Sunteți pe pagina 1din 118

UNIVERSITATEA “ BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU

CRIMINALISTICĂ
2011

Cuprins
Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU............................1
Cuprins..................................................1
1
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII.......................................5
Secţiunea 1. O posibilă definire a criminalisticii. Obiectul, sistemul şi structura
ei......................................................................................................................5
Secţiunea 2. Unele date privind apariţia şi dezvoltarea Criminalisticii.............8
Secţiunea 3. Unele date despre începuturile şi dezvoltarea criminalisticii în
România.........................................................................................................11
Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică. ............................11
Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii................14
Secţiunea 6. Un posibil sistem al principiilor criminalistice............................18

CAPITOLUL II. LEGATURA CRIMINALISTICII CU ALTE STIINȚE. MIJLOACELE


TEHNICE ALE CRIMINALISTICII.........................................................21
Secţiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe........................................21
Secţiunea 2. Tehnica şi mijloacele tehnice în criminalistică...........................23
Secţiunea 3. Instrumente de examinare criminalistică..................................24

CAP. III. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ.................................................26


Secţiunea 1. Noţiuni generale........................................................................26
Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice...........................................28
Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare...............................................29
Secţiunea 4. Metode folosite în identificare...................................................30
Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare......................................31
Secţiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza
criminalistică..................................................................................................33
Constatarea tehnico-ştiinţifică (art. 112-115 C. proc. pen.)........................33
Expertiza criminalistică...............................................................................34
Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-
ştiinţifice .....................................................................................................36
Efectuarea expertizei criminalistice............................................................37
Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România....40
Secţiunea 10. Consideraţii asupra limitelor subordonării expertului criminalist
desemnat în vederea efectuării expertizei.....................................................42
Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză
criminalistică..................................................................................................44
Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist.............................................47

CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE TRASEOLOGIE............................................51


Secţiunea 1. Noţiunea de urmă. ....................................................................51
Secţiunea 2. Clasificarea urmelor...................................................................52
Urmele de reproducere...............................................................................53
Urmele instrumentelor de spargere............................................................55
Urmele de forţare a sigiliilor........................................................................57
Urmele de incendiu.....................................................................................57
Urmele create de mijloacele de transport...................................................59

CAPITOLUL V. Balistica judiciară..............................................................62


Secţiunea 1. Istorie.........................................................................................62
Secţiunea 2. Clasificarea armelor de foc........................................................66
Secţiunea 3. Urmele formate prin împuşcare.................................................69
2
Urmele principale........................................................................................69
Urmele secundare.......................................................................................78

CAPITOLUL VI. EXAMINAREA şi IDENTIFICAREA SCRISULUI......................84


Secţiunea 1. Metode aplicabile în examinarea scrisului de mână. ...............84
Secţiunea2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris...............85
Individualitatea scrisului.............................................................................85
Stabilitatea scrisului....................................................................................86
Caracterele general ale scrisului.................................................................87
Caractere speciale ale scrisului...................................................................89
Secţiunea 3. Modificarea scrisului în mod intenționat....................................90
Secţiunea 4. Expertiza grafica. Expertiza semnăturilor şi a scrisului............91
Secţiunea 5. Procedee de falsificare a semnăturilor......................................93

CAPITOLUL VII. CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE......................94

Capitolul VIII. METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ..................94


Secţiunea 1. Cercetarea locului faptei............................................................94
Noţiune .......................................................................................................94
Pregătirea, etapele şi realizarea cercetării locului faptei............................95
„Împrejurări controversate” ......................................................................98
Procesul verbal de cercetare a locului faptei............................................100
Planificarea urmăririi penale.....................................................................101
Versiunile de urmărire penală...................................................................102
Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului...........................................104
Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului............................104
Secţiunea 2. Aspecte privind folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în
depistarea comportamentului simulat.........................................................105
Stresul emoţional......................................................................................105
Indicatori psihologici şi fiziologici ai stresului emoţional...........................105
Metodologia testării la poligraf..................................................................106

CAPITOLUL IX. TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI................................108


Secţiunea 1. Noţiune , importanţă şi cadrul legal privind percheziţia..........109
Consideraţii generale cu privire la percheziţie..........................................109
Pregătirea percheziţiei..............................................................................112
Secţiunea 2. TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI........................................113
Secţiunea 3. RIDICAREA DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI....................................116

CAPITOLUL X. REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA


UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ..............................................118
Secţiunea 1. TACTICA EFECTUĂRII CONFRUNTĂRII.......................................118
Importanţa şi oportunitatea efectuării confruntării...................................118
Activităţi premergătoare confruntării........................................................119
Reguli tactice destinate confruntării.........................................................120
Fixarea rezultatelor confruntării................................................................121
Scţiunea 2. TACTICA EFECTUĂRII PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAŞTERE...121
Aspecte introductive.................................................................................121

3
Activităţi preliminare prezentării pentru recunoaştere.............................123
Modalităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere.....124
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere................................125
Secţiunea 3. TACTICA EFECTUĂRII RECONSTITUIRII.....................................126
Cadrul legal şi accepţiunea termenului de reconstituire...........................126
Dispunerea şi organizarea reconstituirii....................................................130
Reguli tactice destinate desfăşurării reconstituirii....................................130
Fixarea rezultatelor reconstituirii..............................................................132
Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii......................................133

4
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secţiunea 1. O posibilă definire a criminalisticii. Obiectul, sistemul şi structura ei


Cu privire la știința Criminalistică au fost formulate mai multe modalităţi de definire, fie ca "Ştiinţa
care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire
a infracţiunilor", fie ca "Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu
de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii,
cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor
antisociale "1. In opinia noastră ,formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei implică un
demers teoretic şi ştiinţific pe măsura caracterului său complex. De aceea am optat, asemeni lui
L.Ionescu pentru notiunea de definire "care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă
Criminalistica (...) şi care este obiectul ei de cercetare"2.
Profesorul Emilian Stancu ne arată că” Dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este
destinată descoperirii şi cercetării infracţiunilor în scopul aflării adevărului, obiectul acestei ştiinţe
trebuie privit mult mai nuanţat. „ 3 şi continuă precizând că :
„Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele:
a. Iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunii,începând cu urmele
specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale
fenomenelor fizico-chimice, etc. , în vederea idetificării persoanelor sau obiectelor.
b. Adaptarea de metode aparţinând ştiniţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii , a unor
metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii
c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală,
precum şi creşterii eficienţei acestora prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării.
d. Studierea practicii judiciare în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive
rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracţiunilor.
e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate
procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora.
f. Perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni..
g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracţiunilor sau altor fapte
cu caracter antisocial.
Din enumerarea de mai sus se desprinde cu claritate nu numai complexitatea Criminalisticii ca
domeniu al cunoaşterii în sine, dar şi rolul său in acţiunile de prevenire şi combatere a faptelor
1
Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.10
2
Lucian Ionescu-Criminalistica Note de Curs (Nepublicate) 1995
3
Emilian Stancu , Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,, Universul Juridic Bucureşti 2002,
pag.11

5
antisociale. De altfel, Criminalistica modernă, a evoluat prin componenta de prevenire a fenomenului
infracţional devenind „ o epistemologie a criminalităţii „4 deşi ea este în principiu o ştiinţă cu o
pronunţată finalitate practică.
Prin structura şi destinaţia sa complexă, Criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi
mijloace cu un conţinut extrem de divers. Acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate şi aparent
total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a studia o ştiinţă din domeniul juridic: chimie (cerneluri,
substanţe), biologie (material biologic), fizică ( balistică ş.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie
(tactică), statistică (informaţii), informatică (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie,
microurme, cristalografie (metale). Unii profani tind să vadă în Criminalistica modernă un „labirint al
surselor de obţinere a informaţiilor şi dovezilor”, ori alţii o văd doar ca pe o disciplină destul de
limitată, mai degrabă „o rudă juridică a medicinii şi tehnicii”.
Printre cunoscători este unanim acceptată este însă împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii:
1. Tehnica criminalistică care reuneşte totalitatea metodelor de descoperire a macro şi
microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.
2. Tactica criminalistică domeniu destinat să formuleze reguli de organizare şi desfăşurare a
activităţilor de anchetă , procurare şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei,
reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte,
înscrisuri, acte, etc.
3. Metodologia criminalisticii se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice de cercetare a
infracţiunilor în funcţie de natura lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă
sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc. Credem că metodologia Criminalisticii
contemporane este unul din domeniile care trebuie dezvoltate mai accentuat.
Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând astfel ca
tactică generală şi tactică specială5.
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările francofone
s-a folosit mai ales termenul de "Poliţie ştiinţifică" - generat de intenţia de a departaja probelor
ştiinţifice de alte tipuri de probe.
În ţările de influenţe germanice termenul este "Kriminalistik", iar în cele anglofone - "forensic
science". Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte elementele de joc politic,
influenţe, etc.
Termenul de "forensic" derivă din latinescul "forum" (piaţă publică - ca loc de judecată) - loc în care
purtătorii de păreri diferite pot să-şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această dezbatere are

4
Maciej Szostak, Sorin Alămoreanu –CRIMINALISTICA: Paradox sau paradigmă? În Comunicări ştiinţifice la al 7-lea
Simpozion Naţional de Criminalistica Ed. Alma Mater Cluj Napoca 2003 pag. 122.
5
vezi şi L. Ionescu, op. cit

6
loc în sala de şedinţe (si ea un "forum"), unde în sistemele de lege procesuală contradictorială probele
sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi răspunsuri (cross-examining)6.
Suntem de acord cu opinia că termenul de " forensic science" este mai cuprinzător, el
incluzând şi elementele Criminalisticii cât şi medicina legală, Bio-criminalistică, psihologia judiciară,
ş.a. Pe de altă parte, termenul de science (ştiinţă) indică apropierea Criminalisticii de ştiinţele exacte,
exprimând caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce-i sunt specifice. Traducerea însă ca „ ştiinţă
judiciară” este în opinia noastră incompletă şi oarecum derutantă, ducând cu gândul mai degrabă la o
activitate procesuală , termenul neacoperind complexitatea sarcinilor şi finalităţilor criminalisticii
moderne.
In țările anglofone termenul „Criminalistics” desemnează procedeele de investigare de la locul faptei,
fiind considerat mai degrabă „o simplă ramură a Ştiinţei Judiciare ( Forensic Science 7) - ştiinţa
identificării şi investigării.”8. Pe de altă parte, în țările din Europa termenul Criminalistică are pe lângă
o utilizare îndelungată şi o arie mai largă de acoperire, o semnificaţie mai complexă ce include
”tehnici, tactici, metode şi strategii de investigare judiciară” 9
Cu toate acestea credem că şi pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel generic, de Criminalistică,
aşa cum s-a încetăţenit în limbajul curent.

Secţiunea 2. Unele date privind apariţia şi dezvoltarea Criminalisticii


De la începuturile sale societatea umană a încercat să separe şi să stopeze faptele ce aduceau atingeri
valorilor „sacre” avere, viață, etc. . Drept consecinţă acestea au fost incriminate, comiterea lor
atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. Regulile erau integrate moralei şi li se conferea o
anume „greutate” prin intermediul cutumelor , a religiei (noţiunea de “păcat”), apoi a regulilor juridice
şi normelor de drept. Desigur că, odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu
desfăşurarea primelor adevărate procese, apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin
existenţa şi prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei trebuie în mod necesar urmată de:
1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporală, furt, viol, fals, etc.);
2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta ( timp, loc, stare psihică, ş.a.m.d.);
3. identificarea infractorului ( infractorilor ) şi/sau a altor persoane (coautor, complice, tăinuitor,
victimă, etc);
4. probarea vinovăţiei / nevinovăţiei.

6
Maciej Szostak, Sorin Alămoreanu op.cit. pag. 122
7
Poate că însăşi traducerea”Ştinţe Judiciare” ar fi oarecum confuză şi neexplicită pentru un neavizat asupra conţinutului
termenului..

8
Csaba Fenyvesi Tendencies in Forensic Science at the Start of the 21 st Century-Comunicare la Simpozionul
Internaţional “Perspective Europene în Criminalistică “ Cluj NApoca 5-8 Mai 2004.
9
Idem.

7
5. aplicarea unei pedepse, repararea pagubei..
Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un număr important dintre ele presupun pe lângă
stăpânirea normelor procedurale şi existenţa unor bogate cunoştinţe de criminalistică. Aceasta este
promotoarea unor metode şi mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea
oferită asupra împrejurărilor faptei la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză. Ea este în acelaşi
timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele procedurale ale
dreptului penal şi rezultatele ei trebuie să fie accesibile tuturor celor chemaţi să înfăptuiască actul de
justiţie.
Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua
zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal
şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele speciale
ale criminaliştilor practicieni, îi dau putinţa să se folosească în cercetările lui criminalistice de toate
mijloacele ajutătoare, şi nu sunt sute, ci mii”10.
Într-adevăr, metodele şi mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de criminalistică din alte
domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare, ca şi în cea de descoperire şi chiar de prevenire a
infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi atragerea (utilizarea) în
comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au impus criminalisticii să
adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse, cunoştinţe din chimie, fizică, cibernetică,
genetică, etc.
Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştinţe al oricărui jurist este absolut
evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă printre
materiile de studiu în facultăţile de Drept. Pe de altă parte, chiar studiul disciplinei este destul de
sumar, formal, Criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o “supra-
specialitate”, un “domeniu prohibit”, pentru unii, sau “neinteresant” (în sensul de “nelucrativ”), pentru
alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştinţelor de criminalistică, ori chiar
omiterea lor din curricular universitară a studiilor de drept este o eroare, stă mărturie Germania, unde
după ce, cu cca. 20 de ani în urmă, s-a renunţat la studierea criminalisticii la Drept. Azi se fac serioase
eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu acest scop11.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din interesul nostru
pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea, în repetate rânduri, cum, în practică, lipsa unor
cunoștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze.
Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile acestei
tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru potenţialul ajutător
10
MAXIM GEORGE, Revista poliţiei moderne, Iaşi, 1928 .
11
REINGARD NISSE Valoarea criminalisticii în Germania în Investigarea criminalistică la locul faptei Bucureşti
2004 pag. 67.

8
al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales, dezvoltarea cunoştinţelor de
medicină legală fac ca începuturile criminalisticii să se lege de locurile cu mare criminalitate - Paris
1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de pionierat a statisticianului Quetelet
(1796-1874) pentru măsurători cantitative asupra omului şi activităţilor sale – desprinderea primelor
12
elemente de antropometrie şi criminologie.
In 1938-1941 profesorul Fritz von Jagermann editează două volume intitulate „ Cartea ştiinţei de
cercetare judecătorească” în care este fundamentată rezolvarea cunoașterii cercetării.
În anul 1893 – Hans Gross - judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publică "Manualul
Judecătorului de instrucţie" şi introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca "Ştiinţă
a stărilor de fapte în procesul penal". Apare astfel explicit termenul de Criminalistică. Rând pe rând
evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le preia rapid şi se adaptează. Apare şi
se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;
In 1839 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară ( Daguerre şi a sa daguerotipie).
In 1865 Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială
Începând cu 1885 se dezvoltă antropometria criminală ( Bertillon) , iar în 1873 este creat şi începe să
fie folosit microscopul modern.
1894 Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică.
In anul 1895 este dezvoltat studiul grupelor sanguine prin reacţii de precipitare, folosit frecvent în
Germania în cercetarea omorurilor.
In 1909 Jules Reiss creează la Lausanne Institutul de fotografie judiciară, care va deveni Institutul de
poliţie ştiinţifică. In anul 1913 este fondată şcoala de la Graz (H. Gross), urmată de şcoala de la
Munchen şi şcoala de la Lyon ( Edmond Locard).
Începând cu 1925 este introdus uzual în practică microscopul stereoscopic .

Secţiunea 3. Unele date despre începuturile şi dezvoltarea criminalisticii în


România
La finele debutul Criminalisticii moderne şi contemporane România se înscria pe locurile de frunte în
promovarea, utilizarea şi dezvoltarea criminalisticii. In 1883 este înfiinţat Institutului Medico-legal de
către dr. Mina Minovici, unitatea fiind considerată printre cele mai bune din lume la acel moment In
1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiţiei, iar în jurul anului 1906 Nicolae
Minovici desfăşoare intense cercetări în dactiloscopie.
De semnalat că între anii 1892 - 1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice; Dumitru Călinescu publică "Dactiloscopia şi portretul vorbit". Un chimist Stefan
Ionescu este desemnat a conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-legal din Bucureşti.

12
IONESCU LUCIAN Criminalistica Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat) Universitatea creştină
“ D. Cantemir” Bucureşti 1997.

9
In 1914 Valentin Sava preia serviciul de identificare –devenit în 1925 Serviciul Central, şi publică în
1943 "Manual de dactiloscopie" care, în ciuda dimensiunilor sale relativ reduse, rămâne şi azi o
lucrare foarte interesantă.
In 1937 Constantin Ţurai creează prima cartoteca monodactilară, iar în 1943 este înfiinţat serviciul
tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică al Poliţiei capitalei.
In 1959 este creat Laboratorul central de expertize Criminalistice al Ministerului Justiţiei.

Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică.


În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală „de schimb cu mediul”
unde contactul fizic concret conduce la crearea lor13. Pe temeiul cercetării, descoperirii şi examinării
urmelor se pot stabili legături de natură a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel: atât
urme materiale, cât şi urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea
unor evenimente, conversaţii, sunete, poziţii de obiecte personale, a aspectului, a trăsăturilor, etc.14
Urmele materiale pot avea orice formă , de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc. ; de la
urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs de explozii.
Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi interpretării lor.
Urmele ideatice - fac parte dintr-o categorie încă disputată, după unele opinii ele fiind relevabile
exclusiv prin intermediul mărturiilor, alţi autori considerând ca ele pot fi valorificate şi pe calea
interpretării de profilaj criminalistic15.
Conform unei enumerări formulate de Barry A.J. Fisher16 a elementelor ce conferă valoare, urmele
(probele) materiale au ca însuşiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în
soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie, sau
urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost
găsite urme de substanţe volatile ( petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei. Într-un caz de
omor suspectul nu a putut justifica prezenţa pe tălpile pantofilor săi a unor urme de sol si ace de brad
asemeni celor din zona unde a fost comis crima.

13
In acest sens Edmond Locard a formulat “principiul transferului” care în refrazarera lui Ceccaldi ne spune că “ un
infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei reciproc, el prelevă pe corpul său, pe
hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezenţa sau
acţiunea sa.” La Criminalistique, Presse Universitaires de France,Paris 1962, pag. 67 cu referire la Locard Manuel de
Technique Policiere Paris 1948.
14
A se vedea S. Alamoreamnu N. Zamfirescu „Introducere în interpretarea fenomenologic a urmelor” Ed. Alma
Mater Cluj 2003.
15
Idem.
16
Barry A. J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel - Techniques of crime scene investigation Ed. ELESEVIER 1985
pag. 6.7

10
3. Probele materiale ( urmele) pot duce la identificarea certă a autorului unei fapte - ADN , urme
papilare, probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerarea bănuitului. O persoană acuzată de falsificarea
unui scris, poate fi exonerată după expertiza grafică, ori examinarea urmelor biologice.
5. Probele materiale pot completa si confirma mărturiile. Victima unei lipsiri de libertate a
reclamat că a fost legată de un calorifer în apartamentul bănuitului cu un cablu de nylon pe care l-a
rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit să fugă. La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit
în locul indicat de victimă, iar pe acesta s-au găsit urme e sânge din grupa victimei ( O+).
6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declaraţii complete.
Autorii unor furturi aparent” perfecte” sunt puşi în faţa unor micorurme ( polen, sticlă, praf, etc.)
recoltate de pe hainele lor care indică prezenţa în încăperea de unde au fost sustrase valorile.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate
altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare.
Uneori, sub impulsul sentimentelor, unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse
„în tabloul relatării” date care, în realitate, nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea
cauzelor17. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic. Psihologia criminalistică a
demonstrat că după scurgerea unui anumit timp observaţiile martorilor tind să fie” corectate” ,
persoanele tinzând să umple „golurile de percepţie” cu detalii care în realitate nu au fost percepute .
Astfel, uneori martorii vor tinde să relateze ceea ce cred ca au auzit sau au văzut şi mai puţin ceea ce
chiar au perceput.
Reluând într-o formulă mai concentrată enumerarea de mai sus, Lucian Ionescu considera în notele de
curs din 1995 că ,” din punctul de vedere al relevanţei lor” , Criminalistica oferă în acest sens:
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o
urmă de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de
ghinturile ţevii ).
2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) fără a
indica şi autorul (ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe).
3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea
unei anumite situaţii (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei într-un anumit loc,
dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor).
4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi autorul ei
(exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei, ADN).

17
In acest sens opinează şi Csaba Fenyvesi op.cit. referindu-se la „ o tendinţă de preeminenţa a tehnicilor
criminalistice în rezolvarea anchetelor”.

11
Acelaşi autor este citat recent18 cu o altă clasificare:
1. Probe directe sau „prima facie” stabilite de lege –cum ar fi concentraţia promille de alcool în
sânge ca probă a conducerii sub influenţa alcoolului.
2. Probe indirecte sau circumstanţiale spre exemplu probarea prezenţei nejustificate în incinta
unde s-a comis un furt.
1. Probe” corp-delict” care permit a se stabili dacă o fost comisă o infracţiune- cum ar fi urmele
de forţare a unui seif.
2. Probe asociative ce indică nexul cauzal între o faptă şi un bănuit: microurme, amprente
digitale, fibre textile, etc.
Credem că nu ar trebui omisă nici diviziunea teoretică: probe ( care dovedesc adevărul d exemplu:
înregistrarea video de pe o casetă de supraveghere) şi indicii (care indică o probabilitate, cum ar fi
stabilirea faptului că o încuietoare a fost deschisă „profesional”, fără urme de forţare sau cu urme
minime, ceea ce ar pute indica un posibil infractor recidivist, cu experienţa.
Esenţial este a se reţine că prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine
(deşi uneori chiar şi acestea pot cunoaşte o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind
împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul (ori autorii), unei (unor) fapte. Acesta
conduce însă şi la înclinarea unora dintre teroreticienii Dreptului de a pune în echivalenţă
Criminalistica cu componenta sa tehnică, cu „latura de laborator” a investigării. Ea este însă mai mult ,
credem alături de alţi criminalişti, un domeniu exact al cunoaşterii, de sine stătător, pluridisciplinar şi
multivalent, ce nu se reduce la datele de laborator ci „ se extinde şi la cercetarea locului faptei,care
astfel nu mai apare ca o problemă de tactică ci de investigaţie tehnică, incluzând şi regulille de căutare
şi consemnare a starii scenei infracţionale.”19

Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal, sistemul
principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumţiei de nevinovăţie, al
aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii:
1. Principiul legalităţii - principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate domeniului
dreptului. Acesta este înscris în Constituţia României şi art. 2 C.P., fără de care ne-am întoarce în
curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept. Având ca fundament
legalitatea, Criminalistica, alături de alte ramuri de drept, urmăreşte susţinerea principiului potrivit
căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit

18
Gheorghe Popa Microurmele Ed Sfinx2000 Târgovişte 2003, pag. 9 cu referire la Lucian Ionescu Note de Curs 2002.
19
Gheorghe Popa op.cit. pag. 12

12
pe nedrept. De altfel conform art.64 al. ultimului C.Pr.P. „Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal
nu pot fi folosite în procesul penal.”
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice, Criminalistica
asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii
adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul
judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul. Aflarea adevărului este deci consecinţa unei
activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită
cauză. Prin caracterul ştiinţific al criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut
ştiinţific, cu grad înalt de precizie în determinare.Tot Criminalistica serveşte la reconstrucţia,
explicarea, interpretarea şi evaluarea corectă a condiţiilor şi împrejurărilor ce au prcedat,
determinat, însoţit şi succedat unui eveniment cu consecinţe materiale, umane, etc.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a
procesului penal, dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond,
administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât
şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este "regina
probelor", ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar, trebuie
fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul.
4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul
înconjurător. (Principiul treansferului) Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în
mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi - spunea în " Criminalistica" sa că "nu poate exista
infracţiune fără urme". Aşa-numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficienţei calificări
profesionale, a lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare
între faptă şi descoperirea ei, etc.
5. Principiul identităţii – ca principiu fundamental al gândirii - "starea unui obiect de a fi ceea ce
este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi" 20.
Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic
şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării.
El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă a faptelor şi împrejurărilor într-o
cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în
consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor - "Timpul lucrează în favoarea infractorului
."21 De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţionare a cauzei,
20
D. Sandu L Ionescu –op. cit.
21
I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Şcoala româneasca de criminalistică", Editura M.
I. , 1973, pag 71.

