Drept Eur Al Afacerilor

Dreptul comunitar al afacerilor • Droit communautaire des affaires
DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

•
DROIT COMMUNAUTAIRE DES AFFAIRES
Versiune restrânsă a Cursului universitar

“Drept comunitar al afacerilor”,
Autor: Conf. univ. dr. SERGIU DELEANU,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2008.
1
Structura materiei
 Introducere [4]
 Partea I: PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI

FUNDAMENTALE ÎN U.E. [8]
1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR [8]

1.1. Preliminarii [8]
1.2. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de export.
Uniunea vamală [8]
1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor
vamale [9]
1.4. Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent [10]
1.5. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent [12]
1.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor [14]
1.7. Clauze de salvgardare [15]
2. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A SERVICIILOR [16]

2.2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul
dispoziţiilor legale din Tratatul C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul
de stabilire şi prestarea serviciilor [16]
2.3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul
dispoziţiilor legale din Directiva nr. 2004/38 [19]
2.4. Semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii [20]
2.5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul
liberei circulaţii a serviciilor [29]
3. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR [31]

3.2. Libera circulaţie a capitalurilor [31]
3.3. Libera circulaţie a plăţilor [32]
3.4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor [32]
 Partea a II-a: REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI [34]
1. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎNTREPRINDERILOR

[34]
1.2. Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi [34]
1.3. Abuzul de poziţie dominantă [38]
1.4. Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor [41]
2
2. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE

[44]
2.2. Statutul întreprinderilor publice [44]
2.3. Regimul ajutoarelor acordate de statele membre [46]
2.4. Monopolurile de stat cu caracter comercial [48]
 Bibliografie [50]
3
 INTRODUCERE
După cel de-al doilea război mondial, şase state aparţinând Europei Occidentale –
Franţa, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia – s-au grupat în trei comunităţi:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), instituită prin tratatul de la Paris,
semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952; Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A., denumită şi
Euroatom), instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi intrate
în vigoare la 1 ianuarie 1958. Comunităţilor li s-au alăturat ulterior Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie (în 1973), Grecia (în 1981), Spania şi Portugalia (în 1986), Austria, Finlanda şi
Suedia (în 1995), Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria (în 2004), Bulgaria şi România (în 2007).
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut loc după aproape
treizeci de ani, prin Actul unic european, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986,
respectiv, la 28 februarie 1986, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul unic european a
reflectat opţiunea politică de a întări integrarea prin stabilirea unui spaţiu fără frontiere interne
şi prin ameliorarea proceselor decizionale. În scopul realizării pieţei interne, art. 13 din Actul
unic a prevăzut ca Tratatul C.E.E. să fie completat cu articolul 8A. Corespunzător art. 8A,
Comunitatea adopta măsuri destinate să stabilească progresiv piaţa internă, în cursul unei
perioade care expira la 31 decembrie 1992.
Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, de miniştrii afacerilor externe
şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre, a fost instituită Uniunea europeană.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a avut loc la 1 noiembrie 1993.
Uniunea europeană se prezintă ca o structură bazată pe trei piloni de natură diferită,
unul de natură comunitară (Comunităţile – realizarea comunitară, „l’aquis communautaire”,
fiind completată cu crearea Uniunii economice şi monetare), alţi doi de natură
interguvernamentală. Caracterul unitar al structurii tripartite rezultă din aceea că statul aderent
devine membru participant la cei trei piloni. În plus, cadrul instituţional de care dispune
Uniunea este unic. Sistemul instituţional unic este format din instituţiile comunitare şi Consiliul
european.
Singura instituţie care este cu adevărat a Uniunii este Consiliul european. Celelalte
sunt instituţii comunitare puse la dispoziţia ultimilor doi piloni. Tratatul de la Amsterdam a
constituit o nouă etapă în cadrul construcţiei comunitare. Tratatul de la Amsterdam a fost
încheiat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Prin Tratatul de la
Amsterdam, a fost începută reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii
europene spre ţările din Europa centrală şi de est. Prin acest tratat, cooperarea poliţienească
şi judiciară în materie penală a fost aproape în întregime revizuită, ea atribuind, în mod
exclusiv, în prezent, substanţă celui de al treilea pilon al Uniunii europene.
Principalele dispoziţii care interesează, din perspectiva instituţiilor comunitare,
problematica extinderii Uniunii europene sunt însă cuprinse în Tratatul de la Nisa, încheiat la
26 februarie 2001, care a intrat în vigoare în anul 2003.
Începând cu 1 ianuarie 2005, distribuirea voturilor în Consiliu şi modul de formare a
majorităţii calificate s-au modificat. Astfel, numărul voturilor de care dispune fiecare stat
membru în Consiliu sporeşte, totalul voturilor în Consiliu ajungând de la 87 la 237. Pentru
adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puţin 169 de voturi care să exprime acordul
majorităţii statelor membre, când, în temeiul prevederilor legale comunitare, acestea trebuie
adoptate la propunerea Comisiei şi 169 de voturi care să exprime acordul a cel puţin două
treimi din statele membre, în celelalte situaţii.
Totodată, orice membru al Consiliului poate solicita să se verifice că populaţia statelor
membre care au contribuit la formarea majorităţii calificate reprezintă cel puţin 62% din
populaţia totală a Uniunii europene (art. 3 din Protocolul privitor la lărgirea Uniunii europene).
Reglementările din Tratatul de la Nisa reiterează în mod adecvat posibilitatea, pentru fiecare
4
ţară din Uniune, de a avea un naţional în cadrul Comisiei, fără discriminare între statele mari şi
cele mijlocii sau mici.
Aceste dispoziţii asigură ţările membre că interesele fiecăreia dintre ele vor fi luate în
considerare şi determină menţinerea încrederii lor în Comisie. În acelaşi timp, prevederile
legale arătate permit Comisiei să îşi desfăşoare eficient activitatea, în calitate de organ
colegial, în interesul general al Comunităţii.
Numeroase dispoziţii legale consacrate, în Tratatul C.E., Curţii de Justiţie au fost
modificate (art. 220-225, 230, 245), alte prevederi completează textele care au fost revizuite
(art. 225A şi 229A), competenţa Tribunalului de primă instanţă a fost reglementată în cadrul
tratatului şi, în temeiul art. 245 din Tratatul C.E., a fost adoptat un protocol referitor la statutul
Curţii de Justiţie. Potrivit Tratatului de la Nisa, Tribunalul de primă instanţă este competent să
soluţioneze în primă instanţă acţiunile în anulare, în carenţă şi cele prin care se solicită,
corespunzător art. 288 din Tratatul C.E., repararea daunelor, cu excepţia celor care vor fi de
competenţa unei camere jurisdicţionale sau care rămân rezervate Curţii de Justiţiei (art. 225
par. 1 coroborat cu art. 230, 232 şi 235 din Tratatul C.E.).
Curtea de Justiţie este, în continuare, competentă să judece în primă instanţă în
situaţia în care un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin conform tratatelor
(art. 226 din Tratatul C.E.), precum şi să se pronunţe în contextul mecanismului chestiunilor
prealabile (art. 234 din Tratatul C.E.), fără să fie exclusă, totuşi, posibilitatea ca, în anumite
cazuri, să fie reglementată, pe baza art. 225 din Tratatul C.E., competenţa Tribunalului de
primă instanţă. Marea cameră a Curţii de Justiţie rezolvă majoritatea cauzelor care erau,
anterior, soluţionate de Curte în plenul ei (art. 221 din Tratatul C.E.).
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să constituie, în domenii specifice, camere
jurisdicţionale ale căror decizii vor putea să fie atacate la Tribunalul de primă instanţă (art.
225A din Tratatul C.E.). În context, subliniem, totodată, că Parlamentul european, Consiliul şi
Comisia au adoptat, la 7 decembrie 2000, Carta Uniunii Europene privind drepturile
fundamentale.
În acest cadru, formarea şi dezvoltarea dreptului comunitar al afacerilor a depins,

mai ales, de sistemul juridic comunitar şi de procesul efectiv de integrare economică
intracomunitară. Dreptul comunitar al afacerilor este o materie juridică pluridisciplinară, care
reuneşte norme juridice aparţinând unor ramuri de drept diferite (drept comercial, drept vamal,
drept financiar), ce au în comun faptul că guvernează nemijlocit domeniul afacerilor.
Normele dreptului comunitar al afacerilor se aplică, în principal, lucrătorilor
independenţi, indiferent dacă aceştia exercită activităţi cu caracter industrial, comercial,
activităţi artizanale sau care sunt în legătură cu profesiunile liberale, întreprinderilor, în sensul
în care sunt înţelese aceste entităţi pe temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie, precum şi
statelor membre. Anumite reglementări legale comunitare pot să intereseze însă şi persoanele
care nu participă, în mod specific, la activităţile subsumate domeniului afacerilor.
Această materie juridică este axată, în mod exclusiv, pe construcţia comunitară.
Integrarea într-un tot a normelor juridice pe care le vom analiza se datorează eforturilor
doctrinei, nefiind opera legiuitorului.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, dreptul comunitar al afacerilor
prezintă următoarele caracteristici1:
– Este un drept suprapus sistemelor juridice naţionale, întrucât transferul anumitor
competenţe ale statelor către Comunitatea europeană se realizează în mod parţial şi
progresiv. Dreptul comunitar nu se substituie pur şi simplu sistemelor juridice naţionale, ci
cuprinde reguli complementare sau, uneori, concurente celor din sistemele juridice ale statelor
membre. În situaţia în care apar conflicte între normele comunitare şi cele naţionale, acestea
sunt soluţionate prin aplicarea normelor comunitare;
– Este un drept „descentralizat”, deoarece particularii pot să invoce în faţa organelor de
jurisdicţie ale statelor membre regulile dreptului comunitar al afacerilor, dacă acestea au efect
direct. Dispoziţiile legale comunitare care au efect direct trebuie să fie clare, precise,
1
A se vedea, Louis et Joseph Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6.
5
necondiţionate şi să nu necesite măsuri de executare. Principalele reglementări din Tratatul

C.E. referitoare la libera circulaţie şi la concurenţă corespund criteriilor arătate;
– Este un drept integrator, pentru că Tratatul C.E. este un tratat-cadru, care necesită
existenţa unui drept derivat. Ansamblul dispoziţiilor din dreptul derivat favorizează
aprofundarea procesului de integrare a statelor membre.
Din anul 1952 până în prezent, dreptul comunitar al afacerilor a cunoscut o
dezvoltare inegală. Între 1952-1986 au fost adoptate majoritatea prevederilor legale
fundamentale consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,
precum şi reglementările prin care se asigură protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei.
Prin Actul unic european a fost afirmat obiectivul realizării pieţei interne; a fost
restabilită încrederea reciprocă între statele membre, revenindu-se la votul cu majoritate
calificată în cadrul Consiliului2; s-au introdus două noi texte în Tratatul C.E., art. 100 A şi 100 B
care stabileau, primul, instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor, pe temeiul
deciziei Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, iar, cel de-al doilea, posibilitatea de a
hotărî, tot prin decizie cu majoritate calificată, că dispoziţii în vigoare într-un stat membru
trebuie recunoscute ca fiind echivalente cu cele aplicate de un alt stat membru; a fost
instituţionalizat Consiliul european.
În cuprinsul Tratatului de la Maastricht a fost prevăzut obiectivul înfăptuirii Uniunii
economice şi monetare; s-a reglementat noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene, care
implică dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor
membre; au fost incluse dispoziţii referitoare la cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne. De asemenea, în Tratatul de la Maastricht a fost confirmată liberalizarea completă a
circulaţiei capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările din afara
comunităţii.
O altă modificare a constat în instituirea procedurii de codecizie. Această procedură a
fost stabilită în domenii cum sunt cele care privesc libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi
independenţi (art. 40, 44, 46 şi 47 din Tratatul C.E.), serviciile (art. 55), piaţa internă (art. 95).
Corespunzător procedurii menţionate, Consiliul nu poate să impună Parlamentului european,
care exprimă interesele popoarelor statelor reunite în Comunitate, contribuind la formarea unei
conştiinţe europene, o decizie determinată, chiar dacă a adoptat-o în unanimitate.
În cadrul Tratatului de la Amsterdam au fost clarificate prevederile art. 95 din Tratatul
C.E., distingându-se între criteriile menţinerii şi cele ale introducerii unor dispoziţii naţionale
care derogă de la măsurile de armonizare hotărâte de către Consiliu cu majoritate calificată;
vizele, azilul, imigrarea şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor au fost
incluse într-un titlu nou din Tratatul C.E.; a fost simplificată şi extinsă la o serie de aspecte
care ţineau deja de competenţa Comunităţii, dar şi în cazul unor noi domenii de acţiune,
procedura de codecizie.
Prin Tratatul de la Nisa au fost create premisele lărgirii Uniunii europene spre Europa
centrală şi de est; a fost schimbat modul de formare a majorităţii calificate în Consiliu; au fost
îmbunătăţite metodele de activitate ale Curţii de Justiţie, menţinându-se posibilitatea informării
corespunzătoare a acesteia cu privire la sistemele de drept ale statelor membre, întrucât
fiecare ţară din Uniunea europeană va propune un judecător pentru Curtea de Justiţie şi
pentru Tribunalul de primă instanţă; a fost extinsă, în continuare, folosirea procedurii de
codecizie.
Constant, a sporit de la un tratat la altul puterea executivă a Comisiei; Parlamentul
european a fost implicat într-o măsură tot mai mare în procesul normativ; s-a trecut la
adoptarea, în Consiliu, a unui număr mereu mai însemnat de decizii cu majoritate calificată.
Subliniem, totodată, contribuţia aparte a Curţii de Justiţie laformarea şi dezvoltarea
dreptului comunitar al afacerilor, aceasta afirmând efectul direct al unor dispoziţii esenţiale din
Tratatul C.E. care prezintă relevanţă în contextul acestui demers, precum cele privitoare la
2
În anul 1965, o perioadă de şapte luni, Franţa a refuzat să ia parte la activităţile din cadrul C.E.E., datorită dezacordului faţă de
deciziile adoptate, cu majoritate calificată, în domeniul politicii agricole comune. Situaţia a fost deblocată prin compromisul de
la Luxemburg care prevedea că, în materiile în care există interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri şi
deciziile pot să fie adoptate cu majoritate calificată, discuţiile în Consiliu trebuie să continue până se ajunge la un acord unanim
(a se vedea şi I. Jinga, Uniunea europeană – realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 177-178).
6
interzicerea, între statele membre, a drepturilor de vamă la import şi la export şi a taxelor cu

efect echivalent (art. 25 din Tratatul C.E.); interzicerea, între statele membre, a restricţiilor
cantitative la import şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 28); interzicerea, între statele
membre, a restricţiilor cantitative la export şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 29), obligaţia
de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial (art. 31), libera circulaţie a
lucrătorilor salariaţi (art. 39), dreptul de stabilire (art. 43), libera prestare a serviciilor (art. 49 şi
50), libera circulaţiea capitalurilor şi a plăţilor între statele membre (art. 56), înţelegerile
monopoliste între întreprinderi (art. 81), abuzul de poziţie dominantă (art. 82), taxele interne
(art. 90).
Evoluţia generală a Comunităţilor europene a înregistrat şi neajunsuri. Astfel, în
absenţa unei politici industriale globale, dezvoltarea internaţională a societăţilor comerciale a
fost stânjenită. Unele reglementări nu au putut să fie, în pofida eforturilor Comisiei, adoptate.
Între ele reţinem directivele consacrate grupurilor de societăţi şi fuziunii internaţionale a
societăţilor pe acţiuni, precum şi proiectul de instituire a societăţilor europene.
În cele ce urmează vom analiza regulile principale ale dreptului comunitar al afacerilor,
adică cele consacrate libereicirculaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi
regulile referitoare la libera concurenţă, fără a ne opri însă asupra prevederilor specifice
anumitor sectoare: cărbune şi oţel, energie atomică, transporturi, agricultură.
Regulile arătate vor fi studiate având în atenţie dinamica Comunităţii, determinată de
mutaţiile din mediul economic şi social.
Dispoziţiile tratatului încheiat la Porto, la 2 mai 1992, între Comunitatea europeană şi
statele membre, pe de o parte, şi ţările din Asociaţia europeană a liberului schimb (Islanda,
Liechtensteinşi Norvegia3), pe de altă parte, prin care a fost instituit Spaţiul economic
european, sunt similare reglementărilor din Tratatul C.E. în domeniul liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, a înţelegerilor monopoliste între întreprinderi,
abuzului de poziţie dominantă şi a ajutoarelor acordate de către statelecontractante. Totuşi,
ele nu privesc, în mod nemijlocit, problematica construcţiei comunitare şi, în consecinţă, nu vor
fi analizate la dreptul comunitar al afacerilor.
3
Elveţia nu a ratificat acest tratat.
7
 Partea I-a: PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ.

CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE ÎN U.E.
Piaţa internă este caracterizată, corespunzător prevederilor art. 3 par. 1 lit. c din
Tratatul C.E., prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor. Stabilirea pieţei interne presupune, potrivit
definiţiei de la art. 14 par. 2, care are ca fundament dispoziţiile art. 3 par. 1 lit. c, un spaţiu fără
frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor este asigurată. Realizarea pieţei interne a trebuit să fie înfăptuită până la 31
decembrie 1992. În cadrul pieţei unice europene sunt, aşadar, definitorii următoarele libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a
serviciilor; libera circulaţie a capitalurilor.
1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR
1.1. Preliminarii
În principiu, prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor sunt cuprinse în
titlul I a celei de a treia părţi din Tratatul C.E. Totuşi, unele dispoziţii care interesează această
materie nu au fost incluse în titlul menţionat.
Bunăoară, reglementările legale referitoare la taxele interne sunt conţinute de art. 90
din titlul VI, partea a treia a Tratatului C.E. Analizarea prevederilor consacrate liberei circulaţii
a mărfurilor necesită luarea în considerare atât a dispoziţiilor care au fost adoptate în scopul
înlăturării obstacolelor directe care existau în domeniu, cât şi a reglementărilor prin care s-a
urmărit interzicerea între statele membre a măsurilor care aduceau, în mod indirect, atingere
principiului arătat (taxe cu efect echivalent taxelor vamale, restricţii cantitative etc.).
Distinct, vor fi examinate excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, precum
şi clauzele de salvgardare din Tratatul C.E. care pot să fie invocate, în domeniu, de către ţările
din Comunitate.
1.2. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de export.

Uniunea vamală
Libera circulaţie a mărfurilor este un regim în cadrul căruia bunurile nu întâmpină, la
frontiere, nici un obstacol stabilit de stat, indiferent dacă acestea sunt importate sau exportate.
Potrivit art. 23 par. 1 din Tratatul C.E., Comunitatea este fondată pe o uniune vamală care
cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre,
a taxelor vamale de import şi de export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi
adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţările terţe.
Alături de suprimarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent şi de instituire a
tarifului vamal comun, realizarea pieţei unice a presupus însă şi interzicerea, între statele
membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Înţelegerea noţiunii de uniune vamală necesită, de asemenea, unele precizări
referitoare la domeniul de aplicare a dispoziţiilor în materie:
a) Domeniul de aplicare spaţial. Libera circulaţie a mărfurilor se desfăşoară înlăuntrul
limitelor geografice în care statele membre îşi exercită suveranitatea. Teritoriul vamal este
definit la art. 3 din Codul vămilor comunitare, textul având caracter descriptiv.
b) Domeniul de aplicare material. Libertatea schimburilor intracomunitare priveşte
toate sectoarele economiei, întrucât, potrivit art. 23 din Tratatul C.E., uniunea vamală cuprinde
ansamblul schimburilor de mărfuri. Prevederile art. 23 se aplică deopotrivă mărfurilor
comunitare şi celor care se află în liberă practică. Unele precizări sunt necesare în legătură cu
aceste categorii. Potrivit Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin marfă se înţelege
8
orice bun transportat peste o frontieră, în scopul unor tranzacţii comerciale4. Natura sau
destinaţia particulară a bunului respectiv nu sunt relevante pentru a fi caracterizat în acest
mod.
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor originare din statele membre (art. 23 par.
2 din Tratatul C.E.). În cuprinsul Tratatului C.E. nu sunt însă definite aceste mărfuri. Ca atare,
trebuie să ne raportăm la prevederile legale din dreptul derivat care sunt consacrate aspectului
analizat. Conform art. 4 pct. 7 din Codul vămilor comunitare, mărfurile comunitare sunt:
– Mărfurile obţinute în întregime în cadrul teritoriului vamal al Comunităţii, în condiţiile
arătate la art. 23, fără să fie folosite mărfuri importate din ţări sau teritorii care nu sunt incluse
în teritoriul vamal al Comunităţii.
– Mărfurile importate din ţări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al
Comunităţii şi care se află în liberă practică.
Conform art. 24 din Tratatul C.E. sunt considerate în liberă practică (circulând liber)
într-un stat membru, mărfurile care provin din ţări terţe pentru care au fost îndeplinite
formalităţile de import şi au fost percepute taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile
în acel stat membru, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a respectivelor
taxe;
– Mărfurile obţinute în cadrul teritoriului vamal al Comunităţii prin prelucrarea unor
bunuri care sunt în liberă practică sau din bunuri fabricate în întregime în Comunitate şi din
produse care se află în liberă practică. După cum se poate observa, aceste mărfuri sunt
obţinute pornindu-se de la bunurile din a doua categorie ori de la cele din prima şi a doua
categorie. Toate celelalte mărfuri sunt socotite mărfuri necomunitare.
În scopul determinării originii acestora se face distincţie între originea nepreferenţială şi
cea preferenţială a mărfurilor. Originea nepreferenţială a mărfurilor se stabileşte potrivit art.
23-26 din Codul vămilor comunitare. Acesta este regimul juridic de drept comun. Originea
preferenţială a mărfurilor este stabilită prin tratatele internaţionale încheiate de Comunitate cu
statele terţe sau cu grupările de state ori, în mod unilateral, de Comunitate în favoarea
anumitor state, grupări de state sau teritorii (art. 27 coroborat cu art. 20 par. 3 lit. d şi e din
Codul vămilor comunitare).
În ipoteza în care procesul de fabricare a unei mărfi s-a desfăşurat în două sau mai
multe state, marfa este originară din ţara unde a avut loc ultima transformare sau prelucrare
substanţială, justificată din punct de vedere economic, realizată într-o întreprindere echipată în
acest scop şi care a condus la obţinerea unui produs nou ori care reprezintă un stadiu de
fabricaţie important (art. 24 din Codul vămilor comunitare).
c) Domeniul de aplicare temporal. Realizarea uniunii vamale a fost încheiată la 1
iulie 1968, cu optsprezce luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970, stipulat în tratat.
1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale
Libera circulaţie a mărfurilor este asigurată atât prin interzicerea între statele membre a
taxelor vamale de import şi de export, cât şi prin împiedicarea ţărilor din Comunitate de a
institui taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.
Realizarea unui asemenea deziderat nu este lesnicioasă, întrucât conceptele cu care
operează tratatele nu sunt definite, iar reglementările legale naţionale prin care se instituie
obstacole indirecte în calea liberei circulaţii a mărfurilor sunt, adesea, complexe. Prevederile
legale care se aplică, în materie, sunt cuprinse la art. 23 par. 1, art. 25 şi art. 90 din Tratatul
C.E.
Corespunzător dispoziţiilor art. 25, taxele vamale de import şi de export sau taxele cu
efect echivalent sunt interzise între statele membre. Această interdicţie se aplică şi taxelor
vamale cu caracter fiscal. Spre deosebire de alte taxe vamale, cele cu caracter fiscal sunt
instituite privitor la mărfurile importate, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori
comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice.
Potrivit art. 90, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele celorlalte
ţări din Comunitate unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică,
4
C.J.C.E., la 2 iulie 1992, af. C-2/90, Commission contre Belgique, în Recueil, 1992-8, p. I-4478.
9
direct ori indirect, produselor naţionale similare. În plus, nici un stat membru nu supune
produsele celorlalte ţări din Comunitate unor impozite interne de natură să protejeze indirect
alte produse. Obiectivele art. 90 sunt complementare celor ale art. 23 şi 25 din Tratatul C.E.
Domeniul de aplicare şi regimul lor juridic sunt însă diferite. Deoarece Tratatul C.E. nu
cuprinde o definiţie a noţiunii de „taxă ce efect echivalent”, aceasta a fost precizată de către
Comisie, în temeiul art. 226, şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, pe baza art. 234 din Tratatul
C.E. După cum a hotărât în repetate rânduri Curtea de Justiţie, taxele cu efect echivalent sunt
orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt
impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu
sunt taxe vamale în sens strict5.
Prin urmare, nu are relevanţă dacă taxa are sau nu caracter discriminator ori
protecţionist, căci, prin prevederile Tratatului C.E., au fost interzise taxele vamale şi taxele cu
efect echivalent, fără să se facă distincţie după cum mărfurile importate intră sau nu în
concurenţă cu bunurile indigene.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent următoarele:
a) Taxele interne. Potrivit art. 90 din Tratatul C.E., nici un stat membru nu supune,
direct sau indirect, produsele altor ţări din Comunitate unor impozite interne, de orice natură,
superioare celor care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare. În plus, nici un
stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele celorlalte ţări din Comunitate unor
impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse. Prevederile art. 90 urmăresc să
determine plasarea produselor statelor membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a
produselor indigene. Ele se explică prin caracterul incomplet al armonizării reglementărilor
fiscale între statele membre. În situaţia în care nu există un bun indigen similar, se aplică
prevederile art. 90 alin. 2. Conform acestor dispoziţii, produsele importate nu pot să fie supuse
unor taxe care să protejeze bunurile indigene concurente.
b) Taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor economici. Pentru ca o taxă
să fie astfel calificată trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
– Serviciul prestat să procure un avantaj real agentului economic6;
– Avantajul procurat agentului economic să beneficieze numai acestuia, nu tuturor
persoanelor care desfăşoară acelaşi gen de activităţi7;
– Cuantumul taxei să fie proporţional cu serviciul prestat8.
c) Taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale comunitare. În situaţia în care
taxele percepute sunt aferente unor controale care trebuie efectuate pentru îndeplinirea
anumitor obligaţii stabilite prin dispoziţiile legale comunitare, ele au caracter licit9. Mărimea
acestor taxe nu poate să depăşească însă costul real al controalelor realizate. Ca atare, taxele
cerute este necesar să fie calculate în funcţie de durata controlului, de numărul persoanelor
care îl efectuează, de cheltuielile materiale şi cheltuielile generale angajate, fără să fie exclusă
o evaluare forfetară a costului controlului, prin fixarea unui tarif orar. Nu sunt, în schimb,
admise taxele instituite în raport cu greutatea sau valoarea mărfii.
1.4. Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent

