MOTIVAŢIE

Edemul pulmonar acut este o afecţiune foarte gravă care poate avea o mortalitate până
la 15-20% chiar în condiţiile în care este recunoscut şi tratat prompt şi corect.
Fără tratament mortalitatea EPA creşte considerabil. Repartiţia pe sexe a acestei
afecţiuni prezintă o uşoară preponderenţă pentru sexul feminin atât pentru cei cu semne de
ischemie prezentă cât şi fără semne de ischemie. Privind repartiţia pe grupe de vârstă este
prezent mai ales la grupa de vârstă cuprinsă între 60-80 de ani, la această vârstă fiind
preponderent prezente afecţiunile cardiace, care sunt de fapt substratul EPA . Tulburările de
ritm paroxistice şi tulburările de conducere reprezintă „scânteia” care declanşează de cele mai
multe ori EPA , acestea survenind pe un cord cu o afecţiune subiacentă importantă, echilibrată
prin tratament până în momentul instalării tulburării respective de ritm/conducere.
Factorii de risc precum hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, fumatul, dislipidemia
sunt prezenţi după cum reiese din studiul efectuat într-o proporţie importantă la majoritatea
bolnavilor, fie că au semne de ischemie, fie că nu au aceste semne prezente, aceşti factori de
risc fiind de fapt substratul fiziopatologic al bolii de bază subiacente care duce la instalarea
EPA.

Nursingul are un rol important în evoluţia pacienţilor, acest rol revenindu-mi, întrucât
sunt prezentă la patul bolnavul, monitorizându-l, având posibilitatea să observ orice modificare
în starea pacientului. Prin efectuarea unei bune informării a bolnavului şi familie previn
apariţia complicaţiilor, îi instruiesc, ca la cele mai mici acuze să se prezinte la un spital cu
serviciu de cardiologie. Sprijin bolnavul în eforturile acestuia de a renunţa la fumat, alcool,
cafea, şi de a ţine un regim igieno-dietetic adecvat afecţiunii şi îi explic avantajele care decurg
din acest lucru. Sfătuiesc pacientul ca după externare să aibă un regim de viaţă adecvat, să
evite eforturile fizice, căldura excesivă precum şi frigul, stresul, sedentarismul şi să respecte
medicaţia şi dozele prescrise la externare, precum şi urmărirea factorului de coagulare pentru
prevenirea eventualelor hemoragii. Instruiesc pacientul şi familia acestuia asupra necesităţii
revenirii la controlul periodic recomandat.

1
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A

APARATULUI RESPIRATOR

1.1. Anatomia aparatului respirator

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor prin care se asigură
mecanismul respiraţiei, al ventilaţiei pulmonare, ca şi al schimburilor de gaze de la nivelul
alveolelor pulmonare- hematoza.
Ontogenetic, organele aparatului respirator au origine comună cu cele ale aparatului
digestiv. Căile respiratorii superioare iau naştere din extremitatea cefalică a intestinului.
primitiv, iar căile respiratorii inferioare şi plămânii, din endodermul intestinului
anterior, prin mugurele laringotraheal.
Căile respiratorii extrapulmonare sunt reprezentate de fosele nazale, faringe,
laringe, trahee şi bronhiile primare.
Nasul şi cavitatea nazală formează primul segment al aparatului. Este formaţiunea
mediofacială, piramidală (cu baza în jos) care îndeplineşte rol dublu: respirator şi olfactiv. La
interior cavitatea nazală este împărţită de un perete median (septul nazal) în două cavităţi
numite fose nazale, ce comunică cu exteriorul prin orificii nariene, iar cu faringele, prin alte
două orificii mai largi: meaturi nazofaringiene.
Faringele reprezintă locul de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă.

