manevrare a unor obiecte uzuale, poziţia braţelor în ortostatism (cu ambele braţe pe

lângă corp; un braţ întins, celălalt flectat din cot cu mâna în pronaţie, degetele flectate, policele
între index şi median), dacă poate sau nu să stea în picioare; ameţeşte; flectează genunchii; cade
în faţă, în spate sau în lateral şi dacă poate să se deplaseze- iar în caz afirmativ, dacă prezintă
tulburări de coordonare.
Aceste elemente îi sunt necesare kinetoterapeutului pentru a avea la dispoziţie puncte
de referinţă pentru întocmirea programului de recuperare, adecvat afecţiunii şi stadiului de
evoluţie pe care le prezintă pacientul.
La originea tulburărilor de coordonare sunt notate tulburările de sensibilitate
superficiale sau profunde, inconştiente sau conştiente, tulburările vestibulare sau cerebeloase,
precum şi tulburările psihologice sau afective, în sensul că pacientul nu se poate concentra
asupra afecţiunilor sale, este anxios şi nesigur.
Semnele subiective ale tulburărilor de coordonare, mai ales la copii, se manifestă prin
gesturi dizarmonice, neîndemânare în utilizarea obiectelor, îmbrăcare şi dezbrăcare dificilă,
dublate de un grafism ezitant.
Semnele obiective sunt clasificate astfel:
- discronometrie – întârziere în declanşarea mişcării, dificultăţi în oprirea ei;
dismetrie – mişcări mai mult sau mai puţin ample decât scopul propus; anomalie a traiectoriei
sau finalizare a unei mişcări