În situaţia în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent prin
încălcarea prevederilor legale comunitare, consecinţele se produc atât pe plan normativ, cât şi
fiscal. Pe plan normativ, statul va renunţa, în întregime ori parţial, la măsura instituită10. O altă
posibilitate este ca statul să extindă avantajele fiscale acordate produselor indigene la
5
C.J.C.E., 1 iulie 1969, af. 24/68, Commission contre Republique italienne, în Recueil, 1969, p. 210.
6
C.J.C.E., 16 martie 1983, af. 266/81, Societa Italiana per l’Oleodotto Transalpino, în Recueil, 1983-3, p. 778-779. În această
categorie au fost incluse, de exemplu, taxele percepute în scopul utilizării instalaţiilor portuare.
7
C.J.C.E., 26 februarie 1975, af. 63/74, W. Cadsky Spa, în Recueil, 1975, prima parte, p. 290-291. O taxă solicitată pentru
verificarea calităţii bunurilor exportate este destinată să susţină activitatea de promovare generală a exporturilor; ea nu
reprezintă contraprestaţia datorată pentru un avantaj determinat, efectiv şi individual.
8
C.J.C.E., 11 iulie 1989, af. 170/88, Ford Espana SA, în Recueil, 1989-7, p. 2305-2308.
9
C.J.C.E., 25 ianurie 1977, af. 46/76, W.J.G. Bauhuis, în Recueil, 1977, prima parte, p. 16-18.
10
A se vedea, de exemplu, privitor la modificarea reglementărilor legale franceze referitoare la drepturile de vamă şi taxele cu
efect echivalent încasate cu încălcarea dispoziţiilor legale comunitare, A. Decocq, Droit communautaire des affaires, Paris,
1995, p. 192-194.
10
mărfurile importate. Potrivit unei hotărâri a Curţii de Justiţie, întâietatea dreptului comunitar şi
efectul direct al dispoziţiilor acestuia nu dispensează statele membre de obligaţia de a înlătura
reglementările legale interne incompatibile cu prevederile legale comunitare. Menţinerea unor
asemenea reglementări provoacă o situaţie de fapt ambiguă, întrucât subiecţii de drept
interesaţi se află într-o stare de incertitudine privitor la posibilitatea lor de a invoca dispoziţiile
legale comunitare11. Pe plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent se justifică prin prevederile
legale comunitare care interzic autorităţilor naţionale competente aplicarea unor dispoziţii
contrare stipulaţiilor Tratatului C.E.12 Această regulă poate să prilejuiască grave inconveniente
pentru că, între momentul impunerii unor taxe şi acela al declarării lor potrivnice
reglementărilor legale comunitare, pot să treacă, uneori, mai mulţi ani13.
Dreptul comunitar este însă necesar să se aplice de la data intrării în vigoare a
normelor pe care le conţine şi pe toată durata valabilităţii lor în mod uniform14. Interpretarea
unei reguli comunitare, pe temeiul prevederilor art. 234 din Tratatul C.E., are loc pentru a se
stabili modul în care ea ar fi trebuit înţeleasă şi aplicată de la momentul la care a devenit
efectivă.
De aceea, interpretarea Curţii de Justiţie are relevanţă şi în cazul raporturilor juridice
născute înaintea pronunţării, pe baza art. 234, a unei hotărâri. În alte cuvinte, taxele vamale şi
taxele cu efect echivalent este necesar să fie restituite in integrum şi ab origine, adică în
funcţie de momentul în care sunt ilicite, nu de la data la care caracterul ilicit al acestora a fost
constatat de către Curtea de Justiţie.
Procedura recuperării taxelor percepute în mod ilicit este, în absenţa unor dispoziţii
legale comunitare în materie, stabilită de statele membre. Fiecare ţară din Comunitate
desemnează organele de jurisdicţie competente şi adoptă normele procedurale aplicabile.
Totodată, în temeiul principiul îmbogăţirii fără justă cauză, statele membre sunt abilitate să
limiteze restituirea taxelor încasate, dacă ele au fost incluse de către agenţii economici în
preţurile plătite de către cumpărători.
Pe de altă parte, importatorii sunt îndreptăţiţi să solicite, în conformitate cu
reglementările legale naţionale, daune-interese pentru prejudiciul produs prin reducerea
importurilor, în ipoteza în care restrângerea volumului mărfurilor în cauză este determinată de
taxele instituite în mod ilicit15. Posibilitatea recunoscută statelor membre de a limita restituirea
taxelor percepute în mod ilicit nu trebuie însă să conducă la paralizarea acţiunii agenţilor
economici în domeniu.
Astfel, nu este permis ca regulile de procedură instituite de ţările din Comunitate să fie
mai restrictive decât cele care se aplică în cazul reclamaţiilor similare de natură internă, nici ca
modul lor de exercitare să facă imposibilă valorificarea drepturilor care îşi au temeiul în
dispoziţiile legale comunitare. Sunt incompatibile cu dreptul comunitar, orice mijloace de probă
care fac, din punct de vedere practic, imposibilă sau extrem de dificilă recuperarea taxelor
încasate prin nesocotirea normelor comunitare.
Aşa este, în special, situaţia prezumţiilor şi a mijloacelor de dovadă care au menirea de
a pune în sarcina contribuabilului obligaţia de a arăta că taxele percepute nu au fost
repercutate asupra altor subiecţi de drept, precum şi restricţiile particulare stabilite în materie
de probaţiune, cum se întâmplă în ipoteza excluderii altor mijloace de probă în afara celor
realizate cu ajutorul înscrisurilor.
Într-o economie de piaţă fondată pe libera concurenţă, problema de a şti dacă o taxă
plătită de importator a fost apoi suportată la diferite nivele economice succesive de alţi subiecţi
de drept şi măsura în care aceasta a avut loc, implică o marjă de incertitudine care nu poate
să fie imputată sistematic persoanei nevoită să achite o taxă contrară reglementărilor legale
comunitare16.
11
C.J.C.E., 24 martie 1988, af. 104/86, Commission contre Republique italienne, în Recueil, 1988-3, p. 1871.
12
A se vedea şi Commentaire Megret, Le droit de la C.E.E., vol. 1, Editions de l’Université de Bruxelles, 1992, p. 111-112.
13
C.J.C.E., 27 martie 1980, af. 61/79, Denkavit italiana SRL, în Recueil, 1980-3, p. 1220.
14
C.J.C.E., 9 martie 1978, af. 106/77, Société anonyme Simmenthal, în Recueil, 1978, prima parte, p. 643.
15
C.J.C.E., 27 februarie 1980, af. 68/79, Hans Just, în Recueil, 1980-2, p. 523.
16
C.J.C.E., 9 noiembrie 1983, af. 199/82, SpA San Giorgio, în Recueil, 1983-10, p. 3613.
11
Prin urmare, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în afacerea San Giorgio

confirmă principiile stabilite anterior, în afacerea Hans Just, subliniind, totodată, că revine
autorităţilor statelor membre sarcina de a dovedi că taxele percepute în mod ilegal au fost
incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători.
Autorităţile ţărilor din Comunitate sunt dispensate de această obligaţie în împrejurarea
în care prevederile legale naţionale impun agentului economic datoria de a repercuta taxa
instituită asupra altor subiecţi de drept situaţi în aval17.
1.5. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu

efect echivalent
Uniunea vamală presupune, potrivit art. 23 par. 1 din Tratatul C.E., interzicerea, între
statele membre, a taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent, precum şi instituirea unui
tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.
Pe lângă obstacolele tarifare, realizarea pieţei interne implică însă şi interzicerea, între
statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent. Principalele
prevederi legale în materie sunt conţinute, în Tratatul C.E., la art. 28-31. Potrivit art. 28, sunt
interzise între statele membre, restricţiile cantitative la import, precum şi toate măsurile cu
efect echivalent, iar conform art. 29, sunt interzise, între aceleaşi ţări, restricţiile cantitative la
export, precum şi toate măsurile cu efect echivalent. Dispoziţiile art. 28 sunt aplicabile fără a
se distinge între mărfurile originare din Comunitate şi cele care au intrat în liberă practică în
oricare din statele membre. Interdicţiile stabilite prin art. 28 şi 29 nu au însă caracter absolut.
În cadrul art. 30 din Tratatul C.E. sunt prevăzute o serie de excepţii de la regulile
menţionate. La aceste excepţii se adaugă cele consacrate pe cale jurisprudenţială. În general,
contingentele cantitative18 au fost înlăturate între statele membre fără să se ridice probleme
deosebite.
Alte obstacole netarifare au fost însă menţinute între aceste ţări. Reducerea şi
eliminarea lor s-a realizat atât prin aportul jurisprudenţei, cât şi datorită armonizării legislaţiilor
din ţările comunitare:
a) Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent prin intervenţia organelor de jurisdicţie.
Asigurând interpretarea şi aplicarea normelor comunitare, Curtea de Justiţie şi
organele de jurisdicţie naţionale au contribuit la înlăturarea a numeroase obstacole netarifare
din calea schimburilor intracomunitare.
Definiţia măsurilor cu efect echivalent a fost formulată întâia oară în hotărârea
pronunţată în afacerea Dassonville. În sensul jurisprudenţei Dassonville, măsurile cu efect
echivalent sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să împiedice,
direct sau indirect, în mod real ori potenţial, comerţul intracomunitar19.
După cum reiese din definiţie, pot să fie considerate măsuri cu efect echivalent şi
reglementări care nu au consecinţe restrictive asupra comerţului din Comunitate, dar care ar
putea să aibă asemenea urmări în viitor. În esenţă, se poate afirma că măsurile cu efect
echivalent sunt dispoziţii scrise sau practici ale autorităţilor publice care afectează schimburile
intracomunitare şi care nu intră în domeniul de aplicare al art. 30 din Tratatul C.E.
Sunt incluse în această categorie hotărâri ale instanţelor judecătoreşti20; reguli
deontologice stabilite de o organizaţie profesională care este abilitată, corespunzător
reglementărilor legale naţionale, să aplice sancţiuni disciplinare21; practici constante şi
generale ale organelor administrative22; pasivitatea şi toleranţa organelor administrative faţă
17
C.J.C.E., 25 februarie 1988, af. 331, 376 şi 378/85, Les Fils de J. Bianco SA et J. Girard SA, în Recueil, 1988-2, p. 1119.
18
Contingentele pot să fie cantitative şi tarifare. Primele permit importul unei cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor
vamale. Celelalte presupun importul unei anumite cantităţi de bunuri, cu plata unor taxe vamale reduse. După epuizarea unor
cantităţi, în cazul contingentelor tarifare, se pot importa, în continuare, mărfuri, cu plata taxelor vamale obişnuite.
19
C.J.C.E., 11 iulie 1974, af. 8/74, Dassonville, în Recueil, 1974, partea a doua, p. 852.
20
C.J.C.E., 2 martie 1982, af. 6/81, J. A. Beele, în Recueil, 1982-3, p. 716.
21
C.J.C.E., 18 mai 1989, af. 266 şi 267/87, Royal Pharmaceutical Society of Great Britain, în Recueil, 1989-5, p. 1326-1327.
22
C.J.C.E., 9 mai 1985, af. 21/84, Commission contre Republique française, în Recueil, 1985-4, p. 1364-1365.
12
de faptele unor particulari, care au drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a unor
mărfuri23. Între restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent reţinem:
– Măsurile privind producţia mărfurilor.
– Măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor destinate vânzării.
– Măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării de către importatori a
mărfurilor comunitare.
– Măsurile care implică realizarea anumitor formalităţi pentru desfăşurarea importurilor
sau a exporturilor.
– Măsurile prin care li se sugerează consumatorilor să cumpere produse indigene.
– Măsurile prin care se reglementează preţul mărfurilor.
– Măsurile prin care se instituie controale sanitare şi fitosanitare de către statele
membre.
– Măsurile privind rambursarea preţului la anumite medicamente de către organismele
din domeniul securităţii sociale.
– Măsurile referitoare la achiziţionarea de bunuri de către stat şi alte persoane juridice
de drept public.
Nu sunt măsuri cu efect echivalent, corespunzător formulei generale folosite de Curtea
de Justiţie în afacerea Keck şi Mithouard, reglementările naţionale prin care se limitează sau
se interzic anumite modalităţi de vânzare, în ipoteza în care se aplică tuturor agenţilor
economici care exercită acelaşi gen de activitate pe teritoriul statului membru în cauză şi dacă
ele afectează în mod identic, în drept şi în fapt, comercializarea bunurilor indigene şi a celor
străine24.
Prin urmare, Curtea de Justiţie distinge între măsurile care privesc marfa ca atare
(compoziţie, ambalaj, etichete) sau operaţiunea de import (licenţe, analizarea bunurilor,
controale sanitare), ce sunt incompatibile cu prevederile Tratatului C.E. şi, respectiv, măsurile
referitoare la modalităţile de vânzare a mărfurilor în cadrul fiecărui stat membru, care nu
defavorizează într-un grad mai ridicat bunurile străine în raport cu cele indigene şi se explică
prin deosebirile existente între sistemele juridice ale ţărilor din Comunitate25.
Se observă că, între altele, dispoziţiile naţionale consacrate momentului sau locului
vânzării unor mărfuri nu sunt contrare Tratatului C.E.;
b) Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent prin armonizarea legislaţiilor din statele membre.
Principalele prevederi sunt cuprinse, în domeniu, la art. 95 din Tratatul C.E.
Corespunzător articolului arătat, prin derogare de la art. 94 şi în afară de cazul în care Tratatul
C.E. dispune altfel, dispoziţiile următoare se aplică pentru realizarea obiectivelor enunţate la
art. 14.
Consiliul adoptă măsurile care vizează apropierea dispoziţiilor legislative, de
reglementare şi administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea
pieţei interne, hotărând conform procedurii de la art. 251 şi după consultarea Comitetului
economic şi social.
Paragraful 1 nu este aplicabil dispoziţiilor fiscale, dispoziţiilor referitoare la libera
circulaţie a persoanelor şi celor care privesc drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. Art. 95
are caracter derogator în raport cu art. 94. Potrivit art. 94, Consiliul adoptă directive pentru
apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre care
au o incidenţă directă asupra instituirii şi funcţionării pieţei comune, hotărând în unanimitate, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european şi a Comitetului economic şi
social.
Atât art. 95, cât şi art. 94 permit adoptarea unor măsuri de armonizare a legislaţiilor
statelor membre pentru aprofundarea pieţei interne sau comune. Art. 95 se referă la aceste
măsuri în general, iar art. 94 priveşte numai directivele de apropiere a legislaţiilor ţărilor
comunitare. Deosebirea evidenţiată îndreptăţeşte Consiliul să adopte, pe temeiul art. 95,
23
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, af. C-265/95, Commission contre République française, în Recueil, 1997-12, p. I-6998-7006.
24
C.J.C.E., 24 noiembrie 1993, af. C-267/91 şi C-268/91, B. Keck şi D. Mithouard, în Recueil, 1993-11, p. I-6131.
25
A se vedea şi Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européene, Litec, Paris, p. 95-96.
13
inclusiv regulamente şi decizii, cu toate că, în practică, a fost privilegiată folosirea

directivelor26.
Aportul fundamental al art. 95, comparativ cu art. 94, constă însă în modul de adoptare
a măsurilor de armonizare a legislaţiilor, pentru că, în cazul art. 95, se recurge la procedura de
codecizie, în timp ce art. 94 necesită unanimitatea voturilor în Consiliu.
Prevederile art. 95 nu sunt aplicabile dispoziţiilor fiscale, dispoziţiilor referitoare la
libera circulaţie a persoanelor, celor care privesc drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi,
precum şi situaţiilor în care Tratatul C.E. dispune altfel. Însemnătatea art. 95, în cadrul
analizării procesului de reducere şi eliminare a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent, decurge din faptul că în această materie nu există, în Tratatul C.E., prevederi
specifice.
Aşadar, art. 95 cuprinde textele de referinţă pentru înlăturarea, pe cale legislativă, a
obstacolelor netarifare.
1.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt cele arătate la art. 30 din Tratatul
C.E., precum şi excepţiile jurisprudenţiale. Clauzele de salvgardare vor fi analizate distinct.
a) Excepţiile reglementate la art. 30 din Tratatul C.E.
Potrivit art. 30, dispoziţiile art. 28-29 nu împiedică interdicţiile sau restricţiile la import,
export ori tranzit, justificate de motive de morală publică, ordine publică, securitate publică,
protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor, ocrotirea vegetalelor, protecţia
tezaurelor naţionale cu valoare artistică, istorică sau arheologică, protecţia proprietăţii
industriale şi comerciale.
Totuşi, aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară, nici o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre. Excepţiile de la art. 30
privesc numai restricţiile cantitative la import sau export, precum şi măsurile cu efect
echivalent.
Prevederile art. 30 nu pot să fie invocate pentru a introduce excepţii în materia
drepturilor de vamă ori a taxelor cu efect echivalent. Enumerarea de la art. 30 este limitativă şi
de strictă interpretare27. Motivelor de interes general de la art. 3028 nu li se pot adăuga altele29,
iar noţiunile din cuprinsul acestui articol nu pot să fie înţelese în sens larg30.
b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a referit,
pentru prima oară, la aceste excepţii în afacerea Cassis de Dijon. În afacerea Cassis de Dijon,
Curtea a hotărât că reglementarea legală germană potrivit căreia băuturile alcoolice trebuiau
să aibă un procent de alcool de cel puţin 32 grade, constituie o măsură cu efect echivalent, în
sensul art. 28 din Tratatul C.E.
Totuşi, corespunzător hotărârii Curţii de Justiţie, obstacolele la libera circulaţie
intracomunitară, care rezultă din deosebirile existente între legislaţiile naţionale privind
comercializarea produselor luate în considerare, trebuie să fie acceptate, în măsura în care
ele pot să fie apreciate ca fiind necesare, în scopul satisfacerii exigenţelor imperative care ţin,
în special, de eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea
tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor31. După cum se observă, enumerarea nu
este limitativă, ulterior fiind reţinute, de altminteri, şi alte excepţii.
c) Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau jurisprudenţiale.
Aceste condiţii sunt următoarele:
26
A se vedea şi V. Constantinesco, J.-P. Jacqué, R. Kovar, D. Simon, Traité instituant la C.E.E, Economica, Paris, 1992, p.
566.
27
C.J.C.E., 25 ianuarie 1977, af. 46/76, W.J.G. Bauhuis, în Recueil, 1977, prima parte, p. 15.
28
Această formulă a fost folosită, bunăoară, de către Curtea de Justiţie, în cadrul hotărârii din 20 iunie 1991, af. C-39/90,
Denkavit Futtermittel GmbH (în Recueil, 1991-6, p. I-3110).
29
C.J.C.E., 28 martie 1995, af. C-324/93, The Queen contre Secretary of State for the Home Department, în Recueil, 1995-3/4,
p. I-608.
30
De exemplu, noţiunea de ordine publică nu include protecţia consumatorilor (C.J.C.E., 6 noiembrie 1984, af. 177/83, Th.
Kohl KG, în Recueil, 1984-10, p. 3663).
31
C.J.C.E., 20 februarie 1979, af. 120/78, Rewe-Zentral AG, în Recueil, 1979, prima parte, p. 662.
14
– Să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă

acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată. Condiţia arătată se aplică şi în cazul excepţiilor
jurisprudenţiale32. Directivele de armonizare a legislaţiilor trebuie să fie însă exhaustive, să
excludă orice competenţă reziduală a statelor membre. Derogările de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor pot să fie invocate în ipoteza unei armonizări parţiale33;
– Să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate şi, respectiv,
bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru.
– Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit. Intervenţiile
statelor membre prin care sunt introduse restricţii în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor sunt
admise, în ipoteza în care ele apar ca fiind indispensabile în scopul realizării unuia dintre
obiectivele arătate la art. 3034 sau reţinut în cadrul excepţiilor jurisprudenţiale;
– Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere. Între două
măsuri diferite, care pot să fie stabilite pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, statul membru este
obligat să o aleagă pe cea care restrânge cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în
Comunitate.
1.7. Clauze de salvgardare

