ELEMENTE DE TOPOGRAFIE

Topografia este ştiinţa care se ocupă cu tehnica măsurării suprafeţei pământului pe suprafeţe
mici precum şi întocmirea planurilor şi hărţilor topografice.

1.Orientări şi axe de coordonate

Poziţia punctelor pe plan se defineşte faţă de un sistem rectangular de axe, care poate fi
general sau local. Sistemul general de axe este sistemul de care se defineşte poziţia tuturor punctelor
de pe teritoriul unei ţări. Sistemul local de axe este sistemul faţă de care se defineşte poziţia tuturor
punctelor determinate în scopul întocmirii unor planuri topografice pentru suprafeţele mici
(200…300ha). Înseamnă că în sistemul general, axele de coordonate sunt orientate pe direcţia
punctelor cardinale. Astfel, axa absciselor este orientată pe direcţia nord – sud iar axa ordonatelor
este orientată pe direcţia est – vest. În topografie direcţia de referinţă este direcţia nordului.

1.1. Orientarea unei direcţii

Orientarea unei direcţii se numeşte unghiul făcut de direcţia nordului cu acea direcţie,
considerat în sens direct acelor unui ceasornic. Orientarea poate lua valori pozitive de la o grade la
400g, respectiv de la 0o la 360o. Polul nord geografic corespunde cu polul nord magnetic. Mai precis,
faţă de nordul geografic care este fix, polul nord magnetic are o poziţie variabilă în timp. Din
această cauză se ia poziţia nordului geografic. Pentru ridicări de suprafeţe mai mici, în sistemul
local, în topografie se foloseşte orientarea faţă de direcţia nordului magnetic.

1.2. Axe de coordonate

În cadrul sistemului general de axe, orientările se calculează întotdeauna în raport cu paralela
la proiecţia în plan a meridianului geografic a punctului central, care este şi originea sistemului
rectangular.

Fig.1. Cercul trigonometric Fig.2 Cercul topografic

Deoarece poziţia punctelor se stabileşte pe cale trigonometrică a fost necesară înlocuirea

cercului trigonometric (fig.1.) cu cercul topografic (fig2).
În cercul topografic ca origine de măsurarea a unghiurilor se ia direcţia nordului iar sensul de
măsurare, ca şi de notare a cadranelor, este sensul direct acelor unui ceasornic. Cu toate acestea toate
regulile pentru cercul trigonometric sunt valabile şi în cazul cercului topografic.
În sistemul de axe rectangular de axe, poziţia unui punct A este dată de coordonatele
rectangulare XA şi YA numite şi coordonate absolute (fig.3)Poziţia unui punct, B, este determinată în
funcţie de poziţia cunoscută a punctului A, cu relaţiile:
X B = X A + ∆X AB
YB = Y A + ∆Y AB

1
 Fig.3. Coordonatele absolute ale unui punct

În care ∆XAB şi ∆YAB sunt coordonate relative ale punctului B în raport cu punctul A.
Mărimile coordonatelor relative se exprimă în funcţie de distanţa redusă la orizont, do, dintre cele
două puncte şi de orientarea direcţiei θ AB, numite coordonate polare, cu relaţiile:
∆X AB = do ⋅ cos Θ AB
∆Y AB = do ⋅ sin Θ AB

Fig. 4 Determinarea coordonatelor polare ale

unui punct

Dându-se direcţia AB se numeşte orientare directă unghiul θAB şi orientare inversă unghiul
θBA. Se observă că orientarea inversă diferă de orientarea directă cu 200g g (fig.4).
Deseori, în practica topografică, apare necesitatea calculării orientării şi distanţei din
coordonatele rectangulare ale punctelor, numită şi problema inversă. Dându-se punctele A(XA, YA)
şi B(XB, YB) se calculează mai întâi coordonatele relative (fig.3):
± ∆X AB = X B − X A
± ∆Y AB = YB − Y A

Cu ajutorul acestora se poate obţine orientarea θAB prin aplicarea relaţiilor:

± ∆Y AB ± ∆X AB
tgΘ AB = sau ctgΘ AB =
± ∆X AB ± ∆Y AB
În practică se folosesc ambele relaţii, astfel ca raportul celor două mărimi să fie subunitar. Se
alege formula tg θ, când ∆Y < ∆X, şi formula ctg θ, când ∆Y > ∆X. Orientarea poate fi situată în
oricare din cele patru cadrane ale cercului topografic (fig.5.), stabilirea cadranului făcându –se în
funcţie de semnele lui ∆X şi ∆Y. La extragerea din tabelele de valori trigonometrice se obţine, nu
orientarea θ, ci orientarea redusă la primul cadran. Valoarea orientării se obţine aşa cum se arată în
tabelul 1. Distanţa dintre cele două puncte, care este distanţa orientală, do, se calculează cu una din
formulele:
2
 Fig.5. Orientarea unui punct în funcţie de cadran

Tabelul 1. Reducerea la primul cadran

∆Y AB ∆X AB
do = =
sin Θ AB cos Θ AB
sau

do = ∆X AB
2
+ ∆Y AB
2

Primele relaţii se recomandă a se folosi în cazul când se calculează şi orientarea dreptei AB,
egalitatea celor două valori reprezentând şi o verificare a corectitudinii de obţinere a orientării. Cea
de a doua formulă se recomandă când este necesar a se calcula doar distanţa dintre puncte, nefiind
necesară cunoaşterea orientării.

2. Planuri şi hărţi

Planul topografic este o reprezentare convenţională a unei suprafeţe relativ mici a suprafeţei

3
topografice. Planul este o imagine micşorată şi asemenea, a proiecţiei orizontale a suprafeţei
topografice, care prin detaliile ce le conţine, permite cunoaşterea cât mi exactă a planimetriei şi
reliefului terenului. Fiind proiecţia orizontală a unei suprafeţe mici de teren, la întocmirea planului
nu se ia în considerare efectul curburii pământului.
Harta topografică este reprezentarea convenţională, la scara a unei suprafeţe mari de teren,
care şine seamă de curbura pământului prin utilizarea unei proiecţii cartografice.

