CAPITOLUL I

1.1. Concepte generale utilizate în domeniul protecţiei şi

conservării naturii

CONŢINUTUL TEMEI
1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în
special
2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare
3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii
4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel
internaţional

OBIECTIVE
1. Explicarea necesităţii protecţiei şi conservării patrimoniului natural
2. Cunoaşterea principalelor organisme naţionale şi internaţionale cu
preocupări în domeniul protecţiei şi conservării patrimoniului natural şi
cultural-istoric, precum şi a principalelor programe de protecţie şi
conservare la nivel naţional şi internaţional
3. Cunoaşterea şi înţelegerea corectă de către studenţi a semnificaţiei
noţiunilor cu cea mai frecventă utilizare în domeniul zonelor şi ariilor
protejate

1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în

special
În sens larg, protecţia naturii are ca obiectiv principal păstrarea
nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului genetic
(genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării
echilibrului între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi
între acestea si societatea umană, pe de altă parte.
În condiţiile actuale, când pe teritorii extinse presiunile
exercitate de diferitele moduri de utilizare a terenurilor asupra
capitalului natural al planetei au atins valori critice, numeroase peisaje
aflându-se deja în parastazie, protecţia şi conservarea naturii ocupă un
loc prioritar în domeniul preocupărilor specialiştilor în ştiinţele
Pământului. Presiunea antropică a avut cel mai mare impact asupra
biodiversităţii floristice şi faunistice, plantele şi animalele fiind cele
mai vulnerabile elemente naturale ale mediului, în raport cu activităţile
umane; existenţa acestora este indisolubil legată de calitatea celorlalte
componente ale peisajului.
Principalii factori responsabili în timp istoric de dispariţia a
numeroase specii floristice şi faunistice pot fi consideraţi:
- vânatul excesiv (cauza principală a dispariţiei pinguinului
uriaş, Alca impennis, al cărui areal se extindea acum câteva secole în
domeniul tundrei arctice, din nordul Canadei şi până în Scandinavia;
apreciat pentru puful şi aripile sale, incapabil să zboare, lipsit de
mijloace de apărare, a fost masacrat de pescari în secolele XVI-XVII ;
de asemenea, se pare că locuitorii Insulei St. Kilda (Ecosse) utilizau
grăsimea sa drept analgezic; ultimul cuplu de pinguini uriaşi a fost
semnalat în 1844, în largul coastelor Islandei; această specie a dispărut
deci, cu mult timp înaintea poluării cu produse petroliere care va afecta
mai târziu păsările marine);
- alterarea sau distrugerea bitopurilor care atrag după sine
restrângerea sau chiar extincţia speciilor care le populează. Ca exemple
pot fi citate cazurile unor specii adaptate la zone umede, mlăştinoase
din Europa de Vest: orhideea de mlaştină Hammarbia paludosa,
orhideea cu floare lată, Orchis laxifloral, fluturii albaştri (Maculinea
nausithous, M. teleius, M. alcon, păsări: Crex crex, Numenius arquata;
- agricultura mecanizată şi chimizată (în unele cantoane din
Elveţia, utilizarea pesticidelor şi a fungicidelor a provocat reducerea
masivă şi chiar dispariţia unui număr însemnat de specii de fluturi
diurni (în ultimii 150 de ani, aceste specii au dispărut în proporţie de
cca. 49% din regiunea Bernei, 28% în cantonul Thurgovie, 11% în
regiunea Seeland-Chasseral şi 7% în împrejurimile Genevei)
- poluarea fizică, chimică, biologică ce poate afecta, de la caz
la caz, în mai mică sau mai mare măsură, speciile vegetale şi animale,
inclusiv mediile de viaţă ale acestora; astfel, unele specii de licheni pot
avea sensibilităţi diferite la emisiile atmosferice ale surselor
industriale; acidifierea lacurilor din Scandinavia, datorată poluării
atmosferice provenită de la surse industriale din ţări ale Europei şi din
America de Nord, a condus la dispariţia progresivă a speciilor acvatice
(moluşte, insecte, crustacee, peşti şi amfibieni)
În acest context se înscriu preocupările legate de crearea de arii
protejate, al căror obiectiv principal îl constituie protecţia şi
conservarea biodiversităţii ecosistemelor naturale şi antropizate.
Pe de altă parte, existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite
de antropizare, a unor elemente cultural-istorice (monumente
religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri urbanistice deosebite
etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se află în
stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare, impune protecţia
şi conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone protejate;

De ce este necesară conservarea biodiversităţii?

Termenul biodiversitate înglobează ansamblul format din

totalitatea formelor de viaţă vegetale şi animale şi ecosistemele din
care acestea fac parte, interacţionând unele cu altele şi cu
componenetele abiotice ale mediului. Fiind rezultatul unor procese
dinamice care au loc în învelişul biotic la scară spaţio-temporală,
biodiversitatea unei regiuni are la rândul ei un caracter dinamic.
Biodiversitatea reprezintă o trăsătură de bază a structurii unei
biocenoze sau a unui ecosistem; deranjarea ecosistemelor/biocenozelor
de către diferiţi factori de stress (catastrofe naturale, activităţi agricole,
industriale, exploatări miniere, activităţi turistice etc.) conduce la o
reducere considerabilă a biodiversităţii, fapt care, cu deosebire în
teritoriile afectate, reclamă măsuri concrete de protecţie şi conservare.
Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu
pluridisciplinar de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se
confruntă astăzi lumea vie.
Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective:
 Investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii
  Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra
speciilor, comunităţilor şi ecosistemelor
 Dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru
protejarea şi restaurarea diversităţii biologice.
Conservarea biodiversităţii ca domeniu ştiinţific a apărut
deoarece nici una dintre disciplinele tradiţionale nu este destul de
comprehensivă pentru a putea descifra şi reduce pericolele ce ameninţă
organismele vii şi mediile de viaţă ale acestora. Ca domeniu de
cercetare, conservarea biodiversităţii/diversităţii biologice completează
domeniile aplicative (agricultura, silvicultura, managementul ariilor
protejate, industria pescuitului etc.) care, deşi au început să pună un
accent considerabil pe conservare, o abordează ca pe un aspect
subsidiar altor programe.
2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare
Într-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie
stabilite clar priorităţile pentru conservarea diversităţii biologice, mai
exact pentru speciile care trebuie să facă obiectul conservării.
Din păcate, deşi conservaţioniştii promovează intens importanţa
actuală sau potenţială a fiecărei specii, zilnic se pierd iremediabil
organisme vegetale şi animale, unele dintre acestea, chiar înainte de a
fi descoperite şi descrise. În aceste condiţii, pentru stabilirea
priorităţilor de conservare, este necesar să răspundem la trei întrebări
cheie:
1) Ce trebuie protejat?
2) Unde trebuie protejat?
3) Cum trebuie protejat?
De obicei, în alegerea elementelor care vor fi puse sub regim de
protecţie şi conservare, se urmăresc 3 criterii principale:
a. unicitatea : o biocenoză reprezintă op prioritate
pentru conservare dacă este alcătuită predominant
din specii endemice rare, mai mult decât dacă
cuprinde preponderent specii comune larg
răspândite; o specie este mai valoroasă pentru
conservare dacă este unică d.p.d.v. taxonomic, dacă
este unica specie din genul sau familia sa, decât
dacă este membrul unui gen cu multiple specii.
b. pericolul de extincţie: speciile sau biocenozele pe
cale de dispariţie constituie o prioritate
c. utilitatea : speciile cu valoare actuală sau potenţială
reprezintă o prioritate de conservare mai mare decât
speciile fără interes economic evident

3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a

naturii
moto: „Lumea ariilor protejate reprezintă
cea mai importantă moştenire pe care
o putem lăsa generaţiilor viitoare: asigurarea
şi în continuare a accesului la natură, la
valorile materiale şi spirituale pe care
aceasta le deţine (…). O lume lipsită de
arii protejate, deposedată de situri naturale
sălbatice, ar deveni un mediu extrem de sărăcit”
(Adrian Phillips, preşedinte CNPPA, IUCN)
 Aria protejată este un termen conservaţionist, utilizat pentru
ceea ce publicul cunoaşte în general sub denumirea de rezervaţie
naturală, parc naţional, parc natural, rezervaţie a biosferei etc.
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA),
din cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN),
defineşte aria protejată ca o suprafaţă de teren sau acvatică destinată în
mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii, resurselor naturale
şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice;
fiecare ţară optează pentru categorii diferite de arii protejate, în funcţie
de potenţialul natural şi cultural de care aceasta dispune şi de
obiectivele urmărite. În condiţiile progresului tehnico-material şi
ştiinţific actual, ariile protejate apar ca realităţi vitale pentru existenţa
naturii şi a societăţii umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii
deosebite din punct de vedere estetic.(Gabriela Manea, 2003)
Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea
salvării speciilor floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu
dispariţia, idee care s-a extins asupra unor teritorii naturale sau
antropizate, de importanţă naţională sau internaţională, declarate
parcuri sau rezervaţii.
Primele parcuri au fost înfiinţate din iniţiativă particulară, aşa
cum a fost cazul în Germania, Franţa, SUA, Elveţia. Aceste iniţiative
sunt secondate de acţiunile în plan guvernamental, începutul
aparţinând SUA, unde, la 8 martie 1872, ia fiinţă primul parc ocrotit de
lege, Yelowstone.
Acţiunile din America de Nord au avut repercusiuni asupra
Americii de Sud unde, începând din 1872, sunt continuate preocupările
lui Simon Bolivar – părintele ocrotirii naturii în America de Sud.
Punerea în practică a proiectelor se realizează începând din 1942, când,
la Washington are loc Convenţia Panamericană pentru Protecţia Florei,
Faunei şi a Peisajelor din ţările americane. În acest climat, urmează
înfiinţarea a noi organizaţii preocupate de domeniul protecţiei naturii.
În anul 1913, la Berna, se înfiinţează Comisia Consultativă
pentru Protecţia Naturii, care în 1957 devine Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii. În prezent, lista organizaţiilor şi a
programelor internaţionale care au ca obiectiv principal sau secundar
protecţia şi conservarea elementelor naturii şi ale cadrului socio-
cultural este deosebit de vastă; pentru exemplificare, le vom cita pe
cele mai reprezentative:
 Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO);
 Fondul Mondial de Ocrotire a Naturii (WWF)
 Consiliul Internaţional pentru Ocrotirea Păsărilor (CIPO)
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO);
 Comitetul Special pentru Cercetări Oceanice (SCOR)
 Comitetul Special pentru Cercetarea Antarcticii (SCAR)
 Programul Biologic Internaţional (IBP)
 Programul Omul şi Biosfera (MAB)
 Programul Ecologic pentru Europa (1995)
 Planul regional de acţiune „Parcuri pentru Viaţă” (1992)
 Planul de Acţiune pentru Ariile Protejate din Europa
 În scopul reglementării problemelor privind protecţia şi
conservarea mediului, în numeroase ţări au luat fiinţă ministere
specializate. Pionieratul în acest demers îi aparţine Angliei, unde în
1970, a fost creat primul minister al mediului din lume.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului
natural şi/sau cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a
reţelei de arii protejate la nivel naţional şi internaţional.
Fiecare ţară optează pentru categorii diferite de arii protejate în
funcţie de potenţialul natural şi cultural de care aceasta dispune şi de
obiectivele urmărite. Prin prisma legii protecţiei mediului de la noi din
ţară , aria protejată este definită ca o zonă delimitată geografic, cu o
pondere ridicată a elementelor naturale rare, desemnată şi gospodărită
în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare.
În condiţiile progresului tehnico-economic actual, ariile
protejate apar ca necesităţi vitale pentru existenţa naturii şi comunităţii
umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii deosebite din punct de
vedere estetic.
Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalităţi,
două dintre cele mai obişnuite mecanisme fiind: acţiunea
guvernamentală, adesea la nivel naţional dar şi regional şi cumpărarea
de terenuri de către persoane private sau organizaţii implicate în
activităţi de conservare. Guvernele pot delimita terenuri care să fie
folosite ca arii protejate şi pot promulga legi care permit anumite grade
de utilizare economică a resurselor şi a habitatelor.
Un model care devine adesea foarte utilizat este acela al
parteneriatelor între guvernul unei ţări în curs de dezvoltare şi
organizaţiile conservaţioniste, bănci multinaţionale sau guverne ale
unor ţări dezvoltate; în astfel de parteneriate, organizaţiile
conservaţioniste furnizează de obicei fondurile, instruirea, experienţa
ştiinţifică şi managerială pentru asistarea ţării în curs de dezvoltare în
crearea unor noi arii protejate. Ariile protejate pot fi create şi de către
societăţile tradiţionale care încearcă să-şi menţină propriile culturi.
Indiferent de mecanismul prin care au fost create ariile
protejate, odată ce perimetrul acestora a intrat în regim de protecţie,
deciziile legate de utilizarea publică trebuie să ţină cont de gradul
maxim permis al intervenţiei antropice.

4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel

internaţional
Până în 1998 au fost declarate în întreaga lume aproximativ
4500 arii integral protejate; suprafaţa ocupată de acestea însumează
cca. 500 milioane hectare; acestora li se adaugă 5899 de arii parţial
protejate (parcuri naturale), cu o suprafaţă totală de 348 milioane
hectare. Deşi numărul ariilor protejate la nivel mondial poate părea
considerabil, în fapt, teritoriul deţinut de acestea reprezintă doar 6%
din suprafaţa continentelor.
Din categoria statelor cu cea mai mare pondere a suprafeţelor
protejate, pot fi citate: Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie
(19%). La polul opus se situează Grecia, cu 0,8% şi Turcia, cu 0,3%.
Cea mai extinsă arie protejată se întâlneşte în insula Groenlanda (97
milioane hectare).
În România, ariilor protejate le revin 1,23 milioane hectare,
adică 6,18% din suprafaţa ţării; cele mai mari teritorii protejate aparţin
parcurilor naţionale şi Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Argumentaţi necesitatea protecţiei şi conservării
naturii
2. Factori cu impact negativ asupra biodiversităţii
3. Când şi unde apar primele iniţiative de constituire a
ariilor protejate?
4. Indicaţi câteva dintre atributele şi strategiile
principalelor organizaţii mondiale şi programe
internaţionale care vizează problema protecţiei şi
conservării

REZUMAT

Protecţia naturii, în general şi a biodiversităţii, în special, are ca obiectiv principal

păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului genetic
(genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării echilibrului între
componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între acestea si societatea umană, pe
de altă parte.
Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar de
cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie. Conservarea
biodiversităţii vizează trei obiective: investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii,
înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor, comunităţilor şi ecosistemelor şi
dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea şi restaurarea diversităţii
biologice.
Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor
floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra unor
teritorii naturale sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională, declarate
parcuri sau rezervaţii.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau
cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la nivel
naţional şi internaţional.
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată ca o suprafaţă de
teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii,
resurselor naturale şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice.
Existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor sit – uri sau elemente
cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri urbanistice
deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se pot afla în stadii
mai mult sau mai puţin avansate de degradare, impune protecţia şi conservarea acestora
prin dobândirea statutului de zone protejate.
 1.2. Categorii de arii protejate delimitate de
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN)

CONŢINUTUL TEMEI
1. Grupe şi categorii de arii protejate delimitate de IUCN
2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate
delimitate de IUCN: obiective, activităţi permise, criterii de
selecţie şi gestionare

OBIECTIVE
1. Înţelegerea consideraţiilor care au stat la baza delimitării
categoriilor de arii protejate
2. Identificarea diferenţelor existente sub aspectul utilizării
publice între diferitele categorii de arii protejate

1. Clasificarea realizată de IUCN delimitează 10 categorii de

arii protejate, în funcţie de obiectivele urmărite în arealele supuse
protecţiei şi de modul de gestionare a resurselor naturale, specific
fiecărei categorii. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN acoperă
un domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al ecosistemelor de
către comunităţile umane. În conformitate cu normele şi clasificarea
IUCN, cele 10 categorii necesare gestionării durabile a resurselor
naturale, pot fi incluse (conform propunerilor Consiliului Europei,
oficializate prin Rezoluţia (73) 30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4
grupe:
Grupa A include 5 categorii de arii protejate, monitorizate de
CNPPA (Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate din cadrul
IUCN) şi de Centrul mondial de monitoring şi avizate tehnic, la cerere,
de CNPPA:
 Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale
(Roşca - Buhaiova, Peştera Cloşani, Feţele Dunării, Râpa
cu lăstuni Divici etc.;
 Parcuri Naţionale (Retezat, de la Vanoise, des Ecrins
(Franţa), Stelvio (Italia), Stenshuvud (Suedia);
 Monumente ale naturii (Detunata Goală, Râpa Roşie,
Locul fosilifer Aliman, Peştera dela Movile, Piatra Teiului
etc.;
 Rezervaţii naturale sau arii de gestionare a habitatelor şi
speciilor (Fânaţele Clujului-Copârşaie, Lacul Sf. Ana,
Tinovul Poiana Stampei, Tinovul Mohoş, ;
 Rezervaţii peisagistice sau parcuri naturale (peisaje terestre
sau marine protejate)
Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase
activităţilor umane care perturbă echilibrele naturale; ele se constituie
prin urmare nu numai în areale de referinţă, ci totodată, în rezerve
biologice potenţiale pentru regenerarea şi repopularea zonelor
degradate.
Grupa B cuprinde categorii care prezintă o importanţă
particulară pentru IUCN, dar care nu ţin exclusiv de resortul IUCN
(monitoringul şi expertiza tehnică pot fi asigurate de CNPPA, la
cerere):
 Rezervaţii de resurse naturale;
 Rezervaţii antropologice;
 Rezervaţii naturale amenajate, cu utilizări multiple.
Această grupă reuneşte teritorii pentru care conservarea
patrimoniului natural constituie un obiectiv major, orice intervenţie
artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziţia şi evoluţia
naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate în
zone bine definite şi într-un cadru legal riguros. Anumite activităţi
umane tradiţionale pot fi tolerate, în condiţiile în care nu contravin
scopurilor conservării; orice activitate nouă este interzisă; vizitatorii
pot fi admişi, cu condiţia respectării unor reglementări stricte.
Grupa C include categorii dependente de programe sau de
acorduri internaţionale; în acest caz, CNPPA poate fi solicitată pentru
monitoring şi poate să contribuie cu o expertiză particulară, în
cooperare cu alte instituţii, faţă de care IUCN are un statut consultativ.
Grupei C îi aparţin:
 Rezervaţii ale biosferei (categorie dependentă de
programul internaţional “Omul şi Biosfera“-MAB- iniţiat
de UNESCO în 1972, ca o continuare a Programului
Biologic Internaţional)
 Rezervaţii ale patrimoniului mondial (bunuri naturale ale
patrimoniului mondial: zonele umede de habitat pentru
avifauna acvatică, de importanţă internaţională), conduse
potrivit prevederilor Convenţiei Internaţionale de la
Ramsar (1971), respectiv Convenţiei internaţionale privind
protecţia patrimoniului mondial natural şi cultural,
adoptată de Conferinţa Generală a UNESCO (16 nov.
1972).
În teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane
tradiţionale sunt admise, dar reglementate; pot fi tolerate de asemenea
anumite activităţi umane noi, supuse unor reglementări speciale.
Întrucât această grupă prezintă adesea interes mai ales în planul
activităţilor de agrement, în cadrul teritoriilor aferente se pot dezvolta
anumite amenajări recreative şi pentru promenadă, în zone bine
delimitate şi în condiţii de compatibilitate cu obiectivele protecţiei
naturii.
Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general
către agrement de calitate şi în care, principiile de conservare a
patrimoniului natural sunt luate în considerare. Aici pot fi incluse:
 proprietăţi private
 sate ( Săpânţa, de ex.)etc.
O astfel de grupă prezintă deci, înainte de toate, un interes
recreativ, dar şi cultural, estetic şi natural. Amenajările necesare în
acest caz reclamă anumite implantări culturale, sportive, recreative.
Activităţile umane tradiţionale sau noi, compatibile cu obiectivele
vizate, sunt în general permise; circulaţia motorizată este în general
permisă, însă poate fi reglementată în anumite zone de interes special
(cu monumente naturale).
 Categoriile de arii protejate aferente celor patru grupe pot fi
gestionate în cadrul sistemului naţional de conservare; experienţa
internaţională atestă faptul că, noţiuni ca “Parc Naţional“, “Parc
Natural“, “Rezervaţie“ acoperă teritorii şi simbolizează sisteme de
protecţie uneori foarte diferenţiate de la un continent la altul, de la o
ţară la alta, pe zone climatice etc. Numeroasele inventarieri consacrate
ariilor protejate arată foarte clar că, aproape fiecare ţară a creat propriul
său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate şi utilizând
termeni ale căror definiţii pot varia în proporţii uneori semnificative
(Parcuri Naţionale, Rezervaţii Naturale, Parcuri Naturale, peisaje
protejate, rezervaţii de resurse etc.). Prin urmare, apar situaţii în care,
aceeaşi categorie de arii protejate are la bază criterii de funcţionare
distincte.
În faţa unei astfel de disparităţi, care reflectă situaţia fiecărei
ţări, diverse organizaţii internaţionale pentru protecţia mediului au
iniţiat acţiuni destinate uniformizării nomenclaturii zonelor protejate
susceptibile de a fi adoptate unanim; până în prezent, din păcate, nici
unul dintre modelele prezentate nu a fost acceptat în unanimitate.