Aceste clauze permit, în situaţii deosebite, derogări de la prevederile Tratatului C.E. În
domeniul circulaţiei mărfurilor pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare. Potrivit art.
95 din Tratatul C.E., în situaţia în care, după ce Consiliul sau Comisia a adoptat o măsură de
armonizare, un stat membru consideră necesar să menţină dispoziţii naţionale justificate prin
exigenţele importante de la art. 30 sau referitoare la protecţia mediului înconjurător ori a
mediului de lucru, le va notifica Comisiei, indicând motivele menţinerii dispoziţiilor respective.
În plus, fără a aduce atingere paragrafului anterior, dacă, după adoptarea de către
Consiliu sau de Comisie a unei măsuri de armonizare, un stat membru apreciază necesar să
introducă dispoziţii naţionale bazate pe noi probe ştiinţifice privitoare la protecţia mediului
înconjurător sau a mediului de lucru, datorită unei probleme specifice a acelui stat, apărută
ulterior adoptării măsurii de armonizare, va notifica Comisiei măsurile avute în vedere, precum
şi motivele luării lor.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate la paragrafele de mai sus,
Comisia va aproba sau va respinge dispoziţiile naţionale în cauză, după ce va verifica dacă
ele reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o restricţie deghizată în cadrul
comerţului dintre statele membre şi dacă ele constituie sau nu un obstacol pentru funcţionarea
pieţei comune.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul arătat, dispoziţiile naţionale respective
sunt considerate aprobate. În cazul în care complexitatea problemei o justifică şi dacă nu
există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statului membru interesat că
perioada de şase luni este prelungită cu o nouă perioadă de cel mult şase luni.
Atunci când un stat membru este autorizat să menţină sau să introducă dispoziţii
naţionale care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina imediat dacă este
oportun să propună adoptarea acelei măsuri.
În situaţia în care un stat membru ridică o problemă particulară care ţine de sănătatea
publică, într-un domeniu care a format, în prealabil, obiectul unei măsuri de armonizare, va
informa Comisia, care va examina imediat dacă este cazul să propună Consiliului măsuri
adecvate.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările corespunzătoare, o clauză de
salvgardare care autorizează statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din
motivele fără caracter economic de la art. 30, măsuri provizorii supuse unei proceduri de
control comunitar.
32
C.J.C.E., 13 decembrie 1991, af. C-18/88, RTT contre GB-Inno-BM S.A., în Recueil, 1991-10, p. I-5983-5984.
33
C.J.C.E., 4 iunie 1992, af. C-13/91 şi C-113/91, M. Debus, în Recueil, 1992-6, p. I-3640.
34
C.J.C.E., 10 iulie 1984, af. 72/83, Campus Oil Limited, în Recueil, 1984-7, p. 2755-2756.
15
În general, clauzele de salvgardare pot să fie aplicate cu aprobarea Comisiei. Art. 95

par. 4 poate să fie invocat, spre deosebire de excepţiile legale sau jurisprudenţiale, după ce
Consiliul ori Comisia a adoptat o măsură de armonizare. Textul arătat permite oricărui stat
membru să menţină dispoziţii naţionale derogatorii, care sunt fundamentate fie pe motivele de
la art. 30, fie pe două temeiuri ce au fost reţinute în cadrul excepţiilor jurisprudenţiale (protecţia
mediului înconjurător sau a mediului de lucru).
Introducerea unor prevederi naţionale derogatorii de către o ţară din Comunitate, după
ce a fost adoptată o măsură de armonizare de Consiliu ori Comisie, se poate face în condiţii
mai restrictive decât cele stabilite în scopul menţinerii unor dispoziţii naţionale derogatorii.
Astfel, derogările stipulate la art. 95 par. 5 sunt admise numai în situaţia unei probleme
specifice din statul membru interesat, apărută ulterior adoptării măsurii de armonizare, şi dacă
ele sunt bazate pe noi probe ştiinţifice referitoare la protecţia mediului înconjurător sau a
mediului de lucru. Distinct, art. 95 par. 10 prevede posibilitatea ca măsurile de armonizare
adoptate de către Consiliu sau Comisie să cuprindă o clauză de salvgardare, prin care statele
membre să fie abilitate să ia, pe temeiul unuia dintre motivele de la art. 30, măsuri derogatorii.
2. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A SERVICIILOR
2.1. Preliminarii
Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi independenţi (nesalariaţi) este reglementată în
Tratatul C.E. distinct de libera circulaţie a serviciilor.
Totuşi, vom analiza împreună cele două libertăţi fundamentale care caracterizează
piaţa internă europeană, întrucât reglementările legale care le exprimă privesc, în mod
nemijlocit, persoanele fizice şi juridice; libera circulaţie a serviciilor nu poate să fie pe deplin
asigurată în absenţa liberei circulaţii a persoanelor; principiul egalităţii de tratament
guvernează ambele domenii şi există similitudini semnificative între prevederile legale
aplicabile celor două situaţii.
2.2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

dispoziţiilor legale din Tratatul C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul de
stabilire şi prestarea serviciilor
Aceste persoane sunt următoarele:

a) Lucrătorii salariaţi. Corespunzător prevederilor art. 39 par. 1 din Tratatul C.E.,
libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii este asigurată. Dreptul la libera circulaţie
este subordonat cerinţei ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unui stat membru şi să
exercite o activitate profesională. În absenţa unei definiţii comunitare a cetăţeniei, fiecare ţară
determină în mod suveran care sunt condiţiile în care acordă cetăţenia.
Noţiunea de activitate profesională sau economică este înţeleasă lato sensu. Noţiunile
de „lucrător” şi de „activitate salariată” au semnificaţie comunitară35, întrucât, în eventualitatea
în care ele ar fi interpretate în raport cu reglementările legale din sistemul juridic al unui stat
membru determinat, prevederile Tratatului C.E. s-ar aplica în mod diferit de la o ţară din
Comunitate la alta.
După cum s-a arătat în practica judiciară, lucrătorul salariat este o persoană care
realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane şi sub
conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii36.
Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program redus sau obţine un salariu
inferior celui considerat în statul de primire ca fiind necesar pentru subzistenţă, nu prezintă
relevanţă, indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiţia ca activitatea desfăşurată să
nu fie marginală sau accesorie37. De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei
persoane de a-şi căuta un loc de muncă în alt stat membru nu au însemnătate pentru
35
C.J.C.E., 19 martie 1964, af. 75/63, M.K.H. Unger, în Recueil, 1964, p. 362-363.
36
C.J.C.E., 3 iulie 1986, af. 66/85, D. Lawrie-Blum, în Recueil, 1986-7, p. 2121.
37
C.J.C.E., 23 martie 1982, af. 53/81, D. M. Levin, în Recueil, 1982-3, p. 1050-1051.
16
aplicarea prevederilor art. 39 din Tratatul C.E., în situaţia în care persoana în cauză doreşte să
exercite o activitate reală şi efectivă38.
b) Lucrătorii independenţi. Prevederile esenţiale referitoare la lucrătorii independenţi
sunt cuprinse la art. 43 şi 49 din Tratatul C.E. Potrivit art. 43, consacrat dreptului de stabilire,
restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat
membru sunt interzise.
Această interdicţie se extinde, de asemenea, asupra restricţiilor care se referă la
înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul altui stat membru. Sub rezerva dispoziţiilor privitoare la capitaluri, libertatea de
stabilire implică accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la exercitarea lor, precum şi
constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor39, în condiţiile prevăzute
pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea.
Conform art. 49, referitor la servicii, restricţiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Comunităţii sunt interzise în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în
alt stat al Comunităţii decât cel al destinatarului prestaţiei. După cum se observă, lucrătorii
independenţi pot să invoce fie prevederile art. 43, fie dispoziţiile art. 49 din Tratatul C.E.
Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru,
crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită
mobilitate (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport)40.
Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter ocazional.
Corespunzător art. 50 alin. 1 şi 2, în sensul Tratatului C.E. sunt considerate servicii prestaţiile
furnizate, în mod obişnuit, contra unei plăţi, în măsura în care nu se iau în considerare
dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Serviciile
cuprind, în special, activităţi cu caracter industrial, cu caracter comercial, activităţi artizanale şi
cele ţinând de profesiile liberale.
Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu titlu principal sau cu titlu
secundar. În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu principal în alt stat membru,
ea îşi începe activitatea sa profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea dintr-un stat
membru în altul. Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în ţara de primire,
aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înfiinţează un stabiliment
dependent de primul într-o altă ţară din Comunitate. În cazul liberei prestări a serviciilor se
deplasează persoana care prestează serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum
este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.
Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale
referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt cele care au cetăţenia unui
stat membru şi desfăşoară o activitate independentă. Consiliul poate, însă, hotărând cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit art. 49 alin. 2, să extindă prevederile
Tratatului C.E. consacrate serviciilor la prestatorii care sunt cetăţeni ai unui stat terţ şi care
sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii. În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu
secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a
serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din
Comunitate.
La libera prestare a serviciilor, această cerinţă determină caracterul transfrontalier al
serviciilor furnizate. Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este caracterizată în
funcţie de gradul de independenţă al persoanei şi de riscul economic pe care aceasta şi-l
asumă. Împrejurarea că persoana nu primeşte salariu pentru munca depusă este
semnificativă, dar nu decisivă.
c) Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor
legale comunitare. Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor este recunoscută şi
persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 43, 48 şi 55 din Tratatul C.E. Corespunzător art.
38
Ibidem, p. 1052.
39
Corespunzător art. 48 alin. 2 din Tratatul C.E., prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele,
şi celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
40
C.J.C.E., 4 decembrie 1986, af. 205/84, Commission contre Republique fédérale d’Allemagne, în Recueil, 1986-11, p. 3801.
17
48, societăţile constituie în conformitate cu legea unui stat membru şi având sediul statutar,
administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii, sunt asimilate, pentru
aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai
statelor membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele, şi
celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt aplicabile şi serviciilor. După cum reiese din
articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de dispoziţiile
privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;
– să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Comunităţii;
– să aibă scop lucrativ.
Condiţiile pe care le-am prezentat necesită unele precizări.
În principiu, dispoziţiile privitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor
se aplică persoanelor juridice. Dintre acestea, art. 43 se referă, în mod aparte, la societăţi,
noţiunea arătată fiind înţeleasă lato sensu (societăţi civile, comerciale, cooperative, grupări de
interes economic)41.
Anumite societăţi care au patrimoniu propriu şi capacitatea de a sta în justiţie sunt, de
asemenea, supuse, potrivit doctrinei dominante, reglementărilor legale comunitare, cu toate că
ele nu au personalitate juridică. Prevederile legale naţionale le conferă însă atribute
semnificative personalităţii juridice.
Aşa este, de pildă, cazul societăţii comerciale deschise (Offene Handelsgesellschaft –
OHG) din dreptul german42. Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale
comunitare referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să fie
constituite în conformitate cu legea unui stat membru. Fiecare ţară din comunitate determină
persoanele juridice care îi aparţin.
Normele comunitare indică numai circumstanţele în care este luată în considerare
legătura dintre un stat membru şi o anumită persoană juridică. Bunăoară, ţările din Comunitate
pot să consacre, în calitate de puncte de legătură, sediul statutar, real sau principal ori
combinaţii între aceste criterii.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul statuar, administraţia centrală
sau sediul principal în interiorul Comunităţii. Sediul statutar este sediul menţionat în actul
constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie criteriul sediului social real,
adică locul unde se află organele de conducere ale societăţii.
De regulă, sediul real coincide cu sediul statutar. Sediul principal este locul unde se
găseşte centrul activităţii industriale sau comerciale a societăţii, de exemplu, cea mai
importantă fabrică a acesteia.
Totuşi, în unele sisteme de drept, cum este, de pildă, cel belgian, sediul principal este
identificat cu administraţia centrală. Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi
ea înţeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Spre deosebire de societăţile comerciale şi
civile care urmăresc obţinerea profitului, unele persoane juridice de drept public se abat de la
această condiţie.
Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare, dacă desfăşoară o activitate
economică contra unei plăţi43. Formula arătată a fost reţinută, de altfel, în cuprinsul Convenţiei
din 29 februarie 1968. Persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile analizate sunt, potrivit
art. 48 şi 55 din Tratatul C.E., asimilate persoanelor fizice, în vederea aplicării dispoziţiilor
privitoare la dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor. În alte cuvinte, aceste persoane
juridice sunt recunoscute implicit în statele membre.
41
În dreptul francez, societatea civilă are personalitate juridică.
42
A se vedea, Memento pratique Francis Lefebvre, Communauté Européenne, 1998-1999, p. 276.
43
C.J.C.E., 17 iunie 1997, af. C-70/95, Sodemare S.A., în Recueil, 1997-6, p. I- 3423. În această hotărâre, Curtea de Justiţie a
reţinut că societatea în cauză participa, în mod stabil şi continuu, la activitatea economică dintr-un stat membru.
18
2.3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

dispoziţiilor legale din Directiva nr. 2004/38
Până în anul 1990, dreptul de stabilire a fost recunoscut persoanelor fizice care
desfăşoară o activitate profesională, celor care beneficiază de anumite servicii, membrilor
familiilor acestora, precum şi persoanelor juridice pe care le-am analizat anterior. În cadrul
reglementărilor legale comunitare a fost prevăzut şi dreptul lucrătorilor salariaţi şi independenţi
care au încetat activitatea lor profesională de a rămâne, împreună cu membrii familiei, în ţara
din Comunitate unde au îndeplinit acea activitate.
În perspectiva introducerii noţiunii de cetăţenie a Uniunii, Consiliul a adoptat trei
directive privind dreptul de stabilire al studenţilor (Directiva nr. 90/366), al lucrătorilor salariaţi
şi nesalariaţi care au încetat activitatea lor profesională (Directiva nr. 90/365) şi al
resortisanţilor din statele membre, care nu beneficiau de dreptul arătat în temeiul altor
dispoziţii legale comunitare (Directiva nr. 90/364). Ulterior, Tratatul de la Maastricht a
consacrat şi detaliat noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene. Potrivit art. 17 din Tratatul C.E.,
orice persoană care are cetăţenia unui stat membru este cetăţean al Uniunii.
De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam s-a accentuat că cetăţenia Uniunii
completează, nu înlocuieşte, cetăţenia statelor membre. Calitatea de cetăţean al Uniunii
europene presupune următoarele:
– Dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub
rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute în Tratatul C.E. şi a dispoziţiilor adoptate pentru
aplicarea acestuia;
– Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi europene din statul membru de
reşedinţă;
– Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul căruia îi aparţine nu
este reprezentat, de protecţie din parteaautorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat
membru, aidoma naţionalilor respectivului stat;
– Dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european şi mediatorului instituit în
conformitate cu dispoziţiile art. 195 din Tratatul C.E.44;
– Dreptul de a se adresa instituţiilor comunitare de la art. 7 din Tratatul C.E., precum şi
mediatorului, la care se referă prevederile art. 195, în limba unui stat membru şi de a primi un
răspuns în aceeaşi limbă (art. 18-21 din Tratatul C.E.). La 29 octombrie 1993, Directiva nr.
90/366 a fost înlocuită prin Directiva nr. 93/96. Prin Directiva nr. 2004/38 au fost apoi abrogate
Directivele nr. 90/364, nr. 90/365 şi nr. 93/96. Directiva nr. 2004/38 reglementează, în prezent,
libera circulaţie a persoanelor fizice în Uniunea europeană, pornind de la calitatea de cetăţean
al U.E. al acestora.
Membrii familiilor acestor persoane beneficiază de principiul liberei circulaţii indiferent
care ar fi cetăţenia lor.
Dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 privesc următoarele aspecte:
– condiţiile în care persoanele ce au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să
circule şi să se stabilească înmod liber pe teritoriul statelor membre;
– dreptul de şedere permanentă în statele membre a persoanelor care au cetăţenia
U.E. şi a membrilor familiilor acestora;
– excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru motive care ţin de
ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.
Libera circulaţie este asigurată în cazul persoanelor care au cetăţenia U.E. şi a
membrilor familiilor acestora. Are cetăţenia U.E. orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. În sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38, prin membru al familiei persoanei care
are cetăţenia U.E. se înţelege:
- soţul;
44
Mediatorul instituit potrivit art. 195 este împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice
persoană fizică ori juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă
în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în cadrul
exercitării funcţiunilor jurisdicţionale.
19
- partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat

înregistrat pe baza legii unui stat membru, dacă, în conformitate cu legea ţării de primire, astfel
de parteneriate sunt echivalente căsătoriei, şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în cadrul
dispoziţiilor legale relevante ale ţării de primire;
- descendenţii direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinere,
precum şi descendenţii direcţi ai soţului ori ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere, precum şi cei ai soţului sau ai
partenerului.
Mai mult, statele membre facilitează, în conformitate cu legea lor naţională, intrarea şi
şederea pe teritoriul lor a oricăror alţi membri ai familiei persoanei ce are cetăţenia U.E.,
indiferent de cetăţenia acestora, dacă, în ţara de provenienţă, se află în întreţinere sau sunt
membri ai gospodăriei beneficiarului dreptului de şedere cu titlu principal ori, pentru motive
grave de sănătate, persoana care are cetăţenia U.E. trebuie să se ocupe ea însăşi de acel
membru al familiei sale.
Totodată, statele membre facilitează admiterea pe teritoriul lor a partenerului cu care
persoana ce are cetăţenia UE are o relaţie durabilă, dovedită în mod corespunzător.
Persoanele care au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să se stabilească pe
teritoriul oricărui stat membru pe o durată de până la trei luni.
O persoană care are cetăţenia U.E. poate să se stabilească pe teritoriul oricărui stat
membru pe o perioadă mai mare de trei luni dacă:
- îşi desfăşoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau independent; sau
- dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu
recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru
ansamblul riscurilor care s-ar putea ivi în ţara de primire; sau
- este înscrisă într-o instituţie publică sau privată, acreditată sau finanţată de ţara de
primire în conformitate cu legea acesteia sau potrivit practicilor sale administrative, în scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, în condiţiile în care persoana în
cauză asigură autorităţile ţării de primire, printr-o declaraţie sau alt mijloc echivalent, la propria
alegere, că dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu
recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru orice
riscuri ar putea apărea în ţara de primire.
Membrii de familie pot să se stabilească pe teritoriul unei ţări din Uniunea europeană,
pe o durată mai mare de trei luni, dacă însoţesc sau se alătură în ţara de primire unei
persoane ce are cetăţenia U.E. şi care poate să fie inclusă în una dintre categoriile menţionate
mai sus.
Persoana care are cetăţenia U.E. şi a fost stabilită, în mod legal, în ţara de primire, o
perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândeşte dreptul de şedere permanentă în statul
respectiv.
Membrii de familie, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dobândesc dreptul de
şedere permanentă, dacă au fost stabiliţi, în mod legal, împreună cu persoana ce are
cetăţenia U.E., în ţara de primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Odată dobândit dreptul de şedere permanentă, acesta se poate, totuşi, pierde în cazul
unei absenţe de peste doi ani consecutivi din ţara de primire.
2.4. Semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii

La modul general, în cuprinsul art. 24 din Directiva nr. 2004/38 se precizează că sub
rezerva dispoziţiilor specifice prevăzute în cuprinsul tratatului şi în cadrul dreptului derivat,
orice persoană care are cetăţenia U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul ţării de primire, în temeiul
directivei arătate, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru
respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului.
Avantajele acestui drept se extind asupra membrilor familiei care nu au cetăţenia unui
stat membru şi care au drept de şedere sau drept de şedere permanentă. Prin derogare de la
cele arătate mai sus, ţara de primire nu este obligată să acorde dreptul la asistenţă socială în
timpul primelor trei luni de şedere sau, după cum este cazul, în timpul perioadei mai lungi
prevăzută în cadrul art. 14 par. 4 lit. b din directivă, şi nici nu este obligată ca, înainte de
20
dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru
formare profesională, constând în burse sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii
salariaţi, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest
statut şi membrii familiilor acestora.
În cazul lucrătorilor salariaţi, potrivit art. 39 par. 2 din Tratatul C.E., libertatea de
circulaţie implică eliminarea, între lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate
pe cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. În
cuprinsul paragrafului 3 al art. 39 sunt apoi dezvoltate unele dintre elementele subsumate
dreptului cetăţenilor statelor membre de a avea acces la un loc de muncă, aidoma
resortisanţilor ţării de primire45. Sub rezerva limitărilor justificate prin motive de ordine publică,
securitate publică şi sănătate publică, lucrătorii au dreptul:
– să accepte ofertele efective de muncă;
– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
– să se afle în unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu
dispoziţiile legislative, de reglementareşi administrative care cârmuiesc angajarea lucrătorilor
naţionali;
– să rămână pe teritoriul unui stat membru, după ce au fost angajaţi în acea ţară, în
condiţiile care se stabilesc de către Comisie, prin măsuri de aplicare. Pe temeiul art. 40,
Consiliul adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în scopul realizării liberei
circulaţii a lucrătorilor, aşa cum este aceasta definită la art. 39.
Examinarea situaţiei lucrătorilor salariaţi presupune să ne raportăm, totodată, la
prevederile Regulamentului nr. 1612/68, consacrat liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul
Comunităţii, la dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Referitor la anumite chestiuni specifice (recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a altor
titluri între statele membre, protecţia socială a lucrătorilor ş.a.), urmează să avem în vedere şi
alte izvoare ale dreptului derivat. Pornind de la dispoziţiile art. 39 şi 42 din Tratatul C.E., de la
cele ale Regulamentului nr. 1612/68, precum şi de la prevederile Directivei nr. 2004/38, se pot
reţine următoarele semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi:
– Lucrătorii salariaţi au dreptul să ocupe un loc de muncă în condiţiile prevăzute pentru
naţionalii ţării de primire46.
Statele membre nu sunt abilitate să stabilească, referitor la persoanele de cetăţenie
străină, reguli aparte în ceea ce priveşte remuneraţiile, concedierea, reintegrarea profesională,
durata contractului de muncă, criteriile de avansare47, formalităţile necesare în scopul obţinerii
unei locuinţe48 etc.
Dispoziţiile legale comunitare interzic nu numai discriminările ostensibile, care sunt
fundamentate pe criteriul cetăţeniei, ci, deopotrivă, pe cele disimulate. Discriminările
disimulate sau indirecte apar în cazul unor măsuri care se aplică, fără distincţie, cetăţenilor
străini şi naţionalilor ţării de primire, dar care tind să-i afecteze mai ales pe cetăţenii străini49.
45
În sensul că enumerarea de la art. 39 par. 3 este exemplificativă, C.J.C.E., 26 februarie 1991, af. C-292/89, G. D. Antonissen,
în Recueil, 1991-2, p. I-777.
46
Dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative, precum şi practicile administrative luate în considerare în cazul
cetăţenilor aparţinând altor state membre şi a naţionalilor ţării de primire trebuie să fie aceleaşi. Egalitatea de tratament este
necesar să fie asigurată referitor la persoanele arătate, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68, „în fapt şi în drept”
(C.J.C.E., 7 mai 1986, af. 131/85, E. Gül, în Recueil, 1986-5, p. 1591-1592).
47
C.J.C.E., 16 iunie 1987, af. 225/85, Commission contre Republique italienne, în Recueil, 1987-6, p. 2640.
48
Aplicarea regimului naţional cetăţenilor aparţinând altor state membre priveşte nu numai regulile care guvernează exercitarea
unei profesii, ci şi pe cele care se referă la alte aspecte, ce sunt utile desfăşurării acesteia.
49
Bunăoară, au fost considerate incompatibile cu prevederile legale comunitare, dispoziţiile luxemburgheze care condiţionau
restituirea impozitului excedent care fusese perceput de exercitarea unei activităţi salariate pe parcursul întregului an, în raport
cu care a fost calculat respectivul impozit (C.J.C.E., 26 octombrie 1995, af. C-151/94, Commission contre Grand-duché de
Luxembourg, în Recueil, 1995-9/10, p. I-3706-3707); practica italiană a unui juriu de concurs care, la stabilirea punctajului
celor aflaţi în competiţie, a ţinut seama numai de perioadele de activitate din Italia (C.J.C.E., 23 februarie 1994, af. C-419/92, I.
Scholz, în Recueil, 1994-2, p. I-521); reglementarea luxemburgheză care condiţiona acordarea unei alocaţii la naşterea
copilului şi a alocaţiei de maternitate de existenţa, în Luxemburg, pe o anumită durată înainte de naştere, a domiciliului legal al
mamei sau al soţului (C.J.C.E., 10 martie, 1993, af. C-111/91, Commission contre Grand-duché de Luxembourg, în Recueil,
1993-3, p. I-843-846); dispoziţiile germane care impuneau angajarea, în universităţi, a profesorilor de limbi străine, numai pe o
durată determinată, această cerinţă nefiind, în general, solicitată în cazul altor cadre didactice care îndeplineau sarcini
21
Pe de altă parte, o măsură care poate să îi dezavantajeze îndeosebi pe lucrătorii