Fig 1. Aparatul respirator

 Laringele este un organ cavitar, alcătuit dintr-un schelet cartilaginos şi îndeplineşte
funcţional rolul de a proteja calea respiratorie prin închiderea ei, dar şi rolul de organ al
fonaţiei. Este format din trei cartilaje neperechi ( tiroid, cricoid şi epiglota) şi trei cartilaje
perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme)- articulate şi unite prin ligamente şi membrane.
Traheea este segmentul aparatului respirator care continuă laringele, fiind aşezată
anterior esofagului şi are forma unui conduct cilindric fibrocartilaginos. Este situată pe linia
mediană a corpului şi se întinde de la extremitatea inferioară a laringelui (zona corespunzătoare
vertebrei cervicale C6-7) până la mediastin, unde în dreptul vertebrei a IV-a, a V-a toracale (T4-
5) se bifurcă în cele două bronhii principale sau primare, care se termină la nivelul hiluluio
pulmonar corespondent, lungimea traheei este cuprinsă între 11-13 cm, iar diametrul este de
aprox. 2 cm.

Fig. 2. Traheea

Topografic, traheei i se descriu două segmente: cervical (de la C6-7 până la T1) şi
toracic (T4-5). Traheea cervicală se află în raport anterior cu glanda tiroidă, posterior cu
esofagul iar lateral cu pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotidă comună, vena jugulară
externă, nervul vag şi nervii recurenţi). Segmentul toracic este în raport anterior cu vasele mari
de la baza inumii şi cu timusul; posterior cu esofagul şi lateral cu pleura mediastinală dreaptă şi
stângă, vena cavă superioară şi arcul aortei.
Structura anatomică a traheei este constituită dintr-o membrană fibro-musculo-
cartilaginoasă ce conţine, în grosimea sa 6-20 de semiinele cartilaginoase legate între ele prin
ligamente inelare. Posterior, arcurile cartilaginoase lipsesc, iar mambrana devine plată şi
conţine în grosimea sa muşchiul traheal care, prin contracţie, duce la micşorarea calibrului
traheal. Musculatura traheei uneşte cele două capete ale arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa ciliată formată din corionm, glande mixte şi epiteliu pluristratificat, cilindric
căptuşeşte peretele traheal alcătuind tunica internă.
 Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei subclavie şi de artera aortă toracală,
precum şi de venele similare. Circulaţia limfatică este coordonată de ganglionii traheali, traheo-
bronşici.
Inervaţia traheei se realizează prin: nervul recurent, nervul vag şi ramuri ale nervului
simpatic (simpaticul cervical şi simpaticul toracal superior).

Bronhiile principale (dreaptă şi stângă) continuă căile respiratorii inferioare de la

bifurcaţia traheei până la plămâni în care pătrund prin hilul pulmonar, apoi ramificându-se în
bronhiisecundare corespondente fiecărui lob pulmonar şi formând arborele bronşic.
Bronhia principală dreaptă are un traiect orientat mai mult în plan vertical, un calibru
mai mare decât cea stângă, o lungime mai scurtă (2-4 cm) şi conţine 4-7 inele cartilaginoase.
Datorită dimensiunilor şi orientării bronhiei primare drepte, plămânul drept este sediul unor
afecţiuni inflamatorii (bacteriene sau parazitare) mult mai frecvente decât la cel stâng.
Bronhia principală stângă are un traiect orizontal, este mai subţire şi mai lungă (4-6
cm), se divide în două bronhii secundare, lobare, iar acestea, la rândul lor, se distribuie
segmentelor pulmonare.
Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar ce cuprinde formaţiunile care
intră şi ies din plămâni: bronhia principală, artera pulmonară, venele pulmonare, nervii
pulmonari.
Structura bronhiei principale este identică cu a traheei, inelele cartilaginoase (în munăr
de 9-12) sunt incomplete posterior. Ele pot fi comprimate de afecţiuni (adenopatii traheo-
bronşice sau tumori), dând naştere tulburărilor de ventilaţie.
Mediastinul toracic reprezintă spaţiul conjunctiv situat pe linia mediană a toracelui,
delimitat anterior de stern, posterior de coloana vertebrală şi lateral de feţele mediale ale celor
două pleure pulmonare mediastinale.

Plămânii reprezintă organele la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze O2 şi

CO2. sunt în număr de doi, drept şi sâng, fiind aşezaţi în cavitatea toracică, de o parte şi de alta
a mediastinului, în cele două cavităţi pulmonare.
 Greutatea plămânilor reprezintă a 50-a parte din greutatea corpului, plămânul
drept fiind mai greu decât cel stâng.
greutate corporală;
starea de hidratare a limbii si mucoaselor.