2.1. Scări metrice

Deoarece suprafaţa topografică nu poate fi reprezentată pe plan în mărime naturală, este
necesar ca distanţele măsurate pe teren să fie reduse. Raportul constant dintre valoarea numerică a
unei distanţe de pe plan şi valoarea numerică a distanţei orizontale corespondente din teren se
numeşte scară. Mărime scării este dată de mărimea raportului. Scara este mare dacă raportul este
mare şi invers.
După modul de prezentare, scara metrică este de două feluri: numerică şi grafică.
Scara numerică este dată de relaţia:
d 1 1
Sc = = =
D D N
d
în care: d – distanţa de pe plan sau hartă
D – distanţa corespondentă de pe teren, redusă la orizont
N – numitorul scării şi reprezintă numărul care arată de câte ori s-au redus distanţele
din teren pentru a fi reprezentate pe plan.

Relaţia de mai sus, numită formula generală a scării numerice, permite calculul unui din
elemente, cunoscând două din ele. Distanţele D şi d trebuie exprimate în aceeaşi unitate de măsură.
De exemplu, scara 1:25000 înseamnă că la 1 mm de pe hartă îi va corespunde 25000mm (25m) din
teren.

Fig.6 Scara grafică liniară Fig.7 Scara grafică transversală

Scara grafică este o reprezentare grafică a scării numerice. După modul cum se construieşte,
scara grafică este de două feluri:
- scara grafică liniară (simplă), care are precizia 1:10 din valoarea bazei ( fig.6.)
- scara grafică transversală (compusă) care are precizia 1:100 din valoarea bazei ( fig.7.)

2.2. Reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi

2.2.1.Panta terenului
Reprezentarea formelor de relief de pe suprafaţa topografică, numite şi detalii nivelitice sau
altimetrice, se face prin curbe de nivel, haşuri, laviuri etc.
Metoda curbelor de nivel este, în prezent metoda folosită în exclusivitate de reprezentarea
reliefului pe planuri şi hărţi topografice.
Curba de nivel este proiecţia orizontală a liniei care uneşte punctele de aceeaşi cotă de pe teren.

4
Curbele de nivel se obţin prin secţionarea formei de relief cu planele orizontale paralele şi
echidistante (fig.8). Distanţa pe verticală şi constantă care separă planele orizontale, se numeşte
echidistantă naturală, notată θ, fiind de obicei un număr întreg.

Fig.8. Reprezentarea curbelor de nivel

Curbele de nivel sunt de patru feluri:

- curbe de nivel principale, sunt curbe trasate prin linii continui mai îngroşate, corespunzător unor
cote de valoare rotundă mare, un multiplu al echidistanţei naturale ( la 10, 20, 25, 50 sau 100m)
- curbe de nivel normale, sunt curbe trasate la echidistanţa naturală, e, prin linii continui subţiri
- curbe de nivel ajutătoare, sunt curbe duse la 1/2 e, prin linii întrerupte
- curbe de nivel auxiliare, sunt curbe duse la ¼ e, prin linii punctate

Fig. 9. Panta terenului

Panta, din punct de vedere matematic, este tangenta unghiului făcut de un segment de dreaptă cu
un plan orizontal. Panta terenului este tangenta unghiului de înclinare a terenului cu planul orizontal
(fig.9.). Panta se notează cu literele p sau i. Panta terenului între două puncte A şi B de cote ZA şi
ZB, este exprimată prin relaţia:

∆z Z B − Z A
p = i = tgα = =
D D

Când diferenţa de nivel este pozitivă, înseamnă că terenul urcă de la A la B, adică are o înclinare
pozitivă. Când diferenţa de nivel este negativă înseamnă că terenul coboară de la A la B, adică are o
înclinare negativă, numită şi pantă.
Când punctele A şi B sunt situate pe două curbe de nivel vecine înseamnă că diferenţa de nivel
corespunde cu echidistanţa naturală. În acest caz relaţia pantei este:

e
p = i = tgα =
D
5
Panta terenului se poate exprima în mai multe feluri:
a. Panta la unitate, obţinută cu relaţia:
∆z
p = i = tgα =
D
de exemplu pentru ∆z = 8 m şi D = 400 m, rezultă p = 0,02 adică la 1 m distanţă orizontală terenul
urcă cu 0,02 = 2cm.

b. Panta exprimată în procente sau la mia de unităţi ( sub formă de declivitate):

∆z e
p % = i % = 100 ⋅ tgα = 100 ⋅ = 100 ⋅
D D
∆z e
p % = i % = 1000 ⋅ tgα = 1000 ⋅ = 1000 ⋅
D D

de exemplu pentru p% = 5% înseamnă că la distanţa orizontală de 100m, terenul urcă cu 5 m.

Acest mod de exprimare a pantei se foloseşte în cazul căilor de comunicaţii.

c. Panta exprimată sub formă de fracţie ordinară la care numărătorul (egal cu unitatea) reprezintă
distanţa verticală ∆z iar numitorul distanţa orizontală D.

1 1 1
p = i = tgα = = =
ctgα D m
∆z

d. Panta exprimată în mărime unghiulară, prin unghiul de înclinare α. Unghiul se exprimă în grade,
şi uneori, în minute şi secunde.

∆z
p = i = α = arctg
D

e. Panta exprimată prin tangenta unghiului vertical

p = i = tgα

3. Planimetria

Planimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor

folosite pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor caracteristice ale detaliilor de pe suprafaţa
topografică.
Pentru cuprinderea ridicărilor într-un sistem unitar şi omogen, acestea trebuie să se sprijine
pe o reţea de puncte, determinate anterior, numită reţeaua punctelor de triangulaţie geodezică, în
lipsa acesteia, se va realiza mai întâi o reţea de sprijin locală, numită reţeaua de triangulaţie
topografică.

