Poeme

Lucian SCURTU

Poem

Cu ochii plânși și hainele sfâșiate,

ea îmi reproșează să audă întreg orașul:
„de ce din războiul de șapte ani,
te-ai întors după zece ani?
de ce din războiul de treizeci de ani,
te-ai întors după cincizeci de ani?
de ce din războiul de o sută de ani,
te-ai întors abia peste o mie de ani,
și fără nicio rană pe trup?
de ce din războiul celor două roze,
mi-ai adus doar una în dar?”
(„toarnă parfum, adu roze”, mi-ai impus
la plecare),
după care de pe ostrakon
șterge definitiv numele meu.

Gustul cenușii tale

I
„Dacă aș fi sclava ta, care ar fi prețul pe care l-ai cere,
dacă m-ai vinde?”, mă întreabă curioasă,
cu ochii înlăcrimați din cauza mirosului înțepător,
provenit de la ceapa pe care o taie atentă, pe masa din
bucătărie,
dar lacrimile îi erau reale, de acest lucru mi-am dat seama
mult mai târziu când a plâns mult deoarece am aruncat
pe geam un obiect drag nouă (o batistă fluturată pe țărm,
când am plecat în prima cruciadă),
abia atunci am realizat importanța momentului,
faptul că este sclava mea de foarte mult timp,
supusa mea de la prima revărsare a Gangelui,
roaba mea de o viață de om singur,
„pe tine aș cere o corabie și un astrolab, să te pot căuta
114
Poeme

prin nordurile coapselor tale și sudurile rătăcirilor mele!”

am răspuns într-un târziu,
târziu pe care nu-l voi uita niciodată.

II
„Dacă aș fi robul tău, în care exil m-ai trimite,
până la sfârșitul zilelor mele?”, o întreb într-o zi din an,
după ce tocmai terminase de alăptat înserarea,
și câțiva picuri de lapte, asemenea unor mărgeluțe,
se gudurau vesele la picioarele mele,
ea tace, știe că robia mea nu a fost deloc egipteană
(posedă arta înrobirii cu o elevată știință a disimulării),
știe că am urcat pe tron împreună, dar a coborât singură,
ani în șir am așteptat cu înfrigurare răspunsul la întrebare,
dar ea a tăcut mereu,
tăcere pe care am uitat-o doar atunci când a spus:
„de azi, exilul tău va fi la Palermo, alături de Bălcescu,
așa vei realiza faptul că gustul istoriei este identic
cu cel al cenușii,
iar cel al cenușii cu gustul rochiei mele de vară!”

Abuz

Poziția zeilor față de oamenii obișnuiți a fost una firească,

iată de ce efemerida s-a lăsat avortată pe glezna ei,
acolo și-a petrecut copilăria mirifică, unică, frumoasă,
amiaza a prins-o sus pe pulpă, de-acum matură,
lipsită de dileme, mulțumită de bunul mers al istoriei
(în ziua aceea, din cauza mărgelelor ei strălucitoare,
au fost interzise Jocurile nemeice),
în dreptul șoldurilor a prins-o seara, bătrână, foarte
bătrână,
urma să moară demnă, împăcată, probabil în zona
coastelor sau a sânilor împietriți de uimire,
„fericiți cei care vor ține doliu după un cireș!”, a spus ea,
când strălucirea scutului meu se vedea de pe munte,
strălucirea coifului ei se vedea de pe mare.

Discobolul/ 2021
 Poeme 115

„Doliul nu are miros!”, i-am răspuns privindu-i mâna

dreaptă lipsă,
cea cu care a cules spicele pentru un trai mai bun.

Paharul

Din neatenție, atinge ușor paharul cu apă,

câteva picături se prăbușesc pe podea,
zgomotul produs se aude până departe,
se preling, aproape insesizabil,
pe scândura galbenă,
„uite, așa se scurg și viețile noastre!”, îi spun
(mormintele noastre vor fi despărțite de cine?),
ea rămâne indiferentă,
nu e interesată unde o vor purta pașii,
târziu, se urcă desculță pe tron,
o privesc nedumerit,
„vreau să fiu puțin mai aproape
de Dumnezeu!”, șoptește,
„numai așa știu înălțimea de la care voi cădea!”

