MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE CONTINUĂ

CATEDRA PEDAGOGIE ȘI PSIHOLOGIE

TEZĂ DE AN

GESTIONAREA EMOȚIONALĂ ȘI PERSOANELE HIPERSENSIBILE

Lucrarea elaborată de: Pancenco Olesea

Recalificare profesională la specialitatea

Specialitatea: Psihologie

Coordonator științific: dr., conf.univ., Sărăcuță Victoria

Chișinău, 2021
 CUPRINS

Introducere...........................................................................................................3

Capitolul I.Emoțiile și gestionarea emoțională

1.1.Emoțiile și clasificarea lor.....................................................................................................5

1.2.Teorii asupra naturii emoțiilor..............................................................................................7

1.3.Gestionarea și inteligența emoțională.................................................................................10

Capitolul II. Persoanele hipersensibile

2.1.Sensibilitatea.......................................................................................................................14

2.2.Hipersensibilitatea și persoanele hipersensibile.................................................................16

2.3.Psihoterapia la persoanle hipersensibile.............................................................................20

Concluzii și recomandări........................................................................................................27

Bibliografia..............................................................................................................................29

Anexe........................................................................................................................................30

2
 INTRODUCERE

La noi în țară acest subiect despre persoanele hipersensibile încă nu este foarte des abordat și
nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu el, ci strict pentru că încă nu este atât de cunoscut. Să fii
o persoană extrem de sensibilă este ceva complet normal. Hipersensibilitatea nu este o boală
sau o dereglare fizică ori psihică. Cu toate acestea, din păcate, majoritatea persoanelor care au
această predispoziție și merg la un medic pentru a solicita ajutorul sunt diagnosticați total
eronat cu tulburare depresivă, anxietate, bipolaritate, borderline sau chiar schizofrenie.

Oamenii de știință au dovedit că sensibilitatea ridicată este o schimbare genetică care apare la
15-20% din umanitate și animale superioare. În creierul creaturilor extrem de sensibile, există
un număr mare de neuroni oglindă - celule care sunt responsabile de înțelegerea celorlații și
de învățare. Datorită neuronilor oglindă, oamenii foarte sensibili pot asimila rapid materialul
și îi pot înțelege pe ceilalți dintr-o privire (și uneori fără cuvinte deloc). Sistemul nervos al
persoanelor hipersensibile este reglat fin și similar cu bisturiul unui chirurg. Sunt capabili să
observe detalii din mediu care trec pe lângă alții, au o intuiție puternică și empatie (adică știu
să empatizeze).

Elaine Aron (2004), cea care a început cercetările în acest domeniu, a conceptualizat un
model de definire a acestei trăsături din 4 perspective (DOES): D – (deep procesing):
procesare profundă a informațiilor din mediu, reflectivitate; O – (overstimulation): tendința de
a fi copleșiti de cantitatea informațiilor pe care le procesează; E – (emotional reactivity,
empathy): empatia de care dau dovadă aceste persoane și reactivitatea lor emoțională ca
răspuns la trăirile celorlalți; S – (subtleties) – subtilitățile, nuanțele pe care le percep cei cu
această trăsătură. Deși inițial s-a recunoscut prezența acestei trăsături și la un număr limitat de
alte specii, în prezent se consideră că exemplare din mai mult de 100 de specii non-umane
prezintă o hipersenzitivitate în raport cu standardele speciei lor (Wolf, van Doorn, &
Weissing, 2008). Conceptul de sensibilitate a procesării senzoriale a adoptat perspectiva
biologică, conform căreia în cadrul majorității speciilor se dezvoltă tipuri de personalitate –
există indivizi timizi sau îndrăzneți, agresivi sau neagresivi, sensibili sau nu (Sih și Bell,
2008).

În ceea ce privește hipersensibilitatea, atenția cercetătorilor s-a concentrat asupra pragurilor

senzoriale, care s-au dovedit a fi foarte joase în cazul acestei trăsături. Persoanele
hipersenzitive sunt descrise ca fiind mai atente și observând cu mai mare ușurință stimulii

3
subtili din mediu – le este greu să ignore caracteristici irelevante ale mediului – și mai ușor de
deranjat de stimulii puternici, precum sunete puternice sau temperaturi ridicate (Aron, 2010).

A fost definită o ramură a sensibilității față de mediu, o abilitate de a înregistra și procesa

anumite caracteristici din contextul în care se dezvoltă persoana, care o ajută să răspundă și să
se adapteze la provocările și oportunitățile asociate cu mediul în care se află (Plues, 2015).
Deși adaptarea este prezentă la marea majoritatea a indivizilor, studiile sugerează faptul că
există diferențe mari în ceea ce privește gradul de sensibilitate față de mediu (Belsky &
Pluess, 2013).  

La nivel neuronal, în urma unor studii comparative realizate cu imagistică prin rezonanță
magnetică, SPS a fost corelată cu o activare generală mai mare, în zonele vizuale asociate
distincțiilor fine (Jagiellowicz și colab., 2010) și în regiunile responsabile pentru
conștientizare, empatie și acțiunilor venite ca o consecință a expresiilor emoționale ale celor
din jur (Acevedo și colab., 2014).

Sensibilitatea ridicată este un cadou, dar, în același timp, se dovedește adesea un test dificil,
deoarece, datorită sistemului nervos reglat fin, persoanele extrem de sensibile se confruntă cu
suprasolicitări nervoase mult mai des. Creierul lor procesează mai multe informații decât
oamenii obișnuiți și durează mai mult să se odihnească, un lux adesea inaccesibil în lumea
hiperconectată de astăzi. Sensibilitatea ridicată poate fi o comoară pentru o organizație sau o
persoană, dacă este gestionată corespunzător. Dar dacă o persoană extrem de sensibilă este
supusă unui stres constant, se poate închide cu ușurință sau se poate îmbolnăvi, iar medicii nu
vor putea determina ce este în neregulă cu el. Majoritatea celor care experimentează
sensibilitatea excesivă o fac complet: ceea ce indică inclusiv predispoziția
spre hipersensibilitate emoțională.

În acestă lucrare ca sursă de informații de bază am utilizat și inspirat mai mult din cartea lui
Elaine N.Aron- Persoanele Hipersensibile, editată la București în 2019. Cartea a fost tradusă
din limba engleză de către Cora Radulian, până în prezent a fost radusă în 18 limbi. Elaine N.
Aron, doctor în psihologia clinică, a studiat hipersensibilitatea începând din 1991, împreună
cu soțul său dr. Arthur Aron. Am folosit precum și alte manuale de spicialitatea din domeniul
psiholegiei, ceea ce ține de materialul teroretic. Deasemenea au fost folosite diverse articole
de pe paginele de internet a diverșilor specialiști și terapeuți abordând viziunile lor, precum și
articole științifice din limba engleze traduse în limba română.

4
 CAPITOLUL I

1.1.EMOȚIILE ȘI CLASIFICAREA LOR

Emoţiile reprezintă reacţia de intensitate variabilă şi de scurtă durată a organismului la o

anumită situaţie, însoţită de o trăire afectivă de satisfacţie sau insatisfacţie. Emoţiile sînt
trăirile nemijlocite ale atitudinii omului faţă de obiectele şi fenomenele realităţii. Ele sînt
specifice omului şi animalelor. Emoţiile animalelor poartă un caracter primitiv şi se exprimă
prin glas şi mişcări, la fel ele sînt situative, condiţionate de circumstanţe şi de trebuinţele lor.

Emoţiile omului sînt mai complexe, mai variate şi se deosebesc printr-un grad de corelaţie.
Un elev, absolvind şcoala, trăieşte emoţii de bucurie şi tristeţe concomitent, pentru că au
trecut irevocabil anii de şcoală. La fel omul este capabil să-şi regleze emoţiile, care pot fi
delimitate în: pozitive şi negative; stenice şi astenice. Emoţiile omului au un caracter pozitiv
sau negativ. Atitudinea pozitivă a omului se exprimă prin emoţii de plăcere, bucurie, fericire,
veselie. Atitudinea negativă se exprimă prin emoţii de neplăcere, durere, frică, ură, mînie .
Emoţiile pozitive apar în rezultatul satisfacerii trebuinţelor, iar emoţiile negative sînt
condiţionate de insatisfacţia trebuinţelor.