13
activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi să soluţioneze este guvernată de acest principiu. Sensul său
nu înseamnă "grabă", ci doar operativitate, nu "pripeală" ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea
adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt "mai calde", proaspete,
clare, neatinse, infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele
relaţii clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat după un furt,
mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult, trecerea timpului aduce unele
deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi)
ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă
accidentare a unei maşini implicate anterior în accident).
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsă legătură şi intercondiţionare
reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru aflarea adevărului
este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum ne-au obişnuit
romanele şi filmele de gen, este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de claritatea ideilor,
de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului, reunite în persoana
anchetatorului.
"Oriunde ar călca, ( infractorul - n.n. S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconştient, va servi
drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar şi părul
său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care
a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate acestea şi multe altele vor fi mărturie
tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc
pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai
interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere
poate să-i diminueze valoarea.”6
Prin urma rezultată din infracţiune se poate deci înţelege orice modificare materială survenită în
mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de
exemplu: urme sonore şi termice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de accesări şi
operaţii neautorizate în sisteme computerizate ş.a.m.d.
Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului, dar şi a acţiunilor sau mişcărilor victimei ca o
consecinţă a infracţiunii, ex.: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi,
muşcături pe agresor, urme de căţărare, etc.

14
Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare (ex.: modul de legare a unei
frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calităţii unui fals ori al contrafacerii, tipul de „trofee”
prelevate de la victime de către un criminal în serie, ori chiar tipul de victime preferat de acesta).

Secţiunea 6. Un posibil sistem al principiilor criminalistice.


Cunoaşterea umană a trecut către nivele excepţionale ale tehnicizării, mulţi dintre cei ce participă la
procesul examinării criminalistice de laborator sunt fizicieni, chimişti, biochimişti, astfel încât, „de
multe ori Criminalistica este privită ca o tehnicitate mai degrabă decât ca un domeniu multivalent al
investigării şi explicării realităţii”22. Prin natura cerinţelor care trebuie îndeplinite de răspunsurile date
unor anumite aspecte procesuale: reconstrucţie de accidente ori reconstituirea unor obiecte ,epave de
aeronave, identificarea unor substanţe, a unor obiecte creatoare de urme, reconstrucția cranio-facială,
etc. „ Criminalistica are o unitate clară a sa” 23. Ca urmare Criminalistica actuală a impus şi un set de
reguli generale ale investigării. Aceste principii –aşa cum vom vedea –se condiţionează şi generează
reciproc. Ele sunt determinate atât de cerinţele procesuale cărora trebuie să le răspundă probele, cât şi
de faptul că, în multe situaţii criminaliştii trebuie să formuleze răspunsuri pe baza unor urme materiale
„care sunt sever limitate ca mărime şi calitate şi care au o provenienţa adesea necunoscută” 24. Credem
ca sunt posibile ca formulări următoarele principii:
I. Pricipiul celor cinci stadii (trepte) ale probelor materiale. Prin acestea sunt generate temeiurile
evoluţiei procesului de cercetare, formularea ipotezelor de investigare şi stabilirea vinovaţiilor. El este
compus din etapel ce privesc:
1. Descoperirea urmelor. Este stadiul în care participă în principiu factorii operativ, astfel încât
nu totdeauna vor fi prezenţi aceeaşi criminalişti- de regulă experţi- care vor participa la celelalte stadii.
Este însă deosebit de important ca expertul criminalist să aibă o imagine clară şi să înteleagă fiecare
treaptă în parte.
2. Fixarea şi ridicarea urmelor, ca etapa în cursul căreia se pot produce uneori erori de
manipulare ori de înregistrare care vor afecta grav restul întregului proces, putând interveni
contaminare şi chiar distrugerea probei materiale.
3. Analiza urmelor este stadiul de examinare de laborator, în cursul căreia se impune respectarea
metodologiei şi protocoalelor de lucru existente şi conforme cu dimensiunile, tipul ori natura probei
examinate. Apare astfel uneori chiar necesitatea de a crea şi dezvolta noi metode de lucru, de a
dezvolta ori perfecţiona pe cele deja existente.

22
Zdsislaw Kegel- Alocuţiune la acordarea Diplomei de Membru de onoare al Societăţii Române de Criminologie şi
Criminalistică Cluj Napoca 7 mai 2004.
23
Robertson B, Vigneaux G.A. Interpreting evidences, Chichester Wiley, 1995.
24
Gaudette B. D. Basic Principles of Forensic Science în Ecyclopedia of Forensic Sciences Academic Press 2000
pag. 297.

15
4. Interpretarea urmelor Pe baza rezultatelor examinării , expertul va formula concluzii de
domeniul identificării urmei, a obiectului creator, de stabilire a stării de ebrietate, a cauzei accidentului,
a substanţei ingerate, a unor arme cu care s-a tras, etc.25
5. Prezentarea concluziilor şi valorificarea urmelor. Etapa aceasta este adesea hotărâtoare
pentru mersul ulterior al anchetei, stabilirea vinovăţiilor, idnetificarea unor autori ai unor flasuri,
spargeri, crime, etc. În unele sisteme se consideră util ca experţii să lucreze izolat de restul
investigaţiei, apreciindu-se că o eventuală cunoaştere a detaliilor cauzei le-ar influenţa opinia. Alte
poziţii înclină către o introducere sumară a experţilor în detaliile cauzei ca fundament al unei concluzii
corecte.26
II. Principiul simbiozei dintre obiectiv şi subiectiv în Criminalistică. In general, prin intermediul
Criminalisticii se urmăreste stabilirea cu obiectivitate a împrejurărilor, motivelor, şi conseciţelor
producerii unui eveniment în cadrul căruia au interacţionat fiinţe,obiecte fenomente. Adesea i se cere
criminalistului să recostruiască logico-deductiv anumite evenimente unice, irepetabile absolut identic,
folosind în acest scop instrumentele statistici, chimiei, fizicii, mecanicii, etc. ca şi experienţa personală.
In mod paradoxal însă răspunsurile sale, chiar dacă sunt formulate ştiinţific, deci cu obiectivitate, pot
fii grevate de subiectivism. Ce înţelegem însă prin subiectiv în acest caz? Limitele tehnice şi cognitive,
limitele profesionale şi/sau materiale ale examinării şi examinatorului. Aceste circumstanţe ale
conotaţiei negative conferite termenului de”subiectiv” sunt însă doar relative. Ele exprimă mai degrabă
stadiul momentan al cunoaşterii şi dotării materiale, ori lipsurile, erorile de la momentul recoltării
probei, manipulările greşite, etc. S-a spus în acest sens că „Criminalistica obiectivă există numai în
cadrul unei judecăţi relativ subiective”27
III. Principiul generării urmelor ca rezultat al interacţiunii şi transferului. Din pricipiul
transferului ca fundament al Criminalisticii formulat de Edmond Locard, se desprinde şi un corolar
conform căruia „absenţa probelor materiale nu este o dovadă a lipsei lor.” Interacţiunile complexe din
natură pot, alături de trecerea timpului, interveni şi contribui la degradarea, distrugerea, acoperirea unor
probe (urme). Cu fiecare nouă dezvoltare a tehnicilor şi metodelor de cercetare se reconfirmă
validitatea principiului transferului28.
IV. Principiul recuperării şi conservării complete, nealterate a urmelor. Având în vedere
principiul anterior cât şi necesitatea unor concluzii cât mai exacte, consecutiv identificării urmelor
acestea vor trebui să fie protejate, fiind păstrate nealterate, fără a adăuga ori afecta nimic. Procesul de
colectare, recuperare ( fixare, ridicare) şi transport al urmelor de la locul faptei în laboratoare este unul
25
Această etapă se confundă unoeri cu cea a intepretării urmelor la locul faptei şi este inclusă ca moment necesar în
conceptul de INTEPRETARE FENOMENOLOGICA ( A se vedea S. Alămoreanu N. Zamfirescu op.cit.)
26
A se vedea în acest sens practica de inserare în ordonanţele de dispunere a examinilor criminalistice a unor scurte
prezentări ale cauzei.
27
Gaudette B. D. op.cit. pag. 299
28
Idem.

16
cu multe riscuri de conatminare, pierdere ori deteliorare. Pe de altă parte chiar poziţia reciprocă a
diferitelor urme trebuie foarte atent şi competent fixată, ea putând servi ulterior la clarificarea unor
aspecte complexe ale cauzei. Cu temei s-a subliniat că ” Rezultatul identificării,respectiv formularea
unor concluzii cât mai aproape de certitudine în cadrul expertizei, depinde de calitatea, cantitatea şi
autenticitatea probelor.29”
V. Principiul caracterului ştiinţific necesar. Acest principiu este impus de caracterul şiinţific cerut
concluziilor examinării criminalistice, de necesitatea respectării metodologiei de lucru, examinare,
verificare a ipotezelor etc. Vor fi astfel folosite metodele şi principiile ştiinţifice de examinare,
experimentele şi procedeele de apreciere logico-deductivă şi inductivă, separând necesarul de
accidental şi caracteristicul de clasă de detaliul individual, etc. Două urme diferite pot avea surse şi
naturi diferite (spre exemplu: o substanţă pulverulentă cu origine suspectă şi un medicament), dar pot fi
supuse aceloraşi metode şi tehnici de investigare analitică.
VI. Principiul dialecticii indentităţii şi individualităţii obiectelor. „Scopul real al Criminalisticii
este acela de a stabili individualitatea, sau să se apropie de acesta atât cât permite stadiul actual al
științei. Criminalistica este ştiinţa individualizării”30.
În mod eronat se pune adesea semnul de egalitate între asemănăre şi identitate, deşi cele două noţiuni
sunt sub aspect criminalistic distincte. Această confuzie este însă, din păcate, întâlnită chiar şi în
accepțiunea dată de unii jurişti.
In vorbirea curentă relaţia de identitate se exprimă prin verbul „a fi”, deşi semnatica sa este mult mai
amplă. Identitatea are în „accepţiunea de zi cu zi” sensul de „exact la fel cu”. Termenul are însă
utilizări fundamentale diverse conceptual :
a. identitate ca asemănare;
b. identitate ca individualitate irepetabilă;
Criminalistica însă trebuie sa distingă între asemănător şi identic. Noţiunile nu se confundă,
apreciindu-se că în lumea materială, două obiecte nu pot fi absolut identice, până în cele mai mici
detalii, chiar atunci când sursa lor este spre exemplu una industrială ( procesul de producerea obiectelor
fiind de natură relativ perfect repetabilă)31.
Obiectele sunt astfel identice doar cu ele însele, pentru un anumit moment al existenţei lor, dar în
continuă schimbare. Acesta face ca scopul identificării în Criminalistică să fie acela al identităţii
probante. Pentru Criminalistică, a identifica un obiect înseamnă a îl putea distinge de celelalte
29
Gheorghe păşescu,Competenţa expertului criminalist cu privire la probele de comparatI în Comunicări Stiinţifice la
al & lea Simpozion Naţional de Criminalistica Ed. Alma Mater Cluj Napoca2003 pag. 21.
30
Paul L. Kirk, The Ontogeny of Criminalistics. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science nr.54/1963
pag. 235-238.
31
Spre a exemplifica vom lua situaţia semnăturilor . Dacă două semnături sunt absolut identice până la perfecta lor
suprapunere, atunci una din ele este un fals prin copierea celeilalte.. Două arme de foc produse de aceeaşi uzină vor
avea microrelief diferit. Etc. Chiar gemenii univitelini vor avea relieful paiplar diferit.

17
examinate. Astfel încât întemeindu-se pe individualitate în nex dialectic cu identitatea, Criminalistica
poate funcţiona ca „un proces de constatare a identităţii unor obiecte persoane,sau fenomene, aflate în
legătură cauzală cu fapta ilicită,,prin metode ştiinţifice, în scopul stabilirii adevărului în procesul
judiciar.”32

CAPITOLUL II. LEGATURA CRIMINALISTICII CU ALTE


STIINȚE. MIJLOACELE TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secţiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe


Am evidenţiat în mod repetat caracterul deschis al Criminalisticii, modul în care aceasta apelează la
alte domenii pentru a îşi fundamenta concluziile şi rezultatele. Dar nu se limitează la atât.
Criminalistica are importante legături şi schimburi de informaţii cu diverse alte ştiinţe juridice cât şi
nejuridice.
1. Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuţii contradictorii. Dreptul penal
este cel care stabileşte elementele constitutive ale infracţiunii şi faptele considerate ca atare.
2. Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului şi autenticului
semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.
3. Legătura cu dreptul procesual: - o intercondiţionare complexă. Codurile procedurale - civil şi
penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activităţi legate de administrarea şi
verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de scripte, percheziţii, reconstituiri,
ascultări, etc.
4. Legătura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă. ( cercetarea urmelor
produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împușcare, traumatologia mecanică, leziuni
produse cu agent vulnerant ), dinamica accidentelor de circulaţie ( stabilirea locului unei persoane în
autovehicul la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul complex dintre cele două domenii. În unele
cauze este aproape imposibil de a le separa (ca de exemplu atunci când se cere stabilirea poziţiilor în
momentul unei împuşcări, ori prin intermediul diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., poziţiile
victimă agresor, succesiunea unor evenimente, operaţiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul
medicinii legale ş.a.m.d. )
5. Legătura cu Criminologia. Adeseori confundate, Criminalistica şi Criminologia au obiecte de
cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica - oferă mijloace de elucidare a unor cazuri
concrete şi date privind modul de săvârșire, care sunt valorificate în plan teoretic de către Criminologie
pentru studierea fenomenului şi din punct de vedre psihiatric, statistic, economic, ş.a.m.d.
32
Emilian Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti 1986, pag. 35.

18
6. Legătura cu psihologia şi psihiatria - se realizează în aplicarea metodelor proiective,
caracterologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarea variantelor şi
versiunilor ( de exemplu "Profilului criminalului" şi "Criminal behaviour sciences " la FBI în SUA ),
la stabilirea condiţiilor care influențează procesul memorării şi al redării.
7. Legătura cu logica - fundament al întregii activităţi criminalistice, această legătură permite
aprecierea şi înțelegerea succesiunii operaţiilor, interpretarea , deducțiile şi inducţia logică.
8. Legătura cu ştiinţele naturii în cercetarea criminalistica şi în utilizate informați şi aplicaţii ale
tuturor domeniilor conexe-biologie, fizica, chimie, mecanica, optica, fizica atomica, informatica,
genetica, ş.a.m.d.

Secţiunea 2. Tehnica şi mijloacele tehnice în criminalistică


Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura complexităţii problemelor
pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie sa ofere precizie, profunzime, asigurând în acelaşi timp
capacitate de deplasare în spaţiu. Au fost create şi se utilizează truse criminalistice-care pot fi de
utilitate generala pentru cercetarea la locul faptei, dar şi truse specializate: pentru investigarea unor
accidente, pentru examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru capcane chimice,
ş.a.m.d. Noţiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepţiune mai largă. Tendinţa actuală este
către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse locuri, fiind plasate pe
autovehicule, pe elicoptere, pe ambarcaţiuni, în funcţie de locul şi complexitatea, de specificul şi
necesităţile cercetării propriu zise.
A. Trusa criminalistica universală – dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare
principalelor operațiuni de cercetare a locului faptei.
Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:
1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare,
dinţi, urmelor de instrumente, etc. prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor
latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare/transfer de urme evidențiate, surse de
lumina, UV, IR , spectrul vizibil; vase de amestec pentru mulaje; benzi metalice pentru izolarea
mulajelor, etc.
2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm), creta specială.
3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pentru hartă, ş.a.m.d.
4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe,
dălţi (utilizate după cerinţele locului), plicuri, pungi (pentru ambalare şi transport) cutii, eprubete
pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi)
B. Trusa foto-video-audio - cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular,
teleobiective, exponometru.

19
După 1989 în special, s-a extins dotarea şi utilizarea tehnicii video în realizarea cercetărilor la faţa
locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate şi caracterul cuprinzător al imaginii. Foarte utile se
dovedesc a fi înregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor fapte grave. Prin utilizarea
tehnicii video se pot obţine imagini prin care se fixează condiţiile locului faptei când acesta are o
întindere mai mare (de ex. locul prăbuşirii unei aeronave) declaraţii ale unei victime care apoi
decedează, declaraţii primare şi reascultările unor inculpaţi recalcitranţi, martori, etc.
C. Trusele specializate
1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziția poliţiei şi a organelor vamale) permit
identificare substanţelor opiacee, halucinogene etc., se bazează pe reacţii de tip colorimetric.
2. Truse pentru cercetarea accidentelor - de circulaţie, explozii, incendii.
3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte.
4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de tragere,
extragerea şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice.
D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în
cercetarea locului faptei. Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de
un anumit grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii,
omoruri în serie cu îngroparea victimelor etc. Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere,
vase), ele permit accesul în locuri chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace
auxiliare cum ar fi generatoare, compresoare de aer, mijloace de excavaţie, sisteme de filtrare a
noxelor. Unele din aceste laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidenţă şi
fişierele operative, constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetărilor concomitent cu
continuarea examinărilor criminalistice.

Secţiunea 3. Instrumente de examinare criminalistică


O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta presupune
mijloace optice cu putere de mărire, permiţând observarea unor detalii caracteristice, a unor elemente
deosebite.
Aşa cum arată cercetările ştiinţifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita zecimilor de
milimetru, sub aceasta limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai permite perceperea
spaţială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile individuale aflate sub această
limită dimensională.
Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util şi de largă folosinţă. Poate fi în varianta
simplă cu mâner, sau lupa cu piedestal de laborator, poate fi o lupa dotată cu sistem de iluminare şi
uneori cu surse de radiaţii UV sau IR - vezi trusa criminalistică universala. Mai poate fi şi modele
binoculare, fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini.

20
Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru traseologie,
balistica, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie. Tipuri de microscoape optice:
a. stereo microscopul - larg utilizat în examinarea în relief a suprafeţei obiectelor. Oferă o mare
claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca şi microscopul clasic.
b. microscopul comparator - este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în
examinările de balistică şi traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în
litigiu - provenit de la locul faptei ( glonț, tub cartuş, obiect cu urme de spargere, forțare, fire de păr )
iar celălalt provine de la o sursă certă ( armă suspectă, instrument suspect ). Un sistem de prisme
permite unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se prin
stabilirea continuităţii liniare. Importantă este iluminarea egală, sub același unghi, a ambelor obiecte,
care se afla pe mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată,
aşa cum am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere.
c. microscoape în spectru invizibil – IR, UV, destinate în special examinării documentelor
falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc şi unor urme biologice(sperma, sputa, etc.) .
d. microscoape optice cu destinaţii speciale - pentru măsurarea unor valori unghiulare ( ghinturi
pe ţeava armei), pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor - cu grosismente pentru dimensiuni de
nivelul milimicronilor.
Microscoape electronice
a. prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacităţi de rezoluţie la
nivelul distanţelor interatomice(1,4 – 3. 1010 nm). Funcţionarea lor se bazează pe vizualizarea fluxului
de electroni transmis prin secţiuni subţiri de probe (șpalturi).
b. cu baleiaj (scanning microscope), metoda este utilizată mai nou în examinarea urmelor
biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba pe care o
pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 10 9 nm. şi rezoluția de înaltă definiţie. Laboratoarele
moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice, balistice,
examinarea actelor.

CAP. III. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1. Noţiuni generale


Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru criminalistică,
procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii materiale, prin

21
fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită neschimbării relative a lor,
cel puţin pentru un anumit timp”.33
Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării de
probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a se
confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. ,,Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul
identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un
ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”.34
Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata
privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar aplicarea şi
modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru fiecare activitate în
parte. Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că se urmăreşte a se stabili
prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în consecinţa
formulării lor aceeaşi forţă probantă.
Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu
rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ş.a.m.d., în funcţie de măsura în
care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dispune la un moment dat permit o identificare
individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând în
continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat urma de la care se pleacă.
Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea nu
trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseşi obiectelor şi fiinţelor pe care le
examinează, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele.35
Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi
metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia,
într-un sistem unitar şi individualizat.36
Identificarea se poate face şi fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul care
trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare
ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau
persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite,
printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.
Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea
percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în

33
Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalisticã, Bucureşti, l991, p. 27.
34
Idem.
35
Emilian Stancu, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962.
36
Dan N., Tratat Practic de criminalisticã , vol. II, Bucureşti, Ed. M. I., l979, p. 215.

22
anumite condiţii de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul
perceput, se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare. Memorarea
percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de
deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros
specific etc.). În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în lumea
materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie domeniul identificării
în criminalistică.
Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la faţa locului, şi altele
create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat (de exemplu urme de
tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind posibilitatea
repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate de identificare
dispune de cele mai mari şanse de reuşită şi oferă un grad ridicat de certitudine.

Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare


trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale37:
1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi
obiecte mijloc (care servesc la identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează compararea. Are o
deosebită importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de ,,identitate” şi ,,asemănare” pe care, destul de
des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la rândul său, o
consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi
utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile
executate la cererea instanţei sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele
create experimental cu pantofii bănuitului ş.a.m.d.).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, întrucât ,,a
susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a creat-o” este
la fel de absurd ca şi a susţine că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi”, cum
preciza Camil Suciu38.
2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi
elemente variabile. Dinamica existenţei, continua mişcare a
realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la
nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări,
37
L. Ionescu, D. Sandu, op. cit.
38
Camil Suciu, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962, p. 18.

23
îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale,
altfel procesul identificării nu ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea
trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul
înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană, obiect) la
momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul
cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale
obiectului de identificat.
3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.
Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi
contradictoriu, al realităţii.
Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime) de
natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării (de
exemplu, toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la locul faptei, toate
caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, ş.a.m.d.).
Examinarea sintetică se realizează pentru surprinderea în dinamică a specificităţii elementelor
(de exemplu, înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe
suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură).
4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea
În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe
atributul fundamental al existenţei (mişcarea) şi să privească realitatea prin prisma existenţei
cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei
urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor
la persoane în vârstă etc.

Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare


Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor
esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la
particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere.
Aplicarea cerinţei celerităţii nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii
individualizante este semnul acurateței cu care a fost îndeplinit procesul de identificare. Identificarea
criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular, trăsăturile specifice
ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei,
modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.

