Ne aflăm „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim din

Bucureşti, „răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure”, întrucât „toate curţile şi mai

ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile
marelui sat ce era atunci Capitala.”. Unde soseşte Felix Sima („un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] Uniforma neagră îi era strânsă
pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată
îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă,
aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie.”), originar din Iaşi, orfan de ambii părinţi, pentru a
locui, în perioada studiilor de medicină, la unchiul şi tutorele său, Costache
Giurgiuveanu, cel care îi administrează averea moştenită, până la majorat.

Casa pe care o căuta Felix avea o înfăţişare ciudată, asemenea tuturor clădirilor
de pe Antim, datorită amestecului de stiluri şi folosirii de materiale improprii,
de mică valoare şi puţin durabile: „Partea de sus privea spre stradă cu patru
ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi
deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte
două console […] totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane
erau vopsite în ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe
locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ
buruienile.”.

După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre
care adolescentul crede a fi unchiul său, cunoscut dintr-o veche fotografie, dar
bătrânul, întrebat de către Felix dacă acolo locuieşte domnul Costache
Giurgiuveanu, răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu-nu-nu ştiu.. nu-nu stă nimeni
aici, nu cunosc…”. Felix va fi recuperat însă din situaţia delicată de către
verişoara sa, Otilia, care îl conduce în interior şi îl prezintă lui Pascalopol
(„un om ca de cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de
exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi
tăietura englezească a mustăţii cărunte.”), Aglaei Tulea, sora lui Costache
Giurgiuveanu – „o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru
pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele
subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari” – şi
fiicei acesteia, Aurelia Tulea, „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii
proeminenţi ca ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu
tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite.”.

Ignorat de musafiri şi gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul

unei mese luminate de lampa cu petrol, Felix simte că poate avea încredere doar în
Otilia; „Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul
mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi
gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil
perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de
mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”. În plus, ea „îi dădu un sentiment
inedit, de mult presimţit.” tânărului crescut la internat, fără a fi cunoscut
intimitatea femeilor.

Intuiţia lui, în ceea ce priveşte relaţia cu restul familiei, va fi confirmată de

către o remarcă datorată Aglaei Tulea, care se opune studiilor universitare
intenţionate de către Felix („Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră,
să nu cadă pe capul altuia.”), ignorând voit faptul că acesta beneficia de
veniturile proprii, pe care le gestiona Costache Giurgiuveanu în calitate de
tutore.

Pentru că nu i se pregătise o cameră, tânărul va dormi prima noapte în camera

fetei, care îl uimeşte prin dezordinea spontană izvorâtă din temperamentul ei
tumultuos: „Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia
destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de
actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe
fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate
cu note muzicale pentru pianoforte.”, necesare fetei întrucât studiase pianul şi se
înscrisese ca studentă la Conservator.

II

A doua zi, Felix descoperă câte ceva din trăsăturile de caracter ale noilor sale
cunoştinţe, fie singur (tutorele său îi cere bani pentru alimentele casei, dintr-un
reflex avar, sugerează apoi Otilia), fie prin intermediul verişoarei sale (de fapt
rudă prin alianţă, căci este fiica dintr-o căsătorie anterioară a soţiei decedate a
bătrânului, păstrând numele mamei, Mărculescu): aceasta îl avertizează în legătură
cu Aurica („-Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de
cine-i iese în cale.”) şi îl evocă laudativ pe musafirul din seara trecută („-Nu
ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai
de călărie.”).

O nouă vizită a moşierului face ca Felix să sesizeze adevărata natură a relaţiei

acestuia cu Otilia şi restul familiei, căci „Ceea ce izbi pe Felix […] fu nu
veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se
clasa deloc printre sentimentele paterne.”.

III

Soţul Aglaei, Simion Tulea, pe care Felix îl descoperise lucrând paşnic la un

gherghef, încă din prima seară, devine agitat şi violent; „Simion, omul aşa de
blând şi părând chiar stupid, care borda, cu o broboadă în spate, avea din când în
când toane, considerate ca «păcatele lui», şi atunci «dezgropa morţii». Făcea
scandal, şi atunci toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om
decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste,
scandaluri.”, lămureşte Otilia situaţia.

Invitat de către Aurica în casa familiei Tulea, situată alături de casa

Giurgiuveanu – pornind de la pretextul meditării fratelui ei, Titi, rămas corigent
la limba latină –, lui Felix i se prezintă pernele brodate de către Simion împreună
cu picturile acestuia şi ale fiului său, Titi: „erau de o dexteritate
indiscutabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în
chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili
artişti.”, însă „Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale
ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă
[…] Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi
culorile, dar inteligenţa lui nu putea să discearnă raţiunea structurii modelului
şi să interpreteze din nou.”.