Emoţiile pot fi cercetate şi din punctul de vedere, al stărilor pe care le provoacă dacă trezesc
stări active sau pasive, dacă fac să crească sau să descrească activitatea vitală a omului.
Emoţiile stenice (de la cuv. grecesc „srenos" putere) fac să crească activitatea vitală a omului.
Inima începe să lucreze mai intens, tensiunea arterială se ridică, creşte ritmul şi adîncimea
respiraţiei. Emoţiile astenice (de la cuv. grecesc „astenos" slăbiciune, lipsă de putere)
micşorează eficacitatea, energia omului, activitatea vitală. Respiraţia devine mai rară, inima
bate mai rar şi mai slab. Unele şi aceleaşi emoţii se pot manifesta în mod diferit la oameni
diferiţi. De exemplu, pe un om frica îl poate paraliza, îi poate slăbi puterile spirituale, altuia
frica îi mobilizează forţele fizice şi spirituale - omul devine isteţ şi ager.Există o mare
varietate de emoţii. Ele se pot reflecta prin dispoziţie, stres, afect, dînd un anumit colorit
activităţii psihice. Felul de manifestare a emoţiilor denotă prezenţa sau absenţa calităţilor
volitive la om. O persoană înzestrată cu putere de voinţă îşi poate dirija emoţiile.

5
Există o multitudine de emoţii, care se reflectă în diverse trăiri afective ale subiectului,
condiţionînd variate manifestări comportamentale. Sînt zece emoţii fundamentale, care
alcătuiesc sistemul motivaţional al existenţei omului. Anume aceste emoţii au capacitatea de a
activa, intensifica sau atenua altă emoţie. Interesul este o emoţie pozitivă, ea este trăită de
către subiect mai des decît alte emoţii. Interesul are un rol primordial în formarea şi
dezvoltarea deprinderilor, capacităţilor. Interesul este unica motivaţie, care asigură capacitatea
de muncă a omului.

Bucuria este una dintre cele mai simple emoţii, simple din punctul de vedere al exprimării
emoţionale prin mimică. Ea este exprimată prin zîmbet şi rîs. Aceste manifestări sînt uşor
descifrate şi întotdeauna exprimă emoţia de bucurie (excepţie făcînd zîmbetul fals şi cel ce
exprimă dispreţ).

Mirarea este o emoţie de scurtă durată. Ea apare pe neaşteptate în urma unui factor extern
(tunet, întîlnirea neaşteptată cu un prieten etc.). Scîrba este trăită ca tristeţe, durere. Omul ce
trăieşte emoţia de scîrbă poate zice că-i este "greu pe suflet". Insă emoţia dată poate avea un
rol pozitiv. Scîrba ce a apărut în urma dezamăgirii sau a eşecului, de obicei, motivează omul
spre soluţionarea problemei.

Furia este una dintre cele mai importante emoţii. Deseori ea este percepută ca o reacţie
nedorită şi subiectul de obicei tinde să o ocolească. Cauza manifestării emoţiei date poate fi
diferită: conştientizarea efectuării unei greşeli, jignire etc.

Frica este o emoţie pe care oamenii o egalează cu groaza. Dar cu toate acestea, este o parte
componentă a vieţii cotidiene. Omul poate trăi emoţii de frică în diferite situaţii, percepute de
către subiect ca cele ce ameninţă liniştea şi siguranţa.

Ruşinea este o emoţie care apare în urma perceperii de către subiect a situaţii de nesiguranţă
în procesul comunicării sociale. Repulsia este o emoţie care a apărut printre primele. Ea poate
să se manifeste în diverse situaţii: cînd este vorba de alimentaţie legată de gusturi neplăcute
sau obiecte ce îi provoacă omului neîncredere.

Dispreţul este considerată cea mai "rece" emoţie, deoarece ea nu duce la schimbări fiziologice
(bătăile puternice ale inimii, respiraţia puternică etc.). Ea îşi face apariţie în cazul manifestării
de către subiect a superiorităţii proprii faţă de alte persoane.

6
Simţul vinovăţiei este o emoţie care nu tot timpul se poate manifesta prin mimică, însă
influenţa ei asupra lumii interne a subiectului este incontentabilă.

1.2.TEORII ASUPRA NATURII EMOȚIILOR

Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut şi îi aparţine lui Herbart şi
Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare importanţă
reprezentărilor şi asocierii lor, de aceea dînşii au explicat emoţiile prin dinamica
reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor. De exemplu, cînd
o reprezentare este prinsă între cele care o stopează şi altele care o împing apare emoţia
întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten aduce imaginea lui în minte, care ne evocă
numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii, dar acestea sînt stăvilite de
noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece. Ciocnirea lor brutală constituie
ceea ce noi resimţim ca fiind o adîncă tristeţe, durere. Acest punct de vedere era totuşi mai
puţin naiv decît pare astăzi, deoarece reprezentările erau privite ca fiind legate de anume
tendinţe; sau, acestea, constituind începuturi de mişcări, au un rol cert în viaţa afectivă.

Teoria fiziologică-periferică e legată şi ea de două nume: James şi Lange, care considerau că

percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea ce
numim emoţie. Teoria lui James-Lange are meritul că a subliniat importanţa modificărilor
fiziologice – mai ales în cazul emoţiilor-şoc, care fusese neglijate de teoriile intelectualiste,
dar sînt şi multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întîi, fiziologii, înregistrînd
precis diferitele transformări fiziologice produse în emoţii, n-au reuşit să stabilească un profil
absolut specific pentru fiecare emoţie, întrucît există manifestări care apar în două-trei emoţii
distincte, apoi chiar aceeaşi emoţie se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii.
Apoi, intensitatea unei trăiri afective nu e deloc proporţională cu cea a exteriorizărilor şi a
manifestărilor corporale.

Teoriile fiziologice centrale. Pe primul loc se situează acea teorie sub numele lui Cannon-
Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. W. Cannon, efectuînd numeroasestudii
experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important pe care îl are talamusul în
declanşarea expresiilor emoţionale, cît şi influenţa inhibitoare a cortexului asupra acestei
formaţii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie după care rolul esenţial în emoţii îl are
talamusul (de aceea a fost numită şi teoria talamică a emoţiei). În concepţia lui W. James,

7
talamusul nu joacă niciun rol, cortexul declanşînd reacţiile periferice, iar perceperea lor
constituind emoţia. După Cannon-Bard, excitaţiile senzoriale ajung în talamus, care le
transmite la cortex: talamusul, dezinhibat de cortex, declanşează modificările musculare şi
viscerale, simultan informînd şi cortexul. Deci sursa trăirii afective o constituie procesele
talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sînt
cauza emoţiei. Emoţia rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului şi cortexului. În
deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datând din perioada 1920–1950),
neurofiziologii au pus în lumină şi rolul pe care-l au în emoţii şi alte formaţii din creier,
îndeosebi sistemul limbic. Ca şi Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atenţia lor a
avut în centru formaţiile subcorticale.

Teorii cognitive (Teoria excitatorie). E vorba de acei psihologi, care au scos în evidenţă
rolul important al scoarţei cerebrale. Magda Arnold (în a. 1950) a subliniat rolul evaluării
stimulilor, situaţiei. În primul rînd, aprecierea se face prin prisma impresiilor de
plăcut/neplăcut, dar survine şi memoria, dînd un conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul
se manifestă şi activ, el dă un impuls, care iniţiază reacţia organismului. Desigur, talamusul
rămîne iniţiatorul principalelor expresii emoţionale, însă în urma unei excitaţii specifice
recepţionate de la formaţiile superioare. Iar modificările periferice, printr-un feed-back, sînt
sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi
următoarea: stimularea de origine senzorială, percepţia, evaluarea, impulsul către acţiune,
expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare), perceperea acestor reacţii
organice şi reevaluarea emoţională. În experimentul realizat de R. Lazarus, o serie de
persoane au fost puse să asiste la un film, în care se înfăţişa un groaznic accident şi o operaţie
chirurgicală efectuată pe viu. Într-un caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu
subliniind daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi,
într-un al treilea, proiecţia s-a efectuat fără nicio verbalizare. Înregistrări obiective (reflexul
electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie – absentă în
celelalte două. R. Lazaur a subliniat, în concluzie, rolul hotărîtor al factorului cognitiv.