2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate

delimitate de IUCN: obiective, activităţi permise, criterii de selecţie şi
gestionare

Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale (Categoria

I IUCN)
Aceste rezervaţii protejează speciile şi fenomenele naturale
perturbate cât mai puţin cu putinţă, cu scopul de a avea exemple
reprezentative din punct de vedere ecologic ale mediului natural.
Obiective:
 menţinerea unui cadru natural destinat cercetării ştiinţifice;
 iniţierea unor baze pentru monitoringul mediului;
 promovarea unor centre pentru formarea specialiştilor în
domeniul protecţiei mediului şi ecologiei;
 conservarea resurselor genetice (genofondului) într-o stare
reală de evoluţie
Sub aspect educaţional, rezervaţiile ştiinţifice servesc drept
obiect de studiu, constituind adevărate laboratoare în aer liber.
Dat fiind caracterul cât mai integral de conservare al acestor
arii protejate, este de dorit ca şi cercetarea ştiinţifică să fie planificată
şi realizată cu cea mai mare atenţie, astfel încât, să se reducă la
maximum eventualele perturbări ale echilibrului ecologic.
Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permise
Rezervaţiile naturale stricte trebuie să includă ecosisteme
remarcabile care conţin fenomene naturale sau specii vegetale şi/sau
animale de importanţă naţională; în cadrul lor accesul publicului va fi
interzis, fiind excluse activităţile turistice sau de agrement; adesea, ele
cuprind ecosisteme sau biocenoze fragile care au o importanţă
particulară pentru conservarea genofondului sau zone care oferă o
mare diversitate din punct de vedere biologic, geologic sau
geomorfologic; dimensiunile lor sunt determinate funcţie de suprafaţa
minimă necesară pentru a le asigura integritatea şi pentru a permite
realizarea obiectivelor pentru care au fost înfiinţate, o gospodărire
ştiinţifică şi o protecţie integrală.

Parcurile naţionale (categoria a II-a IUCN)

Sunt areale extinse cu peisaje naturale menţinute ca atare,
pentru a oferi protecţie unuia sau mai multor ecosisteme de interes
ştiinţific, educaţional sau recreaţional. La cea de-a 10-a adunare
generală desfăşurată în India la New Delhi-1969, IUCN a definit
parcul naţional astfel: o regiune terestră sau acvatică realtiv întinsă,
care conţine eşantioane reprezentative de regiuni naturale importante,
panorame de importanţă naţională şi internaţională sau animale şi
plante, situri geomorfologice şi habitate care prezintă un interes
particular din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ.
Măsurile de protecţie şi conservare sunt luate de către
autorităţile competente la cel mai înalt nivel, pentru a împiedica sau a
elimina, pe cât posibil, exploatarea regiunii şi pentru a veghea într-o
manieră eficientă asupra respectării caracteristicilor ecologice,
geomorfologice sau estetice care au stat la baza creării sale.
În conformitate cu legislaţia din România: Legea 9/1973, Legea
137/1995, Legea 5/2000, Legea 462/2001, sub statutul de parc naţional
sunt reunite suprafeţele de uscat şi acvatice care păstrează nemodificat
cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice,
recreării şi turismului.
Scopul principal al creării parcurilor naţionale îl reprezintă
deci protecţia şi conservarea ecofondului şi a genofondului;
Activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare: vizitatorii
sunt admişi în parcurile naţionale numai în scop educativ, cultural şi
pentru odihnă, iar amenajările recreative de masă (piscine, terenuri de
campare etc.) vor fi instalate în afara limitelor parcului; în acest
context, este de la sine înţeles că statutul de parc naţional nu poate fi
atribuit decât unui teritoriu al cărui peisaj se află într-un stadiu natural
sau seminatural.
Constituirea unui parc naţional variază de la o ţară la alte, atât
în ceea ce priveşte statutul funciar, cât şi în funcţie de natura
organismelor destinate să-i asigure gestionarea; cel mai adesea,
parcurile naţionale aparţin proprietăţii de stat (Suedia, Polonia,
România) sau unor confederaţii şi provincii (Canada); în alte situaţii,
terenurile aparţin în proporţii variabile colectivităţilor locale,
persoanelor private şi statului.

Monumente ale naturii (categoria a III-a IUCN)

Monumentele naturii conţin unul sau mai multe elemente
naturale şi care au valoare unică, datorită rarităţii sau
reprezentativităţii, calităţii estetice sau semnificaţiei culturale.
Obiectivul principal îl reprezintă protecţia şi conservarea
elementelor naturale de importanţă naţională
Criterii de selecţie şi gestionare
Pentru a include o arie protejată în această categorie, trebuie să
se ţină seama de prezenţa unor aspecte, ca: formaţiuni geologice; situri
naturale unice; specii animalesau vegetale periclitate sau ameninţate cu
dispariţia.
 Monumentele naturii nu ocupă o întindere mare şi nu conţin o
diversitate de elemente sau ecosisteme reprezentative care să justifice
includerea lor în categoria de parc naţional; ele se bucură de un rol
deosebit pentru educaţia ecologică a populaţiei; prezintă un real interes
recreativ şi turistic.
Gestionarea lor trebuie să aparţină sau să fie administrate de
organisme de drept public, organizaţii sau societăţi care pot garanta
protecţia lor pe termen lung (coloanele de bazalt de la Detunata, Râpa
Roşie, Piatra Teiului etc.)

Ariile de gestionare a habitatelor şi speciilor sau rezervaţiile

naturale (categoria a IV-a IUCN)
Constituie suprafeţe terestre şi/sau marine supuse unei
intervenţii antropice active pentru a menţine habitatele şi/sau pentru a
crea condiţii propice dezvoltării unor specii (Lacul Sf. Ana, Pădurea
Snagov, Pădurea Comana, Arinişul de la Sinaia etc.).
Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permise
În general, în această categorie va fi încadrat un teritoriu în care
protecţia unui sit sau habitat specific este esenţială pentru urmărirea
existenţei sau bunăstării unor specii biotice individuale ale faunei
sedentare sau migratoare de importanţă naţională sau internaţională.
Dimensiunile rezervaţiilor naturale sunt legate adesea de
caracteristicile speciilor protejate; de regulă, nu implică suprafeţe
foarte întinse, însă trebuie să fie suficient de mari, pentru a asigura
locurile propice pentru cuibărit, popasul păsărilor migratoare,
perenitatea unor specii vegetale în ecosistemele forestiere sau de
pajişte.
În cuprinsul acestor arii protejate există uneori intervenţii
umane, orientate către asigurarea optimului dezvoltării unor specii sau
comunităţi vegetale (protecţie contra răpitoarelor, limitarea activităţilor
agricole, a păşunatului etc.)
Indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor, cei
responsabili cu gestionarea acestor arii protejate trebuie să aibă o
planificare corectă a măsurilor de protecţie şi control, care să garanteze
existenţa şi randamentul pe termen lung al rezervaţiei.
În 1990, în România au fost inventariate 374 de rezervaţii
naturale, care protejează 199 de obiective de interes naţional şi acoperă
o suprafaţă de cca. 42417 ha (0,18% din suprafaţa ţării).

Parcurile naturale (categoria a V-a IUCN)

Această categorie include teritorii cu un peisaj terestru sau
acvatic cu calităţi deosebite din punct de vedere estetic sau peisaje
tipice unui anumit complex geomorfologic (carstic, de exemplu). În
această categorie pot fi incluse peisaje rezultate dintr-o practică
tradiţională de amenajare a teritoriului, realizată de un grup socio-
cultural sau din alte practici de păstrare a peisajelor naturale sau
seminaturale din jurul centrelor urbane.
În paralel, pot fi luate în evidenţă teritorii al căror caracter
natural sau seminatural trebuie păstrat ca atare în interesul populaţiei
urbane, pentru satisfacerea necesităţilor de recreere şi turism ale
acesteia.
 Selecţie, gestionare, activităţi permise
Gestionarea şi protecţia lor are o importanţă predominant
recreativă. Obiectivul principal al gestionării acestei categorii îl
reprezintă menţinerea peisajelor naturale de importanţă locală,
regională sau naţională, mai ales atunci când ele se caracterizează
printr-o relaţie armonioasă om-natură şi când prezintă potenţial turistic
deosebit.
Aceste arii, foarte diferite sub aspect ecologic, pot răspunde şi
unor scopuri ştiinţifice, culturale sau educative (Parcul Natural
Beliştea, Cheile Bistriţei ardelene, Parcul Natural Porţile de Fier etc.).
Peisajele din cuprinsul acestor parcuri se caracterizează uneori prin
ineditul modului de amplasare a colectivităţilor umane, în aşezări
atractive sau unice din punct de vedere estetic sau prin amenajarea
predominant tradiţională a teritoriului, legată de păşunat, pescuit etc.
În numeroase cazuri, aceste teritorii aparţin proprietăţii private,
astfel încât un control asupra planificării activităţii şi a gradului de
încărcare cu diferite dotări de agrement este necesar pentru a se asigura
perenitatea stilului de viaţă tradiţional al comunităţilor locale şi
amenajarea optimă a teritoriului.
În general, par curile naturale răspund următoarelor deziderate:
 conservă diversitatea mediilor naturale
 protejează ecosistemele purtătoare de elemente care indică
biodiversitatea
 menţin o bună calitate a apei, aerului şi a celorlalte
elemente indispensabile vieţii
 reprezintă adevărate muzee în aer liber, destinate
conservării fondului genetic natural utilizat în medicină,
zootehnie, horticultură etc.
 reprezintă suport al comunităţilor umane şi demonstrează
că populaţia poate trăi în armonie cu natura
 pot reprezenta surse de venit pentru economia regională şi
naţională, mai ales prin intermediul activităţilor recreative
şi turistice
 perpetuează formele tradiţionale de utilizare a terenurilor
în scopul de a nu deregla biodiversitatea ecosistemelor
naturale
 pot proteja situri de importanţă cultural-istorică
 permit înţelegerea funcţionării sistemelor naturale din
medii diverse, emerse sau submerse
 ameliorează gestionarea resurselor naturale, astfel încât
activitatea umană să nu producă dezechilibre
 favorizează difuzarea la nivel local, regional, naţional sau
internaţional a informaţiilor ştiinţifice strict necesare
pentru satisfacerea nevoilor umane
 reprezintă bază de cercetare ştiinţifică şi contribuie la
educaţia pentru mediu a populaţiei
 permit supravegherea continuă a ecosistemelor naturale şi
amenajate de către oamenii de ştiinţă şi de către populaţia
locală
 Rezervaţiile biosferei – arii protejate cu statut special
Existenţa rezervaţiilor biosferei nu este legată de o singură
convenţie internaţională, ci este legată de un program internaţional
laborios: Omul şi Biosfera, lansat de UNESCO în 1972, la Stockholm,
odată cu încheierea Programului Biologic Internaţional. Crearea
rezervaţiilor biosferei are la bază convenţii internaţionale asupra
habitatelor, dintre care cele mai importante sunt:
 Convenţia RAMSAR (Iran) asupra zonelor umede
 Convenţia privind patrimoniul cultural şi naţional al lumii
 Convenţia de importanţă regională Carta Europeană a
Regiunilor Montane
Combinând conservarea cu utilizarea durabilă a resurselor
naturale, rezervaţiile biosferei includ întreaga gamă de funcţii specifice
ariilor protejate, în cadrul unei reţele mondiale de schimb de
informaţii. Crearea unei reţele internaţionale de rezervaţii ale biosferei
a fost propusă în cadrul Proiectului nr. 8 al Programului MAB,
intitulat: Criteriile şi liniile directoare pentru alegerea şi construirea
rezervaţiilor biosferei. Acest proiect consideră conceptul de rezervaţie
a biosferei ca un mijloc de menţinere a bazei biologice, a existenţei
omului şi a proceselor biologice la un nivel convenabil intereselor
umane în ansamblul biosferei. În contextul protecţiei şi conservării
mediului, rezervaţiile biosferei trebuie să reprezinte:
 Zone terestre sau costiere marine a căror populaţie face
parte integrantă din acestea şi a căror gestiune vizează
atingerea anumitor obiective, începând cu protecţia
completă şi terminând cu o producţie intensivă, dar
durabilă
 Centre regionale care au funcţii de supraveghere continuă,
de cercetare, de educaţie ecologică şi informare asupra
ecosistemelor naturale şi amenajate
 Spaţii în care guvernanţii, oamenii de ştiinţă,
administratorii şi populaţia locală cooperează pentru
elaborarea unui model de gestionare a terenurilor şi a
apelor, permiţând satisfacerea nevoilor umane, conservând
procesele naturale şi resursele biologice.
Rezervaţiile biosferei trebuie să constituie o reţea mondială de
arii protejate într-un mod permanent şi eficient, reţea în cadrul căreia
să fie reprezentate toate biomurile, cu principalele lor diviziuni şi
subdiviziuni, precum şi zonele de tranziţie (ecotoni) dintre acestea.
Începând din 1971, sub coordonarea Programului MAB,
rezervaţiile biosferei au fost incluse în cadrul unei reţele internaţionale.
Numărul rezervaţiilor biosferei a crescut semnificativ, în anul 2000
acesta ajungând la 360, cu o suprafaţă totală de peste 390 mil. ha,
răspândite în 91 de ţări cu condiţii ecologice, sociale, politice şi
culturale variate.
Cele mai mari suprafeţe ocupate de rezervaţiile biosferei se află
în Europa, urmată de America Centrală şi de Sud.
Exemple:
- Tassili N Ajjer - Algeria
- Bialowiezza – polonia
- Central-Amazon – Brazilia
 - NorthEast Greanland – Danemarca
- Galapagos (Ecuador) – Archipielago de Colon
- Camargue – Franţa
- Kenya – Africa
- Gobi – Mongolia
- Delta Dunării
- Baikalskii – Rusia
Pentru o bună funcţionare şi gestionare a suprafeţei unei
rezervaţii a biosferei, UNESCO propune următorul sistem de zonare:
1. zone naturale sau arii centrale amenajate astfel încât să
diminueze cât mai mult impactul activităţii umane; acestea vor
fi menţinute ca rezervaţii strict protejate, a căror dinamică va fi
influenţată exclusiv de factorii naturali ai peisajului; în acest
caz, omul va fi acceptat numai ca observator al structurilor şi
proceselor naturale
2. zone intermediare (tampon) amenajate în vederea activităţilor
de cercetare şi educaţie ecologică şi informare asupra
ecosistemelor naturale şi amenajate, în care pot fi tolerate
activităţi tradiţionale controlate
3. zone de recuperare sau restaurare, amenajate pentru a permite
analiza şi recuperarea terenurilor şi resurselor naturale, acolo
unde transformările de origine naturală sau antropică au depăşit
capacitatea de toleranţă a mediului, procesele biologice au fost
întrerupte şi/sau biodiversitatea a fost afectată local
4. zone culturale stabile, amenajate în vederea protecţiei şi
studierii culturilor existente şi a modului de utilizare a
terenurilor, în armonie cu mediul; populaţia locală îşi poate
continua activităţile tradiţionale, limitându-se riguros
introducerea de noi tehnologii

Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau

multinaţionale
Statutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii
protejate care se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe state.
Acest statut presupune participarea în egală măsură a ţărilor implicate
în acţiunile de organizare, amenajare, utilizare publică şi gestionare
durabilă a resurselor naturale şi cultural-istorice din perimetrul ariei
protejate.
Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în
domeniul conservării mediului, ne oferă managementul integrat al unor
arii protejate europene, extinse de-a lungul frontierelor internaţionale.
În acest sens, pot fi citate:
 Parcul Naţional Mercantour din Franţa şi Parcul Regional
Argentero (Italia)
 Parcul Naţional Gran Paradiso (Italia) şi Parcul Naţional
La Vanoise (Franţa)
 Parcul Naţional Triglav (Slovenia) şi Parcul Natural Alpi
Giulie (Italia)
 Parcul Naţional Djerdap (Serbia) şi Parcul Natural Porţile
de Fier (România)
În ultimul timp, extinderea procesului de integrare europeană reclamă
ca deziderat de importanţă deosebită, intensificarea cooperării
transfrontaliere în domeniul regiunilor protejate, scopul final
reprezentându-l crearea Parcurilor Internaţionale. Federaţia Europeană
a Parcurilor Naturale şi a Parcurilor Naţionale îşi orientează toate
eforturile în această direcţie, promovând ideea „conservare fără
frontiere”, menită să asigure întărirea şi extinderea reţelei europene de
arii protejate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
5. Care sunt principalele categorii de arii protejate
delimitate de IUCN?
6. Daţi exemple de arii protejate din România,
încadrate conform clasificării IUCN.
7. Comentaţi obiectivele, activităţile permise, criteriile
de selecţie şi gestionare pentru: parcuri naţionale,
parcuri naturale şi rezervaţii ale biosferei

REZUMAT

În funcţie de obiectivele urmărite în arealele supuse protecţiei şi de modul de

gestionare a resurselor naturale, IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate,
incluse (conform propunerilor Consiliului Europei, oficializate prin Rezoluţia (73)
30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4 grupe: A,B, C, D. Sistemul de clasificare
dezvoltat de IUCN acoperă un domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al
ecosistemelor de către comunităţile umane.
Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităţilor umane care
perturbă echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de
referinţă, ci totodată, în rezerve biologice potenţiale pentru regenerarea şi
repopularea zonelor degradate.
Grupa B reuneşte teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural
constituie un obiectiv major, orice intervenţie artificială, susceptibilă de a altera
aspectul, compoziţia şi evoluţia naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot
fi autorizate în zone bine definite şi într-un cadru legal riguros.
Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri
internaţionale. În teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane
tradiţionale sunt admise, dar reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite
activităţi umane noi, supuse unor reglementări speciale.
Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general către agrement
de calitate şi în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în
considerare (proprietăţi private, sate etc.)
Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că,
aproape fiecare ţară a creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte
variate şi utilizând termeni ale căror definiţii pot varia în proporţii uneori
semnificative (Parcuri Naţionale, Rezervaţii Naturale, Parcuri Naturale, peisaje
protejate, rezervaţii de resurse etc.). Prin urmare, apar situaţii în care, aceeaşi
categorie de arii protejate are la bază criterii de funcţionare distincte.

TEME DE CONTROL
1. Criterii de selecţie, gestionare şi utilizare publică a
parcurilor naţionale din România.
 2. Modalităţi de atingere a obiectivelor de protecţie şi
gestionare în arii protejate. Studiu de caz: Parcul
Naţional Retezat şi Parcul Natural Porţile de Fier.

CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a
mediului
2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului
3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România

OBIECTIVE
Conştientizarea asupra importanţei şi eficacităţii ariilor protejate, în
contextul strategiilor internaţionale şi naţionale de protecţie şi
conservare a naturii

In ultimul deceniu, in Romania, capitolul ariilor protejate a fost

redeschis cu si mai mult aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei
exprimari in legatura cu disfunctionalitatile care se manifesta in
diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele naturale si
dintre acestea si activitatea umana si, pe de alta parte, datorita
multiplicarii si diversificarii informatiilor referitoare la problematica
ariilor protejate la nivel international. Prin urmare, fenomenul
protectiei si conservarii componentelor mediului a capatat noi valente
devenind una dintre temele de cercetare preferentiale ale institutiilor si
organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale.

1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie

a mediului
La nivel international, experienta in domeniul conservarii
naturii se concretizeaza printr-o serie de realizari, dintre care
mentionam: cresterea numarului de conservationisti si in special a
ONG-urilor la nivel mondial; cresterea cu fiecare an a numarului
statelor semnatare ale conventiilor internationale; multiplicarea
instrumentelor de protectie in majoritatea tarilor; dezvoltarea
instrumentelor juridice si financiare; sporirea numarului si
performantelor mijloacelor de comunicare si sensibilizare; initierea,
oficializarea si expunerea in timpul Conferintei de la Rio (1992) a
dezbaterilor politice internationale asupra gestionarii durabile si
echitabile a resurselor naturale.
Cu toate acestea, din păcate, mediile naturale continua să
dispara in fiecare zi; speciile se reduc si dispar intr-un ritm de 1500 -
2000/an; biodiversitatea descreste intr-un ritm mai rapid decat acum 50
de ani, in timp ce antropizarea creste direct proportional cu cresterea
demografică, ce a dublat populatia mondiala in ultimii 50 de ani; pe de
alta parte, comportamentul uman in raport cu natura rămane cel mai
adesea agresiv si negativ.
Iata de ce, delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri,
rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in cadrul politicilor de
conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala si
internaţionala. In acelasi context, relaţia om - natura trebuie axata pe
conceptul dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. Natura
trebuie considerată ca o infrastructură de dezvoltare globală, ale cărei
funcţii şi valori sociale, culturale, patrimoniale şi economice să
constituie baza unei producţii de resurse utile dezvoltarii teriroriale.
Spaţiile naturale trebuie planificate şi integrate în utilizarea teritoriilor
ca zone de producţie naturala a resurselor naturale. Acest lucru se
impune cu atât mai mult cu cât, utilizarea terenurilor reprezintă prin
excelenţă cadrul de referinţă şi de lucru pentru o gestiune integrată a
mediului şi totodată, cadrul de punere în practică a strategiilor de
dezvoltare durabilă, întrucât conservarea naturii devine realitate numai
pe teren.
În acest context, în anul 1992 a fost iniţiat un plan regional de
acţiune - “Parcuri pentru Viaţă“ - , pregătit de Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii (IUCN), cu sprijinul Comisiei Parcurilor
Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA). Acest plan a fost lansat ca
rezultat al celui de-al IV-lea Congres al Parcurilor Lumii (Caracas,
1992) şi susţine aplicarea Planului de Acţiune Caracas. Aşa cum
afirmă David McDowell, director general al IUCN, planul pledează
pentru o susţinere mai energică a grijii pentru pământ, pentru valorosul
potenţial natural de care acesta dispune.
În acelaşi cadru, în anul 1993 au fost lansate două proiecte ale
Planului de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa, axate pe
documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro şi care urmăresc
aplicarea principiilor Declaraţiei de la Rio, susţinerea măsurilor
adoptate de Agenda 21 şi punerea în practică a acestora în cadrul
Europei. Planul enunţă atributele ariilor protejate în raport cu
dezvoltarea durabilă; expune principiile planificării terenurilor în
legătură cu ariile protejate; afirmă necesitatea unei evaluări ecologice
şi a unui sistem de control al propunerilor de dezvoltare individuală,
care pot afecta în mod semnificativ ariile protejate (inclusiv
proximităţile acestora); propune soluţii de menţnere a unui echilibru
optim între dezvoltarea ariilor protejate şi sectoarele cheie ale
politicilor economice etc. Dar ceea ce Planul reclamă cu acuitate este
necesitatea îmbunătăţirii şi extinderii acoperirii realizată de ariile
protejate, în scopul întâmpinării nevoilor florei şi faunei, ecosistemelor
naturale, în general.
În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment
principal se înscrie promulgarea şi adoptarea la 11 decembrie 1995 a
Legii protecţiei mediului (Legea 137/1995).
Principiile şi elementele strategice care stau la baza prezentei
legi îşi au originea în declaraţiile şi recomandările privind
monitorizarea şi utilizarea mediului, enunţate cu prilejul diferitelor
conferinţe internaţionale; când spunem aceasta, ne referim în special,
la documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) şi la cele ale
Conferinţei ministeriale de la Sofia (23 - 25 octombrie 1995), unde a
fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa.
Programul Ecologic pentru Europa (PEE) are ca punct de
plecare raportul Conferinţei ministeriale organizată la Dobris în 1991,
intitulat “Europa şi mediul - Evaluarea de la Dobris“ şi este continuat
de programul aprobat în cadrul Conferinţei de la Lucerne, în 1993.
Elementele programului Conferinţei de la Lucerne insistă
asupra problemelor intersectoriale comune tuturor ţărilor europene,
constituind sursa de inspiraţie pentru măsurile politice generale pe
termen lung expuse în cadrul “Programului Ecologic pentru Europa“.
Aceste măsuri vizează în special necesitatea reconsiderării economiei
şi a refacerii stării de sanogeneză a mediului în ţările aflate încă în
tranziţie.