24
Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi
identificarea individuală.
Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce
reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen
sau specie, subspecie îi aparţine”.39
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei,
tipul şi marca autovehiculului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt
reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice
pentru clasa respectivă, având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea
incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte
obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”40
Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică
legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, ne/cesitatea desemnează temeiul
intern. Întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit
corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea genera
modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia
lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Secţiunea 4. Metode folosite în identificare


11 Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a
reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe
genuri, subgrupe, categorii etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al
înţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă.
11 Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe
cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza
urmelor de sânge), prin examinări traseologice, de balistică ş.a.m.d.
Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de
natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi
stabilităţii. Foarte adesea – aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor –
asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar, prezenţa

39
D. Sandu, L. Ionescu , op. cit.
408
Ionescu L., Criminalisticã – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creştină ,,D. Cantemir”,
Bucureşti, 1995, p. 25.

25
unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele de variabilitate normală
vor fi indicii ale identităţii de autor.
11 Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de
accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt
utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografii de examinare etc.) care
permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de
evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor a concordanţei sau
neconcordanţei detaliilor, însușirilor ş.a.m.d.
11 Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la
identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la
identificarea obiectului creator al unei urme (identificarea unui topor după striaţiile din
lemnul arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta
folosire a aparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni
excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.
11 Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,
prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a
obiectelor, de modul şi locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei
de comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea comparativă,
pe surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea
concluziilor.

Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare


Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice) şi
probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care nu
poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.
Concluziile certe pot fi pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de
identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul), în timp ce concluziile
certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către ).
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele indicând
atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen), excluzându-l din
lista (cercul de suspecţi) de cercetat.
Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor
discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în
forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. În România, concluzii

26
probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau
Mocsy. Din păcate, mulţi dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de justiţie de
concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deşi uneori expertul, formulând
concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.
Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei materialului
de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de comparaţie.
Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator pentru formularea
unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi întâlnite şi la alte
obiecte”41. Concluziile de probabilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a
versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de probabilitate oferă o
opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie aparte în identificarea
criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două
motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau
ştiinţifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speţă. De exemplu, atunci când se cere a se
stabili data unui act, situat intr-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost
făcute în aceeaşi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras
un anumit proiectil, iar cămaşa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă examinării
microscopice. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciata ca o concluzie de
excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă expresia unei imposibilităţi generale, nu numai
faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect, fenomen, fiinţă.
Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate,
faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită
deformării şi ruperii cămăşii metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu, dar
nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând faptul
că o anumită ipoteză este posibilă.

Secţiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza


criminalistică
Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul
unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoștințe din domeniul respectiv, fiind
însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.
,,Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificație
juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie

41
Dan N., op. cit., p. 220.

27
implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate.”42 Cea mai mare parte a constatărilor şi
expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinii legale, dată
fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două științe. Rezultatele cercetărilor întreprinse de către
specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având formulate la
final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă, realizând o
explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut părerea specialiștilor, făcând-o accesibilă şi
nespecialiştilor.
Deoarece practica impune examinarea unor situaţii tot mai complexe, de interpretare şi
examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi şi expertize complexe medico-
legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian
Ionescu43. Administrarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată într-o cauză în care
trebuie să se stabilească, faţă de aspectul împroşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi
poziţia victimei într-un spaţiu limitat.

Constatarea tehnico-ştiinţifică (art. 112-115 C. proc. pen.)


Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei procesuale
penale româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci când
există pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt etc., fiind necesară în
acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este
necesară opinia unui specialist.
Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a
mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi a
obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai
restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite
ordonarea unei expertize.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu sau la cererea părţilor, fiind efectuată
de către specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care
aparţine organul de urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de către anumiţi
specialiştii criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a atribuţiilor de organ de anchetă,
asigurându-se pe această cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetărilor.

42
E. Stancu, op. cit., p. 60.

43
Lucian Ionescu, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr. 3/1978.

28
Conform prevederilor art. 112 C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune
numai în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de judecată în cazul refacerii sau
completării urmăririi penale.

Expertiza criminalistică
Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de ,,expertiza de identificare judiciară”
şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate de cercetare
ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor,
plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbări
intervenite în conţinutul, structura, forma ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoștințele, opiniile unor experţi. Conform art. 117 C. Proc. pen.,
în ipoteza săvârşirii unor fapte de omor deosebit de grav sau când există îndoieli cu privire la starea
psihică a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.
Expertiza se poate efectua numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea ei
pot participa (spre deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi experţi numiţi
(recomandaţi) la cererea părţilor.
Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în mişcare a acţiunii
penale, considerăm cel puţin discutabilă această problemă deoarece, chiar în faza anterioară punerii în
mişcare a acţiunii penale, într-o cauză de fals, când se pune problema de a stabili, dintre mai mulţi
bănuiţi, autorul scrisului (falsului) în litigiu, este oare posibil să se recurgă doar la o constatare
criminalistică tehnico-ştiinţifică, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al expertizelor.
Opinăm deci că, date fiind situaţiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar
trebui revizuită această reglementare.
Faptul că între cele două mijloace de probă există asemănări (situate însă numai în plan tehnic-
criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar putea înlocui
pe cealaltă. Aşa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialişti de la serviciile criminalistice ale
poliţiei, constatările tehnico-ştiinţifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar specialistul
semnează ca ,,Expert”. Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru sublinierea calităţii
ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în vedere toate elementele
care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deşi legal este imposibil), cum ar fi, de pildă,
acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. De aceea, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de
către experţi ai organelor de cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice,
în accepţiunea lor procesual penală.”44
44
E. Stancu, op. cit., p. 60.

29
Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un expert
consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei, este un pas
înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora modul în care se
manifestă activ. Deşi modul în care este reglementată participarea experţilor consultanţi la realizarea
expertizei este oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de
expertiză contradictorie.

Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice


O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii
examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului
expertizei (constatării), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a întrebărilor (problemelor)
la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.
Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra căruia
urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efectuarea unei expertize necesare soluţiei în
cauză. În mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize sau de expertize lărgite în
situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare.
Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei
semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-ştiinţifice efectuată de
organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza criminalistică efectuată la
Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiză
(denumită în mod impropriu contra-expertiză) la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.
Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe
negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa
materialului de examinare.
Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea, extrem de
importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunţe expertul dacă
arma prezentată este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunţa cu privire la
probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă
arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. şi dacă ea functionează pe
principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.
Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesităţii de
claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică, multe
instanţe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul în litigiu a
fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv sunt mai multe
semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-şi asume şi rolul de a clarifica

30
ce a dorit să afle instanţa, faptul venind în contradicţie cu rolul său limitat, chiar dacă ar putea fi
interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.
Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise şi răspunsuri
ambigue ale specialiştilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o anumită armă
este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării ştiinţifice-tehnice a organului de poliţie se
preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităţilor de tragere şi preciziei
deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.” Aşa cum vom vedea în alt
capitol, clasificarea armelor se face în funcție de destinaţie, astfel că această concluzie conţinea cel
puţin o eroare, dacă nu chiar o informaţie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice


Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă, următoarele
etape45:
1. Studierea şi însuşirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele
trimise spre examinare, expertul îşi stabileste genul de expertiză ce urmează a fi realizată,
apreciază dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzător şi,
eventual, cere completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie
electrostatică (xerox), dar practica şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea
expertizei actelor numai cu examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru
comparaţie este insuficient sau nu prezintă suficiente garanţii de autenticitate. Pot fi cerute
şi lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi obţinute explicaţii suplimentare,
efectuate deplasări la locul faptei.
2. Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea
particularităţilor şi elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de
informaţii de natură a permite stabilirea identităţii sau neidentităţii. Se vor fixa prin
intermediul fotografiilor de examinare şi a înregistrărilor video constatările făcute, acestea
urmând a fi utilizate în ilustrarea constatărilor şi concluziilor expertizei.
Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, în scopul
reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri
experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente
de spargere etc.
Condiţiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleaşi cu cele în care
s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

45
I. Constatin, L. Mocsy ş.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, Editura M I., p. 20-21.

31
3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice.
Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea,
examinarea continuităţii liniare şi suprapunerea imaginilor.
4. Demonstraţia este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente
din planul logicii, al criteriilor de demonstraţie matematică şi al ilustrării vizuale pentru
susţinerea afirmaţiilor sale. Demonstraţia se va referi atât la elementele de identitate, cât şi
la cele de neidentitate, iar în funcţie de ponderea şi natura acestora va fi formulată
concluzia.
5. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentării acestora a fost, de asemenea, tratată
în cadrul identificării criminalistice. Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei
criminalistice sau al constatărilor tehnico-ştiinţifice pot fi formulate următoarele concluzii:
a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost
executată de către ...; glonţul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...;
tăieturile de pe trunchiul copacului prezentate au fost executate cu toporul
ridicat ...), de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către
titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la faţa loclui furtului comis din ...
la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).
b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi
cele de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de
către ...).
c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate
aprecia nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în
litigiu a fost redactat în anul 1931 sau în anul 1932”).
Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România


Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi,
credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în
activitatea de Criminalistică din ţara noastră . Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel
al Justiţiei.
1. În sistemul Ministerului de Interne
• La unităţile de poliţie – orașe => există ofiţeri criminalişti care realizează cercetarea la
locului faptei şi unele examinări şi constatări tehnico-ştiinţifice.
• La municipii şi judeţe => servicii de criminalistică cu dotare mai complexă - şi
specialişti criminalişti (ofiţeri, subofiţeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-

32
ştiinţifice; realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica
actelor, balistică, portrete robot (identificare, computer) ş.a.
• La nivel naţional => Institutul de Criminalistică al I.G.P. - îndrituit să realizeze
expertize criminalistice => are încadraţi experţi criminaliști => lucrări din domeniul
dactiloscopiei, traseologie (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot,
analizelor chimice (droguri ş.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.
2. În sistemul Ministerului Justiţiei există Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, cu
sediul la Bucureşti, care are în subordine => Laboratorul Interjudeţean de Expertize
Criminalistice Cluj, L.I.E.C. Timişoara şi L.I.E.C. Iaşi, cele două din urmă fiind înfiinţate
doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de competenţă teritorială. Până la acea dată
existau doar laboratorul central (devenit în 1998 I.N.E.C.) şi laboratoarele interjudeţene de
la Bucureşti şi Cluj.
Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie,
examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor, a
monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice şi înregistrărilor audio, expertiza vocii şi
vorbirii.
I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj, București,
Iaşi, Timişoara. De asemenea, realizează expertize în explozii, incendii, expertiza accidentelor auto, a
înregistrărilor audio, video.
Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deşi mai rar uzitate –
expertize complexe medico-legale şi criminalistice (exemplu mecanism traumatic => heteropropulsie,
accident auto).
Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-ştiinţifice şi expertiza
criminalistică decât în sensul competenţei. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat d.p.d.v.
terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză”46, cu alţi experţi şi în număr de opt
persoane: 3 experţi şi respectiv consiliul celor patru şefi ai Laboratoarelor plus un director al I.N.E.C.

Secţiunea 10. Consideraţii asupra limitelor subordonării expertului criminalist


desemnat în vederea efectuării expertizei
În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se realizează
prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de către şefii
laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. ,,Împrejurarea că expertiza criminalistică constituie o
examinare de laborator, nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert.”47

46
Vezi L. Ionescu, op. cit.
47
A. Ciopraga, op. cit., p. 408.

33
Din punct de vedere procedural, expertul criminalist este persoana fizică ce posedă
cunoştiinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator
criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de
către şeful laboratorului.
În anumite situaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice – numită
impropriu ,,contraexpertiză” – sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate este
extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi ,,comisii de expertiză”. Cu toate că experţii
îşi desfăşoară în aceste situaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi obiectivitatea
ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştinţelor şi convingerilor
profesionale proprii, membrii comisiei de expertiză criminalistică ajung la opinii divergente, fiecare
expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru acestea.
De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia
concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat de
către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă
controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.
Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de
existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai
adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru, manipulare şi
păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia existenţei unei
mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în acelaşi timp şi din
regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte dreptul şefului
laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea acestui drept? Este el
absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia?
Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două puncte
de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale raportului de
expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar. Controlul
însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns expertul, întrucât
aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a expertului. Sigur că este
necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu conţinutul actului procedural prin
care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci face parte din dreptul de îndrumare
la care ne-am referit mai sus.
Conform punctului de vedere opus, ,,conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite
controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul

34
fundamentării lor ştiinţifice”.48 Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii greşite
sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii insuficient
fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte, recomandând expertului
revizuirea şi chiar refacerea lucrării.
Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură a
influenţa expertul, având doar rolul de a împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii
eronate, ce pot genera orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor
printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea
unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este
personală, motiv pentru care acesta şi semnează singur raportul de expertiză (sau alături de ceilalţi
experţi în cazul comisiei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie influenţat din exterior pentru
concluziile sale, l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoștințele sale de specialitate
trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.

Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză


criminalistică
În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de
examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape succesive,
cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar.
Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare, se va face trecerea
gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice49 care constituie temeiul raţional
şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică, iar pe baza rezultatelor
acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.
Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge
următoarele etape50: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea
comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.
Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce sunt
specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte de identitate,
bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi de
corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate în
cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite – de exemplu paşapoarte,
permise de rezidenţă, vize de şedere ş.a.m.d. – acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe
48
A. Ciopraga, op. cit., p. 411, cu referire la Dumitru Cruceanu, Expertiza criminalistică şi organizarea ei, în R. P. R.,
p. 40.
49
Mircea Flonta, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice, Teoria acţiunii umane,
Forum – Ştiinţe sociale, vol. I, 1969, pp. 109-115.
50
MOCSY LADISLAU , Demonstraţia- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică , în
lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică , Ministerul Justiţiei 1978 , pag. 68-71.

35
categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu, la mai multe permise de
şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor
emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda folosită etc. Pentru identificarea grafică se va avea
în vedere, direcţia, tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi particulariţăţile
lor.
În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de exemplu, la un
act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul, cernelurile
folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial, individualizant şi
specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant cu cerinţele generale
ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în
funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de documente şi elemente de securitate,
impresiuni de siguranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri, toner.
Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit
aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale de
comparație cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate.
Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau
tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de
imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente
produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la arme
de ghinturile ţevii pe proiectil, iar la tubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de percutor, de
opritor etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor deţinute şi cu
care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.
Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr
etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii
expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse cercetării,
să se folosească ,,cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor
caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor”51. Odată atins acest punct,
plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul procesului de sinteză şi
evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe, ca şi
pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este
etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din conţinutul căreia
se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările expertului.
Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului
expertizei criminalistice, în care, aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor măsurători,

51
A. Ciopraga, op. cit., p. 414.

36
experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesare, deducţii logice şi demonstraţii. În unele
sisteme juridice (britanic şi american) actul cu rol de expertiză criminalistică depus la dosar conţine
doar obiectivele, numele sau codul expertului şi concluziile, elementele de examinare şi demonstraţia
fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului, în cursul etapei de ,,Cross-examining”.52
Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter ştiinţific.
Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice, ale
logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în cadrul
demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (chimie, fizică, electronică, electromecanică,
informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de absorbție a radiație UV,
cromatograme, pot fi explicate moduri de funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere
ale unor procese, fenomene, accidente etc. Credem că trebuie însă evitate formulările inutil preţioase şi
tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie
căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti. Trebuie oare să mai amintim că rostul
expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare
tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi preţioasă nu face uneori decât să amplifice
confuzia? În principiu, organul judiciar trebuie să obţină din partea de constatări a expertizei
criminalistice exact acele informaţii care să-i uşureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente,
ele fiind uneori lapidare. Acestea trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la
modul de contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun
activitatea unei/unor persoane cu pregătire de specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire
la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi
convingător al examinărilor şi al constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist


Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză
criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care lasă
loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de celelalte
probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (ştiinţifică) asupra anumitor împrejurări
şi nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.
Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza
datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii
sale de specialist, în baza cunoştinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din
constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea

52
Andre A. Moensens, How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International Journal of Forensic
Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.

37
rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă. Se
evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.
Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme, document,
sigiliu, menţiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul, impresiunea, actul de
identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea de sigiliu bancar cu
menţiunea B.N.R. Filiala Cluj cu nr. 5023” sau ,,Paşaportul cu seria ... eliberat la data de ... ” pentru a
nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte concluzii.
Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de
certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate,
sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare. Practica
expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate 53 disting în modul de concluzionare
următoarele categorii de concluzii:
- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative
(de excludere);
- concluzii de probabilitate (incerte);
- concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.
Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe
temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul de
împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparţinând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm extras din
corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza turistică pentru Italia,
perioada ..., de la fila nr. ..., din paşaportul nr. … nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri
de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validităţii,
contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor, arme, instrument
de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat.
În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra
metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit act.
De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicul nu au fost create de
un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de
cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-
pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant
cercetările ulterioare.

53
A. Ciopraga, op. cit., pp. 428-436. E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 230.
Sandu Dumitru, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice româneşti şi în sistemele altor
state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea simpozion Naţional al Societăţii Române
de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti, octombrie 1996. Lucian Ionescu, Concluzia raportului de expertiză
criminalistică a scrisului şi aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de
criminalistică şi criminology, nr. 2-3/1983, p. 43-54.

38
Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula decât
o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele (material de comparaţie)
accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor de
comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului
suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situaţiile în care cantitatea de
material în litigiu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală)
ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente neexplicabile, divergente.
Expertul se află deci, în imposibilitatea de a formula o concluzie cu caracter de certitudine, întrucât
elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au suficient potenţial
identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi,
contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de
probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece
expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective.”54
Concluziile de probabilitate apar în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se apreciază
că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroşat după
introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost probabil
executată de numitul S.R.”). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în literatura de
specialitate.
După unii autori55, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei, generând
chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de certitudini, motiv
pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se menţină
nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în
mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când
există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în înfăptuirea actului de justiţie.
Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi
pertinente.56 Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de
altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni alternative spre care să-şi
îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel
moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existenţa unor eventuali complici
peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la

54
A. Ciopraga, op. cit., p. 430, referire şi la Sandu Dumitru, Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului
de expertiză – 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiţiei, pp. 61-63.
55
Experţii scolii sovietice , în special Zotov B., Belkin R. S.
56
Alexandru Buus, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză criminalistică, p. 42-
50. E. Locard, Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Matei Basarab, Criminalistica, Cluj-Napoca,
Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. A. Ciopraga, op. cit., p. 432-433.

39
alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse
examinării.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca urmare
a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea materialelor supuse
spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile,
urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere – ale căror caracteristici
generale nu mai sunt exploatabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie – ca în cazurile actelor de
peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de sigiliu cu garanţii de
autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare etc. Alteori,
ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când
au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau
radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular etc), este extrem de dificil
a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie ,,pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate
sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare.
Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi
experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter ştiinţific,
precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii, competenţei sau de
superficialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare sau alegerea
greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot
fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…”
sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea
de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză
temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie de
probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită ca
alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula decât
o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar, precizând motivul
respectiv ca temei al restituirii.57 Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul
criminalist este în măsură să aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea
tuturor căilor de examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată
realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată,
rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa prin

57
Ladislau Mocsy, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat, Universitatea “Al. I.
Cuza”, Iaşi, 1975, p. 143.

40
lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de expertiză şi
expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a convinge organul
judiciar şi părţile din cauză despre ,,justeţea concluziei de imposibilitate”58. Explicarea limitelor tehnice
şi metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va
putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor,
determinându-l să caute răspunsuri şi pe calea reorientării anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru
un moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu neapărat limitele absolute de cunoaştere.

CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale


structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de fenomene,
în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de
formarea acestor urme şi aflarea adevărului
Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză,
care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).

Secţiunea 1. Noţiunea de urmă.


Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de
urme. Prin intermediul interpretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al
desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese. Persoanele care se ocupau de
descoperirea urmelor în timpurile mai vechi – ,,cercetaşi” ,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-
au făcut decât să recunoască şi să interpreteze urme. Urmele pot fi :
 produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;
 produse de animale – ex.: muşcături, urme de copite, etc.;
 produse de oameni – ex.: miros (urme olfactive), urme de paşi, etc.;
 produse de fenomene – ex.: incendiu, trăsnet, apa;
 urme biologice – ex.: sânge, salivă etc.
Literatura de specialitate defineşte noţiunea atât în sens larg, cât şi restrâns.
În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă din
punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).
În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa unui
alt obiect cu care a venit în contact.
De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:
58
A. Ciopraga, op. cit., p. 436.

41
URMA - modificarea creată la locul faptei şi în procesul săvârșirii ei, prin mişcările şi
acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect,
caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate: victime,
infractori, martori, alții).
Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate face
definirea urmei.

Secţiunea 2. Clasificarea urmelor


Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată
clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
• urme de reproducere;
• urme formate din obiecte şi substanţe;
• urme rezultate din explozii, incendii.
1. Urme de reproducere sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte,
unul lăsând pe suprafaţa celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din
far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.; obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea
obiectelor în camera (furt); depuneri de substanţe (sânge, vopsea etc.); aceste urme permit delimitarea
cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu se deosebesc de 1. şi 2. prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte,
reziduuri ce sunt parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare,
spălare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse,
accidente şi incendii auto - pt. mascare omor ...).

Urmele de reproducere
Se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din
caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său
Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:
a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;
b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa
urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).
Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:
1. După modul de acţiune:
• statice; - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se producă o
deplasare (ex. urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers
constant). Ele permi stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme,

42
putând uneori duce la chiar la identificarea individuală. ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion,
autoturism, motoretă, etc.).
• dinamice. - sunt rezultatul alunecării celor două suprafețe de contact – ex., urme de
frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat. Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte.
De această dată, deplasarea celor două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect.
Dar, în aceste condiţii detaliile specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat
un arbore - vor putea permite identificarea obiectului creator.
2. După gradul de plasticitate:
• de adâncime(obiectul primitor) - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel
creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea)
în corpul obiectului primitor. ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi; striaţiile
create de ghinturi pe cămaşa glonţului. Fineţea granulării substanţei obiectului primitor
influenţează calitatea reproducerii.
• de suprafaţă(obiectul primitor) – Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul
din ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe
obiectul purtător (ex. - transpirația mâinii ==> amprenta).
• stratificare (obiectul creator) - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar
poate fi produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. noroi de pe
talpă , în casă el poate indica traseul). Pot fi: vizibile sau latente (când pt. observarea
lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de marcare, sau examinarea urmei sub
un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau substanţă depusă este
transparentă).
• de destratificare (obiectul creator) - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa
obiectului primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul
vopsit pe hainele sau corpul omului).
3. După locul de sedimentare:
• locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului primitor pe locul de
contact (A. Golunski); în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator. Ex. urma unui radiator pe un alt vehicul; urma suportului
de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală; după viol s-a simulat o
aruncare de la etaj.
• periferice. - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului primitor prin depunere de
substanţă în afara limitelor obiectului creator. Ex. sânge care împroaşcă de la victimă spre
agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului; nisip, praf etc. Promotor şi susţinător al
importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu Andrei, care le-a şi utilizat
43
pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în care a anchetat.
4. După natura obiectului creator:
• de mâini;
• de picioare;
• create de alte obiecte.
5. După vizibilitate:
• urme vizibile - pot fi imediat şi uşor descoperite, fără intervenţia unor aparate sau substanţe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
• urme latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogene, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele,
marcaj electromagnetic).59

Urmele instrumentelor de spargere


În cercetarea infracţiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor
instrumente cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani, etc.
În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (şurubelniţe, chei, topoare,
ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au fost folosite
(sfredele, burghie, bare metalice, pietre, etc.).
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de
formare, în urme statice şi urme dinamice; urme de adâncime şi urme de suprafaţă (urmele de
adâncime sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de forţare, accidente etc.)
Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi în:
urme de tăiere; urme de apăsare; urme de frecare; urme de lovire. 60 (urmele de lovire sunt întâlnite mai
rar, dat fiind că producerea lor este însoţită de zgomot, iar infractorii preferă să evite acest fapt.)
1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele, produse de
lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul, cuţitul, dalta,
foarfecele, burghiul, ş.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită reproducerii în urmă a
neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub formă de striaţii orientate în sensul
mişcării”.61

59
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile produse în pozitia
unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)
60
Mircea, I., op. cit., p. 136.