Teorii motivaţionale. Deşi existau mai multe formulări în legătură cu reacţiile intime între
emoţie şi motivaţie cu sferele lor de suprapunere, abia Bindra (1969, 1970) promovează clar,
concret o schemă comună pentru cele două concepte. Atît emoţia, cît şi motivaţia, după el, pot
fi studiate şi interpretate din punct de vedere neuropsihologic, într-o singură formulă. Se
ajunge astfel, pur şi simplu, la o substituţie a termenilor. După autor, datele problemei pentru
un asemenea curs ar fi următoarele: structurile neurale implicate în emoţie nu sunt altele decît

8
acelea pe care le utilizează acţiunile motivaţionale. Interferenţa dintre cele două fenomene
este mare, aşa încît emoţiile devin (pentru unii) factori perturbatori ai comportamentului
motivat, iar motivele acţiunilor individului - factori, care contribuie la apariţia şi desfăşurarea
răspunsurilor emoţionale. Altfel spus, o emoţie cum e mînia se poate întîlni cu un motiv al
acţiunii, cum e foamea, acelaşi comportament, mobilizînd aceleaşi structuri neuropsihologice,
indiferent că unii denumesc ansamblurile acestor structuri, creier „motivaţional”, „visceral”
sau „emoţional”. Conceptual, n-ar exista premise pentru acceptarea a doi termeni
nediferenţiabili, ci ar fi vorba de procese de natură motivaţionale-moţională deopotrivă, în
care noţiunea de bază ar fi cea de „stare motivaţională centrală” (central motive state – CMS).
Astfel s-a ajuns la o teorie motivaţională a emoţiei. Toate teoriile, care menţionează legătura
mai mult sau mai puţin profundă dintre emoţie şi motivaţie, se înscriu în planul surprinderii
unei relaţii, care trebuie acceptată cu necesitate.

Teorii biologice. Teoria lui McDougall (a. 1928) abordează emoţia prin prisma factorilor
biologici, în primul rînd, evolutivi şi genetici, care este modelată în conformitate cu
experienţa şi comportamentul uman. Teza de bază a lui McDougall este aceea că modalitatea
de a trăi subiectiv (ca o conştiinţă a unei atitudini) un eveniment reprezintă diferite sentimente
complexe (cum ar fi speranţa, anxietatea etc.), o specie comună cu emoţia, deşi în legătură cu
aceasta ar fi mai bine ca să nu fie utilizat termenul generic de „emoţie”. Aceste sentimente
sînt direct legate de eforturile adaptative ale organismului, de activitatea sa conativă
direcţionată către un scop, activitate, care nu este altceva decît o formă de manifestare a
instinctului. Diferite forme de instinct li se atribuie echivalenţi afectivi. La animale
principalele comportamente instinctive includ căutarea hranei (căreia îi corespunde apetitul),
lupta pentru obţinerea ei (agresivitatea) şi fuga de pericol (frica). Conform concepţiei
autorului, se poate spune că sentimentele şi emoţiile sînt un fel de accesorii ale acestor
procese (comportamentale) de bază, ele au evoluat şi s-au diversificat în două forme primitive
de sentimente: plăcerea şi durerea. La om apare ocomplexitate mult evoluată datorită
dezvoltării structurilor mintale şi deci a capacităţii cognitive, care pot determina dorinţe şi
sentimente de-a lungul unei scale perpetue, pe coordonatele plăcerii-neplăcerii. Tot ca o teorie
de tip biologic este şi acea a lui Plutchik (1962), care, asemenea lui McDougall, leagă
afectivul de activitatea conativă a tipurilor comportamentale, în spatele cărora stau factorii
instinctivi. Comportamentele emoţionale sînt la el pattern-uri de răspuns moştenite, la care s-
au adăugat modificările de rigoare în decursul evoluţiei. Deoarece, după cum consideră,
emoţia este întîlnită pe întreaga scală a evoluţiei animale (primate, vertebrate), reiese că ea nu

9
poate apărea şi nici nu poate fi înţeleasă decît legată de procesele biologice de bază. Pentru
Plutchik definitoriu pentru emoţie este reactivitatea comportamentală, emoţia fiind mai curînd
recunoscută prin ceea ce face individul decît prin felul în care trăieşte şi apreciază el,
introspectiv, emoţia respectivă. Diferenţierea tipului de comportament emoţional faţă de alte
tipuri de comportament ar rezulta din legătura pe care aceste comportamente o stabilesc cu
procesele biologice adaptative de bază (ex.: comportamentul alimentar, de căutare, adăpostire,
sexual etc.). Modelul structural al emoţiilor, aproximat de Plutchik, este axat pe natura
bipolară a emoţiilor primare, în care dimensiunea intensităţii (sau nivelul de activare)
reprezintă o scală cu nenumărate trepte. Esenţialmente biologică, deşi exprimată în termeni
comportamentali, teoria lui Plutchik pare de uz limitat, deoarece componentele emoţiei nu
sunt analizate, toate, la importanţa lor reală.

1.3. GESTIONAREA ȘI INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Gestionarea emoţională fiind strîns legate de trebuinţe şi motivaţie, emoţiile reglează

activitatea psihică, dar pot sta şi la baza tulburărilor mintale şi psihosomatice. Cu cît un om
este mai calm, mai echilibrat, mai bine dispus, cu atît el mai uşor îndeplineşte orice activitate
cui o mai mare precizie şi rapiditate. Stresul sistematic poate declanşa tulburări de tip
nevrotic: migrene, reacţii de alarmă, simptomatologie nevrotică: angoase, anxietate,
iritabilitate, astenie etc. Nereuşind să facă faţă stresului şi suprasolicitării, oamenii suferă de
boli somatice: hipertensiune, bronşite cronice, diabet, ciroză. Unii recurg la consumul de
alcool, stupefiante, la fumat etc., pentru a se calma. Chiar dacă subiecţii îşi dau seama de
consecinţele negative ale conduitei lor, avînd un sistem nervos slăbit, ei nu pot renunţa la
deprinderile nocive.

Termenul „inteligența emoțională” a fost folosit pentru prima dată într-un articol din anul
1990 de catre psihologii, Peter Salovey și John Mayer. Cu toate ca acest termen este relativ
nou, componentele conceptului, inteligența emoțională pot fi datate până la arhicunoscuta
afirmație a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine însuți”. În Biblie, atât în
Vechiul cât și în Noul Testament „Nu fă altuia ce ție nu-ți place” și „Iubește-ți aproapele ca pe
tine însuți” pot fi văzute ca elemente de Inteligență Emoțională.

În 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: ”Inteligențe Multiple”. El argumenta că

există nu doar un singur tip de inteligență ca și cea masurată prin teste și dezvoltată in cadrul
școlar, ci multiple tipuri de inteligențe. El a inventat sintagma : „ Nu intrebați, cât de deștepți

10
sunteți, ci cum sunteți inteligenți”. Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență diferite de
abilitațile comunicative și matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus și două abilitați
personale: auto-conștientizarea stărilor interioare și interactivitatea socială eficientă.

Cele 7 tipuri de inteligente ale lui Gardner sunt:

*Inteligența Matematica–Logică;
* Inteligența Interpersonală;
* Inteligența Spațială;
* Inteligența Ritmic–Muzicală;
* Inteligența Intrapersonală;
* Inteligența Kinestetică;
* Inteligența Lingvistic–Verbală.

De la început poate fi observat ca inter-personalul și intra-personalul sunt văzute ca două

inteligențe separate și corespund cu definiția de inteligența emoțională.

Mulți ani au existat dispute între cei care susțin diverse teorii și factori ca fiind în legatură cu
coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat întrebarile: „Este cineva înnascut cu un
anumit IQ și nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi învațată și
antrenată?” și „De ce anumite persoane inteligente au performanțe scăzute și de ce anumite
persoane slab pregătite au performanțe mărite?”. Nu sunt deocamdată raspunsuri clare, dar în
general este acceptat faptul ca există un numar mare de factori de interferență precum stresul
și aptitudinile și imaginea de sine care pot influența performanțele și care au o influență și mai
mare asupra succesului comparativ cu abilitațile înnascute. În prezent, problema este legata nu
de cât de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poți face cu ce ai. Într-un mod
asemanator se pune problema și in cazul inteligenței emoționale. Decât sa se masaore anumiți
coeficienți, este mai util sa se identifice factorii care impiedică folosirea optima a aptitudinilor
care există și de a învața cum sa se folosească acești factori eficient. Inteligența emoțională nu
are limite, oricine e pregatit și dorește poate să-și îmbunatățească nivelul de inteligență
emoțională.

Practicând cele de mai sus cu regularitate și sârguință se poate îmbunați nivelul de inteligență
emoțională. Până recent activitațile și procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele
emoționale. În realitate ambele au o importanță egală. Inteligența emoțională stabilește
importanța emoțiilor în viața de zi cu zi.

11
Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a
propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei
constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.

Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, daca nu îşi cunoaşte şi nu
reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în încercarea de
a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt
grad de autocunoaştere îşi dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât şi pe cei
din jur.

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile

intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în cel profesional.