Materiale necesare :
soluţia perfuzabilă şi eventualele medicamente;
trusa de perfuzie;
stativul de perfuzie;
garoul;
soluţii de dezinfectare;
stativul de perfuzie;
garoul;
soluţii de dezinfectare;
eventual o seringă cu ser fiziologic;
set de cateter venos;
branule sau ace;
tampoane, comprese, plasture, pansament adeziv, câmp steril, perne pentru poziţionare.

Tehnica
Dezinfectarea pielii: timpul de acţiune depinde de preparat (30 sec. alcool);
Puncţionarea se face la nivelul venei alese, cu o branulă sau un cateter venos periferic cu o
probă de aspiraţie;
Conectarea : se bagă trusa de perfuzie la calea de acces, cu controlul derulării perfuziei
(dacă fluxul este rapid , dacă nu se formează o tuomefacţie, dacă sângele nu refluează în
sistemul de perfuzie);
Înlăturare eventualelor urme de sânge cu repetarea dezinfectării;
Fixarea sigură : acul de puncţionare trebuie să fie fixat pentru a preveni deplasarea lor cu o
eventuală contaminare bacterială secundă;
Pansamentul steril : trebuie aplicat relativ la ax şi fixat cu ajutorul unor plasturi speciali;
Protejarea : suprafaţa de sprijin a capului acului trebuie capitonată pentru a proteja pielea
de presiunea exercitată;
Verificarea locului de puncţie şi a zonelor adiacente : în vederea recunoaşterii la timp a
unei eventuale injectări paramucoase sau a unei inflamaţii.
 Durerea locală, umflarea şi încetinirea fluxului de scurgere pot indica o
perfuzare paravenoasă.
Durata perfuziei nu trebuie să depăşească două zile în vederea inflamaţiei
locale.
Scoaterea acului branulei se face pe direcţia de introducere prin priderea lui
pentru evitarea detaşării.
Comprimarea locului de puncţie : trebuie acoperit cu tampon steril şi se
exercită o uşoară presiune digitală pentru a comprima medicamentul introdus. Este
necesară o compresie mai îndelungată în vederea unei sângerări ulterioare.

Evacuare deşeurilor : acele, cateterele, branulele şi trusele se aruncă în cutii

speciale pentru a se evita contactul cu ele iar apoi sunt duse la crematoriu pentru a fi arse.
 Se va dezinfecta tăviţa şi celelalte materiale.

Incidente şi accidente
flebalgia : durere la nivelul venei datorită injectării prea rapide sau a unor substanţe
iritante;
senzaţia de uscăciune în faringe şi valuri de căldură impun injectarea lentă;
hematomul se produce prin lezarea venei sau retragerea acului fără a îndepărta gunoiul;
injectarea soluţiilor paravenos : se manifestă prin tumefierea bruscă, dureri accentuate;
ameţeli, lipotimie, colaps : se întrerupe injectarea , se anunţă medicul.

1. Oxigenoterapia

Scopul
Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen a ţesuturilor şi
combaterea hipoxiei determinate de :
scăderea oxigenului alveolar;
diminuarea hemoglobinei;
tulburări în sistemul circulator.
Surse de oxigen :
staţie centrală de oxigen;
microstaţie;
butelii cu oxigen.
Metode de administrare a oxigenului
a) Prin sondă nazală:
- este metoda cea mai des folosită ;
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25% - 45%;
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung.
b) Prin mască (cu sau fără reinhalare a aerului expirat):
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%;
- este incomodă datorită sistemului de prindere;
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii;
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei;
- nu este utilizat la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei.
c) Ochelari pentru oxigen:
- sunt prevăziţi cu două sonde ce se introduce în ambele nări;
- se utilizează la copii şi pacienţii agitaţi.
d) Cartul de oxigen:
- frcvent utilizat la copii;
- concentraţia nu poate depăşi 50%;
- oxigenul introdus în cart nu poate fi umidificat ci trecut prin instalaţii
de răcire.
Materiale necesare:
sursă de oxigen;
sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cart în funcţie de metoda aleasă;
material adeziv (leucoplast) pentru fixarea sondei.
Tehnica de execuţie:
Pregătirea psihică a pacientului asigurăndu-l de luarea tuturor
măsurilor de precauţie şi aşezarea lui în poziţie corespunzătoare.
Asamblarea echipamentului;
Dezobstructurarea căilor respiratorii;
Măsurarea lungimii sondei pe obraz de la nară la esofag;
Umectarea sondei cu apă sterilă;
Introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast;
Dacă se utilizează masca de oxigen, acesta se va aşeza acoperind nasul şi gura pacientului
şi se va fixa cu o curea în jurul capului;
Fixarea debitului de administrare a oxigenului în funcţie de prescrierea medicului;
Aprecierea răspunsului therapeutic la administrarea oxigenului;
Supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau apariţia unor
complicaţii;
Supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului;
Acordarea suportului psihic al pacientului;
Scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea în cealaltă nară;
Curăţarea echipamentului după folosire.
Incidente şi accidente
Dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă lichidul poate fi
împins în oxigen, în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l. În cazul folosirii
prelungite a oxigenului în concentraţii mari sau la presiuni ridicate, pot apărea:
iritări locale ale mucoasei;
congestia şi edemul alveolar;
hemoragie intralveolară;
pătrunderea gazului în esofag duce la distensia abdominală.