61
Suciu, C., op. cit., p. 256.

44
Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator şi cel
primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin rezistent şi să
aibă, de preferinţă, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator. Unghiul sub
care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi înclinarea urmelor, striaţiilor
create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului de tăiere există
ştirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor sau altor
instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcţie de înclinarea cărora se va putea stabili dacă
instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.
Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi
întotdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind, de aceea, mai greu de identificat obiectul
care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a continuităţii
liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei microreliefului striaţiilor în litigiu şi
a celor create experimental.
La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani,
ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,
deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.
2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc particularităţile
instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele, ferăstraie, pile.
Acţiunea succesivă a dinţilor nu permite identificarea instrumentului care le-a creat, însă la începutul şi
la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea sunt însă utile doar
pentru stabilirea instrumentului şi a direcţiei din care s-a acţionat.
Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putând fi găsite
în negativ pe şpanul desprins în procesul de perforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de
închidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a ajunge la
mecanismul de închidere aflat sub această ramă.
3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte găsite la
întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.
Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile exterioare
ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.
4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de creare.
Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente cu
greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă şi unele
detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan pe calota craniană a
victimei. Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în
mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

45
Urmele de forţare a sigiliilor
Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se aplică
peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse cu ajutorul
unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie.
Forţarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care este
aplicat, fiind lărgite în acest mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului sigiliului, care,
după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma sigiliului,
canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.
O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un
instrument ascuţit) şi apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confecționate în prealabil. Aceasta operaţie va
putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător al
plumbului, diferenţa seriei marcate, etc.
Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor, după
aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanţe chimice. Urmele de acest gen sunt
destul de uşor vizibile.
În general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme vizibile,
dinamice.
Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunţită în procesul verbal
(dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme), se vor face fotografii de detaliu, la
scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite valorificarea prin
fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme prin mulare-parafină sau ghips, continuându-se apoi
examinarea în condiţii de laborator, unde pot fi create pentru comparaţie şi urme experimentale cu
obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Urmele de incendiu
Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii unor
evenimente naturale, accidente, etc. În funcţie de cauza, de locul şi natura incendiului, urmele produse
de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de afumare, carbonizare, diferite obiecte,
materiale, fiinţe, distruse parţial sau integral de ardere. De cele mai multe ori, intervenţia pentru
stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt mutate de la loc, încât
este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.
Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcţie de cauza care le-a determinat, rezultând,
astfel:
▪ incendii generate de cauze naturale;
▪ incendii generate accidental;

46
▪ incendii create intenţionat.
1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele solare, sau
de autoaprinderi.
a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăsnetul. Acesta este o descărcare
electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite şi intensităţi de mii de
amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc la dezvoltarea unor
temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru sticlă, metale, piatră, etc. Ca urmare a acţiunii
trăsnetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub formă de stropi pe
obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi devenind local o masă
sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereţii şi hornurile crapă, cărămida
(chiar şi cea refractară) devine lucioasă.
Trăsnetul loveşte în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească şi
persoane aflate în locuri deschise, pe înălţimi. Pe haine, urmele produse de trăsnet au forma unor
rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei (ceasuri,
unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme de arsură.
Pe piele, trăsnetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescenţe, sau cu aspect de frunze de ferigă.
b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ condiţiile de
uscăciune a aerului şi vegetaţiei şi concentrarea razelor solare în focar pe anumite materiale
inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de iniţiere a incendiului,
obiecte incomplet arse, cenuşă, care permit stabilirea direcţiei de propagare a arderii şi uneori şi a
focarului incendiului.
c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuşi. De exemplu, în
industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a depozitelor, silozurilor,
haldelor de cărbune poate duce la creşterea temperaturii materialului depozitat (făina, şroturi vegetale,
bumbac, cărbune, etc.), atingând uneori limite de 600-700oC şi declanşând un proces de ardere lentă,
care devine tot mai puternic şi produce consecinţe grave (explozii ale unor silozuri, depozite, etc.).
Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în intervale ce ating 2-3 săptămâni.
2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc
nesupravegheat, ţigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricității statice
produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii constau
în funingine, cenușă, materiale arse parţial, zidărie distrusă, conductori electrici şi izolatori degradaţi,
arși, etc.
3. Incendii intenţionate - este evident că sunt produse de infractor, în special ca să îşi acopere
urmele, din răzbunare, în scop criminal.

47
După comiterea unor furturi pot fi incendiate locuinţele sau magazinele pentru a şterge urmele
şi a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de moartea
victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declanșat ,,întâmplător” în
preziua unui control de fond.
Aceste incendii pot fi declanşate atât instantaneu, cât şi prin utilizarea unor dispozitive de
întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.
Urmele de incendiu se analizează cu atenţie pentru a identifica sursa şi direcția, modul de
propagare al incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului incendiului. Se identifică şi se ridică
diferite obiecte parţial arse care oferă date despre originea şi natura incendiului. Se vor cerceta
cablurile electrice, panourile de siguranţe, instalaţiile de încălzit, iluminat, verificându-se integritatea
lor, prezenţa şi calibrarea corectă a siguranţelor fuzibile, eventualele improvizaţii, etc.

Urmele create de mijloacele de transport


În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi când
sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport (omoruri,
tâlhării, furturi, etc.). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai multe tipuri :
(1) urme create de anvelope;
(2) urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale săniilor;
(3) urmele de impact ale vehiculelor;
(4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
(5) alte urme create de vehicule (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc.).
Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei şi ca
urme de suprafaţă (de exemplu, urme de călcare cu roţile peste corpul şi hainele victimei). Sunt
prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a vehiculelor, cât şi ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei (demaraje
bruşte).
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci
relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa locului faptei,
cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect, efectuându-se şi fotografii
judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă şi sunt
relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul verbal de cercetare tipul şi aspectul
acestora.
Într-o cauză, în condiţii de drum pe timp de noapte şi ceaţă, victima a fost surprinsă şi
accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susţinerile şoferului, potrivit cărora
a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat traversarea fugind,
au fost infirmate de menţiunile din procesul verbal de cercetare şi de schiţa locului accidentului, unde
48
se menţiona până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire corespunzătoare urmelor create de
anvelopele autovehiculului angrenat în accident în mers normal, fără frânare.
Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehiculelor prin noroi, nisip,
zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii de
laborator.
Urmele de anvelope ridică şi, în acelaşi timp, soluţionează probleme legate de tipul
autovehiculului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul anvelopelor
cu care era echipat, etc.
Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),
cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.
Dintre aceste cauze menţionăm:
o defecte tehnice (vicii de fabricaţie) ale anvelopelor;
o uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);
o intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc la
depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea controlului direcţiei şi ieșirea de pe carosabil,
impact cu arbori, sau alte vehicule.
Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora şi ca urmare a
accidentului când derapajul datorat frânării bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi de
explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcţiei şi impactul cu
persoane, vehicule, case, etc.
Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi
calculată lungimea urmei (deci circumferinţa roţii) prin măsurarea distanţei dintre două repere similare
prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai poate fi
identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situaţii el lipseşte, este insuficient sau parţial
imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lăţime egală cu cea a
anvelopei, iar pe o porţiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici depozite de
pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.
O situaţie mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem
ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehiculele moderne. La acestea frânarea, chiar
violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de urmă
dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forța şi distanţa frânării.62
Urmele statice, create în procesul rulării normale a roților, redau mai multe elemente specifice
ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul roţilor. Pentru

62
Boboş, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat autovehicole dotate cu ABS -
comunicare la Simpozionul de Criminalistică, CLUJ, 1998.

49
deplasările rectilinii, urmele create de roţile anterioare vor fi acoperite de cele create de roţile
posterioare.
Prin examinarea urmelor lăsate de roţi, poate fi stabilită şi direcţia de deplasare, eventualele
manevre ale vehiculului (ocolire, depăşire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească şi
viteza de deplasare la momentul frânării (în funcţie de lungimea urmei de frânare), datele privind starea
tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica generic tipul
de autovehicul: autoturism, maşină agricolă, camion, vehicul de teren, ş.a.
În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile individuale ale acestora, rezultate în
procesul de fabricaţie, create prin uzura ce apare în procesul de circulaţie, cum ar fi preluarea între
modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.63
Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcţia de mers (de mişcare, de
staţionare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehiculele implicate. Aceste urme sunt
foarte adesea însoţite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea, lemn
din caroseriile camioanelor, etc.). Vor putea fi găsite atât pe vehiculele de la locul accidentului, cât
şi pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul victimelor. Adeseori, prin
interpretarea acestor urme se va putea stabili înălţimea maşinii, direcţia de deplasare. Urmele de
vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea comparaţiei, se va putea
stabili cu certitudine autovehiculul de la care provine vopseaua. De asemenea, forma barei de
protecţie se imprimă uneori în tabla caroserie autovehiculului lovit.
Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica
uneori încărcătura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de construcții, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulaţie, sigla mărcii, etc., permiţând limitarea,
restrângerea căutărilor la anumite mărci sau tipuri.
Utilizarea unor autovehicule în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au pierderi
de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau pete. După
direcţia sau extinderea acestora, se poate aprecia direcţia de deplasare, timpul aproximativ de
staţionare. În funcţie de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu benzină sau Diesel.
Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcţiei de deplasare, picăturile au forma alungită,
cu partea mai subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorită curentului de aer care le împinge în
partea opusă sensului de deplasare al maşinii.
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor
particularităţi, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafaţă). Se vor măsura
lungimea, lăţimea, distanţele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

63
Mircea, I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulatie, Studia Universitatis 1964.

50
Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,
culoarea, conţinutul de elemente străine - cioburi, vopsea.
Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă nu
sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au fost
consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

CAPITOLUL V. Balistica judiciară

Secţiunea 1. Istorie
Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut şi s-a dezvoltat
plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propriu-zisă ca ştiinţă care studiază
fenomenele legate de tragerea cu armele de foc. Necesităţile cercetării judiciare a unor evenimente în
care au fost utilizate şi arme de foc- omoruri, sunucideri, tâlhării – au dus la apariţia balisticii
judiciare.
Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele şi
mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a muniţiilor acestora şi a
urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului
infracţiunii.
În prezent, gradul de complexitate al infracţiunilor comise cu arme de foc, variază de la
vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la infracţiuni
de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.
Existenţa unor grupări de tip mafiot, care îşi dispută supremaţia asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim “economie subterană” şi internaţionalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării “concurenţei”.
Atentatele cu bomba şi atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat şi
îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituţiile abilitate de lege cu prevenirea şi
combaterea acestor infracţiuni.
Activităţile predilecte ale reţelelor criminalităţii organizate constau în: traficul de arme;
muniţii; substanţe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituţie; reciclarea fondurilor
ilicite etc.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor şi muniţiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr
mare de arme de provenienţă străină să fie introduse ilicit în ţară. La acestea se adaugă sustragerile
de armament şi muniţii, comise pe teritoriul României.

51
În aceste condiţii apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire şi impun o
investigare minuţioasă, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate şi a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut posibilă
apariţia, pe lângă armamentul clasic şi a armamentului cu destinaţii speciale. Acest tip de armament
este utilizat de forţele de menţinere a ordinii publice, de unităţile antiteroriste, dar în egală măsură şi
de organizaţii mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste împrejurări impun o
nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări şi experimente, care să pună
la dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând caracteristicile tehnice, urmele,
metodele şi mijloacele eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie.
Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi legităţi
proprii, legături cu alte ştiinţe teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare ştiinţifică. Această
ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are aplicabilitate în
cauzele privind infracţiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă interes din punct de
vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară şi balistica exterioară.
Balistica interioară studiază toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul tragerii.
Tragerea este un proces termodinamic şi gazodinamic complex şi rapid, aproape instantaneu. Sursa
de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice, caracterizaţi de o
mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a mecanicii, care studiază
legile mişcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi faţă de orizont.
În prezent balistica interioară şi balistica exterioară sunt două ştiinţe tehnice de sine
stătătoare şi bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite şi dispun de legi şi mijloace
proprii de investigare teoretică şi experimentală. S-au realizat şi studii de balistică a ţintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de
către proiectil.
Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii,
privind construcţia armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii şi de utilizarea
acestora în comiterea unor infracţiuni.
Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvintului ”balistică” se regăsesc în termenul
latin “balista” şi în grecescul “ballo”, care înseamnă “a arunca”.64 Termenul provine din antichitate
şi evidenţia un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic, aruncau sub un unghi de
450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăţilor asaltate.

64
F. Moraru, Manual de balistică interioară, Bucureşti, Ediua Militară, 1976, p. 4. Pentru lămuriri
suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, Bucureşti, 1972, pp. 7-8.

52
Apariţia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infracţiuni, a impus
cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor folosite,
metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracţiuni de omor, comisă cu armă
de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonţ avea corespondenţă în
tiparul pentru gloanţe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry Goddard nu a aprofundat
cercetările şi nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare ştiinţifică în acest domeniu.65
Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a desoperit pentru prima dată
importanţa striaţiilor lăsate de ghinturile ţevii pe proiectil în procesul identificării armei de foc, în
anul l889.
La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă în
litigiu, obţinând un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striaţiile celor două
proiectile sunt identice.
În l905 Richard Kokel, şeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidenţiat profilul
urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuţe de ceară şi oxid de zinc, după care a
examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor model de
comparaţie.
Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3 de
profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc, după
urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsa acestuia.
Un nume de referinţă în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles E.
Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecţie de armament conţinând peste l500 de
modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O. Gravelle
specialist în microsopie şi fotografie. În urma demersurilor ştiinţifice desfăşurate de cei trei, în l925,
Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a permis examinarea
comparativă simultană a două proiectile (litigiu şi model de comparaţie).
Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care în
Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a ştiinţei
criminalisticii.
În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulţi alţii, Otto
Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a oraşului Stuttgart. Acesta împreună cu Robert
Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai bune

65
V. Măcelaru, op. cit., p. 19.

53
metode de recuperare a gloanţelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esenţă moale,
tuburi cu apă, cărţi groase etc. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică a urmelor
comparate
Primul război mondial a schimbat în Europa situaţia infracţionalităţii. De remarcat că în
această perioadă a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecinţă şi numărul de
infracţiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut şi numărul specialiştilor interesaţi de
descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la comiterea unor
infracţiuni.
În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsă de către
mecanismul de percuţie şi cel de extracţie.
În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea şcolii de criminologie şi poliţie
ştiinţifică şi împreună cu lt. col. Mage, profesor la şcoala de război au efectuat cercetări în domeniul
balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist şi chimist, împreună cu Von Leden Hulseboschi au
făcut o serie de experimente şi comunicări ştiinţifice în domeniu. În Grecia, Georgiades, în Rusia,
Matvojev şi Sususkin au editat mai multe lucrări ştiinţifice în domeniul balisticii judiciare. În
Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui Locard şi-a scris lucrarea de
doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracţiunile comise cu arme de foc erau
investigate pe criterii ştiinţifice, iar în Europa se utilizau în perioada respectivă mai multe
microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost descoperit acest aparat.
Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul continuă la
înalţimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producţiei de armament modern, a mijloacelor şi
metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme de foc. Ceea ce a stat la baza
acestei ramuri a ştiinţei criminalisticii a fost experimentul ştiinţific privit la modul general şi
experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un sistem apreciativ
pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniţie, urmele împuşcăturii şi valoarea
acestora în identificarea amei cu care s-a tras şi a autorului infracţiunii. Coroborate cu experienţa
acumulată de specialişti, precum şi utilizarea principiilor şi a legităţilor puse la dispoziţie de
ştiinţele exacte aceste evoluţii au făcut posibil ca balistica judiciară să devină o ramură distinctă a
tehnicii criminalistice.
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi accesorii.
Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze
nocive, iritante sau de neutralizare66. Acest tip de arme este utilizat în principal pentru atac sau
apărare, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi de divertisment.

66
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor articolul 3 alineatul 1.

54
Regimul armelor de foc şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004. Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
Armele de foc au de regulă în compunerea lor, următoarele mecanisme, piese şi accesorii:
- ţeava şi anexele ei;
- mecanismul de tragere, constând din: închizător, mecanismul de percuţie, mecanismul de
extracţie şi mecanismul de alimentare;
- patul sau crosa armei;
- accesorii.

Secţiunea 2. Clasificarea armelor de foc


Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înțeleg acele arme a căror
funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase
ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Principiul de funcţionare se întemeiază pe forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea
unei capse ori prin explozia unei încărcături.
În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:
Categorii de arme şi muniţii
1. arme şi muniţii interzise – arme şi muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt
interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul
apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi care sunt prevăzute în categoria A din anexă;
2. arme şi muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea
gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme şi muniţii neletale – arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt
asimilate acestei categorii şi armele vechi.
Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei
1. arme militare - arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, omologate sau
recunoscute în condiţiile prevăzute de lege, destinate să asigure
apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi
bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecţionate
pentru a împrăştia gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din
cauciuc, în scop de autoapărare;

55
4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau
recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai
multe ţevi, care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, omologate
sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare
a unor activităţi din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-
veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva dăunătorilor,
precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază a
activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau a
transporturilor unor valori importante;
7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea
animalelor, prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în scopul
sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare, semiautomate,
destinate unui scop industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme
de foc automate;
9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor
prin injectarea de substanţe tranchilizante;
10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a
transformării lor de către un armurier autorizat;
11. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi
armele aflate sau nu în stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau
care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică, documentară sau
sentimentală deosebită;
12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri
ale acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;
13. arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate sau devenite
inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat,
necesare activităţii instituţiilor specializate în domeniul artistic.
Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub
presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror
lungime totală nu depăşeşte 60 cm;

56
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală
depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se
reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea
continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă
manual, prin introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin
intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este
încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera
de încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă.
La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanţă este relevată în procesul de
identificare a unei arme folosite la comiterea infracţiunii. Astfel, după construcţia canalului ţevii,
armele sunt:
1. arme cu ţeavă lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt:
arme de vânătoare cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de
rachete, arme militare de asalt cu ţeavă lisă;
2. arme cu ţeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au
ţeavă ghintuită, dar în special arme militare: puştile, puştile mitralieră,
pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele etc.;
3. arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită;
de exemplu, arma de drilling.

Secţiunea 3. Urmele formate prin împuşcare


Urmele principale

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL


Ca urmare a acţiunii mecanismului de dare a focului, se produce împuşcătura. Iniţial se
aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acţiuni mecanice şi care aprinde
pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze, presiunea gazelor
face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul ţevii spre exterior.
La trecerea glonţului prin canalul ţevii, suprafaţa acestuia va întâlni opoziţia reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul ţevii armei, însă, cămaşa

57
proiectilelor fiind confecţionată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul canalului
ţevii.
Glonţul intrând în ghinturi, alăturat mişcării de înaintare i se va imprima şi o mişcare
spiralată. Mişcarea de rotaţie a glonţului este foarte mică în canalul ţevii, ea crescând după ieşirea
din ţeavă.
În primul rând pe glonţ se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii vizibile cu ochiul
liber. Apoi, suprafaţa glonţului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori vizibile cu
ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numărul, direcţia, înclinaţia şi lăţimea ghinturilor diferă de la un model de armă
la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma şi materialul glonţului,
se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonţul respectiv.
Urma creată de ghinturi pe glonţ, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonţului, ci
întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al ghinturilor.
Lăţimea ghintului poate apărea pe glonţ aşa cum este ea în realitate, dar numai în situaţiile
în care cu arma în cauză s-au tras puţine focuri. Prin trageri repetate spaţiul dintre ghinturi se
măreşte datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanţe şi canalul ţevii.
Ţevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuinţării,
implicit urmele create de gloanţele trase, vor avea o altă configuraţie.
Asupra macro şi microreliefului canalului ţevii, acţionează presiunea şi temperatura foarte
mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul ţevii atinge valori între 1000 kg/cm2 şi 3600
kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul ţevii suportă aceste
presiuni şi temperaturi înalte, dar datorită întrebuinţării repetate relieful canalului ţevii suferă
modificări.
În al doilea rând, suprafaţa canalului ţevii, suportând trecerea repetată a gloanţelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului ţevii, adică depunerea de particule metalice
pulverulente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul ţevii.
Proasta întreţinere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spaţiu inexistent până acum şi care este urmare a
acţiunii corozive a ruginii.
Asperităţile canalului ţevii sub forma unor zgârieturi pe suprafaţa glonţului, pot fi şterse
prin însăşi acţiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.
Zgârieturile de pe glonţ pot avea poziţii foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonţului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonţului, spre dreapta ori paralele cu
urmele create de ghinturi pe gloanţe.

58
Un glonţ cu diametrul mai mic decât diametrul canalului ţevii va avea mai puţine zgârieturi
pe suprafaţa sa, iar sensul şi unghiul de rotaţie precum şi lăţimea urmelor create de ghinturi, nu vor
fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea de lovire şi
depunere, datorită jocului şi impactului pe ţeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ


Arătam la începutul acestui capitol, că împuşcătura se produce ca urmare a acţiunii
mecanismului percutor asupra capsei şi producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind însă
înainte de realizarea percuţiei şi anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei, iar după
producerea împuşcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor urme, de
această dată nu pe glonţ, ci pe tubul cartuşului:
• urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuş, care se
formează în momentul introducerii cartuşului în camera de explozie şi
în momentul extragerii cartuşului, din camera de explozie după
producerea împuşcăturii;
• urma cuiului percutor pe suprafaţa capsei, care se formează în
momentul în care acesta loveşte capsa, care, la rândul său, este
împinsă înapoi de reculul armei;
• urma închizătorului pe suprafaţa rozetei tubului cartuş, se formează în
momentul împuşcăturii când tubul cartuşului, împins de gaze, este
presat pe suprafaţa închizătorului;
• urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea
rozetei şi îl trage înapoi;
• urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea
tubului, dându-i poziţia de evacuare din armă;
• urmele lăsate de pereţii camerei de explozie pe corpul tubului cartuş,
având forma unei nervuri longitudinale.
După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul cartuşului.
A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartuşului din încărcător în
camera de explozie).
B. Urmele formate în timpul producerii împuşcăturii (urma cuiului percutor, urmele
peretelui închizătorului şi urmele create de pereţii camerei de explozie).
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuş tras (urmele extractorului, ale
ejectorului şi ale ferestrei de evacuare).