6
3.1. Marcarea punctelor topografice

Marcarea este o operaţie de fixare a punctelor topografice pe teren, pentru o durată mai
lungă. Marcarea este necesară pentru ca punctele alese să poată fi determinate şi în felul acesta să
servească şi la determinarea altor puncte.

3.2. Măsurarea unghiurilor

Pentru determinarea poziţiei în spaţiu a punctelor de pe suprafaţa topografică, pe teren este

necesară măsurarea unghiurilor orizontale şi verticale. Astfel, unghiurile orizontale servesc la
determinarea poziţiei planimetrice a punctelor iar unghiurile verticale se folosesc la reducerea
distanţelor la orizont şi la determinarea poziţiei nivelitice (pe verticală) a punctelor. Definiţia
unghiurilor orizontale şi verticale s-a prezentat anterior.

3.2.1. Noţiuni generale despre teodolit

Teodolitul este un aparat care se foloseşte la măsurarea valorilor unghiulare ale direcţiilor
orizontale între două sau mai multe puncte din teren cât şi a înclinării acestor direcţii. Din valorile
direcţiilor se determină unghiurile orizontale şi verticale.
Dacă teodolitul este astfel construit încât să poată măsura şi distanţele pe cale optică
(indirectă), el se numeşte tahimetru.
Teodolitul este un aparat care foloseşte numai la măsurarea valorilor unghiulare ale
direcţiilor orizontale şi a înclinării acestora cu precizie mare. Ele sunt utilizate în lucrările de
determinare a reţelelor de triangulaţie, de îndesire a acestor reţele, în trasarea pe teren a proiectelor
şi urmărirea comportării construcţiilor.

Fig.10 Luneta topografică

Una din piesele principale ale teodolitului o reprezintă luneta topografică (fig.10). Aceasta se
compune din două tuburi coaxiale, tubul obiectiv 1 şi tubul ocular 2. Pe axa comună a acestora se
găseşte reticulul 3 şi lentila de focusare interioară 4, care poate fi deplasată prin intermediul
manşonului de focusare 5. Luneta dispune de un dispozitiv auxiliar, exterior pentru vizarea
aproximativă, denumit cătare. Planurile firelor reticulare sunt prezentate în fig.11.

Fig.11 Reticulele lunetei topografice

7
 Teodolitul dispune de instrumente de precizie pentru măsurarea unghiurilor în plan orizontal
şi vertical. În fig.12 sunt prezentate părţile principale ale unui teodolit clasic.

Fig. 12 Teodolitul clasic

Acesta se compune dintr-o placă rigidă 1, o placă flexibilă 2, şuruburi de calare 3, pârghia de
blocare a mişcării în plan orizontal 4, şurub de mişcare fină în plan orizontal 5, pârghia de blocare a
lunetei 6, şurub de mişcare fină a lunetei în plan vertical 7, buton de schimbare a imaginii cercurilor
în microscop 8, şurub de rectificare a cercului vertical 9, dispozitivul centrării optice 10, nivela
sferică 11, ocularul 12, obiectivul 13, microscopul pentru citirea cercurilor gradate 14, sistemul de
cătare optică 15, tamburul micrometrului 16, oglinda 17, şurubul reiterator 18 şi prisma de observare
a nivelei zenitale 19.
Teodolitul-tahimetru foloseşte la măsurarea direcţiilor orizontale şi a înclinării acestora cu o
precizie mai mică dar şi la măsurarea distanţelor pe cale optică. Fiind de o precizie mai redusă,
tahimetrul este utilizat în lucrările topografice curente în care, precizia pe care o asigură este
suficientă.
Teodolitele folosite în lucrări de triangulaţie unde lungimea vizelor (distanţa de măsurare)
este mare, vor fi dotate cu lunete având puterea de mărire mare, pe când teodolitele folosite în
lucrări topografice, unde vizele sunt relativ scurte, vor avea lunete cu putere de mărire mică.

3.2.2. Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor

În topografie, cel mai folosit instrument pentru măsurarea distanţelor este panglica de oţel de
50 m. Panglica este formată dintr-o bandă subţire, de oţel, călit, având lăţimi între 16…20 mm şi
grosimi de 0,4...0,8 mm. Pentru măsurarea directă a distanţelor se mai folosesc rulete de pânză sau
metal de 2,10 şi 20 m.

3.2.2.1. Măsurarea directă a distanţelor. Corecţii.

Măsurarea trebuie să se facă riguros pe aliniament. De aceea trebuie să existe vizibilitate
între punctele ce delimitează distanţa de măsurat, iar terenul să fie accesibil măsurării.
Când terenul, dintre cele două puncte, prezintă schimbări de pantă, atunci distanţa se împarte
în porţiuni de pantă uniforme. În cazul în care o porţiune de pantă uniformă este mai lungă de 100
m, se mai fixează câte unul sau mai multe jaloane intermediare. Urmează operaţiunea de măsurare
propriu-zisă, ce se efectuează între ţăruşii care fixează porţiunea de pantă uniformă; panglica
urmează panta terenului. După măsurarea directă a distanţelor se vor măsura şi unghiurile de pantă a
terenului. În teren puţin accidentat, măsurarea se face cu panglica ţinută orizontal. Pentru obţinerea
lungimii aliniamentului, va rezulta, fig.13:

8
 Fig. 13. Măsurarea distanţelor

D = n⋅l + r
unde l- lungimea panglicii
n – numărul întreg de panglici cuprinse pe aliniament
r- lungimea de la ultima fişă până la extremitatea aliniamentului

În cazul măsurărilor mai precise, valoarea măsurată trebuie corectată cu corecţia de etaloane
şi corecţia de temperatură. Notându-se cu l0 lungimea panglicii, etalonată la temperatura t0 = 200 C
şi cu l lungimea panglicii la temperatura t, se poate scrie că:

l = l o + ∆l + ∆t
∆l = l o − l
∆t = α ⋅ l o ⋅ (t − t 0 )
unde α - coeficientul de dilatare a oţelului

Distanţa corectată între punctele A şi B va fi dată de relaţia:

D = n ⋅ l o + r + n ⋅ ∆l + n ⋅ ∆t

Pentru controlul măsurării şi pentru obţinerea unei valori mai apropiată de valoarea
adevărată, măsurarea directă a distanţelor se face în ambele sensuri. Ca valoare definită se ia media
aritmetică a celor două valori.