2. Radiografia toracică

Este o imagine a pieptului in care se pot vedea inima, plămânii, căile aeriene,
vasele de sange si ganglionii limfatici. In radiografia toracica se mai pot examina si oasele
cutiei toracice precum sternul, coastele, clavicula si regiunea toracica a colanei vertebrale.
Radiografia este cea mai folosita explorare imagistica pentru a descoperi probleme in
interiorul cutiei toracice.
Cu ajutorul radiografiei toracice se pot descoperi probleme ale organelor si structurilor
din interiorul pieptului. De obicei se fac doua radiografii, una posterioara si una din lateral.
In cazul unei urgente se face doar o singura radiografie pentru zona anterioara a pieptului.
Exista si situatii in care medicul nu obtine toate informatiile de care are nevoie dintr-o
radiografie toracala. In acest caz, se recomanda efectuarea altor radiografii sau a unor teste
mai complexe precum ultrasunete, ecografie sau computer tomograf (CT).

Radiografia toracică se face pentru:

 a descoperi cauza unor simptome precum tusea, insuficenta respiratorie sau dureri
in piept.
 a descoperi afectiuni pulmonare precum pneumonie, cancer pulmonar,
pneumotorax, fibroza.
  a descoperi probleme cardiace precum inima marita, insuficienta cardiaca sau
probleme care cauzeaza acumularea de lichid in plamani precum edem pulmonar.
 a examina rani de la nivelul toracelui precum coaste rupte.
 a descoperi un corp strain precum monede sau bucati mici de metal in esofag,
trahee sau plamani. La radiografie nu se va vedea mancare, nuci, alune sau aschii
de lemn blocate in caile aeriene, esofag sau plamani.
 a verifica daca un tub, cateter sau alt instrument medical a fost introdus corect in
plamani, inima, vase de sange sau stomac.
PREGĂTIRE PACIENT
Radiografia toracica nu se recomanda femeilor insărcinate deoarece radiatiile pot fi
daunatoare pentru fat. Daca este absolut necesara efectuarea radiografiei toracice va trebui
sa purtati un sort special din plumb pentru a proteja fatul.

Radiografia toracica se efectueaza si se interpreteaza de catre medicul radiolog.

De asemenea, si alti medici precum medicul de familie, internistul, chirurgul pot examina
radiografia. Va trebui sa indeprtati bijuteriile care ar putea obstructiona imaginea si sa va
dezbracati pana la talie. Se fac de obicei doua radiografii toracale, una din spate si una din
lateral. S-ar putea sa fie necesare radiografii si din alte unghiuri, in functie de
recomandarile medicului. In timp ce se face radiografia veti sta in picioare, cu pieptul lipit
de placa aparatului.