2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a

mediului
Conform lucrarii “Strategia protectiei mediului”, publicata de
MAPPM in anul 1996, principiile generale, care fundamenteaza
stabilirea prioritatilor privind obiectivele protectiei mediului pe
termen scurt, mediu si lung, sunt urmatoarele:
1. conservarea si imbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor -
principiu suprem caruia trebuie sa i se subordoneze intreaga
activitate economica si sociala, intreaga strategie de ocrotire a
mediului.
2. dezvoltarea durabila - conform definitiei data de Comisia pentru
Mediu si Dezvoltare (“Viitorul nostru comun”, 1987), dezvoltarea
durabila implica faptul ca intregul capital fizic (infrastructura),
uman (sanatatea oamenilor, nivelul intelectual si profesional) si
natural (padurile, aerul, apa, solul fertil), ramane constant sau
creste in timp.
3. evitarea poluarii prin masuri preventive
4. conservarea biodiversitatii - presupune diminuarea si chiar
eliminarea fenomenului de poluare a invelisului biotic, mentinerea
nealterata a ecofondului si genofondului natural al mediului.
5. conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice - deziderat de
importanta majora pentru atestarea continuitatii si autenticitatii
mostenirii cultural istorice a poporului roman, in spatiul carpato -
danubiano - pontic.
6. “cine polueaza plateste”- principiu care sta la baza strategiei de
mediu in majoritatea tarilor europene
7. stimularea activitatii de redresare a mediului - conform acestui
principiu, orice activitate a agentilor economici, care are ca efect
redresarea calitatii factorilor de mediu, este incurajata si stimulata
de catre administratia centrala sau locala prin subventii, credite cu
dobanda mica, garantii pentru imprumuturi, publicitate, etc. Aceste
stimulente vor fi amplificate pe masura ce se va dezvolta sectorul
privat al proprietatii.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării
biodiversităţii floristice şi faunistice, a genofondului şi ecofondului
naţional, România a devenit parte contractantă a numeroase convenţii
şi legi internaţionale pentru protecţia mediului. Dintre acestea
menţionăm: Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, la 19 septembrie
1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993;
Convenţia privind Diversitatea Biologică, încheiată cu prilejul
Conferinţei de la Rio, ratificată de către ţara noastră prin Legea
58/1994. Această convenţie, foarte importantă pentru plasarea ariilor
protejate europene într-un context mai larg, are ca obiective principale:
conservarea biodiversităţii biologice, folosirea eficientă a
componentelor ei şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate;
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie (Legea nr. 68/1994) şi, în acelaşi context,
Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale
sălbatice (1998); Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr. 14/1994) şi, în
complementaritate, Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor
de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale (Legea nr. 30/1995).
Ultimele două convenţii au fost încheiate pornindu-se de la realităţi
obiective, care demonstrează faptul că, perturbarea calităţii mediului
poate depăşi foarte adesea frontierele naţionale ale statului incriminat,
prin intermediul apelor interstatale; protecţia cursurilor de apă şi a
lacurilor internaţionale presupune un ansamblu de măsuri care vizează
respectarea normelor de protecţie a mediului, în teritoriile riverane
care aparţin statelor beneficiare. Inexistenţa unui plan de măsuri de
protecţie concertate şi a unui sistem de sancţiuni severe poate favoriza
uneori declanşarea unor crize ecologice cu urmări dramatice atât
pentru ecosistemele naturale, cât şi pentru comunităţile umane (cel mai
elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă recentul accident produs la
Baia Mare, în primăvara anului 2000, unde, prin ruperea digului de
protecţie - cu o consolidare de altfel precară - de la iazul de decantare a
sterilului, rezultat de la prelucrarea minereurilor aurifere, cantităţi mari
de cianuri au ajuns în apele internaţionale ale Tisei şi mai apoi ale
Dunării, pe alocuri exterminând flora şi fauna şi periclitând sănătatea
populaţiei).
În anul 1990, la nivel mondial erau oficializate şi patronate de
Secretariatul general al Consiliului Europei peste 200 de parcuri
naţionale, în 22 de ţări; dintre acestea, în ciuda biodiversităţii sale
considerabile, România deţinea doar unul singur cu personalitate
juridică, respectiv Parcul Naţional Retezat, creat în 1935, dar lipsit şi
acesta de administraţie proprie. În 1995, din cele 264 parcuri naţionale
existente la nivel mondial (în 33 de ţări, cu o suprafaţă de 12.3 mil.
ha), România figura cu 12 parcuri naţionale (cu o suprafaţă totală de
408 mii ha), dintre care, recunoscut oficial continua să rămână Parcul
Naţional Retezat. Din păcate, nici unul dintre parcuri nu dispunea de o
administraţie proprie, nefiind gestionat corespunzător standardelor
internaţionale.
3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România
Pornind de la considerentul că, deşi România ocupă doar 2.39%
din suprafaţa Europei (McNaly, 1992, citat de C. Stoiculescu, 1999) ea
concentrează totuşi 162 de sectoare ecologice (Doniţă ş.a, 1980), 450
unităţi edafice (I. Ilie, 1988), aprox. 500 tipuri potenţiale de pădure şi
aprox. 3600 specii de fanerogame, din care 127 sunt endemice (aprox
40% din flora Europei), 50000 specii de animale (C. Stoiculescu, 1996,
1999) şi 497 specii minerale (Rădulescu şi Dimitrescu, 1966),
respectiv 25% din diversitatea mineralogică universală (Băncilă ş.a.,
1980, citat de C. Stoiculescu, 1999), extinderea reţelei de arii protejate
şi, în special a celei de parcuri naţionale şi rezervaţii ale biosferei,
apare pe deplin justificată. Paradoxal, deşi la nivel european oferta
naturală a României este una dintre cele mai bogate, în ceea ce priveşte
proporţia ariilor protejate, conform categoriilor internaţionale de
gestiune, ţara noastră se situează pe locul 26 din 33.
Un alt argument de importanţă capitală în favoarea urgentării
măsurilor de protecţie şi conservare prin intermediul ariilor protejate,
asupra căruia silvicultorii atrag din ce în ce mai mult atenţia, îl
reprezintă pădurile virgine şi cvasivirgine româneşti, “un patrimoniu
natural european de excepţie.. Prin considerabila complexitate
ecologică şi structurală, inegalată de nici un alt ecosistem, ecosistemele
forestiere concentrează, în situaţii comparabile, cea mai mare
biodiversitate. În pădurile virgine şi cvasivirgine cu areal disjunct
(ponderea cea mai mare înregistrându-se în spaţiul Carpaţilor
Meridionali şi al Munţilor Banatului) aceasta atinge apogeul“ (C.
Stoiculescu, 1999).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Cum este argumentată la nivel internaţional necesitatea
extinderii reţelei de arii protejate?
2. Ce demersuri au fost întreprinse la nivel internaţional pentru a
veni în întâmpinarea măsurilor de protecţie şi conservare?
3. Care sunt căile prin care România participă la strategia
internaţională de conservare?
4. Evidenţiaţi premisele extinderii reţelei de arii protejate în
România.

REZUMAT

Delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in cadrul politicilor
de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala si internaţionala.
Relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. În acest context, strategiile de
protecţie şi conservare prin intermediul reţelei de arii protejate sunt materializate prin lansarea unor planuri
şi programe internaţionale (Parcuri pentru Viaţă, Planul de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa,
Programul MAB etc.,), organizarea unor congrese şi conferinţe dedicate problemelor de conservare la nivel
mondial, elaborarea unor legi şi încheierea unor convenţii şi tratate.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi faunistice, a
genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă
a numeroase convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului.

CAPITOLUL II
 2.1. Cadrul legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi
conservare şi administrarea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării
mediului în România
2. Situaţia ariilor naturale protejate din România, conform Legii
5/2000
3. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate
4. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România

OBIECTIVE
1. Prezentarea cadrului legislativ care guvernează strategiile de
protecţie şi conservare ale mediului în România
2. Evidenţierea mecanismelor care stau la baza creării şi
administrării ariilor protejate

1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării

mediului în România
În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce
vizează domeniul protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor
şi ariilor protejate, în special, cuprinde trei legi:
1. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului
2. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a
Teritoriului Naţional, secţiunea a III-a – zone protejate
3. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice

Legea 137/1995
Conform prezentei legi, Autoritatea Centrală pentru protecţia
mediului, cu consultarea Autorităţii Centrale de Specialitate care
gestionează resursele naturale, elaborează reglementări tehnice privind
măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii,
de gospodărire durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea
sănătăţii umane.
De asemenea, legea stipulează faptul că, la proiectarea
lucrărilor care pot modifica peisajul natural al unui teritoriu, sunt
obligatorii atât procedura de evaluare a impactului amenajărilor asupra
acestuia, cât şi avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de
habitat natural, de conservare a funcţiilor ecosistemului, de ocrotire a
organismelor vegetale şi animale (inclusiv animale migratoare), cu
respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin acordul şi/sau
autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie, până la
eliberarea acesteia.
Suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare
ca habitate naturale sau pentru refacerea ecologică sunt gestionate de
deţinătorii legali, numai în cazul în care aceştia se angajează să aplice
măsurile de conservare stabilite de Autoritatea Centrală pentru
protecţia mediului. Deţinătorii cu orice titlu care aplică aceste măsuri
vor fi scutiţi de impozit, în timp ce deţinătorii particulari vor fi
compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.
În contextul legii, protejarea unor specii rare sau ameninţate
cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii
protejate sunt prioritare în raport cu alte interese. Autoritatea Centrală
pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române şi a
Comisiei Naţionale UNESCO stabilesc criteriile pentru instituirea
ariilor protejate şi de conservare a biodiversităţii.
Referitor la regimul ariilor protejate, în secţiunea a 4-a din
capitolul al 3-lea sunt specificate următoarele aspecte:
 Pentru conservarea unor habitate naturale şi a
biodiversităţii care defineşte cadrul biogeografic al ţării,
precum şi pentru conservarea structurilor şi formaţiunilor
naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică se
menţine şi se dezvoltă reţeaua naţională de arii protejate
şi monumente ale naturii;
 Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte
sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin
amenajamentele silvice;
 Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi
de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii
În conformitate cu articolul 55 al secţiunii a 4-a, autoritatea centrală
pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:
 La propunerea Academiei Române, declară noi zone
pentru extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi
monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii;
 Organizează reţele de supraveghere şi de pază ale ariilor
protejate şi monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor
de administrare şi de abordare turistică;
 Controlează modul de aplicare a reglementărilor de către
cei ce administrează ariile protejate şi monumentele
naturii;
 Elaborează, editează, actualizează şi difuzează catalogul
ariilor protejate şi al monumentelor naturii, precum şi
„Cartea Roşie” a speciilor de plante şi animale din
România.
Articolele 56 şi 57 ale Legii protecţiei mediului prevăd
atribuţiile care revin autorităţii administraţiei publice locale, respectiv:
 Asigurarea informării agenţilor economici, a populaţiei şi
turiştilor cu privire la existenţa în teritoriu a ariilor
protejate şi monumentelor naturii, la semnificaţia acestora,
la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile
aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora.
 Punerea sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, a
unor arii protejate, monumente ale naturii sau a altor
obiective care justifică această acţiune, la solicitarea
Agenţiilor pentru Protecţia Mediului, a altor organizaţii
interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza
documentaţiei avizate de către Academia Română.
Referitor la deţinătorii de terenuri situate în proximitatea ariilor
protejate sau pe ale căror proprietăţi au fost identificate elemente
susceptibile de a fi ocrotite, legea reclamă obligativitatea respectării de
către aceştia a statutului special de protecţie şi conservare. De
asemenea, sunt strict interzise culegerea şi comercializarea plantelor,
capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor
declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi
comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice
provenite din locuri declarate monumente ale naturii.

Legea nr. 5/2000

În înţelesul prezentei legi, zonele protejate sunt incluse zonelor
naturale sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care
cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca
atare, pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor
de patrimoniu.
Această lege evidenţiază zonele naturale protejate de interes
naţional şi identifică valorile de patrimoniu cultural – naţional care
necesită instituirea de zone protejate; în vederea instituirii de zone
protejate, autoritatea administraţiei publice locale trebuie să
întocmească documentaţiile de urbanism şi regulamentele aferente
acestora, elaborate şi aprobate conform legii, care vor cuprinde
măsurile necesare protecţiei şi conservării valorilor de patrimoniu
cultural-naţional din teritoriu.
Prezenta lege este completată de anexe care cuprind teritoriile
susceptibile de a fi declarate zone protejate. Anexele 1 şi 3 se pot
reactualiza periodic, pe măsura identificării unor noi valori de
patrimoniu natural sau cultural, precum şi a modificărilor survenite în
perimetrul ariilor protejate.
Prevederile Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional
(PATN), secţiunea a 3-a, sunt obligatorii pentru autoritatea
administraţiei publice centrale şi pentru autoritatea administraţiei
publice locale, care vor asigura preluarea acestor prevederi în
documentaţiile de amenajare a teritoriului judeţelor, municipiilor,
oraşelor şi comunelor.
Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare şi
conservare, precum şi cele de punere în valoare a patrimoniului din
zonele protejate de interes naţional se vor executa numai pe baza
avizelor şi aprobărilor autorităţii administraţiei publice centrale şi a
forurilor ştiinţifice din domeniul prevăzut de lege. Aceste lucrări se
includ în listele de investiţii anexate la bugetele ordonatorilor
principali de credite, pe bază de documentaţii tehnico-economice,
elaborate şi aprobate conform dispoziţiilor legale şi se finanţează în
limita fondurilor aprobate cu această destinaţie, prin legile bugetare
anuale; finanţarea parţială sau totală se poate face şi de către alţi
investitori, persoane fizice sau juridice, din donaţii, din alte fonduri
alocate de organisme internaţionale sau din resurse financiare obţinute
în baza unor convenţii bilaterale.

Legea 462/2001
 Prezenta lege defineşte conservarea ca un ansamblu de
măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea sau refacerea
habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii sălbatice de floră şi
faună într-o stare favorabilă.
O specie este considerată într-o stare de conservare favorabilă,
atunci când:
 Se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung, ca o
componentă viabilă a habitatului său natural
 Aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există
riscul să se reducă în viitor
 Există un habitat destul de vast, pentru ca populaţia speciei
să se menţină pe termen lung
În raport cu priorităţile de conservare, IUCN (1996) a stabilit
10 categorii de specii prioritare: 1. extincte (specii, subspecii sau
varietăţi despre care se ştie că nu mai există)
2. dispărute din sălbăticie (care există doar ca specii cultivate, în
captivitate sau ca populaţii naturalizate în afara habitatului natural)
3. în pericol iminent (specii care prezintă un risc foarte ridicat de a
dispărea din sălbăticie în viitorul imediat
4. în pericol (specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, pe
termen mediu, putând fi incluse în categoria a 3-a)
5. vulnerabile (specii cu riscul de a dispărea în viitor , pe termen
mediu, ele putând deveni specii în pericol)
6. dependente de conservare (specii neameninţate în prezent, dar
dependente de un program de conservare, fără de care ar deveni
ameninţată cu dispariţia)
7. aproape ameninţate (specii aproape vulnerabile, dar care nu sunt
încă considerate ameninţate)
8. insuficient cunoscute (nu sunt considerate aproape ameninţate sau
ameninţate, deoarece nu există date suficiente pentru a se putea face o
evaluare)
9. cu date incomplete (date inexacte sau insuficiente pentru a putea
determina riscul de a dispărea al speciei; în multe cazuri, prezenţa
speciei nu a mai fost semnalată, pentru că nu au fost efectuate cercetări
în acest sens)
10.neevaluate (specii care nu au fost încă analizate pentru a putea fi
încadrate într-o categorie IUCN)
Speciile din categoriile 2 – 4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia,
protecţia lor fiind realizată prin acorduri internaţionale (de exemplu,
Convenţia CITES – Convenţia cu privire la comerţul internaţional
cu specii în pericol)
Categoriile anterior menţionate au în general statut de specii
rare, ale căror populaţii sunt puţin numeroase şi care cel mai adesea
sunt localizate în arii geografice restrânse, rar dispersate pe suprafeţe
largi.
În contextul legii 462/2001, în raport cu priorităţile de conservare,
speciile sunt grupate astfel:
1. specii ameninţate – specii periclitate, vulnerabile sau rare
2. specii prioritare - specii periclitate şi/sau endemice, pentru a căror
conservare sunt necesare
măsuri urgente
 3. specii de interes comunitar - specii care pe teritoriul Uniunii
Europene sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice
4. periclitate, exceptând pe cele al căror areal natural este marginal în
teritoriu şi care nu sunt
nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest palearctică
5.vulnerabile, adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate
este probabilă într-un
viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali
6. rare, adică ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent
nu sunt periclitate sau vulnerabile, riscă să devină; aceste specii sunt
localizate în arii geografice restrânse sau sunt
rar dispersate pe suprafeţe largi
7. endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a
habitatului lor şi/sau a impactului potenţial al exploatării lor asupra
stării lor de conservare.
Legea 462/2001 stipulează reglementările asupra regimului
ariilor naturale protejate în general, asupra conservării habitatelor
naturale, florei şi faunei din România.
Conform legii, mărimea suprafeţei de teren supusă regimului
special de ocrotire, conservare şi utilizare se stabileşte pe bază de studii
de fundamentare ştiinţifică.
Referitor la utilizarea publică a spaţiului aferent ariilor
protejate, se precizează faptul că autorizarea activităţilor umane în
perimetrul ariilor naturale protejate şi în proximităţile acesteia se face
numai cu acordul structurilor de administrare a ariei naturale protejate.
Sunt de asemenea incluse reglementări privind modalităţile de
administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale
patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare
 Anexa 2 la Legea 462/2001
TIPURI
de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor
speciale de conservare
Un asterisc (*) înaintea numelui habitatului semnifică faptul că este
un habitat prioritar.
1. Habitate costiere, marine şi de dune
I. Bancuri de nisip acoperite permanent cu un strat mic de apă
marină;
II. Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip;
III. Vegetaţie perenă a ţărmurilor stâncoase;
IV. Vegetaţie anuală cu Salicornia sau cu alte specii în zone
nămoloase şi cu nisip;
V. Pajişti sărăturate atlantice (Glauco-Puccinellietalia maritimae);
VI. * Pajişti sărăturate continentale;
VII. Stepe şi mlaştini sărăturate panonice;
VIII. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Genista;
IX. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Empetrum nigrum;
X. Dune continentale cu păşuni deschise cu Corynephorus şi
Agrostis;
XI. * Dune continentale panonice;
XII. Dune mobile embrionare;
XIII. Dune mobile de-a lungul ţărmurilor (dune albe);
XIV. * Dune de coastă fixe cu vegetaţie erbacee (dune gri);
XV. * Dune fixe decalcifiate cu Empetrum nigrum;
XVI. Dune cu Hippophae rhamnoides;
XVII. Dune împădurite ale regiunilor atlantice, continentale şi
boreale;
XVIII. Depresiuni umede intradunale;
XIX. Dune umede permanente.
2. Habitate de ape dulci
I. Ape oligotrofe cu conţinut foarte scăzut de minerale;
II. Ape stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe cu vegetaţia din
Littorelletea uniflorae şi/sau din Isoeto-Nanojuncetea;
III. Ape puternic oligomezotrofe cu vegetaţia bentică de Chara
spp.;
IV. Lacuri eutrofe naturale cu vegetaţie tip de Magnopotamion sau
Hydrocharition;
V. Lacuri distrofe naturale şi heleşteie;
 VI. Râuri alpine şi bancurile de-a lungul acestora cu vegetaţie
erbacee;
VII. Râuri alpine şi vegetaţia lor lemnoasă cu Myricaria germanica;
VIII. Cursuri de apă din câmpiile de munte cu vegetaţia de
Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachian;
IX. Râuri cu bancuri nămoloase cu vegetaţie de Chenopodian rubri
şi Bidentian p.p.
3. Habitate de pajişti şi tufărişuri
I. Pajişti alpine şi boreale;
II. Pajişti umede cu Erica tetralix;
III. Pajişti uscate;
IV. * Tufişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron hirsutum (Mugo-
Rhododendretum hirsuti);
V. Formaţiuni cu Juniperus communis în zone sau pajişti
calcaroase;
VI. * Pajişti rupicole calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi;
VII. * Pajişti calcaroase pe nisipuri xerice;
VIII. Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;
IX. Pajişti calcaroase alpine şi subalpine;
X. Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri de acoperire cu tufişuri
pe substrat calcaros (*situri importante pentru orhidee);
XI. * Pseudostepe cu iarbă şi plante anuale de Thero-
Brachypodietea;
XII. * Pajişti bogate în specii de Nardus, pe substraturile silicioase
ale zonelor muntoase;
XIII. * Pajişti stepice subpanonice;
XIV. * Pajişti stepice panonice pe loess;
XV. * Pajişti panonice nisipoase;
XVI. Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argilo-
lemnoase (Molinion caeruleae);
XVII. Pajişti umede cu ierburi înalte;
XVIII. Asociaţii de lizieră cu ierburi înalte hidrofile de la nivelul
câmpiilor la cel montan şi alpin;
XIX. Pajişti aluviale ale văilor de râuri cu Cnidion dubii;
XX. Pajişti aluviale nord-boreale;
XXI. Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba
officinalis);
XXII. Fâneţe montane;
XXIII. Fâneţe împădurite.
4. Habitate din turbării şi mlaştini
I. * Turbării active;
 II. Turbării degradate încă capabile de o regenerare naturală;
III. Turbării de acoperire (*dacă este activă turbăria);
IV. Depresiuni pe substraturi turboase;
V. Mlaştini cu surse de ape bogate în săruri minerale;
VI. * Mlaştini calcaroase cu Cladium mariscus;
VII. * Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion);
VIII. Mlaştini alcaline;
IX. * Vegetaţie pionieră alpină cu Caricion bicoloris-atrofuscae.
5. Habitate de stâncării şi peşteri
I. Grohotiş stâncos al etajului montan (Androsacetalia alpinae şi
Galeopsitalia ladani);
II. Grohotiş calcaros şi de şisturi calcaroase ale etajelor montane
până la cele alpine (Thlaspietea rotundifolii);
III. Grohotişuri medioeuropene silicoase ale regiunilor înalte;
IV. * Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale etajelor montane;
V. Pante stâncoase calcaroase cu vegetaţie chasmofitică;
VI. Pante stâncoase silicioase cu vegetaţie chasmofitică;
VII. Stânci silicioase cu vegetaţie pionieră de Sedo-Scleranthion sau
Sedo albi-Veronicion dillenii;
VIII. Grohotiş şi lespezi calcaroase;
IX. Grote neexploatate turistic;
X. Câmpuri de lavă şi excavaţii naturale.
6. Habitate de pădure
I. Păduri bătrâne caducifoliate naturale hemiboreale bogate în
epifite;
II. Păşuni împădurite;
III. * Păduri mlăştinoase caducifoliate;
IV. Păduri tip Luzulo-Fagetum;
V. Păduri tip Asperulo-Fagetum;
VI. Păduri subalpine medioeuropene cu Acer;
VII. Păduri medioeuropene tip Cephalanthero-Fagion;
VIII. Păduri cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic şi
medioeuropean şi cu Carpinion betuli;
IX. Stejăriş cu Galio-Carpinetum;
X. * Păduri de pantă, grohotiş sau ravene cu Tilio-Acerion;
XI. Stejăriş bătrân acidofil al câmpurilor nisipoase cu Quercus
robur;
XII. Pădure de frasin termofil cu Fraxinus angustifolia;
XIII. * Turbării împădurite;
 XIV. * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior
(Alno-Padion, Alnion nicanae, Salicion albae);
XV. Păduri mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus
excelsior sau Fraxinus angustifolia, riverane marilor fluvii
(Ulmenion minaris);
XVI. * Păduri panonice cu Quercus petrae şi Carpinus betulus;
XVII. * Păduri panonice cu Quercus pubescens;
XVIII. * Păduri eurosiberiene stepice cu Quercus robur;
XIX. Păduri acidofile cu Picea din etajele alpine montane;
XX. Păduri alpine cu Larix decidua şi/sau Pinus cembra;
XXI. Păduri cu Castanea sativa;
XXII. Păduri cu Quercus frainetto;
XXIII. Galerii cu Salix alba şi Populus alba;
Păduri de Pinus sylvestris pe substrat calcaros.

