Capitolul 4

PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII LA FATA

LOCULUI ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR
SĂVÂRŞITE CU ARME DE FOC

Cercetarea criminalistică a armelor de foc uzitate pentru săvârşirea de infracţiuni,

identificarea sau clarificarea modului sau împrejurărilor în care autorul s-a folosit de acestea
sunt aspecte a căror soluţionare cade în sarcina specialiştilor criminalişti care se confruntă în
ultimii ani cu o creştere a infracţiunilor de acest gen.
Dacă în trecut, în ţara noastră, infracţiunile comise cu arme de foc erau îndreptate in
general împotriva fondului cinegetic, in prezent acestea sunt îndreptate tot mai des împotriva
patrimoniului, vieţii şi integrităţii fizice a persoanei. Acest fapt se datorează în mare măsură
creşterii numărului de persoane posesoare legal de arme de foc, dar mai cu seamă deţinătorilor
ilegali de arme procurate prin diferite căi sau chiar confecţionate artizanal.
În prezent există în cadrul Institutului de Criminalistică evidenţe centrale care sunt
exploatate şi gestionate prin intermediul unui sistem informatizat de identificare balistică - IBIS.
Acest sistem are rolul de a achiziţiona, stoca şi gestiona imaginile elementelor de muniţie trase
cu arme de foc (tuburi cartuş şi gloanţe), în cadrul unei baze de date destinate identificării
automate a armelor de foc aliate în evidenţă. Având in vedere că această bază de date este
constituită în mare parte de elementele de muniţie trase experimental cu arme de foc letale
deţinute legal, o problemă o ridică armele deţinute ilegal, în cazul folosirii acestora fiind foarte
importantă găsirea acestora la locul comiterii faptei. Statistica referitoare la cazurile de deţinere
ilegală de arme de fix: şi muniţii in primele trei luni ale anului 2008, a scos in evidenţă
înregistrarea la nivelul judeţului Constanţa a unei creşteri de 300% (analiză pe ţară) faţă de
aceeaşi perioadă a anului 2007. O mare parte din armele deţinute ilegal, s-a dovedit a fi
introdusă în ţară, din Bulgaria, prin punctele de trecere a frontierei.
 De multe ori armele de acest fel nu prezintă elementele specifice de identificare (marcă,
serie, număr), care lipsesc fie din construcţie, fie au fost şterse.
Pentru rezolvarea
Investigareatuturor aspectelor
omorului legate
săvârşit de săvârşirea
cu arme de foc unei infracţiuni prin folosirea
4 unei
arme de foc, este foarte important ca toate organele judiciare participante la cercetarea locului
faptei în cazul săvârşirii unei astfel de infracţiuni să cunoască modul de funcţionare a unei arme
de foc, genurile de urme care pot fi create de acestea şi procedeele de căutare, descoperire,
ridicare şi exploatare a acestora.

4.1. Consideraţii generale privind cercetarea la faţa locului

4.1.1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod substanţial la
realizarea scopului procesului penal. În accepţiunea legii procesual penale, cercetarea la faţa
locului constituie un procedeu probatoriu care serveşte la administrarea sau la aflarea unor
mijloace de probă1. Dar, cu tot caracterul, aşa-zis auxiliar, acestei activităţi i se conferă o
semnificaţie cu totul deosebită, de modul în care este organizată, desfăşurată şi finalizată
depinzând, nemijlocit, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, inclusiv cu
privire la persoana făptuitorulu2.
Cercetarea la faţa locului poate fi definită ca fiind activitatea procedurală şi de tactică
criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit
infracţiunea, descoperirea, relevarea fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop stabilirea naturii şi
împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării făptuitorului3.
1

Această activitate este importantă deoarece organul de urmărire penală percepe nemijlocit
împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele utilizate sau atinse de către acesta, putându-
se obţine probe preţioase în cauză.
Cercetarea la faţa locului reprezintă condiţia fundamentală, pentru soluţionarea corectă a
cauzelor penale deoarece, in marea majoritate a infracţiunilor, rezultatele obţinute cu acest prilej
constituie punctul de plecare, determinând ansamblul de activităţi ce se vor întreprinde ulterior
pentru finalizarea cercetărilor. În unele situaţii, cercetarea la faţa locului reprezintă singura
modalitate de obţinere a probelor, in primă fază, a cercetărilor1.
Neefectuarea sau efectuarea cu întârziere sau cu nepricepere a cercetării locului faptei duce
la imposibilitatea descoperirii şi fixării urmelor, la întârzierea cercetărilor şi, în final, la
imposibilitatea stabilirii adevărului în cauză.

4.1.2. Trăsăturile caracteristice ale cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferenţiază şi o

1
Dongoroz ş.a.. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. vol. I., Partea generală,
Ld. Academiei Române, Bucureşti. I975, p. I69.
2
Em. Stancu. Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, ( Curs de Criminalistică, partea a II-a şi a III-a.
Universitatea Bucureşti, facultatea de Drept, Bucureşti. I988. p 28.
3
A. Ciopraga. Criminalistică. Elemente de tactică. Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, ed. I986. p. 24.
particularizează de celelalte activităţi întreprinse de organele de urmărire penală. Astfel,
cercetarea la faţa locului este:
a) o activitate iniţială.
Cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi, ori de câte ori natura
faptei săvârşite impune efectuarea de constatări referitoare la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, descoperirii şi fixării urmelor acesteia, stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor
materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.
b) o activitate cu caracter imediat.
Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută de faptul că orice întârziere duce la
modificarea “ambianţei” locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă, cu urmări negative pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor în cauză.
c) o activitate obligatorie.
Nicio altă activitate nu poate substitui cercetarea la faţa locului, perceperea nemijlocită a
situaţiei de la locul faptei având o importanţa deosebită.
d) o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.
După efectuarea cercetării la faţa locului, aceasta suferă anumite modificări astfel încât este
puţin probabil ca la repetarea acestei activităţi să se obţină rezultatele scontate.
Totuşi, în anumite situaţii şi în mod cu totul excepţional, cercetarea la faţa locului poate li
repetată atunci când:
- cercetarea iniţială s-a desfăşurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate improprii;
-nu a fost cunoscută întreaga întindere a „Jocului faptei” şi acesta nu a putut fi corect
delimitat;
- nu au fost cunoscute toate porţiunile de teren şi itinerariile ce intră în noţiunea de „loc al
faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea şi în aceste locuri a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă.

4.2. Noţiunea şi sfera de cuprindere a „locului faptei” în

cazul infracţiunilor săvârşite cu arme de foc
Sintagma „faţa locului” utilizată de Codul de procedura penală nu reflectă real în cauzele
privind infracţiuni comise cu arme de foc, perimetrul consumării faptelor. În asemenea situaţii
este mai indicată sintagma „locul faptei”.
Prin loc al faptei înţelegem locul unde s-a desfăşurat activitatea ilicită, precum şi cel in
care s-au produs rezultatele acesteia.
Urmărind delimitarea locului faptei, organul de urmărire penală trebuie să ţină seama de
faptul că acesta este un spaţiu care cuprinde:
__________________________
1
C. Aioniţoaie, Tactica cercetării la fața locului, Curs
Criminalistică - Anexă. Academia de Poliție A. I. Cuza. Bucureşti, ed.
1985. p. 2.

- locurile in care au fost ascunse armele şi muniţiile şi împrejurimile acestora;

- atelierele de reparat arme ce funcţionează ilegal;
- mijloacele utilizate pentru transportul armelor şi muniţiilor;
- locurile in care s-au săvârşit fapte de natură penală ori contravenţională prin folosirea
armelor de foc şi împrejurimile lor1; 2
- locurile unde au fost efectuate trageri cu armele şi muniţiile care au făcut obiectul
1
activităţii ilicite
6 ; Marin Ruiu
- teritoriul pe care se găsesc urme specifice faptelor comise cu arme de foc.
Cunoaşterea nemijlocită a locului săvârşirii faptei oferă posibilitatea unei interpretări juste
a urmelor descoperite în cursul cercetărilor, permite încadrarea lor în tabloul de ansamblu al
locului faptei, asigurând o reprezentare mai fidelă a împrejurărilor care le-a dat naştere.