Elementele inteligentei emoţionale:

1. Cunoaşterea emoţiilor personale

Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea şi exprimarea lor coerenta, într-un

context dat. În orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne
este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simţim - nu suntem coerenţi, iar
alteori ne este greu să înţelegem ceea ce ni se spune - intenţia care se ascunde in spatele
cuvintelor. Aceste situaţii sunt generatoare de conflict.

Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul
verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.

2. Gestionarea emoţiilor

Gestionarea emoţiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom
exprima într-o anumită situaţie.

Pentru a ne gestiona emoţiile este important să ţinem cont de:

 Ce exprimăm?
 Cum exprimăm?
 Când exprimăm?
 Unde exprimăm?
 Cui exprimăm?

3. Direcţionarea emoţiilor către scop

12
Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoţiile. Este important să ţinem cont de ceea ce
vrem să facem sau să obţinem, în mod concret:

 durata în timp - când vrem să atingem scopul

 participanţi - de cine avem nevoie
 strategie - ce paşi trebuie urmaţi
 resurse - de ce avem nevoie

4. Empatia. Este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu

înseamnă să trăim emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la experienţele
noastre.

5. Capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive

Arta inteligentei emoţionale se rezumă în cadrul acestei componente.

Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relaţii folosind elementele menţionate până
acum: ne fixăm scopurile, ne canalizam energia şi emoţiile în funcţie de scop (folosind
empatia ca instrument), ne exprimam şi identificăm emoţiile într-un mod coerent. Vom fi
conştienţi de responsabilitatea noastră şi a celorlalţi în relaţiile interpersonale. Acest lucru ne
va ajuta să reducem conflictele şi să comunicăm eficient.

Practicând cele de mai sus cu regularitate și sârguință se poate îmbunați nivelul de inteligență
emoțională. Până recent activitațile și procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele
emoționale. În realitate ambele au o importanță egală. Inteligența emoțională stabilește
importanța emoțiilor în viața de zi cu zi.

13
 CAPITOLUL II

2.1.SENSIBILITATEA

Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Dacă este foarte slab, el nu e sesizat, nu excită organul
senzorial corespunzător. Cu cât un receptor reacţionează la un stimul mai slab, cu atât spunem
că este mai sensibil.

În legătură cu sensibilitatea, se descriu două categorii de limite, de praguri: pragul absolut şi

pragul diferenţial. Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii
capabile să provoace o senzaţie. Un fir de păr căzând pe pielea noastră nu e sesizat, dar o
musculiţă, o simţim. Deci greutatea insectei depăşeşte pragul senzaţiilor tactile, de contact.
Sensibilitatea este inversul pragului: cu cât pragul e mai mic, cu atât sensibilitatea e mai mare.
în afara pragurilor de intensitate, sunt şi alte praguri, cărora să le spunem calitative. De pildă,
un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilităţii, iar 20.000 de vibraţii
constituie pragul superior.

Există şi praguri de discriminare: distanţa minimă la care am simţit două puncte de contact pe
piele ca fiind distincte constituie un prag de discriminare tactilă. El e foarte mic pe vârful
degetelor, dar destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare vizuală se referă la
distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune şi acuitate vizuală şi ea este testată la oculist,
când ne consultă pentru a aprecia mărimea lentilelor de care am avea nevoie.

Sensibilitatea variază de la un organ senzorial la altul. Foarte mare este sensibilitatea vizuală.
După S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a produce o senzaţie de lumină.
Pragul diferenţial constituie acea mărime minimă cu care trebuie să se modifice intensitatea
unui stimul pentru a se percepe o diferenţă. Dacă avem în mână o greutate de 1 kg şi cineva

14
va adăuga (fără să vedem) încă 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi
nevoie să se adauge 33 g, adică 1/30 din mărimea iniţială. Legea lui Bouguer-Weber arată că
pragul diferenţial se află totdeauna într-un raport constant faţă de mărimea la care se adaugă,
adică As/S=K. în cazul greutăţii, avem 1/30, dar în ce priveşte lumina, raportul e mult mai
mic: 1/100. Dacă un candelabru are 100 de becuri, e suficient să se mai aprindă un singur bec
pentru a sesiza o diferenţă.

Studiind pragurile diferenţiale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege numită de el

lege psihofizică, formulând o relaţie între excitant şi senzaţie : S = KlogE + C S = senzaţia; E
reprezintă excitantul, K şi C sunt constante. Conform cu această formulă, senzaţia creşte mult
mai încet decât excitaţia; ea e proporţională nu cu mărimea stimulului, ci cu logaritmul său.
Altfel spus, când excitaţia ar creşte mult, în progresie geometrică, senzaţia nu s-ar intensifica
decât conform unei progresii aritmetice.

Cercetări experimentale numeroase au arătat, încă de pe timpul lui W. Wundt şi al lui G.

Fechner, că relaţia nu e valabilă decât pentru intensităţile mijlocii ale excitantului. Când
excitanţii sunt foarte slabi ori foarte puternici, nu mai găsim proporţionalitatea dintre senzaţie
şi logaritmul stimulului. Deci curba obţinută nu este o linie dreaptă, ci capătă o formă
asemănătoare unui S înclinat, denumită sigmoidă

Deci ecuaţia stabilită de Fechner nu constituie decât o schiţă aproximativă a raporturilor

existente între excitaţie şi senzaţie. Dar curba demonstrată experimental a fost regăsită şi în
alte cercetări. Astfel, s-a studiat reacţia pupilară. Pupila se micşorează în raport cu creşterea
intensităţii luminii. Astăzi există procedee exacte pentru măsurarea diametrului pupilei şi
înregistrarea mărimii cu care ea se micşorează. E vorba de „pupilometrie", realizată prin
fotografierea pupilei de la o anume distanţă fixă, standard. Folosindu-se lumină de diferite
intensităţi şi măsurându-se mărimea contracţiei sau dilatării pupilei, s-a constatat că diametrul
pupilei este în raport invers cu logaritmul excitaţiei luminoase, întocmai ca şi în cazul legii lui
Fechner, variaţia e lineară doar pentru valorile mijlocii ale intensităţii luminii. în ansamblu, se
obţine tot o curbă sigmoidă. Dacă măsurătorile lui Fechner se bazau pe constatări făcute
conştient de către subiecţi, în ce priveşte reacţia pupilară, ea este un reflex neconştient,
fenomen fiziologic.

La fel stau lucrurile şi când e vorba de reacţiile retinei. Retina excitată emite curenţi electrici
foarte slabi. Amplificarea lor permite studiul excitaţiilor retiniene, încă din 1895, studii ale
variaţiei de potenţial înregistrate în retina unei broaşte au arătat că acesta nu varia

15
proporţional cu intensitatea luminii, ci cu logaritmul ei. în 1956, Svaetichin a utilizat în
acelaşi scop microelectrozi (fire metalice aşa de subţiri, încât pot fi implantate într-un grup
foarte restrâns de celule). El a utilizat celule izolate din retina unor peşti, supuse unor surse de
lumină de intensităţi diferite şi a obţinut tot o curbă sigmoidă. Cu microelectrozi au fost
studiate şi variaţiile frecvenţei impulsului electric ale unui nerv auditiv din creierul de pisică,
atunci când se produceau sunete lângă urechea ei (în limita unei variaţii de 30 dB). Aceste
variaţii erau în raport cu logaritmul intensităţii sunetelor şi se obţinea aceeaşi sigmoidă. în fine
(în 1960), s-au implementat microelectrozi într-o porţiune a creierului unei maimuţe, porţiune
aflată în relaţie directă cu regiunea din occipital unde se produce proiecţia stimulilor optici.
Măsurându-se, de asemenea, frecvenţa influxului nervos în raport cu iluminarea ochiului, se
obţine o curbă sigmoidă. Toate aceste experienţe au verificat evoluţia unor procese fiziologice
în raport cu influenţa unor stimuli de ordin fizic, încât am putea vorbi nu de o lege „psiho-
fizică", ci de una „fizico-fiziologică". Se pare că senzaţiile noastre nu fac decât să traducă
fidel excitaţiile, apărute în organele senzoriale, fenomene de ordin fiziologic, transmise
cortexului.

