CONSECINȚELE ASUPRA NOU-NĂSCUTULUI ALE UNEI INSUFICIENTE

SECURITĂȚI AFECTIVE ȘI EDUCATIVE ÎN FAMILIE

Familia reprezintă mediul educaţional cu influenţă decisivă asupra formării

personalităţii umane. Una dintre cele mai cunoscute definiţii date acestui concept
aparţine lui Murdock, care afirmă că „familia este un grup social caracterizat printr-
o locuinţă comună, cooperare economică şi reproducere” (apud Băran-Pescaru, A.,
2004, p. 13).

Educaţia, mediul familial şi dezvoltarea afectivității au un rol foarte

important în dezvoltarea generală (fizica şi emoțională) a copilului. Primul an de
viata al bebelusului este ca o avalansa de schimbari fizice, cognitive si emotionale.
Susținerea și îmbogățirea vieții afective constituie baza dezvoltarii reușite si a unei
maturități definite de împlinire și succes. Primele saptamani de viata ale copilului
sunt relativ sărace în manifestari din partea lui. În jur de 3-4 saptamani, poți
observa primul zambet, ca expresie a comunicarii nonverbale. Acesta are o
adresare clară și este însoțit de o privire intensa si luminoasa.

Iata care sunt principalele condiții care pot duce la aceasta situație atunci cand
sunt prezente în primii doi ani de viata ai copilului:

 Mama sufera de depresie post-natala sau alte afectiuni psihice sau medicale
care nu ii permit sa stabileasca o relationare adecvata si constanta cu copilul,
si nu exista o alta persoana “substitut” care sa ingrijeasca copilul

 Copilul este crescut dupa principii extrem de stricte, care nu tin cont de
nevoile lui emotional:
o este lăsat să se joace singur în pătuț sau în fața televizorului timp
îndelungat - “ca sa devina independent”
o este ignorat sau nu i se vorbește direct, pentru ca, “oricum nu
înțelege”
o nu este alinat și liniștit atunci cand plânge - “ca sa nu devina un
alintat”
o nu este consolat atunci când se lovește
 o nu este ținut în brațe si mângâiat
o este pedepsit sau ignorat atunci cand protesteaza sau arata ca are un
discomfort - “ca sa nu devina un plângăcios”

 Persoanele de îngrijire (de exemplu, bona) se schimba frecvent, iar părinții

sunt extrem de ocupați, stresati și petrec foarte puțin timp cu copilul (în
special mama)

 Comportamentul mamei este inconștant și inconsecvent, fluctuand între alint

si disciplinare excesiva, sau mama nu reușește să rezoneze afectiv cu nevoile
copilului (nu este “pe aceeasi lungime de unda”)

Copilul are foarte mare nevoie de afectiunea mamei în primul an de viata!

In primele luni de viata, atentia si afectivitatea celor din jur dezvolta la bebelus
atasamentul. El se simte in siguranta si îndraznește să exploreze lumea din jur.
Copilul care își petrece primul an de viata într-un mediu dezordonat, agitat și
violent, lipsit de căldura sufletească și sensibilitate poate avea tulburari de
atașament care vor avea efecte negative asupra dezvoltarii lui. Sentimentul de
siguranta care se dezvolta în primul an de viața va avea efecte pozitive asupra
dezvoltarii emotionale, cognitive si sociale. Copilul va fi pregatit pentru a face fata
provocarilor care se vor ivi în viata.

Lipsa de afecţiune în copilărie are efecte şi la vârsta maturităţii. Psihologii

spun că, dacă ne-a lipsit afecţiunea părinţilor în copilărie, vom ajunge adulţi cu
probleme.
Consecințele lipsei de afecțiune la nou născuți sunt manifestări care îi
urmaresc pe durara întregii vieții. Copiii lipsiţi de afecţiune dezvoltă potenţial
agresiv. Copilul privat de afecţiune poate dezvolta pierderea respectului de sine,
pesimism, intoleranţă, acumulează frustrări, uneori lipsă de autocontrol cu tendinţe
spre agresivitate, violenţă (comportamente agresive la grădiniţă, şcoala, mediu, în
parc, la cercuri extraşcolare etc). Poate dezvolta comportamente antisociale, chiar
fuga de acasă, abandon şcolar, nesiguranţă, angoase, sau chiar hiperactivitate
motrică, ceea ce îi face pe unii părinţi să suspecteze copilul de ADHD, însă el doar
cere atenţie, desigur, în cazuri subclinice. Unii copii provoacă părinţii, opoziţionist,
nu se supun regulilor casei, răspund obraznic, nu «asculta», simulează boli sau se
îmbolnăvesc intenţionat, îşi fac rău, se autorănesc, însă e o formă mascată a nevoii
de afecţiune, de atenţie”,. Din păcate, aceste frustrări duc la tulburări de
personalitate, la diferite afecţiuni, iar în cazuri mai grave, pot duce la boli psihice,
cumulând şi factori precum ereditatea, mediul, traume etc.

BIBLIOGRAFIE
1. Băran-Pescaru, A. (2004), Familia azi. O perspectivă
sociopedagogică,  Bucureşti, Editura Aramis.
2.  Dolean, I. Şi  Dolean, D.D. (2002), Meseria de
părinte,  Bucureşti, Editura Aramis.