3.2.2.2 Reducerea distanţelor la orizont

Toate distanţele înclinate, măsurate direct pe teren, trebuie reduse la orizont, deoarece
acestea se prezintă în plan. Distanţa redusă la orizont se poate obţine direct, prin măsurarea pe teren,
sau prin calcul.

Fig.14. Reducerea distanţei la orizont Fig.15. Reducerea distanţei măsurată pe

porţiuni la orizont
Reducerea distanţelor la orizont se face în funcţie de unghiul de pantă sau, mai rar, în funcţie
de diferenţa de nivel.
Astfel având distanţa înclinată, di măsurată direct şi unghiul de pantă α sau diferenţa de nivel
∆z, reducerea distanţei la orizont se face cu una din formulele (fig.14):

- funcţie de unghiul de pantă α, sau unghiul zenital z (unghiul măsurat în raport cu verticala):

9
 d o = di ⋅ cos α = d i ⋅ sin z

- funcţie de diferenţa de nivel:

d o = di2 − ∆z 2

Când măsurarea distanţelor înclinate se face pe porţiuni de aceeaşi pantă, (fig.15) distanţa redusă
la orizont va fi:

= di ⋅ cos α1 ⋅ di ⋅ cos α 2 ⋅ di ⋅ cos α 3

(1) (2) ( 3) (1) (2) ( 3)
do = do + do + do

3.2.2.3. Precizia măsurării directe a distanţelor

La măsurarea directă a distanţelor se produc greşeli, erori sistematice şi erori întâmplătoare.
Influenţa greşelilor şi erorilor sistematice se poate determina şi elimina prin îndepărtarea rezultatelor
greşite şi prin aplicarea unor corecţii. Influenţa erorilor întâmplătoare nu poate fi înlăturată ci doar
micşorată, prin alegerea unor instrumente precise şi a unor metode corecte de măsurare.
Eroarea totală, produsă la măsurarea directă a unei distanţe, funcţie de erorile sistematice ss
şi de erorile întâmplătoare sî este dată de relaţia:

s D = ± n 2 ⋅ s s2 + n ⋅ s i2

D
Deoarece n = , va rezulta eroarea totală:
l

2
§D· D
s D = ± ¨ ¸ ⋅ s s2 + ⋅ s i2
© l ¹ l

Practic, eroarea pe unitate de lungime, la măsurarea directă a distanţei cu panglica de oţel

de 50 m, este de 1,5…2 cm pe 100 m. Eroare pe unitate de lungime, exprimată sub formă de eroare
relativă va fi de 1:666...1:5000.

3.2.3. Intersecţia înainte

Constă în determinarea unui punct nou, P, pe baza a minimum două puncte cunoscute prin
coordonatele lor.

Fig.16 Determinarea coordonatelor unui punct

oarecare P, plecând de la două puncte cu
coordonate precis determinate

Se staţionează cu teodolitul în punctele cunoscute, punctul 1 de coordonate ( X1, Y1), şi

10
respectiv punctul 2 de coordonate (X2, Y2) şi, se măsoară unghiurile orizontale α şi β, dintr-o
direcţie cunoscută, precum şi direcţiile determinate, (fig.16).
Calculul coordonatelor punctului P se face urmărind etapele:
- Calculul orientării direcţiei cunoscute, din coordonatele punctelor:

Y2 − Y1 ± ∆y1− 2
Θ1− 2 = arctg = arctg
X 2 − X1 ± ∆x1− 2

- Transmiterea orientării dreptelor, (direcţiilor) se determină folosindu–se orientarea cunoscută,

θ1-2 şi unghiurile orizontale măsurate pe teren:

Θ1− p = Θ1− 2 + α
Θ2 − p = Θ1− 2 + 200 g − β = Θ 2 −1 − β

- Scrierea ecuaţiilor dreptelor de determinare:

Yp − Y1 = tgΘ1− p ⋅ (X p − X 1 )
Yp − Y2 = tgΘ 2 − p ⋅ (X p − X 2 )

Ecuaţiile dreptelor reprezintă de fapt un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute,

reprezentate de coordonatele punctului de determinat P.
- Calculul coordonatelor punctului nou, P, prin rezolvarea sistemului de ecuaţii prin metoda
eliminării. Se scade ecuaţia a doua din prima:

Y2 − Y1 = tgΘ1− p ⋅ (X p − X 1 ) − tgΘ 2 − p ⋅ (X p − X 2 )
sau,
( )
Y 2 − Y1 = X p ⋅ tg Θ 1− p − tg Θ 2 − p − X 1 ⋅ tg Θ 1− p + X 2 ⋅ tg Θ 2 − p

de unde rezultă abscisa punctului nou:

Y2 − Y1 + X 1 ⋅ tgΘ1− p − X 2 ⋅ tgΘ 2 − p
Xp =
tgΘ1− p − tgΘ 2 − p

Introducându–se această valoare în cele două ecuaţii, se obţin formulele de calcul şi control a
ordonatei punctului nou:

Yp = Y1 + tgΘ1− p ⋅ (X p − X 1 )
Yp = Y2 + tgΘ 2 − p ⋅ (X p − X 1 )

Egalitatea ordonatei din cele două relaţii reprezintă un control de calcul. Pentru controlul
datelor cunoscute sau măsurate, se face determinarea punctului şi dintr-un al treilea punct cunoscut
din punct de vedere al coordonatelor, de exemplu pc. 3 de coordonate (X3, Y3), obţinându-se
coordonatele punctului necunoscut P din trei combinaţii (1-2, 1-3, 2-3). Ca valori definitive ale
coordonatelor se iau mediile aritmetice. În acest fel problema se consideră a fi terminată. Dacă