În ce priveşte fenomenul fiziologic al transmiterii excitaţiei, după H. Pieron, el ar implica

modificări selective ale permeabilităţii unei membrane, şi anume ea se schimbă pentru diverse
categorii de ioni care poartă sarcină electrică. Gheorghe Zapan, profesor la Universitatea din
Bucureşti, a stabilit că formula ce explică permeabilitatea membranelor verifică toate datele
publicate de G. Fechner şi alţii. Deci această ecuaţie explică modificările înregistrate de
pragul diferenţial pentru toate valorile excitantului; ea reprezintă formula matematică (o
ecuaţie diferenţială) ce se traduce grafic printr-o sigmoidă, corectând astfel ecuaţia propusă de
psihologul german în secolul trecut. Deşi Gh. Zapan a publicat constatările sale încă din 1960,
ele nu sunt cunoscute în străinătate, căci publicaţiile noastre aveau o slabă circulaţie. Se mai
adaugă şi cercetări făcute în Statele Unite, care contestă în întregime rezultatele lui Fechner.
Această categorie de investigaţii am putea-o denumi psihofizica subiective.

2.2.HIPERSENSIBILITATEA ȘI PERSOANELE HIPERSENSIBILE

Din punct de vedere fizic, hipersensibilitatea reprezintă o reacție imunitară excesivă care se

face responsabilă de apariția unor tulburări  și, respectiv leziuni la un individ sensibilizat la un
anumit antigen (substanță străină organismului, susceptibilă să declanșeze o reacție

16
imunitară, provocând formarea de anticorpi). La fel ca în cazul celei fizice,
unde antigenul poate fi o bacterie, un virus sau orice corp străin, în cazul celei emoționale, el
se constituie dintr-o persoană, un gând sau un eveniment.

Hipersensibilitatea de tip I se mai numește și anafilaxie sau hipersensibilitate imediată. Ea

apare, de regulă la câteva minute după contactul cu antigenul. Anafilaxia se manifestă sub
forma unei urticarii, a unui astm, edem sau șoc anafilactic. De asemenea, la persoanele care
sunt hipersensibile emoțional, odată cu apariția unei frici, a unui gând tulburător, apare o
manifestare în corp, de genul: constipație, diaree, durere puternică de burtă, tahicardie (puls
accelerat), sau sub forma unor pete sau bubițe (dermatită) pe corp. Pentru fiecare tip de
gând/emoție (antigen) există o anumită reacție în corp. Jacques Martel a realizat un studiu
exhaustiv cu privire la aceste corelări, intitulat „Cauzele subtile ale bolilor”.

Hipersensibilitatea de tip I se mai numește și anafilaxie sau hipersensibilitate imediată. Ea

apare, de regulă la câteva minute după contactul cu antigenul. Anafilaxia se manifestă sub
forma unei urticarii, a unui astm, edem sau șoc anafilactic. De asemenea, la persoanele care
sunt hipersensibile emoțional, odată cu apariția unei frici, a unui gând tulburător, apare o
manifestare în corp, de genul: constipație, diaree, durere puternică de burtă, tahicardie (puls
accelerat), sau sub forma unor pete sau bubițe (dermatită) pe corp. Pentru fiecare tip de
gând/emoție (antigen) există o anumită reacție în corp. Jacques Martel a realizat un studiu
exhaustiv cu privire la aceste corelări, intitulat „Cauzele subtile ale bolilor”.

Hipersensibilitatea de tip II mai este numită și citotoxică. Aceasta corespunde distrugerii

celulelor organismelor prin mecanisme autoimune sau prin tratamente. Factorii care provoacă
această reacție sunt unele antibiotice, antipaludice sau antihipertensoare. Atunci când vorbim
despre partea psihică, ne referim la o expunere îndelungată la un stimul (o emoție, un gând, un
mediu toxic psihic) sau la apariția unor evenimente traumatizante, care nu au neapărat efecte
nefaste directe. Adică acele sperieturi puternice care totuși nu s-au terminat tragic. Astfel apar
bolile autoimune.

Hipersensitivitatea de tip III se mai numește și semiîntârziată. Ea este caracterizată prin

depunerea anticorpilor asociați cu antigenele lor pe pereții vaselor, unde ajung să producă
anumite leziuni, precum alveolita alergică. În cazul reacțiilor psihice, este ceea ce se tratează
prin terapie. Un stimul din copilărie (comportamentul părinților raportat la o anumită acțiune
a noastră) ne dă anumite tipare de acțiune. Este vorba despre credințe, valor și tot ceea ce în
NLP constituie harta personală.

17
Hipersensibilitatea de tip IV, sau întârziată provoacă reacții inflamatorii importante, precum
eczema de contact, alergii microbiene precum alergia tuberculinică. În cazul hipersensibilității
emoționale, acest tip se traduce prin ceea ce constituie obiectul psihogenealogiei. Sunt niste
antigeni din trecut care ne afectează în prezent. De multe ori vorbim despre antigeni din trecut
despre a căror origine nu avem nici cea mai vagă bănuială. Ne afectează anumiți stimuli, fără
să avem argumente logice pentru aceasta. Cum este în cazul persoanelor care suferă
de misofonie și nu numai.

De obicei, o persoana hipersensibilă resimte orice manifestare din mediu la un nivel mai
profund decat majoritatea celorlalti. In această categorie intra atât elemente din mediul
înconjurator, cum ar fi lumina și zgomotele, de exemplu, dar si propriile trăiri, emoții,
dispoziții.
persoanele hipersensibile se manifestă prin urmatoarele caracteristici:

- sunt super-emotive, instabile emotional si actioneaza mai mult conform emotiilor;

- sunt afectate de starile altora, au un nivel ridicat de empatie si o intuitie foarte buna;
- au o hipersensibilitate senzoriala si proceseaza aceste date foarte profund;
- au o atitudine de dramatism și romantism, de tristețe existențială;
- sunt centrate pe a cauta idealul în iubire, în prietenie, în munca pe care o fac
- au o imagine de sine negativă și o stima de sine scazută, sunt adesea timide șii rușinate.

Hipersensibilitatea este o predispoziție biologică pe care se ia din naștere. A o ignora sau să o

nega nu reprezintă o soluție ci, dimpotrivă, este ceva dăunător pe termen lung.
Semne importante pentru o persoană hipersensibilă:

Violența -toată lumea urăște violența și cruzimea, dar persoanele hipersensibile sunt afectate
și de povești despre acte de acest gen. De multe ori au tendința chiar să îi opească insistent pe
cei care povestesc.Pentru că o persoană extrem de sensibilă are tendința de a simți durere
fizică atunci când se gândește la suferința altcuiva. Ia totul foarte personal, deși nu vrea acest
lucru.

Presiunea timpului- persoanele hipersensibile nu pot lucra atunci când sunt presate de timp.
Din acest motiv sunt etichetate adesea ca fiind „suflete de artiști”. Cand au multe lucruri pe
lista de făcut și simt că nu ai suficient timp pentru a termina totul, simt un stres deosebit.
Aceste persoane sunt mult mai sensibile la orice fel de stimuli, iar presiunea timpului nu face
excepție.

18
Gândirea profundă. Cu o tendință aparte de a procesa informația mult mai profund, ceea ce
înseamnă că reflectă asupra experiențelor mult mai mult decât o fac ceilalți. Din păcate, însă,
acest lucru înseamnă și că tendința să supra analizei lucrurile și se dezvoltă o gândire
negativă/pesimistă.

Timp de singurătate. De multe ori persoanele hipersensibile se autocataloghează drept

introvertite, deși nu sunt. Deși îmi le plac să fie înconjurați de oameni, să spună povești, dar
după câteva ore devin foarte iritabili, obosesc puternic și au nevoie să fie singuri cu gândurile
lor. Adesea se simt de-a dreptul epuizați după o zi în care socializează. De fapt, aceasta este
problema reală fiind foarte stimulați continuu, li se descarcă rapid bateriile și au nevoie să le
încărce mai des.

Problemă cu zgomotele. Literatura de specialitate indică faptul că persoanele hipersensibile

au tendința de a se speria mai ușor decât celelalte. Pentru că sistemul nostru nervos este foarte
stimulat, au mai dezvoltat acest reflex, chiar și atunci când nu există niciun pericol real.
Mai mult, majoritatea hipersensibililor au o problemă cu zgomotele.

Toleranță mică la durere. Uneori pot trăi o durere fizică și doar văzând sau auzind despre
lucruri care le că ar putea provoca durere (cum ar fi imaginea unei femei agresate în stradă).

Nu le plac schimbarea. Chiar dacă nu sunt întotdeauna conștiente de asta, persoanele

hipersensibile au ritualuri. Banale, dar există. Și își găsesc liniștea în aceste
ritualuri. Familiaritatea cu ele le oferă liniște. De exemplu: spălatul dinților primul lucru după
ce te trezești , băutul cafelei, cititul înainte de culcare, șamd. Fiecare om are propria sa rutină.
Din acest motiv, schimbarea poate fi destul de greu de suportat. Așa se face că hipersensibilii
se simt foarte incomod la începutul unei relații, atunci când merg la un job nou sau sunt
promovați. De aici provine și o rezistență puțin mai mare la schimbare.