Discobolul/ 2021
116
Poeme

Virgil TODEASĂ
Limitaţii

tot săpând am descoperit altă lume

am rămas acolo
căutând fundul pământului

conform proiectului
castelul trebuia să aibă
fundaţia pe măsura înălţimii sale

şeful ne vorbea despre artă şi fericire,

despre toate - oricum eram puţin ameţit

aerul profunzimii vaporiza macaralele,

pauza de masă, zăpezile…

de undeva,
din aur şi lumină inefabilă
văd conturul pământului ca o linie absolută –
linia zero

Vzia

şedeam pe scândurile încovoiate -

nici răul, nici binele n-au pus stăpânire pe noi

la porţile de lemn,
pe scaunele cu ţăruşi de frasin – juriul
(sobrele statui îmbrăcate strâns pe soclu)

locul pe unde toţi treceam înfriguraţi

nopţile noastre erau dotate cu lună,

băncile cu felinar afumat

Discobolul/ 2021
 Poeme 117

nici urmă din negrul nopţii,

în aer nici urmă de rău

împărţeam puţinul zilei, pâinea

plecam convinşi
c-ar mai exista ceva ascuns de noi

Pegasus

de la o vreme mă tot tragi de hăţuri,

mă târăşti pe câmpul alb cu obstacole -

lăsă-mă singur,
peste câteva zile voi zbura
ca o pasăre fără cioc şi fără zăbală

promit, jocheule,
că vei pluti ca un corb
pe aripile mele de vultur!

Cine?

…mai pipăie pământul cu palmele sale

precum atletul gata de start

pentru care sosirea este o izbândă

Doamne,
eu şi ţăranul din mine -
pământul şi grâul din braţele mele!

Discobolul/ 2021
118
Poeme

Secvenţe

din pomul acela

cad frunzele ca o sentinţă

el caută locuri umbrite,

cotloane să-şi ascundă goliciunea

deasupra-i
e marea albastră
mişcătoare în umbra de nori
*
cireşul, o bidinea
îmbibată cu vopsea lavabilă
ploile adună sub el primăvara toată
*
cel care-şi ascunde inima
în buzunarul de la piept -
simplu, ca pe nişte bănuţi sclipitori
*
pe malul mării scoicile vomită inimi de aur
aripioare de peşte întinse pe nisipul fierbinte -
adorm
*
mă ascund ca un pom desfrunzit
toamna şi-n mijlocul iernii

aici, lângă mine –

liniştea serii, Doamne!

Misterul

bate la poartă sacadat

ca o limbă de ceas cu pendul

Discobolul/ 2021
 Poeme 119

după zid există ceva interzis mie

mă văd pe-acolo, pe la mijloc,

călare pe uraganul acesta turbat

dintr-odată mă aflu departe,departe

şi nu mai ştiu nimic despre mine

Grădina

deasupra -
petale din floarea amiezii

lângă măr -
scara fără de cuie,
paralelă a durerii ce urcă

inima mea – are ţevi înroşite

ca o antiaeriană în bătaie sub razia cerului

din vârful copacului -

aud strigăt de spaimă, lichid :

vreau să cobor, cine mă prinde?

Capcană

in borcan verzui de sticlă

cu o inimă diformă
cântă ode vechi de închinare

vag, îşi amintea de silueta lui de umbră -

iată cuibul meu de păsări!