11
orientările au valori apropiate de 100g şi 300g tangenta având valori foarte mari la variaţii mici ale
unghiului, duce la scăderea preciziei de calcul. Pentru eliminarea acestei ecuaţii se face înlocuirea
1
tgΘ = , rezultând relaţiile de calcul:
ctgΘ

X 2 − X 1 + Y1 ⋅ ctgΘ1− p + Y2 ⋅ ctgΘ 2 − p
Yp =
ctgΘ1− p − ctgΘ 2 − p
X p = X 1 + ctgΘ1− p ⋅ (Yp − Y1 )
X p = X 2 + ctgΘ2 − p ⋅ (Yp − Y1 )

Analiza condiţiilor de determinare a unui punct nou prin metoda intersecţiei a dus la
concluzia că o bună determinare are loc când dreptele de determinare sunt de lungimi egale şi se
intersectează sub un unghi drept.

3.2.4. Ridicarea punctelor detaliilor planimetrice

Ridicarea tuturor punctelor detaliilor planimetrice de pe suprafaţa topografică sau cu alte
cuvinte determinarea precisă a coordonatelor punctelor care caracterizează o suprafaţă, se poate face
cu ajutorul metodei drumuirilor combinate sau cu metode ajutătoare. Punctele detaliilor
planimetrice, denumite puncte caracteristice, vor fi determinate în plan prin coordonate rectangulare
sau prin coordonate polare, pe baza elementelor măsurate pe teren.

3.2.4.1. Metoda drumuirii planimetrice

Punctele reţelei de triangulaţie sunt completate cu alte puncte cu coordonate cunoscute, care
în totalitatea lor constituie o reţea omogenă de sprijin pentru ridicarea punctelor detaliilor de pe
teren. Determinarea acestor puncte, pe trasee în apropierea detaliilor de ridicat, se face prin metoda
drumuirii, cunoscută şi sub denumirea de metoda poligonaţiei.
Metoda drumuirii constă în determinarea poziţiei în plan a punctelor prin măsurarea pe teren
a unghiurilor pe care la fac între ele laturile ce constituie traseul drumuirii, precum şi a lungimilor
acestor laturi.
Drumuirile planimetrice sunt acelea la care lungimile laturilor se măsoară pe cale directă, cu
panglica de oţel de 50 m.
După forma traseului, drumuirile se clasifică în două categorii: drumuiri în circuit închis şi
drumuiri sprijinite.

Fig.17. Drumuirea în circuit închis Fig.18. Drumuirea sprijinită

12
a. Drumuirea în circuit închis este linia frântă care porneşte dintr-un punct de coordonate cunoscute
sau un punct ales convenţional cu coordonate arbitrare şi ajunge din nou în punctul de plecare,
fig.17.
b. Drumuirea sprijinită este constituită tot dintr-o linie frântă sprijinită la capete pe puncte de
coordonate cunoscute, determinate anterior, fig.18. La rândul lor, drumuirile sprijinite se împart
după felul punctelor de sprijin în următoarele:
- drumuiri principale (primare), care la capete se sprijină pe puncte din reţeaua de triangulaţie;
- drumuiri secundare care la unul din capete se sprijină pe un punct de triangulaţie iar la
celălalt capăt pe un punct de drumuire principală;
- drumuire terţiară care se sprijină cu un capăt pe un punct al drumuirii principale iar cu
celălalt pe un punct de drumuire secundară sau cu ambele capete pe puncte de drumuire
secundară.
Succesul metodei rezidă din respectarea unor condiţii esenţiale:
- punctele drumuirii trebuie alese astfel încât să se afle în preajma detaliilor din teren care
interesează;
- trebuie să existe vizibilitate directă către punctele vecine;
- între punctele alese distanţele trebuie să poată fi măsurate şi prin metoda directă;
- traseul ales pentru drumuire trebuie să aibă o formă cât de cât alungită, iar lungimea totală
maximă să fie relativ mică max. 2000….3000 m;
- laturile drumuirii trebuie să aibă valori relativ constante cuprinse între 30….250 m;
- Măsurarea distanţelor se face în ambele sensuri de mers pentru fiecare latură.

3.2.4.2. Metoda radierilor

Metoda radierilor numită şi metoda coordonatelor polare este metoda de bază folosită la
determinarea poziţiilor în plan a punctelor caracteristice ale detaliilor planimetrice de pe suprafaţa
pământului.
În principiu, metoda radierilor este o metodă de ridicare ce permite determinarea unui număr
mare de puncte caracteristice, situate radial faţă de punctul de staţie (în care se amplasează
tahimetrul sau teodolitul) din care se vizează, de unde şi denumirea de metoda radierii.
În funcţie de mărimea suprafeţei de ridicat şi de felul punctelor de staţie din care se vizează
către punctele radiate, metoda radierii poate fi folosită ca metodă fundamentală sau ca metodă
ajutătoare.

Fig.19. Determinare punctelor caracteristice

dintr-u singur punct de coordonate cunoscute.

Ca metodă fundamentală, se foloseşte atunci când suprafeţele de ridicat sunt relativ mici,
ridicarea putându-se face dintr-o singură staţie. Se staţionează cu teodolitul tahimetru aproximativ în
mijlocul suprafeţei, fig.19.
Se măsoară unghiurile dintre o direcţie luată ca referinţă şi direcţiile către punctele
caracteristice ale detaliilor planimetrice. Concomitent se măsoară şi distanţele orizontale sau
înclinate de la punctul de staţie până la fiecare punct caracteristic. Măsurarea distanţei se face cu
13
panglica de oţel de 50 m. În cazul măsurării distanţelor înclinate trebuie să se măsoare şi unghiurile
verticale. Determinarea poziţiei punctelor caracteristice se face prin coordonate polare (unghiul
orizontal β şi distanţa redusă d0).
Precizia de determinare a punctelor este cu atât mai mare cu cât distanţele sunt mai mici. În
practică se recomandă ca distanţele să nu depăşească 100-150m. În timpul măsurătorilor de teren se
face o schiţă cu punctele caracteristice ale detaliilor, care va servi la redactarea planului de situaţie.