RISCURI
Expunerea la un nivel scazut de radiatii, existand un mic risc ca acestea sa afecteze
celulele sau tesuturile
REZULTATE
Normal:
plamânii sunt normali ca dimensiune si forma, nu exista excrecente sau alte mase
tumorale, spaţiile pleurale arată normal;
-inima are dimensiuni normale, vasele de sange de la baza inimii sunt normale ca
dimensiune, forma, aparenta;
-oasele, inclusiv coloana vertebrala arata normal;
-diafragmul arata normal si este in pozitia obisnuita;
-nu exista acumulari de lichid.
Anormal:
-este prezenta o infectie precum pneumonia sau tuberculoza;
-se observa tumori sau edemuri;
-inima este marita;
-vasele de la baza inimii, precum aorta, sunt marite sau este prezenta ateroscleroza;
-se observa lichid in plamani sau in jurul plamanilor;
-oasele sunt fracturate;
-ganglionii limfatici sunt mariti;
-un obiect străin este prezent in esofag, trahee sau plamani.

3. Recoltarea sangelui venos pentru examene hematologice:

Examenele hematologice sunt: viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) si hematocritul.
Sangele venos se recolteaza prin punctie venoasa cu substante anticoagulante.
Sedimentarea reprezinta asezarea progresiva a elementelor figurate spre fundul
eprubetei din sangele ne-coagulabil lasat in repaus. Este un fenomen fizic.
VSH reprezinta rapiditatea cu care se produce asezarea hematiilor.
Se stie ca: factorii inflamatiei provoaca accelerarea caderii hematiilor.

Materiale necesare
: seringa de 2 ml sterila prevazuta cu ace sterile, solutie sterila de citrat de sodiu 3,8 %,
stativ si eprubete şi celelalte materiale necesare pentru punctia venoasă.

ETAPE DE EXECUTIE

1. pregatirea instrumentelor si a materialelor necesare:

- se pregatesc materialele necesare pe o tava medicala sterila care se transporta in
apropierea bolnavului;
2. pregatirea fizica si psihica a bolnavului:
- se anunta bolnavul si i se explica necesitatea si esenta efectuarii tehnicii;
- cu 24 h inainte, bolnavul este instruit sa nu manance si sa pastreze si un repaus fizic;
3. efectuarea tehnicii:
- spalare pe maini cu apa si sapun;
- imbracarea manusilor sterile de unica folosinta;
- se monteaza seringa si se aspira in seringa 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% (anticoagulant);
- se aseaza seringa pe o compresa sterila si aceasta asezata pe o tava medicala sterila;
- garoul se aplica strict pentru punctia venoasa;
- daca vena este turgescenta, nu se mai aplica garoul;
- dupa punctionarea venei, se aspira sange in seringa pentru a avea un volum de 2ml (adica
1,6 ml sange);
- se retrage acul si se aplica un tampon steril imbibat in alcool;
- se scurge amestecul sange citrat in eprubeta si se agita lent;

- se aseaza eprubeta in stativ si in continuare se procedeaza ca pentru punctia venoasa;

4. ingrijirea bolnavului dupa tehnica:
- se efectueaza toaleta regiunii (se sterge de sange daca s-a scurs pe antebrat)
- se aseaza bolnavul in pozitie comoda;
5. pregatirea produsului pentru laborator:
- se eticheteaza eprubeta;
- se completeaza buletinul de recoltare;
- se transporta imediat la laborator;
6. reorganizarea locului de munca:
- seringa si acul se arunca in recipientele colectoare iar tamponul de vata in tavita renala;

ACCIDENTE

1. accidentele punctiei venoase;

OBSERVAŢII

1. recoltarea sangelui pentru VSH se face numai cu seringa de 2 ml si cu citrat de sodiu 3,8
%;
2. Seringa, acul si eprubeta trebuie sa fie perfect uscate stiind ca apa produce hemoliza
3. pentru determinarea hematocritului se recolteaza 1-2 ml de sange care se amesteca cu 2
picaturi de heparina (anticoagulant).

Interpretarea rezultatelor:

1. Variatii numerice ale elementelor figurate (globulele rosii, globulele albe si

trombocitele):
- globulele rosii (hematiile) - normale la adult: 4.500.
- limite fiziologice:4.000.000 – 5.200.000
Tot ce este peste 5.200.000 numim poliglobulie. Tot ce este sub 4.000.000 denumim
anemie globulara.
- globulele albe - normale la adult: 7.000
- limite fiziologice: 4.000 – 10.000

Tot ce este peste 10.000 denumim leucocitoza. Tot ce este sub 4.000 denumim leucopenie.