4.2.1. Activităţi premergătoare cercetării locului faptei

În ordinea lor cronologică, măsurile pregătitoare parcurg două etape;
a) până la deplasarea la faţa locului;
b) după sosirea la locul faptei.

4.2.2. Pregătirea cercetării locului faptei

1) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării.
Organele de urmărire sunt sesizate despre săvârşirea unei fapte penale prin oricare din
modurile de sesizare prevăzute de legea procesuală penală: plângere, denunţ sau din oficiu. La
primirea sesizării, organul de urmărire penală îşi verifică competenţa. Dacă fapta sau
împrejurările în care s-a comis determină o altă competenţă, a altui organ judiciar, organul de
urmărire penală respectiv va informa organul competent în cauză, totodată el având obligaţia să
întreprindă următoarele activităţi:
- să identifice persoana care a tăcut plângerea sau denunţul;
- să verifice sesizarea, în special dacă aceasta a fost făcută telefonic, în scopul evitării
unor deplasări inutile. Verificarea presupune lămurirea următoarelor aspecte: locul şi natura
evenimentului, proporţiile şi urmările activităţii ilicite, date despre făptuitor şi eventual, martori.
2) Alegerea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare.
Fiind o activitate care se realizează în grup, succesul cercetării locului faptei este asigurat
nu numai de caracterul organizat al acestei activităţi, ci şi de nivelul ştiinţific imprimat acesteia,
de utilizarea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, adaptate scopurilor cercetării
criminalistice.
Sunt de utilizare curentă instrumentele care compun trusele criminalistice care, in funcţie
de natura aparatelor şi a materialelor pe care le conţin pot avea o destinaţie specială. În cadrul
verificării aparaturii şi a materialelor tehnico-ştiinţifice disponibile se urmăreşte, în primul rând,
starea de funcţionare a aparatelor de fotografiat, a camerelor de luat vederi şi a aparatelor de
înregistrare audio. De asemenea, se verifică sursele de iluminat şi dacă trusa conţine suficiente
materiale pentru descoperirea, ridicarea, fixarea şi conservarea tuturor categoriilor de urme.
Membrii echipei de cercetare trebuie să fie dotaţi cu materialele necesare comunicării şi ţinerii
legăturii între ei.
Sarcina verificării şi eventual, completării mijloacelor tehnico- ştiinţifice revine atât şefului

1
V. Bercheşan. Metodologia investigării infracţiunilor – Curs de criminalistică, vol. I. ed. A II-
a, Ed. Paralela 45. Piteşti, 2000, p. 140.
1
V. Ioneseu, Tratat practic de criminalistică. Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 457.
echipei, cât şi fiecărui membru al echipei in parte.
Pentru efectuarea unei activităţi complexe de cercetare se pot utiliza laboratoarele
criminalistice mobile. Acestea, în funcţie de natura terenului in care urmează a fi folosite, sunt
instalate pe autoturisme, microbuze, autocamioane, şalupe sau elicoptere şi conţin mai multe
compartimente:
- compartimentul truselor criminalistice;
- compartimentul fotografiei judiciare;
- compartimentul detectoarelor;
- compartimentul cu mijloace tehnice folosite pentru întocmirea schiţelor, desenelor şi
actelor procedurale;
- echipamentele de protecţie şi intervenţie;
- calculatoarele, necesare păstrării şi valorificării datelor cu maximă operativitate1.
3) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului. Deplasarea la faţa locului
trebuie să se facă cu maximă urgenţă. 3Practica judiciară a demonstrat că atunci când echipa de
cercetare a ajuns la locul faptei intr-un timp scurt 10-15 minute, şansele de descoperire şi
examinare a tuturor urmelor infracţiunii au fost mult mai mari, posibilităţile de distrugere,
dispariţie ori modificare reducându-se la minim.
4) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor asistenţi.
Din echipa de cercetare a locului faptei în cauzele privind faptele comise cu arme de foc
fac parte: procurorul, care conduce activitatea tuturor membrilor echipei, lucrători de poliţie
specialişti în investigaţii şi cercetare penală, expertul sau tehnicianul criminalist, specialişti
armurieri sau alte categorii de specialişti când situaţia o impune, medicul legist şi, dacă este
cazul, agentul instructor cu câinele de urmă.
Prezenţa apărătorului la desfăşurarea acestei activităţi se impune atunci când autorul
infracţiunii a rămas la faţa locului, a fost urmărit şi prins de lucrătorii ajunşi primii la faţa
locului sau de persoana vătămată ori martori şi se află intr-una din situaţiile prevăzute de lege ce
necesită asistenţă juridică obligatorie.
Martorii asistenţi au rolul unor observatori obiectivi asupra întregului proces de cercetare a
locului faptei, fiind subiecţi ocazionali cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a percepe
prin propriile simţuri toate operaţiunile întreprinse de organul judiciar, precum şi de specialiştii
care participă la efectuarea acestei activităţi. În situaţia in care prezenţa martorilor asistenţi nu
este posibilă din motive obiective, organul judiciar procedează la efectuarea cercetării locului
faptei în lipsa acestora.

4.2.3. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului

Aceste măsuri au menirea de a completa pe cele luate la sediul organului judiciar şi de a
delimita activitatea fiecărui membru al echipei de cercetare la faţa locului. Practica efectuării
acestei activităţi stabileşte anumite priorităţi, o anumită ordine în care aceste sarcini trebuie
îndeplinite. Aceste sarcini sunt următoarele:
a) salvarea vieţii victimelor. Aceasta se impune cu prioritate şi se efectuează in măsura în
care acest lucru este posibil şi nu se constată deja survenirea decesului; informarea operativă
asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost constatate de către lucratorii sosiţi primii la fala

1
I. Coman. M. Constantinescu. Efectuarea cercetării la fața locului în Tratat practic de criminalistică. Ed.
IGM, Bucureşti, 1976. vol I. p. 421.
 b) locului. Date importante pot li culese şi de alte persoane aflate la locul faptei: victime,
făptuitori, martori oculari;
c) verificarea
8 modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de cercetare, a rezultatelor
Marin Ruiu
obţinute şi, în raport cu situaţia existentă, luarea măsurilor corespunzătoare. Păstrarea
configuraţiei iniţiale a locului faptei este un element deosebit de important de care depinde
caracterul obiectiv şi eficient al cercetării.1 Este necesară conservarea urmelor de la locul faptei
deoarece din momentul săvârşirii infracţiunii şi până in momentul sosirii la faţa locului a
organului judiciar, aceste urme pot fi supuse unor procese de degradare cauzate de anumiţi
factori obiectivi sau subiectivi ceea ce poate duce la îngreunarea valorificării lor sau chiar la
imposibilitatea folosirii acestora ca probe. Se impune limitarea accesului în locul infracţiunii nu
numai a persoanelor care nu au legătură cu fapta cercetată, ci şi in privinţa persoanelor ce
exercită atribuţii ale organelor judiciare altele decât cele chemate să facă parte din echipa de
cercetare a locului faptei;
d) determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului faptei.
Distrugerea şi degradarea urmelor, schimbarea aspectului locului faptei se datorează şi
intervenţiei unor factori obiectivi, atmosferici: ploaia, vântul, ninsoarea. Aceste împrejurări
presupun luarea unor măsuri speciale de protejare a urmelor 2:
e) delimitarea corectă a locului de cercetat. Limitele locului de cercetat, conform practicii
judiciare şi a literaturii de specialitate trebuie să fie mai largi, astfel încât să nu rămână în afara
atenţiei organului de urmărire penală suprafeţe pe care ar putea exista urme;
f) stabilirea metodelor de cercetare a locului faptei. În literatura de specialitate3 sunt
prezentate următoarele metode de cercetare:
- metoda subiectivă. Echipa de cercetare va urma. in mod fidel, traseul parcurs de
făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracţional şi până la părăsirea acestuia: 4 5
- metoda obiectivă. Echipa de cercetare va proceda la căutarea, descoperirea, relevarea,
fixarea şi examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, făcând abstracţie de modul şi
succesiunea acţiunilor presupuse a fi desfăşurate de făptuitor în câmpul infracţiunii;
- metoda combinată. Echipa de cercetare va folosi, pe rând, cele două metode prezentate
anterior, în funcţie de specificul cauzei.
g) alte măsuri pe care trebuie să le îndeplinească echipa de cercetare imediat după sosirea
la faţa locului:
- organizarea activităţii de culegere de informaţii;
- asigurarea reluării activităţii în părţile neafectate;
- repartizarea sarcinilor membrilor echipei de cercetare.