Fig.20 Metoda radierilor

aplicată la suprafeţe mari de
teren

Ca metodă ajutătoare, metoda radierilor se foloseşte în cazul suprafeţelor mari, cu densitate

mare de puncte iar punctele de staţie sunt puncte de drumuire sau puncte ale reţelei de triangulaţie
fig.20.
În acest caz, măsurările efectuate în cazul metodei fundamentale se repetă în fiecare punct
din staţie a drumuirii. Ca direcţie de referinţă, la măsurarea unghiurilor orizontale se ia în fiecare
staţie latura din urmă a drumuirii. După ce se măsoară unghiurile orizontale dintre laturile drumuirii
cu ambele poziţii ale lunetei, se vizează toate punctele de radiere.

3.2.4.3. Metoda absciselor şi ordonatelor

Această metodă cunoscută şi sub denumirea de metoda punctelor echerice este folosită la
determinarea poziţiilor în plan a punctelor detaliilor planimetrice, în terenuri relativ plane şi cu
detalii numeroase.

Fig.21 Principiul de măsurare a coordonatelor unui punct prin

metoda absciselor şi ordonatelor

Prin această metodă, punctele caracteristice se determină prin ordonată reprezentată de

distanţa de la punctul caracteristic până la un aliniament cunoscut, şi prin abscisă reprezentată de
depărtarea piciorului perpendicularei dusă din punctul caracteristic până la unul din capetele
aliniamentului de referinţă (fig.21). Coborârea perpendicularelor din punctele caracteristice pe
aliniament se face cu ajutorul echerului topografic, iar măsurarea absciselor şi ordonatelor se face cu
panglica sau ruleta.

Fig.22. Metoda absciselor şi ordonatelor

aplicată în cazul în care ridicarea se face în
raport cu un aliniament

Şi metoda absciselor şi ordonatelor poate fi folosită ca metodă fundamentală, în cazul

14
suprafeţelor mici de teren, când ridicarea se face în raport cu un aliniament luat arbitrar şi ca metodă
ajutătoare împreună cu metoda drumuirii (fig.22).
Determinarea punctelor caracteristice ale detaliilor, prin această metodă, se face astfel:
- Se coboară, cu ajutorul echerului topografic, o perpendiculară din punctul caracteristic, ale
aliniamentului cunoscut., de exemplu, fig.22, din punctul (531) pe aliniamentul determinat de
punctele de drumuire planimetrică (103) şi (104), în punctul (531’).
- Se măsoară cu panglica sau ruleta lungimea perpendicularei care reprezintă ordonata punctului
(Y531) precum şi distanţa de la capătul aliniamentului (103) până la piciorul perpendicularei
(531) care reprezintă abscisa punctului (X531).
Pentru punctele caracteristice importante se calculează şi coordonatele absolute. De exemplu,
calculul coordonatelor punctului (531) se face astfel:
- se calculează orientările celor două direcţii perpendiculare:
Θ103− 531/ = Θ103 −104
Θ531/ − 531 = Θ103− 531 + 300 g
- deoarece distanţele măsurate sunt orizontale, se face calculul coordonatelor relative:
/
∆x103− 531/ = d o103− 531 ⋅ cos Θ103 −531/
/
∆y103 −531/ = d o103 −531 ⋅ sin Θ103− 531/

/
∆x531/ − 531 = d o531 − 531 ⋅ cos Θ531/ −531
/
∆y531/ −531 = d o531 − 531 ⋅ sin Θ531/ − 531

- se calculează coordonatele absolute ale punctului caracteristic

x531 = x103 + ∆x103− 531/ + ∆x531/ − 531

y531 = y103 + ∆y103 −531/ + ∆y531/ − 531

3.2.5. Echerul topografic

Este un instrument folosit la prelungirea aliniamentelor, la ridicarea sau coborârea de
perpendiculare, constructiv, putând fi cu oglinzi sau cu prisme.

Fig. 23. Prisma echerului topografic

Echerul cu prisme pentagonale este format din două prisme pentagonale suprapuse, montate
într-o carcasă prevăzută la partea inferioară cu un baston sau cu un mâner de care se agaţă un fir de
plumb. Fiecare prismă are două feţe neacoperite şi aşezate perpendicular una faţă de alta. Mersul
razelor de lumină printr-o prismă este arătat în figura 23, fiecare prismă producând două reflexii
totale interioare astfel încât, unghiurile dintre razele emergente cu cele incidente sunt unghiuri

15
drepte, indiferent de unghiurile de incidenţă a razelor de lumină.
De exemplu, având trei puncte fixe, (P, J1 de coordonate (X1,Y1)şi J2 de coordonate (X2,Y2),
şi considerând aliniamentul J1,J2, se poate determina cu precizie, cu ajutorul echerului topografic,
locul în care cade perpendiculara punctului P, pe aliniamentul J1,J2,(fig. 24) parcurgând următoarele
etape:

Fig.24 Modul de lucru cu echerul topografic

- cele trei puncte considerate se semnalizează prin intermediul a trei jaloane verticale;
- se stabileşte linia aliniamentului punctelor J1,J2 prin deplasarea transversală a operatorului care
ţine echerul vertical, până observă prin prismele echerului, jaloanele corespunzătoare celor două
puncte în prelungire;
- poziţia perpendicularei punctului P pe aliniamentul considerat se obţine prin deplasarea de-a
lungul aliniamentului conform etapei precedente, până când privind pe deasupra prismelor,
operatorul va observa jalonul corespunzător punctului P în prelungirea imaginilor jaloanelor din
cele două prisme. Proiecţia firului cu plumb al echerului topografic marchează piciorul
perpendicularei coborâte din punctul P pe aliniament.
Ridicarea sau coborârea de perpendiculare cu ajutorul echerului topografic se face cu o
precizie satisfăcătoare până la distanţa de cca. 100m.