Uneori vacanțele sunt dușmanul. Pentru un hipersensibil ele se pot transforma ușor într-un
coșmar, mai ales dacă sunt bombardați de stimuli și nu le este permis să aibă momentele
intime de încărcare a bateriilor.

Sensibili la critici. Cuvintele chiar contează pentru hipersensibili. Cele pozitive îi ridică în
culmile extazului, în timp ce acelea negative îi pot duce pune la pământ. Având sistemul
psihic mult prea fin, ei se conectează la emoțiile tuturor mult mai ușor și din acest motiv
negativismul este toxic pentru ei.

19
Textura hainelor. Deși fiecare persoană are tendința de a avea un singur sistem senzorial mai
bine dezvoltat (auditiv, kinestezic, vizual), hipersensibilii le au pe toate bine dezvoltate. Cel
tactil le face să nu suporte anumite texturi, să prefere hainele cu un material calitativ în
detrimentul celor obișnuite.

Motivația și sensul. Persoanele hipersensibile caută un sens, gândesc atât de mult încât sunt
dornice să ofere cât mai multă semnificație lucrurilor din jur. Adesea cred în destin, în
alchimie și se află în căutarea și dezvoltarea  personală.

Predispoziție ridicată spre anxietate și depresie. Tocmai pentru că gândesc foarte mult și
mereu bombardați de stimulii externi, căutând perfecțiunea au tendința de a se epuiza.
Dezvoltându-și astfel frici care duc inevitabil în depresie.

2.3.PSIHOTERAPIA LA PERSOANELE HIPERSENSIBILE

Terapia cognitiv-comportamentală, care are ca obiectiv alinarea simtomelor specifice, este cea
mai accesibilă prin planurile de asigurări medicale. Această abordare este cognitivă deoarece
se concentrează pe ce gândești și este comportamentală deoarece se concentrează asupra
felului în care te comporți. Tinde să ignore sentimentele și motivațiile subconștiente. Totul
trebuie săfie practic, rațional și limpede.

În acestă terapie se întreabă la care aspecte asupra caruia se va acționa. Dacă persoana e
nemulțumită, anxioasă va învăța cele mai noi tehnici de relaxare și biofeedback. Dacă îi e
teamă de anumite lucruri, va fi expusă lucrurilor respective în mod grandual până când teama
dispare. Dacă e deprimată, va învăța să-și examineze convingerile iraționale că totul e
zadarnic, nu-i pasă de tine, că nu trebuie să faci nici o greșeală și altele. Dacă persoana
persistă în aceste convingeri și continuă să fie deprimată, va afla alte modalități prin care se
poate scăpa de aceste gânduri.

Dacă nu se implică în sarcini concrete care ar putea ajuta din punct de vedere psihologic, cum
ar fi îmbrăcatul și ieșitul în fiecare zi din casă sau noi prieteni, se va ajuta la stabilirea
obiectivelor pornind de la aceste amănunte specifice. Se va deprinde abilități de care sunt
necesare pentru atingerea scopurilor și descoperirea recompenselor în urma reușitei.

20
Dacă persoana luptă din răsputeri cu stresul generat de muncă, de un divorț sau de problemele
familiale, va fi ajutat să reformuleze, incluzând mai mulți factori și mai multe perspective care
îi vor fi de folos pentru a face față.

Datorită acestor metode abilitățile vor deveni utile, chiar dacă nu rezolvă toate problemele,
crește încrederea de sine care apare după eliminarea unei dificultăți, îmbunătățește de obicei
viața.

Pe lângă deprinderea acestor tehnici de psihoterapie găsite și în cărți de specialitate, ajută un

specialist atent care să-și directioneze pașii pe care trebuie parcurși. Se poate face asta și cu un
prieten, prin sprijin reciproc, însă specialiștii în domeniu au mai multă experiență. În primul
rând , ar trebui să știe când e momentul să renunțe la o abordare și să încerce alta.

În anumite privințe, probabil toate persoanele hipersensibile ar trebui expuse metodelor

cognitiv-comportamentale. Persoanele hipersensibile se bucură de dezvoltarea completă a
sistemelor cerebrale care ne oferă control asupra atenției și asupra modului în care gestionăm
conflictele dintre sistemul de activare și cel de «oprește-te și verifică». La fel ca mușchii,
aceste sisteme de avertizare sunt mai puternice în cazul anumitor persoane. Dar oricare dintre
noi le poate dezvolta, iar abordarea cognitiv-comportamentală este cea mai bună alegere
pentru asta.

Totuși, aceasta este o abordare foarte rațională și este dezvoltată în general de non-persoane
hipersensibile, care uneori consideră în adâncul sufletului lor că oamenii sensibilii sunt pur și
simplu absurzi și iraționali. Acestă atitudine, venită din partea unui terapeut sau autor de care
poate afecta respectul de sine și poate spori stimularea, mai ales dacă nu se reușește în
atingerea nivelului sau obiectivele stabilite. Vor sugera că obiectivul este unul normal, dar în
realitate ar putea fi vorba despre un obiectiv care se cere de a fi ca majoritatea, ignorând
diferențele temperamentale. Un terapeut cognitiv-comportamental bun, va fi atent la
diferențele individuale, precum și la importanța pe care o au respectul de sine și încrederea în
sine în toată acestă muncă psihologică.

De asemenea, persoanele hipersensibile preferă adeseori o abordare mai profundă sau

intuitivă, în locul uneia concentrate pe simptomele de suprafață.

Abordarea interpersonală.

21
Psihoterapia interpersonală este ceea ce majoritatea oamenilor cred că ar fi terapia. Printre
exemple se numără terapia freudiană, jungiană, cea a relațiilor obiectuale, Gestalt, terapia
rogersiană sau centrată pe persoană, analiza tranzacțională, terapia existențială și majoritatea
terapiilor eclectice. Toate presupun conversația și utilizarea relațiilor dintre două persoane sau
un grup- de cele mai multe ori un terapeut, dar alteori un grup sau un partener.

Probabil în acest caz există sute de teorii și tehnici, așa că vom descrie în termeni generali. În
plus, majoritatea terapeuților folosesc o combinație între acestea pentru a se adapta
necesităților pacientului. Totuși, accentele sunt diferite.

Unii transformă relația într-un spațiu sigur pentru a explora absolut orice. Alții o consideră un
spațiu în care-ți pot oferi în mod specific o nouă experiență a unui atașament anterior,o nouă
imagine mentală a lucrurilor la care să te aștepți în viitoarele relații. Sunt terapeuți care spun
că este un loc în care plângem trecutul și renunțăm la el, descoperindu-i o semnificație; pentru
alții este un spațiu de examinare și de încercare a unor noi comportamente; și mai există unii
pentru care rămâne un mediu de exploatare a subconștientului până când ajungi într-o mai
bună armonie cu el.

Împreună cu terapeutul se lucreză asupra sentimentelor pe care le are persoana față de el,
despre celelalte relații, despre istoricul personal, despre visele pe care le are și despre orice
alte lucruri care pot să apară pe parcurs.

Psihoterapia interpersonală exercită o atracție puternică asupra persoanelor hipersensibile și se

poate învăța multe de pe urma ei. Ajută la descoperirea abilitățile intuitive și profunzimea,
pentru a deveni mai percepuți în relațiile apropiate. Cu anumite metode interpersonale,
subconștientul devine aliatul nostru, nicidecum o sursă de simtome.

Dezavantajul este că persoanele hipersensibile pot continua mai multă vreme terapia
interpersonală, deoarece pur și simplu se pricep foarte bine să analizeze detaliile. Un terapeut
bun, însă va insista să ducă la capăt autoanaliza de unul singur doar când pacientul va fi
pregătit. Deasemenea persoanele hipersensibile pot folosi acest tip de terapie pentru a evita să
iasă în lumea exterioară, deși un terapeut bun nu va permite nici asta.

În cele din urmă, mai există și atracția puternică care se produce față de terapeut cu care se
realizează acestă analiză- se numește transfer idealizant sau pozitiv. În cazul persoanelor

22
hipersensibile acest efect este deosebit de puternic și poate face terapia destul de costisitoare,
dar aproape imposibil de oprit.

De fapt, un transfer sau un atașament pozitiv puternic față de un terapeut poate apărea în cazul
oricăreia dintre aceste abordări, așa că merită un comentariu suplimentar.