4.2.4. Desfăşurarea cercetării locului faptei

Fiind o activitate iniţială cu caracter de urgenţă, cercetarea locului faptei se
efectuează ori de câte ori nu se cunoaşte nimic sau se cunosc foarte puţine date despre
faptă.
Cercetarea locului faptei trebuie efectuată cu respectarea normelor de procedură penată, a

1
S.A. Golunski. Crirninalistică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1961, p. 173.
2
A. Ciopraga. Criminalitstică. Tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1996, p. 39.
3
L. Coman. Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracţiunile de omor, Ed. Ministerului de Interne,
1975, pp. 55-56.
regulilor de tactică criminalistică, precum şi a cerinţelor morale impuse de o societate
civilizată1.
Toate datele descoperite in cursul cercetării locului faptei sunt percepute pentru prima oară
in condiţiile în care, în majoritatea cazurilor, locul comiterii infracţiunii işi păstrează aspectul
iniţial. Aceste particularităţi determină regulile tactice ce urmează a fi aplicate cu prilejul
desfăşurării acestei activităţi.

4.2.5. Reguli tactice de efectuare a cercetării locului faptei în cazurile privind

fapte comise cu arme de foc
a) Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată neîntârziat, de îndată ce organele judiciare au
luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în raport cu care contactul nemijlocit cu
locul ce păstrează modificări ce sunt o consecinţă a faptei săvârşite este imperios necesar;
b) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată în mod complet şi obiectiv. Cercetarea la faţa
locului trebuie efectuată întotdeauna 6complet, căutându-se sa se evite eu orice preţ tentaţia de a
canaliza cercetările în direcţia demonstrării ipotezei inspirate din prima aparenţă a lucrurilor;
c) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată minuţios. Cu ocazia cercetării locului faptei
trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea examinărilor ulterioare în condiţii de laborator, toate
urmele şi mijloacele materiale de probă aflată intr-un raport sau altul cu fapta săvârşită, astfel
încât niciun aspect având legătură cu infracţiunea comisă sau cu făptuitorul să nu rămână în
afara cercetărilor. Organul judiciar trebuie să acorde aceeaşi importanţă tuturor modificărilor
constatate la faţa locului1 în momentul cercetării la faţa locului;
d) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată cu respectarea cerinţelor morale;
e) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat.

4.3. Fazele cercetării locului faptei in cauzele privind fapte comise cu arme de foc

Convenţional, desfăşurarea cercetării locului faptei presupune parcurgerea a două faze:

- faza statică;
- faza dinamică.

4.3.1. Faza statică

Activităţile ce se efectuează în această fază urmăresc determinarea limitelor teritoriale

asupra cărora se va extinde cercetarea şi fixarea aspectului general al locului săvârşirii
infracţiunii, a poziţiei urmelor şi a mijloacelor materiale de probă în starea in care au fost găsite.
Prima sarcină a organului judiciar ce efectuează cercetarea locului faptei in cauzele privind
infracţiuni comise cu arme de foc este delimitarea perimetrului supus examinării. Acest lucru se
realizează în urma unei orientări de ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu
infracţiunea săvârşită1. În determinarea limitelor locului săvârşirii infracţiunii se vor avea în

1
I. Mireca. Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p 148.

1
A. Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică. Ed. Gama, Iaşi. 1996, p 64.
vedere natura şi topografia terenului care impun, după caz, folosirea unor anumite metode şi
tehnici de cercetare, de iluminare şi de utilizare în anumite moduri a aparaturii.
Un mare 10accent se va pune pe identificarea şi lichidarea pericolelor potenţiale
Marin Ruiu de către
grupele de intervenţie specializate, chiar cu riscul producerii unor modificări ale locului
săvârşirii infracţiunii ori a întârzierilor cercetărilor.
Pregătirea trebuie să vizeze şi verificarea măsurilor iniţiale luate de organele de urmărire
penală sosite primele la faţa locului, iar o astfel de activitate se înscrie în cadrul primelor măsuri
ce trebuie întreprinse în astfel de situaţii.
Intrarea în perimetrul locului faptei trebuie să se facă în aşa fel încât să nu se distrugă sau
să se deterioreze urmele. Stabilirea drumului de acces în locul comiterii faptei se face după un
studiu prealabil şi este atributul specialistului criminalist.
Modificările produse în mod accidental de persoane în locul ce urmează să fie cercetat
poate conduce la concluzii greşite ce vizează împrejurările în care s-a săvârşit fapta de omor şi
totodată pot fi create serioase probleme in exploatarea urmelor de natură odorologică. Totodată
insistăm asupra aspectului prevenirii contaminării urmelor de natură biologică ceea ce
impietează în mod serios asupra efectuării expertizelor de natura genetică.
Se procedează la găsirea celui mai accesibil drum în funcţie de topografia terenului şi de
specificul cazului cercetat, regula fiind aceea ca traseul să fie fixat numai pe porţiuni care nu
conţin urme sau microurme. Accesul este marcat cu jetoane din dotarea autolaboratoarelor
criminalistice, benzi speciale sau chiar mijloace improvizate2.
După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este ofiţerul criminalist,
însoţit de şeful echipei de cercetare, respectiv procurorul şi de ceilalţi membri ai echipei de
cercetare.
O altă activitate importantă caracteristică pentru această fază este folosirea câinelui de
urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman. Prelucrarea urmei de miros începe de la
obiectele de uz vestimentar (îmbrăcăminte, încălţăminte) sau de altă natură care pot fi ale
victimei, autorului ori ale altor persoane ce au avut legătură cu locui faptei.
Tactic se recomandă ca înainte de pătrunderea în locul comiterii faptei să se execute, din
afara perimetrului acestuia, următoarele fotografii şi filme judiciare: fotografia şi filmarea de
orientare unitară, fotografia şi filmarea panoramică liniară sau circulară, fotografia şi filmarea
schiță şi a obiectivelor principale.
Pentru buna desfăşurare a cercetărilor este necesar să se procedeze la împărţirea pe
sectoare şi la stabilirea ordinei în care se va face cercetarea acestora. Sectoarele respective vor fi
delimitate şi marcate. Cercetarea sectoarelor trebuie efectuată succesiv, nu concomitent. Este o
greşeală să se încredinţeze fiecărui membru al echipei câte un sector pe care să îl cerceteze
singur, acest mod denaturând cercetările şi viziunea de ansamblu a locului faptei1.
În cadrul cercetării locului faptei există situaţii când unele urme ale infracţiunii trebuie
examinate şi ridicate cu prioritate întrucât natura lor şi anumiţi factori interni şi externi fac ca
acestea să dispară sau să se degradeze în scurt timp (exemplu: mirosul de pulbere arsă), în aceste
cazuri faza statică se întrepătrunde cu faza dinamică. În faza statică a cercetării acestor cauze,
1
I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 149.
2
Charles E.O. Hara, Fundamentals of Criminal Investigation. Second Edition, Illinoi, SUA, 19743, p. 48.
 urmele create prin împuşcare, precum şi celelalte categorii de urme, obiectivele corp delict
şi cadavrul victimei se fixează prin fotografiere şi filmare, activităţi care se vor efectua fără
modificarea poziţiei acestora în perimetrul locului faptei. Această activitate va servi la
aprecierea de ansamblu a mediului în care s-a comis fapta, precum şi la o abordare eficientă a
fazei dinamice a cercetării, iar legat de acest aspect putem spune că acesta este momentul în care
sunt formate ipotezele referitoare la natura faptei, circumstanţele în care s-ar fi săvârşit omorul
prin împăcare, precum şi mobilul ce a stal la baza acestuia. 7