3.2.6. Metoda coordonatelor bipolare

Metoda coordonatelor bipolare se foloseşte la determinarea punctelor caracteristice ale
detaliilor planimetrice prin intersecţia unghiulară înainte, fiind indicată când unele puncte de detaliu
sunt mai greu accesibile din care cauză măsurarea distanţelor este dificilă sau imposibilă.

Fig.25. Metoda coordonatelor bipolare

Această metodă presupune vizarea punctelor de detaliu pornind de la două puncte aflate la
capăt de aliniament, în funcţie de unghiurile orizontale măsurate între latura cunoscută şi direcţiile
către punctele de detaliu şi, de lungimea aliniamentului, fig.25.
Pentru cazul prezentat în fig.25 poziţia fiecărui punct va fi determinată într-un sistem
rectangular de axe, luat astfel încât punctul notat generic (107) să fie originea sistemului de axe, iar
axa OY’ să corespundă laturii (107-108). Coordonatele punctului (567), de exemplu, vor fi
exprimate cu ajutorul formulelor:

16
 ′
d o ⋅ tgβ 567 ⋅ tgβ 567
′ =
X 567
tgβ 567 + tgβ 567′
′
d o ⋅ tgβ 567
′ =
Y567
tgβ 567 + tgβ 567′

Această metodă nu mai presupune măsurarea în teren a unghiurilor verticale.

4. Nivelmentul

Nivelmentul sau altimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi
al metodelor de determinare a poziţiei pe verticală a punctelor suprafeţei topografice faţă de o
suprafaţă de referinţă şi cu reprezentarea reliefului pe suprafeţe plane.
Ridicările nivelitice completează planimetria cu relieful, dând o imagine deplină asupra
terenurilor ridicate, deoarece toate punctele sunt determinate în spaţiu prin coordonatele X,Y şi Z.
Toate punctele sunt determinate de înălţimea faţă de o suprafaţă de referinţă. Suprafaţă de
nivel care corespunde cu suprafaţa de nivel mediu al mării se numeşte suprafaţa de nivel zero şi ea
reprezintă suprafaţa faţă de care se face determinarea înălţimilor punctelor de pe suprafaţa
topografică.
Suprafaţa de nivel zero, pentru fiecare ţară, este determinată într-un singur punct. În ţara
noastră reperul zero fundamental se găseşte în portul Constanţa.
Diferenţa de nivel între două puncte topografice, este distanţa pe verticală, exprimată în
metri, dintre suprafeţele de nivel a celor două puncte. Diferenţa de nivel se poate obţine prin
măsurări nivelitice pe teren sau din diferenţa cotelor absolute ale celor două puncte.

Fig.26. determinarea cotelor nivelitice

Pe întinderi relativ mici (cazul topografiei), se poate considera că pământul este o suprafaţă
plană iar suprafeţele de nivel sunt suprafeţe plane orizontale, paralele între ele, verticalele fiind şi ele
considerate paralele între ele şi normale la suprafeţele de nivel (fig.26).
Problema de bază în măsurările nivelitice este aceea a determinării diferenţelor de nivel,
funcţie de care se pot calcula cotele punctelor şi reprezenta relieful terenului. Astfel cota unui punct
este egală cu cota unui punct cunoscut la care se adaugă algebric diferenţa de nivel dintre cele două
puncte obţinută prin măsurări pe teren:

Z B = Z A + ∆z AB

Nivelmentul geometric este nivelmentul care foloseşte vize orizontale. Diferenţa de nivel se obţine
în funcţie de înălţimea unei vize orizontale, deasupra celor două puncte, înălţimi care se măsoară pe
mine ţinute vertical.

17
4.1. Metoda profilelor topografice

Pentru o serie de lucrări detalierea reliefului terenului se face cu ajutorul profilelor

topografice.
Profilul topografic este reprezentarea grafică a liniei rezultată din intersectarea suprafeţei
terenului cu un plan vertical. Se deosebesc profile longitudinale şi profile transversale.
Profilul longitudinal reprezintă relieful de-a lungul unei direcţii. El se întocmeşte luându-se
un sistem rectangular de axe în care pe abscisă se socoteşte scara lungimilor iar pe ordonată scara
înălţimilor. Pentru evidenţierea reliefului scara înălţimilor se ia de circa zece ori mai mare decât
scara lungimilor.
Întocmirea profilului longitudinal se poate face fie pe baza elementelor (distanţe orizontale şi
cote) obţinute prin măsurători în teren, fie după elementele luate de pe un plan sau o hartă cu curbe
de nivel.
Indiferent de modul de obţinere a elementelor, întocmirea profilului longitudinal se face la
fel, fixându-se mai întâi punctele pe scara lungimilor după care, se ridică perpendiculare din fiecare
punct până în dreptul cotei respective, reprezentate pe scara înălţimilor. Prin unirea vârfurilor
perpendicularelor rezultă profilul longitudinal al terenului sau al lucrării.

Fig.27. Profilul transversal

Profilul are un indicator în care se trec diferite elemente în funcţie de felul lucrării. În fig.27
se prezintă o porţiune dintr-un profil longitudinal.
Profilul transversal reprezintă relieful terenului pe o direcţie perpendiculară faţă de axa
longitudinală. În acest caz cele două scări pot fi diferite, ca în cazul profilului longitudinal sau pot fi
egale.

5. Tahimetria

Tahimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi a metodelor de

determinare simultană a poziţiei planimetrice şi nivelitice a punctelor suprafeţei topografice.
Distanţa se determină pe cale optică, electro - optică sau electro – magnetică, unghiurile orizontale
se măsoară cu ajutorul limbului teodolitului – tahimetru iar diferenţa de nivel prin metoda
nivelmentului tahimetric.
Tahimetria se aplică cu rezultate foarte bune la determinarea cotelor caracteristice
suprafeţelor de teren în zonele cu relief accidentat, acolo unde măsurarea pe cale directă cu panglica
de oţel de 50 m este dificilă.