Transferurile nu sunt întodeauna pozitive. Sunt considerate o oglindire a sentimentelor

reprimate pe care le-a avut cândva față de celelalte persoane importante din viață, așa încât
este posibilă și apariția furiei, fricii și a celorlalte trăiri sufletește. Însă de obicei predomină
sentimentele pozitive, potențate de recunoștință față de terapeut, de speranța că se va primi
ajutorul și dislocarea celorlalte tipuri de trăiri asupra acestui obiectiv.

Un transfer pozitiv puternic aduce multe beneficii. Deoarece se tinde să fie asemănător
terapeutului sau să fie agreat de acesta, va avea loc a cea schimbare într-un fel în care altfel n-
ar fi încercat niciodată să o facă.

Acceptând faptul că terapeutul nu poate fi mamă, iubit sau prieten pe viață, se confruntă cu o
realitate crudă pe care se învață a fi gestionată. Conștientizând natura sentimentelor- faptul că
această persoană pare perfectă și ar fi cel mai minunat lucru să fie mereu în preajmă, se
direcționează acestă traire intensă către o persoană mai potrivită. Nu în ultimul rând e plăcut
să te bucuri de sprijinul și compania unei persoane pe care o placi.

Cu toate acestea transferul poate fi echivalentul unei povești intense de dragoste cu o persoană
care nu simte același lucru. Un transfer puternic poate afecta stima de sine deoarece e posibil
să apara simțul complet dependent de terapeut și rușinea de sine.

Există multe motive pentru care transferul poate fi mai puternic în cazul persoanelor
hipersensibile. În primul rând, este mai intens atunci când subconștientul dorește schimbări
majore, dar egoul nu le poate face sau nu le doreșete. Persoanele hipersensibile au nevoie în
mod frecvent de asemenea modificări de amploare pentru a ieși mai mult în lume sau pentru a
se retrage din ea, precum și dacă doresc să se elibereze de socializarea exagerată și să scape
de prejudecățile culturale existente la adresa lor sau, pur și simplu să înțăleagă mai bine acest
aspect al personalității lor.

Abordarea fizică

23
Printre abordările fizice se numără antrenamentele sportive, îmbunătățirea alimentației sau
atenția acordată alergiilor alimentare, presopunctura, suplimentele din plante, masajele, tai
chi, yoga, exercițiile Rolfing, bioenergia, terapia prin dans și firește toate tratamentele
medicamentoase, în special antidepresivele. Desigur, abordările somatice de azi se referă în
principal la tratamente prescrise de un psihiatru.

Orice acțiune făcută asupra trupului va mofifica mintea. Și ne așteptăm ca acest lucru să se
întâmple cu medicamentele create exact pentru acest scop. Însă uităm că mintea și prin urmare
gândurile noastre pot fi modificate prin somn, exerciții fizice, nutriție, schimbarea mediului
înconjurător și starea hormonilor sexuali, ca să numim câțiva factori pe care adesea îi putem
controla singuri. Este la fel adevărat că orice acțiune efectuată asupra minții va modifica, la
rândul ei trupul- meditația, confesiunile pe care le facem unui amic sau chiar scrierea
problemelor pe o foaie de hârtie. Fiecare ședință de terapie conversațională trebuie să
modifice creierul. Astfel, nu trebuie să ne surprindă că cele trei forme de terapie discutate
până acum- cognitiv comportamentală, interpersonală și fizică au demonstrat că sunt la fel de
bune pentru vindecarea depresiei.

Persoanele hipersensibile pot beneficia îndeosebi de pe urma abordării fizice atunci când sunt
nevoiete să pună capăt unei situații psihologice care amenință să scape de sub control atât
fizic, cât și mintal. Cauzele unei situați când somnul este insuficient, stări de oboseală,
deprimare și anxietate sau toate în același timp, pot fi extrem de variate. Sunt situații în care o
soluție fizicăm de obicei tratamentul medicamentos, funcționează în cazuri precum depresiile
provocate de un virus, eșecurile profesionale, moartea unui prieten apropiat sau abordarea
unor subiecte dureroase în ședințele de psihoterapie. În orice caz, încercarea de a opri
decăderea printr-o abordare fizică e logică, deoarece persoanele respective nu aveau nici o
șansă să gândească altfel până cand trupui nu i se calma.

De asemenea influența puternică a nivelului de fluctuanții ale hormonilor reproductivi

afectează și mai mult persoanele hipersensibile. Același lucru este valabil și în cazul
producerii hormonilor tiroidieni. Toate aceste sisteme sunt interconectate, afectând într-un
mod dramatic cortizolul și neurotransmițătorii cerebrali. Un indiciu că hormonii reprezintă
problema este schimbarea inexplicabilă a stării de dispoziție. Același lucru se întamplă și în
cazul variațiilor foarte mari ale nivelului de energie sau de luciditate mentală.

24
Indiferent de tipul de abordare fizică, de la medicație la masaj nu trebuie uitat faptul
sensibilității. În tratamentul medicamentos se începe de la cele mai mici doze posibile. Se
alege cu atenție specialistul și se discută de la început despre sensibilitate cu care este difinită.
Faptul că se menționeză acest amănunt îi va aminti persoanei respective un număr de
experiențe pe care le-a avut cu alte persoane la fel de sensibile, astfel se va știe exact ce
trebuie de făcut. Dacă nu se întâmplă asta, colaborarea va fi ineficinetă.

Abordarea spirituală

Abordările spirituale cuprind toate lucrurile pe care oamenii le fac pentru a explora aspectele
non-materiale ale lor înșiși și ale lumii în care trăiesc. Abordările de acest tip ne ajută și ne
asigură că în viața există și alte lucruri decât ce vedem noi. Aceste metode ne vindecă sau fac
rănile dobândite pe parcursul vieții să fie mai suportabile. Ne anunță că nu suntem blocați în
acestă situație, că avem și alte opțiuni. Poate există chiar o ordine sau un plan în spatele
tuturor lucrurilor, un scop pentru tot ce se întâmplă.

Mai mult, când ne deschidem sufletul spre o abordare spirituală, începem adeseori să trăim
experiențe care ne conving că există cu adevărat lucruri pe care merită să le cunoaștem. Și
atunci ne dorim o abordare spirituală; orice altceva ni s-ar părea că scapă din vedere un aspect
important al vieții.

Unii terapeuți se axează în special pe spirualitate. Înainte de a începe ședințele, gândește-te și

și asigură-te că ești compatibil cu drumul spiritual al persoanei respective. Đe asemenea, se
poate cere sprijinul unor preoți, unor mentori spirituali sau altor persoane asociate în mod
direct cu o religie sau cu o practică spirituală. În acest caz se verifică cu atenție dacă aceștia
au pregătirea psihologică adecvată pentru a întreprinde activitățile pe care urmează a le
efectua împreună.

Adeseori, abordările spirituale sunt cele mai atractive pentru majoritatea persoanelor
hipersensibile. Unul dintre motivele pentru care persoanele hipersensibile sunt atrase de latura
spirituală este legat de faptul că sunt extrem de atenți la lumea interioră. Un alt motiv este
faptul capacității de a putea stăpâni situațiile neplăcute, atunci când este potolită excitația sau
se poate analiza lucrurile dintr-o altă perspectivă- a transcedenței, iubirii, încrederii.
Majoritatea practicilor spirituale au ca obiectiv chair atingerea acestui tip de perspectivă.

25
Cu toate astea, există dezavantaje sau cel puțin riscuri ale unei abordări spirituale, mai ales
când sunt urmate în mod exclusiv. În primul rând pot fi evitate celelalte lecții, cum ar fi să
învățăm să trăim printre oameni sau să ne înțelegem trupurile, gândurile și trăirile. În al doilea
rând, pot apărea transferuri pozitive către lideri sau mișcările spirituale și se întâmplă adesea
ca acești lideri și mișcări să nu aibă capacitatea necesară pentru a ajuta să fie depășită acest soi
de idealizare exagerată. Ba chiar s-ar putea să încurajeze acest drum, deoarece aceste
sentimente pregătesc ca persoana să primească orice sugiestie, fiind convinși că sunt lucruri
care va aduce doar succes. Se referă nu doar la secte, o persoană poate simți același tip de
idealizare exagerată pentru un preot cumsecade sau pentru un cult religios tradițional,
gestionând-o la fel de greșit.

În al doilea rând, majoritatea căilor spirituale vorbesc despre necesitatea sacrificării sinelui,
egoului, dorințelor personale ale individului. Există o doză de adevăr în doza orientală care
susține că dorințele egoului sunt sursa suferinței și focusarea asupra lucrurilor din trecut,
asupra problemelor personale care ne distrag de la prezent, de la adevărata noastră
responsabilitate, împedicându-ne să ne pregătim pentru ceea ce ne așteaptă în față dincolo de
problemele personale.