aparţinând altor state membre nu contravine prevederilor legale comunitare, dacă ea este
bazată pe criterii obiective şi a fost adoptată cu respectarea principiului proporţionalităţii50.
Faptul că lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt angajaţi în condiţiile
aplicate naţionalilor din ţara de primire înseamnă că acestora li se solicită să îndeplinească
toate cerinţele stabilite prin reglementările legale din statul unde doresc să îşi desfăşoare
activitatea.
Aşadar, punerea în practică a principiului liberei circulaţii a persoanelor necesită
coordonarea, între ţările din Comunitate, a condiţiilor în care poate să fie ocupat un loc de
muncă. Potrivit art. 150 din Tratatul C.E., Comunitatea pune în aplicare o politică de formare
profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând în totalitate
responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul şi organizarea formării profesionale.
Pe plan comunitar, demersurile în domeniu au început cu adoptarea Deciziei
Consiliului nr. 63/266, privitoare la principiile generale pentru punerea în practică a unei politici
comune de formare profesională, fiind conturate trei direcţii de activitate: asigurarea
corespondenţei între calificările care se obţin în statele membre în cadrul formării profesionale;
promovarea schimburilor de tineri lucrători; dezvoltarea posibilităţilor de orientare profesională.
Apoi, prin Decizia Consiliului nr. 85/368, referitoare la corespondenţa între statele
membre, a calificărilor obţinute în cadrul formării profesionale, a fost prevăzută obligaţia
Comisiei de a stabili, în strânsă cooperare cu ţările din Comunitate, corespondenţa calificărilor
pentru profesii şi grupe de profesii determinate.
În prezent, Comisia publică, în Jurnalul Oficial al Uniunii europene, tabele care cuprind
corespondenţele între diferite calificări obţinute în statele membre, pentru aproximativ două
sute de profesii, din nouăsprezece sectoare de activitate, precum hotelărie-restaurante,
ateliere de maşini, construcţii, electricitateelectronică, agricultură, textile-vestimentaţie,
industria metalurgică, chimie, turism, transporturi etc.
Progrese însemnate au fost realizate şi în domeniul echivalării, între statele membre, a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri. Este lesne de înţeles că ori de câte ori dispoziţiile
legale dintr-un stat membru condiţionau accesul la o profesie de deţinerea unei diplome
eliberată în acel stat, persoanele aparţinând altor ţări din Comunitate nu puteau să exercite
profesia pentru care s-au pregătit în statul respectiv. Ele erau nevoite să îşi desfăşoare
activitatea în ţara în care au studiat, adică, de regulă, în ţara de origine. De aceea, la art. 47 a
fost prevăzută, în sarcina Consiliului, obligaţia de a adopta directivele care se impun pentru
recunoaşterea reciprocă, între ţările din Comunitate, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.
În cadrul sistemului general de echivalare a titlurilor între statele membre, au fost adoptate, de
către Consiliu, Directivele nr. 89/48 şi 92/51.
Directiva 89/48 prevede recunoaşterea reciprocă, de către ţările din Comunitate, a
diplomelor din învăţământul superior, pentru studiile a căror durată minimă este de trei ani.
Dispoziţiile acesteia se aplică tuturor persoanelor care au cetăţenia unui stat membru şi
doresc să desfăşoare, în mod independent sau ca salariaţi, una dintre profesiile reglementate
în ţara de primire (art. 2 alin. 1 din Directiva nr. 89/48).
În situaţia în care în statul de primire este solicitată, în scopul desfăşurării unei activităţi
profesionale, o anumită diplomă, autorităţile competente din acel stat nu pot refuza unui
cetăţean din altă ţară comunitară exercitarea profesiei respective, dacă el a obţinut în propria
ţară o diplomă care îl îndreptăţeşte să exercite profesia în cauză. Totuşi, în ipoteza în care
durata învăţământului în statul în care a fost obţinută diploma este mai mică cu cel puţin un an
particulare, nici referitor la cercetătorii ştiinţifici (C.J.C.E., 20 octombrie 1993, af. C-272/92, M. C. Spotti, în Recueil, 1993-
9/10, p. I-5206-5207).
50
C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 33/88, P. Allué et. C.M. Coonan, în Recueil, 1989-5, p. 1611; C.J.C.E., 12 februarie 1974, af.
152/73, G. M. Sotagiu, în Recueil,1974, prima parte, p. 164-165 (în această afacere, Curtea de Justiţie a hotărât că
reglementările germane prin care se acordau lucrătorilor separaţi de familia lor sume diferite, după cum ei aveau, la momentul
încheierii contractului de muncă, domiciliul în străinătate sau în Germania, ţin seama de aspecte de ordin obiectiv şi îi
favorizeazăpe lucrătorii menţionaţi faţă de cetăţenii germani şi străini care lucrează în localitatea germană unde îşi au
domiciliul).
22
faţă de durata studiilor în ţara în care se solicită recunoaşterea, persoanei care doreşte să
desfăşoare o activitate i se poate cere justificarea experienţei sale profesionale.
Dacă disciplinele studiate de resortisantul unui stat membru diferă în mod substanţial
de cele din ţara de primire, acesta poate să fie obligat să urmeze un stagiu de adaptare de
până la trei ani sau să se supună unui examen de aptitudini. Directiva nr. 89/48 nu se aplică
profesiilor care au format obiectul unor măsuri de armonizare specifice (art. 2 alin. 2).
Prevederile Directivei nr. 92/51 le completează pe cele ale Directivei nr. 89/48. Dispoziţiile
Directivei 92/51 stabilesc recunoaşterea reciprocă între statele membre a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri care permit desfăşurarea unei activităţi profesionale independente
sau salariate ce este reglementată în ţările din Comunitate51, dacă ele au fost eliberate pentru
studiile arătate în cuprinsul directivei.
Menţionăm, totodată, că, în funcţie de activitatea salariată pe care o va desfăşura,
lucrătorului i se poate solicita să îndeplinească anumite condiţii de onorabilitate (art. 6 par. 1
din Directiva 89/48 şi art. 10 par. 1 din Directiva nr. 92/51), privitoare la sănătatea sa fizică sau
psihică (art. 6 par. 2 din Directiva 89/48 şi art. 10 par. 2 din Directiva 92/51) ori referitoare la
cunoaşterea limbilor străine (art. 3 alin. ultim din Regulamentul nr. 1612/68);
– Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru beneficiază în ţara de primire
de avantajele sociale şi fiscale de care se bucură naţionalii acesteia. Noţiunea de avantaj
social este interpretată în sens larg.
Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie sunt avantaje sociale ansamblul facilităţilor care
sunt recunoscute resortisanţilor ţării de primire, datorită calităţii obiective a acestora de
lucrători sau pentru că au reşedinţa pe teritoriul statului care le reglementează, facilităţi care
pot să fie ori nu în legătură cu contractul de muncă, ele favorizând mobilitatea forţei de muncă
în cadrul Comunităţii, dacă sunt consimţite persoanelor aparţinând altor state membre52.
Această interpretare este menită să evite descurajarea persoanelor care au intenţia să
caute un loc de muncă într-o ţară din Comunitate a cărei cetăţenie nu o deţin53. Curtea de
Justiţie a considerat, bunăoară, că reprezintă avantaje sociale tarifele preferenţiale pe calea
ferată acordate familiilor numeroase54, împrumuturile fără dobândă consimţite familiilor cu
venituri reduse, la naşterea unui copil, în scopul favorizării natalităţii55; prestaţiile sociale prin
care sunt asigurate veniturile minime necesare pentru existenţă56; bursele acordate în vederea
ameliorării pregătirii profesionale57.
Pe plan fiscal, Curtea a hotărât că subordonarea restituirii unei părţi din impozitul pe
venit care a fost plătit cerinţei ca persoana în cauză să fi avut, pe parcursul întregului an
pentru care a fost perceput impozitul, reşedinţa în statul care acordă acest avantaj contravine
textelor comunitare58;
– Lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt admişi în şcolile profesionale sau
în centrele de readaptare şi
reeducare din ţara de primire, în condiţiile prevăzute pentru cetăţenii acesteia. În cadrul
şcolilor profesionale, învăţământul este intercalat activităţii profesionale sau în strânsă
legătură cu aceasta, în special în perioada iniţierii în profesie59. Lucrătorii salariaţi pot să
51
Prin profesie reglementată se înţelege o activitate profesională supusă, privitor la condiţiile de acces şi de exercitare a ei, în
mod direct sau indirect, în cadrul dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative, cerinţei de a avea o diplomă, un
certificat ori un alt titlu (art. 1 lit. f şi e din Directiva nr. 92/51, precum şi C.J.C.E., 8 iulie 1999, af. C-234/97, T. Fernandez de
Bobadilla, pct. 16).
52
C.J.C.E., 30 septembrie 1975, af. 32/75, A. Cristini, în Recueil, 1975, partea a doua, p. 1094-1095.
53
C.J.C.E., 31 mai 1979, af. 207/78, G. Even, în Recueil, 1979, partea a doua, p. 2033-2034.
54
C.J.C.E., 30 septembrie 1973, af. 33/75, A. Cristini, în Recueil, 1975, partea a doua, p. 1095-1096.
55
C.J.C.E., 14 ianuarie 1982, af. 65/81, Francesco et Letizia Reina, în Recueil, 1982-1, p. 44-45.
56
C.J.C.E., 27 martie 1985, af. 249/83, V. Hoeck, în Recueil, 1985-3, p. 988-990. Aceste prestaţii nu pot să fie subordonate
condiţiei ca beneficiarul să fi avut o perioadă de timp determinată reşedinţa în ţara de primire, dacă o asemenea cerinţă se
aplică numai cetăţenilor aparţinând altor state membre.
57
C.J.C.E., 21 iunie 1988, af. 39/86, S. Lair, în Recueil, 1988-6, p. 3194-3200. Persoana care a întrerupt activitatea sa
profesională pentru a urma anumite studii universitare îşi menţine calitatea de lucrător şi, în consecinţă, poate să beneficieze de
avantaje sociale şi fiscale, dacă există legătură între activitatea profesională anterioară şi studiile respective.
58
C.J.C.E., 8 mai 1990, af. C-175/88, K. Biehl, în Recueil, 1990-5, p. I-1792-1795.
59
C.J.C.E., 21 iunie 1988, af. 39/86, S. Lair, în Recueil, 1988-6, p. 3197-3198.
23
beneficieze de ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, conform dispoziţiilor
art. 24 din Directiva nr. 2004/38;
– Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se pot înscrie în organizaţii
sindicale, au drept de vot, pot să fie aleşi în organele de conducere potrivit criteriilor aplicate
naţionalilor ţării de primire (art. 8 din Regulamentul nr. 1612/67). Conform jurisprudenţei Curţii
de Justiţie, dispoziţiile art. 8 se iau în considerare pentru orice organizaţii care urmăresc
apărarea intereselor salariaţilor, nu doar pentru cele sindicale60;
– Lucrătorii salariaţi beneficiază, în principiu, de securitatea socială acordată potrivit
normelor sistemului de drept al ţării din Comunitate unde lucrează (lex loci laboris), chiar dacă
au reşedinţa în alt stat membru. Dispoziţiile care ne interesează în această materie sunt cele
cuprinse în cadrul art. 42 din Tratatul C.E., a Regulamentului nr. 1408/71, referitor la aplicarea
regimurilor juridice de securitate socială lucrătorilor salariaţi, independenţi şi membrilor de
familie care se deplasează în interiorul Comunităţii, şi a Regulamentului nr. 574/72, prin care
au fost fixate modalităţile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71.
Conform art. 42, Consiliul adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare în
scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, instituind, în special, un sistem care să
asigurelucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora cumulul tuturor perioadelor
luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale pentru a dobândi şi a menţine dreptul la
prestaţii sociale, precum şi pentru calculul acestor drepturi.
Potrivit unei a doua reguli cuprinsă la acelaşi articol, lucrătorilor migranţi şi succesorilor
în drepturi li se asigură plata prestaţiilor care li se cuvin, în ipoteza în care s-au stabilit în alt
stat din Comunitate decât cel a cărui cetăţenie o au. Art. 42 prevede numai coordonarea
reglementărilor legale din statele membre, continuând, aşadar, să subziste deosebiri de la o
ţară la alta din Comunitate referitor la normele de drept material şi de drept procedural
aplicabile în materie. Totuşi, statele membre sunt obligate să nu accentueze deosebirile din
domeniul securităţii sociale care ar putea să aducă atingere principiului liberei circulaţii a
lucrătorilor salariaţi61.
Regulamentul nr. 1408/71 se aplică prestaţiilor în caz de boală sau de invaliditate,
pentru maternitate, prestaţiilor pentru limită de vârstă, pensiilor de supravieţuitor, prestaţiilor
pentru accident de muncă şi pentru boală profesională, ajutoarelor de deces, ajutoarelor de
şomaj, prestaţiilor familiale (art. 4 par. 1 din Regulamentul nr. 1408/71).
Independent de modul în care este calificată, pe temeiul dispoziţiilor legale dintr-un stat
membru, o prestaţie din domeniul securităţii sociale, Regulamentul nr. 1408/71 este luat în
considerare, în situaţia în care prestaţia analizată prezintă elementele constitutive ale uneia
dintre prestaţiile enumerate limitativ la art. 4, îndeosebi dacă reglementările legale naţionale
se raportează la unul dintre riscurile menţionate la articolul arătat62.
În ipoteza în care resortisantul unui stat membru are dreptul la o prestaţie determinată
doar în circumstanţele în care a fost asigurat o durată minimă de timp, instituţia de securitate
socială din ţara de primire va trebui să ţină seama de perioadele în care lucrătorul în cauză a
fost asigurat în conformitate cu reglementările legale din alte ţări din Comunitate, aidoma
situaţiei în care perioadele de timp luate în considerare s-ar fi împlinit în statul respectiv.
Aceeaşi regulă va fi aplicată şi pentru stabilirea cuantumului prestaţiilor a căror mărime
depinde de durata desfăşurării unei activităţi profesionale. Cumulul perioadelor la care ne-am
referit va conduce apoi, în ţara de primire, la o prestaţie din domeniul securităţii sociale,
proporţională cu durata pe parcursul căreia lucrătorul a fost asigurat în statul menţionat, el
având, totodată, posibilitatea să solicite alte prestaţii similare, al căror cuantum va fi
determinat după metoda înfăţişată, în ţările membre unde a fost asigurat anumite perioade de
timp. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile art. 46 din Regulamentul nr. 1408/71, care
concretizează dispoziţiile art. 42 din Tratatul C.E. în materia pensiilor pentru limită de vârstă şi
a pensiilor de supravieţuitor.
60
C.J.C.E., 4 iulie 1991, af. C-213/90, Association de soutien aux travailleurs imigrés, în Recueil, 1991-7/I, p. I-3530-3532.
61
C.J.C.E., 15 ianuarie 1986, af. 41/84, P. Pinna, în Recueil, 1986-1, p. 24-25.
62
C.J.C.E., 27 martie 1985, af. 249/83, V. Hoeckx, în Recueil, 1985-3, p. 986.
24
După cum am arătat, drepturile câştigate în domeniul securităţii sociale într-un stat
membru sunt respectate în altă ţară din Comunitate, instituţia debitoare nefiind abilitată să se
prevaleze de faptul că beneficiarul are reşedinţa în străinătate, în scopul reducerii, modificării,
suspendării sau neacordării prestaţiilor care i se cuvin (art. 42 din Tratatul C.E. şi art. 10 din
Regulamentul nr. 1408/71).
Pentru lucrătorii independenţi, în cuprinsul art. 43 alin. 2 din Tratatul C.E., se
stipulează că libertatea de stabilire implică accesul la activităţile independente şi la exercitarea
lor, în condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea. Privitor
la servicii, conform art. 50 alin. ultim, fără a aduce atingere dispoziţiilor consacrate dreptului de
stabilire, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să îşi exercite activitatea cu titlu
temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de acest stat propriilor
cetăţeni.
Cu toate că, în cazul lucrătorilor independenţi, dreptul de a intra şi de a se afla pe
teritoriul ţărilor din Comunitate nu a fost reglementat, în mod expres, prin dispoziţiile Tratatului
C.E., aşa cum s-a realizat aceasta în cadrul art. 39 referitor la lucrătorii salariaţi, apare evident
că exercitarea unei activităţi independente potrivit art. 43, precum şi, în unele situaţii,
prestarea serviciilor conform art. 49 şi 50, presupun prezenţa persoanei fizice în statul de
primire.
În consecinţă, dreptul de a intra şi de a se afla pe teritoriul oricărei ţări din Comunitate
poate să fie invocat de către resortisanţii statelor membre în faţa organelor de jurisdicţie din
ţara de primire.
Astfel, Curtea de Justiţie a hotărât în afacerea Reyners, în materia dreptului de
stabilire, şi în afacerea van Binsbergen, în domeniul prestării serviciilor, că art. 43 şi, respectiv,
art. 49 şi 50 alin. 3 au efect direct63, afirmând prin aceste decizii posibilitatea, pentru cetăţenii
statelor membre, de a desfăşura, în altă ţară din Comunitate, o activitate independentă,
corespunzător cerinţelor fixate în ţara de primire pentru proprii cetăţeni, fără să fie necesară
adoptarea unor directive specifice.
Până la hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie în afacerile Reyners şi van
Binsbergen, Consiliul a elaborat două programe generale, în scopul înlăturării obstacolelor
existente în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor 64. Ulterior, Consiliul a
adoptat, în vederea aplicării programelor generale, o serie de directive: Directiva nr. 63/340
privitoare la plăţile aferente serviciilor prestate; Directiva nr. 64/220 referitoare la eliminarea
restricţiilor existente, în materia dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor, la intrarea
şi rămânerea cetăţenilor statelor membre în altă ţară din Comunitate, înlocuită prin Directiva
nr. 73/148 ş.a.
În prezent, resortisanţii statelor membre sunt abilitaţi să se prevaleze de dispoziţiile art.
43 şi 49, precum şi, eventual, de stipulaţiile directivelor adoptate în diferite domenii de
activitate. În cadrul programelor generale din 18 decembrie 1961 au fost enumerate unele
dintre obstacolele la libera circulaţie a lucrătorilor independenţi, cum sunt: interdicţiile, pentru
cetăţenii altor state membre, de a desfăşura anumite activităţi în ţara de primire; necesitatea
obţinerii de către aceştia a unei autorizaţii specifice; stabilirea unor condiţii mai dificile, în
scopul eliberării unei autorizaţii, pentru resortisanţii străini decât cele aplicate propriilor
naţionali; exigenţa unei rezidenţe sau a unui stagiu prealabil; sarcini fiscale specifice;
dispoziţiile sau practicile care limitează, stânjenesc ori fac mai oneroasă aprovizionarea sau
desfacerea bunurilor, ce prohibă sau stânjenesc accesul la o formaţie profesională ori la
mijloacele securităţii sociale, care exclud, limitează sau subordonează unor cerinţe particulare
posibilitatea cetăţenilor altor state din Comunitate de a încheia contracte, de a prezenta oferte
pentru achiziţiile de bunuri de către stat şi de alte persoane juridice de drept public, de a
dobândi, folosi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, de a deveni titulari ai unor drepturi de
63
C.J.C.E., 21 iunie 1974, af. 2/74, J. Reyners, în Recueil, 1974, prima parte, p. 648-652; C.J.C.E., 3 decembrie 1974, af.
33/74, J. H. M. von Binsbergen, în Recueil, 1974, a doua parte, p. 1310-1313. Articolele 43, 49 alin. 1 şi 50 alin. 3 au
efect direct, fără ca neadoptarea directivelor la care se referă prevederile art. 44 par. 1 şi 47 par. 1 şi a măsurilor arătate la art.
52 şi 55 să înrâurească această calificare.
64
A se vedea şi supra, titlul I, cap. II, secţiunea a II-a, lit. e, p. 109-113.
25
proprietate intelectuală, de a obţine împrumuturi, de a beneficia de ajutoarele de stat, de a se