2. Situaţia ariilor naturale protejate şi a monumentelor naturii din

România, conform Legii 5/2000

Potrivit Legii nr. 5/2000, suprafaţa totală a ariilor naturale protejate era
de 1.234.710 ha, (5,18% din suprafaţa României) incluzând şi un
număr de 134 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu o
suprafaţă de 129.643 ha. De asemenea, în afara celor 134 de rezervaţii
naturale prezente în interiorul parcurilor naţionale, naturale şi al
rezervaţiilor biosferei, au fost declarate alte 693 rezervaţii naturale şi
monumente ale naturii, cu o suprafaţă de 102,434 ha.
Conform Legii nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă
236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatului natural, a faunei şi florei sălbatice, în ţara noastră sunt
acceptate următoarele categorii de arii protejate, definite în funcţie de
obiectivele de management:
 Rezervaţii ştiinţifice (naturale integrale)
 Rezervaţii naturale
 Parcuri naţionale
 Parcuri naturale (peisaje naturale protejate)
 Monumente ale naturii
 Rezervaţii ale biosferei
 Zone umede de importanţă internaţională
 Situri ale patrimoniului mondial natural
Deşi la nivelul anului 2000, aproximativ jumătate (51%) din suprafaţa
ariilor naturale protejate din România beneficia de structuri proprii de
administrare, aceste administraţii nu erau desemnate decât pentru 3 arii
naturale protejate:
 Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, cu o suprafaţă de
580.000 ha
 Parcul Naţional Retezat (38.047 ha)
 Parcul Naţional Piatra Craiului (14.800 ha)
În decurs de patru ani, structurile proprii de administrare au fost
generalizate pentru întreaga reţea de parcuri naţionale, naturale şi
rezervaţii ale biosferei din ţara noastră.
Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, înfiinţată prin
Legea 82/1993, a fost consolidată în intervalul 1994-2000, cu suportul
tehnic şi financiar al Băncii Mondiale (4,5 milioane USD) şi al
Guvernului României (450.000 USD).
Un rol important în cadrul strategiilor de conservare a biodiversităţii, şi
de înfiinţare şi consolidare a structurilor administrative ale ariilor
naturale protejate din România l-au avut proiectele şi programele cu
finanţare internaţională şi naţională, derulate în intervalul 1999 – 2004.
Între acestea se remarcă:
 proiectul privind „Managementul conservării
biodiversităţii”, desfăşurat în intervalul 1999 – 2004; o
componentă a acestuia a avut în vedere înfiinţarea şi
consolidarea structurilor administrative pentru Parcul
Naţional Retezat şi Parcul Naţional Piatra Craiului;
suportul financiar al proiectului a fost asigurat de Banca
Mondială (5,5 mil. USD), Guvernul României (2,4
mil.USD) şi de Regia Naţională a Pădurilor (0,9 mil.
USD).
 Proiectele LIFE demarate în anul 2000, în cadrul cărora au
fost iniţiate acţiunile pentru stabilirea planurilor de
management şi, ulterior, pentru înfiinţarea administraţiilor
unor rezervaţii naturale ca: Balta Mică a Brăilei
(LIFE99/RO/006400/planul de management integrat pentru
„Insula Mică a Brăilei); Mlaştina de la Satchinez
(LIFE99/RO/006394/Conservarea habitatului natural umed
„Mlaştina de la Satchinez”); (LIFE00/NAT/RO/7171/
Parcul Natural Porţile de Fier, conservarea şi
managementul habitatelor)

În contextul strategiilor de conservare a diversităţii biologice şi de

reconstrucţie ecologică a ecosistemelor din Lunca Dunării, deranjate
de intervenţia antropică, în anul 2000, România împreună cu Bulgaria,
Republica Moldova şi Ucraina au iniţiat crearea aşa-numitului
„Coridor Verde al Dunării”; acesta reprezintă o reţea ecologică la nivel
regional în Lunca Dunării, care în sectorul românesc (cu o suprafaţă
totală de 870 000 ha) va include următoarele categorii de areale:
1. Arii naturale protejate (713 385 ha)
 Parcul Natural porţile de Fier (115 656 ha)
 Rezervaţia Ciuperceni-Desa (200 ha)
 Balta Mică a Brăilei (17 529 ha)
 Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (580 000 ha)
2. Zone umede care nu au statut de arie naturală
protejată (20 446,6 ha)
 Lunca Dunării între Ciuperceni şi Rast: 2590 ha
 Ostrovul Mare-Ostrovul Turcesc: 229,1 ha
 Ostrovul Arcalia: 26,5 ha
 Ostrovul Pietriş: 40 ha
 Ostrovul Vana: 105 ha
  Sectorul Dunăre km 587-636,1: 4863 ha
 Ostroavele Cama-Dinu: 196 ha
 Lacul Bugeac: 1400 ha
 Lacul Oltina: 2509 ha
 Lacul Mârleanu: 550 ha
 Lacul Vederoasa: 230 ha
 Lacul Baciu: 200 ha
 Lacul Hazarlac: 268 ha
 Balta Peceneaga: 40 ha
 Heleşteele Turcoaia: 310 ha
 Lacurile Sărat şi Slatina: 150 ha
 Lacul Jijila: 2500 ha
 Ostrovul Fundu Mare: 1899 ha
 Balta Măcin-Smârdan: 230 ha
 Lacul Brateş: 211 ha
3. Areale propuse pentru reconstrucţie ecologică
 Complexul Şesul Blahniţei-Ostrovul Corbului:
1981 ha
 Gârla Mare-Salcia: 1681 ha
 Incinta Bistreţ-Nedelea-Jiu: 1080 ha
 Complexul amenajat Potelu: 23330 ha
 Complexul amenajat Suhaia: 17490 ha
 Complexul amenajat Greaca: 33819 ha
 Ostrovul Călăraşi-Raul: 13050 ha
 Complexul amenajat Crapina: 10000 ha
 Complexul amenajat Pardina: 27052 ha
 Zona Prutului inferior: 32400 ha

Situaţia parcurilor naţionale, naturale şi a rezervaţiilor biosferei din

România
(conform Legii 5/2000)

Denumire arie Suprafaţa Integral pe Parţial pe

protejată (ha) teritoriul teritoriul judeţelor
judeţului
Balta Mică a Brăilei 17529,00 Brăila
Bucegi 32663,00 Argeş,
Braşov,Dâmboviţa,
Prahova
Călimani 24041,00 Bistriţa Năsăud,
Harghita, Mureş,
Suceava
Ceahlău 8396,00 Neamţ
Cheile Bicazului- 6575,00 Harghita, Neamţ
Haşmas
Cheile Nerei-Beuşniţa 37100,00 Caraş-Severin
Cozia 17100,00 Vâlcea
Delta Dunării 580000,00 Tulcea, Constanţa
Domogled-Valea 60100,00 Caraş-Severin,
Cernei Mehedinţi, Gorj
Grădiştea Muncelului- 10000 Hunedoara
Cioclovina
Munţii Apuseni 75784,00 Alba, Bihor, Cluj
Piatra Craiului 11321,00 Argeş, Braşov
Porţile de Fier 14800,00 Caraş-Severin,
Mehedinţi
Retezat 115655,80 Hunedoara
Rodna 38047,00 Bistriţa-Năsăud,
Maramureş,
Suceava
Semenic-Cheile 36664,00 Caraş-Severin
Caraşului
TOTAL 1132174,8
0

Sursa datelor: MAPM

3. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate

Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de

măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de
protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor legale.
Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv
administrată pentru a se menţine atât diversitatea biologică, cât şi
starea de echilibru a naturii, în general. Cel mai eficient management al
unei arii protejate se aplică atunci când managerii beneficiază de
avantajul informaţiilor dintr-un program de cercetare şi deţin fonduri
pentru implementarea planurilor de management. Este adevărat că,
uneori, cel mai bun management presupune lipsa oricăror activităţi,
intervenţia umană fiind considerată ineficientă sau dăunătoare.
Exemple de management eficient al unei arii protejate pot fi
considerate cele din Marea Britanie, unde există o tradiţie în implicarea
oamenilor de ştiinţă şi a voluntarilor în monitorizarea şi administrarea
unor rezervaţii de talie mică (rezervaţiile naturale Monks Wood şi
Castle Hill – Peterken, 1996, citat de Primack şi alţii, 2002) ; în aceste
areale, efectele diferitelor metode de păşunat asupra florei spontane
(populaţiilor de plante sălbatice), fluturilor şi păsărilor sunt imediat
resimţite.
Michael Morris de la rezervaţia Monks Wood afirmă că : „nu
există o cale unică, bună sau rea, de a administra o rezervaţie
naturală…Oportunitatea oricărei metode de management trebuie
corelată cu obiectivele de management pentru fiecare caz în parte, doar
atunci când obiectivele de management au fost formulate, rezultatele
managemetului ştiinţific pot fi aplicate” (Primack şi alţii, 2002).
Un aspect important al managementului ariilor protejate îl
constituie dezvoltarea unui program de monitorizare a componentelor
cheie şi a unor parametri, ca:
 Nivelul apei în lacuri
 Numărul speciilor rare şi ameninţate
  Abundenţa şi dominanţa straturilor vegetale (ierbaceu,
subarbustiv, arbustiv, arborescent şi arboricol)
 Perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare
etc.
Tipul informaţiei colectate depinde de obiectivele de
management ale ariilor protejate. Monitorizarea permite managerilor
să determine nu numai starea de sanogeneză a unor componente ale
ariilor protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu.
Având la îndemână informaţii corecte, managerii vor fi capabili să
ajusteze practicile de management pentru creşterea eficienţei
administrării (Primack şi alţii, 2002).
În 1990, Centrul de Monitorizare şi Conservare al UNESCO a
coordonat un studiu pe un eşantion de 89 de situri naturale, pentru a
identifica problemele de management ale acestora. În urma cercetărilor
efectuate, s-a constatat:
 În Australia, Noua Zeelandă şi în insulele pacifice, cele
mai serioase probleme de management s-au datorat
introducerii de specii exotice;
 În America de Sud şi în Africa, aceste probleme au fost
generate de exploatarea ilegală a vieţii sălbatice, incendii,
păşunat şi cultivare a plantelor
 Managementul inadecvat a caracterizat cu deosebire ţările
în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America de Sud şi
Europa
 În ţările industrializate, problemele cele mai importante
legate de administrarea ariilor protejate au fost cele
determinate de activităţi economice ca: minerit, exploatări
forestiere, agricultură, amenajări hidrotehnice.
În realitate, dată fiind complexitatea strategiilor destinate
protecţiei şi conservării, nu există arii protejate care să nu se confrunte
cu anumite probleme specifice din punct de vedere al managementului.

3. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România

În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de
administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale
patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi conservare,
declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern,
revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună
cu Academia Română şi Comitetul Naţional al Programului MAB;
pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administraţiilor locale,
responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice
Locale/Judeţene.
Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate se
stabilesc avându-se în vedere următoarele aspecte:
- categoria ariilor naturale protejate
- întinderea sau suprafaţa ocupată de acestea
- regimul de proprietate a terenurilor şi bunurilor incluse în
perimetrul ariilor protejate
- posibilităţile de procurare a resurselor financiare pentru
asigurarea personalului şi a mijloacelor necesare pentru o
administrare corespunzătoare
 - capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice universitare,
instituţii de cercetare şi învăţământ din sectorul public sau
privat, organizaţiile profesionale guvernamentale sau
neguvernamentale de a-şi asuma responsabilităţile de
administrare a unor categorii de arii protejate, cu asigurarea
resurselor necesare (financiare şi de personal)
Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale
patrimoniului natural se poate face de către:
1. structuri de administrare special constituite, reprezentate prin:
- administraţiile proprii cu personal calificat, special
angajat, care asigură administrarea ariilor protejate,
potrivit planurilor de management şi regulamentelor de
organizare şi funcţionare aprobate de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului;
administraţiile proprii cu personal calificat special
angajat, vor fi numite de către:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în
cazurile în care acestea îi sunt direct subordonate, fiind
finanţate de la bugetul de stat, în limita alocaţiilor
bugetare acordate
b) organizaţiile economice cărora li se atribuie dreptul de a
administra o arie naturală protejată şi care consimt să
asigure din resurse proprii, mijloacele financiare şi
tehnice necesare unei bune administrări, potrivit
planului de management aprobat de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului
c) consiliile de administrare şi organizare sub îndrumarea
autorităţii centrale pentru protecţia mediului, care le
aprobă componenţa şi atribuţiile
- consilii consultative de administrare create pe lângă
administraţiile proprii, alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor,
organizaţiilor economice, autorităţilor şi comunităţilor respective şi
care sunt implicate şi interesate de aplicarea măsurilor de protecţie;
Structurile de administrare special constituite vor fi îndrumate
şi supravegheate de un Consiliu ştiinţific, propus de Academia
Română şi aprobat de autoritatea centrală pentru protecţia mediului;
Consiliile ştiinţifice evaluează modul în care sunt aplicate măsurile
prevăzute în planurile de management şi prezintă Academiei Române,
anual sau ori de câte ori este necesar, rapoarte cuprinzând constatări,
propuneri şi recomandări.
Structurile de administrare special constituite se asigură în mod
obligatoriu, pentru: rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale şi, după
caz, zonelor umede de importanţă internaţională.
2. regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale,
autorităţi ale Administraţiei Publice Locale şi servicii
descentralizate ale Administraţiei Publice Centrale
3. instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee,
organizaţii neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de
turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea,
instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de
ocrotire şi conservare
 4. persoane fizice, cu calităţi de custode; pentru a primi calitatea
de custode, sunt necesare:
- o calificare, instruire şi mijloace necesare pentru a aplica
măsurile de ocrotire şi conservare a bunurilor încredinţate;
- atestarea de către autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului;
- încheierea unei convenţii cu autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, în care pot fi stipulate drepturile şi
obligaţiile persoanei în cauză;
În cazul ariilor protejate ale căror suprafeţe se extind pe
domeniul proprietăţii private, bunurile cu valoare de patrimoniu natural
existente în perimetrul acestora sunt ocrotite şi se conservă de către
proprietari, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale. Dacă
proprietarul nu consimte sau, deşi consimte, nu respectă măsurile
speciale de ocrotire şi conservare stabilite de autoritatea de mediu, ori
nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri, autoritatea centrală pentru
protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita în condiţiile legii,
măsura indisponibilizării provizorii sau definitive, după caz, în vederea
instituirii unei administrări speciale asupra bunurilor în cauză.

Modul de valorificare a amenajărilor existente în perimetrul ariilor

naturale protejate
Construcţiile, dotările şi alte amenajări existente în perimetrul
ariilor protejate legal constituite, realizate din investiţii publice pe
terenuri ce aparţin domeniului public, vor fi destinate activităţilor
administrative şi ştiinţifice ale celor care le asigură managementul,
precum şi altor activităţi legate de o bună administrare.
În ariile protejate în care este permis turismul organizat,
construcţiile, dotările şi amenajările pot fi destinate şi acestui scop,
precum şi activităţilor de educaţie şi instrucţie ecologică organizate în
cooperare cu instituţiile de învăţământ şi cu organizaţiile
neguvernamentale care au acest obiectiv.
Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei
administrări a ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de
management, administraţiile acestora pot institui un sistem de tarife,
aprobat de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului sau de
către administraţia autorităţii publice locale. Tarifele se plătesc de către
persoanele fizice şi juridice care beneficiază de bunurile, serviciile şi
activităţile specifice desfăşurate în ariile naturale protejate; sumele
provenite din aceste tarife se vor utiliza de către administraţiile ariilor
naturale protejate, exclusiv pentru administrarea şi protejarea bunurilor
patrimoniului natural; cuantumul tarifelor sa stabileşte de către
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi se publică în
Monitorul Oficial al României.

Riscurile inexistenţei structurilor administrative proprii

În lipsa structurilor administrative proprii, asupra ariilor
naturale protejate se exercită presiuni antropice a căror intensitate se
amplifică de la an la an, materializate în principal prin:
  extinderea intravilanului în zonele din imediata
vecinătate sau chiar în interiorul ariilor naturale
protejate, ţintind spre dezvoltarea şi realizarea ulterioară
a unor construcţii sau chiar staţiuni turistice
 supraexploatarea resurselor naturale, prin păşunat
neadecvat şi suprapăşunat, defrişări ilegale, braconaj,
turism necontrolat etc.
 administrarea defectuoasă a facilităţilor turistice deja
existente în interiorul acestor arii naturale protejate,
generând în special cantităţi impresionante de deşeuri
 nerespectarea regimului de protecţie, ca urmare a lipsei
demarcării pe teren a limitelor şi a zonelor tampon ale
ariilor naturale protejate

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi necesitatea existenţei unui cadru
legislativ menit să reglementeze organizarea,
gestionarea şi utilizarea publică a ariilor
protejate
2. Motivaţi necesitatea unei forme de administrare
a ariilor protejate
3. Menţionaţi modalităţile de administrare a ariilor
protejate din România şi riscurile pe care le
implică inexistenţa unor structuri de
administrare proprii

REZUMAT

În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează

domeniul protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în
special, cuprinde trei legi:
4. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului
5. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului
Naţional, secţiunea a III-a – zone protejate
6. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice
Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun
în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit
conform dispoziţiilor legale.
Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural se
poate face de către:
1.structuri de administrare special constituite
2.regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale
administraţiei publice locale şi servicii descentralizate ale administraţiei publice
centrale
3.instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii
neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit
legii, care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile
de ocrotire şi conservare
4.persoane fizice, cu calităţi de custode;

TEME DE CONTROL
1. Elaboraţi un scenariu de administrare a unui
parc naţional sau natural din România;
 identificaţi principalele probleme care ar putea fi
soluţionate printr-o administrare competentă a
ariei protejate.
2. Relevaţi disfuncţionalităţile inexistenţei până în
anul 2000 a unei legi a ariilor protejate

CAPITOLUL III

Activităţi umane cu impact asupra peisajului ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. agricultura
2. silvicultura
3. turismul
4. transporturile
5. industria

OBIECTIVE
Identificarea vectorilor de impact al activităţilor umane asupra
componentelor naturale din perimetrul şi proximităţile ariilor
protejate

Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile,

biocenoze vulnerabile în raport cu modul de utilizare a terenurilor
astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ asupra acestora
este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică
asupra interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor
protejate pot fi:
1. agricultura;
2. silvicultura,
3. turismul;
4. transporturile;
5. industria.

