi anume:
- epoca descoperirii microorganismelor;
- epoca cercetărilor morfologice;
- epoca cercetărilor fiziologice;
- epoca contemporană.

a. Epoca descoperirii microorganismelor

Omul primitiv, antic şi medieval nu ştia nimic despre vasta
lume a microorganismelor, dar intuia prezenţa acestora. Vechii
egipteni cunoşteau caracterul transmisibil al unor boli cum ar fi lepra
sau ciuma.
Hipocrat (400 îen) considerat întemeietorul medicinei, a fost
primul care a observat natura infecţioasă a tuberculozei.Acesta a pus
bazele teoriei miasmelor , teorie care se baza pe existenţa a doi
factori ce determină îmbolnăvirea:
- constituţia bolnavului;
- alterarea aerului datorită prezenţei unor particule nevii, urât
mirositoare.

4
Tot în antichitate a fost obserrvat si fenomenul de imunitate, semnalat
de către Thucidides , care a observat că persoanele care contactau o
boală contagioasă dobândesc rezistenţă la aceeasi boală.
În 1547 Girolamo Francastario lansează concepţia
contangiunii vii intuind o caracteristică esenţială a bolilor produse de
microorganisme, şi anume contagiozitatea acestora. Evidenţierea
agenţilor bolilor însă , nu a putut fii dovedită deoarece microscopul a
fost inventat mai târziu, la începutul secolului al XVII –lea de către
Zacharias Jansen sau poate chiar de marele Galileo Galilei.

b. Epoca cercetărilor morfologice- debutează odată cu

descoperirea microorganismelor de către Antony van Leeuwenhoek
( meşter din Olanda )care şi-a constituit un microscop cu ajutorul
căruia a examinat tot felul de lichide iar vieţuitoarele observate le-a
denumit animalcula.
Microorganismele din sol au rămas însă necunoscute datorită
greutăţii de a examina un corp solid şi atât de lipsit de transparenţă.
Între timp însă tehnica bacteriologică a făcut însemnaţi paşi înainte,
graţie discuţiilor despre generaţia spontană ( posibilitatea
microorganismelor să ia naştere din materia organică lipsită de viaţă ),
teorie susţinută experimental de către Needham, care a folosit în acest
scop bulionul de carne, demonstrând că în el „se nasc” şi se înmulţesc
microbi, observaţie ce a deschis calea utilizării acestora pentru
întreţinerea şi creşterea microorganismelor, ca mediu de cultură.

c. Epoca cercetărilor fiziologice- începe cu înfrângerea totală a

teoriei generaţiei spontanee, ca rezultat al cerecetărilor lui Louis
Pasteur (1822-1895). Acesta a revoluţionat toate domeniile de
cercetare de care s-a preocupat: cristalografia ( el a descoperit legile
cristalelor, anticipând astfel legea lui Vant Hoff ), chimia
fermentativă ( revoluţionând tehnologiile în vinificaţie, braserie,
fabricarea oţetului ), fondând în fine, microbiologia cu aplicaţii mai
ales medicale, dar şi în alte domenii.
El a observat că microorganismele descompun substanţele
organice şi permit o utilizare ciclică a elementelor necesare
organismelor vii, deci se poate spune că Pasteur este părintele unui
principiu fundamental al ecologiei şi anume cel referitor la utilizarea
ciclică a elementelor nutritive, chiar dacă după aproape un deceniu a
fost fondată ecologia ca ştiinţă de către Haeckel.