59
Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de
armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La
revolverele Hagan tubul este susţinut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere
americane vechi nu au cui percutor, cocoşul lovind direct capsa.
Urmele particulare care se creează pe tubul cartuşelor de vânătoare nu prezintă nici o
importanţă pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartuşelor de vânătoare se
refolosesc şi în consecinţă prezintă importanţă doar capsa (care se înlocuieşte).
3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE ALTE ŢINTE
Datorită presiunii mari în camera cartuşului, respectiv capul tubului, proiectilul nu găseşte
altă ieşire decât spre ţeavă, unde datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de deplasare, se imprimă
o mişcare spirală.
Zborul glontelui pe traiectorie, după ieşirea din ţeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoşare, datorită densităţii obiectului şi unghiului mic de incidenţă.
Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum şi înfundarea sau ricoşarea au ca urmare
crearea a o serie de urme.
Diametrul şi forma orificiilor sunt condiţionate de valoarea energiei cinetice a proiectilului
în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va forma un orificiu
cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va fi mai mare şi de
formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale ţesuturilor cu care vine în contact.
În orice obiect pe care-l traversează, implicit şi în corpul omului, glonţul creează trei feluri
de urme:
-orificiul de intrare;
- orificiul de ieşire;
- canalul cuprins între cele două orificii.
Orificiul de intrare
Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din ţesuturi de
consistenţă şi duritate diferită.
Ţesutul osos se deosebeşte de celelalte ţesuturi, în ce priveşte consistenţa şi rezistenta sa,
orificiile create în ţesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de mărimea
reală a proiectilului.
În cazul ţesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare sau
în situaţia în care ţesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al proiectilelor.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonţului; felul ţesutului lovit; distanţa de la care s-a tras.

60
În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei perforări
oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situaţia tragerilor efectuate de la distanţe mici ori
cu ţeava lipită de ţesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată şi datorită acţiunii gazelor
(fontă, stelat).
Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracţiei musculare sau a contractării
inegale a ţesuturilor.
În general orificiul de intrare are o formă mai regulată şi este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau ţesutul muscular întinse de glonţ în momentul impactului
se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonţului.
Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6 mm.
În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este aproape
egală cu diametrul glonţului sau poate fi cu ceva mai mare.
Dacă glonţul nu pătrunde perpendicular pe suprafaţa pielii, ci într-un unghi ascuţit, atunci
orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate de direcţia
fibrelor cutanate.
Orificiile create de glonţ în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor se vor
mări.
În cazul tragerilor de la mică distanţă (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonţului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor, viteză
mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonţului va fi şi orificiul de intrare format în cazul
unui unghi de incidenţă foarte mic (sub 10°).
Când vârful proiectilului este rotunjit sau teşit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei şi ruperii ţesutului.
Gloanţele cu vârf ascuţit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.
Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de ţesut, ceea ce îl deosebeşte
de toate celelalte plăgi împunse, dar şi de orificiul de ieşire.
Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale şi o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împuşcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom deosebi
după cum s-a tras de la distanţă mică sau de la distanţă mare. O tragere sub 50 cm va produce un
orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de substanţă.
Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii de intrare:
între 0,50 şi 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de grupuri de
alice şi mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite fiecare alică va
crea un orificiu de intrare.

61
Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate, în
funcţie de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat şi de rezistenţa materialului.
În sticlă orificiul de intrare a glonţului are forma unui con, cu baza în direcţia tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părţi din materialul prin care trece.
Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă rotundă,
iar fisurile concentrice şi radiale se vor întinde uniform în toate direcţiile.
Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcţiei glonţului.
Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcţie de distanţa de
tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului şi de unghiul de incidenţă. De pildă, dacă s-a tras
de la distanţă mică şi sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu diametrul
foarte apropiat de cel al glonţului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească). Aceasta presupune
o energie cinetică mare şi o viteză apropiată de viteza iniţială la gura ţevii.
La o tragere efectuată de la mare distanţă, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare, întrucât
energia cinetică şi viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă cu spargerea
realizată de o piatră.
Orificiul de intrare în sticlă diferă şi în funcţie de forma vârfului glonţului. Astfel, un glonte
cu vârful ascuţit (în condiţiile în care unghiul de incidenţă este de 90°), energia cinetică şi viteza
mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va fi rotund
şi foarte apropiat de diametrul glonţului. Acest fenomen se explică prin aceea că glonţul, în acest
caz, va acţiona asemeni unui burghiu.
Proiectilele cu vârful teşit (în aceleaşi condiţii de tragere), vor crea orificii rotunde şi
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuţite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.
Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu proiectilele
care le-au creat.
În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului, deoarece
acesta va antrena în mişcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde sau
umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonţului, datorită elasticităţii
fibrelor. Această caracteristică o întâlnim şi la materialele elastice de genul pielii neprelucrate şi
cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.
Pielea tăbăcită şi ţesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametru de
mărimea glonţului.
Orificiul de ieşire

62
Orificiul de ieşire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu şi-a pierdut energia cinetică,
putând străpunge obiectul în care a pătruns.
Când tragerea este efectuată de la mare distanţă sau când proiectilul a străpuns mai multe
obiecte pe traiectorie îşi pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de intrare şi
un canal la capătul căreia se va opri.
În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieşire nu va mai
prezenta “minus ţesut”, respectiv pierdere de substanţă, datorită faptului că acum, glontele
“desface” ţesutul.
În marea majoritate a cazurilor şi mai ales când este vorba de arme cu ţeavă scurtă, gloanţele
trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieşind corp acţionează asupra
pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieşire prezintă forme neregulate: fantă, conic,
stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanţă, punând în evidenţă forma
orificiului.
Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări. În
aceste cazuri, ţesuturile şi pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă, un
proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieşire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.
În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare şi mai
multe orificii de ieşire; pot să apară şi în situaţia în care proiectilul desprinde şi antrenează pe
traiectul său fragmente osoase.
Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoşări interne, când orificiul
de ieşire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonţul nu străpunge,
ci loveşte cu partea laterală.
Când proiectilul şi-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a pielii,
fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin deshidratare au
forma şi aspectul unor zgârieturi.
Dacă forţa vie a glonţului este mare (distanţa de tragere fiind relativ mică), la trecerea prin
organele cavitare pline cu substanţe lichide sau vâscoase datorită acţiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.
Acţiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situaţiile în care sunt
utilizate arme de calibru mare şi care folosesc muniţie cu o încărcătură de pulbere considerabilă
(puşti, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru mic, în
aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogoleşte în momentul impactului.
Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum şi în alte organe
consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acţiunea hidrodinamică a
proiectilului se manifestă şi la trecerea prin substanţa cerebrală.

63
În toate aceste cazuri orificiul de ieşire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească datorită
exploziei organului.
La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai mare decât cel
de intrare, datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin
perforarea sticlei este orificiul de ieşire. Aceste caracteristici le va avea şi orificiul de ieşire într-un
os cranian.
În materialul lemnos, orificiul de ieşire are aceleaşi caracteristici ca şi în cazul orificiului
de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieşire mai mare decât
diametrul glonţului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de ieşire cu un
diametru mai mic decât acela al glonţului.
În scândură subţire şi placă, orificiul de ieşire prezintă aşchieri, iar în tabla de metal,
marginile orificiului de ieşire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.
Urmele de ricoşeu
O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de ricoşeu.
Ricoşeul este o respingere a proiectilului de suprafaţa unui obiect, datorită unghiului mic de
incidenţă.
Urma de ricoşeu are forma unui şănţuleţ care prezintă o întorsătură finală spre dreapta sau
stânga, în funcţie de mişcarea giroscopică a glonţului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunţată şi diferită de sensul de rotaţie al glonţului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieşirea decât la intrarea în ricoşeu (de exemplu, un nit).
De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare adâncime,
ca apoi să revină la suprafaţă şi să capete o traiectorie – din punct de vedere al unghiului – identică
cu aceea de intrare în ricoşeu.
Canalul
Între orificiul de intrare şi cel de ieşire sau între orificiul de intrare şi punctul de înfundare,
glontele creează un canal a cărui formă şi caracteristici variază de la material la material.
În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când el este
prelungirea directă a traiectoriei glonţului imprimată de armă, iar deviat când din diferite motive
(proiectilul loveşte uşor) traiectul se modifică şi implicit şi sensul canalului se va modifica.
Lăţimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonţului.
În țesutul osos, forma canalului diferă în funcţie de distanţa de tragere, structura osului şi
energia cinetică a proiectilului.
Glontele poate produce fracturi orificiilor, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.
În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal în
formă de trunchi de con cu baza mare în direcţia de tragere. Când pătrunde sub un unghi ascuţit va

64
forma un canal neregulat, îndreptat iniţial pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de con, cu baza
spre orificiul de ieşire.
O formă specială de canal este “canalul tangenţial” creat de proiectil atunci când pătrunde
într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un unghi ascuţit şi
iese aproape de locul de intrare.
Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating muşchii şi organele interne
situate aproape de suprafaţă.
Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.
Spre deosebire de canalele tangenţiale există şi canale în seton, acestea se formează numai
atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-şi traiectoria
(neputând pătrunde în os) şi alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu relieful porţiunii
peste care trece.
Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană şi realizând forţa necesară
străpungerii osului, îşi modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene şi a inerţiei va ieşi afară.
Asemenea canale se pot forma şi atunci când glontele întâlneşte un muşchi care
contractându-se îi modifică traiectoria iniţială sau îl expulzează afară.
În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcţia tragerii, ca de altfel şi canalul din oasele plate.
Lemnul (atât umed cât şi uscat) precum şi tabla metalică, vor prezenta canale cu lăţimi
aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului lemnos, datorate
nervurilor).
În consecinţă evidenţiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de arma
de foc pe elementele cartuşului şi pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe traiectorie
(orificiul de intrare, orificiul de ieşire, canalul, urmele de ricoşeu).

Urmele secundare
În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse din
încărcătura cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie de
urme caracteristice şi anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

65
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe canal, a
particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul
uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită acţiunii
reculului.
1. RUPTURILE
Sunt provocate de presiunea gazelor şi se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcţie de
rezistenţa materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acţiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanţă (până la 10 cm), iar mărimea acestora este în
funcţie de armamentul şi muniţia folosită.
Acţiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniţie cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu ţeavă scurtă, acţiunea gazelor
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanţă – în principiu –
de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.
La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte, în
zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere în direcţia
inversă sensului de înaintare a proiectilului a marginilor rupturii.
Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund uşor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu ţesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile şi răsfrângerea marginilor rupturii în direcţia inversă sensului de înaintare al
proiectilului.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la tragerile cu ţeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund sub
piele însă la contactul cu ţesutul osos revin şi produc ruptura ţesutului cutanat şi răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare cu
acela de ieşire. Prezenţa urmelor de funingine şi a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare şi nu de ieşire.
2. ARSURILE
Sunt urme secundare care sunt create de acţiunea flăcării şi se prezintă la marginile
orificiului de intrare.
Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul ţevii aşa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

66
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe ţeavă va
ieşi o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură şi din lungimea ţevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanţe solide
sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele şi sulful nu ard complet. O parte din aceste substanţe
devin incandescente în canalul ţevii, evident, ieşind şi afară. Pe măsura ieşirii din ţeavă ele se
răcesc, ca la o distanţă de 10-20 cm flacăra să dispară.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălţăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pielea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel şi articolele de îmbrăcăminte din lână.
Bumbacul şi alte ţesături se pot aprinde fie parţial, fie total.
Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împuşcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
În cazul împuşcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartuşe succesiv) şi în cazul cartuşelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura ţevii, fiindcă pulberea arde neregulat.
3. AFUMĂRILE
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică după
cum pulberea este cu fum sau fără fum.
Nitroglicerina şi piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conţine totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivaţi ai ureei, săruri de bariu etc.).
Aceste substanţe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare, formând un
cerc a cărui consistenţă depinde de distanţa de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum şi de o coloraţie mai deschisă (cenuşiu şi foarte rar verde).
Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de intrare,
de culoare neagră datorită conţinutului mare de cărbune.
Distanţa de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Funinginea nu poate produce în
mod obişnuit leziuni mecanice datorită greutăţii foarte reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens şi unul
extern mai puţin dens. În jurul plăgii, în condiţiile în care se trage de la distanţă mică, se pot deosebi
cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porţiune liberă, neaferentă de funingine.

67
La tragerile cu ţeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau
poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine pătrund
împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereţii săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcţie de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcţia din care s-a tras formează cu suprafaţa pielii un unghi ascuţit, se va forma un
oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-un
cerc închis, ci sub formă de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoşează; în acest caz ea se depune pe
obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ţine arma). Această urmă se relevă cu ajutorul lupei
cu lampă U.V. şi este importantă pentru stabilirea distanţei de la care s-a tras, pe de-o parte, iar pe
de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.
Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele particule
de funingine), ci şi prin acţiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafaţa sa datorită frecării
cu obiectul în care pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafaţa obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafaţa unui
al doilea strat care urmează.
Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza iniţială a proiectilului
este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafeţe suprapuse, cum
este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui inel îngust, pe
marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) şi numai pe al doilea strat, aflat la o distanţă
între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.
4. TATUAJUL
Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de intrare,
având dimensiuni şi densităţi variabile, în funcţie de felul încărcăturii, lungimea ţevii, distanţa de la
care s-a tras, mărimea şi forma particulelor de pulbere.
În unele cazuri tatuajul se produce prin depunerea de către proiectil a particulelor rupte în
timpul exploziei din pereţii tubului cartuş.
Distanţa până la care acţionează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm la
armele neautomate şi semiautomate. Această limită este depăşită la armele automate care au o
cadenţă de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).
Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale granulelor
şi caracteristicilor armelor de vânătoare.
Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele
lamelare sau în formă de bandă.

68
Formarea tatuajului, pe lângă condiţiile menţionate este determinată şi de duritatea
obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistenţă mare va permite particulelor de pulbere
nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele
depunându-se numai la suprafaţa sa.
5. INELUL DE FRECARE
Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanţe aderente la suprafaţa proiectilului, fie din
canalul ţevii, fie pe traiectul exterior (ricoşeu), pe marginile orificiului de intrare.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri
de pulbere arsă, reziduuri metalice şi substanţe aderente la glonţ.
Inelul de frecare este de culoare cenuşie si se observă uşor pe obiectele de culoare deschisă.
Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în evidenţă prin
relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu ajutorul
radiaţiilor ultraviolete.
Examinarea substanţelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a ordinii
tragerilor, şi anume la diferenţierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeaşi armă.
Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei şi mai puţină funingine, pe când al
doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai puţine
substanţe uleioase.
Operaţiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase şi cu rezultate
neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub “beneficiu de inventar” a
acestor urme.
6. INELUL DE METALIZARE
Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât
şi independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găseşte mai spre interior sau
când glonţul a străbătut succesiv mai multe obiecte.
Un proiectil pătrunzând în corpul uman, determină formarea inelului de frecare pe
îmbrăcăminte şi piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin
desprinderea şi depunerea unor particule metalice din cămaşa proiectilului.
Inelele de metalizare pot fi descoperite numai prin roentgen-grafie şi spectrografie, datorită
cantităţilor foarte mici de metal depuse pe ţintă.
Este posibil ca inelul de metalizare să nu poată fi evidenţiat prin metodele sus menţionate,
caz în care se poate utiliza micro-sonda electronică.
Deosebirea dintre inelul de metalizare şi inelul de frecare constă în faptul că, în timp ce
inelul de metalizare conţine numai particule din corpul proiectilului, în inelul de frecare sunt depuse

69
substanţe aderente la suprafaţa proiectilului provenind din canalul ţevii şi din diferitele corpuri pe
care le-a străbătut sau din care a ricoşat (tablă metalică, sticlă, lemn, îmbrăcăminte etc.).

7. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI


Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu ţeava lipită
de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii ţevii sau numai
o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate şi unele piese din apropierea gurii ţevii sau
montate în faţă (vârful superior al vergelei, a doua ţeavă la armele de vânătoare, amortizor,
recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).
Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura ţevii lipită de obiect, este mai mare decât cel de
ieşire. Marginile orificiului vor fi zdrenţuite, cu rupturi orientate spre direcţia de tragere, contrar
regulii – adică în direcţia de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari şi faptului că gazele nu au
altă ieşire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale ţesutului cutanat sau franjurări ale căror
margini vor fi îndreptate invers raportat la direcţia de mişcare a proiectilului.
Gura ţevii va crea aşa numitul “inel de contuzie”. Datorită reculului, gura ţevii se retrage;
revenind, loveşte ţesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeţei lovite, datorită temperaturii
ridicate.
Imprimarea gurii ţevii va fi totală sau parțială în funcţie de unghiul sub care a fost sprijinită
ţeava de obiect:
- imprimarea totală este aceea în care toate părţile proeminente ale ţevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoaşterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de “semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit ţeava a fost
mai mic de 90°.
Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acţiunii pieselor şi
mecanismelor armei asupra elementelor cartuşului şi al acţiunii proiectilului în timpul zborului său
pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor expuse
mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împuşcăturii (presiunea gazelor, temperatura
acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.).

CAPITOLUL VI. EXAMINAREA şi IDENTIFICAREA SCRISULUI


Secţiunea 1. Metode aplicabile în examinarea scrisului de mână.
Înainte de a începe tratarea propriu-zisă a acestor probleme consideram util a trata chestiunea
confuziei răspândite dintre termenii grafoscopie şi grafologie.

70
GRAFOSCOPIA este acel domeniu al expertizei criminalistice prin intermediul căruia se poate
identifica autorul unui scris. ea se întemeiază pe cele doua proprietăți fundamentale ale
scrisului:individualitatea şi stabilitatea relativa.
GRAFOLOGIA este o disciplina ştiinţifică de interpretare şi analiza a scrisului prin care se
urmărește cunoașterea persoanlităţii umane, a modului în care scrisul reflecta trăsăturile psihologice şi
de caracter ale autorului. Aceste rezultate "sunt utilizate în variate discipline cum ar fi :medicina şi
psihiatria, pentru diagnosticarea bolilor şi a gradului de sănătate mental;in criminologie-pentru
depistarea comportamentelor deviante sau aberante;in pedagogie-pentru recuperarea retardului;in
psihologie-la studii caracterologice şi de orientare profesionala."67
În literatura de specialitate din întreaga lume s-au conturat mai multe metode prin care s-a
încercat studierea grafiilor.

Secţiunea2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris


Individualitatea scrisului
Activitate exclusiv umana, scrisul constituie o deprindere intelectuala cointeresând şi un lanț
psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare şi fixare prin repetare, are loc
constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafica a cuvintelor şi
simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunție, sau rezultate din procesul reflexiei şi idealizării.
În calitate de organ efector, mana este cea care, răspunzând controlului realizat de sistemul
nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii, realizează acțiunea
propriu-zisa de scriere.
"Plecat pentru toata lumea de la același punct-modelul caligrafic-scrisul ia,încă de la primele
zmângălituri ale copilului caractere distincte, personale."68
Într-adevăr, scrierea este puternic şi direct influențata de particularitățile personale şi de
specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifesta prin
caracteristicile generale(dominantele grafice) şi prin elementele specifice de detaliu(construcția
semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatica, element intern, fundamental al
deprinderii de a scrie, scrisul mai este influențat şi de alte elemente externe:
- metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de învățare;
- imitarea unor modele familiale(scrisul familial, modelul semnăturilor parentale)sau a unor
modele curente(de exemplu ornamente ale unor majuscule );
- influentele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu majuscule;
- caractere grafice naționale - scrierea gotica, latina, scrisul anglo saxon de tip script.

67
Lucian ionescu-Criminalistica Note de curs 1994
68
Aurel Boia-Introducere în grafologie şi expertiza grafica Bucuresti 1944 pag. 6.

71
Stabilitatea scrisului
În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile generale
şi formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieții. Stabilitatea scrierii trebuie însă privită
ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni notabile asupra identificării
autorului. De exemplu-modele multiple de execuție a semnăturilor, elemente literale noi sau diverse,
afecțiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea).
Intr-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate, am include printre elementele care pot
interveni:
1. Modificări la nivelul evoluției scrierii. După formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane
evoluția grafismului stagnează;la alte persoane aceasta trece printr -un proces lent de evoluție(chiar
aproape neevident pentru perioade relativ scurte).
2. Modificări datorate stării psiho-somatice. Data fiind paleta extrem de larga de stări ce se abat
de la normalitatea psihica şi fiziologica,cât şi legătura de netăgăduit dintre starea psihica şi cea fizica,
scrisul va putea suferi "alterări"generate de stări ca :oboseala, depresie, surmenaj, ingestie de toxice.
De exemplu - biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihici.
Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor - lipsa de coordonare, plasare
aberanta a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutului, repetiții de
fraze complete, incoerente de text.
Bătrânețea care este foarte adesea asociata cu stări de boala în staționare sau progresie, se
manifesta în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea(poligonarea)
traseelor arcuite sau a ovalurilor. "Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele fire de păianjen -
constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce da naștere unor trăsături foarte fine şi
încâlcite”69
3. Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o alta persoana (mana condusa) asupra
mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin "ajutarea mâinii"pentru executarea unor
semnături pe acte(de exemplu-testamente, contracte), scrierea cu mana inerta(cu mana moarta)s, criere
cu mana ajutata.
4. Modificări produse de stări de intoxicație - în mod special cu alcool, droguri, medicamente,
intoxicații cu ciuperci, auto-otrăviri suicidale, ş.a.m.d.
5. Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere - accidente, amputări
ale degetelor, mâinilor - pierderea sau afectarea vederii.
6. Modificări generate de factori aleatorii. Sunt rezultatele unor influente de moment şi afectează
numai cate un specimen de scris sau semnătura, care sunt date în acele condiții speciale: suportul
actului, suprafețe neregulate(ex. lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile); poziții

69
L. Ionescu –op. cit pag.

72
de scriere incomode(ex. rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau
defectuos(ex. pix cu pasta de scris la temperaturi foarte scăzute).

Caracterele general ale scrisului


Sunt "dominantele grafice"care prin ansamblul combinațiilor determina aspectul general al
scrisului unei persoane.
Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate şi diversitate face ca , în baza
unor corecte aprecieri, sa putem identifica sau exclude o anumita persoana ca fiind autorul unui anumit
scris.
1. Dimensiunea scrisului. Credem nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru aceasta
caracteristica generala. Scrisul mediu ( normal sub aspect dimensional )se situează intre limite la 2-4
mm înălțime. Peste 4-5mm înălţime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.
Trebuie făcuta o precizare privind aprecierea scrisului după lățime: - dilatat, normal, înghesuit.
Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul poate fi :
• uniform;
• crescător (ingladiat);
• descrescător (gladiolat);
• filiform.
2. Proportionalitatea scrisului
• Proporţional - când exista intre majuscule şi depasante şi minuscule nedepasante un raport de
aproximativ1/2.
• Subînălţat - când raportul majuscule minuscule este de aprox. 1/1.
• Supraînălţat - când raportul este de 1/3 intre majuscule şi minuscule, ca şi intre depasante şi
nedepasante.
3. Nivelul de evolutie a scrierii. Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual,
pentru finețea gradelor. Evoluția scrisului exprima gradul în care o persoana şi-a însușit deprinderea de
a scrie, gradul de coordonare a mișcării. Scrisul poate fi
• Evoluat (superior);
• Mediu (mediocru)cu grade intermediare - la limita cu nivelul superior, mediu, şi la limita cu
nivelul inferior.
• Scris inferior (neevoluat).
4. Forma scrisului - poate fi apreciata după configurația litierelor, urmărindu-se şi sensul
şi tipul mișcărilor şi complexitatea execuției.
• După configurație - scris cursiv, scris cu caractere ce imita pe cel tipografice;
• După mișcare - arc, ghirlandat, unghiular, rotunjit, pot rezulta şi forma mixte: arc-ghirlandat.