1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea

însăşi, cât şi exercitarea unei influenţe puternice asupra activităţilor
rurale. Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria
V de peisaje protejate(parcuri naturale) şi este importantă în multe
rezervaţii naturale din categoria IV. Ca activitate principală pe
terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o influenţă
profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile. Mai mult decât
orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile protejate trebuie
înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a
terenului şi nu separat.
Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru
conservare, în sensul că flora, fauna şi peisajul depind de continuarea
agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţională. Abandonarea
acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii şi peisajului,
dar totodată nu toate formele tradiţionale de agricultura sunt inofensive
ecologic.
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit
de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au
fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor
umede şi irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial
aproape au eradicat plantele şi animalele sălbatice. Folosirea intensiva
a fertilizatorilor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la poluarea şi uneori
la distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.
În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creşterea
productivităţii, deseori neţinând seama de cost; surplusurile de hrana
însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri de
reducere a productivităţii, prin tăierea subvenţiilor, încurajarea
„respingerilor” sau în alte moduri. Apelurile din partea Acordului
General privind Tarifele si Comerţul (GATT) pentru Europa au
crescut presiunile de a reduce subvenţiile în producţie.
Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică
atât pentru reducerea intensităţii producţiei cât şi pentru scoaterea
terenurilor din agricultură, pentru crearea, restaurarea şi administrarea
habitatelor naturale la o scara mai mare. În ciuda unui oarecare
progres, protecţia mediului nu este încă în atenţia reformelor Politicii
Agricole Comune a Uniunii Europene. Multe habitate valoroase, sunt
încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care este necesară
comunităţilor umane şi dăunătoare naturii şi peisajului. Noile guverne
democrate din Europa de Est si Centrala au ocazia de a integra
conservarea în politicile pentru agricultură şi folosire a terenurilor.
Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari
beneficii conservării, ariilor protejate şi societăţii, în general.
2. Silvicultura. În întreaga Europă, doar fragmente izolate din
adevăratele păduri naturale supravieţuiesc, majoritatea fiind localizate
în Europa de Nord şi Europa de Sud-Est. Aproape toate pădurile au
fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de
ani. Asemenea alterări pot reduce sau creşte biodiversitatea, dar
întotdeauna schimbă structura pădurii.
Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în
marea majoritate prin arii protejate. Oricum, în general conservarea
pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea faptului că
administrarea tuturor pădurilor este durabilă şi mai puţin la
conservarea pădurilor originale. Pădurile naturale si seminaturale
continuă să fie transformate în forme mai intensive de păduri (cu arbori
mai tineri, mai puţine specii, mai puţină biomasă şi o fragmentare mai
mare a pădurii).
Ca activitate agricolă, păşunatul poate devasta pădurile; de
asemenea, poluarea aerului nu respectă nici o graniţă; chiar şi ca
fenomen declanşat în mod natural, focul poate deveni devastator în
pădurile modificate, în special dacă este urmat de păşunat intensiv.
Politicile naţionale pentru o silvicultură durabilă cer:
-stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
-pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de
recoltare şi infrastructură, metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii p
entru protecţia mediului;
- politici economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri
decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a fi siguri că societatea primeşte
întregul beneficiu (cherestea, locuri de munca, servicii ecologice,
recreere etc.) de la toate pădurile;
- politici ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea
biologică şi baza de resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
-standarde pentru compoziţia speciilor care favorizează arborii nativi;
-monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.
          (Adaptat după „Caring for the Earth"-1991)

Operatorii silvici comerciali – de stat şi privaţi – ar trebui să

permită unei parţi a proprietăţii lor să evolueze natural, fără tăieri sau
plantari (de ex. luminişuri cu arbori bătrâni de-a lungul cursurilor de
apă şi pe marginea drumurilor; în câteva cazuri, managementul de
conservare activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numărului
cerbilor în numeroase regiuni din Europa). Aceste abordări ar trebui să
constituie o parte a managementului care caută să mărească valoarea
întregii păduri pentru mediul înconjurător. În ariile protejate din
categoriile I-III, nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică.
Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă
aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din categoria a V-
a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească
valoarea lor de conservare.
3. Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari
ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate
aduce şi mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid.
Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât
ariile naturale valoroase devin din ce în ce mai mult locuri pentru
turismul de lunga durata, vizite de o zi şi chiar sport. In câteva arii
protejate există pur şi simplu atât de mulţi vizitatori în anumite părţi,
sau la anumite momente, încât natura – şi calitatea experienţei
vizitatorilor – suferă;în altele, vizitatorii pot pătrunde în cele mai
îndepărtate zone. Facilităţile turistice intră deseori în conflict cu
ţelurile de conservare şi strică peisajele naturale; presiunile pentru
dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în
fostul bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate,
turismul pur şi simplu nu are loc.
Dar, dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil,
turismul poate fi o forţă foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor
protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi binevenit în
perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul
special al ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime.
Principalele forme de turism agreat în cadrul ariilor protejate sunt:
- turismul bazat pe aprecierea naturii
- turismul cultural si educaţional
- activitatea turistică a grupurilor mici, liniştite
- ecoturismul, în general
 Turismul poate ajuta la justificarea înfiinţării ariilor protejate în
regiunile marginale, şi poate duce la o înviorare a comunităţilor locale
din punct de vedere economic şi al culturilor tradiţionale.
Tehnicile de administrare a vizitatorilor în medii sensibile nu sunt în
general bine cunoscute. Deşi ele costa deseori timp şi bani, venitul pe
care îl generează poate ajuta la acoperirea costurilor. De asemenea,
dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră şi
de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele
necesare unei economii rurale durabile.
Din ce în ce mai mulţi tur operatori devin conştienţi de faptul
că un mediu sănătos şi atrăgător este esenţial pentru supravieţuirea pe
termen lung a comerţului lor. Acest lucru este recunoscut în liniile
directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and
Tourism Council (WTTC). În prezent, unele companii turistice
europene încearcă să acţioneze în moduri durabile şi să lucreze cu
organismele de conservare, pentru a investi în conservare; de
asemenea, tot mai mulţi turişti caută vacanţe care nu păgubesc mediul
înconjurător şi nu ofensează cultura locală.
Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale (FNNPE) a
trecut recent în revistă turismul în şi în jurul ariilor protejate şi a
concluzionat că turismul şi conservarea pot fi deseori compatibile,
reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod
durabil, în ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death –
turismul durabil in parcurile naţionale şi naturale din Europa, 1993).
Guvernele naţionale ar trebui să implice administratorii ariilor
protejate şi industria turismului în dezvoltarea şi implementarea
planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui să fie parte din
strategiile naţionale de dezvoltare durabilă şi ar trebui incluse în
planurile individuale de management ale ariilor protejate.
Din punct de vedere al utilizării turistice, măsurile de care beneficiază
ariile protejate includ:
a) transformarea dezvoltării existente nondurabile în forme mai
durabile;
b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltări, în special în
mediile sensibile;
c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe
capacitatea portanta a ariilor protejate, incluzând sanctuare şi zone
liniştite, ca şi zone potrivite pentru diferite niveluri de folosinţă
turistica şi de dezvoltare;
d) reducerea poluării şi descongestionarea traficului de vacanţă;
e) evitarea turismului şi a recreării excesive în ariile protejate;
f) asigurarea că din turism beneficiază şi comunităţile locale;
g) asigurarea de ajutoare şi resurse pentru aplicarea din timp a
planurilor;
h) pregătirea managerilor ariilor protejate în turismul durabil.

În acelaşi timp, ar trebui să se revizuiască şi, dacă este nevoie, să se

îmbunătăţească legislaţia referitoare la turism, şi în special:
a) să se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla
dezvoltarea turismului;
b) să se ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a
propunerilor care privesc ariile protejate;
c) să se conlucreze cu industria turismului, să se ceară ca pagubele
ecologice create de turismul din trecut să fie reparate şi să se adopte
tehnici manageriale pentru a face viitoarea utilizare durabila.

Schemele de pionierat în turismul durabil ar trebui să se

încurajeze, de exemplu prin:
a) împrumuturi, subvenţii sau taxe de concesiune pentru fermieri şi
comunităţile locale, pentru înfiinţarea de mici întreprinderi care să
folosească ariile protejate într-un mod adecvat;
b) proiecte administrative, pentru a arăta abordarea inovatoare a
turismului, adecvate economiilor locale;
c) folosirea fondurilor PHARE şi a celor naţionale pentru turism, cu
scopul de a încuraja turismul durabil în blocul ţărilor est - europene.

FNNPE a definit turismul durabil ca „toate formele de

dezvoltări turistice, management şi activităţi turistice care menţin
integritatea ecologica, sociala si economica şi bunăstarea resurselor
naturale si culturale, construite in mod perpetuu”.
Turismul durabil în interiorul şi în afara ariilor protejate cere:
- cooperare strânsă cu autorităţile ariilor protejate;
- operatorii turistici si ghizii care lucrează în ariile protejate să aibă
înalte cunoştinţe ecologice;
- contribuţii practice şi financiare ale operatorilor turistici pentru
conservarea ariilor protejate;
- reguli pentru promovarea şi marketingul vacanţelor bazate pe ariile
protejate;
- linii directoare pentru implicarea comunităţilor locale;
- standarde pentru proiectarea şi operarea facilităţilor de turism durabil
şi a afacerilor.

4. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând

asupra ariilor protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi
intruziune vizuala şi prin însăşi construirea drumurilor. Înfiinţarea unei
reţele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este
împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o reţea şi mai
densă de căi de comunicaţii.
Drumurile noi şi „îmbunătăţite” ameninţă numeroase arii
protejate; câteva proiecte vizează drumurile europene strategice,
sprijinite de finanţări internaţionale.
De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol
ţinuturile umede riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de mare
viteză pot afecta habitate valoroase. Şi transportul pe mare, al unor
mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere.
Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau
subestimate în planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultăţile
de reconciliere a marilor programe de construire a drumurilor cu
cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute, acolo unde arii
protejate mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populaţie.

Şi totuşi, există alternative, cel puţin pentru transportul local. Unele

arii protejate au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea)
oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă marginea perimetrului protejat şi
să folosească mijloace alternative de transport (autobuzele, bicicletele
sau bărcile) sau sa meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii
oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun.
Ca şi măsurile locale, sunt de dorit şi măsuri naţionale, prin
adoptarea de către ţări a politicilor durabile în sectorul transporturilor.
Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai largi – în
special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe – dar ar
fi necesare şi ariilor protejate. Progresul nu va fi uşor, întrucât
politicile de transport afectează în mod direct stilul de viaţă a milioane
de oameni şi durabilitatea va cere reevaluarea relaţiei societăţii umane
contemporane cu cea mai îndrăgită proprietate după locuinţă – maşina
personală.
Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate în
transport urmăresc:
- să asigure faptul că politica de transport ţine cont pe deplin de
costurile sociale si ecologice ale fiecărei forme de transport;
- să revizuiască balanţa curentă de cheltuieli între construcţia
drumurilor şi îmbunătăţirile în domeniul feroviar şi alte forme de
investiţii în transport;
- să folosească instrumente economice, cum ar fi amenzi şi taxe, pentru
a promova folosirea eficientă a transporturilor şi a tehnologiilor mai
curate;
- să lege planificarea în transporturi cu planificarea folosirii terenurilor,
astfel încât să se reducă nevoia pentru călătorii, în special cu mijloace
de transport privat;
- să extindă mult cercetările în domeniul vehiculelor nepoluante şi
curate şi a transportului public eficient.

5. Industria. Patru sectoare ale industriei au impact deosebit

asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
-industria manufacturieră;
-industria extractivă;
-industria meştesugărească la scară mică.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare
etapă a procesului tehnologic: extragerea combustibililor, transportul
combustibililor, procesul de generare a curentului electric şi
transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât
atât, poluarea cu petrol din mare ameninţă multe habitate costiere şi
marine; centralele hidroelectrice, barajele şi rezervoarele au adus
pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
desfigurează multe peisaje protejate.
Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă
beneficii ecologice generale, poate crea în acelaşi timp probleme unor
arii protejate. Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de
rezervoare, deseori în parcuri naţionale sau naturale. Energia mareelor
poate afecta estuarele biologic productive. Deşi nepoluantă, energia
eoliană poate afecta estetica peisajelor costiere sau muntoase.
Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor
protejate din apropiere, în principal prin efectele poluării şi generării
de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Numeroase arii
protejate se suprapun unor areale potenţiale de aprovizionare cu roci şi
chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru industria prelucrătoare.
Depozitele de nisip si pietriş sunt deseori descoperite în zonele
umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme
ecologice. Exploatarea acestor surse este deseori în conflict direct cu
scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate,
pot exista si beneficii. Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere
oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi folosite
pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea
ce s-a pierdut, ci să demonstreze că există oportunităţi ca ariile
protejate să fie găsite în cele mai necompromiţătoare circumstanţe, cu
condiţia să fie urmate de politici durabile.
Industria meşteşugărească la scara mică, de obicei este
benefică pentru ariile protejate. Ea are rareori un impact major asupra
mediului, dar venitul pe care îl generează (din prepararea mâncării pe
plan local, din confecţionarea de produse artizanale bazate pe
resursele locale, precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la susţinerea
populaţiei rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a
terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la menţinerea unui
peisaj protejat sau pot genera un venit parţial pentru personalul
parcurilor naţionale şi al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii
artizanale beneficiază deseori de formele adecvate de turism,
contribuind în acelaşi timp la susţinerea acestora.

TEME DE AUTOCONTROL
1. Modelaţi sub forma unei organigrame impactul următoarelor
activităţi: agricole, turistice, de transport şi industriale asupra
componentelor peisajului şi interrelaţiilor dintre acestea în
cadrul ariilor protejate

REZUMAT

Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în

raport cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu
impact negativ asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de
intervenţie antropică asupra interrelaţiilor dintre componentele naturale ale
peisajului ariilor protejate pot fi: agricultura, silvicultura, turismul, transporturile,
industria
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru
natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate
rare, în special prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride.
Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în
special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii.
Facilităţile turistice intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi degradează
peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt
deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii
protejate, turismul pur şi simplu nu este prezent.
Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate:
prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi
construirea drumurilor.
 Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate: industria
energetică; industria manufacturieră; industria extractivă; industria meştesugărească
la scară mică.

TEME DE CONTROL
Realizaţi un studiu de caz referitor la impactul activităţilor umane
asupra ecosistemelor naturale şi antropizate din perimetrul unei arii
protejate din România, cu privire specială asupra practicilor
turistice.

CAPITOLUL IV

1. Consecinţele utilizării turistice a ariilor protejate

Studiu de caz: parcurile naţionale şi naturale

CONŢINUTUL TEMEI
Tipologia utilizărilor turistice şi analiza impactului produs de
acestea asupra peisajului parcurilor naţionale

OBIECTIVE
Evidenţierea elementelor de favorabilitate şi restrictivitate pentru
valorificarea prin turism a parcurilor naţionale

Parcurile naţionale au ca obiectiv principal protecţia naturii,

fiind totodată deschise activităţilor turistice organizate. Frecventarea
turistică a ariilor protejate constituie în majoritatea cazurilor o sursă
potenţială de dificultăţi; presiunea turistică este însă mai intensă în
situaţia ariilor protejate în cadrul cărora turismul nu este deloc sau este
prost gestionat, datorită lipsei de implicare a administratorilor în
direcţia atragerii vizitatorilor educaţi pentru natură şi a monitorizării
atente a activităţilor turistice, în general.
Consecinţele utilizării turistice asupra mediilor naturale
protejate sunt multiple, însă adesea insuficient cunoscute, datorită
complexităţii lor; acestea reclamă studii şi analize pluridisciplinare,
colaborări nestânjenite de barierele lingvistice, diferenţele de opinii în
plan ştiinţific, metodele şi mijloacele utilizate de cercetătorii în
domeniul ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale, ştiinţelor economice şi
juridice.
Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice şi
asupra evoluţiei acestora (rezistenţă sau degradare) în raport cu
activităţile turistice permit identificarea celor mai fragile şi valoroase
zone din punct de vedere ştiinţific. Ele trebuie să constituie puncte de
plecare în amenajarea ariilor protejate, în delimitarea riguroasă a
zonelor funcţionale, în elaborarea planurilor de gestionare care vor
include şi căile de valorificare turistică diferenţiată.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării
turismului în perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate
de:
1) circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea
elicopterelor, a ambarcaţiunilor);
 2) infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus
echipamente „lejere” de cazare)
3) prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)
4) alte perturbări

1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în

peisaj; ele îmbracă diferite aspecte, funcţie de caracteristicile proprii
mediilor-suport, dar şi de tipul de reţea de circulaţie şi de mijloacele de
transport utilizate.
Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul
ariilor protejate şi care ridică probleme deosebite sub aspectul
gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi traficului rutier aferent. În
Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de şosele,
unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape
toate parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi
parcurse cu automobilul sau autobuzul. Aceste mijloace de transport
deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului de linişte specific
habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea
generată de gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii
faunistice.
Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:
- facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivaţii de
frecventare a ariilor protejate contravin principiilor de utilizare publică
a acestora (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea maşinilor în
locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în perimetrele
protejate).
- Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea
derapajului în timpul iernii; sarea împrăştiată pe carosabil
contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori deosebit de fragile,
perturbând circuitul biogeochimic şi periclitând astfel existenţa
biocenozelor;
- Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor şi a
apelor cu substanţe toxice; în acest sens, este relevant accidentul
produs pe o şosea cu trafic intens, care traversează Parcul Naţional
Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-
a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.
- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea
versanţilor, ca urmare a amenajării căilor de comunicaţie
Căile de comunicaţie au fără îndoială un rol determinant în
modificarea calităţii agrementului dar şi a supraîncărcării teritoriului
ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un turism de
masă, dar în acelaşi timp, poate diminua ineditul şi spectaculozitatea
unui peisaj. În ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori
conştientizează acest fapt şi acţionează în consecinţă; în Parcul
Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei,
autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală;
o alternativă la circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate
o reprezintă înlocuirea acestora cu piste şi poteci.
Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste
şi poteci corespunde într-o măsură mult mai mare dezideratelor ariilor
protejate; aceasta favorizează plimbările la pas, echitaţia, schiatul,
mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladările, excursiile
ştiinţifice, motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naţionale,
preponderenţa acestora trebuie încurajată. Parcurile europene sunt în
general bine echipate din acest punct de vedere, pistele şi potecile fiind
primele elemente de infrastructură turistică ce însoţesc amenajarea
refugiilor.
Dacă aceste piste, poteci şi trasee reprezintă mijlocul ideal
pentru descoperirea peisajului parcurilor naţionale, nu este mai puţin
adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări şi degradări care, în
anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesită măsuri
speciale în raport cu eroziunea pe care o antrenează utilizarea lor de
către vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile
ştiinţifice americane efectuate în parcurile naţionale din Munţii
Stâncoşi au concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este
bine trasată şi întreţinută, impactul utilizării turistice este minor; pe de
altă parte, dacă poteca a fost creată spontan, de trecerea repetată a
grupurilor de turişti prin locuri alese de aceştia în scopul diminuării
efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relaţia
poteci – eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN
(1967) conchide: „drumul cel mai scurt este adesea o sursă de
eroziune”.
Efectele frecventării turistice a ariilor protejate prin intermediul
potecilor se manifestă şi la nivelul învelişului biotic. Studiile efectuate
în Parcul Naţional Grand Paradiso au arătat faptul că, datorită
echipamentului greu, înaintarea alpiniştilor pe poteci este lentă, astfel
încât comportamentul muflonilor nu este perturbat; dintre animale,
păsările sunt cele mai vulnerabile la prezenţa omului în peisaj; spre
exemplu, cocoşul de munte îşi abandonează cuibul atunci când este
deranjat; alte animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile şi
se adaptează bine prezenţei umane, ceea ce, în anumite parcuri (parcul
Engadine), le transformă în veritabile atracţii turistice.
În fapt, în timp ce natura substratului vegetaţia, panta, factorii
climatici şi traseul ales condiţionează calitatea unei poteci, la rândul ei,
utilizarea turistică depinde de mai mulţi factori: frecvenţa, numărul
turiştilor, perioada în care se efectuează activităţile turistice, tipologia
turiştilor şi a echipamentelor folosite, mijloacele de deplasare utilizate
(schi, cal, bicicletă), comportamentul vizitatorilor etc.
Studiile asupra raporturilor existente între evoluţia numărului
de vizitatori ai unui spaţiu dat şi numărul de poteci, demonstrează
creşterea corelativă a acestora cu intensitatea frecventării turistice.
Aceste studii ar trebui să constituie puncte de plecare obligatorii pentru
o amenajare coerentă, în spiritul respectului pentru natură şi, în special,
pentru teritoriile protejate care pot fi puse în valoare cu ajutorul unor
tehnici şi materiale simple, de exemplu, ansambluri de pietre, care
protejează solurile şi stabilizează versanţii (într-adevăr costisitoare sub
aspectul bugetului de timp alocat amenajărilor).O astfel de amenajare
se întâlneşte de exemplu în Parcul Naţional Munţii Tatra, unde accesul
către Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se realizează pe un traseu
pavat cu blocuri de piatră sau dale groase, bine asamblate, astfel încât
înaintarea este facilă, chiar şi pentru turiştii fără încălţăminte
corespunzătoare; eroziunea este minimă, iar din punct de vedere
estetic, traseul se încadrează foarte bine în peisaj. Trebuie precizat
faptul că, amenajarea de trasee confortabile, adică pe pante ce nu
depăşesc 8 grade, pavate corespunzător, canalizează fluxul turistic şi
distrage interesul vizitatorilor pentru abaterea către siturile aflate sub
protecţie.
În perioada hibernală, pistele şi potecile pot fi utilizate ca pârtii
pentru schi fond sau pentru sănii; acest din urmă mod de deplasare este
specific mai ales ţărilor scandinave. Impactul schiului sau al săniilor
asupra solurilor este nul, iar asupra vegetaţiei este minim datorită
amortizării oferită de stratul de zăpadă. Se poate vorbi deci, despre o
activitate sportivă şi recreativă corespunzătoare pentru majoritatea
parcurilor înzăpezite. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
practicarea schiului pe pârtii special amenajate.