Cu toate aceste, multe persoane hipersensibile renunță la egoul lor mult prea devreme. Este un
sacrificiu facil atunci când consideri că egoul nu valorează prea mult. Adevărata iluminare,
atât cât poate fi atunsă pe acest pământ, apare în urma unor strădanii asidue care nu ocolesc
problemele personale dificile. Pentru persoanle hipersensibile, s-ar putea ca sarcina cea mai
grea dintre toate să nu aibă nimic de-a face cu renunțarea la cele lumești, ci cu ieșirea printre
oameni și cu implicarea în societate.

Psihoterapia, în sensul cel mai larg, este un ansamblu de cărări care duc către înțelepciune și
plenitudine. Pentru persoanle hipersensibile care au avut o copilărie zbuciumată este aproape
esențial să urmeze acest drum. Terapia de profunzime poate fi un soi de loc de joacă, mai ales
pentru persoanle hipersensibile. În vreme ce alții au senzația că s-au rătăcit, ei se simt în
largul lor mai mult decât pretind ceilalți. Acesta mare și frumoasă planetă ne permite să
parcurgem tot felul de zone. Uneori, terapia oferă persoanelor hipersensibile niște lucruri pe
care ceilalți nu le pot aprecia la adevărata lor valoare.

În primul rând nimeni nu trebuie să facă pe plac altora și mai ales să acceptăm ca un terapeut
să se pună pe sine în centrul procesului. Terapeutul ar trebui să fie îndeajuns de deschis, de

26
așa natură încât să nu te izbești constant de egoul acestuia. În al doilea rând, nu te lăsa
fermecat de atenția personală intensă care ți se acordă pe parcursul primelor ședințe, acordați-
va timp pentru a deveni implicat în proces. După ce procesul a început, fii conștient că este
vorba despre o muncă susținută. Un transfer puternic nu este decât unul dintre exemplele
tipurilor de forțe inexplicabile care se dezlănțuie când se transmite subconștientului că e liber
să se exprime un pic.

Uneori, psihoterapia devine pur și simplu prea intensă, suprastimulată- mai degrabă ca o oală
sub presiune decât un spațiu sigur. Dacă se întâmplă asta, se discută cu terapeutul despre cum
putem ține procesul sub control. Dacă e nevoie de o pauză, de câteva ședințe mai liniștite, mai
încurajatoare, mai supraficiale. O pauză ar putea să accelereze procesul, chair dacă pare că l-
ar înceteni.

CONCLUZIE

De altfel, nici specialiștii încă nu au ajuns la un consens pe acest subiect. Unii medici și cerce-
tători asimilează hipersensibilitatea cu nevroza sau o consideră doar un trend la modă, la fel
cum era privit, cândva, sindromul burnout, care acum este acceptat ca boală.

Totuși rezultatele studiilor nu pot fi contrazise. Iar ele prezintă imagini în care se vede clar că
anumite arii cerebrale sunt mai puternic activate la persoanele hipersensibile. Aceasta
sensibilitate cerebrală se manifestă în primul rând prin tendința de a reacționa exagerat la
stimuli de orice tip. Deci, odată ce s-a produs o enervare, ea va rostogoli apoi ecouri mult
timp în universul afectiv al unui hipersensibil, deoarece el trăiește cu maximă intensitate atât
impresiile frumoase, cât și pe cele neplăcute. Este un dar care poate fi însă și un blestem, în
momentul când amintirile dureroase refuză cu încăpățânare să dispară.

Un alt factor constă în prelucrarea mai minuțioasă a impresiilor: o reflecție mai îndelungată, o
examinare mai profundă. Datorită acestei însușiri, hipersensibilii sunt analiști excelenți și au

27
șansa de a găsi cele mai bune soluții la problemele cu care se confruntă. Există însă și un
revers al medaliei: ei își fac mai multe griji, sunt asaltați de temeri și pot ajunge la un nivel
periculos al stresului sau la apariția unor afecțiuni de natură psihosomatică, de pildă migrene,
tulburări gastrointestinale, alergii sau boli dermatologice. De obicei, au nevoie de un timp mai
îndelungat pentru a termina o lucrare sau a formula un răspuns, pur și simplu, fiindcă judecă
totul mai temeinic și compară diversele variante posibile. De multe ori, cei din jur le
interpretează eronat atitudinea, etichetând-o drept lipsă de randament sau dificultate de
înțelegere. Ei iau cu întârziere deciziile, iar adesea le modifică repetat. În împrejurări ce
presupun expunerea la o multitudine de stimuli, hipersensibilii se tem că vor fi solicitați peste
puterile lor – și se retrag, pentru a se proteja. Unii ocolesc sistematic anumite situații, cum ar
fi reuniunile sau concursurile de orice fel.

Persoanele care manifestă această hipersensibilitate emoțională au un al șaselea simț, un grad

foarte mare de empatie datorită cărora reușesc să recunoască diferite emoții în altele. De
exemplu, dacă cineva suferă, o vor vedea înainte de toți ceilalți, iar dacă o persoană nu este
fericită, o vor ști și ei.Problema este că le afectează personal; deoarece ei se simt mai mult
decât alții, ei se potrivesc suferinței altora. De aceea, foarte adesea persoanele hipersensibile
emoțional sunt caracterizate de impulsivitate emoțională care surprinde anturajul lor. Deaceea
pentru ei în mod special este foarte important și necesar sa știe cum să-și gestioneze emoțiile.
Precum intensitatea emoțiilor este mult mai puternică, impactul asupra lor își lasă o amprentă
mult mai mare. Practic le determină calitatea vieței, ceea ce din pacate adeseori se confruntă
cu situații când sunt epuizați, în situații de depresie care poate ajunge până și la ganduri sau la
propriu zis sinucidere. Odată ce ei învață să se împrietenească cu emoțiile lor și stiu cum sa le
gestioneze, viața lor devine mult mai armonioasă, iar ei se pot bucura de sensibilitatea lor prin
a simți lumea ce îi încojoară în profunzime și plină de sens.

28
 BIBLIOGRAFIE

1. Elaine N. Aron „Persoanele Hipersensibile”, Editura Litera, București 2019;

2. Ion Negură, Elena Losîi Psihologia generală, Chișinau 2010;
3. DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ: ABILITATEA DE A TRĂI EMOŢII, Elena
Geangu Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca;
4. Sfetcu, Nicolae, "Modele ale emoțiilor", SetThings (25 decembrie 2019), URL;
5. Elaine N. Aron, The Highly Sensitive Person: How to Thrive When The World
Overwhelms You, Bantam Double Dig Dell Publishing Group, New York, 2017;
6. Barrett, Lisa Feldman. 2017,How Emotions Are Made: The Secret Life of the Brain,
Reprintedition. Mariner Books ;
7. Becker, Thomas. 2003, „Is emotional intelligence a viable concept?” The Academy
of  Management Review 28 (2): 192 – 95. https://doi.org/10.2307/30040706;
8. Tracy Cooper, Thrive,  Createspace Independent Publishing Platform, 2015;
29
9. Jacques Martel, Cauzele subtile ale bolilor, ediție nouă, revizuită și adăugită, Ed.
Ascendent, București, 2012;
10. Ted Zeff, The Highly Sensitive Person’s Survival Guide, New Harbinger Publications,
Oakland, 2004;
11. Acevedo, B., Aron, E., Aron, A., Sangster, M., Collins, N., & Brown, L. (2014). The
highly sensitive brain: an fMRI study of sensory processing sensitivity and response to
others’ emotions. Brain And Behavior, 4(4), 580-594. doi: 10.1002/brb3.242;
12. Aron, E. N. (2010). Psychotherapy and the highly sensitive person. New York:
Routledge;
13. Aron, E., Aron, A., & Jagiellowicz, J. (2012). Sensory Processing
Sensitivity. Personality And Social Psychology Review, 16(3), 262-282. doi:
10.1177/1088868311434213;
14. Jagiellowicz, J., Xu, X., Aron, A., Aron, E., Cao, G., Feng, T., & Weng, X. (2010).
The trait of sensory processing sensitivity and neural responses to changes in visual
scenes. Social Cognitive And Affective Neuroscience, 6(1), 38-47. doi:
10.1093/scan/nsq001;
15. Jones, W.H., Cheek, J.M., Briggs, S.R., editors (1986). Shyness: Perspectives on
Research and Treatment. New York: Plenum;
16. Kagan, J. (1994). Galen’s prophecy: Temperament in human nature. New York: Basic
Books.

Anexa 1.

30
31