5
 Pasteur a descoperit şi un alt fenomen ecologic fundamental:
antibioza, adică capacitatea unui microorganism de a opri creşterea
altuia. El a lansat aşa numita teorie a mediului epuizat sugerând că
primul microorganism cosumă toate substanţele nutritive.
Microbiologul român Victor Babeş, este cel care va da o
explicaţie corectă fenomenului de antibioză, afirmând că
microorganismul modifică mediul de viaţă într-un sens defavorabil
creşterii altor microorganisme, elaborând astfel teoria mediului
viciat.
În acelaşi timp cu Pasteur, cercetătorul german Cohn descoperea
în sol numeroase tipuri de bacterii, fiind preocupat de rolul acestora în
procesele ce determină fermentarea solului, iar fiziologul francez
Boussingault descoperea că solul absoarbe oxigen şi elimină dioxid de
carbon. Tot el descoperă prezenţa în sol a catalazei, enzimă care
determină reducerea apei oxigenate cu degajare de oxigen, enzimă
prezentă la toate organismele aerobe.
În 1885 chimistul francez Berthelot e emis ipoteza că
microorganismele îmbogăţesc solul în azot prin transformarea
azotului gazos din atmosferă în amoniac. În 1886 Wilfarth avea să
demonstreze că unele bacterii ce cresc pe rădăcinile unor leguminoase
pe care provoacă nişte umflături specifice numite nodozităţi,
aprovizionează cu azot aceste plante. El a descoperit bacteriile din
genul Rhizobium şi simbioza, asocierea între două organisme vii de pe
urma căreia beneficiază ambii parteneri ( bacteria primeşte de la plantă
compuşi organici necesari vieţii proprii şi pentru reducerea azotului,
planta primeşte de la bacterie azotul ).
Mai târziu Winogradski părintele microbiologiei solului şi
Beijering vor descoperi bacterii libere fixatoare de azot ce trăiesc în
sol, anaerobe (Clostridium pasteurianum) sau aerobe (Azotobacter).
După 1970 Johanna Dőbereiner şi Dommergues au descoperit
microorganisme care trăiesc în rădăcinile diferitelor plante fixând
azotul, fără a forma însă asociaţii simbiotice ( Azotospirillum ).
Tot Winogradski a descoperit la sfârşitul secolului trecut o nouă
grupă de bacterii care-şi obţin energia necesară vieţii oxidând
amoniacul la nitrit ( Nitrosomonas ) sau nitritul la nitrat ( Nitrobacter ).
Se demonstrează astfel cum se formează în sol principalul aliment
azotat al plantelor, se descopereau primele organisme vii care
asemenea plantelor verzi, nu au nevoie de substanţa organică gata
preparată pentru a-şi procura energia necesară vieţii ( sunt autotrofe ).

6
 Printre părinţii microbiologiei se numără şi Robert Koch,
fondatorul metodologiei de cercetare în acest domeniu (prin
descoperiri privind modul de înmulţire, de cultivare a
microorganismelor, de distrugere a lor, de evidenţiere a acestora prin
colorare, descoperă sporogeneza, agentul tuberculozei, a holerei
asiatice, introduce mediile solide, elaborează postulatele lui Koch
( criterii pe baza cărora se pot da diagnostice corecte sau se identifică
agentul patogen ), elaborează metode de dezinfecţie.
Metchnikoff, a descoperit că anumite celule mobile au
capacitatea de a îngloba anumite particule cu care vin în contact, A
demonstrat prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare în
reacţiile de apărare ale organismului, punând bazele imunităţii
celulare. Ulterior Behring şi Kitasato, descoperă şi demonstrează
existenţa în organismele superioare a celui de-al doilea mijloc de
apărare reprezentat de imunitatea umorală.
Paul Ehrlich s-a preocupat de studiul rezistenţei organismului
la infecţii, este creatorul teoriei moderne a dezinfecţiei şi
chimioterapiei selective. Acesta a testat peste 6000 de săruri de arsen
înainte de a găsi ceea ce căuta: o substanţă toxică pentru agentul
sifilisului ( Treponema pallida ) şi relativ uşor suportată de către om.
Astfel a apărut prima substanţă chimioterapică din istorie –
salvarsanul, care a fost abandonată în momentul în care s-a descoperit
penicilina. A doua substanţă chimioterapică antisifilitică a fost
descoperită de românul C. Levaditi primul deţinător al Medaliei
Ehrlich.

d. Epoca contemporană.- urmează primului război mondial şi este

caracterizată de următoarele descoperiri:
- scoţianul Alexander Fleming descoperă primul antibiotic,
penicilina ( 1929 ), intrată în practica medicală după ce s-a
reuşit purificarea ei prin perfecţionarea metodelor
cromatografice ( 1941 ).
- demonstrarea rolului ereditar ale acizilor nucleici în
transmiterea caracterelor la urmaşi, profilându-se o nouă
ştiinţă, care va schimba radical viaţa oamenilor din vremea
noastră – genetica microbiană
- fundamentarea sistematicii bacteriene de către Bergey şi
Krasilnikov;
- descoperirea mecanismelor de reglare genetică;
- punerea la punct a tehnicilor de inginerie genetică;

7
 - dezvoltarea metodologiei de clonare a ADN;
- descoperirea interferonilor;
- producerea de anticorpi monoclonali.