Impactul practicării schiului pe piste special amenajate în

parcurile naţionale

Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune

crearea unei infrastructuri aferente care afectează solul, vegetaţia
forestieră şi lumea animală; pe culmile montane înalte, trebuie
efectuate lucrări de remodelare a suprafeţei topografice şi deschideri în
cadrul pădurilor, cu lărgimi de 50 – 80 metri; amenajarea pistelor este
însoţită de lucrări destinate asigurării măsurilor de securitate: taluzuri,
refugii, panouri de protecţie împotriva avalanşelor etc.; atunci când
stratul de zăpadă este subţire, talpa schiurilor distruge vegetaţia
subiacentă; acelaşi impact negativ îl exercită acţiunea şenilelor
buldozerelor care nivelează traseul pârtiilor.

Impactul utilizării ambarcaţiunilor

Un mare număr de parcuri naţionale posedă în perimetrul lor

diferite suprafeţe acvatice: lacuri glaciare, lacuri de baraj natural sau
artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale, râuri, fluvii sau
chiar torenţi care pot permite accesul ambarcaţiunilor. Mijloacele de
transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:
- bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru
agrement;
- plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naţionale
Pieniny (Polonia) şi Durmitor (Iugoslavia);
- canoele şi caiac-canoele, ca mijloace de transport preferenţiale
pe râuri şi fluvii;
Ambarcaţiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de
descoperire a naturii, iar efectele negative asupra peisajului sunt
aproape nule, cu condiţia ca densitatea acestora să nu depăşească
anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât şi
pentru confortul turiştilor, situaţie care poate apărea vara, la sfârşit de
săptămână.
Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită
utilizarea ambarcaţiunilor cu motor; acesta se materializează prin:
- zgomotul puternic pe care îl generează;
 - perturbările, uneori grave, la nivelul florei şi faunei acvatice,
datorate mişcărilor elicei, scurgerilor „normale” sau accidentale de
benzină şi uleiuri de motor;
- eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea
sistematică a ambarcaţiunilor, aşa cum este cazul lacului Sabaudia, din
Parcul Naţional Circeo (Italia).
În parcurile naţionale europene, deşi transporturile intensive
provoacă perturbări şi degradări asupra mediilor naturale, în realitate
este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de transport, în special a
autoturismelor şi chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest
aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spaţiul parcurilor are
implicaţii sociale. În acest context, pentru evitarea supraîncărcării
peisajului, ar fi de dorit ca:
- mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai
mare măsură cu mijloacele de transport public;
- în cazuri excepţionale, utilizarea bărcilor cu motor şi
infrastructura destinată practicării sporturilor de iarnă să fie
diminuate sau chiar interzise

2. Degradări datorate infrastructurii de cazare

a) echipamente „grele”versus echipamente „uşoare”
Numeroase parcuri naţionale cuprind şi astfel de dotări, mai
ales în situaţia localizării în proximitatea unor teritorii locuite; este
cazul a numeroase arii protejate nord-americane sau din Africa de Est
unde, printre altele, se consideră că suprimarea posibilităţii de cazare
în cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de spectacolul magnific pe care
îl oferă natura; mai mult, dată fiind suprafaţa întinsă pe care o ocupă
acestea, există părerea că, fără a periclita echilibrul peisajului, pot fi
prevăzute mici enclave, perfect amenajate şi organizate, destinate
primirii turiştilor. Acest tip de organizare a spaţiilor de cazare este
puţin justificat în cazul parcurilor naţionale din Europa, ale căror
dimensiuni sunt mult mai reduse (în medie, 39 000 ha, faţă de 360 000
ha în Africa şi 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor
există spaţii locuite în cea mai mare parte a anului. Deşi este preferabil,
nu întotdeauna este posibil ca întreaga infrastructură destinată cazării
angajaţilor, a cercetătorilor, construcţiile în scopuri tehnice sau de
agrement să fie amplasate în afara limitelor parcului; în acest sens,
poate fi citat cazul Parcului Naţional Tanap din Slovacia care, chiar
înainte de înfiinţarea sa, poseda mici staţiuni termale şi echipamente
destinate sporturilor de iarnă. În aceste condiţii, este necesară o
monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o preocupare
permanentă pentru ca ele să permită administratorilor ariei protejate să
ofere un exemplu în materie de respect pentru mediu şi pentru calitatea
arhitecturală tradiţională, pentru sintagma „a realiza fără a degrada”. În
prezent, ţările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel
încât impactul amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest
aspect depinde evident de mijloacele financiare alocate, de voinţa
gestionarilor ariei protejate şi nu în ultimul rând, de bunăvoinţa
politică.
Structurile de cazare de talie mare şi foarte mare, cu destinaţii
turistice, reprezintă sursa unor numeroase perturbări; ele antrenează un
flux turistic intens, adesea distructiv şi, prin urmare, prezenţa lor în
perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.
Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate
turismului sezonier: camping-uri, caravane şi refugii.
Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc,
datorită faptului că permite un contact strâns cu natura, în condiţiile în
care nu depăşeşte anumite limite, fiind perfect controlat. Terenurile de
campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-uri,
mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. În
condiţiile în care densitatea de primire nu este prea ridicată, iar
monitorizarea este atent efectuată, acest tip de cazare se poate integra
perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu atât mai mult cu cât,
este funcţional doar câteva luni pe an.
Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă aşa numitul
„camping sălbatic” sau itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate şi
camparea în locuri liber alese. În Europa, unde parcurile naţionale au
suprafeţe prea mici, iar potenţialii practicanţi ai camping-ului sălbatic
sunt prea numeroşi, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei
astfel de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave:
incendii, acumulări de deşeuri, poluarea cursurilor de apă etc.
Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o
noapte pe culmile înalte ale munţilor, deşi adesea, protagoniştii săi se
află la originea unor degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc,
dislocarea de roci pentru amenajarea de adăposturi, abandonarea de
ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spaţii în interiorul
tufărişurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.
Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat şi
integrat mediului natural. Printre altele, ele oferă garanţia securităţii
utilizatorilor: adăpost în caz de vreme rea, posibilitatea
radiocomunicaţiei cu regiunile locuite, prezenţa altor expediţionari,
rezerve de hrană, atunci când sunt supravegheate. În cazul în care sunt
accesibile de pe şosele ele pun problema suprafrecventării, însă
prezintă şi anumite avantaje: materialele necesare sunt uşor de
transportat, evacuarea deşeurilor este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi
tratate etc. Una dintre problemele importante cu care se confruntă
refugiile, cu precădere cele nesupravegheate, o constituie insuficienţa
dotărilor sanitare.

3. Degradări datorate prelevărilor

Teoretic, activităţi ca: vânătoarea, pescuitul şi colecţionările de
orice fel sunt interzise în perimetrul parcurilor naţionale. În realitate,
teritoriile parcurilor care concentrează specii faunistice şi floristice
inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentaţiilor. Mai mult,
limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăşi
perimetrul acestora, astfel încât este greu de probat faptul că vânătorii
au acţionat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate în acest sens sunt
insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele mai sus
menţionate se petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură,
funcţie de capacitatea de monitorizare, de pază şi control a structurilor
administrative din fiecare parc în parte.
a. vânătoarea este actualmente interzisă în majoritatea parcurilor
naţionale, cu atât mai mult cu cât, în timp istoric, ea a fost
responsabilă de dispariţia a numeroase specii faunistice; în
ţările Europei de Est, datorită faptului că deţinerea de arme de
vânătoare este strict reglementată, numărul de vânători
naţionali este destul de redus; în aceste ţări, în principiu,
vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naţionale.
Europa de Vest oferă numeroase exemple de extincţii datorate
practicării pe scară largă a vânătorii. În ţările Europei de Vest,
vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre puţinele
activităţi de agrement pentru populaţiile rurale izolate,
îndeosebi din spaţiul montan, cu o deosebită încărcătură
simbolică şi socială. Chiar în ariile protejate au existat situaţii
de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel,
administraţia anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze
vânătoarea lupului de către laponi, în scopul protejării turmelor
de reni; în timp, această măsură a condus la dispariţia speciei
din regiune. Parcul Naţional Cevennes face în mod oficial
excepţie de la interzicerea vânătorii, datorită prezenţei în
regiune a mai mult de o jumătate de milion de locuitori
permanenţi şi bineînţeles presiunii intense a vânătorilor din
regiunile învecinate.
În numeroase cazuri, cei însărcinaţi cu stabilirea limitelor
ariilor protejate au ţinut seama de necesitatea protejării
teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali. Din acest motiv,
areale care deţineau elemente valoroase ale naturii au fost
ocolite de limitele perimetrelor protejate, uneori într-o manieră
scandaloasă; este cazul Parcului Naţional Grand Paradiso unde,
văile Val de Rhemes şi Valsavarenche, iniţial incluse parcului,
ulterior s-au regăsit în afara acestuia. Ori, cele două văi care
pătrund profund în perimetrul ariei protejate, fiind
perpendiculare pe căile de migraţie ale caprelor negre şi
bouquetin , constituiau de fapt în afara parcului veritabile
poteci, de pe urma cărora profitau deopotrivă vânătorii şi
braconierii. A trebuit să treacă mult timp până când cele două
văi să fie reintegrate în perimetrul protejat, iar vânătoarea în
spaţiul lor să fie interzisă. Această situaţie explică faptul că,
numeroase comune nu au inclusă în cadrul ariilor protejate
decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos
pentru vânători, întrucât la periferia spaţiilor protejate, ei
profită de abundenţa animalelor care vin din interiorul
parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se
comportă ca adevărate „rezervoare de vânat” , din care provin
numeroase animale care repopulează arealele periferice; de
exemplu, la periferia Parcului Naţional des Grisons (Elveţia),
vânătoarea se desfăşoară în condiţii excepţionale în anii în care,
vremea deosebit de aspră de pe înălţimile munţilor obligă
caprele negre să migreze către arealele periferice cu condiţii de
adăpost, în perioada în care vînatul este permis în acest canton.
Interdicţia de a vâna a avut pretutindeni drept consecinţă
creşterea (uneori excesivă) a efectivelor de animale care
 anterior erau decimate. Numărul ridicat al indivizilor poate
afecta uneori integritatea vegetaţiei naturale sau poate conduce
la înmulţirea populaţiilor parazitare şi declanşarea unor
epidemii în rândul animalelor (de exemplu, epidemia de kerato-
conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois
din Parcul Naţional de la Vanoise). Aceste realităţi nu fac decât
să alimenteze convingerile acelui grup vânători care au respins
întotdeauna reglementările care vizează utilizarea publică a
parcurilor naţionale.
Tirurile de selecţie şi braconajul pot fi considerate forme
particulare de vânătoare, care se practică uneori în perimetrele
protejate.
Aşa numitele „tiruri de selecţie” apar ca răspuns la problemele
menţionate anterior, cu care se confruntă unele parcuri
naţionale; ele sunt justificate de necesitatea eliminării
animalelor bolnave sau malformate care, într-un ecosistem
natural, ar putea fi eliminate în mod normal de către prădători.
Aceste tiruri pot fi executate de către personalul parcului (de
preferat) sau de către vânători, care pot da o interpretare mai
subiectivă noţiunii de tir de selecţie. În orice caz, administraţia
parcurilor naţionale trebuie să desfăşoare aceste activităţi cu
maximă discreţie şi să reducă pe cât posibil astfel de intervenţii.
Braconajul reprezintă un subiect asupra căruia se discută
destul de puţin în contextul parcurilor naţionale. Aceasta nu
înseamnă că el nu există. Numeroase echipe de protecţie şi pază
din parcurile naţionale (în Franţa numite „gărzi-monitor”)
preferă să abordeze aceste probleme prin intermediul educaţiei
ecologice, în special în rândul tineretului, lăsând eforturile de
represiune a braconajului în sarcina gărzilor de vânătoare şi a
jandarmeriei.
b) pescuitul
În parcurile naţionale europene, ca şi vânătoarea, pescuitul este
în general interzis sau cel puţin riguros reglementat; măsurile
referitoare la acest gen de activitate au fost însă mai bine
acceptate decât cele care vizează vânătoarea, din următoarele
considerente:
- pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune aşa cum
s-a întâmplat în cazul vânătorilor;
- suprafeţele de pescuit sunt relativ numeroase şi mult mai
extinse în afara parcurilor naţionale, comparativ cu terenurile
de vânătoare;
- biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate
comparativ cu cele terestre;
- pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un
impact negativ asupra ecosistemelor acvatice
Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de
agrement mai agresivă poate pune unele probleme prin
utilizarea unor tehnici şi materiale sofisticate: harpoane, butelii
pentru scufundări etc.; el nu necesită obţinerea unui permis şi se
desfăşoară în spaţiile destinate turismului de masă. Conflictele
între gestionarii parcurilor şi pescarii profesionişti sunt
inevitabile: cei dintâi folosesc argumente ce susţin protecţia şi
gestionarea patrimoniului natural pentru binele public şi al
colectivităţilor locale; ceilalţi invocă legitimitatea lor ca
cetăţeni ce trăiesc în ţara respectivă de generaţii, cu mult
înaintea instituirii parcului naţional. Pentru aplanarea
posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor
reprezentanţi ai pescarilor în cadrul Consiliului de
administraţie.
c) culesul, alături de vânat şi pescuit, face parte din categoria
prelevărilor care au existat dintotdeauna în istoria omenirii,
asigurând resursele necesare subzistenţei şi dezvoltării
societăţii. Această activitate, fundamentală la început, ocupă în
prezent o poziţie periferică în majoritatea ţărilor europene.
Această situaţie, coroborată cu reglementările stricte, ce merg
uneori până la interzicerea acestei activităţi în parcurile
naţionale europene, s-ar părea că nu ridică nici un fel de
probleme. Activităţile legate de cules au deţinut de-a lungul
timpului un rol economic deloc neglijabil pentru populaţiile
locale şi, pe de altă parte, ele exprimă legătura puternică dintre
om şi spaţiul său vital. În acest context, orice intervenţie care ar
putea aduce atingere acestor practici cu valoare economică,
simbolică şi culturală nu poate decât să fie percepută negativ şi
să antreneze atitudini de respingere, cum ar fi interzicerea
afectării integrităţii ecosistemelor umanizate şi a deposedării
comunităţilor rurale de o parte din drepturile lor asupra
terenurilor.
În afara populaţiilor locale există şi alte categorii de vizitatori
care intervin, într-o manieră privilegiată, în peisajul parcurilor:
cercetătorii, în scopuri ştiinţifice, colecţionarii, culegătorii de
plante medicinale, turiştii neorganizaţi şi neinformaţi şi, în
ultimă instanţă, vandalii. Dintr-o perspectivă globală, se poate
afirma că importanţa culesului este direct proporţională cu
intensitatea frecventării turistice; chiar şi cea efectuată de către
populaţia locală este în relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu
turismul, acesta impulsionând-o sensibil, prin cererea de
produse naturale specifice: afine, fructe de pădure, ciuperci etc.
În ceea ce priveşte culesul sau prelevările realizate de către
oamenii de ştiinţă, se poate spune că acestea sunt independente
de activităţile turistice; în anumite situaţii însă, ecologii şi
biologii, antrenaţi de pasiunea lor şi la adăpostul cercetărilor
fundamentale, prin prelevarea de eşantioane destinate
continuării cercetărilor in situ cu cele în condiţii de laborator,
pot prejudicia natura ca şi grupurile de turişti neinstruiţi. Pentru
evitarea unor astfel de situaţii, în ultimul timp, prelevarea de
probe biologice din natură este înlocuită de utilizarea
mijloacelor tehnice din ce în ce mai performante, care pot
surprinde imaginea detaliată a eşantioanelor care fac obiectul
diferitelor studii; de asemenea, se recomandă amplificarea
cercetărilor efectuate in situ, în cadrul laboratoarelor naturale
pe care le reprezintă perimetrele protejate.
 d) alte perturbări ale mediilor naturale vizează în mod special
fauna. Alături de vânat, pescuit, perturbări datorate
transporturilor, trebuie menţionate activităţile legate de
observarea animalelor în general şi pe cea a păsărilor (bird
watching), în particular. Intensitatea perturbărilor la nivelul
lumii animale depinde de tipul de echipamente utilizate (tururi
de observaţie, cabane etc.), de numărul şi de cunoştinţele
vizitatorilor, precum şi de reacţiile animalelor observate; unele
dintre acestea suportă bine prezenţa umană, însă altele, nu.
Observarea de la mică distanţă este foarte nocivă îndeosebi în
perioada clocitului: ouăle abandonate de către părinţi se răcesc
sau pot cădea pradă consumatorilor; puii, rămaşi singuri timp
îndelungat, pot fi îndrumaţi să părăsească cuibul sau pot cădea
victime prădătorilor.
Hrănirea animalelor de către turişti este de asemenea
nerecomandată, datorită efectelor negative pe care le poate
induce. Întrucât anumite cervide au locuri fixe pentru hrană,
deşeurile menajere, ambalajele diverse abandonate în
vecinătatea acestora de către turişti, pot răni şi afecta sănătatea
animalelor.
Nitrificarea solurilor reprezintă un alt tip de risc la care sunt
expuse organismele vegetale, dar şi cele animale din
ecosistemele afectate de prezenţa contingentelor mari de turişti.
Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea
exuberantă a speciilor ruderale (buruieni) în detrimentul
celorlalte specii; de asemenea, speciile animale sinantrope
(legate de prezenţa omului) se instalează rapid în locurile cu
frecventare curentă: şoareci, şobolani, specii de corbi etc.
În concluzie, dată fiind frecvenţa abaterilor de conduită ale
vizitatorilor care uită că se află în cadrul unor perimetre
protejate sau nu cunosc interdicţiile pe care acestea le impun,
rolul gardienilor este acela de a le aminti şi a le motiva aceste
interdicţii. În ariile protejate, gardienii trebuie să fie în măsură
să asigure atât paza, cât şi informarea şi educarea turiştilor.

TEME DE AUTOEVALUARE
Relevaţi principalele tipuri de activităţi legate de turism, cu impact
negativ asupra ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor
protejate.

REZUMAT

Dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă

foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor
locale. Turismul va fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor
protejate, dacă respectă caracterul special al ariei, astfel încât, pagubele şi
poluarea să fie minime.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în
perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:
1. circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a
ambarcaţiunilor);
2. infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de
cazare)
 3. prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)
4. alte perturbări

TEME DE CONTROL
Analizaţi tipologia activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul
unui parc naţional, natural sau rezervaţie a biosferei şi modelaţi
impactul acestora asupra peisajului

2. Ecoturismul – formă preferenţială de valorificare turistică a

ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”
2. Principiile ecoturismului
3. Impactele ecoturismului
4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

OBIECTIVE
Sublinierea beneficiilor ecoturismului în ariile protejate pentru
ecosisteme, componenta social-economică şi dezvoltarea durabilă a
regiunilor circumscrise acestora.