18
 Măsurarea distanţelor pe cale indirectă (optică), tahimetric, presupune ca într-un punct să fie
aşezat teodolitul – tahimetru iar în celălalt punct să fie instalat un semnal specific, (jalon, miră
topografică) corespunzător tahimetrului.

Fig. 28. Tahimetrul clasic

- H este segmentul de pe miră denumit şi număr generator, rezultat din diferenţa citirilor la firele
stadimetrice;
- h este distanţa pe reticul dintre firele stadimetrice;
- f este distanţa focală a obiectivului;
- e este depărtarea obiectivului faţă de axa principală a tahimetrlui;
- γ este unghiul constant de măsurare stadimetrică.

În principiu, un tahimetru clasic, fig. 28 este prevăzut cu o lunetă stadimetrică (care foloseşte
pentru măsurarea distanţelor mire de vizare - reticule orizontale, sau verticale) şi, pentru o
măsurătoare se fac două citiri L şi L1. Cele mai răspândite sunt tahimetrele cu mire verticale.
f
Mărimile f şi h sunt constante şi se notează raportul k1 = , raport denumit şi constantă
h
stadimetrică. Valoarea e + f = k2 se numeşte constantă adiţională. Prin construcţia convenabilă a
lunetei tahimetrului, constanta stadimetrică poate avea valorile 50, 100 sau 200, iar constanta
adiţională ia valori cuprinse între 0,20 şi 0,60.
Distanţa orizontală dintre două puncte A şi B va fi:

d o = D′ + ( f + e )
dar,

D′ f
= , din asemănarea celor două triunghiuri, şi astfel înlocuind D’ se obţine:
h h

f
do = ⋅ H + (e + h ) , şi ţinând cont de semnificaţia constantelor stadimetrică şi adiţională
h
rezultă:

d o = k1 ⋅ H + k2 = k1 ⋅ (L − L1 ) + k2

tahimetrele moderne folosesc lunete analitice, caz în care k2 devine egal cu 0 şi în

consecinţă, notând k1 = k, obţinem:

d o = k ⋅ H 2 = k ⋅ (L − L1 )

19
 Fig. 29. Metoda de măsurare tahimetrică în
terenuri accidentate

În terenuri accidentate, măsurarea distanţelor se face cu mira în poziţie verticală şi luneta

tahimetrului înclinată, fig. 29.
Astfel unghiul dintre mira ţinută vertical şi poziţia imaginară a acesteia, perpendiculară pe
axa de vizare devine:

H ′ = H ⋅ cos α ,

iar distanţa dintre punctele A şi B va fi dată de relaţia:

D = k ⋅ H ′ = k ⋅ H ⋅ cos α

iar distanţa redusă la orizont devine:

d o = D ⋅ cos α = D ⋅ sin z

Există tahimetre moderne denumite şi autoreductoare, care sunt caracterizate de o precizie

ridicată şi, care dau direct distanţele reduse la orizont precum şi diferenţele de nivel dinte punctele
vizate, fapt care reduce substanţial volumul de calcule

5.1. Metode de ridicare tahimetrică

În cazul ridicărilor tahimetrice, elementele care se măsoară pentru determinarea planimetrică

(distanţe, unghiuri orizontale şi verticale) servesc şi pentru determinarea nivelitică a punctelor
topografice. De aceea, ridicările tahimetrice se pot confunda cu nivelmentul trigonometric la
distanţe mici, deosebirea constând în faptul că la nivelmentul trigonometric la distanţe mici,
măsurarea distanţelor se face pe cale directă, pe când la ridicările tahimetrice, distanţele se
determină numai pe cale indirectă.
Principiul ridicării tahimetrice constă în următoarele: considerându-se un sistem triortogonal
de axe în punctul de coordonate cunoscute A (XA,YA, ZA), poziţia punctului nou, B de coordonate
(XB,YB, ZB), va fi determinată cu relaţiile:

X B = X A + ∆x AB
YB = YA + ∆y AB
Z B = Z A + ∆z AB

20
 Coordonatele relative ∆xAB şi ∆yAB se determină ca la ridicările planimetrice cu deosebire
că, în acest caz, distanţa înclinată măsurându-se pe cale optică, D = k . H, distanţa redusă la orizont
se calculează cu relaţia cunoscută din paragraful anterior:
d o = D ⋅ cos α = D ⋅ sin z ,

diferenţa de nivel ∆z se calculează cu relaţia:

∆z AB = d o ⋅ tgα = d o ⋅ ctgz = k ⋅ H ⋅ cos 2 α ⋅ tgα = k ⋅ H ⋅ sin α ⋅ cos α = k ⋅ H ⋅ sin z ⋅ cos z

Ridicările tahimetrice se leagă de cele mai multe ori de reţelele de sprijin planimetrice sau
nivelitice locale, ale căror puncte sunt precis determinate.

În cazul particular al expertizelor tehnice rutiere unde câmpul infracţional se întinde pe o

suprafaţă relativ mică, considerăm că aplicarea corectă a metodelor prezentate anterior, fiecare
cu aspectele caracteristice de rigoare şi, desigur pornind de la aparatura de măsurare avută la
dispoziţie de expert, poate fi de un real folos la realizarea unei schiţe detaliate şi corecte a locului
fapte precum şi la obţinerea unor concluzii precise cu privire la mecanismul producerii
evenimentului rutier.

Bibliografie
1. Nistor, Gh., Topografie, Rotaprint, Iaşi, 1991
2. Nistor, Gh., Topografie-Lucrări practice, Rotaprint, Iaşi, 1993
3. Cristescu, N, Topografie inginerească, E.D.P. Bucureşti 1980

21