73
• După gradul de simplificare - scris simplificat, scris simplu, scris complicat (încarnat).
5. Inclinarea scrisului -poate fi verticala, spre dreapta(dextroclin), spre stânga(sinistroclin)
6. Dinamica şi viteza scrierii - aprecierea acestora se va face intr-un context mai complex.
Este evident ca un scris evoluat va avea o dinamică superioara, putând fi executat cu viteza. În cazul
imitațiilor servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterata, iar viteza
mai redusa.
7. Presiunea şi spatierea scrisului - presiunea poate fi mare, normala, redusa, fluctuanta,
constanta, crescătoare, descrescătoare. Spațierea este normală, înghesuită, scris risipit (spaţiere mare),
inconstantă.
8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor. Legarea poate fi intensă (sunt legate
chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere), tocată (de la italianul "toccare" - a atinge,
fiecare litera este executata separat). Forma traseelor este data de modul în care variază presiunea pe
instrumentul de scris, traseele putând fi cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite .
9. Topografia elementelor şi a textului. Privește plasarea unor categorii de elemente cum
ar fi :titlul, data, semnătura, adresa, etc. Plasarea textului în pagina - la stânga, spre dreapta, etc. dar se
poate aprecia şi forma şi dimensiunea aliniatelor.
10. Directia şi forma randurilor. Orizontală, ascendentă, descendentă. Fragmentat
ascendent, fragmentat descendent(scrisurile scaliforme). Forma rândului: concav, convex, sinuos,
nedefinit(saltaret).

Caractere speciale ale scrisului


Elementele (detaliile) de construcție literală
Ele reprezintă de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută construcția
semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea şi atacul execuției,
finalizarea, monogramarea, etc.
a. Morfologia(structura)semnelor grafice; un autor anumit executa un anumit model de semn
grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal; De exemplu B caligrafic şi B gotic.
b. Numarul elementelor constructive: numărul de mişcări, trăsături, grame, (ex. m dintr-o
mişcare şi nuoasa sau m din patru grame).
c. Forma elementelor constructive
- trăsături drepte : verticale, oblice, orizontale;
- trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
- trăsături unghiulare(ascuțite).
- trăsături concave(ghirlandate);
- trăsături convexe(arcadate);

74
- trăsături ondulate(sinuoase);
- trăsături rotunde, ovoidale, buclate.
d. Direcția mişcărilor predominante
- după sens: dextrogire şi sinstrogire
- pe verticala: de extensie (de jos în sus) şi de flexie (de sus în jos),
- pe orizontala: spre dreapta (abducție) şi spre stânga (aducție).
e. Modul de începere (atacul) a semnelor grafice - după poziție - superior, median, inferior, şi
după forma utilizata la punctul de atac - punct, croșet, oval, etc.
f. Modul de finalizare -poate fi: eterat, punctat, in croșet, detașat, etc.
g. Legarea semnelor şi a elementelor lor
h. Modul de reaprtizare a presiunii pe trasee.
i. Alinierea semnelor pe linia de baza.
j. Modul de executie a unor elemente grafice - bara lui t (poate fi legata, oblica, extinsa, etc.)
punctul lui i (poate fi în croșet, liniar, oval, spiralat, etc.) - execuția semnelor diacritice.
k. Modul de scriere a unor mențiuni
- -abrevier i(str., nr. no, dv., dvs., s.a., ş.a.m.d.);
- -date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95).
- -bifarea, execuția unor operații matematice, numerotarea paginilor.
Importanta detaliilor de construcție a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei, atacul,
numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate, in timp ce alte elemente se indica numai în măsura
în care prezintă interes prin particularități şi detalii specifice în raport cu alte elemente, permițând
identificarea/excluderea autorului.

Secţiunea 3. Modificarea scrisului în mod intenționat


1. Deghizarea scrisului
Constituie o schimbare voluntara a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului. Cu
toate acestea, în scrisul respectiv se mențin elemente din scrisul obișnuit al autorului, întrucât
"deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original"70
De aceea este necesar sa se acorde o atenţie specială modului în care se iau probe de scris,
acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Oboseala generată de
autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris, să apară "scăpate" unele elemente
literale individuale pe care autorul încearcă sa le deghizeze.
Deghizarea se poate realiza prin:

70
Lucian Ionescu-Expertiza criminalistica a scrisului ED. Junimea 1974.

75
a. Denaturarea caracterelor grafice. Are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a
modului de formare şi legare a unor litere. În general se dă o înclinare regresiva(spre stânga) întregului
scris, alteori se scrie chiar cu mana stânga, şi se încerca a se da aparenţa unui nivel grafic inferior celui
real al autorului. Un procedeu de deghizare îl constituie ţinerea instrumentului de scris într-o poziție
anormala (ex. intre degetul mijlociu şi inelar) rezultând o imagine de ansamblu deformata a scrisului.
Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor modele literale, etc.
b. Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar. În general se folosesc majuscule. În acest
caz autorul va executa modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.
Probele de scris se vor lua şi cu acest gen de caractere.
c. Scrierea cu mana stângă (sinistrografia). În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular,
axele literelor sunt răsturnate spre stânga. Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens."când
se dispune de probe date doar cu mana dreapta, problema este mai dificila, dar nu insolubila."
2. Contrafacerea scrisului se face prin copiere şi prin imitare, modalități specifice falsificării
semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forțat, artificial,
presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițială a unor trasee cu creion,
urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Secţiunea 4. Expertiza grafica. Expertiza semnăturilor şi a scrisului


Semnătura poate fi executata literal-completa sau parțial literal-indescifrabila
Semnătura este cea mai specifica structura de scriere a unei persoane, oglindind personalitatea
şi gradul de evoluție al autorului din punct de vedere al scrierii. Cu toata specificitatea sa, semnătura
are şi o relativă stabilitate - în timp , prin evoluție ca şi involuție, dar şi temporar - în limitele de
variabilitate normala
Atât semnătura cât şi scrisul se deprind în timp, dobândind personalitate şi identificabilitate.
Exista şi cazuri când persoane care nu știu sa scrie au învățat sa execute o anumita semnătura.
Expertiza grafica are menirea de a stabili autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au
fost executate de titular sau de o altă persoană, ca şi dacă cineva a contrafăcut o semnătura sau a
executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe
rigoare şi obiectivitate71. Deosebit de importanta pentru succesul expertizei este alegerea materialului
de comparaţie.
Se vor alege materiale cu garanții de autenticitate (state de plata, contracte de muncă, cărți de
munca, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.) ca şi alte acte de comparaţie de natură să
asigure acuratețe concluziei.
Este importanta şi data de la care provin materialele de comparaţie. Acestea trebuie căutate în
perioadele apropiate şi anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele judiciare
71
Bruno Vettorazzo-Metodologia della preizia grafica su base grafologica-Giufre Editore Milano 1998 pag.2

76
accepta ca materiale de comparaţie acte datate ulterior datei actului contestat, existând posibilitatea ca
autorul semnăturii sa îşi fi schimbat "pro causa" modelul de semnătura.
Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiți prin indicarea acestora
de a imita semnătura suspecta, întrucât un subiect cu buna coordonare ar putea să se apropie de model
în mod absolut accidental.
Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsura de a recurge la experienţă organizată,
adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în
corelaţii şi verificări72.
Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost în principal:
1. Metoda caligrafică .
Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă73- ea examinează grafismele ca structuri
formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode, două
scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănătoare morfologic, sau au autori diferiţi în caz contrar. 74
Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înţelegerea simplistă a
simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox. Expertul ajunge să aprecieze denaturat
elementele de rigoare şi obiectivitate, căutând în paralel intersecţii analogice de natură aparentă şi
recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la logica expertizei. Un exemplu faimos al
erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este cel al procesului Dreyfus unde însuşi
Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzaţia de spionaj a fost susținută pe ideea că deosebirile
grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar auto-deghizărilor la care ar fi recurs
căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul
aparţinea baronului Esterhazi.
2. Metoda grafometrică.
Această metodă de examinare grafică nu priveşte forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante în baza
experienței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spaţiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt
apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi comparării.
Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea cvasi-
infinită a caracteristicilor grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai aspectul
atât de complex şi important al variabilităţii grafice75.
3. Metoda grafonomică

72
Bruno Vettorazzo- op. cit. Pag 3.
73
L.Ionescu –op.cit pag. 155.
74
Idem-pag.7.
75
L.Ionescu op,cit. Pag 158.

77
Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă76 acesta apare ca cea mai modernă. Ea
este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux Jamion şi a fost apoi dezvoltată de şcoala
italiană de grafologie Ottolenghi, Falco ,Sorentino. Conforma acestei metode se au în vedere gesturile
grafice ca expresii ale autorului şi ansamblul elementelor constante şi variabile, împletirea complexă a
generalului şi particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin
general, variabilele şi constantele înţelese în contextul general. Interpretarea priveşte sub aspectul
naturaleţei lor elementele normale – repasări, model particular, ca şi cele patologice - disgrafii, tremur
patologic, mişcări spastice, alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului
grafic, iar prin compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelaţiilor complexe şi la
identificarea autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor
elementelor individuale în antecedente autorului în măsura în care au influenţat grafismele – vârsta la
momentul scrierii, accidente, boli , infirmităţi, etc.

Secţiunea 5. Procedee de falsificare a semnăturilor


1. Copierea poate fi directă, prin executare pe actul în litigiu a semnăturii model prin
transparenţă sau utilizând metoda proiecției sau indirecta prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau
plombagina) prin care se transmit traseele originale, apoi se retrasează.
Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza semnătura este
așezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad) iar semnătura ce se
copiază (modelul) se urmărește cu un pix sau un creion tare. Traseele de presiune vor fi apoi acoperite
cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe verso, traseele cu instrumentul de
scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat perfecta corespondenţă dimensională între
semnătura copiata şi cea rezultat. La examinarea microscopica se pot observa traseele inițiale realizate
cu creionul şi apoi repasate.
În practica uneori, falsificatorul depune ca material de comparaţie tocmai actul de pe care a fost
copiata semnătura în litigiu, pentru a convinge de"autenticitate". Aceasta perfecta corespondenţă
dimensională este dovada indubitabilă a falsului, de oarece nici o persoana nu poate semna absolut
identic dimensional.
2. Imitația servila este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model
pe care îl observa, o semnătura autentică. Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee
lente, cu reluări, opriri şi chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate
prin imitație servila poate fi depistat. Aceasta de oarece, în acest caz scrisul falsificatorului se
depersonalizează, urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final, pierzându-şi
răbdarea, falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată(de exemplu - un final
eterat urmat de un punct ca şi în semnătura proprie).
76
B.Vettorazzo-op.cit. pag. 14 şi urm.

78
3. Imitatia libera se realizează prin "învățarea" semnăturii ce trebuie imitată. Prin exerciții
prealabile se elimină lipsa dinamismului şi a coordonării. Are loc însă o reproducere cu mai puţină
acuratețe a detaliilor, şi pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă dificilă, chiar dacă există
șanse mai mari decât la imitația servilă, apărând unele elemente personale(ex. inclinație, linia de baza,
atacul unor litere).
4. Semnaturile executate din fantezie. În acest caz nu se urmează un model autentic ci "se
inventează" o semnătura. Pentru aceste cazuri grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului,
regăsindu-se caracteristici suficiente pentru identificare.

CAPITOLUL VII. CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Capitolul VIII. METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN


CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1. Cercetarea locului faptei


Noţiune
În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activităţi desfăşurate
de organele de urmărire penală şi are un conţinut relativ restrâns, dar, în acelaşi timp de calitatea
cercetării depinde modul ulterior de evoluţie a cauzei.
Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgenţă, care oferă de obicei primele
materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaşte natura faptei, autorul sau natura şi întinderea
prejudiciului.
Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,
ceea ce presupune profesionalism, atenţie şi grijă în efectuarea acestei activităţi. De cele mai multe
ori, pe lângă echipa de cercetare, participă şi medici legişti, experţi criminalişti, specialişti din alte
domenii.
Are ca scop cunoaşterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării şi ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea
întinderii prejudiciului, identificarea victimelor şi a făptuitorilor, precum şi pentru depistarea şi
ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.
Noţiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafaţă determinată în care s-a manifestat
aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în accident,

79
al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat consecinţele
faptei.
Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru şi până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei clădiri
sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu şi până la
clădirea abandonată. 2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde
încep urmele de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum şi
zonele în care se descoperă resturi ale caroseriei. 3. În cazul accidentelor aviatice spaţiul de
cercetare se poate întinde pe câţiva kilometri ca spaţiu de cercetare, de la apriţia primelor semne
(scurgeri/pierderi de carburant), până la locul efectiv al prăbuşirii aeronavei.
Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activităţii de cercetare:
1. stabilirea naturii faptei şi a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie realizată
temeinic, la timp şi în mod complet.
2. stabilirea limitelor spaţio-temporale în care s-a petrecut fapta şi urmările sale.
3. oferirea unei imagini ne-mediate a locului faptei.
4. asigurarea găsirii, fixării şi valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă existente.
5. orientarea investigaţiilor viitoare spre alte surse de informaţii: martori oculari, părţi
vătămate, complici etc.
6. înţelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei şi prevenirea comiterii
altora de acelaşi fel.

Pregătirea, etapele şi realizarea cercetării locului faptei


Indiferent de calitatea pe care o au (agenţi de poliţie, martori, părţi vătămate etc.) , primele
persoane care iau contact cu câmpul infracţional trebuie să conserve locul faptei, să limiteze accesul
altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor şi să anunţe organele îndrituite să
realizeze cercetarea locului faptei.
Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenţiei pompierilor pentru a
stinge un incendiu.
Organele judiciare, anunţate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare în
teren, vor cere informaţii cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului, la
victime şi starea acestora, la pagube, la făptuitor şi eventual la martori oculari.
Imediat după anunţare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele tehnice
criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum şi prezenţa specialiştilor în
funcţie de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se organizează apoi
deplasarea rapidă la locul faptei.
80
Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza locului,
salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum şi măsurile de identificare şi prindere a
făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp preţios, de probe determinante în
stabilirea adevărului precum şi chiar la apariţia unor posibile erori judiciare.
Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt uşor rănite, dar încă în viaţă, este o
activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenţie pentru a produce cât mai
puţine modificări în câmpul infracţional.
Configuraţia locului faptei poate suferi modificări sub acţiunea a două categorii de factori:
obiectivi (fenomenele naturale) şi subiectivi (prin pătrunderea şi acţiunea în locul faptei a unor
persoane neavizate). Acţiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni şi
modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul şi pe
timpul realizării activităţii de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară a
zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii şi schiţă.
Pătrunderea unui „val de curioşi” la locul faptei poate duce şi ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda şi la ridicarea de impresiuni de la aceştia,
pentru a-i putea elimina din cercul de suspecţi.
În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în
configuraţia locului faptei anterior sosirii echipei operative. Între primele activităţi se vor înscrie în
mod necesar cele legate de surprindere şi fixare a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în
timp – mirosuri, umiditate, temperatură şi care nu pot fi reţinute prin fotografiere ori imagine video.
Ele vor fi apreciate şi consemnate în procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de
puşcă, de alcool, de animal.
Vor fi aleşi cel puţin doi martori asistenţi care, în calitate de observatori imparţiali, atestă
prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa. Martorii asistenţi sunt aleşi dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu partea
vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea, martorii
asistenţi nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părţile enumerate mai sus.
Se va proceda la obținerea de informaţii generale privind fapta şi alte elemente utile
cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfăşurări ulterioare lui: relaţiile victimei cu alte
persoane, persoane pe care le bănuieşte ca fiind autorul faptei etc. Informaţiile astfel obţinute vor fi
coroborate cu datele rezultate de la alte persoane, făptuitor, rudele victimei, vecini etc.
După ce s-a obţinut un prim tablou estimativ al faptei şi împrejurărilor ei concrete se va
trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei şi la cercetarea propriu-zisă. Acesta
se va desfăşura în două faze – statică şi dinamică – şi va fi supusă unor reguli tactice generale:
• cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate şi nu în grabă;

81
• cerectarea se face în mod complet şi cu obiectivitate => toate urmele au aceeaşi
valoare; vor fi ridicate şi consemnate şi urmele aparent contradictorii;
• cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
• se vor respecta normele procedurale şi cerinţele morale. În acest sens, membrii
echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature referitoare la cauză, nu
trebuie să se pronunţe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente (de pildă
natura faptei, omor sau sinucidere).
Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât şi a
zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În acestă etapă, echipa de cercetare se va
concentra pe următoarele activităţi:
1. orientarea de ansamblu şi delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia întinderile
spaţiale în care se va lucra;
2. alegerea punctului de debut şi a modului în care se va face cercetarea => modalităţi: din
exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În mod concret,
punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află cadavrul, maşina accidentată,
seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte
obiecte din încăpere pentru descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare,
parcurgând spre exemplu mai multe încăperi, spaţii deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc
central, fiind preferabilă alegerea şi marcarea căii de acces şi cercetarea pe sectoare.
3. stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracţional şi limitarea accesului;
4. descoperirea şi fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare, a
înregistrărilor video şi a schiţei locului faptei. Se măsoară şi se consemnează poziţiile, tipul şi
distanţele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puţin 2 puncte fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi
folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice:
- examinarea amănunţită a corpului victimelor,
- executarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu,
- luarea primelor declaraţii ale martorilor, victimelor,
- clarificarea „împrejurărilor controversate.

„Împrejurări controversate”
Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situaţii care au schimbat
conformaţia câmpului infracţional, dar nu ca o consecinţă obiectivă a comiterii infracţiunii, ci

82
rezultând din acţiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în eroare a organelor
judiciare.
Existenţa unor neconcordanţe sau nepotriviri în ceea ce priveşte modul de formare şi de
dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de
distincţie între infracţiunea real comisă şi fapta simulată.
Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei apare
adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezenţa unui
număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a
produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei. Un alt indiciu îl
constituie prezenţa sau absenţa de la locul faptei a unor urme sau obiecte.
În practica instrumentării cauzelor privind infracţiunile comise cu arme de foc putem întâlni
mai multe situaţii, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împuşcare, în sinucidere, autorul
infracţiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absenţa de pe mâinile victimei a depozitelor de
funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma împuşcării, urme care se
evidenţiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu a fost executată
de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga şi alte probe: poziţia tubului cartuş în raport cu
poziţia victimei, poziţia pe crosa armei a unor urme papilare statice în contextul în care, ca urmare a
reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice. Toate aceste aspecte evidenţiază intenţia de
a disimula o infracţiune de omor într-o sinucidere.
Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidale, după împuşcătură, de obicei, victima
scapă arma din mână. Există puţine cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie când tragerea
s-a executat din poziţia culcat pe spate şi victima rămâne flexată în poziţia în care s-a executat
tragerea fie când în urma autoîmpuşcării, intervine starea de catalepsie (rigiditate) care blochează
musculatura corpului în poziţia în care a survenit decesul.
Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului şi poziţia
în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezenţa pe crosa armei în cazul
sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate în urma
reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziţia în care a executat focul.
De asemenea, absenţa urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanţă care
exclude posibilitatea autoîmpuşcării. Lipsa de la locul faptei sau prezenţa dar în cantităţi foarte mici
a urmelor de sânge în cazul reacţiilor violente rezultat al acţiunii armelor de foc, demonstrează că
decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în locul în care a fost
descoperit.
Direcţia de tragere nefirească, indicând poziţii ale armei care de obicei nu sunt abordate de
către sinucigaşi, evidențiază de asemenea, situaţii controversate care trebuie lămurite cu ocazia unor

83
experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei şi verificarea
dacă acesta putea să se autoîmpuşte din poziţia respectivă. Mai putem aminti aici de găsirea unor
note cu conţinut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de cel al victimei,
simularea unei efracţii cu acţiunea de forţare din interiorul încăperii etc.
Speţă: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unităţi militare, în foişor a fost
descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că victima s-
a deplasat la postul său şi întrucât erau din aceeaşi localitate i-a permis să intre în zona interzisă.
Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foişor, interval de timp în
care a coborât pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice şi luând arma santinelei, s-a
autoîmpuşcat.
Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracţiunii de
călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acţiunile lui şi decesul
celuilalt militar.
Examinându-se cu atenţie poziţia victimei şi urmele existente la locul faptei, organele de
urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziţia „şezut” cu spatele rezemat de
peretele din partea dreaptă a foişorului, acesta prezenta în zona hemitoracică dreapta la o distanţă
de 10 cm de mamelon şi 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul căruia se evidenţiau
urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împuşcăturii. Urmele aveau o dispersie
ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieşire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui stâng la o
distanţă de nivel de 20 cm faţă de orificiul de intrare. Făcându-se analiză atentă a probelor s-a
apreciat ca puţin probabilă autolezarea din poziţia respectivă. În urma măsurătorilor
antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălţime de 168 cm şi lungimea braţelor
de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeaşi înălţime cu victima s-a stabilit că
mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma în litigiu (pistol mitralieră AK
47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade la o distanţă de 7 cm a armei de
ţintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu putea să se autoîmpuşte în
condiţiile date, unghiul de tragere şi poziţia armei raportate la lungimea mâinilor victimei au
evidenţiat neveridicitatea versiunii iniţiale. Cu ocazia audierilor amănunţite, pus în faţa probelor
care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împuşcat pe M.A.
Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca în
procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar şi
acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei


Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor cercetării locului
faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a conferi celor ce îl consultă ulterior o reprezentare
84
corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât cerinţele de stil şi acurateţe ale unui act
procedural, cât şi surprinderea completă a modificărilor de la locul faptei. Nu este admisă inserarea
unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică – de exemplu schimbarea
poziţiei cadavrului, în funcţie de opinii sau interpretări personale ale evenimentelor.
Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerinţelor statuate în
articolele 91 şi 131 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părţi preambul,
partea descriptivă şi partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 91 C.p.p.:
a) data şi locul unde s-a încheiat procesul verbal;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de la
Parchetul Tribunalului Cluj, maior B.G. de la IJP Cluj);
c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
d) temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 129 C.p.p.);
e) ora începerii cercetării, condiţiile meteo şi de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceaţă,
soare, ploaie, vânt, ninsoare).
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 131 C.p.p.,
descrierea amănunţită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea şi descrierea
tuturor activităţilor întreprinse, descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite şi
examinate, descrierea „împrejurărilor controversate”.
Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul ridicării
(exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuş, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei, s-au ridicat
pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, menţiunea realizării
fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video şi realizarea schiţei locului faptei.
Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină şi la final de către persoanele care au
participat: organul judiciar, martori asistenţi, medic legist, specialişti/experţi, persoana suspectată de
comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Planificarea urmăririi penale


Fundamentală în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, planificarea urmăririi penale
constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale pe de o
parte şi modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.
Proces dinamic, de evoluţie de la general la particular, planificarea urmăririi penale se
supune unor reguli clare de meticulozitate şi rigoare, fiind în acelaşi timp o structură flexibilă. Acest
caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente noi, care
pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este guvernată de
următoarele principii:
85
 individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea şi situaţia sa particulară, impunând tratarea în funcţie de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
- necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire;
- capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situaţiile care apar
în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării
probatoriului).
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală
Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obişnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient şi organizat,
metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
- versiunile care urmează a fi verificate;
- problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
- activităţile care urmează a fi desfăşurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluţionare, precum şi persoanele vizate sau
cuprinse în activităţile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activităţi sau
probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie a cercetărilor.
Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităţilor, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în scris.
Conţinutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică în cadrul
anchetei, de datele aflate la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat de principiul legalităţii şi al
aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi clarificarea tuturor problemelor legate
de soluţionarea cauzei.
Pot fi utilizate diferite metode:
a) metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de
anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce scop?
b) formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracţiunii şi
privesc:
1. obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată;
2. latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv acţiunea/inacţiunea prin care a fost
comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acţiune şi valoarea socială lezată prin aceasta;
3. subiectul infracţiunii – activ cât şi pasiv;

86
4. latura subiectivă – vinovăţie, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul, mobilul.