1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”

Conform definiţiei formulată de Ziffer, 1989, ecoturismul
„este o formă de turism care se inspiră din istoria naturală a unei
regiuni, incluzând şi culturile sale indigene”. Ecoturistul este acela care
practică un turism protectiv, non-consumator de resurse naturale,
floristice şi faunistice. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se
desfăşoară în concordanţă cu capacitatea de absorbţie a acestora; ea
opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând
îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele educative, de
percepţie a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-
istorice; altfel spus, ecoturismul se doreşte a fi atât o formă de turism
comercial viabilă cât şi ecologic protectivă; acest tip de turism
urmăreşte să contribuie la dezvoltarea unei regiuni, prin menţinerea
stării de echilibru între cele trei componente dominante ale activităţii
turistice: gazda, turiştii şi industria turistică, în vederea obţinerii unui
beneficiu echitabil pe termen lung.
Conform „California Legislature”, citată de Jenner şi Smith
(1992), ecoturismul este o formă de călătorie al cărei obiectiv principal
îl constituie admirarea frumuseţii peisajelor naturale şi a manifestărilor
culturale specifice unei regiuni, minimizând eventualele impacte
negative induse de deplasările în scopuri turistice; în acest context,
toate formele de turism care exercită un stres minim asupra mediului şi
care reduc la maximum consumul resurselor naturale pot fi considerate
activităţi ecoturistice; turismul de masă şi concentrarea sezonieră a
activităţilor turistice sunt elemente incompatibile cu aceste principii.
Societatea Internaţională de Ecoturism defineşte ecoturismul
ca „o formă de turism responsabil care contribuie la conservarea unui
mediu natural, în paralel cu asigurarea binelui sau dezvoltării
comunităţilor locale”. Prin această definiţie se recunoaşte faptul că
protecţia resurselor naturale este o componentă importantă pentru
ameliorarea calităţii vieţii comunităţilor locale.
Fennel (2001), citat de Mihaela Dinu (2003) formulează una
dintre cele mai complete definiţii: „ecoturismul este o formă de turism
durabil, bazată pe resursele naturale, concentrată cu prioritate pe
contactul direct cu natura şi pe însuşirea cunoştinţelor despre natură şi
care trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri,
orientat spre binele comunităţilor locale; el se desfăşoară în arealele
naturale şi trebuie să contribuie la conservarea şi protecţia acestora.
Definiţiile prezentate permit individualizarea principalelor
valenţe ale ecoturismului, respectiv:
- conservarea biodiversităţii, prin caracteristicile sale non
consumatoare de resurse floristice şi faunistice, prin serviciile
pe care le generează şi prin veniturile economice, care pot fi
folosite, inclusiv în beneficiul ariilor protejate;
- susţinerea binelui comunităţilor locale, prin diversificarea
activităţilor, inducerea de capital şi prin generarea beneficiilor
economice (creşterea economică);
- dobândirea unei experienţe noi de interpretare/învăţare de către
practicanţii ecoturismului: persoane deschise noului, dirijate
spre un turism viabil şi ecologic protectiv;
- promovarea acţiunilor responsabile în raport cu elementele
peisajului, din partea turiştilor şi a industriei turistice;
- adresabilitate către grupurile mici de turişti şi afacerile de mică
amploare;
- consumuri minime şi producerea unor cantităţi minime de
produse neregenerabile;
- implică participarea comunităţilor locale, îndeosebi în mediul
rural;
- respectarea nevoilor turismului regional;
- încurajarea şi utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, sociale,
a programelor de monitorizare pe termen lung, destinate
evaluării şi minimizării impactului negativ al activităţilor
turistice;
- adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a
elementelor naturale;
- realizarea unor legături armonioase între elementele mediului
natural şi cultural
În esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând
cont de implicaţia socială şi de obiectivele de protecţie pe care le
implică. El necesită:
1. O piaţă specializată pentru atragerea turiştilor
care sunt interesaţi să viziteze arii naturale;
2. Realizarea unui management axat pe atragerea
vizitatorilor în ariile naturale;
3. Prezenţa serviciilor de ghidare şi interpretare,
preferabil puse la dispoziţie de locuitorii din ariile vizitate,
care să fie focalizate pe istoria naturală a regiunii şi pe
principii de dezvoltare;
 4. Elaborarea unor politici guvernamentale şi scutiri
fiscale pentru turismul ce generează profituri din conservarea
biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă a comunităţii locale;
5. Focalizarea atenţiei pe locuitorii zonei care
trebuie să fie bine informaţi şi să consimtă la acest tip de
dezvoltare. Crearea unui cadru pentru reconversie care sa-i
avantajeze în luarea deciziilor asupra dezvoltării durabile a
regiunii lor. (Megan Epler Wood, 2002).

Dezvoltarea unei afaceri bazată pe ecoturism presupune:

- identificarea elementelor care trebuie conservate
- respectarea principiilor ecoturismului
- realizarea unui ghid pentru tur-operatori, care să includă
aspecte referitoare la: pregătirea turiştilor, instrucţiunile de
utilizare a spaţiului vizitat, minimizarea impactului vizitei
în scopuri ecoturistice, contribuţia la conservare, folosirea
forţei de muncă selectată din cadrul comunităţilor locale,
ofertele de cazare non – distructive, dar comode etc.
- minimizarea impactului companiei
- crearea de noi locuri de muncă, cu precădere pentru
comunităţile locale
- propunerea unui ghid pentru certificare turistică, în
conformitate cu experienţa internaţională în domeniu

2. Principiile ecoturismului
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în
dezvoltarea unei activităţi ecoturistice îşi dezvoltă propriile
principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de certificare,
bazate pe experienţa internaţională în domeniu.
În anul 1991, Societatea Internaţională de Ecoturism a trasat
principiile ecoturismului care trebuie respectate de organizaţiile
nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de guverne, de
mediile ştiinţifice şi de comunităţile locale:
1. minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, ce se
poate produce pe plan local
2. educarea turiştilor în spiritul conservării
3. creşterea importanţei afacerilor responsabile, care presupun
colaborarea cu autorităţile şi comunităţile locale, în scopul
satisfacerii nevoilor acestora şi atingerii obiectivelor
conservării
4. realizarea de venituri directe pentru conservare şi pentru
managementul ariilor naturale protejate
5. necesitatea existenţei unor planuri de management turistic bine
fundamentate
6. intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale şi a
programelor de monitorizare destinate evaluării şi minimizării
impactului activităţilor ecoturistice
7. maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă,
pentru afacerile locale şi comunităţile locale, în mod particular
pentru populaţia care trăieşte în ariile naturale protejate sau în
proximitatea acestora.
 8. demersuri guvernamentale şi locale de dezvoltare controlată a
turismului, fără a fi depăşită capacitatea de suport a peisajului
(armonie cu mediul natural, prin minimizarea consumului de
resurse naturale şi prin conservare)
9. conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie
cu distribuţia habitatelor naturale
10. realizarea unei legături durabile între mediul natural şi cel
cultural

3. Impactele ecoturismului
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor
protejate, ecoturismul nu exclude existenţa unei infrastructuri şi a unor
fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi diferite. Spre deosebire
de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ
asupra ecosistemelor naturale şi să exercite un impact pozitiv în plan
social şi asupra economiei locale.

3.1. Impactul asupra ecosistemelor

Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au
condus la concluzia că nici o formă de impact major asupra
biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi atribuită activităţii ecoturistice
desfăşurată în cadrul ariilor protejate . Pe de altă parte însă, la ora
actuală nu există nici o metodologie ştiinţifică - cu adevărat eficace -
pentru evaluarea schimbărilor generate de activitatea turistică în cadrul
ariilor protejate. (International Resources Group, 1992; Jenner şi
Smith, 1992, citaţi de Mioara Ghincea, 2003).

3.2. Impactul asupra economiei locale

Ecoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor
pe plan local şi regional. El este generator de locuri de muncă pentru
persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor protejate.
O problemă importantă a economiei ecoturistice este generată
de clientelă care este destul de instabilă şi care prezintă schimbări
rapide de atitudine, este foarte sensibilă la climatul politic, la fluctuaţia
taxelor, dar şi la catastrofele naturale. Un aspect deloc de neglijat îl
constituie faptul că această clientelă turistică este uşor influenţabilă de
reflectările în mass-media, de publicitate. În plus ecoturismul este o
formă oarecum elitistă de turism, ce se adresează doar cunoscătorilor şi
iubitorilor de natură.
Instabilitatea cererii turistice poate avea consecinţe economice
nefaste în regiunile gazdă, acolo unde activităţile economice sunt puţin
diversificate şi locurile de muncă sunt limitate sau instabile ca număr.
În multe localităţi mici, populaţia se poate dubla prin sosirea turiştilor,
ceea ce antrenează, în timpul sejurului, o creştere a cererii pentru
produse locale şi poate genera chiar inflaţie pe plan local. Pe de altă
parte, caracterul sezonier al activităţii turistice poate pune în pericol o
economie ecoturistică, dacă nu există şi alte activităţi conexe sau
complementare. Astfel, obiectivele economice ale ecoturismului
trebuie să fie reprezentate de creşterea productivităţii şi diversificarea
activităţilor pentru atenuarea instabilităţii cererii turistice şi a
fluctuaţiei producţiei din regiunea gazdă.

3.3. Impactul asupra comunităţii locale

Creşterea rapidă a numărului de vizitatori într-o regiune are
repercusiuni sociale şi culturale asupra comunităţii locale.
Atunci când două culturi se întâlnesc, ele au anumite
divergenţe, nu neapărat negative, la care - de cele mai multe ori -
comunitatea locală nu se poate adapta. Această confruntare poate avea
un efect de deculturalizare a comunităţii locale, mai ales când turismul
devine unul de masă. Prin urmare crearea unui parc bulversează
practica activităţilor tradiţionale, cum ar fi vânătoarea, pescuitul, care
sunt adesea interzise de ariile protejate.
Publicitatea ariei protejate în mass-media poate determina
creşterea numărului de turişti şi prin urmare, poate influenţa
comportamentul social al localnicilor.
Prezenţa turiştilor interesaţi de tradiţii poate reprezenta un
factor revitalizant al practicilor culturale, adesea uitate de localnici, şi
poate contribui la reconstrucţia unei identităţi colective.
Este foarte adevărat că impactele sociale sunt dificil de măsurat
cantitativ. Cu timpul însă se pot face însă aprecieri calitative.
Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea
calităţii vieţii membrilor comunităţii, satisfacerea nevoilor de
informare asupra resurselor ecoturistice şi participarea comunităţii la
propria sa dezvoltare. Aceste obiective vor fi atinse în măsura în care
comunităţile locale vor avea putere decizională şi vor participa la
realizarea proiectelor ecoturistice din regiunile lor, deci vor contribui
la propria lor dezvoltare. Este ceea ce Marie Lequin (2001), citată de
Mioara Ghincea () consideră că se numeşte guvernare participativă.

4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

Dezvoltarea activităţilor ecoturistice în ariile protejate implică
o serie de beneficii socio-economice şi anume:
 generează apariţia locurilor de muncă pe plan local (direct în
sectorul turistic sau în sectoarele conexe).
 stimulează economia locală prin dezvoltarea serviciilor
(hoteluri, restaurante, sistem de transport, industria
suvenirurilor, produse meşteşugăreşti şi servicii de ghidaj).
 generează schimburi economice cu exteriorul ariilor protejate.
 determină diversificarea economiei locale, în mod particular în
mediul rural acolo unde oamenii au activitate (în domeniul
agricol) doar un sezon pe an .
 stimulează mai ales economia rurală prin prin crearea sau
creşterea cererii de produse agricole necesară asigurării
serviciilor turistice şi prin inserţia de capital.
 impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce
beneficii în egală măsură şi populaţiei locale.
 odată dezvoltat turismul într-o arie protejată, autorităţile
locale/regionale/naţionale pot fi stimulate să contribuie şi la
dezvoltarea regiunilor periferice prin inserţii de capital.
  încurajează creşterea productivităţii agricole pe suprafeţe
restrânse (agricultură intensivă) pentru a păstra o suprafaţă cât
mai mare cu vegetaţie naturală.
 poate contribui la îmbunătăţirea relaţiilor interculturale dintr-
o regiune. Adesea turiştii caută să cunoască tradiţiile şi
obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar comunitatea
gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradiţiile populare.
 în condiţiile unei dezvoltări normale turismul poate duce la
autofinanţarea mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia
şi autorităţile parcului ca instrument pentru conservarea
ariilor naturale.
 creează facilităţi recreative care pot fi folosite şi de
comunităţile locale peste an.
 sprijină atingerea scopului conservării, prin convingerea
guvernelor şi a publicului asupra importanţei arealelor naturale.

Beneficiile socio-economice implică adesea şi anumite concesii.

Adesea, activitatea autorităţilor manageriale ale ariilor protejate
suferă din cauza lipsei resurselor economice, tehnice şi
organizaţionale necesare dezvoltării activităţilor turistice. Acestea
ar trebui puse la dispoziţie de autorităţile centrale şi locale. În
aceste cazuri, este mai potrivită concesionarea (custodia) ariilor
protejate, şi oferirea spre administrare a infrastructurii şi dotărilor
turistice. Acest aspect a fost reglementat în anul 2003 de Guvernul
României, dar sistemul poate fi aplicat mai ales rezervaţiilor
ştiinţifice şi monumentelor naturii. Pentru parcuri naţionale şi
naturale, care au suprafeţe foarte mari este indicat parteneriatul
reprezentanţi ai guvernului în teritoriu-organizaţii
nonguvernamentale-autorităţi locale.
Activităţile turistice desfăşurate într-o arie protejată trebuie să se
bazeze pe un plan de management întocmit de custozii parcului
prin consultarea tuturor actorilor implicaţi. Deci este necesară o
bună colaborare şi comunicare între toţi factorii de decizie
implicaţi (comunitate locală, centrală, comunitatea ştiinţifică)
Prin activitatea de concesionare populaţia locală poate avea
beneficii de pe urma naturii şi astfel, poate deveni, prin implicare
directă, cel mai bun apărător al protecţiei naturii.

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Evidenţiaţi beneficiile socio-economice ale practicării
ecoturismului în arii protejate
2. Argumentaţi necesitatea dezvoltării activităţilor ecoturistice pe
plan internaţional
3. Relevaţi valenţele şi principiile ecoturismului
REZUMAT

Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfăşoară în concordanţă cu

capacitatea de absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism
organizat, presupunând îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele
educative, de percepţie a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-
istorice.
În esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând cont de implicaţia
socială şi de obiectivele de protecţie pe care le implică.
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei
activităţi ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi
proceduri de certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul
nu exclude existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi,
valori şi nevoi diferite.
Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia
că nici o formă de impact major asupra biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi
atribuită activităţii ecoturistice desfăşurată în cadrul ariilor protejate .
Ecoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor pe plan local şi
regional. El este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în
proximitatea ariilor protejate.
Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea calităţii vieţii
membrilor comunităţii, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor
ecoturistice şi participarea comunităţii la propria sa dezvoltare

TEME DE CONTROL
1. Modelaţi impactul ecoturismului asupra ecosistemelor naturale,
economiei şi comunităţilor locale

Consideraţii asupra amenajării turistice a ariilor protejate. Studiu

de caz: parcurile naţionale din Europa

CONŢINUTUL TEMEI
1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului
2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene

OBIECTIVE
1. Evaluarea capacităţii de suport a ariilor protejate pentru
desfăşurarea activităţilor şi amenajărilor turistice
2. Evidenţierea favorabilităţilor şi a restrictivităţilor pentru
utilizarea turistică a zonelor funcţionale sau de amenajare delimitate
în cadrul parcurilor naţionale
3. Analiza mijloacelor de acţiune prin care managerii
parcurilor naţionale facilitează agrementul în aer liber în perimetrul
şi proximităţile acestora

Amenajările destinate practicării turismului în ariile protejate şi

,în mod deosebit, în parcurile naţionale trebuie precedate de studii
riguroase referitoare la capacitatea turistică portantă sau de încărcare
turistică a peisajului.
 1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a
peisajului
În general, prin capacitate turistică portantă se înţelege numărul
maxim de vizitatori pe care un anumit ecosistem poate să îi primească,
fără ca acesta să suporte degradări de anvergură. Această noţiune a
apărut în Europa la începutul anilor 60, odată cu dezvoltarea turismului
şi a agrementului de masă, care au generat necesitatea planificării
acestor activităţi.
Pentru a evalua capacitatea turistică portantă a teritoriilor
protejate, trebuie să avem în vedere patru dimensiuni care o definesc:
a) capacitatea de suport ecologic
b) capacitatea de încărcare socială şi psihologică
c) resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică
considerabil pragurile limită
d) noţiunea de compatibilitate între utilizările multiple ale
peisajului natural

a)Capacitatea de suport ecologic se referă la pragul limită de

toleranţă biologică şi fizică a ecosistemelor supuse activităţilor
recreative; acest prag limită vizează unul, două sau toate componentele
care alcătuiesc ecosistemul; din perspectiva amenajării turistice, într-
un parc naţional pragul de toleranţă este net inferior, comparativ cu cel
al spaţiilor neprotejate destinate agrementului; toate elementele care
constituie un ecosistem trebuie luate în considerare, atât în ceea ce
priveşte specificitatea fiecăruia, cât şi interrelaţiile dintre acestea;
nivelul pragului de toleranţă va fi stabilit astfel încât, inserţiile
antropice să nu afecteze componentele inedite sau deosebit de fragile
ale ecosistemelor. Este indicat ca studiile destinate analizei
potenţialului ecologic al ariilor protejate să aibă în vedere atât
diagnoza cât şi prognoza evoluţiei ecosistemelor, cu atât mai mult cu
cât dinamica acestora este dependentă de intensitatea intervenţiei
umane; de asemenea, se recomandă ca aceste studii să se extindă şi
asupra proximităţilor ariilor protejate, întrucât o serie de activităţi
desfăşurate în aceste spaţii îşi pot proiecta impactul asupra
componentelor ecosistemice din perimetrele protejate.

b) capacitatea de suport psihologic şi social a unui sit recreativ

trebuie să ţină cont imperativ de utilizatorii săi. În acest context,
Richard R. Forster (1973) defineşte capacitatea de suport social ca
nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea
calităţii experienţei de destindere în aer liber.
Practicile, atenţiile şi percepţiile asupra aceluiaşi ecosistem sunt
diferite, funcţie de nivelul cultural şi social, de motivaţiile conştiente
sau subconştiente ale vizitatorilor, de numărul de persoane şi de
densitatea acestora. Pe de altă parte, dimensiunea socială a capacităţii
de suport este strâns legată de caracteristicile geografice şi peisagistice
ale teritoriului utilizat; astfel, spre exemplu, un spaţiu împădurit, va
limita considerabil pragul de suprapopulare; dimpotrivă, o suprafaţă
deschisă, prin facilităţile pe care le oferă, (de exemplu, îndepărtarea
mai lejeră de maşină, datorită posibilităţii sporite de supraveghere a
acesteia, utilizarea ca teren de joacă, spaţiu de picnic etc.), va atrage
fluxuri turistice importante. În abordarea unui spaţiu recreativ, factorii
distanţă şi durată sunt strâns corelaţi. Pornind de la acest considerent,
administratorii Parcului Naţional Dunes de Kennemer (Ţările de Jos)
au ţinut cont în amenajarea teritoriului de corelaţia distanţă – durată: în
locurile permise băilor marine, au fost amenajate parcări şi căi de acces
în interiorul plajelor, care să atragă masele importante de turişti
indiferenţi faţă de spectacolul naturii, atraşi în mod special de
agrement. În acest mod, s-a urmărit diminuarea presiunii antropice
asupra siturilor care adăpostesc obiective aflate în regim de protecţie şi
conservare. Studiile efectuate asupra capacităţii de suport social a
parcurilor naţionale au confirmat necesitatea unei gestionări
diferenţiate a zonelor funcţionale ale acestora şi a utilizării unor tehnici
care să permită orientarea fluxurilor turistice către itinerarii menite să
diminueze interesul faţă de perimetrele strict protejate.
c) capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări
În numeroase cazuri, există probleme de incompatibilitate între
utilizările multiple pe care le poate suporta teritoriul unei arii protejate,
astfel încât pragurile critice ale echilibrului ecologic sunt net depăşite
(de exemplu, în cazul Parcurilor Naţionale Circeo – Italia şi TANAP –
Slovacia, unde amenajările realizate au favorizat practicarea pe scară
largă a activităţilor turistice, neţinând cont de impactul acestora în
peisaj). În aceste condiţii, punerea în practică a planurilor de amenajare
a ariilor protejate trebuie precedată de studii de impact, care vor
clasifica amenajările propuse pentru teritoriul analizat, în: indezirabile,
permise, cu condiţia asigurării unei permanente monitorizări şi
întreţineri şi dezirabile, prin vocaţia de punere în valoare a resurselor
perimetrului protejat.