înscrie în organizaţiile profesionale, de a sta în justiţie.
După cum am subliniat, programele generale sunt planuri de activitate, nu au caracter
normativ, dar prevederile acestora pot să fie utile pentru a orienta activitatea organelor de
jurisdicţie65.
De asemenea, se poate observa că principiul liberei circulaţii a persoanelor are
semnificaţii şi implicaţii similare pentru lucrătorii salariaţi şi independenţi: interzicerea
discriminărilor directe şi disimulate în ceea ce priveşte accesul la o profesie şi exercitarea
acesteia; luarea în considerare a aceloraşi avantaje sociale şi fiscale, indiferent dacă este
vorba de un cetăţean străin sau de un naţional al ţării de primire66; egalitatea de tratament în
domeniul formării profesionale67; prohibirea discriminărilor în cazul înscrierii într-o organizaţie
profesională; accesul egal la mijloacele securităţii sociale.
Curtea de Justiţie a hotărât, bunăoară, că cetăţenii aparţinând altor state membre pot
să organizeze în ţara de primire şcoli profesionale şi să desfăşoare, la domiciliul persoanelor
interesate, activităţi care sunt în legătură cu procesul de învăţământ68; să deschidă mai multe
cabinete profesionale în cadrul Comunităţii69; să închirieze imobile70 sau să le cumpere71; să
beneficieze de avantajele fiscale acordate naţionalilor72; să se înscrie în organizaţiile
profesionale73.
Resortisanţii statelor membre pot să presteze servicii în ţara de primire în condiţiile
prevăzute pentru naţionalii acesteia74, nefiind supuşi sarcinilor fiscale pe care le suportă deja
în propriul stat, căci un asemenea regim juridic ar reduce avantajele pe care prestatorul le
obţine pentru că este stabilit într-o ţară diferită de cea unde furnizează serviciile sale75.
Situaţia juridică a lucrătorilor care invocă dispoziţiile legale comunitare privitoare la
dreptul de stabilire este însă diferită, sub unele aspecte, de cea a resortisanţilor statelor
membre care se prevalează de reglementările referitoare la libera prestare a serviciilor.
65
Exempli gratia, C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 305/87, Commission contre Republique hellénique, în Recueil, 1989-5, p. 1478-
1479.
66
A se vedea, referitor la acest aspect, şi Commentaire Megret, Le droit de la C.E.E., vol. 3, p. 44.
67
Noţiunea de formaţie profesională include orice formă de învăţământ care pregăteşte persoanele pentru o profesie sau meserie
ori care conferă aptitudinea particulară de a exercita o profesie sau meserie, fără să aibă relevanţă vârsta elevilor ori studenţilor
şi nivelul formaţiei şi chiar dacă programa de învăţământ cuprinde discipline de cultură generală (C.J.C.E., 2 februarie 1988, af.
24/86, V. Blaizot, în Recueil, 1988-2, p. 403).
68
C.J.C.E., 15 martie 1988, af. 147/86, Commission contre Republique hellénique, în Recueil, 1988-3, p. 1656.
69
C.J.C.E., 12 iulie 1984, af. 107/83, O. Klopp, în Recueil, 1984-7, p. 2989-2990. Curtea de Justiţie a hotărât în afacerea
menţionată că, în absenţa unor prevederi comunitare specifice, fiecare stat membru poate să reglementeze exercitarea profesiei
de avocat pe propriul teritoriu, fără să fie însă posibilă adoptarea unor dispoziţii legale prin care să se stipuleze că un avocat nu
poate să aibă decât un singur centru de activitate pe teritoriul comunitar. Art. 43 din Tratatul C.E., prin care sunt interzise
restricţiile privitoare la constituirea de agenţii, sucursale sau filiale, reprezintă expresia specifică a unui principiu general,
aplicabil şi profesiilor liberale, în temeiul căruia dreptul de stabilire implică posibilitatea de a constitui şi menţine, respectând
regulile profesionale, mai multe centre de activitate pe teritoriul Comunităţii.
70
C.J.C.E., 18 iunie 1985, af. 197/84, P. Steinhauser, în Recueil, 1985-5, p. 1827-1828. Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie,
închirierea unui imobil în scop profesional este utilă exercitării activităţii profesionale fiind, prin urmare, aplicabile prevederile
art. 43 din Tratatul C.E.
71
C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 305/87, Commission contre Republique hellénique, în Recueil, 1989-5, p. 1479-1480. În afacerea
arătată, Curtea de Justiţie a hotărât că Grecia nu a îndeplinit obligaţiile asumate prin art. 39, 43 şi 49 din Tratatul C.E.,
menţinând reglementările legale naţionale prin care se interzicea persoanelor fizice şi juridice străine să devină titulare ale
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile din regiunile de frontieră.
72
C.J.C.E., 11 august 1995, af. C-80/94, G. H. E. J. Wielockx, în Recueil, 1995-8, p. I-2516. Interdicţia prevăzută pentru
cetăţenii străini de a participa la constituirea unui fond folosit în scopul acordării pensiilor pentru limită de vârstă, în condiţiile
fiscale aplicate naţionalilor ţării de primire are caracter discriminator, dacă respectivele persoane străine realizează
cvasitotalitatea veniturilor în statul de primire.
73
73 C.J.C.E., 14 iulie 1988, af. 38/87, Commission contre République hellénique, în Recueil, 1988-7, p. 4428-4431. Curtea de
Justiţie a hotărât că lipsa prevederilor legale prin care să se reglementeze posibilitatea străinilor de a se înscrie într-o organizaţie
profesională creează o situaţie ambiguă, iar simplele practici administrative care, prin natura lor, pot să fie modificate de
organele administrative şi sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu denotă executarea corespunzătoare a obligaţiilor asumate
prin Tratatul C.E.
74
C.J.C.E., 22 martie 1994, af. C-375/92, Commission contre Royaume d’Espagne, în Recueil, 1994-3, p. I-339-340.
Prevederile legale spaniole care subordonau exercitarea profesiei de ghid cerinţei de a avea cetăţenia spaniolă au fost
considerate incompatibile cu art. 39, 43 şi 49 din Tratatul C.E.
75
75 C.J.C.E., 28 martie 1996, af. C-272/94, M. Guiot, în Recueil, 1996-3, p. I-1923.
26
În cazul libertăţii de stabilire, persoanei având cetăţenia altui stat membru i se poate
aplica, fără să se pună probleme aparte, principiul egalităţii de tratament cu resortisanţii ţării
de primire, întrucât aceasta se instalează în ţara respectivă. În schimb, libera prestare a
serviciilor nu presupune, în mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de
primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale
consacrată la art. 49 din Tratatul C.E.
De aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit
serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului76. Aspectele
analizate anterior privitor la competenţa Comunităţii în domeniul formării profesionale, precum
şi cele referitoare la echivalarea, între statele membre, a diplomelor, certificatelor şi a altor
titluri, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 89/48 şi ale Directivei nr. 92/51, prezintă relevanţă nu
numai în legătură cu situaţia juridică a lucrătorilor salariaţi77, ci şi în contextul examinării
problemelor puse de circulaţia lucrătorilor independenţi în interiorul Comunităţii.
De altminteri, art. 47 din Tratatul C.E., prin care a fost instituită obligaţia Consiliului de
a adopta directive care vizează recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor
titluri, apare inclus în capitolul din tratat consacrat dreptului de stabilire.
În scopul facilitării accesului la activităţile independente şi la exercitarea lor, art. 47
prevede, totodată, obligaţia Consiliului de a adopta directive vizând coordonarea dispoziţiilor
legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre care privesc materia arătată.
Profesiile independente pentru care au fost adoptate directive sunt cele de agent de
afaceri (Directiva nr. 67/43), arhitect (Directiva nr. 85/384), avocat (Directiva nr. 77/249),
dentist (Directiva nr. 78/686) şi 78/687), farmacist (Directiva nr. 85/432 şi 85/433), infirmier
(Directiva nr. 77/452 şi 77/453), medic (Directiva nr. 93/16) şi cele care permit asistenţa
specializată a femeilor la naştere (Directiva nr. 80/154).
Bunăoară, în domeniul medical, durata studiilor trebuie să fie de şase ani sau să
însumeze 5500 de ore de învăţământ teoretic şi practic (art. 23 par. 2 din Directiva nr.
93/16)78. La acestea se adaugă, eventual, o perioadă de formare specializată între trei şi cinci
ani. Statul de primire poate să solicite înscrierea medicului, care invocă prevederile legale
comunitare referitoare la dreptul de stabilire, în organizaţia profesională din acea ţară (de
exemplu, în Franţa, Ordinul medicilor).
Exigenţa arătată nu este solicitată în ipoteza prestărilor de servicii (art. 17 par. 1 din
Directiva nr. 93/16). În cazul avocaţilor, Consiliul nu a intervenit decât pentru a favoriza
reprezentarea şi apărarea clienţilor de către aceştia în oricare stat din Comunitate. Pentru
avocaţi nu au fost adoptate, datorită deosebirilor profunde de reglementare din statele
membre, directive privitoare la stabilirea în alte ţări ale Comunităţii.
Avocatul dintr-un stat membru este îndreptăţit să îşi reprezinte clienţii în oricare ţară
din Comunitate, în condiţiileprevăzute pentru avocaţii stabiliţi în ţara respectivă, fără să se
ceară ca el să aibă reşedinţa în statul unde îşi reprezintă clienţii sau să se înscrie în
organizaţia profesională din acea ţară. Avocatul în cauză este însă obligat să respecte regulile
profesiei din statul unde este stabilit şi din ţara în care îşi desfăşoară activitatea (art. 4 par. 1 şi
2 din Directiva nr. 77/249).
Faptul că, în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, Consiliul nu a adoptat nici o directivă
referitoare la stabilirea în statele membre, nu înseamnă, fireşte, că aceştia nu beneficiază de
dreptul de stabilire în oricare ţară din Comunitate.
Autorităţile din statele membre nu pot să refuze, pe motivul cetăţeniei, înscrierea unui
avocat în organizaţia profesională care îl interesează. Pe de altă parte, obligaţia de înscriere a
avocaţilor în barou prevăzută în cadrul dispoziţiilor legale din unele state membre este
compatibilă cu reglementările comunitare, dacă nu se face discriminare între cetăţenii ţărilor
din Comunitate79.
76
A se vedea şi Ch. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 176-177.
77
A se vedea, supra, titlul I, capitolul II, secţiunea a IV-a, lit. a, p. 122-124.
78
Directiva nr. 93/16 privitoare la facilitarea liberei circulaţii a medicilor şi la recunoaşterea reciprocă a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri ale acestora se aplică persoanelor care exercită profesia menţionată în mod independent sau în
calitate de salariaţi.
79
C.J.C.E., 19 ianuarie 1988, af. 292/86, C. Gullung, în Recueil, 1988-1, p. 139-140.
27
Persoanele fizice care sunt destinatare ale unui serviciu pot să beneficieze de
servicii în alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o au, în condiţiile prevăzute pentru
naţionalii ţării de primire. Resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice serviciu oferit
naţionalilor ţării de primire, fără să se facă discriminare în funcţie de criteriul cetăţeniei sau al
reşedinţei80; Toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii care, în temeiul Directivei nr. 2004/38, au
reşedinţa pe teritoriul unui stat membru, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor
statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului.
Membrii familiei unei persoane care are cetăţenia Uniunii europene, indiferent de
naţionalitate, dacă au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat
membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul
respectiv. Principiul egalităţii de tratament se aplică şi persoanelor juridice care îndeplinesc
cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare. Privitor la persoanele juridice se iau
în considerare dispoziţiile art. 12, 43, 49 şi 50 din Tratatul C.E.
De asemenea, prezintă însemnătate reglementările de la art. 48 din Tratatul C.E., pe
temeiul cărora pot să fie precizate persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire
şi de libera prestare a serviciilor. După cum am arătat, art. 43, 49 şi 50 alin. 3 au efect direct,
persoanele juridice fiind abilitate să le invoce în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. Potrivit
art. 48 alin. 1, societăţile constituite în conformitate cu legea unui stat membru şi având sediul
statuar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii sunt asimilate, în
scopul aplicării prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt
cetăţeni ai statelor membre.
Aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre. Ele se bucură în
ţara de primire de toate drepturile de care beneficiază persoanele juridice aparţinând
respectivului stat. Totuşi, asimilarea între persoanele juridice şi persoanele fizice care sunt
cetăţeni ai statelor membre nu trebuie să conducă la ideea că persoanele juridice pot să se
prevaleze în ţara de primire de ansamblul reglementărilor legale care se aplică cetăţenilor
acelei ţări.
De exemplu, o persoană juridică străină nu poate să constituie în statul de primire un
cabinet avocaţial, în situaţia în care legea ţării luată în considerare nu admite exercitarea
profesiei de avocat în cadrul unei societăţi pe acţiuni.
Corespunzător art. 55, prevederile art. 48 se aplică şi în materia prestărilor de servicii,
iar potrivit art. 50 alin. 3, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să exercite
activitatea cu titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de
respectivul stat propriilor cetăţeni. Nici asimilarea persoanelor juridice care prestează servicii
naţionalilor din alt stat membru nu este deplină.
De pildă, ar fi dificil de conceput să i se solicite unei societăţi prestatoare de servicii în
alt stat înmatricularea la registrul comerţului din acea ţară. În schimb, principiul egalităţii de
tratament se aplică şi în cazul persoanelor juridice, în vederea interzicerii discriminărilor
directe şi disimulate care se bazează pe criteriul naţionalităţii; pentru luarea în considerare a
aceloraşi avantaje fiscale81 sau în scopul stipulării unor condiţii identice la includerea într-o
organizaţie profesională.
80
Curtea de Justiţie a hotărât că, în situaţia în care prevederile legale comunitare garantează unei persoane fizice libertatea de a
se deplasa în alt stat membru, protecţia integrităţii persoanei respective, la nivelul la care aceasta este asigurată pentru cetăţenii
ţării în cauză şi pentru persoanele care îşi au în acea ţară reşedinţa, constituie corolarul principiului liberei circulaţii.
Dispoziţiile legale penale şi de procedură penală sunt de competenţa fiecărui stat membru, fără ca prin asemenea reglementări
să se poată face însă discriminare între persoanele cărora prevederile legale comunitare le conferă dreptul la egalitate de
tratament şi fără să poată fi restrânse libertăţile fundamentale garantate prin textele legale comunitare
(C.J.C.E., 2 februarie 1989, af. 186/87, J. W. Cowan, în Recueil, 1989-2, p. 221-222). Într-o altă afacere, Curtea de Justiţie a
decis că reglementările legale spaniole potrivit cărora cetăţenii spanioli, persoanele care aveau reşedinţa în Spania şi tinerii sub
douăzeci şi unu de ani beneficiau de intrare gratuită în muzeele naţionale, în timp ce resortisanţii altor state membre care aveau
peste douăzeci şi unu de ani trebuiau să plătească o taxă de intrare, contravin dispoziţiilor art. 12 şi 49 din Tratatul C.E.
(C.J.C.E., 15 martie 1994, af. C-45/93, Commission contre Royaume d’Espagne, în Recueil, 1994-3, p. I-920-921).
81
C.J.C.E., 15 mai 1997, af. C-250/95, Futura Participations S.A. et Singer, în Recueil, 1997-5, p. I-2504-2506. Potrivit
prevederilor art. 43, un stat membru nu poate subordona raportarea pierderilor sucursalei unei societăţi străine cerinţei ca, în
perioada exerciţiului financiar în care s-au produs respectivele pierderi, în cadrul sucursalei să fi fost realizată o contabilitate
distinctă pentru activităţile din acea ţară. Totuşi, autorităţile statului în cauză pot solicita persoanei juridice să probeze că
28
Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961 pot să orienteze activitatea

organelor de jurisdicţie pentru asigurarea punerii în practică a dispoziţiilor legale comunitare
referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor. Realizarea pieţei unice a
presupus, în acelaşi timp, privitor la societăţi, adoptarea unor directive de coordonare a
reglementărilor legale din statele membre.
Temeiul juridic al acestui demers l-a constituit art. 44 par. 3 lit. g din Tratatul C.E.,
potrivit căruia Consiliul şi Comisia asigură exercitarea dreptului de stabilire prin coordonarea,
în măsura necesară şi în scopul de a le echivala, a garanţiilor care sunt solicitate, în statele
membre, societăţilor arătate la art. 48 alin. 2, pentru a proteja atât interesele asociaţilor, cât şi
pe cele ale terţilor. În esenţă, coordonarea prevederilor legale din statele membre s-a realizat
fie prin stipularea unor reguli minime de protecţie, fie prin menţionarea unor soluţii alternative,
ţările din Comunitate având posibilitatea să opteze în favoarea uneia dintre acestea.
Coordonarea dispoziţiilor legale din statele membre referitoare la societăţi a avut însă
consecinţe nu numai în ceea ce priveşte dreptul de stabilire, în special, pentru dreptul de
stabilire cu titlu secundar – cocontractanţii putând, bunăoară, să cunoască, fără dificultăţi, care
sunt reprezentanţii societăţii şi puterile acestora, dacă actele juridice încheiate de către
reprezentanţi cu depăşirea împuternicirii lor sunt anulabile, care sunt conturile societăţii – ci,
deopotrivă, referitor la prestarea serviciilor în alte ţări din Comunitate.
Pe lângă coordonarea reglementărilor legale din statele membre privitoare la societăţi
au fost adoptate şi dispoziţii care permit anumitor entităţi să se constituie şi să funcţioneze pe
baza stipulaţiilor legale comunitare. Astfel, conform art. 308 din Tratatul C.E., în situaţia în
care realizarea – în cadrul funcţionării pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii necesită o
acţiune a Comunităţii, fără ca Tratatul C.E. să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest
scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului european.
Pornind de la dispoziţiile art. 308, Consiliul a adoptat Regulamentul 2137/85, din 25
iulie 1985, prin care a fost instituită gruparea de interes economic europeană. Ulterior, pe baza
art. 308, a fost adoptat Regulamentul nr. 2157/2001 consacrat statutului societăţii europene şi
Directiva nr. 2001/86 referitoare la implicarea salariaţilor în gestionarea societăţii europene.
2.5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul

liberei circulaţii a serviciilor
Excepţiile de la principiile arătate sunt, pe de-o parte, cele reglementate în Tratatul

C.E. şi în cadrul dreptului derivat, iar, pe de alta, excepţiile jurisprudenţiale.
a) Excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat. Statele
membre nu au atribuit liberei circulaţii a persoanelor şi liberei circulaţii a serviciilor caracter
absolut.
Corespunzător dispoziţiilor Tratatului C.E. şi a actelor adoptate de instituţiile
comunitare în scopul realizării obiectivelor acestuia, ţările membre pot institui, în anumite
situaţii, restricţii în domeniile menţionate. Limitele aduse principiului liberei circulaţii a
persoanelor şi principiului liberei circulaţii a serviciilor se clasifică în două categorii:
– Măsuri care au fost stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi
profesionale. Pe baza acestora, statele membre pot să rezerve exercitarea unor activităţi
persoanelor care le aparţin (art. 39, par. 4, art. 45 şi art. 55 din Tratatul C.E);
– Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor
membre. Ele îndreptăţesc ţările din Comunitate să refuze intrarea şi şederea persoanelor de
cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate să fie justificat prin motive care ţin de ordinea
publică, de securitatea şi sănătatea publică.
Aceste motive sunt reglementate atât în cuprinsul Tratatului C.E., cât şi în cadrul
Directivei nr. 2004/38. Ordinea publică, securitatea şi sănătatea publică justifică, potrivit
pierderile suferite corespund cuantumului care ar fi fost obţinut prin aplicarea metodelor naţionale de calcul a veniturilor şi
pierderilor.
29
Directivei nr. 2004/38, instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte intrarea şi şederea
persoanelor care sunt cetăţeni ai Uniunii europene şi a membrilor familiilor acestora, indiferent
de cetăţenia lor, pe teritoriul statelor membre. Ordinea publică şi securitatea publică pot să fie
invocate şi în cazul persoanelor juridice82. De altminteri, art. 46 din Tratatul C.E. se referă la
resortisanţii străini, art. 55 prevede că dispoziţiile art. 45-48 din tratat sunt aplicabile şi în
materia serviciilor, iar în cuprinsul art. 48 sunt stipulate condiţiile în care persoanele juridice se
pot prevala de dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei circulaţii.
În cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se explică prin aceeaşi termeni noţiunea de ordine
publică şi cea de securitate publică. Invocarea excepţiei de ordine publică este motivată de
comportamentul personal.
Această excepţie presupune existenţa unei ameninţări reale, actuale şi suficient de
grave. Autorităţile competente trebuie să ţină seama de condiţia juridică particulară a
persoanelor cărora li se aplică prevederile dreptului comunitar. În acest sens, potrivit
dispoziţiilor Directivei nr. 2004/38, persoana care are cetăţenia Uniunii europene şi membrii
familiei acesteia, indiferent de cetăţenia lor, care au dobândit un drept de şedere permanentă,
nu pot să fie expulzaţi din statul de primire decât pentru motive imperative de ordine publică
sau de securitate publică.
Persoanele care au cetăţenia Uniunii europene şi sunt stabilite în ţara de primire de cel
puţin zece ani sau sunt minore nu pot să fie expulzate decât pentru motive de securitate
publică, definite de statele membre. Pe de altă parte, înainte de adoptarea unei decizii privind
expulzarea unei persoane pentru motive de ordine publică sau de securitate publică,
autorităţile competente trebuie să ţină seama, în special, de durata şederii persoanei în cauză
în ţara de primire, de vârsta, starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, de măsura
în care ea s-a integrat din punct de vedere social şi cultural în statul de primire şi de
intensitatea legăturilor ei cu ţara de origine (art. 28 din Directiva nr. 2004/38).
b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că
„motive imperative de interes general” pot să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce
priveşte exercitarea libertăţilor fundamentale consacrate în Tratatul C.E.83
Aşadar, deosebirea între „exigenţele imperative” menţionate întâia oară cu prilejul
afacerii Cassis de Dijon şi „motivele imperative de interes general” invocate în cadrul unor
decizii referitoare la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi la principiul liberei circulaţii a
serviciilor pare să nu fie decât de ordin terminologic.
De altminteri, numeroase exigenţe imperative pe care le-am înfăţişat cu prilejul
analizării excepţiilor jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor au fost reţinute
de către Curtea de Justiţie şi în afacerile în care au fost puse probleme în legătură cu
principiul liberei circulaţii a persoanelor şi cu principiul liberei circulaţii a serviciilor, Curtea de
Justiţie luând în considerare, în unele cauze din domeniu, în mod explicit, jurisprudenţa Cassis
de Dijon.84
În plus, condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată o excepţie jurisprudenţială
de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor sunt
aceleaşi cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenţie excepţiile de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor: să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre;
măsura naţională instituită să se aplice în mod nediscriminator; măsura adoptată să fie
necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; măsura luată să fie proporţională în raport cu
obiectivul avut în vedere85.