Versiunile de urmărire penală


Apar ca supoziţii logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de stabilire
a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.
Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situaţii trecute a căror
cunoaştere şi stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze şi presupuneri ce
rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicaţii probabile asupra unei fapte în
integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informaţiile existente la un moment
dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:
a. versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură
penală.
b. versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe plan
secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la
stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune secundară
poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informaţii exacte, clare,
care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducţii ale anchetatorului. În cazul
datelor rezultate din declaraţiile martorilor se va proceda cu circumspecţia necesară, evaluându-se
capacitatea martorului de a accede la informaţia respectivă (cunoştinţe, mediu social, cultura, stare a
sănătăţii, poziţie, prezenţa în locul respectiv etc.).
Elaborarea şi verificarea versiunilor. Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să
fie formulate numai după ce s-au obţinut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea
versiunilor de urmărire penală este guvernată de trei condiţii esenţiale:
a. deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ. Acestea sunt
condiţionate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.
b. pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui care efectuează
urmărirea penală.
c. folosirea unor forme logice de raţionament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.
Exagerarea raţionamentelor de tip analogic poate însă conduce la situaţia de a face comparaţii
superficiale şi a trasa similitudini cu alte cauze soluţionate anterior, aplicând acţiuni de rutină şi
ignorând principiul individualităţii urmăririi penale.
Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:
- Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicaţii.

87
- Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură procesuală şi
completate cu date de natură extrajudiciară).
- Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile.
- Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice.
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeaşi faptă se vor verifica
în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu
continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate duce la
dispariţia/alterarea probelor, deformarea percepţiilor martorilor etc.
În caz excepţional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcţie de ordinea
evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate şi versiunile
secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme integral sau
parţial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parţial.
Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare şi efracţie, a fost sustrasă o cantitate mare de
bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu haine)
care au fost transportate la distanţă într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare şi
prindere, a declarat în mod constant că a acţionat singur, transportând bunurile cu un rucsac şi o
roabă şi că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au dispărut
până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluţionată, nu au mai fost
elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistaţi ceilalţi doi participanţi la furt, care
încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a fost
comisă de cei trei împreună şi că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei prezenţă în
zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă iniţial acest amănunt nu a fost
considerat important.
După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă, conforme
probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziţii, rămase fără interes pentru
soluţionarea cauzei.

Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului


Conform prevederilor art.69 C.pr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în
timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se
coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o valoare condiţionată, deoarece nu are forţă
probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau învinuitul pot
oricând să revină asupra declaraţiei date în cursul procesului penal, declaraţia fiind retractabilă.

88
În măsura în care numai anumite părţi ale declaraţiei se coroborează cu alte probe, organul
de cercetare penală sau instanţa de judecată poate reţine numai ceea ce se confirmă şi prin alte
probe. Astfel declaraţia de învinuit sau inculpat are un caracter divizibil.
Raportat la caracteristicile declaraţiei învinuitului sau inculpatului, putem reţine că aceasta
luată izolat nu are forţă probantă.

Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului


În conformitate cu art. 73 C.pr.pen., declaraţiile se consemnează în scris. Învinuitul sau
inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declaraţia şi este de
acord cu cele consemnate. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze
declaraţia, se face menţiune despre aceasta.
Declaraţia mai este semnată şi de către organul de urmărire penală care a procedat la audiere
ori de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier, iar în cazul în care declaraţia a
fost luată prin intermediul unui interpret, declaraţia va fi semnată şi de către acesta din urmă.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei, sau are de făcut
completări, atunci şi acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.
Redactarea declaraţiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii învinuitului sau
inculpatului, utilizându-se cuvintele şi expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile
sau interpretările celor declarate.
În cazurile mai complexe, precum şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.
Fonograma şi videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, mijloace la care
practica judiciară recurge de fiecare dată când se doreşte reţinerea întregului răspuns dat de
persoana care face relatarea.
De asemenea, fixarea declaraţiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă
importanţă şi din punct de vedere psihologic. Modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei,
precum şi condiţiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.
Dacă se recurge la această metodă de fixare a declaraţiilor, acest aspect trebuie să fie adus la
cunoştinţa persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul şi locul
imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele şi prenumele organului judiciar, datele
tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate şi numărul turaţiilor pe secundă. Acestor date
urmează întreg procesul ascultării. La sfârşit se ascultă întreaga bandă, după care persoana în cauză
arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele declarate.
Despre înregistrări se fac menţiuni în declaraţia scrisă care rămâne, totuşi, cel mai important
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii.

89
Secţiunea 2. Aspecte privind folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în depistarea
comportamentului simulat
Stresul emoţional
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi
pe fond psihosomatic
Există trei procedee de mascare:
- o atitudine raţionalizatoare în care individul încearcă să furnizeze raţiuni cât mai
puternice pentru a justifica greşelile sau comportamentul pe care singur îl bănuieşte a fi
condamnabil
- proiectarea atitudinilor personale în contul altora
- identificarea, individul atribuindu-şi voit comportamente sau atitudini ale altor
persoane.
Constatarea stresului emoţional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are la
bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informaţia dorită aşa cum a fost
percepută şi memorată şi o evocă, o exteriorizează şi o reproduce întocmai. Atunci când persoana
este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi acelaşi pentru prima etapă, respectiv
scoaterea din memorie a informaţiei stocate şi prezentarea de fapte fictive contrare acesteia, potrivit
scopului urmărit. În acest proces de convertire intenţionată a informaţiei de pe scoarţa cerebrală, se
declanşează o serie de reacţii determinate de contrarietatea procesului, reacţii ale căror efecte sunt
captate de aparatura poligraf.
Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al
comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent) şi în raport cu
societatea (aspectul aparent).

Indicatori psihologici şi fiziologici ai stresului emoţional


Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni, acest
fapt este însoţit de un set de trăiri lăuntrice şi de sentimentul stânjenitor al vinovăţiei.
Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care declanşează
stări emoţionale uşor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând de la aceste date
ştiinţifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod indirect prin depistarea
reacţiilor activităţilor generale ale organismului uman, care implică mecanisme fiziologice, atât
centrale, cât şi periferice.
Aceste reacţii pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului
nervos al omului, care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului) ş alta, relativ independentă de

90
sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală
subconştientă.
Printre indicatorii care pot fi puşi în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare a
comportamentului simulat se numără:
- modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în creşterea ritmului pulsului,
precum şi a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respiraţiei;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarţei cerebrale, pusă în evidenţă prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii şi vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare şi temperatura de la nivel facial;
Tehnicile de detecţie a stresului emoţional exploatează posibilitatea ştiinţific fundamentată de
a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-puls, reacţie
electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului motor şi a altor
indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului şi starea de stres psihologic resimţită de învinuit
faţă de posibilitatea demascării sale.

Metodologia testării la poligraf


Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obţinerea consimţământului celui ce
urmează a fi astfel testat.
A. Examenul medical al subiectului, studiul cauzei şi a personalităţii subiectului
Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie şi are drept scop eliminarea unor
eventuale incompatibilităţi de examinare, precum şi a erorilor de interpretare a diagramelor. O
condiţie obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existenţa sănătăţii psihice şi fiziologice
a subiectului.
Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de testare,
deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activităţii de interpretare a
diagramelor. Această fază preliminarea are şi o funcţie de filtru, fiind astfel eliminate persoanele
inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile însărcinate, alcoolicii cronici,
persoanele obeze şi orice persoană obosită.
În baza materialului cauzei, examinatorul întocmeşte testele. Este o etapă foarte importantă,
dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.
În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:
- Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;
- Întocmirea testului de bază (testul A);
91
- Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);
- Repetarea testului de bază (testul C);
- întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D);
Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de timp
rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate şi despre maniera în care se va desfăşura
testarea precum şi despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat şi condiţiile desfăşurării
examinării.
Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea şi testarea propriu-zisă.
Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar
examinatorul îşi va spune numele, funcţia şi competenţa, trecând apoi la ascultarea persoanei cu
privire la datele sale de identitate, însoţite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei care a
făcut necesară testarea poligraf.
În această fază examinatorul va da toate informaţiile care i se cer despre poligraf, deoarece
aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării posibile,
sporindu-i panica şi determinându-l să se autodemaşte, şi invers, în cazul subiecţilor sinceri
explicaţiile date servesc la liniştirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire la răul fizic
ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.
Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă şi rezervată.
Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informaţiile obţinute în etapa
pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau minciunii.
C. Testarea propriu-zisă
Testarea poligraf este o metodă eficientă şi nevătămătoare pentru subiectul testat.
Pe baza cunoaşterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârşită, precum şi
a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea testelor, a
chestionarelor.
Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor şi conţin de
regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod curent,
trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre acestea cel puţin
două trebuie să conţină aceleaşi întrebări importante, inserate printre cele neutre şi de control.
- Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror finalitate este
atenuarea tensiunii emoţionale. Întrebările nerelevante trebuie să se refere la împrejurări a căror
existenţă e certă şi nu probabilă;
- Întrebări relevante, cu încărcătură emoţională, afectogene, critice, nemijlocit legate de
fapta cercetată;

92
- Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de comparaţie pentru
răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de control trebuie să se refere la o activitate
infracţională apropiată ca natură cu cea care face obiectul cercetării, întrebări la care, după toate
probabilităţile subiectul nesincer va minţi.
După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi intercalate
şi aduse la cunoştinţa subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările relevante, apoi cele de
control şi în cele din urmă întrebările irelevante.
D. Interpretarea rezultatelor din conţinutul diagramei
Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită şi biodiagramă.
Procesul interpretării este o desfăşurare de raţionamente în care se împleteşte intuitivul cu
ştiinţificul şi care se întemeiază pe cunoştinţe de psihologie experimentală, psihofiziologie şi pe o
bogată experienţă în ceea ce priveşte psihologia infractorului. La baza interpretării diagramelor stau
procesele de comparaţie, analiză şi sinteză. Corelaţiile se fac, pe de-o parte, între caracteristicile
calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte şi pe de altă parte, între parametrii
cantitativi ale aceloraşi caracteristici de traseu: amplitudine, frecvenţă, durată.
E. Aprecierea valorii probante a rezultatelor obţinute în urma testării poligraf
Documentul ce materializează activităţile consacrate de depistările comportamentului simulat
şi concluziile rezultate în urma analizei se numeşte ”Raport de investigare a comportamentului
simulat”.
În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului simulat nu
poate fi probă în instanţă şi prin urmare nu se ataşează la dosarul cauzei nici în faza de urmărire
penală şi nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a instanţei,
documentul poate fi înaintat spre consultare.

CAPITOLUL IX. TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Secţiunea 1. Noţiune , importanţă şi cadrul legal privind percheziţia


Consideraţii generale cu privire la percheziţie
Legea procesual penală a prevăzut activităţi menite să conducă la descoperirea şi ridicarea
obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de organul de
urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească
la aflarea adevărului. Una dintre aceste activităţi este şi percheziţia.
Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală şi tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă urme

93
ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului
judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului.
Cadrul procesual privind percheziţia este reglementat prin art. 100-111 C.pr.pen. Astfel,
potrivit art. 100 al.1, 2 C.pr.pen, percheziţia poate fi domiciliară şi corporală şi poate fi dispusă
numai de judecătorul de la instanţa competentă să judece cauza în fond sau de judecătorul de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Percheziţia poate fi
dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor sau atunci când o
persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea
acestora.
Prin efectuarea percheziţiei, în funcţie de natura infracţiunii, se doreşte atingerea unuia sau
mai multor scopuri, după cum urmează:
• Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost; destinate
să servească la comiterea infracţiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracţiunii;
• Identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiuni;
• Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea
pedepsei;
• Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părţilor de cadavre;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale: arme,
muniţii, droguri, metale şi pietre preţioase;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului sau a
părţii responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea recuperării
prejudiciului cauzat prin infracţiune;
• Descoperirea şi ridicarea de bunuri, înscrisuri şi valori, provenite din infracţiuni
săvârşite anterior şi ai cărei autori nu au fost descoperiţi.
A. Percheziţia domiciliară
Art. 27 din Constituţia României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în acelaşi timp
prevede şi excepţiile de la regula inviolabilităţii domiciliului:
• Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
• Pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
• Pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;

94
• Pentru prevenirea şi răspândirea unei epidemii.
În completarea excepţiilor enumerate mai sus, vin şi prevederile art. 49 din Constituţie, care
arată care sunt situaţiile în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi restrânse. Dar, tot acelaşi
articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, fără să aducă atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Tot prin Constituţie este indicată şi autoritatea competentă să încuviinţeze percheziţia,
procedura şi timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”percheziţiile se dispun de
judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii
sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Normele incluse în art. 27 din Constituţie au caracter de generalitate şi reprezintă principii
constituţionale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii procedural penale,
întrucât Constituţia nu poate intra în probleme de detaliu.
Conform prevederilor art. 100 şi art. 111 C.pr.pen. rezultă două situaţii:
a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusă când:
• există un obiect sau înscris care interesează urmărirea penală sau judecata şi care se află în
posesia unei persoane
• organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă
• persoana tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora
Percheziţia poate fi dispusă doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusă dacă actul procedural este necesar pentru
descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce urmează a fi
percheziţionate, legislaţia noastră prevede şi alte condiţii cu valoare de garanţii suplimentare,
instituite în scopul evitării unor acţiuni judiciare.
Dacă se constată o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea
percheziţiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanţa cât şi
procurorul vor dispune în condiţiile art. 197 a. 4 C.pr.pen., anularea actului.
B. Percheziţia corporală
La articolul 23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2, se
precizează că percheziţionarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura
prevăzută de lege.
În practică percheziţia vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci şi corpul persoanei, ea
extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine: încălţăminte, geantă,
servietă, valiză etc.
Percheziţia corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea domiciliară.

95
Actul procedural al percheziţiei trebuie efectuat numai când există suficiente şi serioase indicii că
pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 100 al. 5 din C.pr.pen., percheziţia corporală ca şi cea domiciliară, poate fi
dispusă de către judecător, prin încheiere motivată la cererea procurorului, în cursul urmăriri penale
sau a judecăţii. Potrivit art. 106 al. 1 C.pr.pen. percheziţia corporală se efectuează de către organul
care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 al.1, sau de persoana desemnată de către acest
organ.
Singura situaţie în care organele de cercetare penală pot să efectueze percheziţii corporale
fără autorizaţia magistratului, este cazul infracţiunilor flagrante.
Conform dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, aceste
dispoziţii se aplică şi percheziţiilor corporale.
Legea procedurală prevede obligaţia organului judiciar care efectuează percheziţia ca înainte
de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. De asemenea, organul judiciar are obligaţia de
prezenta şi autorizaţia dată de judecător. Organul judiciar care efectuează percheziţia mai are
îndatorirea de a asigura prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea operaţiunii.
Percheziţia corporală se efectuează, conform prevederilor art. 106 al. 2 C.pr.pen, numai de
către o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Această prevedere are caracter absolut,
având drept scop ca efectuarea percheziţiei să se facă în limitele decenţei.
Art. 108 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziţie şi
remiterii unei copii persoanei percheziţionate. Procesul verbal prezintă importanţă deoarece serveşte
la verificarea legalităţii înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă posibilitatea celui
percheziţionat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după caz instanţei de
judecată.

Pregătirea percheziţiei
Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei , în special când priveşte domiciliul sau locul de muncă,
reprezintă un proces complex de studiu şi organizare, dictat de necesitatea desfăşurării ei în bune
condiţii şi de realizarea scopului propus.
Activităţile premergătoare se materializează în :
α. Stabilirea scopului percheziţiei, se face în funcţie de obiectivele urmărite, tipul
infracţiunii cercetate (furt, înşelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca organul de urmărire penală să
cunoască temeinic natura obiectelor sau felul înscrisurilor căutate.

96
β. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia, presupune cunoaşterea
acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea locului, caracteristicile de construcţie
sau topografice, destinaţia sa, persoanele care locuiesc sau au acces în spaţiul percheziţiei, etc.
Atunci când percheziţia priveşte un loc închis, se urmăreşte obţinerea datelor necesare
individualizării şi caracterizării fidele a spaţiului percheziţiei, ceea ce presupune, între altele:
cunoaşterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziţionat, modul de dispunere a
încăperilor şi a dependinţelor, numărul şi destinaţia acestora, amplasamentul uşilor, ferestrelor,
posibilităţile de intrare sau de ieşire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilităţile
de comunicare cu exteriorul.
În cazul locurilor deschise, documentarea priveşte particularităţile topografice ale solului şi
vegetaţiei, eventualele construcţii, destinaţia şi caracteristicile lor interioare, drumurile şi căile de
acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.
χ. Culegerea unor date despre persoana percheziţionată
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind identitatea, starea
civilă, cetăţenia, naţionalitatea şi alte date ale celui ce urmează a fi percheziţionat. Este vorba despre
acele informaţii menite să contureze adevăratele trăsături caracteristice şi temperamentale ale
persoanei care urmează a fi percheziţionată, precum şi ale persoanelor cu care se află în diverse
raporturi.
În primul rând interesează însuşiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi
percheziţionat, gradul de instrucţie, funcţia, meseria exercitată în prezent cât şi cea anterioară,
preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.
Cu aceeaşi necesitate se impune cunoaşterea persoanelor cu care cel percheziţionat locuieşte. Se
impune cunoaşterea anturajului, a prietenilor şi a antecedentelor penale.
δ. Alegerea momentului efectuării percheziţiei
În această etapă se urmăreşte identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziţiei, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.
La determinarea acelui moment concură o mulţime de factori, cum ar fi: necesitatea asigurării
elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate, neîntârziate,
precizarea acelor limite de timp care oferă condiţii optime de pătrundere la locul percheziţionat, de
căutare şi descoperire a obiectelor ce interesează cauza.
ε. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziţiei
Reuşita percheziţiei depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de acele
materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte diverse, aparate

97
aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum şi a laboratoarelor mobile, care pot primi
diverse destinaţii.
Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care îşi
găsesc utilizarea şi cu ocazia cercetării la faţa locului: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea şi ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălţi, fântâni.
φ. Stabilirea echipei
De regulă la percheziţie participă: organele judiciare, martorii asistenţi, persoana
percheziţionată sau reprezentantul său, reprezentantul unităţii în cazul percheziţiei la locul de
muncă, specialişti din diferite domenii când prezenţa lor se impune şi eventual apărătorul celui
percheziţionat.

Secţiunea 2. TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI


2.1. Efectuarea percheziţiei în locurile închise
Desfăşurarea percheziţiei în locurile închise presupune succesiunea mai multor evenimente.
A. Deplasarea la locul percheziţiei
Deplasarea la locul percheziţiei se face cu maximă operativitate pentru a nu permite persoanei
percheziţionate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate, sau să plece de la domiciliu.
Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în dreptul
clădirii în care urmează a se face percheziţia, ci la o distanţă mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staţionează autovehiculele în mod obişnuit, pentru a
nu atrage atenţia, urmând ca de aici până la locul percheziţiei deplasarea să se facă pe jos, dar nu în
grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.
Odată sosiţi la locul unde urmează a se efectua percheziţia, mai înainte de a realiza pătrunderea în
interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a căilor de acces,
pentru a se evita posibilitatea dispariţiei persoanei implicate sau pentru înlăturarea obiectelor
compromiţătoare.
B. Intrarea la locul percheziţiei
Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezenţa martorilor asistenţi, însă dacă nu deschide, după
trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea forţată în locuinţă.
Percheziţiile la locul de muncă se fac în prezenţa conducătorilor sau a patronilor respectivelor
unităţi.
C. Activităţi de executat
După legitimare, conducătorul prezintă autorizaţia, scopul percheziţiei, şi trece la percheziţionarea
locului.

98
Persoanele prezente la locul percheziţiei vor fi adunate într-o singură încăpere, sau după caz într-un
spaţiu determinat al încăperii şi invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze, să nu facă
nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziţia.
Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor şi pereţilor şi a altor elemente de construcţie
(cercetarea pardoselilor, a planşeelor, dependinţelor, pivniţelor, podurilor, obiectelor de mobilier,
lăzi, butoaie, etc.)
2.2. Reguli tactice folosite la percheziţionarea locurilor deschise
Percheziţia locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce interesează cauza,
în cuprinsul unor spaţii determinate, cum sunt: curţile, grădinile, terenurile cultivabile de lângă casă
etc. În efectuarea percheziţiei locurilor deschise, se va ţine seama atât de caracteristicile obiectelor
căutate, cât şi de particularităţile locului cercetat.
Primele măsuri ce vor fi luate la faţa locului vizează organizarea şi stabilirea modului de efectuare a
percheziţiei. În raport de caracterul şi întinderea terenului, se procedează la împărţirea acestuia pe
sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate şi examinarea minuţioasă a
întregului spaţiu. Dacă suprafaţa supusă percheziţiei este net determinată de anumite repere, cum ar
fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată a fiecărui sector.
Se vor examina atent obiectele existente la suprafaţa terenului, diferite lucrări sau construcţii care ar
putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaştere a locurilor în care au fost
îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.
Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când se caută
obiecte ascunse, droguri, cadavre.
2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei corporale
Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziţia corporală presupune controlul îmbrăcămintei şi
a corpului.
Percheziţia corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea ridicării de arme
albe, sau de foc, precum şi a altor obiecte sau substanţe care ar putea pune în pericol organul
judiciar.
Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacţiona.
Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziţionării persoanelor în
vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracţiunilor însoţite de violenţă, trebuie
făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoţite de probele materiale recuperate.
Dacă se observă semne de muşcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obţinute cât mai
curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează acea
persoană.

99
Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării amprentelor latente, prezente pe pielea
victimei, cât mai repede cu putinţă. Examinarea persoanei necesită luarea unei decizii foarte
importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia constă în esenţă în a
stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei, sau în cadrul examenului efectuat la
spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre observabile pe hainele
persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.
Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte se efectuează de
sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele, porţiunile sub braţe,
mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele prin interior şi exterior, până
la gleznă, precum şi manşetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă pantofii. Cercetarea se face prin
palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai groasă, deoarece doar prin pipăire
simplă obiectele subţiri, chiar şi cele metalice pot trece deseori nesesizate. Totodată vor fi golite
toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are şi buzunare secrete, organul de urmărire
penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci şi obiectele şi înscrisurile găsite,
evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.
Verificarea priveşte fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria şi încălţămintea. La
articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptuşeala, gulerele, mânecile, cusăturile,
buzunarele, peticele, nasturii, insignele, broşele, medalioanele etc.
2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei
Principalul mijloc de fixare a acestei activităţi procedurale, conform art. 108 C.pr.pen, este
procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schiţe şi desene.
Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data şi locul de încheiere, numele, prenumele,
calitatea şi organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziţia, datele de identificare a
celui percheziţionat (cu menţiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor aflate la locul
percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele şi celelalte date ale martorilor
asistenţi
În procesul verbal trebuie menţionat temeiul legal al efectuării percheziţiei, adică autorizaţia, data,
numărul şi organul de la care emană, sau se face precizare că această activitate este impusă de o
infracţiune flagrantă.
Se mai fac menţiuni cu privire la locul supus percheziţiei, caracterul şi întinderea acestuia, numărul
de încăperi, dependinţe, al spaţiilor deschise etc., precum şi al timpului efectuării şi a condiţiilor în
care au fost descoperite obiectele.
Obiectele descoperite se descriu amănunţit cu toate însuşirile care le caracterizează: formă,
dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul de

10
0
fabricare, destinaţia etc. Se mai precizează şi natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare, sau a
locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.
În partea finală se menţionează obiectele ridicate dar şi cele care din diferite motive (greutate,
cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziţionate sau a unui custode în urma aplicării
sechestrului. Tot aici se menţionează eventualele obiecţii sau explicaţii ale persoanei
percheziţionate sau a martorilor asistenţi cu privire la modul de efectuare a percheziţiei sau a
conţinutului procesului-verbal.
În procesul verbal trebuie să se menţioneze dacă anumite împrejurări au fost fixate şi prin celelalte
mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiţă.
Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit
de cei care participă la efectuarea percheziţiei, urmând ca o copie de pe acesta să fie lăsată
persoanei percheziţionate, reprezentantului acesteia, sau unui membru al familiei, sau în lipsa
acestora celui care locuieşte sau unui vecin.
Fotografia şi filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea descriptivă a
procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea acestuia.
Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale obiectelor
principale şi de detaliu. Oferă, ca şi filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele, în dinamismul
lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia.
Desenul-schiţă va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în care au fost
descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiţei efectuate cu ocazia
cercetării la faţa locului.