4.3.2. Faza dinamică a cercetării locului faptei

După descoperirea tuturor urmelor în perimetrul supus cercetării se va trece la examinarea
amănunţită a tuturor obiectelor corp delict şi urmelor în vederea fixării detaliilor caracteristice
acestora. După această operaţiune, urmele şi obiectele corp delict vor fi fotografiate şi filmate în
detaliu, iar pe ambalaj se va face menţiune relativ la zona din care a fost ridicat obiectul corp
delict sau suportul purtător de urmă.
Menţiuni exacte referitoare la detaliile urmelor şi descrierea corpurilor delicte vor fi făcute
în procesul-verbal de cercetare a locului faptei. Urmele împuşcării pot fi descoperite: pe corpul
şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma (urme secundare); pe corpul şi îmbrăcămintea
victimei sau pe diferite obiecte; pe armă şi pe interiorul ţevii armei; pe tub şi pe proiectil1.
Separat de aceste urme, specifice faptelor comise cu arme de foc, la locul comiterii faptei
pot fî descoperite şi alte urme, de pildă: urme papilare rămase pe arma cu care s-a tras, urme
biologice. Descoperirea şi ridicarea armei cu care s-a tras este una din sarcinile principale ale
cercetării locului faptei, în cazul sinuciderilor arma este descoperita, de regulă, în apropierea
victimei sau chiar în mâinile acesteia. În alte situaţii, primele persoane care au venit în contact
cu locul faptei, din motive de siguranţă, au schimbat poziţia armei. Uneori acestea au procedat la
descărcarea şi asigurarea armei, împrejurări care nefiind cunoscute de organele de urmărire
penală au dus la elaborarea unor versiuni greşite.
În situaţia unei heteroagresiuni, arma poate fi descoperită: la locul comiterii infracţiunii, la
domiciliul făptuitorului, în alte locuri unde a fost ascunsă de acesta (canale, toalete, puţuri,
fântâni, scorburi). După ce a fost descoperită arma corp delict, aceasta se fixează prin
fotografiere, iar după aceea prin descriere în procesul-verbal completat şi cu schiţe, insistându-
se asupra seriei, determinându-se poziţia armei faţă de cadavru, faţă de obiectele înconjurătoare
şi faţă de alte obiecte corp delict (tuburi cartuş) şi urme descoperite la locul faptei.
Organul de urmărire penală va consemna direcţia în care este îndreptată ţeava, dacă arma
are cartuş pe ţeavă sau nu, poziţia pârghiei 8de siguranţă şi dacă mecanismul de dare a focului
este sau nu armat. Ridicarea armei se face cu atenţie sporită pentru evitarea accidentelor, precum
şi pentru protejarea eventualelor urme existente pe ea.
Din acest motiv, arma se manevrează fiind ţinută de acele părţi, pe care în mod normal, nu
se pot crea urme digitale. Urmele digitale pot fi descoperite pe patul şi pe ulucul lustruit, pe
trăgaci şi garda trăgaciului, pe încărcător, pe cartuşele existente în încărcător, pe manşonul port
închizător.

1
I. Mircea Importanța şi modul diseminării locului de tragere în cursul cercetării la fața locului, în serie
3, Fasciculus 2, Cluj-Napoca, 1961, p. 180.
1
V. Măcelaru, Urmele create în folosirea armelor de toc în Tratat practic de criminalistică, vol. I,
Editat de I.G.M. Bucureşti, 1976, p. 275.
 Dacă nu există urme digitale sau daca arma se poate manevra de aşa natură încât acestea să
nu fie distruse, se va proceda la descărcarea ei utilizându-se în acest scop mănuşi chirurgicale
pentru a se evita
12 crearea de noi urme. Marin Ruiu
În continuare se verifică numărul de cartuşe existent în interiorul armei. Cartuşul aflat pe
ţeavă se scoate şi se ambalează separat, iar cele aliate în încărcător, fără a li scoase din el se
trimit la laborator pentru descoperirea unor eventuale urme (foto nr. 1 şi 2).

Foto nr. 1 - Urme papilare relevate în urma Foto nr. 2 - Detaliu al unei urme papilare
tratării cu cianoacrilat. relevate tu uium tratării cu cianoacrilat pe
un revers de prăsea.

O atenţie deosebită va ti acordată şi altor categorii de urme: urme biologice (sânge, fire de
păr foto nr. 3), particule de sol, vopsea. Organoleptic şi prin observarea vizuală a aspectului
interior al ţevii armei se verifică dacă arma a fost folosită recent 1. În timpul tragerii, pe pereţii
canalului ţevii se depune un strat de reziduuri solide rezultat în urma arderii pulberii. Cu ajutorul
vergelei se introduce pe ţeava armei
o bucată de pânză albă din bumbac sau un tampon de vată care va adera reziduurile de pulbere
arsă. Reziduul se prezintă sub formă de funingine de culoare neagră, unsuroasă, aspect care nu
se modifică timp de 24 de ore de la tragere.
Trebuie să se verifice eu atenţie dacă arma este curăţată şi unsă, dacă aceste operaţiuni s-au

Foto 3 - Detaliu al urmelor de sânge şi

fire de păr râmase pe mânerul unui
pistol în urma agresării victimei prin
loviri.

făcut de câte ori se impune.