1.4. Contribuţia cercetătorilor romăni la dezvoltarea

microbiologiei

Printre personalităţile româneşti care au adus contribuţii

valoroase la dezvoltarea microbiologiei pot fi amintite: Victor babeş,
Ioan Cantacuzino şi alţii ale căror merite sunt recunoscute pe plan
mondial.
Victor Babeş (1854-1926) – s-a născut la Viena în 1854. A fost
fiul unui patriot român Vicenţiu Babeş. Studiile medicale le-a făcut la
Budapesta şi Bucureşti. A publicat împreună cu francezul Cornil
primul tratat de bacteriologie din lume. Babeş împreună cu Staicovici a
descoperit o nouă grupă de bacterii, paraziţi ai bovinelor, numite în
cinstea sa babesii.
În 1885 Babeş a izolat primul din lume streptococul hemolitic
din gâtul bolnavilor de scarlatină. A organizat primul centru de
vaccinare antirabică din Europa Răsăriteană după eşecul încercărilor
făcute în Odessa.
În 1887 Babeş a perfecţionat vaccinul antirabic obţinut de
Pasteur (până în 1960 vaccinul românesc era cel mai bun din lume, în
prezent firma “Rhone” a obţinut un vaccin prin procedee de inginerie
genetică şi care poate fi administrat pe cale bucală, deschizându-se
astfel perspectiva eradicării turbării). Babeş a descoperit aşa numiţii
“corpi Babeş-Negri” care permit diagnosticarea absolut precisă a
turbării. În 1889 Babeş a aplicat serul obţinut de la calul imunizat
pentru profilaxia cazurilor în care vaccinul antirabic avea efect
îndoielnic, devenind în felul acesta autorul metodeiseroterapiei cu trei
ani înaintea utilizării acesteia de către echipele de cerectători din
Germania şi Franţa. Tot Pasteur este autorul Monografiei “La Rage”
(“Turbarea”).
Ioan Cantacuzino – s-a născut în 1863 la Bucureşti. Studiile şi
le-a făcut în ţară apoi la Paris. Este întemeietorul Institutului de
microbiologie din Bucureşti care-I poartă numele. Numele său se leagă
în special de ceea ce a rămas în ştiinţă sub numele de “marea
experienţă română antiholerică”, în 1913 când în Bulgaria, armata
română s-a terzit în mijlocul unei zone contaminate de holeră,
Cantacuzino a trecut peste obiecţiile specialiştilor francezi (Roux,