Secţiunea 3. RIDICAREA DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI


Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi de tactică
criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
asigură obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se constituie
într-o activitate de sine stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia, respectiv căutarea,
ridicarea şi fixarea mijloacelor de probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la domiciliul
persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După ce se
legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a membrilor
familiei sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau obiecte. De
asemenea, este obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.
Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în care se
procedează la ridicarea lor silită.
10
1
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau înscrisuri care
interesează cauză respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se va face cât mai
urgent completarea acesteia.

10
2
CAPITOLUL X. REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN
EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea 1. TACTICA EFECTUĂRII CONFRUNTĂRII


Importanţa şi oportunitatea efectuării confruntării
În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicţiile existente între declaraţiile a
două persoane în aceeaşi cauză, obţinerea de noi informaţii în acea cauză, confirmarea unor fapte,
situaţii, împrejurări deja cunoscute şi de asemenea, de verificare a declaraţiilor, fie a unor martori
sau chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele imputate.
Însemnătatea acestui act procedural, se conturează, cu cât neconcordanţele din declaraţii vizează
împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea cauzei.
Nu puţine sunt cazurile în care confruntarea conduce la obţinerea unor date noi cu privire la faptele
şi împrejurările cauzei, menite să ajute la soluţionarea cauzei.
Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica recomandă
consemnarea în timpul efectuării acestei activităţi, rând pe rând a întrebărilor şi răspunsurilor
primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se impune a se proceda
şi atunci când participanţii sau unii dintre ei revin asupra declaraţiilor date.
În acest fel se evită discuţiile ce pot apărea între participanţii la confruntare, între aceştia şi organul
judiciar, în situaţia în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârşitul acestei activităţi.
Pentru identificarea contradicţiilor şi a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite persoanele care
urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă îşi menţin declaraţiile anterioare,
dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.
Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicţii care privesc elementele
constitutive ale infracţiunii, mai ales cele privitoare la subiecţii infracţiunii, la laturile obiective şi
subiective ale faptei.
La nivelul activităţii judiciare, confruntarea are rol şi importanţă diferenţiată, în funcţie de natura
contrazicerilor şi problemele ce se cer a fi lămurite.
Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării neconcordanţelor
dintre declaraţii şi ajută la soluţionarea cauzei.

10
3
În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot să-şi
menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul lor. Ei pot
sesiza punctele slabe ale probatoriului şi insistă, ca urmare, în nerecunoaşterea faptelor de care sunt
învinuiţi. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele confruntate reuşesc
să se pună de acord asupra celor ce vor declara.
Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor audiate
anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii, în scopul
înlăturării sau explicării acestora.

Activităţi premergătoare confruntării


Scopul şi reuşita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a asigura cele mai
propice condiţii de realizare a acestei activităţi.
Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:
a. studierea pieselor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;
c. cunoaşterea structurii psiho-fizice şi a personalităţii acestora;
d. cunoaşterea relaţiilor dintre acestea;
e. stabilirea locului momentului şi ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);
f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;
g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie şi un plan
de ascultare al martorilor principali.
La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară amenajarea
unor spaţii adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor internaţionale ale drepturilor
şi libertăţilor persoanei, şi în al doilea rând, exigenţelor impuse de aflarea adevărului în procesul
penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca şi obiectiv precizarea poziţiei învinuitului sau
inculpatului faţă de cauza cercetată.
Spaţiul se compune din trei camere multifuncţionale, în suprafaţă de totală de aproximativ 46 m.p.,
dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera de
confruntare propriu-zisă.
În pereţii comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m., prin care
apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării pentru
recunoaştere.

10
4
În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis, microfoane pentru
anchetator şi persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru recunoaştere, legate la staţia de
înregistrare din camera alăturată şi la analizatorul stresului de voce.
Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanţi, cât şi
unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării


A. Aspecte privind psihologia confruntării
Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al persoanelor supuse
confruntării, e impusă de necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice.
Dacă în cazul ascultării individuale a părţilor şi a martorilor, psihologia acestora este determinată de
poziţia lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul confruntării, la
toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfăşoară nu numai în prezenţa organului
judiciar (faza de urmărire penală) sau a părţilor sau a publicului (în faza de judecată), ci şi în
prezenţa unei altei persoane ascultată în aceeaşi cauză.
În cadrul confruntării, influenţa exercitată asupra psihicului, de prezenţa unei alte persoane, este şi
mai puternic resimţită, deoarece declaraţiile anterioare ale acestora se contrazic, iar una dintre
persoane este chemată să dea explicaţii cu privire la o împrejurare cunoscută celeilalte, asupra
căreia acesta din urmă şi-a format o altă părere.
După ce au fost ascultaţi în mod individual, de regulă, atât părţile, cât şi martorii, fie ei de bună sau
rea credinţă nu exclud ivirea unor contradicţii între declaraţiile lor şi, de aceea, intuiesc posibilitatea
de a fi confruntaţi. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită depoziţia iniţială,
eforturile dirijate spre memorarea declaraţiilor făcute.
B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise
Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispoziţiilor C.pr.pen. Aşa fiind, odată prezentate
în faţa organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabileşte identitatea, se
precizează raporturile în care se află cu cauza şi părţile, iar dacă una sau ambele persoane au
calitatea de martor, li se pun în vedere dispoziţiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire la obligaţia de
a face declaraţii adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă şi mai apoi se adresează întrebările
cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana considerată mai sinceră
sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.

10
5
Persoanele confruntate vor sta cu faţa către organul judiciar care conduce confruntarea pentru a
observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.
Înainte de începerea confruntării propriu-zis, persoanelor li se pune în vedere că nu au voie să
vorbească între ele, atât întrebările cât şi răspunsurile adresându-se numai prin intermediul
organului judiciar care conduce confruntarea.
În continuare se procedează la adresarea întrebărilor destinate clarificării contradicţiilor. Prima
întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.
Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate sa-şi adreseze întrebări prin intermediul său.
În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă mai au
ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns şi la finele
procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării


A. Consemnarea în procesul verbal
Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de efectuare a
confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularităţile acestei activităţi, ascultarea
concomitentă a două persoane asupra aceleiaşi chestiuni cu privire la care se constată existenţa unor
contradicţii, pentru a se putea desprinde de aici poziţia sinceră sau nesinceră pe care se situează.
Acesta va cuprinde activităţile expuse anterior, purtând semnăturile persoanelor participante.
B. Fixarea prin înregistrări video sau audio
Fonograma şi videofonograma constituie mijloace de fixare a declaraţiilor, la care, în practica
judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situaţii când se urmăreşte reţinerea întregului
răspuns, întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de persoana care face relatarea.
Regulile procedurale şi tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video magnetică sunt
aceleaşi ca şi în cazul ascultării martorilor, învinuiţilor sau a inculpaţilor.

Scţiunea 2. TACTICA EFECTUĂRII PREZENTĂRII PENTRU


RECUNOAŞTERE
Aspecte introductive
Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor în
condiţiile oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în vederea
identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de aceiaşi

10
6
factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţii apărând informaţiile asemănătoare celor reale, eronate
sau denaturate.
În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe compararea
trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau obiect, prezentat spre recunoaştere, cu trăsăturile
caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care se pot desprinde concluzii
referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De exemplu, una din regulile de
bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere prevede că persoana va fi mai întâi
invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial
şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru recunoaştere.
În organizarea şi evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, organul judiciar
trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, condiţiile obiective şi
subiective de natura să influenţeze percepţia, stocarea şi redarea. Valoarea recunoaşterii va depinde,
în primul rând, de calitatea percepţiei, de condiţiile în care a avut loc.
Dintre factorii de natură obiectivă care influenţează procesul perceptiv, amintim condiţiile de
vizibilitate şi de audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un factor
obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de asemănare,
întâlnite la persoanele cu trăsături comune, sau la cele îmbrăcate în uniformă.
Dintre factorii subiectivi menţionăm calitatea organelor de simţ, vârsta, inteligenţa, nivelul de
instruire, stările de oboseală, atenţia etc. Importante sunt şi stările de tensiune emoţională specifice
unor fapte cu pronunţat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri), stări accentuate mai ales la
persoanele vătămate.
Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să fie luaţi
în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare, dintre care amintim rapiditatea şi
perioada de stocare a informaţiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre momentul
observării şi cel al redării etc. În ceea ce priveşte calitatea redării, trebuie avută în vedere
personalitatea celui chemat să facă recunoaşterea.
Fenomenul de deja vu este determinat de senzaţia unei persoane, de a mai fi văzut vreodată
individul sau obiectul prezentat spre recunoaştere. În astfel de situaţii, este suficient ca o persoană
sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a recunoaşte
persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

10
7
Activităţi preliminare prezentării pentru recunoaştere
A. Studierea materialului cauzei
Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaştere, respectiv a
persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.
Stabilirea subiecţilor procesuali care vor fi chemaţi să facă recunoaşterea trebuie făcută în această
etapă preliminară şi sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru
recunoaştere.
Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.
B. Ascultarea prealabilă
Anterior recunoaşterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face recunoaşterea, în
legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce urmează a fi recunoscute şi
obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.
Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:
• Cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare a persoanei
respective, a trăsăturilor sale psihice;
• Determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor
subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
• Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat, astfel încât recunoaşterea să fie
realmente posibilă şi utilă.
C. Organizarea prezentării pentru recunoaştere
Prezentarea pentru recunoaştere se organizează în funcţie de condiţiile în care a avut loc şi percepţia
şi de natura obiectului recunoaşterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele existente în
momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă etc.
Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi haine în care
a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă că ar fi purtat
hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus recunoaşterii
Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi elemente de
deghizare (ochelari, peruci, mustăţi, obiecte de îmbrăcăminte, etc.)
Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

10
8
Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia, semnalmente
exterioare, îmbrăcămintea etc.
Atunci când recunoaşterea se face după mers sau după voce şi vorbire, pentru alcătuirea grupului se
vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
Când recunoaşterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să redea cât
mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-4 fotografii
executate în condiţii tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând semnalmente
apropiate.
Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere este mai dificilă, datorită modificărilor post mortem
care apar (rigiditate, lividitate, deshidratare)
Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morţi violente, ca şi în urma
proceselor de putrefacţie, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.
Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere presupune alegerea unui grup de obiecte asemănătoare
cu obiectul de identificat.
Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul serviciului medico-
legal al poliţiei sau parchetul, dacă recunoaşterea se face după fotografie.
Sunt însă şi împrejurări deosebite, în care recunoaşterea se poate face în locul în care martorul a
perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-se anumite
limite.
Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie, pe cât
posibil, asemănătoare.

Modalităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere


A. Recunoaşterea persoanelor
Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face în prezenţa
martorilor asistenţi.
Tuturor li se aduce la cunoştinţă obiectul activităţii şi li se pune în vedere că nu au voie să-şi
vorbească sau să-şi facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să ocupe un loc
în cadrul grupului, aşa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana stabilită pentru
efectuarea recunoaşterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună adevărul. Organul judiciar
cere martorului să examineze persoanele din grup şi să menţioneze dacă recunoaşte vreuna dintre
ele.

10
9
După recunoaştere vor fi menţionate în procesul verbal datele de identificare ale persoanei
recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoaşterea sa.
B. La recunoaşterea persoanelor după fotografie se va proceda la aşezarea fotografiei celui vizat
pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu caracteristici de
identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menţionate datele de identificare ale
persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura numai în prezenţa martorilor asistenţi.
În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoaşterea persoanei
după fotografie, acestea purtând numere, ca şi la recunoaşterea din grup.
C. Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de persoanele
din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiţii de audibilitate cât mai apropiate de cele în care
martorul a perceput vocea şi vorbirea persoanei de identificat.
D. Recunoaşterea persoanelor după mers se realizează în condiţiile indicate de martori. Astfel, va
fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea, lungimea aproximativă a
drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa.
E. Recunoaşterea obiectelor, indiferent de provenienţa acestora, se face după ce vor fi introduse
printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de uzură etc.
Persoanei care efectuează recunoaşterea i se permite să examineze detaliile obiectelor, prin acestea
având posibilitatea să dea mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice care s-au ivit
în identificare şi pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoaşterea obiectelor este cu
atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificare, nu elemente cu caracter
general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere


Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt consemnate în procesul verbal, în care se vor face
menţiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaştere şi la persoanele, cadavrele sau
obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.
Totodată, sunt menţionate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de identificare
şi declaraţia acesteia în legătură cu recunoaşterea. Cel identificat urmează să fie din nou ascultat cu
privire la rezultatul recunoaşterii.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere trebuie să reflecte modul în care a
decurs această activitate şi rezultatele la care s-a ajuns.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere are trei părţi:

11
0
• Partea introductivă cuprinde numele şi prenumele persoanelor participante, pentru
fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoaşterii, locul şi data
recunoaşterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoaşterii se fixează şi
prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.
• Partea descriptivă cuprinde amănunţit întregul proces al prezentării pentru
recunoaştere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu
caracteristicile după care se poate face recunoaşterea.
• În partea finală se menţionează ora terminării şi se semnează de către organul
judiciar, martorii asistenţi şi persoana care a făcut recunoaşterea.
În procesul verbal se fac menţiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea filmului şi
videofotogramei judiciare şi va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenţi şi de persoana
care face recunoaşterea.
Fixarea prin fotografiere este o condiţie sine qua non în cazul recunoaşterii de persoane, obiecte sau
animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât şi a persoanei, obiectului recunoscut,
pe care martorul îl indică cu mâna.
Înregistrarea video reprezintă un mijloc util şi modern de fixare, care îşi găseşte aplicare în practică
tot mai des.

Secţiunea 3. TACTICA EFECTUĂRII RECONSTITUIRII


Cadrul legal şi accepţiunea termenului de reconstituire
În conformitate cu art. 130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă
găseşte necesar pentru verificare şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la
faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
Reconstituirea a fost reglementată în legislaţia noastră din necesitatea lărgirii posibilităţilor de aflare
a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi a statuării prin lege a unui procedeu cu
caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală şi tactcică criminalistică ce
constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea sau oricare
fapt ce prezintă importanţă în cauză, pentru a se stabili dacă fapta a avut loc sau putea să aibă în
condiţiile date.

11
1
Datorită conţinutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de observare
directă a unor fapte, împrejurări, acţiuni ce sunt reproduse artificial şi limitativ în acest scop.
Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea, sau numai în reproducerea unor episoade ale infracţiunii, ori chiar a unor fapte izolate,
care însă prezintă importanţă pentru cauză.
Prin reconstituire nu trebuie să se înţeleagă refacerea, reproducerea locului săvârşirii faptei.
Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.
De exemplu, dacă se urmăreşte verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării unei
anumite activităţi, reproducerea se poate desfăşura şi în altă parte, nu numai în locul în care a fost
săvârşită infracţiunea.
Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la săvârşirea unor
noi infracţiuni, ceea ce este cu desăvârşire interzis.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o metodă
ştiinţifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii.
Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în întregime, fie în
parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea au fost săvârşite.
Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 130 C.pr.pen.,
absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor subiecţi
procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi) ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor acte, ori de
producerea unor rezultate.
O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului reconstituirii
numai la verificarea declaraţiilor învinuitului ar fi de natură să determine excluderea din sfera
procesuală a unor activităţi întâlnite destul de frecvent în practica organelor judiciare, activităţi care,
deşi au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea adevărului.
Avansând această idee, este învederată funcţia reconstituirii, şi anume, de a servi la verificarea,
clarificarea şi precizarea unor date privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii, prin
reproducerea artificială, totală sau parţială a faptelor sau împrejurărilor cauzelor.
Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată să tragă
concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor învinuitului, respectiv inculpatului, sau a
martorului, ci şi în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.

11
2
De asemenea, nu exclude posibilitatea obţinerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării la faţa locului.
Faţă de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive al infracţiunii, este
evidentă importanţa reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reţinute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea şi verificarea elementelor de fapt,
trebuie coroborate şi apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.
Funcţiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată, permite organului de cercetare
penală, instanţei de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor
învinuitului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci şi în legătură cu versiunile elaborate în cauza
respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susţine că prin reconstituirea faptului se verifică
într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acţiunea sau o anumită circumstanţă,
s-au putut produce aşa cum este prezentat de un martor sau inculpat, sau presupuse de judecător, se
poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar adevărată.
Importanţa reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în conturarea
elementelor constitutive ale infracţiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că elementele de
probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reţinute ca probe serioase sau lipsite de
valoare.
Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar
În accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi
rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înţelesul de procedeu de
cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condiţiile cele mai
propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează.
În Codul de procedură penală, legiuitorul foloseşte numai termenul de reconstituire, termen
folosit şi în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Ca atare, experimentul este o metodă ştiinţifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci şi altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.
Având în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot aprecia
trăsăturile esenţiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de
tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere.

11
3
În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi nu urmele
acestora
În cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme
materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării posibilităţii de a vedea
sau de a auzi.
La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt
asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.
Reconstituirea este, de fapt, o experienţă, o încercare de a stabili pe cale experimentală posibilităţile
de existenţă a faptelor şi fenomenelor.
În concluzie, reţinem ca principale elemente de diferenţiere, următoarele:
a) În general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se pot
desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi
verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte
reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se poate
organiza cu privire la unele activităţi, nu numai la faţa locului, ci şi în alte
condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală, fără a afecta
valabilitatea rezultatului şi al concluziilor;
b) Reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor autorilor
infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru
verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind, de
altfel, situaţiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) Reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situaţie să
fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie remarcat
că reconstituirea se efectuează, de regulă, în faza de finalizare a
cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de verificare
ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de începerea

11
4
urmăririi penale, sensul iniţierii sale într-un asemenea moment, fiind
tocmai acela de a contribui la lămurirea unor circumstanţe ale faptei şi de a
documenta existenţa sau inexistenţa infracţiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral
”filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar
la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă
este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii
infracţiunii
Principalele categorii ale reconstituirii
În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de reconstituire:
• Reconstituirea în vederea verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, în special a
condiţiilor de vizibilitate şi audiţie;
• Reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuale şi
auditive, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;
• Reconstituirea verificării posibilităţilor de comitere a anumitor infracţiuni în
condiţiile date.
La reconstituirea în vederea verificării declaraţiilor martorilor se recurge atunci când de exacta
percepţie a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul depind
orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu privire la
persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanţă decisivă asupra
ulterioarei desfăşurări a cercetării.

Dispunerea şi organizarea reconstituirii


Reconstituirea se dispune prin rezoluţie de către organul judiciar, după începerea urmăririi
penale sau de către instanţa de judecată, prin încheiere.
Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea şi oportunitatea acestui act procedural

Reguli tactice destinate desfăşurării reconstituirii


A. Activităţi premergătoare reconstituirii
Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activităţi ce cuprinde:
• Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;
• Condiţiile tactice şi organizatorice care vor trebui respectate;

11
5
• Participanţii la reconstituire (martori oculari, victima, învinuitul, martorii asistenţi,
persoanele care iau parte la acţiunile experimentale şi eventuali experţi);
• Stabilirea metodelor ce se vor aplica şi justificarea folosirii acestora;
• Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod, cât mai apropiate
de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată;
• Asigurarea mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
Condiţiile prealabile reconstituirii:
- alegerea unui moment benefic reconstituirii;
- existenţa condiţiilor propice de timp, loc şi mod cu cele în care s-a săvârşit
fapta cercetată;
- verificarea prezenţei participanţilor la reconstituire, inclusiv a specialiştilor,
experţilor etc.;
- verificarea existenţei mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte
etc.;
- asigurarea mijloacelor tehnice şi materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii

B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii


Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm şi sobrietate, evitându-se
sugestiile. Reconstituirea se poate repeta de atâtea ori, astfel încât să se realizeze obiectivele
stabilite şi să se fixeze cu exactitate rezultatele. Reconstituirea se va realiza în condiţii similare
împrejurărilor declarate.
Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se
verifică, dacă schimbarea lui influenţează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obţinerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare cât
mai apropiată de cea existentă în momentul săvârşirii faptei.
Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. trebuie să fie similare sau cât
mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror
împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condiţiile de lumină ori anotimp nu pot fi respectate,

11
6
iar prin reconstituire se urmăreşte stabilirea posibilităţii de a vedea, se va ţine seama de răsăritul şi
apusul soarelui.
În cursul nopţii se vor avea în vedere fazele lunii, prezenţa sau lipsa zăpezii care
influenţează substanţial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmăreşte stabilirea posibilităţilor
inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare nu se va
desfăşura noaptea, pentru a respecta condiţiile de timp care au existat la săvârşirea furtului, din
moment ce timpul nu poate influenţa rezultatul experimentelor ce se desfăşoară. Condiţiile
atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităţilor producerii faptelor şi fenomenelor.

Fixarea rezultatelor reconstituirii


Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu fiecare
reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracţiunii, se iau note, se execută fotografii şi
schiţe-plan.
După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal, indicându-se
condiţiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia, metodele
folosite şi rezultatele care s-au obţinut.
Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în
procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de
împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schiţele, filmul,
videofonograma judiciară.
Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al
activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi
structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor părţi
întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, şi elemente proprii, determinate de
natura şi finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activităţi.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul lui de către organul judiciar,
martori asistenţi, martori oculari, precum şi de învinuit sau inculpat, persoana sau partea vătămată,
apărători, interpreţi, specialişti.
Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal şi au
menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea şi videofilmarea sunt tot
mai des folosite în cursul reconstituirii.

11
7
Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii
În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile, în raport cu o
serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora, apropierea condiţiilor
în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au existat la momentul săvârşirii faptei,
posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiţii de timp şi loc precizate
de persoanele ce au cunoştinţă de existenţa lor.
Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acţiunile întreprinse, toate
încercările desfăşurate au dus la unul şi acelaşi rezultat, care în condiţiile date, este necesar şi nu
întâmplător.
Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe toate
materialele cauzei.
Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoarea fiecărei probe se determină, nu în
raport de felul ei, ci numai de veracitatea şi conţinutul acesteia.
Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor activităţilor
întreprinse şi a altor acte de urmărire penală.
Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere
condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat ca şi conţinutul activităţii efectuate pentru realizarea
scopului urmărit.

11
8