Clauzele de salvgardare de la art. 296 par 1 şi art. 297 din Tratatul C.E. pot să fie
invocate şi în materia liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor. Bunăoară, într-o afacere,
prevederile articolelor arătate au fost analizate în raport cu dispoziţiile legale dintr-un stat
82
A se vedea, de exemplu, hotărârea CJE din 05.12.1989, cauza nr. 3/1988, Comisia/Italia, Culegerea 1989, p. 4060.
83
C.J.C.E., 4 iulie 2000, af. C-424/97, S. Haim, pct. 57; C.J.C.E., 8 iulie 1999, af. C-254/97, Société Baxter e.a., în Recueil,
1999-7, p. I-4831.
84
C.J.C.E., 15 mai 1997, af. C-250/95, Futura Participations et Singer, în Recueil, 1997-5, p. I-2500-2501.
85
C.J.C.E., 4 iulie 2000, af. C-424/97, S. Haim, pct. 57.
30
membru, corespunzător cărora persoanele de cetăţenie străină trebuiau să obţină o anumită

autorizaţie pentru a putea cumpăra imobile situate în zone de interes strategic din ţara în
cauză86.
După cum am subliniat, art. 296 şi 297 permit derogări de la principiile care
caracterizează piaţa internă privitor la aspecte care sunt în legătură cu securitatea şi apărarea
naţională a statelor membre. Măsurile adoptate pe temeiul art. 296 sau al art. 297 presupun
cooperarea dintre statul care le-a luat şi Comisie, în situaţia în care ele au ca efect
distorsionarea condiţiilor de concurenţă în cadrul pieţei comune. În mod specific, o serie de
clauze de salvgardare privesc ţara noastră (anexa VII din Tratatul de aderare a Bulgariei şi
României la Uniunea europeană).
3. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

3.1. Preliminarii
Principalele dispoziţii în materie sunt cuprinse în titlul III a celei de a treia părţi din
Tratatul C.E., în cadrul unui capitol aparte, intitulat „Capitalurile şi plăţile” (art. 56-60).
Prevederile consacrate acestei libertăţi fundamentale vor fi analizate în funcţie de deosebirea
dintre capitaluri, înţelese stricto sensu, şi plăţi. De asemenea, vor fi examinate excepţiile
jurisprudenţiale şi clauzele de salvgardare din Tratatul C.E. care pot să fie invocate, în
domeniu, de către statele membre.
3.2. Libera circulaţie a capitalurilor

Cu toate că la art. 3 şi la art. 14 din Tratatul C.E. nu s-a făcut distincţie între libera
circulaţie a capitalurilor şi, respectiv, libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor,
reglementările privitoare la capitaluri au fost, până la Tratatul de la Maastricht, prudente87,
datorită însemnătăţii pe care o are, pentru politica economică şi monetară a statelor,
menţinerea controlului asupra mişcărilor de capitaluri. Circulaţia capitalurilor este constituită
din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu
remunerarea unui serviciu.
Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă
contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale88. Tratatul de la Maastricht a recunoscut
liberei circulaţii a capitalurilor o importanţă egală cu cea atribuită celorlalte libertăţi
fundamentale. Libera circulaţie a capitalurilor a fost afirmată, prin textele tratatului, în mod
ferm, atât în relaţiile dintre statele membre, cât şi în cele dintre ţările din Comunitate şi statele
terţe. Potrivit art. 56 par. 1 din Tratatul C.E., toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între
statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt interzise89. Prevederile art.
56 au efect direct în cadrul Comunităţii Europene90.
Circulaţia capitalurilor include investiţiile realizate în scopul constituirii sau dezvoltării
unei societăţi comerciale ori a unei sucursale, investiţiile imobiliare, operaţiunile cu privire la
titlurile cotate şi necotate la bursă, împrumuturi pe termen mediu şi lung, emisiunea de acţiuni
şi de obligaţiuni pe piaţa altor state membre, mişcările de capitaluri în interes personal
(împrumuturi, donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul), vărsăminte în
conturi curente şi încheierea contractelor de depozit în străinătate, investiţii în bonurile de
tezaur, importul sau exportul mijloacelor de plată, daune-interese, drepturi de autor etc.
În esenţă, circulaţia capitalurilor presupune un transfer de valori dintr-un stat membru
în altul sau, în interiorul aceleiaşi ţări, către un nerezident, operaţiunea respectivă având
caracter autonom.
86
A se vedea, concluziile avocatului general în afacerea C-423/98 (A. Albore), pct. 11 şi urm.
87
De exemplu, potrivit Tratatului C.E.E., statele membre erau obligate să suprime în mod progresiv între ele, în cursul unei
perioade de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune, restricţiile referitoare la mişcările de capitaluri
aparţinând persoanelor care îşi au reşedinţa în ţările din Comunitate, ca şi discriminările de tratament bazate pe naţionalitatea
sau reşedinţa părţilor ori pe localizarea plasamentului.
88
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, af. 286/82 şi 26/83, G. Luisi şi G. Carbone, în Recueil, 1984-1, p. 404.
89
Modul de redactare al art. 56 este similar cu cel al art. 1 din Directiva nr. 88/361.
90
90 C.J.C.E., 14 decembrie 1995, af. C-163/94, C-165/94 şi C-250/94, L.E. Sanz de Lera e.a., în Recueil, 1995-12, p. I-4841-
4843.
31
3.3. Libera circulaţie a plăţilor

Prin art. 56 din Tratatul C.E. au fost interzise atât măsurile restrictive privind circulaţia
capitalurilor, cât şi orice îngrădiri referitoare la plăţile între statele membre, precum şi între
statele membre şi ţările terţe.
Orice restricţie asupra plăţilor era, de fapt, prohibită, dacă ne raportăm la vechea
reglementare, încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).
Corespunzător prevederilor art. 106 din Tratatul C.E.E., fiecare stat membru se angaja
să autorizeze, în moneda ţării din Comunitate unde era stabilit creditorul sau beneficiarul,
plăţile aferente schimbului de mărfuri, de servicii şi de capitaluri, precum şi să permită
transferurile de capitaluri şi de salarii.
Pornind de la aceste dispoziţii, Curtea de Justiţie a distins între libera circulaţie a
plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor. În categoria „plăţilor” au fost incluse transferurile care
reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale. Este lesne de înţeles că, în
absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.
În principiu, plăţile se pot realiza prin bancnote, cecuri, virament, cambie, bilet la ordin,
acreditiv documentar etc. Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă şi în prezent.
Cu toate că art. 56 din Tratatul C.E. se aplică deopotrivă circulaţiei capitalurilor şi
plăţilor, unele prevederi din Tratatul C.E., cum sunt, de exemplu, cele de la art. 57 şi 59, sunt
luate în considerare numai în materia circulaţiei capitalurilor.
3.4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor

În cadrul temei arătate vom analiza excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi excepţiile
jurisprudenţiale. Principalele excepţii din Tratatul C.E. sunt prevăzute în cadrul art. 58.
Art. 58 nuanţează dispoziţiile art. 56. Reglementările de la art. 58 pot să fie invocate
privitor la circulaţia capitalurilor şi, de asemenea, referitor la plăţi. În sensul declaraţiei asupra
art. 58 (73 D), adoptată cu prilejul încheierii Tratatului de la Maastricht, statele membre sunt
abilitate să aplice numai „dispoziţiile pertinente” ale legislaţiei lor fiscale existente la sfârşitul
anului 1993.
Sintagma menţionată trimite la motivele imperative de interes general, care justifică
restricţii inclusiv la celelalte principii ce definesc piaţa internă91. Pe lângă motivele imperative
de interes general care pot să determine adoptarea unor măsuri ce afectează libera circulaţie
a capitalurilor şi a plăţilor, art. 58 permite, totodată, luarea măsurilor necesare pentru a
împiedica încălcarea legilor şi regulamentelor, îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul
supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare.
În esenţă, prin astfel de măsuri se urmăreşte prevenirea fraudelor în domeniul fiscal.
Procedurile folosite în scop de informare administrativă sau statistică pot să stânjenească şi
ele libera circulaţie în materia în care sunt aplicate, dar privitor la capitaluri acestea sunt, pe
temeiul articolului menţionat, admise.
În plus, art. 58 poate să fie invocat de statele membre pentru a explica măsurile care
sunt în legătură cu considerente de ordine şi securitate publică. Cele două noţiuni trebuie,
credem, înţelese în funcţie de elementele generale evidenţiate în literatura de specialitate şi în
jurisprudenţă în cadrul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor92.
În situaţia în care sunt aduse în atenţie măsuri naţionale justificate prin motive
imperative de interes general, se solicită să fie îndeplinite condiţiile stabilite cu prilejul afacerii
Cassis de Dijon.
91
A se vedea, V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon, op. cit., p. 184-185, precum şi C.J.C.E., 6 iunie 2000, af. C-35/98,
B.G.M. Verkooijen, pct. 46.
92
C.J.C.E., 23 ianuarie 1995, af. C-358/93 şi C-416/93, A. Bordessa e.a., în Recueil, 1995-1/2, p.I-384. Spălarea banilor,
traficul de stupefiante şi activităţile teroriste justifică, între altele, aplicarea dispoziţiilor art. 58.
32

Dintre clauzele de salvgardare care pot să fie invocate în materia liberei circulaţii a
capitalurilor le reţinem, exemplificativ, pe cele cuprinse în Anexa VII din cadrul Tratatului de
aderare a Bulgariei şi României la Uniunea europeană.
33
 Partea a II-a: REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI
Regulile privind concurenţa îşi au fundamentul în dispoziţiile art. 2 din Tratatul C.E.,
potrivit cărora realizarea unui grad înalt de competitivitate constituie unul dintre obiectivele
comunitare.
Politicile sau acţiunile de înfăptuire a obiectivelor comunitare care prezintă relevanţă în
materia analizată se referă, conform art. 3 din Tratatul C.E., la punerea în practică a unei
politici comerciale comune (lit. b), la instituirea pieţei interne caracterizată prin abolirea, între
statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor (lit. c), la un regim care să creeze siguranţa că, în cadrul pieţei interne, concurenţa
nu este denaturată (lit. g), la apropierea legislaţiilor naţionale, în măsura necesară funcţionării
pieţei comune (lit. h).
De asemenea, corespunzător dispoziţiilor art. 4 din Tratatul C.E., obiectivele enunţate
la art. 2 presupun instaurarea unei politici economice bazată pe strânsa coordonare a
politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea ţelurilor comune,
politică care să se realizeze cu respectarea principiului unei economii de piaţă deschise, în
care concurenţa este liberă.
Concurenţa poate să fie împiedicată, restrânsă sau denaturată prin acte sau fapte
săvârşite de întreprinderi sau ca urmare a intervenţiei statelor membre.
1. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎNTREPRINDERILOR
1.1. Preliminarii
În cadrul regulilor care se aplică în domeniul concurenţei întreprinderilor, distingem
între cele privitoare la înţelegerile monopoliste, cele consacrate abuzului de poziţie dominantă
şi cele referitoare la operaţiunile de concentrare.
Prevederile fundamentale în materie sunt cuprinse, pentru înţelegerile monopoliste
între întreprinderi, la art. 81 din Tratatul C.E., iar pentru abuzul de poziţie dominantă, la art. 82
din acelaşi tratat. Exceptările de grup sunt supuse prevederilor unor regulamente distincte
pentru fiecare categorie.
Operaţiunile de concentrare între întreprinderi sunt cârmuite de dispoziţiile
Regulamentului nr. 139/2004.
1.2. Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi

Potrivit art. 81 din Tratatul C.E., sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise toate
acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile
concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca
obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei
comune şi, în special, acelea care constau în următoarele:
a) fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a
altor condiţii ale tranzacţiilor;
b) limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor;
c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
d) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale,
cu obiectul respectivelor contracte.
Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de plin drept. Totuşi, dispoziţiile paragrafului
1 pot să fie declarate inaplicabile:
– oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi;
– oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;
34
– oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la

ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic ori
economic, rezervând, totodată, utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi fără:
a) să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective;
b) să dea posibilitatea întreprinderilor să elimine concurenţa pentru o parte substanţială
a produselor în cauză.
După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art. 81 par. 1 trebuie să fie
întrunite mai multe cerinţe.
1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 81 par. 1. Prevederile legale
comunitare interzic săvârşirea unor acte sau fapte de către întreprinderi, fără a defini însă
aceste entităţi. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost caracterizate
independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele de drept ale statelor
membre.
Corespunzător hotărârilor Curţii de Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice entitate
care desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei juridic şi
modul în care este finanţată93.
Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei, de un tratament similar
celui luat în considerare pentru întreprinderile private. Persoanele juridice formează o singură
întreprindere în eventualitatea în care, în interiorul grupului, filialele nu sunt abilitate să decidă
comportamentul lor pe piaţă.
Unitatea de conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este
precumpănitoare faţă de separarea formală a lor. Enumerarea înţelegerilor de natură
monopolistă de la art. 81 par. 1 cuprinde acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de
întreprinderi şi practicile concertate.
Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în care întreprinderile şi-au
exprimat voinţa într-un mod determinat94. Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul
comunitar, în sens larg. Asemenea acorduri pot să ia forma contractelor de concesiune,
actelor constitutive ale unor societăţi comerciale, tranzacţiilor95 sau a unei înţelegeri care are
numai semnificaţie morală96.
Prohibiţia instituită la art. 81 par. 1 priveşte, deopotrivă, acordurile orizontale şi pe cele
verticale. Criteriul de distincţie dintre unele şi celelalte decurge din poziţia economică în care
se află părţile interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc între ele.
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de la
organul competent al unui grup profesional97. Nu se solicită ca gruparea (asociaţia) de
întreprinderi să aibă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea, împrejurarea
că este vorba de o asociaţie de drept public nu influenţează calificarea acesteia ca fiind o
asociaţie de întreprinderi98.
Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc
cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele, ce conduce la condiţii de
concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând seama de natura
produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor în cauză, dimensiunile şi caracterul pieţei99.
Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie prin el însuşi o practică
concertată. Orice întreprindere are dreptul să ţină seama de politica economică a concurenţilor
93
Exempli gratia, C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner şi F. Elser, în Recueil, 1991-4, p. I-2016.
94
T.P.I.C.E., 17 decembrie 1991, af. T-4/89, BASF AG, în Recueil, 1991-10, p. II-1605.
95
C.J.C.E., 27 septembrie 1988, af. 65/86, Bayer AG et Société de construction mécaniques Hennecke GmbH, în Recueil,
1988-8, p. 5285-5287.
96
Când întreprinderile nu atribuie efecte juridice înţelegerii dintre ele, credem că regulile în domeniul concurenţei vor fi, totuşi,
luate în considerare în eventualitatea în care părţile intenţionează să pună acea înţelegere în practică.
97
A se vedea, B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, op. cit., p. 363.
98
C.J.C.E., 30 ianuarie 1985, af. 123/83, Bureau national interprofessionel du cognac, în Recueil, 1985-1, p. 422-423. În
general, calificarea unei asociaţii de întreprinderi, potrivit reglementărilor legale dintr-un stat membru, nu înrâureşte aplicarea
regulilor comunitare din domeniul concurenţei.
99
C.J.C.E., 14 iulie 1972, af. 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd., în Recueil, 1972, vol. 1, p. 657-658.
35
săi şi să îşi alinieze, în mod corespunzător, propria conduită. În scopul aplicării art. 81 par. 1,
va trebui ca acţiunea întreprinderilor pe piaţă să fie rezultatul cooperării dintre ele, al urmării
unui ţel comun.
După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să îşi
determine, în mod autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa comună,
inclusiv alegerea destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se opune oricărei
luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect sau ca efect, fie să
influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie
concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită ori se află doar în stadiu de
proiect100.
Acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile
concertate sunt cuprinse în domeniul de aplicare al art. 81 par. 1 dacă:
– Sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre;
– Au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei
în interiorul pieţei comune;
– Au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra concurenţei.
2. Specificări ale înţelegerilor monopoliste sancţionabile.

Art. 81 par. 1 cuprinde cinci categorii de înţelegeri între întreprinderi care pot afecta
concurenţa. Enumerarea nu are caracter limitativ, ci exemplificativ. Ea include cazuri socotite
ca fiind atingeri tipice aduse concurenţei, prin înţelegeri care îi împiedică funcţiile normale,
restrângând-o sau denaturând-o.
După cum reiese din prevederile art. 81 par. 1, afectarea concurenţei poate să se
datoreze, în esenţă, fie unei strategii de compartimentare a pieţei, ceea ce presupune
divizarea acesteia şi repartizarea diferitelor părţi de piaţă între întreprinderile concurente, fie
unei aşa-zise strategii de asfixiere, care implică adoptarea de către întreprinderile interesate a
unui comportament uniform pe piaţă şi permanentizarea clienţilor.
Examinarea cauzelor instrumentate de către Comisie şi a jurisprudenţei Curţii de
Justiţie arată că, în majoritatea afacerilor, concurenţa a fost afectată prin fixarea preţurilor, prin
repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare, prin măsuri restrictive în domeniul
producţiei ori referitor la modalităţile de vânzare. Înţelegerile între întreprinderi care determină
cuplarea contractelor sunt, în schimb, arareori întâlnite în practică101.
a) Fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a
altor condiţii ale tranzacţiilor.
Înţelegerile prin care sunt fixate preţurile de vânzare sau de cumpărare afectează
mobilitatea preţurilor, împiedicând funcţiile cererii şi ofertei în stabilirea nivelului acestora.
Părţile pot să fixeze, prin înţelegeri ilicite, preţurile la export, pe cele la import sau
preţurile din cadrul pieţei interne a unui stat membru. De asemenea, au fost apreciate ilicite
clauzele de rabat comercial în cazul în care acesta este calculat în funcţie de volumul total al
vânzărilor realizate de către participanţii la înţelegere, nu după cifra de afaceri înregistrată în
relaţiile dintre producător şi clientul său102; dacă fiecare participant la înţelegere acordă acelaşi
rabat, indiferent care este cantitatea de marfă cumpărată de către clienţi sau în ipoteza în care
rabatul ce poate să fie încuviinţat clienţilor este plafonat pentru participanţi103; în situaţia în
care rabatul nu este consimţit decât unei categorii specifice de clienţi104.
Pe lângă prestabilirea de preţuri obligatorii sau convenirea în comun a unor rabaturi,
libertatea pieţei poate să fie afectată şi prin înţelegeri în cadrul cărora sunt fixate alte condiţii
100
C.J.C.E., 16 decembrie 1975, af. 40-48, 50, 54-56, 111, 113 şi 114/73, Coöperatieve Vereniging „Suiker Unie” UA et autres,
în Recueil, 1975, partea a doua, p. 1664-1665.
101
A se vedea, Memento pratique Francis Lefebvre, Communauté européenne 1998-1999, p. 359.
102
Ibidem, p. 1512.
103
103 Decizia Comisiei din 22 decembrie 1972, af. „Cimbel” şi decizia Comisiei din 13 iulie 1983, af. „Vimpoltu”, cf.
Mémento pratique Francis Lefebvre, Communauté européenne 1998-1999, p. 361.
104
Decizia Comisiei din 15 iulie 1982, af. „SSI”, cf. Mémento pratique Francis Lefebvre, Communauté européenne 1998-
1999, p. 362.
36
comerciale, cum ar fi, modalităţi şi termene identice de livrare, niveluri de credite şi de garanţii
de acelaşi tip, clauze similare de agravare sau de limitare a răspunderii ş.a.
b) Limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor.
În această categorie sunt incluse înţelegerile prin care participanţii acceptă să îşi
restrângă posibilităţile de dezvoltare şi cele susceptibile să împiedice întreprinderile să
intervină pe piaţă. De exemplu, au fost considerate ilicite înţelegerile prin care au fost fixate
cote de producţie sau de vânzare, s-a renunţat la folosirea unui procedeu tehnic nou în
procesul de fabricaţie105 ori întreprinderile şi-au coordonat investiţiile într-un anumit domeniu.
c) Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare.
Repartizarea pieţelor între întreprinderi şi alocarea între acestea a surselor de
aprovizionare aduce atingere, în mod deosebit de nociv, funcţiilor concurenţei, întrucât
asemenea înţelegeri sunt susceptibile să contribuie la delimitarea, repartizarea şi izolarea
pieţelor, adică la restabilirea obstacolelor pe care prevederile Tratatului C.E. referitoare la
libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor caută să le înlăture.
De pildă, producătorii pot, prin acordurile orizontale pe care le încheie, să îşi
repartizeze, din punct de vedere geografic, pieţele sau sursele de aprovizionare106. Acordurile
verticale care conţin clauze de exclusivitate de vânzare sau de exclusivitate de cumpărare pot
să fie socotite, şi ele, incompatibile cu dispoziţiile art. 81 din Tratatul C.E.107
d) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial.
Concurenţa poate să fie distorsionată prin înţelegeri destinate să creeze, faţă de unii
parteneri contractuali, condiţii care să-i dezavantajeze comparativ cu alţi clienţi.
Înţelegerile discriminatorii pot să fie motivate de naţionalitatea, sediul sau forţa
economică a partenerului contractual.
De cele mai multe ori, discriminarea constă în impunerea, faţă de anumiţi parteneri, a
unor preţuri superioare celor practicate în mod obişnuit. Tratamentul diferenţiat poate să
privească însă şi alte elemente contractuale, precum înlesniri de plată prin eşalonări, garanţiile
oferite clientelei etc.
e) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
Cumpărătorul nu este nevoit, potrivit art. 81 par. 1 lit. e, să accepte în plus, la
încheierea contractului dorit, din pricina presiunii exercitate de către producător sau
distribuitor, prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor ori potrivit uzanţelor
comerciale, cu obiectul contractului primar.
Admiterea unor asemenea prestaţii suplimentare ar afecta autonomia întreprinderilor
pe piaţă, stânjenind desfăşurarea liberă a concurenţei. De pildă, se poate considera că s-a
recurs la procedura juridică a contractelor cuplate, în ipoteza în care cumpărătorul a trebuit să
achiziţioneze, pe lângă produsul care îl interesa, un altul, nevandabil sau învechit, care nu-i
era util; în cazul în care utilizatorul a fost obligat să accepte accesorii sau piese de schimb
necesare pentru funcţionarea ori întreţinerea utilajului cumpărat, cu toate că acesta nu
prezenta o specificitate tehnică aparte; în împrejurarea în care cumpărătorul a trebuit să
accepte o cantitate excesivă de piese de schimb, care depăşeau, în mod vădit, nevoile sale
normale; dacă vânzarea cantităţii de marfă necesară cumpărătorului a fost condiţionată de
achiziţionarea unor cantităţi suplimentare, peste cerinţele beneficiarului.
3. Înţelegeri monopoliste nesancţionabile. Art. 81 par. 3 subordonează neaplicarea

primului paragraf de îndeplinirea a patru condiţii, două pozitive şi două negative.
105
C.J.C.E., 15 iulie 1970, af. 41/69, ACF Chemieforma NV, în Recueil, 1970, vol. 2, p. 701-702.
106
C.J.C.E., 15 mai 1975, af. 71/74, „Frubo” în Recueil, 1975, prima parte, p. 583-584.
107
C.J.C.E., 10 decembrie 1985, af. 31/85, SA ETA Fabriques d’Ébauches, în Recueil, 1985-10, p. 3933 şi p. 3940-3941
privitor la un contract de concesiune exclusivă prin care concesionarul se obliga să nu vândă produsele obţinute de la concedent
în afara teritoriului concedat.
37
Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea monopolistă trebuie să contribuie

la ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic ori
economic.
Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul primei condiţii să se realizeze,
pentru ca aceasta să fie considerată îndeplinită. Avantajele menţionate sunt însă examinate în
mod obiectiv, adică ţinând seama de efectele favorabile ale înţelegerii pentru economia
comunitară şi pentru terţi, nu de consecinţele ei pentru participanţi108.
Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată de faptul că fiecare
participant la înţelegere renunţă la fabricarea unor produse, specializându-se în anumite
operaţiuni, ceea ce conduce la sporirea productivităţii. Îmbunătăţirea distribuirii produselor
poate să fie asigurată prin clauzele de exclusivitate de vânzare sau de cumpărare.
Exclusivitatea de vânzare permite beneficiarului să îşi dezvolte activităţile de
promovare a vânzărilor şi de investiţii în zona concedată; exclusivitatea de cumpărare poate
să implice participarea producătorului la expansiunea pieţei şi să conducă la aprovizionarea
regulată de către angrosişti a persoanelor care vând mărfuri cu amănuntul109.
Promovarea progresului tehnic sau economic se poate realiza prin folosirea unui
procedeu nou de fabricaţie şi prin utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii care
erau luate anterior în considerare doar în mod izolat, în cazul unor bunuri diferite110.
La art. 81 par. 3 nu se face referire şi la progresul social, dar Curtea de Justiţie a
hotărât că acesta poate să fie subsumat, în unele circumstanţe, progresului economic.
A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între întreprinderi să rezerve utilizatorilor
o parte echitabilă din profitul obţinut. Noţiunea de utilizatori cuprinde, deopotrivă, pe
consumatorii finali şi pe partenerii direcţi ai întreprinderilor participante la înţelegerea
monopolistă. Avantajele pe care le obţin utilizatorii nu sunt totdeauna pecuniare. Ele pot să
constea, în unele situaţii, în îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la produse
noi care încorporează, eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii persoanelor; protecţia
mediului înconjurător;
A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să nu impună întreprinderilor
interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii
produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau economic. Efectele negative ale
restrângerii concurenţei sunt tolerabile, dacă nu au fost folosite decât mijloacele necesare
pentru atingerea obiectivelor arătate.
Întreprinderile interesate sunt toate întreprinderile care suportă consecinţele restricţiilor
ce au fost stabilite sau care beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu numai cele care
sunt părţi la ea.
A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea monopolistă să nu dea posibilitatea
întreprinderilor participante să elimine concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în
cauză. Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor benefice ale înţelegerii între întreprinderi,
aceasta nu poate să fie apreciată ca fiind licită în eventualitatea în care ar conduce la
înlăturarea totală a concurenţei sau ar determina eliminarea ei pentru o parte substanţială a
produselor luate în considerare.
Aplicarea condiţiei analizate depinde de modul în care este stabilită piaţa produsului sau
serviciului.
1.3. Abuzul de poziţie dominantă

Potrivit art. 82 din Tratatul C.E., este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în
măsura în care comerţul între statele membre poate să fie afectat, exploatarea abuzivă, de
către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte
substanţială a acesteia.
108
C.J.C.E., 13 iulie 1966, af. 56 şi 58/64, Établissements Consten S.A.R.L. et Grundig-Verkaufs-GmbH, în Recueil, 1966, vol.
2, p. 502-503.
109
C.J.C.E., 25 octombrie 1977, af. 26/76, Metro SB-Großmärkte GmbH & Co. KG, în Recueil, 1977, partea a treia, p. 1916.
110
T.P.I.C.E., 15 iulie 1994, af. T-17/93, Matra Hachette SA, în Recueil, 1994-6/7, p. II-633.
38
Asemenea practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau
a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor;
b) limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor;
c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare celor de la art. 81 par. 1, cu
excepţia dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. C (repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare).
Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepţii.
Severitatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie
dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă.
Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile.
1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 82. În cadrul prevederilor art.