Tuburile cartuş se caută în zona unde se bănuieşte că a stat trăgătorul. În cazul utilizării
armelor automate posibilitatea de a descoperi la locul faptei tuburi cartuş este mare deoarece
după fiecare foc acestea sunt ejectate din armă.
Mai dificil este în cazul armelor care după fiecare foc se reîncarcâ sau a revolverelor
pentru că tuburile trase rămân în butoiaşul armei şi numai dacă trăgătorul reîncarcă arma există
şansa ca acestea să fie descoperite la locul faptei. Căutarea tuburilor ar trebui să se facă după ce
s-a stabilit chiar cu aproximaţie, distanţa, direcţia şi unghiul de tragere.
___________________
1
V. Măcelaru. Balistica judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1972, p. 60.
 Tuburile trase pot ajunge la distanţe relativ mari, armele automate utilizate în regim de foc
automat ejectează tuburile cartuş la distanţe până la 15 metri de locul din care s-a tras. Tuburile
pot cădea în iarbă, zăpadă, între diferite obiecte, căutarea lor necesitând timp, efort şi pricepere.
În situaţii deosebite se poate utiliza detectorul de metale când descoperirea tuburilor este
îngreunată de zona în care se efectuează cercetările (zăpadă, noroi), examinarea tuburilor arse se
va face ţinându-se seama de timpul scurs de la comiterea faptei la efectuarea cercetării locului
faptei. Urmele percutorului, a ghearei extractoare şi a ejectorului trebuie să fie lucioase,
neoxidate. De asemenea, trebuie să se constate mirosul de pulbere proaspăt arsă, iar culoarea
reziduurilor din interiorul tubului cartuş trebuie să fie neagră 1.
Calibrul armei şi calibrul proiectilelor descoperite la faţa locului trebuie corelate cu
calibrul tuburilor cartuş arse pentru a se verifica dacă acestea au fost trase cu arma descoperită la
faţa locului. La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii şi alicelor există bură
care separă pulberea de alice.
Bura poate fi confecţionată artizanal din câlţi, hârtie, pâslă, sau fabricată în serie. Bura nu
arde în timpul tragerii, ci este aruncată pe traiectorie la o distantă de aproximativ 5-10 metri.
Dacă împuşcătura s-a realizat de la mică distanţă bura poate fi descoperită in imediata apropiere
a ţintei, în cazul omorurilor comise prin împuşcare cu arme de vânătoare cu ţeava lisă, când
distanţa de tragere este sub 5 metri bura poate fi descoperită şi in hainele victimei.
Cercetarea barelor trebuie făcută cu atenţie sporită întrucât cele de fabricaţie artizanală pot
ti confecţionate din carton sau hârtie scrisă, iar prin expertiza grafică se poate determina dacă
scrisul aparţine persoanei suspecte sau altei persoane din anturajul ei.
Pe tuburile cartuş arse nu se pot descoperi urme digitale pentru că din cauza temperaturii
ridicate, substanţele ce compun urma se evaporă.
Sunt şi situaţii când se descoperă urme digitale pe tuburile cartuş arse, dar acestea s-au
format după executarea împuşcăturii, în general la armele care necesită reineârcarea după
fiecare tragere. Tuburile nu vor fi şterse sau curăţate cu ocazia ridicării lor. Vor fi ambalate
separat având grijă să nu fie zgâriate. Pe tuburi nu vor fi aplicate etichete, datele referitoare la
data şi locul descoperirii vor fi făcute pe un ambalaj sau pe un bilet ataşat la ambalajul respectiv.
Atât tuburile, cât şi burele se vor manevra cu mâna înmănuşată şi se vor ambala separat
fiind introduse apoi in cutii mici de carton care se sigilează şi se trimit la laborator. Tuburile şi
binele se vor fixa prin fotografiere şi filmare fiind descrise în procesul-verbal de cercetare a
locului faptei. O atenţie deosebită va fi acordată grupărilor cifrice poansonate pe rozeta tubului
cartuş sau a diverselor sigle ce pot indica producătorul şi lotul.
Proiectilul, părăsind ţeava armei, poartă imprimat pe cămaşă microurmele care provin din
frecarea de pereţii ţevii. La o examinare atentă s-ar putea descoperi că urmele lăsate de ţeava
armei pe cămaşa proiectilului au altă conformaţie a detaliilor, ceea ce poate trezi suspiciunea că
a fost tras anterior comiteri infracţiunii. Acest fenomen este evidenţiat de absenţa luciului
speciile materialului în zona striaţiilor create de ghinturi. În asemenea situaţii se pot elabora
două ipoteze:
1
M. Basarab Criminalistică, Ed. Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 1970, p. 64
 - proiectilul a fost lăsat la întâmplare la locul comiterii faptei;
- proiectilul
14 a fost aruncat în zona respectivă. Marin Ruiu
În această ultimă versiune, trebuie avut în vedere faptul că energia cinetică imprimată
proiectilului este redusă, fapt care dovedeşte că nu s-a utilizat o armă de foc.
Pentru a descoperi proiectilul în obstacolul în care acesta a intrat, se examinează succesiv
fiecare sector de pe traiectoria glonţului, privind prin orificiile create sau examinând urmele de
ricoşeu.
Putem găsi proiectilul intr-un obiect pe care acesta nu l-a perforat, prezentând numai
orificiu de intrare şi canal înfundat. După fotografierea şi descrierea orificiului de intrare se
trece la examinarea proiectilului. Prezenţa acestuia este relevată cu ajutorul detectorului de
metale. În cazul victimelor în viaţă se utilizează aparatul rontgen1.
La impactul sub un anumit unghi cu o suprafaţă dură proiectilul ricoşează, pierzându-şi
totodată o mare parte din energia cinetică. De asemenea el se poate exfolia, separăndu-se
cămaşa de miezul proiectilului sau se poate fragmenta în mai multe schije. În astfel de situaţii
trebuie căutate părţile componente ale proiectilului.
Proiectilele pot fi descoperite la locul comiterii faptei căzute pe pardoseli, pe pământ, în
iarbă sau înfipte în obiectele din jur, precum şi in corpul ori hainele victimelor. După
descoperirea proiectilelor se va face fixarea acestora prin fotografiere, videofilmare, descrierea
în procesul-verbal şi schiţe şi apoi vor fi ridicate cu mâna înmănuşatâ, ambalându-se separat.
Gloanţele înfipte în material lemnos nu vor fi scoase prin sondarea canalului cu obiecte
ascuţite deoarece se creează noi striaţii care vor denatura rezultatul examenului comparativ. În
aceste situaţii 9va fi decupată bucata de lemn pentru a se evita deteriorarea proiectilului.
Proiectilele înfipte în pereţi vor fi recuperate cu grijă, scobind în perete astfel încât
instrumentul utilizat pentru recuperarea proiectilului să nu vină în contact cu acesta. La fel se va
proceda şi cu proiectilele infîpte în pământ.
În cazul folosirii armelor de vânătoare cu țeava lisă, alicele vor fi descoperite înfîpte în
obiectele lovite pentru că nu au suficientă energie pentru a le străpunge.
Atunci când lovesc obiecte dure alicele nu pătrund în acestea, putând fi găsite pe sol, în
faţa obiectelor respective.

4.3.3. Soluţionarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului

Cu ocazia cercetărilor efectuate la locul săvârşirii faptei se pot constata situaţii în care
schimbările prezente în câmpul supus cercetării nu sunt consecinţa unei infracţiuni, ci constituie
rezultatul intervenţiei deliberate a celor ce încearcă să îndrume pe o pistă greşită cercetările, in
scopul de a se sustrage de la răspundere1. Organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele,
obiectele corp delict, respectiv toate modificările aduse configuraţiei locului faptei sunt
consecinţa unei fapte real săvârşite sau, dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de
inducere în eroare a organelor judiciare2.
Încercarea de disimulare are, adeseori, un caracter demonstrativ, ostentativ. Faţa locului
dobândeşte, de multe ori, aspectul de înscenat, de regizat. Înfăţişarea inutil complicată a locului
faptei, prezenţa unui număr mare de urme, o dezordine nejustilîcată, toate acestea contravin
tendinţei fireşti a făptuitorului de a produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai

1
V. Măcelaru. Balistica judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1972. p. 67.
repede cu putinţă locul faptei. 10
Constatarea unor neconcordanţe, a unor nepotriviri în modul de dispunere a urmelor şi
Investigarea
obiectelor sunt cunoscute omorului de „împrejurări
săvârşit
sub denumirea cu arme de foc negative”1. 15
Absenţa de pe mâinile victimei a depozitelor de funingine care, în mod normal, apar pe
mâinile trăgătorului în urma împuşcăturii, urme care se evidenţiază prin examinarea în spectru
ultraviolet, demonstrează că tragerea nu a fost executată de către victimă. Putem adăuga şi alte
probe: poziţia tubului cartuş in raport cu poziţia victimei, poziţia pe crosa armei a unor urme
papilare statice în contextul în care, ca urmare a reculului armei de foc, urmele trebuie să fie
dinamice.
În cazul actelor suicidale, după împuşcătură, de obicei, victima scapă arma din mână.
Există puţine cazuri când arma rămâne în mâna victimei: fie când tragerea s-a executat din
poziţia culcat pe spate şi mâna rămâne flexată în poziţia in care s-a executat tragerea, fie când în
urma autoîmpuşcării intervine starea de catalepsie care blochează musculatura corpului în
poziţia în care a survenit decesul. În general, starea de catalepsie explică şi prezenţa pe crosa
armei şi în cazul sinuciderilor a unor urme papilare statice, urme care se suprapun peste cele
dinamice rezultate în urma reculului armei de foc, ca urmare a blocării mâinii victimei in poziţia
în care a executat focul.
Totodată, absenţa urmelor secundare demonstrează că s-a tras de la o distanţă care exclude
posibilitatea autoîmpuşcării.
Lipsa de la locul faptei sau prezenţa, dar în cantităţi foarte mici, a urmelor de sânge in
cazul morţilor violente, rezultat al armelor de foc, demonstrează că decesul persoanei în cauză a
survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în locul în care a fost descoperit.
Absenţa orificiului de intrare şi existenţa numai a unui orificiu de ieşire evidenţiază că
proiectilul a pătruns prin orificii naturale: cavitatea bucală, fose nazale, urechi sau prin zona
capului acoperită de păr. Aceste situaţii impun o examinare atentă cu ajutorul medicului legist a
acestor zone.