2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale

europene
Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei
zone principale de amenajare:
a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului
şi pe văile care favorizează accesul în interiorul ariei protejate; această
zonă include puncte de staţionare a autovehiculelor, arii de campare şi
pentru picnic, centre de informare; accesul în siturile cele mai
spectaculoase va fi favorizat de trasee bine marcate, menite să
protejeze punctele cele mai fragile din perimetrele protejate; în acest
scop, se pot utiliza garduri vii, preferabil din specii de conifere, de o
parte şi de alta a căilor de acces şi chiar bariere, acolo unde este cazul.
O parte din amenajările destinate informării turiştilor, infrastructurilor
uşoare de cazare etc. poate fi realizată la exteriorul ariei protejate,
contribuind la inserţia parcului în cadrul sistemului economic şi social
local.
b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o
infrastructură foarte redusă: căile de comunicaţie, hotelurile,
restaurantele şi aşezările permanente sunt interzise; singurele
amenajări dezirabile sunt reprezentate de refugii şi spaţii de amplasare
a corturilor, de drumuri şi poteci trasate în mod ştiinţific şi în
concordanţă cu principiile conservării; densitatea frecventării turistice
este mult mai redusă (se poate face chiar o selecţie, funcţie de nivelul
cultural şi social al turiştilor).
c) zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată
activităţilor de cercetare ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise
decât cel mult în scop instructiv-educativ.
Acest model de amenajare este dependent de dimensiunea
parcului, putând fi aplicat cu deosebire pe teritorii întinse, cu peisaje
relativ omogene. În Parcul Naţional Plitvice de exemplu, a putut fi uşor
realizată protecţia unei suprafeţe întinse, acoperită cu vegetaţie
forestieră densă, greu accesibilă; activităţile turistice au fost orientate
către lacurile spectaculoase care de altfel, reprezintă principalul pol de
atracţie al parcului; de asemenea, instalarea de panouri cu „sens
interzis” pe toate drumurile de acces în păduri sau către unele
exploataţii agricole izolate au rolul de a descuraja conducătorii auto, în
special pe cei străini.
În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în
aer liber, gestionarii parcurilor dispun de patru tipuri principale de
mijloace de acţiune pe care le pot utiliza separat sau combinat:
a) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
b) controlul şi limitarea numărului de turişti
c) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
d) sporirea durabilităţii resurselor

a) Sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor se poate

realiza prin:
- crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări
turistice
- organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative
deja existente
- o mai bună utilizare temporală a spaţiului ariei protejate, având
în vedere faptul că în majoritatea parcurilor naţionale se
manifestă un dezechilibru al frecventării turistice: îndeosebi la
sfârşit de săptămână şi în sezonul estival; în aceste condiţii, este
necesară sporirea spaţiului teoretic disponibil pentru
agrementul în aer liber, prin prelungirea duratei de utilizare,
bineînţeles cu anumite precauţii (evitarea perioadelor de
reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)
- căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în
proximitatea parcurilor (de fapt, adesea singura soluţie admisă
de conservaţionişti)
În realitate, sporirea capacităţii globale de primire a turiştilor
poate conduce la o intensificare deseori riscantă a problemelor de
natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe perioada
vacanţelor sau a sărbătorilor de peste an.
b) Controlul şi limitarea numărului de vizitatori se impun în
cazul unor parcuri naţionale integral sau parţial suprasolicitate din
punct de vedere turistic. Posibilităţile de diminuare a fluxului turistic
pe care administratorii parcului le au la dispoziţie rezidă în:
- interzicerea uneia sau a mai multor activităţi recreative, cu
deosebire a acelora care alterează cel mai mult calitatea
mediului natural;
 - limitarea accesului către spaţiile fragile;
- stoparea amenajării şi întreţinerii căilor de acces, potecilor,
drumurilor;
- introducerea de taxe pentru parcare;
- limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Naţional
Plitvice se eliberează bilete de intrare, cu o valabilitate de trei
zile);
Spre deosebire de parcurile naţionale americane, practica
limitării stricte a numărului de vizitatori în parcurile Europei este încă
destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent declarate ca atare.
Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde
de mai mulţi factori, dintre care amintim: importanţa proprietăţii
private, mijloacele financiare, echipamentele şi personalul necesar
(adesea insuficiente), dimensiunea parcurilor, caracteristicile ecologice
ale acestora. Este evident că un parc naţional de talie mare, situat la o
distanţă considerabilă de concentrările umane şi cu accesibilitate
redusă va facilita controlul şi limitarea numărului de vizitatori. O
măsură eficientă pentru limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea
activităţilor sportive numai de către persoanele atestate prin diplome
(în echitaţie, scufundări submarine) şi licenţe sportive sau de
apartenenţă la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licenţa
de caiac-canoe etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor
care sunt titulari ai licenţei unei Federaţii naţionale de camping, iar
refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un anumit club
montan.

c) Diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor

Căile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar
putea fi:
- concentrarea anumitor activităţi, pe măsura compatibilităţii
acestora, într-un spaţiu redus, bine delimitat, care va putea fi
monitorizat şi întreţinut pentru limitarea degradărilor
ireversibile;
- dispersarea activităţilor în cadrul perimetrului parcului trebuie
realizată cu precauţie şi adaptată particularităţilor suportului
ecologic;
- limitarea anumitor activităţi recreative în perioadele în care
impactul acestora este major (spre exemplu, aprinderea focului
pentru grătar numai în timpul iernii);
- ameliorarea întreţinerii şi a performanţei materialelor şi
echipamentelor puse la dispoziţie, ceea ce presupune
suplimentarea resurselor financiare şi de personal;
- substituirea anumitor activităţi recreative cu altele, mai puţin
agresive: descurajarea practicării schiului de pistă în favoarea
celui de fond, diminuarea şi chiar suprimarea accesului
autoturismelor individuale şi încurajarea utilizării transportului
în comun; încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace
motorizate de către mersul călare, mijloacele cu tracţiune
animală sau cu trenul, după caz; pot fi utilizate de asemenea cu
succes echipamente care, iniţial, au avut altă destinaţie
 (telefericele şi telescaunele pot fi utilizate vara, pentru a evita
tasarea sau degradarea anumitor suprafeţe sensibile);
- dezvoltarea educaţiei şi sensibilizarea faţă de problemele
naturii şi în acest mod, ameliorarea comportamentului
vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine muzeelor,
centrelor de informare, conferinţelor de specialitate, şcolii, care
are sarcina de a dezvolta simţul civic şi respectul pentru natură
în rândul tinerilor.
e) sporirea durabilităţii resurselor naturale se poate asigura prin:
- protejare şi gestionare superioară;
- plantarea de specii vegetale cu rezistenţă superioară;
- amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale
exterioare (beton, nisip, zgură etc.) pentru protejarea spaţiilor
intens frecventate;
- activităţi de renaturare, restructurare sau reconstrucţie
ecologică
Aceste măsuri trebuie realizate cât mai discret, utilizând la
maximum resursele locale şi speciile vegetale indigene şi permiţând
amenajări cu un caracter cât mai rustic.
Problemele cu care se confruntă parcurile naţionale, în special
în ceea ce priveşte valorificarea turistică, pot fi mai uşor surmontate în
condiţiile unei bune cunoaşteri ştiinţifice a spaţiilor- parcuri, atât în
domeniul geoecologiei, cât şi în cel al ştiinţelor sociale, în recrealogie,
etologie (ştiinţa comportamentului), comunicare, domenii uneori
neglijate în cazul ariilor protejate. În acest sens, este foarte indicată
prezenţa unui Consiliu ştiinţific consultativ cu reprezentare
pluridisciplinară în cadrul structurilor de administrare ale parcurilor
naţionale. Acest consiliu poate oferi sprijinul metodologic necesar în
elaborarea unui model teoretic şi general, materializat printr-o
organigramă (fig.3) care să indice algoritmul operaţiilor şi evaluările
necesare amenajării şi gestionării unui parc naţional (evaluarea
impactului amenajărilor, evidenţierea disfuncţionalităţilor, asigurarea
monitorizării ştiinţifice a gestionării parcului).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Dimensiunile care definesc capacitatea turistică portantă
a parcurilor naţionale
2. Menţionaţi zonele funcţionale sau de amenajare ale
parcurilor naţionale
3. Precizaţi care sunt principalele mijloace de acţiune
destinate facilitării petrecerii timpului liber
(agrementului) în parcurile naţionale

REZUMAT

Capacitatea turistică portantă a peisajului teritoriilor protejate este definită de:

capacitatea de suport ecologic; capacitatea de încărcare socială şi psihologică;
resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică considerabil pragurile
limită; compatibilitatea între utilizările multiple ale peisajului natural
Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de
amenajare:
a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care
favorizează accesul în interiorul ariei protejate
 b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte
redusă:
c)zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de
cercetare ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop
instructiv-educativ
În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii
parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot
utiliza separat sau combinat:
f) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
g) controlul şi limitarea numărului de turişti
h) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
i) sporirea durabilităţii resurselor

TEME DE CONTROL
1. Analizaţi zonele de amenajare sau funcţionale într-un parc
naţional sau rezervaţie a biosferei dintr-o ţară cu flux turistic ridicat,
indicând mijloacele de acţiune destinate facilitării agrementului în aer
liber.

CAPITOLUL V

Consideraţii metodologice asupra elaborării planului de

amenajare şi asupra evaluării activităţilor turistice desfăşurate în
perimetrul şi proximitatea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de
prefezabilitate
2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în
perimetrul şi în proximitatea parcurilor naţionale

OBIECTIVE
1. Însuşirea unei metodologii de evaluare a peisajului unui teritoriu
protejat, în vederea organizării, gestionării, utilizării publice şi
dezvoltării durabile a acestuia
2. Modelarea posibilităţilor de acces şi echipare turistică a parcurilor
naţionale şi naturale.

Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie

precedată de studii detaliate (de prefezabilitate) cu caracter
interdisciplinar asupra potenţialului natural, cultural şi social-
economic, de care trebuie să se ţină seama în organizarea, utilizarea
publică şi gestionarea durabilă a acesteia.

1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de

prefezabilitate
Studiile de prefezabilitate se vor axa pe analiza următoarelor
categorii de componente:

a. topografice
- valoarea pantelor, importantă sub aspectul gradului de accesibilitate;
- prezenţa unor elemente de discontinuitate a suprafeţei topografice
(rupturi de pantă, faleze etc.)şi a spaţiilor de punere în valoare a
peisajului (puncte de belvedere, circuri glaciare);

b. geologice şi geomorfologice, ca suport al exploatării biotice

şi antropice
- vor fi evaluate caracteristicile litologice şi morfologice (complexele
morfolitologice, morfometria, procesele morfodinamice etc.)
- vor fi inventariate siturile geologice şi geomorfologice importante
sub aspectul cercetării ştiinţifice, care vor necesita o protecţie riguroasă
- vor fi identificate siturile de interes turistic deosebit (aflorimente,
cariere, forme carstice etc.)
- vor fi realizate materiale cartografice sugestive, menite să pună în
evidenţă morfostructura şi morfolitologia ariei protejate, procesele de
modelare actuală, arealele cu risc geomorfologic ridicat etc.

c. edafice, cu rol determinant sau restrictiv pentru exploatarea

biotică şi antropică
- studiile asupra învelişului edafic vor urmări aspecte legate de
structura şi textura solurilor, reacţia ionică, granulometria, conţinutul
în substanţe nutritive, umiditatea acestora etc.

d. hidrologice şi hidrogeologice
- vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare şi curgătoare de
suprafaţă, apelor de adâncime, precum şi asupra pânzei freatice
- vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele
cu risc hidrologic ridicat

e. climatologice
- vor fi prelucrate şi interpretate datele climatice uzuale referitoare la:
temperatură, pluviozitate, nivometrie, vânturi, insolaţie,
evapotranspiraţie etc.
- vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale
sau specifice unei anumite activităţi (avalanşe, furtuni, secete etc.)
- vor fi delimitate arealele de disconfort climatic

f. botanice şi fitogeografice
- se vor face aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a
grupărilor vegetale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii
vegetale
- se va evidenţia importanţa practică şi estetică a grupărilor vegetale
- va fi realizat spectrul fitogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea floristică şi vulnerabilitatea elementelor
floristice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de
presiune antropică
- va fi întocmită o hartă generală a vegetaţiei
- vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic,
precum şi cele care adăpostesc specii periclitate datorită intervenţiei
antropice
- vor fi delimitate arealele de interes turistic
 g. zoologice şi zoogeografice
- vor fi efectuate aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a
grupărilor animale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii
animale
- va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea faunistică şi vulnerabilitatea elementelor
faunistice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de
presiune antropică
- vor fi specificate arealele de interes turistic şi recreativ

h. ecologice
- se vor pune în evidenţă ecosistemele şi arealele fragile sub aspectul
raportului potenţial ecologic – exploatare biotică – activitate antropică

i. sociale şi economice
- va fi analizată dinamica activităţilor umane desfăşurate în teritoriul
aferent ariei protejate (exploatări forestiere, păşunat, culturi agricole,
activităţi industriale şi de transport, amenajarea căilor de comunicaţie
şi a perimetrului construit)
- va fi evaluată dimensiunea impactului activităţilor umane asupra
componentelor naturale ale peisajului

j. valorificarea turistică actuală şi în contextul amenajării ariei

protejate
- va fi analizată dinamica utilizării turistice a teritoriului actual al ariei
protejate şi impactul acesteia în peisaj
- vor fi delimitate spaţiile conflictuale din punct de vedere al utilizării
turistice
- vor fi estimate utilizările posibile în perspectiva amenajării ariei
protejate

k. valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru protecţie şi

conservare
- va fi abordată din punct de vedere senzorial: peisaj real versus peisaj
subiectiv, imagistica peisajului analizat, descrierea peisajului privit sub
aspectul formelor şi liniilor, al mişcării, cromaticii, parfumurilor,
zgomotelor etc., accesibilităţii siturilor şi a punctelor de belvedere
- va fi subliniată valoarea patrimonială a peisajului, fie numai din
punct de vedere natural, istoric, turistic, economic, fie privit ca o
combinaţie variabilă între aceste componente

l. constrângerile şi favorabilităţile cu care se confruntă arealul

considerat
- vor fi evidenţiate arealele de conflict trecute, prezente şi prognozate
pentru viitor
- vor fi cartate arealele echipotenţiale din punct de vedere al
favorabilităţilor şi restrictivităţilor pentru desfăşurarea activităţilor
recreative
 2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în
perimetrul şi în proximitatea parcurilor naţionale

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl

induc se bazează pe trei ansambluri de date:

1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile

naţionale, respectiv date sociale, economice, juridice şi politice
locale, regionale şi naţionale, care prezintă o diversitate
considerabilă atât de la o ţară la alta, cât şi de la un parc la altul.
Ele constituie cadrul general în care se înscrie politica de
gestionare globală a fiecărui parc şi raporturile acestuia cu
activităţile turistice şi de agrement în aer liber. Din acest punct
de vedere, ponderea suprafeţei protejate din suprafaţa totală a
unei ţări şi raportul suprafaţa parcurilor naţionale/locuitor
constituie indicatori foarte relevanţi pentru o evaluare primară a
politicilor naţionale orientate în direcţia acestui tip de
gestionare a spaţiilor naturale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează;
crearea acestei baze de date presupune participarea deopotrivă a
specialiştilor din domeniul ştiinţelor naturii, turismului şi
activităţilor recreative.
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care
evidenţiază varietatea formelor de abordare a acestor activităţi,
în diferite parcuri din diferite ţări; parcurilor intens frecventate,
relativ puţine la număr, li se opun cele aproape lipsite de
vizitatori, de asemenea puţin numeroase; marea majoritate se
caracterizează printr-un flux turistic de valoare medie; în cadrul
parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două
categorii: cele în care activităţile turistice şi recreative se
desfăşoară în conformitate cu principiile gestionării
perimetrelor protejate şi cele care se află în dezacord parţial sau
total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).

Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi

abordată din mai multe perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de
scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a cercetătorului; astfel, pot fi
identificate:
a) o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării
diferitelor tipuri de ecosisteme prin activităţi turistice şi
recreative; această alegere corespunde în mod deosebit
cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturii sau cercetărilor ca
caracter pluridisciplinar;
b) o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii
echipamentelor turistice existente în cadrul perimetrului
protejat sau în proximitatea imediată a acestuia, importantă în
special pentru structurile administrative responsabile de
utilizarea publică şi dezvoltarea durabilă a ariei protejate;
această metodologie, aplicată pentru un număr de 157 de arii
protejate în 21 de state europene, a permis individualizarea a 7
 modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi naturale
(fig. 6) şi anume:
- modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări
desfăşurate în afara limitelor acestuia (P.N. Vanoise, Ecrins
din Franţa); acesta caracterizează 6 (4%) din cele 157 de
parcuri luate în calcul; amenajările turistice care înconjoară
perimetrul protejat sunt în general numeroase şi de dimensiuni
importante; teritoriul protejat include doar echipamente de
cazare uşoare (refugii), utilizarea agricolă a terenurilor fiind de
asemenea limitată
- modelul II - parcurile naturale cu aşezări permanente şi cu
infrastructură turistică prezentă atât în interior, cât şi în
afara limitelor ariei protejate (Abruzzo din Italia); include 19
parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către
personalul parcului şi cei însărcinaţi cu gestionarea
echipamentelor turistice, ci şi de către populaţia locală care
continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate;
Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente
complementare, destinate atât turiştilor cât şi populaţiei
permanente.
- modelul III - amenajări turistice importante, desfăşurate în
lungul căii principale de acces în parcul naţional (P.N. Tatra
înaltă slovacă – TANAP);cuprinde numai 7 parcuri naţionale
(4,5%) şi ilustrează situaţia particulară a spaţiilor parcuri dotate
cu amenajări turistice variate: staţiuni pentru practicarea
sporturilor de iarnă, staţiuni termale şi de odihnă echipate
corespunzător.
- modelul IV - amenajări turistice localizate într-un singur
punct din cadrul perimetrului protejat (P.N. Stelvio din Italia
şi Plitvice din Iugoslavia); aşa cum se observă în figura ,
modelul include 6 parcuri naţionale (4%), caracterizate de
prezenţa unui centru turistic unic
- modelul V - amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în
interior şi al amenajărilor de anvergură în afara perimetrului
protejat (P.N. Engadine din Franţa );
- modelul VI - parcuri naţionale cu amenajări turistice sumare
(refugii )în interior, situate în vecinătatea unui oraş sau a
unei aglomeraţii umane de peste 1 milion de locuitori (P.N.
Dunes de Kennemer din Ţările de Jos); modelele V şi VI includ
95 de parcuri (65%); cazarea se realizează în regiunile
periferice care dispun de mici centre turistice sau de aşezări de
mici dimensiuni, în 88 de cazuri; în celelalte 7 cazuri, parcurile
naţionale sunt localizate în proximitatea unor oraşe mari sau a
unor aglomeraţii de talie mare, care fac aproape inutilă
amenajarea structurilor de cazare; toate aceste arii protejate
sunt penetrate într-o măsură mai mare sau mai mică de
circulaţia autovehiculelor.
- modelul VII - parcuri naţionale fără amenajări turistice
(Spitzberg), în număr de 13 (8%), care funcţionează ca
adevărate rezervaţii naturale, nefiind deschise activităţilor
turistice;
 - modelul VIII - parcuri naţionale pentru care nu există
informaţii în acest sens (parcurile albaneze, de exemplu); în
număr de 12 (7,5%)
c) o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de
activităţi turistice şi recreative, abordare aferentă cu precădere
ştiinţelor sociale, dar şi geografiei economice şi a mediului; ea
permite studierea spaţiilor parcuri din perspectiva practicilor
aferente fiecărui tip de activităţi turistice şi de agrement,
precum şi identificarea categoriilor de situaţii similare din
punct de vedere al riscurilor turistice (de exemplu, efectele
presiunii turistice a sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin
montan, respectiv efectele turismului balnear de masă, asupra
peisajului litoral );
În practică, pentru o analiză complexă a problematicii
parcurilor ca arii protejate este necesară urmărirea tuturor celor trei
direcţii metodologice menţionate, astfel încât să poată fi surprinsă
interdependenţa factorilor care intră în joc (naturali, politici, social –
economici şi culturali).

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Ce tipuri de metodologii pot fi utilizate pentru analiza
raportului activităţi turistice – arie protejată?
2. Comentaţi cele mai frecvente modele de amenajare turistică a
parcurilor naţionale şi naturale

REZUMAT

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe

trei ansambluri de date:
1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv
date sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea
formelor de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe
perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia
ştiinţifică a cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
a. o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative;
b. o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor
turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a
acestuia
c. o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi
recreative

TEME DE CONTROL
1. Pe baza modelelor metodologice prezentate, evaluaţi activităţile şi
amenajările turistice desfăşurate în perimetrul şi proximitatea unui parc
naţional sau natural din România sau dintr-o ţară cu flux turistic
ridicat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Borza Al. (1929) – Problema protecţiunii naturii în România, Întâiul
Congres al Naturaliştilor din România, Cluj
Boşcaiu N. (1979) – Integrarea fitocenotică şi constituirea rezervaţiilor
botanice, în Ocrot. Nat. Şi a med. înconj. T. 23, nr.2, Ed. Academiei
R.S. România, Bucureşti
Botnariuc N. (1989) – Genofondul şi problemele ocrotirii lui, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Botnariuc N., Boşcaiu N., Toniuc N. (1979) – Parcurile naţionale,
pădurea şi ocrotirea naturii, în Rev. Păd. 3
Botnariuc N., Toniuc N. (1986) – Parcurile naţionale în concepţia
Strategiei Mondiale a Conservării naturii, în Ocrotirea naturii şi a
mediului înconjurător, t. 30, nr.2, Ed. Academiei României, Bucureşti
Bran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti
Doniţă N. (1981) – Probleme privind conservarea ecofondului în
România, în Prognoza şi reconstrucţia ecologică, Academia R.S.
România, Filiala Cluj-Napoca, Subcomisia Om şi biosferă, Cluj-
Napoca
Ghincea Mioara (2003) - Valorificarea turistică a ariilor protejate.
Studiu de caz: Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, în
Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universităţii din Bucureşti
Glăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil,
ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti
Grolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT
(Tourisme), TER
Iacob M. (1976) – Necesitatea ocrotirii cadrului ecologic al
patrimoniului cultural naţional, în Ocrotirea nat. Şi a med. înconj., nr.2
Manea Gabriela (2003) – Naturalitate şi antropizare în Parcul
Natural Porţile de Fier, Ed. Universităţii din Bucureşti
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervaţii şi
monumente ale naturii din România, Ed. Scaiul, Bucureşti
Muja S. (1994) – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării
mediului înconjurător în România, Ed. CERES, Bucureşti
Neacşu P., Apostolache-Stoicescu Z. (1982) – Dicţionar de ecologie,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Pătrăşcoiu N. (1980) – Rezervaţiile şi parcurile naţionale în actualitate
şi perspectivă, Rev. Păd. Nr. 5
Pârvu C. (1983) – Plante şi animale ocrotite în România, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti
Pătroescu Maria.şi alţii (2000) – Zone şi arii protejate în municipiul
Bucureşti, A.U.Timişoara, Geografie, vol. 9 – 10.
Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România,
Ed. Meridiane, Bucureşti
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) –
Conservarea diversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti
Resmeriţă I. (1983) – Conservarea dinamică a naturii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´
Harmattan, Paris
Stugren B.(1988) – Ocrotirea naturii. Tradiţii, actualitate, perspective,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Toniuc N., Boşcaiu N. (1989) – Situaţia ariilor protejate în R. S.
România. Prezent şi perspectivă, în vol. Strategii pentru asigurarea
echilibrelor ecologice, Centrul de multiplicare al Univ. Al. I. Cuza, Iaşi
Toniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List
of Protected Areas în Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii şi
mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei, Bucureşti
Toniuc N., Boşcaiu N. (1991) – Convenţia pentru protecţia
patrimoniului mondial, cultural şi natural, Ocrotirea naturii nr.1-2
Vespremeanu E. (1981) – Mediul înconjurător – ocrotirea şi
conservarea lui. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
*** Legea 137/1995 – Legea protecţiei mediului
*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secţiunea a III-
a, Zone protejate
*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for
sustainability, UNEP