82 este interzisă exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii
dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia. În principiu, deţinerea unei
poziţii dominante nu este prohibită, ci numai exploatarea ei abuzivă, cu toate că poziţia
dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor întreprinderi poate să aducă atingere concurenţei.
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
– Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este
susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunităţii;
– Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;
– Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.
Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, de
natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să
aibă un comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de concurenţi,
de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori111.
Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei mari părţi din piaţă, de
raportul dintre părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauză şi de concurenţi, de avansul
tehnologic faţă de concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de perfecţionate
şi de absenţa concurenţei potenţiale112.
De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori
care, luaţi în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinanţi113.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la
comportamentele unei întreprinderi aflată ntr-o poziţie dominantă, care sunt de natură să
influenţeze structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de
concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace
diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate
să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe114.
Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre constituie o cerinţă care
permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale comunitare de dispoziţiile
legale din statele membre referitoare la concurenţa între întreprinderi. În scopul punerii în
practică a reglementărilor de la art. 82
111
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG, în Recueil, 1979, prima parte, p. 520.
112
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG, în Recueil, 1979, prima parte, p. 524.
113
C.J.C.E., 2 martie 1994, af. C-53/92 P, Hilti AG, în Recueil, 1994-3, p. I-697-700; T.P.I.C.E., 12 decembrie 1991, af. T-
30/89, Hilti AG, în Recueil, 1991-10, p. II-1480.
114
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co.AG, în Recueil, 1979, prima parte, p. 541.
39
din Tratatul C.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziţiei dominante să poată avea
consecinţe negative asupra comerţului intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi
produs efectiv115.
2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici

considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste
între întreprinderi de la art. 81. Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost
reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri
orizontale sau verticale între întreprinderi.
În practică s-a constatat, totuşi, că astfel de efecte sunt generate, în anumite situaţii, şi
de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a
avut învedere cu prilejul aplicării strategiei ei pe piaţă. De exemplu, interdicţia impusă de către
întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la
revânzarea unui bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală116. Omisiunea de la
art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este
limitativă. Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau
a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care
nu există un raport rezonabil între acesta şi valoarea economică a prestaţiei întreprinderii117.
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi asimilată şi situaţia în care o
întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturării
concurenţilor de pe piaţă118.
Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau
termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă119.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit.
a, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părţilor la înţelegerea
monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu este, după cum am arătat,
totuşi, exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă se
prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o înţelegere monopolistă, iar pe
ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţă prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerinţele
unei concurenţe obişnuite;
b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor.
De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau
cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă. De pildă, Curtea de
Justiţie a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client
cu care se afla în concurenţă privitor la produsele obţinute cu ajutorul acelor materii prime,
reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente
de pe piaţă120.
Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea
unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real
115
C.J.C.E., 6 aprilie 1995, af. C-241/91P şi C-242/91P, Radio Telefis Eireann et Independent Television Publications Ltd, în
Recueil, 1995-3/4, p. I-799-800. Potrivit Curţii de Justiţie, condiţia pe care o analizăm este îndeplinită, în ipoteza în care se
poate aprecia, cu un grad de probabilitate suficient, că acţiunea întreprinderii în cauză este susceptibilă să influenţeze, direct sau
indirect, în mod real ori potenţial, comerţul între statele membre.
116
C.J.C.E., 14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et United Brands Continental BV, în Recueil, 1978, prima
parte, p. 293-294. În cauză, cele două întreprinderi interziceau distribuitorilor să revândă bananele verzi cu care acestea i-au
aprovizionat. Bananele puteau să fie revândute de către distribuitori numai după maturarea lor.
117
C.J.C.E., 14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et United Brands Continental VB, în Recueil, 1978, prima
parte, p. 306.
118
C.J.C.E., 3 iulie 1991, af. C-62/86, AKZO Chemie VB, în Recueil, 1991-7/I, p. I-3455-3456. În această afacere, Curtea de
Justiţie a reţinut existenţa unui „abuz de structură”.
119
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG, în Recueil, 1979, prima parte, p. 541-544, privitor la
rabaturi de fidelitate care erau consimţite fie în schimbul exclusivităţii, fie pe baza estimării nevoilor fiecărui beneficiar, nu în
mod obiectiv, în funcţie de cantitatea de marfă cumpărată; C.J.C.E., 14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et
United Brands Continental BV, în Recueil, 1978, prima parte, p. 294-295.
120
C.J.C.E., 6 martie 1974, af. 6 şi 7/73, Istituto Chemioterapico Italiano S.p.A. et Commercial Solvents Corporation, în
Recueil, 1974, prima parte, p. 253.
40
ori potenţial al acestora, poate să fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică potenţială,
constantă şi regulată a consumatorilor, iar întreprinderea în cauză are capacitatea necesară în
vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit121. În circumstanţele în care întreprinderea
poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor
criterii obiective, nediscriminatorii;
c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial.
Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. a şi b ale art. 82, întrucât
condiţiile discriminatorii pot să se refere la preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri
livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă că orice condiţii discriminatorii aplicate
de o întreprindere care deţine o poziţie dominantă constituie un abuz. Motivarea practicilor
abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81
par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, livrarea cu
întâietate a produselor către comercianţii care vând numai mărfurile producătorului, fiind
dezavantajaţi cei care înstrăinează, alături de acestea, bunuri concurente importate122;
d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi consolidează
poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piaţă, deoarece aceasta
subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor
produse supuse concurenţei.
Potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanţă, condiţionarea încheierii
contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie
admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele folosite
pentru ambalarea lichidelor alimentare).
În plus, contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existenţa uzanţelor
comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectată datorită poziţiei dominante a unei
întreprinderi123.
1.4. Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor

Controlul comportamentelor întreprinderilor se realizează de către autorităţile
comunitare şi de autorităţile naţionale ale statelor membre. În materie sunt competente şi
autorităţile naţionale ale statelor membre pentru că prevederile art. 81 şi 82 au efect direct.
Aplicarea regulilor în domeniul concurenţei prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.
se realizează potrivit Regulamentului nr. 1/2003. Adoptarea Regulamentului nr. 1/2003 se
înscrie în cadrul procesului de modernizare a dreptului comunitar al concurenţei, caracterizat
prin adoptarea unor noi regulamente de exceptare pe categorii, prin adoptarea unor linii
directoare consacrate acordurilor orizontale de cooperare şi acordurilor verticale, precum şi
prin adoptarea altor comunicări ale Comisiei în domeniu.
Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat, în esenţă, pentru a permite autorităţilor
competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organelor de jurisdicţie naţionale
să aplice prevederile art. 81 par. 3 din Tratatul C.E., precum şi pentru a degreva comisia de
analizarea afacerilor care nu prezintă semnificaţie deosebită pe plan comunitar. Prin
Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunţat la sistemul atestărilor negative şi al dispenselor
individuale, instituit potrivit Regulamentului nr. 17/62.
În cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 se stipulează că acordurile, deciziile şi practicile
concertate vizate de art. 81 par. 1 din Tratatul C.E., care nu îndeplinesc condiţiile de la art. 81
par. 3, sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop. Pe de altă
parte, acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 81 par. 1, care îndeplinesc
condiţiile art. 81 par. 3, nu sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest
121
T.P.I.C.E., 12 iunie 1997, af. T-504/93, Tiercé Ladbroke SA, în Recueil, 1997-5/6, p. II-969; C.J.C.E., 6 martie 1974, af. 6 şi
7/73, Istituto Chemioterapico Italiano et Commercial Solvents Corporation, în Recueil, 1974, prima parte, p. 254.
122
A se vedea, Ph. Icard, Droit matériel et politiques communautaires, Editions ESKA, Paris, 1999, p. 422.
123
T.P.I.C.E., 6 octombrie 1994, af. T-83/91, Tetra Pak International SA, în Recueil, 1994-8/9/10, p. II-822.
41
scop. Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, în sensul art. 82 din Tratat, este interzisă,
fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.
În interesul comunitar, Comisia, acţionând din oficiu, poate să constate, prin decizie, că
art. 81 nu se aplică unui acord, unei decizii sau unei practici concertate, pentru că nu sunt
reunite condiţiile de la art. 81 par. 1 sau pentru că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 81 par. 3.
Comisia poate să facă o asemenea constatare şi în ceea ce priveşte art. 82 din tratat. Comisia
are posibilitatea să stabilească, din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, că un acord, o
decizie sau o practică concertată supusă dispoziţiilor unui regulament de exceptare pe
categorii generează, totuşi, efecte incompatibile cu prevederile art. 81 par. 3 din tratat.
Autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre beneficiază de
prerogative similare, dacă un acord, o decizie sau o practică concertată supusă prevederilor
unui regulament de exceptare pe categorii generează efecte incompatibile cu dispoziţiile art.
81 par. 3, pe teritoriul statului membru unde este competentă autoritatea naţională în cauză
sau pe o parte a acestuia, care prezintă caracteristicile unei pieţe geografice distincte. După
cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 autorităţile
competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organele de jurisdicţie naţionale
pot să aplice art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.
În cadrul Regulamentului nr. 1/2003 se evidenţiază raportul între prevederile art. 81 şi
82 şi, respectiv, dreptul concurenţei din statele membre. Astfel, în situaţia în care autorităţile
competente în domeniul concurenţei din statele membre sau organele de jurisdicţie naţionale
aplică dreptul naţional al concurenţei unor acorduri, decizii sau practici concertate, în sensul
art. 81 par. 1 din tratat, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre, în
înţelesul dat acestei sintagme prin tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art.
81. În cazul în care autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre sau
organele de jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unei practici abuzive
interzisă potrivit art. 82 din tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 82.
Aplicarea dreptului naţional al concurenţei nu poate să conducă la interzicerea
acordurilor, deciziilor sau practicilor concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul
între statele membre, dar nu au ca efect restrângerea concurenţei, în sensul art. 81 par. 1, sau
îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3 ori sunt supuse unui regulament de exceptare pe categorii.
Regulamentul nr. 1/2003 nu împiedică, totuşi, statele membre să adopte şi să aplice pe
teritoriul lor dispoziţii legale mai stricte prin care se interzic sau se sancţionează un
comportament unilateral al unei întreprinderi.
În scopul asigurării cooperării între Comisie şi autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre şi în vederea asigurării aplicării uniforme a art. 81 şi 82 de
către autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre, prin Regulamentul
nr. 1/2003 a fost organizată o reţea europeană a concurenţei. Fiecare stat membru
desemnează autoritatea sau autorităţile competente în domeniul concurenţei pentru aplicarea
art. 81 şi 82.
O anumită afacere poate să fie investigată de o autoritate competentă în domeniul
concurenţei dintr-un stat membru, de mai multe autorităţi din state membre diferite sau de
Comisie. În principiu, o afacere determinată trebuie să fie investigată de autoritatea cel mai
bine plasată. Autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru care
acţionează pe baza prevederilor art. 81 sau 82 trebuie să informeze, în scris, Comisia înainte
de iniţierea primei măsuri de anchetă. Această informare poate să fie pusă şi la dispoziţia
autorităţilor competente în domeniul concurenţei din alte state membre.
Dacă a fost adoptată o decizie de către Comisie privitor la un acord, o decizie sau o
practică concertată asupra căreia o autoritate competentă în domeniul concurenţei dintr-un
stat membru urmează să statueze, aceasta nu va putea lua o hotărâre contrară deciziei
Comisiei.
Înainte de adoptarea unei decizii prin care se interzice un anumit comportament, se
acceptă angajamente ale întreprinderilor sau se retrage beneficiul dispoziţiilor unui regulament
de exceptare pe categorii, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre
trebuie să informeze Comisia.
42
Pe de altă parte, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre

pot să consulte, în orice moment, Comisia, în cazul în care investighează o anumită afacere
pe baza art. 81 sau 82 din tratat. La cererea Comisiei sau a unei autorităţi competente în
domeniul concurenţei dintr-un stat membru, o afacere investigată de o autoritate competentă
din alt stat membru poate să fie adusă în atenţia Comitetului consultativ în materie de practici
restrictive şi poziţii dominante.
Angajarea procedurii de către Comisie privitor la o anumită afacere determină
desesizarea autorităţilor competente în domeniul concurenţei din statele membre de acea
afacere referitor la aplicarea art. 81 şi 82 din tratat. Regulamentul nr. 1/2003 conţine şi
dispoziţii consacrate cooperării între organele de jurisdicţie naţionale şi Comisie, în scopul
aplicării art. 81 şi 82.
Fiecare stat membru este abilitat să decidă care sunt organele de jurisdicţie naţionale
competente să aplice art. 81 şi 82. Acestea pot să soluţioneze litigiile între particulari sau să
se pronunţe privitor la deciziile adoptate de autorităţile competente în domeniul concurenţei
din statele membre. Comisia poate sprijini organele de jurisdicţie naţionale în vederea aplicării
art. 81 şi 82.
Comisia poate interveni la solicitarea organului de jurisdicţie naţional sau din oficiu. În
cazul în care există o solicitare a organului de jurisdicţie naţional, Comisia transmite acestuia
informaţiile de care dispune, îi indică dacă a început sau nu procedura referitor la afacerea
supusă judecăţii ori dacă a adoptat o decizie. Comisiei i se poate solicita sprijinul şi în scopul
interpretării dispoziţiilor art. 81 şi 82.
Acţionând din oficiu, Comisia poate să supună atenţiei organului de jurisdicţie naţional
observaţii scrise. La rândul lor, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre pot să supună atenţiei organului de jurisdicţie naţional observaţii scrise referitoare la
aplicarea art. 81 şi 82.
În situaţia în care organele de jurisdicţie naţionale hotărăsc privitor la acorduri, decizii
sau practici concertate supuse dispoziţiilor art. 81 sau 82, care au format deja obiectul unei
decizii a Comisiei, ele nu pot să ia o hotărâre contrară deciziei Comisiei. În cazul în care
Comisia nu a adoptat încă o decizie, organele de jurisdicţie naţionale trebuie să evite să
pronunţe o hotărâre care ar fi contrară deciziei Comisiei.
În acest scop ele pot să suspende judecarea cauzei până la momentul la care va
interveni o decizie a Comisiei. O altă soluţie este aceea a folosirii mecanismului chestiunilor
prejudiciale. Regulamentul nr. 1/2003 nu conţine dispoziţii consacrate sancţiunii nulităţii,
instituită prin art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a
precizat că nulitatea la care se referă art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. are caracter absolut. Un
acord care este supus dispoziţiilor paragrafului 1 al articolului arătat şi care nu a format
obiectul unei dispense individuale sau colective, pe baza reglementărilor paragrafului 3, este,
conform hotărârii Curţii, lovit de nulitate, în măsura în care obiectul sau efectele sale sunt
incompatibile cu interdicţia enunţată în cuprinsul paragrafului 1. Având în vedere caracterul
absolut al nulităţii la care se referă art. 81 par. 2, Curtea a concluzionat că un acord nul
întemeiul acestei dispoziţii nu are efect în cadrul raporturilor între cocontractanţi şi nu este
opozabil terţilor.
Caracterul absolut al nulităţii prevăzută la art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. nu suscită
îndoieli, întrucât respectarea regulilor îndomeniul concurenţei corespunde interesului general.
Fiind absolută, nulitatea nu poate să fie confirmată. Nulitatea poate să fie invocată de
orice persoană interesată, indiferent că aceasta este sau nu parte la acordul litigios. După cum
reiese din dispoziţiile art. 81 par. 2, nulitatea trebuie să fie constatată ori de câte ori sunt
reunite condiţiile ei, în scopul asigurării efectivităţii reglementărilor din tratat. Prin urmare,
autonomia din punct de vedere procedural a autorităţilor din statele membre este, sub
aspectul menţionat, limitată.
Constatarea nulităţii acordurilor şi deciziilor interzise este de competenţa organelor de
jurisdicţie naţionale124. Lor le revinesarcina de a stabili dacă nulitatea se referă la clauzele
124
A se vedea, Comunicarea Comisiei, din anul 2004, privitoare la cooperarea între Comisie şi organele de jurisdicţie naţionale
în scopul aplicării art. 81 şi 82 din Tratatul CE, pct. 4 teza a treia; Comunicarea Comisiei, din anul 2004, referitoare la modul
43
acordului prin care sunt încălcate dispoziţiile art. 81 par. 1 sau la înţelegereaîncheiată în
ansamblul ei, în ipoteza în care stipulaţiile ilicite nu pot să fie separate de întreg125. Curtea a
evidenţiat, în practica ei, efectele nulităţii ţinând seama de caracterul absolut al acesteia, dar
în dreptul român, nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, determină desfiinţarea
retroactivă a actului juridic.
2. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE
2.1. Preliminarii
Regulile care se iau în considerare în domeniul concurenţei privitor la statele membre
sunt cele consacrate întreprinderilor publice, ajutoarelor acordate de ţările din Comunitate şi
monopolurilor de stat cu caracter comercial.
2.2. Statutul întreprinderilor publice

Statele membre pot să menţină şi să extindă sectorul public, întrucât, potrivit art. 295
din Tratatul C.E., prevederile tratatului nu aduc atingere regimului proprietăţii din ţările din
Comunitate.
În principiu, întreprinderile publice nu se bucură însă de tratament preferenţial în
domeniul concurenţei. Corespunzător art. 86, statele membre au obligaţia să nu adopte şi să
nu menţină, privitor la întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora le acordă drepturi
speciale sau exclusive, măsuri contrare regulilor Tratatului C.E., în special celor de la art. 12 şi
de la art. 81-89.
Întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes economic
general sau care au caracterul unui monopol fiscal sunt supuse regulilor din Tratatul C.E., în
special regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică astfel,
în drept sau în fapt, îndeplinirea sarcinilor particulare care le revin. Dezvoltarea schimburilor
comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură contrară intereselor Comunităţii. Comisia
veghează la aplicarea dispoziţiilor art. 86, adresând, în funcţie de necesităţi, directive sau
decizii adecvate statelor membre.
Întreprinderile publice pot să fie definite pornindu-se de la accepţiunea noţiunii de
întreprindere, reţinută în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în contextul analizării întreprinderilor
private.
În plus, pot să fie avute în vedere prevederile Directivei nr. 80/723, din 25 iunie 1980,
referitoare la transparenţa relaţiilor financiare între statele membre şi întreprinderile publice,
adoptată de Comisie, pe temeiul art. 86 par. 3 din Tratatul C.E. Conform art. 2 al Directivei nr.
80/723, întreprinderile publice sunt orice întreprinderi asupra cărora autorităţile publice pot să
exercite, în mod direct sau indirect, în virtutea dreptului de proprietate, a participării lor
financiare ori a regulilor care le cârmuiesc, o influenţă dominantă. Influenţa dominantă a
autorităţilor publice este prezumată în următoarele ipoteze:
a) deţin majoritatea capitalului subscris al întreprinderii; b) dispun de majoritatea
voturilor care se atribuie părţilor sociale emise de întreprindere; c) pot să desemneze mai mult
de jumătate din membrii organului administrativ de conducere sau de supraveghere al
întreprinderii.
Prin autorităţi publice se înţeleg, în sensul Directivei nr. 80/723, statul, precum şi alte
colectivităţi teritoriale. Definiţia de la art. 2 al Directivei nr. 80/723 nu are decât valoare
orientativă126. În orice caz, natura juridică a întreprinderii în dreptul intern nu prezintă
relevanţă.
Statele membre pot să constituie, potrivit art. 86 par. 1 din Tratatul C.E., întreprinderi
publice sau să acorde unor întreprinderi drepturi speciale sau exclusive, dar nu sunt îndrituite
de analizare de către Comisie a sesizărilor făcute pe temeiul art. 81 şi 82 din Tratatul CE, pct. 13 şi 16, precum şi hotărârea TPI
din 18.09.1992, cauza nr. T-24/1990, Automec Srl, Culegerea 1992, p. II-2223.
125
125 Hotărârea CJE din 14.12.1983, cauza nr. 319/1982, Kerpen &Kerpen GmbH, Culegerea 1983, p. 4173.
126
C.J.C.E., 6 iulie 1982, af. 188-190/80, Republique française, Republique italienne et Royaume-Uni de Grande-Bretagne et
d’Irlande du Nord contre Commission, în Recueil, 1982-7, p. 2578.
44
să determine aceste întreprinderi să participe la înţelegerile interzise prin art. 81 par. 1 ori să
abuzeze de poziţia dominantă în care se află.
Drepturile speciale presupun nu numai adoptarea unor reglementări legale specifice
sau instituirea unui regim juridic particular pentru anumite întreprinderi, ci şi posibilitatea
autorităţilor publice de a obliga întreprinderile în cauză să aibă, în schimbul avantajelor
conferite, un comportament determinat.
În ceea ce priveşte drepturile exclusive, acestea sunt acordate întreprinderilor în
ipoteza consimţirii de către autorităţile publice a unui monopol în domeniul producţiei, al
distribuirii bunurilor sau al prestării serviciilor. Drepturile speciale sau exclusive pot să fie
acordate de către autorităţile publice, dacă ele sunt justificate prin motive care nu au natură
economică127.
În împrejurarea în care, prin consimţirea unui dreptexclusiv, întreprinderea beneficiară
va exploata în mod abuziv poziţia dominantă pe care o deţinea deja pe piaţă, reglementările
de la art. 86 par. 1 sunt nesocotite128. De asemenea, Curtea de Justiţie a hotărât că o
întreprindere, căreia i s-a acordat un drept exclusiv, abuzează de poziţia dominantă pe care a
dobândit-o, în circumstanţele în care nu are posibilitatea să satisfacă cererea existentă pe
piaţă129.
Potrivit art. 86 par. 2, întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de
interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal nu sunt supuse regulilor
de concurenţă, dacă restricţionarea sau înlăturarea concurenţei altor întreprinderi este
necesară în scopul îndeplinirii sarcinilor particulare care le revin.
Aceste prevederi se explică prin ideea menţinerii echilibrului economic al unor astfel de
întreprinderi, ceea ce presupune posibilitatea unei compensări între activităţile rentabile şi cele
mai puţin rentabile. Aplicarea regulilor de concurenţă ar permite altor întreprinderi să se
orienteze spre activităţile economice rentabile şi să practice tarife mai avantajoase faţă de
tarifele solicitate de titularii drepturilor exclusive, care trebuie să compenseze pierderile din
unele sectoare cu beneficiile obţinute în alte domenii130.
De exemplu, Curtea de Justiţie a hotărât că sunt asemenea întreprinderi cele din
domeniul telecomunicaţiilor131, a furnizării energiei electrice132, transportului aerian133,
serviciilor poştale134 şi întreprinderilor care exercită activităţi portuare135.
Întreprinderile ce desfăşoară activităţi subsumate unui monopol fiscal au menirea de a
procura venituri statului şi se identifică, în general, cu cele care au un monopol comercial.
Indiferent dacă întreprinderile analizate îndeplinesc servicii de interes economic general sau
care au caracterul unui monopol fiscal, ele sunt obligate să ia în considerare două condiţii:
restricţiile în materia concurenţei să fie necesare pentru atingerea obiectivului urmărit şi
dezvoltarea schimburilor comerciale să nu fie afectată într-o măsură contrară intereselor
Comunităţii.
Comisia este abilitată să adreseze statelor membre, în scopul aplicării
corespunzătoare a art. 86 din Tratatul C.E., directive sau decizii. Prin decizii, Comisia poate să
afirme incompatibilitatea unor drepturi speciale sau exclusive cu prevederile Tratatului C.E.136
Pe de altă parte, Consiliul este îndrituit, potrivit art. 95 din Tratatul C.E., să adopte
măsuri care vizează apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale
statelor membre ce au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne, măsuri care conduc,
adesea, la înlăturarea obstacolelor de ordin tehnic din ţările din Comunitate, fiind favorizată
astfel interpretarea economică urmărită de prevederile tratatului C.E.
127
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, af. 155/73, G. Sacchi, în Recueil, 1974, prima parte, p. 430.
128
C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner et F. Elser, în Recueil, 1991-4, p. I-2017.
129
C.J.C.E., 10 decembrie 1991, af. C-179/90, Merci convenzionali porto din Genova SpA, în Recueil, 1991-10, p. I-5930.
130
C.J.C.E., 19 mai 1993, af. C-320/91, P. Corbeau, în Recueil, 1993-5, p. I-2569.
131
C.J.C.E., 20 martie 1985, af. 41/83, République italienne contre Commission, în Recueil, 1985-3, p. 879.
132
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, af. C-393/92, Gemeente Almelo e.a., în Recueil, 1994-4, p. I-1520-1521.
133
C.J.C.E., 11 aprilie 1989, af. 66/86, Ahmed Saeed Flugreisen et Silver Line Reisebüro GmbH, în Recueil, 1989-4, p. 851-
853.
134
C.J.C.E., 19 mai 1993, af. C-320/91, P. Corbeau, în Recueil, 1993-5, p. I-2568-2569.
135
135 C.J.C.E., 14 iulie 1974, af. 10/71, M. Muller, veuve J.P. Hein et autres, în Recueil, 1971, vol. 2, p. 730.
136
C.J.C.E., 19 martie 1991, af. C-202/88, République française contre Commission, în Recueil, 1991-3, p. I-1264-1266.
45
Menţionăm, totodată, că art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct137. În consecinţă, organele de

jurisdicţie naţionale pot să fie solicitate să se pronunţe referitor la existenţa unor servicii care
prezintă interes economic general şi, eventual, să sancţioneze nesocotirea art. 81 par. 1 sau a
art. 82 din Tratatul C.E.
2.3. Regimul ajutoarelor acordate de statele membre