- trombocitele - normal la adult: 300.000

- limite fiziologice: 250.000 – 400.000

Tot ce este peste 400.000 denumim trombocitoza iar sub valoarea de 250.000 denumim
trombocitopenie.

2. Formula leucocitara:
- polinucleare: - neutrofile – 5%
- euzinofile – 2-3%
- bazofile – 0.5-1%
- limfocitele – 25-28%
- monocitele – 6-7%
- plasmocitele – se gasesc numai patologic;

3. VSH-ul – valori normale:

- intre 3-5 mm/h
- intre 5-10 mm/2h
- intre 20-50 mm/24h
- la femei valorile sunt cu 1-3mm mai mari;

4. Hematocritul:

- la barbati – 45;
- la femei – 40;
 CONCLUZII

Edemul pulmonar acut este o afecţiune foarte gravă care poate avea o mortalitate
până la 15-20% chiar în condiţiile în care este recunoscut şi tratat prompt şi corect.
Fără tratament mortalitatea EPAC creşte considerabil.
Repartiţia pe sexe a acestei afecţiuni prezintă o uşoară preponderenţă
pentru sexul feminin atât pentru cei cu semne de ischemie prezentă cât şi fără semne de
ischemie.
Privind repartiţia pe grupe de vârstă este prezent mai ales la grupa de vârstă
cuprinsă între 60-80 de ani, la aceasta vârstă fiind preponderent prezente afecţiunile
cardiace, care sunt de fapt substratul EPAC.
Tulburările de ritm paroxistice şi tulburările de conducere reprezintă „scânteia” care
declanşează de cele mai multe ori EPAC, acestea survenind pe un cord cu o afecţiune
subiacentă importantă, echilibrată prin tratament până în momentul instalării tulburării
respective de ritm/conducere.
Factorii de risc precum hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, fumatul,
dislipidemia sunt prezenţi după cum reiese din studiul efectuat într-o proporţie importantă
la majoritatea bolnavilor, fie că au semne de ischemie, fie că nu au aceste semne prezente,
aceşti factori de risc fiind de fapt substratul fiziopatologic al bolii de bază subiacente care
duce la instalarea EPA.
Nursingul are un rol important în evoluţia pacienţilor, acest rol revenindu-mi,
întrucât sunt prezentă la patul bolnavul, monitorizându-l, având posibilitatea să observ
orice modificare în starea pacientului.
Prin efectuarea unei bune informării a bolnavului şi familei previn apariţia complicaţiilor,
îi instruiesc, ca la cele mai mici acuze să se prezinte la un spital cu serviciu de
cardiologie.
Sprijin bolnavul în eforturile acestuia de a renunţa la fumat, alcool, cafea, şi de a
ţine un regim igieno-dietetic adecvat afecţiunii şi îi explic avantajele care decurg din acest
lucru.
Sfătuiesc pacientul ca după externare să aibă un regim de viaţă adecvat, să evite
eforturile fizice, căldura excesivă precum şi frigul, stresul, sedentarismul şi să respecte
medicaţia şi dozele prescrise la externare, precum şi urmarirea factorului de coagulare
pentru prevenirea eventualelor hemoragii.
Instruiesc pacientul şi familia acestuia asupra necesităţii revenirii la controlul
periodic recomandat.

BIBLIOGRAFIE

1Medicină internă, vol.II. Manual pentru învăţământul medical superior

2.Urgenţe medico-chirurgicale – Lucreţia Titircă
3.Bolile aparatului respirator – M. Cristea, Al. Scurei
4.Compendiu de anatomie şi fiziologie – Gh. Mogoş, Al.
Ianculescu 5.Anatomia omului – Dr. V. Rangea, Dr. F. Alexe
6.Practica medicinii interne în ambulatoriu – Dr. E. Proca, Dr. I. Stamatoiu, Dr. A.
Dumitrescu
7.Urgenţe de medicină internă – Dr. Gh.
Mogoş 8.Tratat de medicină internă – Radu
Păun 9.Urgenţe medicale – Ioan Adrian Rivaş
10.Tratat elementar de medicină internă – Octavian Fedar
11.Ghid de nursing – Lucreţia Titircă
59