Discobolul/ 2021
120
Poeme

nu mai este grâu, nici zbor nu este

de-acum voi spune basme cu tărâţe

văd lacul imens

care rupe zăgazul şi inundă totul

acolo unde spargerea este o frântură de timp

când apele sunt libere peste câmpia întinsă

ca o clepsidră răsturnată sub semnul infinit,

cum mai şuieră peştele când se rupe barajul,

cum trece el dincolo şi cum prinde picioare
să umble prin lume

se ştie că lacul acumulează,

iar barajul în apogeul său tragic împrăştie,

că aşa sunt toate :

rădăcina, floarea, sămânţa şi pasărea-ou

Discobolul/ 2021
 Poeme 121

Dumitru ZDRENGHEA

Zbor frânt

Zboară, pasăre, zboară

Până când zborul îți va fi frânt
De Dumnezeu,
De văzduhul prea înalt
Sau de glonțul tras înspre tine.

Devenire

Ușile sufletului meu

Erau deschise,
Dar nu era nimeni
Nicăieri.
O pasăre mare
Și neagră
Trecea spre apus
Prin ziua de ieri.

Noi

Peste noi curgea primăvara, curgea peste noi în șuvoi,

Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,
Dumnezeu ne luase în ceruri, nimic nu se făcea fără noi,
Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,
Flori înfloreau din adâncuri, se revărsau peste noi,
Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,
Moartea, tristă, plecase,învinsă de iubirea din noi,
Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,
Eu eram potir, tu petală, cerul cădea peste noi,
Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,
Mâna mea tremura să te-atingă, totul era în noi și prin
noi,

Discobolul/ 2021
122
Poeme

Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram doar noi doi,

Clipa se-oprise odată cu timpul, am devenit unul din doi,
Tu erai atât de frumoasă, și-n lume eram numai noi

Cei muriți

Cei muriți
Sunt atât de departe,
Tăcerea lor
Nu ajunge la noi.
Doar ploile au, uneori ,
Gustul lor amar
Și ne curg pe obraji,
Transformate în lacrimi.

Înviere

Atunci,
Vom fi muriți demult
Și n-o să știm
Ca Dumnezeu,
Și-a coborât aripa
Peste mormântul
Nostru-n țintirim.
Trupurile noastre
Urcând înspre cer
N-au carne,
Doar răni fără număr.
Cerul e pustiu, înghețat.
Vom purta veșnicia pe umăr

Țipăt

Astă-seară vorbesc cu tăcerea din sufletul meu,

Discobolul/ 2021
 Poeme 123

Cu tăcerea de moarte a inimii mele

Care nu mai bate pentru mine,
Cu tăcerea acestei camere care nu-mi mai aparține,
Cu tăcerea gândurilor mele care nu-mi mai șoptesc
Și peste toate, viitorul, care nu mai vrea să vină la mine.
Corbul

Corbul îmi zise

Eu nu sunt corb
Sunt moartea ta
Dar tu nu mă vezi,
Căci ești orb,
Ochii tăi
Fără lacrimi
Și fără lumină
Sunt deja stinși
Și tu, căzut în țărână.
Mâna iubitei
E doar copacul
Ce crește din tine
Spre cerul înalt
Spre vesnicia ce vine

Sfârșit

Te aștept, iubito,
Să vorbim despre iarnă,
Cum crengile se rup
Sub povara iubirii
Și toate mor,
Pentru că a trăi e prea greu.

Discobolul/ 2021
124
Poeme

Adrian MATEI

Iubirea ca o fiară

G ustul cald al iubirii de pe buzele tale

Îmi inundă gândirea, mi te-aduce în cale,
Pe cărări nebătute, luminate de aștri,
Rătăcesc în neștire dup-ai tăi ochi albaștri.

Sânul crud ca o pară pârguită-n căldură

Se așează cu foame în a mea tevatură,
Răscolind amintirea unor nopți înfocate,
Ascunzându-se-n gânduri, cu durere le zbate.

Un surâs aprioric îți reclamă azi vina,

Dintr-o rană deschisă își servește surd cina,
Mă îmbată cu lacrimi, îmi orbește privirea
Și m-ascunde de tine ca să uit fericirea.

Trup de înger demonic, alungat din plăcere,

Ce-l îndeamnă păcatul să provoace durere,
Ți-l învălui în abur, ca o rea vrăjitoare,
Prigonită de soartă, răstignită sub soare.