1
N. A. - Sunt relevante pentru anchetă, dacă la fața locului au fost identificate urme de târâre, de murdărie
recentă sau dacă sunt prezente alte urme de violenţă: număr, amplasare, dimensiuni, minusuri de substanţă,
aspectul urmelor etc.

Direcţia de tragere nefirească, indicând poziţii ale armei care, de obicei, nu sunt abordate
de către sinucigaşi, evidenţiază situaţii controversate ce trebuie clarificate cu ocazia unor
experimente vizând măsurători antropometriee ale segmentelor anatomice ale victimei şi
verificarea dacă era posibil ca persoana respectivă să se autoîmpuşte din poziţia respectivă.

1
N.A. - Este important să se studieze obiectele de îmbrăcăminte ale victimei, într-o ordine dinainte
stabilită, începăndu-se, de obicei, cu articolele de la exteriorul părţii superioare a corpului şi se poate continua cu
lenjeria şi încălţămintea, menţiohându-se existenta fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte şi dacă sunt, sau nu,
adecvate sezonului.
2
A. Ciopraga. Criminalistică, tratat de tactică, Ed. Gamma, Iaşi, 1996, p. 72.
4.3.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului
Consemnarea, fixarea poziţiei şi a stării armelor, precum şi a celorlalte urme descoperite la
faţa locului se face prin mijloace specifice: proces-verbal, schiţă, fotografiere, filmare sau
înregistrare pe bandă video-magnetică. Este recomandabil ca mijloacele de fixare a
împrejurărilor legate de comiterea infracţiunii cercetate să fie folosite împreună pentru a se
putea înlătura neajunsurile izvorâte din utilizarea izolată a uneia ori altuia dintre acestea,
realizându-se astfel complementaritatea.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Acesta trebuie sa reprezinte o reproducere fidelă a activităţii desfăşurate de organele

judiciare şi el trebuie să cuprindă:
- locul exact în care a fost descoperită arma de foc, poziţia acesteia şi raporturile de
distanţă faţă de cadavru şi de alte obiecte;
- tipul armei de foc, modelul şi calibrul;
- numărul şi seria armei;
- direcţia ţevii armei de foc faţă de cadavru sau obiectul în care s-a tras, pe ce parte este
culcată arma;
- ce urme s-au descoperii pe arma de foc: urme digitale, resturi organice (păr, sânge,
creier), alte resturi materiale;
- dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate;
- dacă arma este încărcată sau nu, dacă are pusă piedica de siguranţă, care este poziţia
cocoşului, câte cartuşe netrase are în încărcător;
-câte ghinturi are arma de foc şi sensul de rotaţie al acestora;
- ce se află pe canalul ţevii: unsoare de armă veche sau proaspătă, praf şi gradul
aproximativ de depunere a acestuia, reziduuri de tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte
mirosul specific al unei trageri foarte recente;
- indicarea precisă a obiectelor, a locurilor şi a distanțelor unde s-au descoperit urmele de
pătrundere, ieşire sau ricoşare a proiectilelor trase, în raport de poziţia unde s-a găsit arma de foc
sau cadavrul victimei.
Schiţa locului faptei
Schiţa constituie o modalitate de reprezentare grafică a locului infracţiunii în ansamblu, a
poziţiei obiectelor şi urmelor, a raporturilor de distanţă dintre acestea şi are menirea de a ilustra
constatările cuprinse în partea descriptivă a procesului-verbal.
Executarea corectă a schiţei locului faptei reclamă fixarea exactă a unghiurilor, distanţelor
şi a dimensiunilor obiectivelor reprezentate, iar pentru a uşura înţelegerea celor transpuse în
plan, acesta trebuie să cuprindă aspectele esenţiale reduse la o scară adecvată.
Schiţa implică utilizarea unor simboluri, a unor semne convenţionale, având aceeaşi
semnificaţie pentru toate organele judiciare, iar la redarea acestor elemente pentru care
criminalistica nu a elaborat un sistem propriu de reprezentare, se vor folosi semnele
convenţionale topografice standardizate sau cele utilizate în alte domenii.
 Investigarea omoruluiÎnregistrările audio-video
săvârşit cu arme de foc 17
Înregistrările audio reprezintă un mijloc de fixare a constatărilor făcute pe parcursul
cercetărilor şi care ulterior vor servi la redactarea procesului-verbal. Astăzi utilizarea
reportofonului în cursul cercetărilor efectuate la locul faptei sau a înregistrărilor desfăşurate în
paralel a devenit o practică constantă a organelor judiciare.
Înregistrările video prezintă, în raport cu celelalte mijloace de fixare, necontestate avantaje,
printre care menţionăm:
- fidelitatea cu care sunt înregistrate imaginile şi fenomenele acustice, ceea ce conferă
acestui mijloc de fixare un înalt grad de observaţie;
- surprinderea activităţilor efectuate în dinamismul lor, din primul şi până în ultimul
moment al desfăşurării acestora;
- caseta video poate fi utilizată imediat după înregistrare, nefiind necesară prelucrarea
acesteia în condiţii de laborator; - calitatea superioară a imaginii.

Fotografia judiciară
Fotografia judiciară operativă are rolul de a fixa cele mai semnificative aspecte legate de
cercetarea faptelor comise de arme de foc.
a) Fotografia de orientare redă locul comiterii faptei în cadrul decorului înconjurător. Ea
oferă imaginea de ansamblu a locului faptei şi stabileşte raporturile în care se atlă locul
infracţiunii faţă de împrejurimile acestuia, în raport de condiţiile concrete în care se realizează,
fotografia de orientare poate fi: unitară, panoramic liniară, panoramic circulară.
b) Fotografia schiţă fixează numai locul faptei în întregime, desprins de cadrul
înconjurător. Fotografia schiţă poate fi: unitară, fotografia schiţă pe sectoare şi de pe poziţii
contrare şi încrucişate, panoramică liniară sau circulară.
c) Fotografia obiectelor principale fixează la o scară mărită obiectele aliate în raporturi
nemijlocite cu infracţiunea comisă. Cadavrul victimei, arma corp delict, tuburile cartuş arse
descoperite în apropierea victimei constituie obiectele principale în cauzele privind fapte comise
cu arme de foc.
d) Fotografia detaliilor redă aspectul exterior al obiectelor corp delict şi al tuturor urmelor
şi trebuie realizată astfel încât să evidenţieze toate detaliile ce particularizează obiectul sau urma
respectivă.
Vor fi efectuate fotografii de detaliu la scară cu ajutorul unor rigle gradate pentru a se
putea face aprecieri exacte referitoare la dimensiunea urmei sau a obiectului litigiu. Vor fi
fotografiate: seria armei, poziţia pârghiei de siguranţă, cartuşul din camera de explozie, cartuşele
aflate în încărcător, tuburile arse şi se va insista pe orice însemn sau grupare cifrică poansonată
pe corpul tubului sau pe rozeta acestuia, de natură a permite identificarea lotului şi a uzinei
producătoare dacă este vorba de muniţie fabricată în serie.
Fotografiile judiciare operative de orientare, schiţa şi a obiectelor principale se efectuează
în faza statică a cercetării locului faptei, iar fotografiile de detaliu se realizează în faza dinamic
4.4. Problematica actuală impusă de infracţiunile la
regimul armelor şi muniţiilor
În ciuda faptului că eforturile legislative tind să înăsprească condiţiile ce trebuiesc
îndeplinite pentru a intra, în mod legal, în posesia unei arme, tot mai multe persoane deţin legal
arme de foc neletale (cu gaze, cu bile de cauciuc) dar şi letale, cu glonţ. Trendul ascendent al
evenimentelor produse prin folosirea armelor de foc neletale (cu gaze sau cu bile de cauciuc),
precum şi efectul negativ asupra climatului de stabilitate şi siguranţă civică pe care îl generează
folosirea acestor arme în conflicte personale, de grup, sau în scop infracţional, a impus
necesitatea elaborării în regim de urgenţă a proiectului de modificare a secţiunii a 5-a din Legea
nr. 295/2004, respectiv introducerea instituţiei autorizării pentru cei care solicita să deţină acest
gen de arme, fapt materializat prin apariţia O.U.C. nr. 26/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
Aderarea României la Uniunea Europeană a dus la desfiinţarea punctelor vamale pe
frontierele de sud şi vest ale ţării, iar libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre creează
premisele introducerii de arme deţinute ilegal in România. În primele două luni ale anului 2008,
s-a constatat, la nivel naţional, o creştere a infracţiunilor de deţinere ilegală de arme şi muniţii
de 74% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Pe măsura eforturilor susţinute de majoritatea structurilor de stat pentru siguranţa
populaţiei, în raport direct proporţional sunt şi eforturile infractorilor de a-şi perfecţiona
tehnicile şi mijloacele în săvârşirea infracţiunilor.
Dacă în trecut, în ţara noastră, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, erau
preponderente cele care vizau fondul cinegetic, fiind identificate frecvent şi arme confecţionate
artizanal folosite la braconaj, în prezent organele judiciare se confruntă cu cazuri complexe în
care sunt utilizate arme de foc performante, automate sau semiautomate, nu de multe ori acestea
fiind confecţionate artizanal fiind copiate modele produse în
serie (foto nr. 4).