8
Besredka) şi germani (von Behring, Ehrich, Kraus) vaccinând în masă
soldaţii în plin focar. Rezultatul a fost pozitiv: în două luni şi jumătate
au fost lichidate toate focarele. Ioan Cantacuzino care în 1894 îşi
susţinuse în Franţa doctoratul sub conducerea lui Mecinikov şi având
ca subiect imunitatea antiholerică îşi va plăti în 1918 datoria de
recunoştinţă conducând o misiune medicală română în sprijinul
combaterii epidemiilor de holeră şi tifos din Franţa, fiind decorat cu
Legiunea de Onoare. În 1925 împreună cu Olga Bonciu descoperă
transducţia fagică, fenomen imposibil de interpretat atunci şi denumit
“principiul Cantacuzino” de imunitate transmisibilă. Mai târziu însă
prin anul 1952 acest fenomen a fost explicat de către Lederberg şi
Zinder, care au fost distinşi cu Premiul Nobel.
Constantin Levaditi (1874-19539), urmaşul unei familii de
macedo-români din Vlahon-Livadia din Grecia este primul mare
microbiolog român, format în ţară, ca elev al lui babeş. El a făcut
apoin studii în Germania şi Franţa şi a lucrat practic toată viaţa sa la
Institutul pasteur din Paris. A elaborat o metodă pentru colorarea
agentului sifilisului (Treponema pallidum) din sânge şi o metodă de
impreganare argentică pentru punerea în evidenţă a acestei bacterii în
ţesuturi. A descoperit acţiunea bismutului în tratamentul sifilisului,
descoperire pentru care a fost distins cu medalia de aur "“aul Ehrlich"”
Domeniul în care Levaditi a adus cele mai mari contribuţii este
virusologia. El a demonstrat natura corpusculară a virusurilor, natura
virotică a poliomelitei. Prin numeroasele metode de lucru descoperite
de el este fără îndoială unul din fondatorii acestei discipline. Printre
metodele descoperite se numără şi folosirea culturilor de celule pentru
înmulţirea virusurilor. În 1912 reuşeşte să cultive virusul poliomielitic
făcând primul pas spre obţinerea unui vaccin antipoliomielitic.
Levaditi a efectuat unele din primele cercetări de microscopie
electronică.
Constantin-Ionescu-Mihăieşti (1883-1962), colaboratorul cel
mai apropiat al lui Cantacuzino şi urmaşul acestuia la conducerea
“Institutului Cantacuzino”,Bucureşti. El a iniţiat şi condus producerea
vaccinului antituberculos BCG. Cea mai importantă descoperire a lui
Ionescu-Mihăeşti se leagă de semnalarea recombinării virusului
poliomielitic, fenomen ce a putut fi explicat abia de Hershey (19499 şi
a contribuit de asemenea la fundamentarea geneticii moleculare.
În 1936 la institutul cantacuzino din Bucureşti era realizată o
descoperire de răsunet în lumea ştiinţifică internaţională: izolarea unei
endotoxine (a bacteriei tifice). Autorii acestei descoperiri erau Andre

9
Boivin, un cercetător trimis în România de Misiunea Culturală
francezăşi Ion mesrobeanu, viitor director al Institutului. Andre Boivin
la rândul său după ce a fost silit să părăsească România (1948) a fost
director al Institutului Pasteur din Strasbourg şi Paris.
Mihai Ciucă (1883-1969) în colaborare cu Bordet şi-a legat
numele de descoperirea în 1921, a fenomenului de lizogenie şi
eradicarea malariei pe plan mondial.
Microbiologia nemedicală a fost fondată în România de
profesorul Iuliu Voicu care a trecut la Paris doctoratul în 1909 cu o
teză privind “Efectul humusului în doze slabe asupra bacteriei
Azotobacter”, un subiect încă actual.
În 1930 mircea Popovăţ a publicat un studiu asupra nitrificării în
solurile din România. Traian Săvulescu împreună cu un grup de
cercetători a izolat şi produs biopreparate pe bază de Rhizobium pentru
a spori producţia de soia şi alte leguminoase. De atunci şi până în
prezent în ţară au fost produse biopreparate de calitate superioară sub
numele de Nitragin. De acestă problemă s-au ocupat cercetători ca:
Ing. Dr. Gh. Ştefanic (tehnologia producerii industriale a nitraginului),
ing. N. Bălan, dr. Ana Popescu (genetica şi selecţia culturilor de
Rhirobium).
În 1935 sub conducerea dr. N. Hulpoi a luat fiinţă un laborator
de microbiologia solului, care a elaborat cercetări remarcabile privind
fermentarea şi utilizarea gunoiului de grajd. Ca urmare a studiilor
întreprinse s-a propus utilizarea gunoiului în stare proaspătă, arătându-
se că în acest caz se obţin sporuri de producţie agricolă şi creşterea
fertilităţii solului. Simultan sau la puţin timp la concluzii similare au
ajuns cercetătorii olandezi şi italieni.
După cel de-al doilea un grup de cercetători condus de Elena
Missirliu şi P. papacostea au elaborat un sistem precis şi rapid de
identificare a bacteriilor şi ciupercilor, precum şi un sistem de
clasificare a solurilor pe baza unor microorganisme indicatoare.

10