Adâncit în tăcere, mă închin la-ntuneric,

Spovedit de blesteme îmi doresc să fiu cleric,
Mi-am aflat grav năpasta ce mă chinuie-n noapte,
Ce în suflet zvâcnește cu-ale ei dure fapte.

Mă lovește uitarea și mă doare tăcutul

Nu mai vreau suferință, ucideți-mi trecutul,
Ascuțiți-i caninii, îmbrăcați-o în fiară!
Și-aruncați-o spre mine ca iubirea să moară...

Discobolul/ 2021
 Poeme 125

Întâiul poem

Se-așază roua peste vise,

Ca un surâs al dimineții,
Iubirile, în suflet scrise,
Lumina și-o împart egală,
Trezind mireasma tinereții
Sub dansul pașilor de gală.

Un vals nebun, pornit în noapte,

Fără de fracuri sau de trene,
Cu muzica închisă-n șoapte,
Erotic, își revarsă note
În sentimentele perene
Ce-ating, astral, înalte cote.

Prin străvezii conduri ce zboară

Peste răsfățurile vieții
Se văd cum îngerii coboară
Din umbra stelelor nestinse,
Ca un surâs al dimineții,
Se-așază roua peste vise...

Ultimul galop al calului sălbatic

Sub urme de ceață aleargă spre dealuri,

În vânturi de coamă, copite-n galopuri,
Se-nchină mălinii, trosnind înspre maluri,
Cum ard mărăcinii prin piscuri de hopuri.

Ascute nisipul cu talpa-i încinsă,

Discobolul/ 2021
126
Poeme

Grumazul îi fierbe din fuga nebună,

Prin vene îi curge scăparea întinsă
Spre liniștea neagră, sub clarul de lună.

Lovește pământul, strivindu-i cărarea,

Își mână conturul prin roiuri de colburi,
Ar vrea să atingă, grăbit, depărtarea,
Să scape de cețuri, de hopuri și volburi.

Aleargă spre viață cu sânge fierbinte,

Aleargă întruna, aleargă și-aleargă,
Dar arma vicleană, dospită la minte,
Adună cătarea din zarea cea largă.

Crud, glonțul se-adapă din inima-i frântă,

Sticloși, se sting ochii privind spre-ntuneric,
Din stranele nopții în psalmi i se cântă,
Pământul se-ascunde în plâns ezoteric.

E dus armăsarul, pierdut pe vecie,

Un suflet ce frâul n-ajunse să-l strângă
Nici astăzi - adult, nici ieri - în pruncie.
Pământul îl cheamă, pe leș să îl plângă...

Discobolul/ 2021
 Poeme 127

Georgeta Minodora RESTEMAN

Eu şi tu, tăcerile din prund
Eu şi tu, tăcerile din prund
Destine-ascunse în oglinzi ciobite
Când rătăcim prin visuri zdrenţuite
Şi temeri mute aprig ne pătrund
Ca nişte iatagane otrăvite.
Şi vor ca să lăsăm în vrajba lor
Iubirea noastră. (Nu-i deloc uşor
Să alungăm temutele ispite!)
Când dragostea în noi va înflori
Şi crinii vor cânta pricesne-n strană,
Din templul ei nicicând nu va fugi
Iubirea noastră cea nepământeană.
Reinventare
În fiecare zi aşez o piatră
La temelia templului în care
Ne vom opri şi noi, cândva, deodată
Şi nu vom fi doar semne de-ntrebare.
În fiecare ceas se-aştern în gânduri
Din linişti, linişti ce nu se destramă,
Miresme moi ţes pace peste fluturi
Şi din lumini luminile ne cheamă.
În fiecare clipă-n inimi creşte
O dragoste cum alta-n lume nu e,
Când Tatăl prin credinţă ne zideşte
Şi noi rodim ca spicele de grâie.
Păşind sfioşi pe cioburi de oglindă
Nu ne vom teme că vor fi răniri,
Vom celebra a dragostei izbândă
Reinventând miresme-n trandafiri.

Discobolul/ 2021