Intervenţia statelor membre prin acordarea unor ajutoare constituie o formă de
protecţionism şi afectează concurenţa în cadrul Comunităţii. De aceea, în cuprinsul Tratatului
C.E. a fost stabilit principiul incompatibilităţii unor asemenea ajutoare cu piaţa comună. Totuşi,
în anumite condiţii, statele membre pot să consimtă ajutoare întreprinderilor naţionale. Astfel
de ajutoare sunt acordate în situaţiile care reprezintă excepţii de la principiul arătat. Ele se
clasifică în ajutoare compatibile de plin drept şi ajutoare care pot să fie declarate compatibile
cu piaţa comună. Comisia are competenţa generală să examineze permanent ajutoarele
existente în statele membre, iar Consiliului îi este recunoscută, în domeniu, o competenţă
excepţională.
1. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor acordate de statele membre cu piaţa

comună. Reglementările legale fundamentale consacrate ajutoarelor analizate sunt stipulate
la art. 87-89din Tratatul C.E. În unele sectoare economice, precum industria cărbunelui şi a
oţelului sau agricultura, sunt luate însă înconsiderare dispoziţii cu caracter special.
Art. 87 par. 1 declară incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de către statele
membre sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent de forma lui, care distorsionează
sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi ori producţia unor
mărfuri, în măsura în care afectează comerţul intracomunitar.
Prevederile art. 87 par. 1 se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– Ajutorul este acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;
– Măsura luată favorizează anumite întreprinderi ori producţia unor mărfuri;
– Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa;
– Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul
intracomunitar.
Ajutorul acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat a fost
definit, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, ca fiind orice ajutor finanţat prin resurse publice138.
Termenul de „stat” include şi organele etatice ale unităţilor sale administrativ-teritoriale
(provincii, regiuni, departamente ş.a.). Împrejurarea că ajutorul este acordat direct de către
stat sau prin intermediul organismelor publice ori private instituite sau desemnate în scopul
administrării şi a distribuirii ajutoarelor de stat nu are însemnătate pentru aplicarea dispoziţiilor
art. 87 par. 1139.
Sprijinul acordat de către statele membre se poate concretizaîn prestaţii în bani sau în
natură ori în atenuarea sarcinilor care grevează, în mod normal, bugetul întreprinderii 140. Prin
urmare, noţiunea de „ajutor de stat” este mai largă decât aceea de „subvenţie”. Prevederile
art. 87 nu se aplică, în general, în funcţie de obiectivele urmărite de către statele membre prin
intervenţia lor. În consecinţă, caracterul fiscal al măsurilor adoptate sau scopul social al
acestora nu permit menţinerea ajutoarelor consimţite de ţările Comunităţii Europene141.
Măsura luată favorizează anumite întreprinderi sau producţia unor mărfuri în cazul în
care ajutorul este acordat unor întreprinderi private ori publice, fără să profite ansamblului
economiei ţării respective.
137
C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner et F. Elser, în Recueil, 1991-4, p. I-2018-2019; C.J.C.E., 19 mai 1993, af.
C-320/91, P. Corbeau, în Recueil, 1993-5, p. I-2569.
138
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4041.
139
C.J.C.E., 22 martie 1977, af. 78/76, Steinike & Weinlig, în Recueil, 1977, prima parte, p. 613.
140
C.J.C.E., 23 februarie 1961, af. 30/59, De Gezamenlijke Steenkolenmijnen in Limburg, în Recueil, 1961, p. 39 şi 50.
141
C.J.C.E., 11 iulie 1996, af. C-39/94, SFEI, în Recueil, 1996-7, p. I-3596. În această afacere, Curtea de Justiţie a hotărât că o
măsură adoptată de către autorităţile publice constituie un ajutor interzis prin dispoziţiile art. 87 par. 1, dacă unei întreprinderi i
se acordă un avantaj pe care nu l-ar fi putut obţine în condiţiile obişnuite de pe piaţă.
46
Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa dacă

acesta are ca obiect ori ca efect consolidarea situaţiei unei întreprinderi în raport cu cea a
concurenţilor ei. Curtea de Justiţie a hotărât că circumstanţele în care a fost acordat un ajutor
pot să fie suficiente pentru a explica impactul acestuia asupra concurenţei142.
Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul
intracomunitar în ipoteza în care poate influenţa schimburile între ţările din Comunitate.
Cerinţa analizată permite excluderea din categoria ajutoarelor ilicite a avantajelor care au
numai impact local143 sau care favorizează exporturile spre state terţe, dacă mărfurile în cauză
nu vor fi reintroduse pe teritoriul comunitar144.
2. Excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor acordate de statele membre.

În cuprinsul Tratatului C.E. se distinge între ajutoarele compatibile de plin drept şi
ajutoarele care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună. Potrivit art. 87 par. 2, sunt
compatibile de plin drept cu piaţa comună:
a) Ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, în cazul în care nu
se face nici o discriminare după originea produselor. Aceste ajutoare nu favorizează
întreprinderile.Ele pot să constea, de exemplu, în alocaţii consimţite şomerilor delungă durată;
b) Ajutoarele destinate să contribuie la repararea pagubelor provocate de calamităţi
naturale sau de alte evenimente extraordinare. Astfel de ajutoare se pot acorda, de pildă, în
scopul remedierii daunelor cauzate de cutremure, secetă, furtuni, inundaţii;
c) Ajutoarele acordate economiei din unele regiuni ale Republicii Federale Germane,
afectate de diviziunea Germaniei, în măsura în care ele sunt necesare pentru compensarea
dezavantajelor economice determinate de această divizare.
Ajutoarele care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună sunt, conform art. 87
par. 3, următoarele:
a) Ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu nivel de trai
anormal de scăzut sau caracterizate printr-un procent ridicat al şomajului. Asemenea ajutoare
pot să fie acordate în ipoteza în care situaţia economică dintr-o regiune este, în raport cu cea
a Comunităţii, extrem de defavorabilă145, iar avantajele consimţite reprezintă o soluţie durabilă
şi eficientă pentru problemele legate de dezvoltarea economică146;
b) Ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru. Un
proiect european este de interes comun în cazul în care priveşte economia a cel puţin două
ţări din Comunitate. În această categorie sunt incluse ajutoarele acordate pentru construirea
unor autostrăzi sau tuneluri, pentru ameliorarea sistemelor de telecomunicaţii, pentru
combaterea poluării etc. Ajutoarele menite să remedieze o perturbare gravă a economiei unui
stat membru pot să fie consimţite dacă întreagaeconomie a unei ţări din Comunitate sau
sectoare economice importante sunt afectate de dificultăţi conjuncturale, cum au fost, de
exemplu, şocurile petroliere din anii ’70. Această situaţie este însă rar întâlnită în practică;
c) Ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea unor activităţi sau a anumitor regiuni
economice, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară
interesului comun.
Prima parte a enunţului se referă la ajutoarele sectoriale, cealaltă la ajutoarele
regionale pentru zonele cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 87 par. 3 lit. a. Ajutoarele
sectoriale sunt admise dacă ele apar ca fiind necesare; există garanţii suficiente privitoare la
142
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4040-
4041. Bunăoară, mărimea ajutorului consimţit asigură un avantaj sensibil beneficiarilor în raport cu concurenţii acestora.
143
C.J.C.E., 13 martie 1985, af. 296 şi 318/82, Royaume des Pays-Bas et Leeuwarder Papierwarenfabrick VB, în Recueil,
1985-3, p. 824. În afacerea arătată, decizia Comisiei a fost anulată de către Curtea de Justiţie, care a reţinut, între alte motive,
că, în cuprinsul acesteia, Comisia nu a indicat care este piaţa luată în considerare, partea de piaţă pe care o deţine întreprinderea
beneficiară a ajutorului şi volumul schimburilor între statele membre privitor la produsele în cauză.
144
C.J.C.E., 17 septembrie 1980, af. 730/79, Philip Morris Holland BV, în Recueil, 1980-7, p. 2688-2689. În cazul unui grup de
societăţi care desfăşoară activităţi comerciale pe plan mondial, ajutorul acordat de un stat membru afectează comerţul
intracomunitar.
145
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4042.
146
C.J.C.E., 14 ianuarie 1997, af. C-169/95, Royaume d’Espagne contre Commission, în Recueil, 1997-1, p. I-156.
47
competitivitatea viitoare a beneficiarilor; sunt proporţionale cu importanţa situaţiilor avute în

vedere; o dată cu atingerea unora dintre obiectivele urmărite, ele sunt diminuate şi încetează
în momentul în care progresele realizate sunt îndeajuns de însemnate; nu modifică condiţiile
schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun. Aceste ajutoare pot să aibă
ca destinaţie industriile în declin sau rămase în urmă, fiind acordate pentru programe de
restructurare şi modernizare. Ajutoarele regionale sunt acordate pentru zonele defavorizate,
ce sunt stabilite de către Comisie în funcţie de produsul intern brut pe locuitor.
d) Ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă nu
modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun. Aceste
ajutoare au fost incluse în Tratatul de la Roma luându-se în considerare lărgirea
competenţelor Comunităţii în domeniul cultural147;
e) Alte categorii de ajutoare determinate prin decizia Consiliului statuând cu majoritate
calificată, la propunerea Comisiei. De pildă, astfel de ajutoare au fost stabilite prin mai multe
decizii ale Consiliului în domeniul construcţiilor navale.
2.4. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Reglementările privitoare la monopolurile de stat cu caracter comercial sunt cuprinse la
art. 31 din Tratatul C.E., care este integrat în capitolul consacrat interzicerii, între statele
membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent. Această soluţie a fost
adoptată, întrucât, de exemplu, deţinerea unui drept exclusiv de a importa anumite mărfuri
afectează cantitatea de bunuri care se vor afla, la un moment determinat, pe piaţa unui stat
membru, influenţând circulaţia mărfurilor la nivelul Comunităţii.
Organismul care beneficiază de dreptul exclusiv de import poate să acţioneze, în mod
nemijlocit, asupra ofertei şi a cererii, ceea ce are implicaţii deosebite pentru diferite sectoare
economice. Totuşi, dispoziţiile în materie credem că sunt relevante mai ales în contextul
analizării regulilor aplicabile în domeniul concurenţei, deoarece existenţa monopolurilor de stat
cu caracter comercial înrâureşte comportamentele întreprinderilor în cadrul pieţei interne148.
Potrivit art. 31 din Tratatul C.E., statele membre sunt obligate să adapteze
monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să fie asigurată absenţa oricărei
discriminări între cetăţenii ţărilor din Comunitate în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare
şi de desfacere. Reglementările de la art. 31 se aplică oricărui organism prin care un stat
membru, de iure sau de facto, controlează, dirijează ori influenţează în mod apreciabil, direct
sau indirect, importurile ori exporturile între ţările din Comunitate. Aceste dispoziţii se aplică şi
monopolurilor de stat delegate. Statele membre sunt obligate să nu adopte noi măsuri
contrare principiilor enunţate la art. 31 sau care restrâng domeniul de aplicare al articolelor din
Tratatul C.E. referitoare la interzicerea, între ţările din Comunitate, a taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative.
Noţiunea de monopol de stat este ambivalentă, desemnând atât dreptul exclusiv de a
desfăşura o anumită activitate economică (producţie, prestări de servicii, import, export sau
comercializare a mărfurilor), cât şi organismul care beneficiază de un asemenea drept. În
cuprinsul art. 31 din Tratatul C.E. sunt luate în considerare orice monopoluri naţionale sau
organisme care au ca obiect de activitate tranzacţiile cu produse susceptibile să fie supuse
concurenţei şi schimbului între statele membre şi care au, totodată, rol efectiv în cadrul
comerţului intracomunitar149.
Formularea de la art. 31 este, aşadar, generală150, acoperind inclusiv intervenţiile
statelor membre prin care acestea acţionează de facto sau în mod indirect asupra schimburilor
intracomunitare, precum şi cele prin care ţările membre influenţează comerţul în interiorul
Comunităţii151. Art. 31 se aplică, deopotrivă, monopolurilor delegate, adică întreprinderilor
147
A se vedea, T.P.I.C.E., 18 septembrie 1995, af. T-49/93, SIDE, în Recueil, 1995-9/10, p. II-2524-2530, referitor la ajutoarele
acordate în scopul difuzării literaturii franceze.
148
148 A se vedea şi C.J.C.E., 13 martie 1979, af. 91/78, Hansen GmbH&Co., în Recueil, 1979, prima parte, p. 956.
149
C.J.C.E., 15 iulie 1964, af. 6/64, F. Costa, în Recueil, 1964, partea a doua, p. 1165.
150
În sensul că art. 31 priveşte strict monopolurile de stat cu caracter comercial, C. Grynfogel, op. cit., p. 113.
151
Potrivit Curţii de Justiţie, aplicarea art. 31 nu este limitată la importurile sau exporturile care constituie obiectul de activitate
al monopolului, ci se referă la orice acţiune legată de existenţa acestuia şi care are incidenţă asupra schimbului unor produse
48
private cărora statele membre le-au acordat drepturi exclusive. Natura juridică a organismelor
care beneficiază de drepturi exclusive nu este relevantă. Organismele şi monopolurile
delegate luate în considerare la art. 31 sunt cele care desfăşoară activităţi de import, export
sau comercializare a mărfurilor.
Afirmaţia se justifică prin aceea că obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu
caracter comercial este prevăzută în contextul interzicerii, între statele membre, a restricţiilor
cantitative şi pentru că art. 31 se referă la operaţiuni de import sau de export. Prin urmare,
monopolurile în domeniul producţiei ori al prestărilor de servicii nu sunt supuse, în principiu,
dispoziţiilor art. 31.
Nu este exclus însă ca un monopol în domeniul producţiei sau al prestărilor de servicii
să afecteze, în mod indirect, libera circulaţie a mărfurilor. De exemplu, consimţirea dreptului
exclusiv de a fabrica unele produse, pe baza unor materii prime indigene, are consecinţe
asupra schimburilor intracomunitare; anumite monopoluri în domeniul prestărilor de servicii pot
să folosească produse naţionale, bunurile importate fiind discriminate în raport cu acestea152.
Organismelor controlate, dirijate sau influenţate de stat, care au caracter comercial, li
se aplică prevederile art. 31 în situaţia în care ele practică discriminări în ceea ce priveşte
condiţiile de aprovizionare şi de desfacere a mărfurilor, bunurile importate ori exportate fiind,
aşadar, dezavantajate în raport cu produsele naţionale vândute pe piaţa indigenă, şi dacă
activitatea acestor organisme afectează importurile sau exporturile intracomunitare.
Dispoziţiile art. 31 se iau în considerare în ipoteza în care un stat membru poate să
influenţeze, în mod sensibil, importurile sau exporturile între ţările din Comunitate, fără să fie
necesar ca respectivul stat să controleze ansamblul operaţiunilor de import referitoare la o
anumită marfă153. Produsele importate din ţări terţe nu sunt, în general, supuse reglementărilor
de la art. 31, în materie aplicându-se măsurile de politică comercială ale Comunităţii154.
Obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial presupune, în
esenţă, următoarele:
a) Înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export a mărfurilor.
b) Înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a mărfurilor importate din alte statele
membre de către angrosişti. Această interdicţie decurge din înlăturarea drepturilor exclusive
de import. În cazul mărfurilor vândute cu amănuntul, hotărârile Curţii de Justiţie sunt nuanţate,
în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze155;
c) Interzicerea discriminărilor în domeniul fiscal între mărfurile importate şi produsele
naţionale supuse monopolului.
determinate între statele membre. De exemplu, o taxă la importul unui produs ce este supus, prin unul din elementele sale,
monopolului, poate să fie interzisă pe temeiul art. 31 (C.J.C.E., 16 decembrie 1970, af. 13/70, F. Cinzano & Cia GmbH, în
Recueil, 1970, vol. 2, p. 1096).
152
A se vedea şi C.J.C.E., 28 iunie 1983, af. 271/81, L.J.M. Mialocq et autres, în Recueil, 1983-6, p. 2072-2073.
153
C.J.C.E., 13 decembrie 1990, af. C-347/88, Commission contre République hellénique, în Recueil, 1990-11, p. I-4789
privitor la dreptul exclusiv al statului grec de a importa şi comercializa o cantitate de produse petroliere care corespundea în
proporţie de 65% cererii de pe piaţa naţională.
154
C.J.C.E., 13 martie 1979, af. 91/78, Hansen GmbH & Co., în Recueil, 1979, prima parte, p. 956.
155
Bunăoară, Curtea de Justiţie a hotărât că fixarea, în Italia, a unui procent de 8% din preţul de vânzare a produselor din tutun,
care revenea comercianţilor cu amănuntul, în timp ce mărfurile comercializate de monopolul italian în domeniu puteau să fie
vândute în alte ţări din Comunitate fără să se impună comercianţilor străini un anumit procent pentru stabilirea beneficiului
propriu, nu îi dezavantajează pe producătorii străini în raport cu monopolul italian (C.J.C.E., 7 iunie 1983, af. 78/82,
Commission contre République italienne, în Recueil, 1983-6, p. 1970).
49
 BIBLIOGRAFIE
[1] V. Constantinesco, J.-P. Jacqué, R. Kovar, D. Simon, Traité instituant la C.E.E.,

Economica, Paris, 1992
[2] S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002
[3] S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş. B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri
comentate, Wolters Kluwer, 2007
[4] A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2006
[5] Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européene, Litec, Paris, 2004
[6] B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, Droit commercial europeen, Dalloz, 1994
[7] Louis et Joseph Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994
[8] I. Jinga, Uniunea europeană – realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
[9] Francis Lefebvre, Communauté Européenne, Memento pratique, 1998-1999
[10] O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. 5, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
[11] Commentaire Megret, Le droit de la C.E.E., vol. 1, Editions de l’Université de Bruxelles,
1992
[12] J. Zachmann, Le controle communautaire des concentrations, LGDJ, Paris, 1994
50

Drept Eur Al Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Eur Al Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul comunitar al afacerilor • Droit communautaire des affaires

DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

Versiune restrânsă a Cursului universitar

 Partea I: PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI

1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR [8]

2. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A SERVICIILOR [16]

3. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR [31]

 Partea a II-a: REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI [34]

1. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎNTREPRINDERILOR

2. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE

În acest cadru, formarea şi dezvoltarea dreptului comunitar al afacerilor a depins,

necondiţionate şi să nu necesite măsuri de executare. Principalele reglementări din Tratatul

interzicerea, între statele membre, a drepturilor de vamă la import şi la export şi a taxelor cu

 Partea I-a: PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ.

1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

1.2. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de export.

1.4. Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent

Prin urmare, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în afacerea San Giorgio

1.5. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu

inclusiv regulamente şi decizii, cu toate că, în practică, a fost privilegiată folosirea

1.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

– Să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă

1.7. Clauze de salvgardare

În general, clauzele de salvgardare pot să fie aplicate cu aprobarea Comisiei. Art. 95

2. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A SERVICIILOR

2.2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

Aceste persoane sunt următoarele:

2.3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

- partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat

2.4. Semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii

Pe de altă parte, o măsură care poate să îi dezavantajeze îndeosebi pe lucrătorii

proprietate intelectuală, de a obţine împrumuturi, de a beneficia de ajutoarele de stat, de a se

Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961 pot să orienteze activitatea

2.5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul

Excepţiile de la principiile arătate sunt, pe de-o parte, cele reglementate în Tratatul

2.6. Clauze de salvgardare

membru, corespunzător cărora persoanele de cetăţenie străină trebuiau să obţină o anumită

3. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

3.2. Libera circulaţie a capitalurilor

3.3. Libera circulaţie a plăţilor

3.4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor

3.5. Clauze de salvgardare

 Partea a II-a: REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

1. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎNTREPRINDERILOR

1.2. Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi

– oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la

2. Specificări ale înţelegerilor monopoliste sancţionabile.

3. Înţelegeri monopoliste nesancţionabile. Art. 81 par. 3 subordonează neaplicarea

Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea monopolistă trebuie să contribuie

1.3. Abuzul de poziţie dominantă

Asemenea practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele:

1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 82. În cadrul prevederilor art.

2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici

1.4. Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor

Pe de altă parte, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre

2. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE

2.2. Statutul întreprinderilor publice

Menţionăm, totodată, că art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct137. În consecinţă, organele de

2.3. Regimul ajutoarelor acordate de statele membre

1. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor acordate de statele membre cu piaţa

Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa dacă

2. Excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor acordate de statele membre.

competitivitatea viitoare a beneficiarilor; sunt proporţionale cu importanţa situaţiilor avute în

2.4. Monopolurile de stat cu caracter comercial