Foto 4 - Armă automată, artizanală - corp delict

Arma de foc prezintă caracteristici constructive nespecifice armelor de producţie de serie,

neaparţinând unei mărci, pe exteriorul acesteia nefiind vizibile poansonări. Din punct de vedere
constructiv arma se aseamănă cu un pistol automat marca INGRAM, model MAC-11 (foto nr.
5), cu încărcător şi amortizor de zgomot.
 Foto 5 -Armă automată marca Ingram, model MAC -11

Investigarea omorului săvârşit cu arme de foc 19

Pistolul funcţionează prin folosirea energiei de

recul cu închizător deschis şi percutor fix, neavând
aparate de ochire şi nici sistem de siguranţă a focului
(foc cu foc sau foc automat), fiind prevăzut însă, pe
ţeavă, cu un filet exterior pentru montarea amortizorului de zgomot.
Caracteristicile constructive, modul de prelucrare şi finisare a pieselor din interiorul
amortizorului sunt specifice confecţionării în mod artizanal (foto nr. 6). Corpul amortizorului
însă, datorită unui grad mai mare de
finisare este posibil să fie produs
industrial.

Foto 6 - Piesele componente ale

amortizorului.

Astfel de arme prin caracteristicile tehnice se încadrează în categoria armelor de foc

interzise sunt construite în general pentru a fi folosite în comiterea de infracţiuni grave.
În cazul infracţiunilor grave comise cu arme de foc, o practică destul de des întâlnită este
folosirea unor arme, deţinute ilegal, care nu prezintă elementele de identificare specifice
armelor, deşi sunt de producţie industrială (marcă, model, serie, număr, calibru, ţară de
provenienţă foto nr. 7 şi 8).

Foto 7 și 8 - Pistol semiautomat - corp delict - calibru 7.65 x 17 mm, fără

menţiuni
ale fabricantului, cu filet pentru montarea de amortizor, avers-revers.
 Arma este un pistol semiautomat calibru 7,65x17 mm, cu capacitate de 15 cartuşe, prevăzut
cu filet pentru amortizor de zgomot, care prezintă caracteristici constructive şi un grad ridicat de
finisare, specifice armelor de producţie industrială, neprezentând însă inscripţionări care să facă
referire la provenienţă, marcă sau model.
Există posibilitatea ca arma să fie asamblată din piese originale, procurate prin diferite căi,
de pe o linie de fabricare în serie a unui astfel de model.
În ultima vreme organele judiciare s-au confruntat şi cu o tendinţă lot mai accentuată a
infractorilor de a supune armele de foc unor modificări ale caracteristicilor acestora,
transformând astfel arme de foc neletale în arme
letale (foto nr. 9)

Foto 9 - Pistol semiautomat corp delict - transformat de la cal. 8

mm P.A.K. la 6,35 mm Browning.

Pistolul are inscripţionate sigla mărcii BRUNI, modelul, calibrul şi ţara producătoare.
Caracteristicile constructive ale pistolului sunt asemănătoare eu cele ale unui pistol marca
BRUNI model 315 AUTO, calibru 8 mm Knall, destinat utilizării de muniţie iritant lacrimogenă
şi/sau sonoră, calibru 8 mm Knall. Acesta a suferit insă modificări prin înlocuirea ţevii, fiindu-i
montată o ţeavă ghintuită (6 ghinturi), pentru cartuşe cu glonţ de calibru 6,35 mm (foto nr. 9).
 21 Marin Ruiu

Foto 10 - Detaliu al canalului Foto 11 Detaliu al alterării mecanice prin

ţevii. poansonare a menţiunilor iniţiale privitoare la
calibrul armei.

Schimbarea caracteristicilor armei este evidenţiată şi prin modificarea inscripţiei de pe

manşon referitoare la calibrul pistolului (foto nr. 11). Întrucât pistolul funcţionează cu cartuşe cu
glonţ de calibrul 6,35 mm, ce sunt destinate armelor letale, acesta se încadrează în categoria
armelor letale scurte.
Creşterea măsurilor de siguranţă a determinat şi orientarea infractorilor de la arme de foc
clasice la arme de foc deghizate având dimensiuni tot mai reduse (foto nr. 12 şi 13).
 Foto 12 şi 13 - Arme artizanale cu două focuri, deghizate în telecomandă auto - corp delict cu lansator de rachete de
semnalizare cal. 15 mm (stânga).

Acest tip de arme. care funcţionează cu muniţie iritant lacrimogenă calibrul 8 mm Knall a
fost găsit dotat şi cu reductoare de calibru, încadrându-se astfel în categoria armelor de foc
letale, poate genera confuzii organelor judiciare, datorită inexistentei pe proiectil a urmelor de
ghinturi specifice în cazul folosirii armelor cu glonţ.

4.4.1. Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul
criminalist însărcinat cu ancheta, e o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu mari
implicaţii în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului1. 11Prin examinarea
cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe date referitoare la 1:
• cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei
victimă-agresor;
• posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către insăşi victimă;
• corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
• data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate.
Aceste informaţii sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esenţiale cu
privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist şi medicul anatomopatolog,
cooperare ce se întinde pe întreaga perioadă a urmăririi penale. Examinarea cadavrului fiind o
activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea

1
J.G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliţiei criminale, Stuttgart, Germania,
1946, p. 50.
medicală la care se efectuează necropsia.

4.4.2. Constatarea morţii victimei

Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul,
diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu
prilejul examenului necroptic2.12 13Principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii, se
împart în precoce, semitardive, tardive şi conservatoare1.
Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi areflexia
totală au o valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morţi aparente.
Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morţii, în general ele constând
din răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităţii şi petele
cadaverice. Ele au importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, inclusiv în determinarea
poziţiei cadavrului după instalarea morţii.
Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia fenomenelor de putrefacţie
şi respectiv, a celor de mumificare, adipo- ceară, congelare, semne care depind atât de timpul
scurs de la data decesului, cât şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

Examinarea propriu-zisă a cadavrului

După constatarea morţii, medicul legist şi procurorul vor trece la examinarea cadavrului
care trebuie efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluziile pripite, în
primul rând cu privire la cauza şi natura morţii.
Un argument serios în sprijinul importanţei examinării cu toată atenţia a cadavrului e şi
acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă,
cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori chiar cu superficialitate, ceea ce
va prejudicia serios desfăşurarea cercetării viitoare, după constatarea cauzei reale a morţii.
Examinarea cadavrului se desfăşoară în aceleaşi faze ca şi cercetarea locului faptei - faza
statică şi faza dinamică rezultatele fiind consemnate în procesul-verbal şi fixate prin fotografiere
sau prin înregistrarea video-magnetică2.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
1
Gh. Scripcaru. M. Terbancea. Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,
p. 56.
2
C. Suciu. Criminalistică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 603.

a) Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea sa în raport cu urmele şi obiectele

1
N.A. - Corpul victimei este examinat de către medicul legist, descriindu-se: numărul de orificii de intrare şi de ieşire a proiectilelor, natura acestora, situarea lor în
raport cu anumite zone anatomice de referinţă, aspectul exterior al plăgilor, forma marginilor, substanţele aderente, culoarea acestora şi forma etc.
Pentru o bună interpretare a urmelor identificate la faţa locului trebuie detaliate şi explicate şi alte urme ce nu au legătură logică cu producerea evenimentului.
La cadavre şi în mod deosebit, la cele cu identitate necunoscută ori la cele care au fost decapitate după împuşcare, examinarea şi descrierea se referă, în plus, la: vârsta
aproximativă, depozitul subunghial, semne particulare, raportul de pozitie a extremităţilor faţă de trunchi, culoarea pielii.
2
N.A. - Cu ocazia cercetării se adună dalele necesare stabilirii modului de operare al autorului, ori autorilor, după cum urmează: explicarea urmelor de natură
biologică identificate pe victimă şi lângă aceasta, stabilirea modului de distrugere a anumitor urme, explicarea existenţei anumitor proiectile sub victimă, ori rămase între
anumite obiecte de vestimentaţie etc.
din jurul său (mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie - potrivit particularităţilor locului),
distanţa pană la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta aproximativă a victimei:
b) Poziţia corpului privită în ansamblul său (pe spate, cu faţa în jos, lateral) precum şi
poziţia membrelor, a capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul poate
fi întors într-o parte.
În faza dinamică vor fi examinate, în ordine:
a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea,
croiala, materialul din care sunt confecţionate, accesorii), precum şi urmele sau petele existente
pe acestea. De asemenea, se va preciza lipsa unor părţi din îmbrăcăminte, care, în mod normal,
trebuie să existe (pantofi, pantaloni, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a
verighetei care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Va fi cercetat cu atenţie fiecare buzunar, indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia
(normală sau scos în afară), precum şi urmele de murdărie sau pete. Întreaga îmbrăcăminte
trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în locuri mai puţin
obişnuite.
Examinând vestimentaţia, medicul legist trebuie să pună în evidenţă eventualele urme de
târâre, de murdărie recentă şi semnele de violenţă şi corespondenţa dintre acestea şi urmele
imprimate pe corpul victimei. De pe îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate,
fixate şi ridicate şi alte categorii de urme - biologice, chimice, bunuri, înscrisuri, valori
aparţinând victimei, precum şi microurme, fie de natură umană, fie de natură animală sau
vegetală sau microurme ale obiectelor;
b) Corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale, cum sunt de
exemplu constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.
După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunţită
a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului,
regiunea dorsală, a membrelor superioare şi inferioare. Leziunile vizibile vor fi descrise ca
formă şi mărime, urmărindu-se locul şi numărul acestora, natura, aspectul exterior şi înclinaţia,
forma marginilor şi poziția plăgilor în raport cu anumite puncte anatomice de referinţă. În
aceeaşi ordine de idei trebuie evidenţiate semnele particulare - natura, felul, amplasarea, forma,
aspectul, dimensiunea, coloraţia, intr-un cuvânt orice urmă1.
Vor fi examinate, de asemenea, mâinile şi unghiile cadavrului, in care pot fi găsite fire de
păr, resturi de îmbrăcăminte, fire textile, nasturi, smulşi în timpul luptei cu agresorul.
În depozitul subunghial se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire
de păr.
Cu mare atenţie vor fi cercetate orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul
anal, orificiul vaginal. De asemenea, în gură se pot descoperi materiale folosite pentru a
împiedica strigătele (batiste, cârpe, hârtie), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică.
Se vor face menţiuni exacte privind cercetarea obiectelor şi a materialelor ce au servit la
imobilizarea sau strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de sfoară, sârmă, frânghie etc.
4.4.4. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia
cadavrului
Cu prilejul investigării locului faptei şi, îndeosebi, a cadavrului, prin numeroasele
probleme ce sunt avute în vedere se numără şi aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea
precum şi a eventualelor modificări intervenite în poziţia cadavrului. Aceste date vor fi
determinate, fără îndoială, cu o mai mare precizie, în urma necropsiei, insă, chiar din momentul
examinării la faţa locului a victimei, se pot obţine o serie de informaţii apte să servească la
orientarea operativă a cercetării în direcţia descoperirii autorului omorului.
În acest scop se procedează la studierea semnelor specifice morţii, în special a celor
precoce şi semitardive. Siguranţa în stabilirea datei 14 morţii scade pe măsura creşterii
intervalului de timp scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest
1
interval este mai scurt, cu atât determinarea acestui interval este mai exactă. Astfel :
Cu căzul semnelor precoce, semnificative sunt reacţiile pupilei la unele substanţe chimice,
care se produc în limita de 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei.
De asemenea, contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 ore de la
deces.
Celelalte semne precoce ale morţii (încetarea activităţii cardiace, absenţa respiraţiei) nu pot
fi luate în calcul pentru determinarea momentului morţii, decât în ipoteza sesizării lor de către o
persoană avizată, aliată chiar lângă victimă în momentul survenirii morţii.
În cazul semnelor tardive, problemele sunt ceva mai complexe, în funcţie de tipul de
semn clinic şi de condiţiile în care a fost găsit cadavrul.
Pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura
mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, la aceasta contribuind mai mulţi factori (temperatura
mediului înconjurător, condiţii de loc, timp, vârstă, îmbrăcăminte) 2.
Rigiditatea cadaverică se instalează începând cu muşchii maxilarului inferior şi coboară
treptat spre membrele inferioare, după care cunoaşte o rezoluţie în acelaşi sens, întregul ciclu
fiind cuprins între 2 şi 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10 ore, dar
şi aici în funcţie de cauza morţii.
Lividităţile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime după circa 10-15 ore şi nu se
mai modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului după aproximativ 12 ore de la deces. 15 16

În literatura occidentală, referitor la semnele precoce şi semitardive se indică:

1
L. Coman, I.R. Constantin, Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunile de omor şi în cazzul
în Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 434.
cadavrelor neidentificate,
1
M. Minovici, Tratat complet de medicină legală. Atelierele grafice SOCEC
&Co. Societate anonimă, p. 879.
2
N.A. - În funcţie de anumiţi factori, răcirea corpului uman poate fi influenţată. Printre aceşti factori
enumerăm: locul în care se află cadavrul (într-un loc închis răcirea poate fi mai lentă), cadavrul gol sau îmbrăcat
(în cazul cadavrului îmbrăcat corpul se răceşte mai repede), vârsta cadavrului (corpul cadavrului tânăr se răceşte
mai greu decât al vârstnicului), constituţia fizică (obezul se răceşte mai încet decât cel eu o constituţie fizică
normală) etc.
 • corpul cald şi suplu, cu corneea umedă şi transparenţă fără lividităţi, denotă că moartea
s-a produs după 1 -2 ore;
• apariţia lividităţilor la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea maxilarului se face la 3-4 ore;
• apariţia petei negre scleroticale indică circa 6 ore;
• confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii musculaturi scheletice
însoţită de pierderea transparenţei corneii este tipică pentru 8-10 ore,
• persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodilicarea poziţiei lor este specifică morţii
instalată de aproximativ 12 ore.
Data aproximativă a instalării morţii va constitui punctul de plecate în determinarea
activităţilor desfăşurate de victimă în perioada critică, persoanele cu care a intrat in contact ori
cele văzute în câmpul infracţiunii, persoanele cu un comportament suspect ce şi-au făcut apariţia
în zonă, cele ce au părăsit subit imobilul sau localitatea în care s-a comis omorul, bunurile pe
care victima le-a avut asupra sa. Formularea corectă a versiunilor privind cercul de persoane
bănuite, mobilul, scopul infracţiunii şi verificarea operativă a acestora sunt influenţate direct de
aprecierile făcute la faţa locului de către medicul legist.