Are loc şi pomenita meditaţie, însă Titi, un „vlăjgan molatic” mai mare cu câţiva
ani decât Felix, repetent şi copie într-o altă vârstă a lui Simion, după o jumătate
de oră, declarând că s-a plictisit şi l-au apucat durerile de cap, renunţă la
efortul intelectual.

Drept semn al deficienţelor personajului, notează autorul spre a detalia portretul,

Titi „Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor […] se
aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe şi, cu mâinile împreunate în
modul catolic, se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers.”.

Pornind de la această vizită, Otilia lămureşte pentru Felix natura comportamentului

agresiv al femeilor Tulea în ceea ce o priveşte: ambele nădăjduiau moştenirea lui
Costache Giurgiuveanu, dat fiind că bătrânul nu o adoptase pe fiica sa vitregă,
deşi ar fi trebuit să o facă, ţinându-se cont de averea mamei Otiliei, care îi
revenise lui. Iar Felix îşi lămureşte grimasele de satisfacţie ale lui moş Costache
– din momentele în care fiica lui vitregă îl alintă calin –, socotind că „nu făceau
parte din sentimentele nesuspectabile.”.

În ceea ce o priveşte pe Aurica, notează autorul, „avea despre bărbaţi o concepţie

mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a bărbat, mai
cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.”, iar căsătoria i se părea „unicul scop
serios în viaţă”, pentru a cărui atingere bătea zilnic „Calea Victoriei străbătând
mereu şi cu repeziciune acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă
trotuarele.”, în zadar însă. După cum fără de succes a fost şi tentativa de a-l
cuceri pe Felix, care, excedat de avansurile repetate ale doritoarei de măritiş,
s-a simţit nevoit să precizeze că nu are nici o înclinaţie, în ceea ce o priveşte.

IV

Felix, trăind într-o casă „unde fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe
celălalt”, se dezvoltă psihic, deoarece „Libertatea îi rispise timiditatea şi-i
dăduse sentimentul valorii lui personale.”. Raporturile interindividuale se aşează,
în sensul că „Otilia deveni pentru Felix adevărata stăpână a casei, căreia îi
încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit
şi gata să se strecoare printre degete. Încerca pe deasupra faţă de ea o atracţie
care deveni din ce în ce mai tiranică.”.

Cei doi, Felix şi Otilia, fac o vizită lui Pascalopol, în apartamentul acestuia din
Bucureşti, unde locuia singur (era divorţat sau soţia îi murise – nu precizase clar
situaţia sa matrimonială) iar „Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat
decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi de
convenţional.”, prin amestecul estetic de vechi obiecte cu iz oriental, mobilier
rustic şi elemente occidentale. Cu toată această preţuire pentru gustul fin al
omului de lume Pascalopol, (sau pornind de aici), Felix nu îşi poate reprima o
izbucnire de gelozie, a doua zi („-Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta
familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze altfel.”), spre a
primi un răspuns ambiguu, dar liniştitor pentru el: „Pascalopol e un om de mare
caracter, care a fost foarte bun cu mine…”.

Familia Tulea primeşte vizita celeilalte fiice, Olimpia, însoţită de Stănică Raţiu,
bărbatul cu care femeia trăia fără a fi cununată şi cu care avea un copil de o
lună. Căsătoria nu se făcuse deoarece Simion Tulea refuza să dea zestrea pretinsă
de Stănică („o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca
zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să rămână fără nimic.”) pretextând că
Olimpia nu este fiica lui, în ciuda evidenţelor contrare (Olimpia îi semăna „în
chip izbitor”).

O respingere circumstanţiată însă, deoarece „Simion refuza casa şi se uita urât

numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de
braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o
biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna şi cu apelativul «mamă». Stănică
ciupea câte ceva de la cine-i ieşea în cale”.

Strategia lui Stănică va cuprinde şi alte mijloace de manipulare a viitorului

socru, printre care berea oferită prin grădinile restaurantelor ori aducerea de
vizitatori pentru „galeria de pictură” din casa Tulea, încât, atunci când Felix şi
Otilia, invitaţi de către Pascalopol la moşia sa din Bărăgan, se pregătesc să dea
curs ofertei moşierului, Simion aproape că cedase şi cununia Olimpiei se profila cu
iminenţă.

VI
La Ciulniţa, unde mersese mai din vreme, Pascalopol îi întâmpină pe cei doi
vizitatori „îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial”, justificat de
sălbăticia primitiv-agrară a locurilor şi enormitatea deschiderii peisajului –
„Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii
enorme de pământ, care fuseseră lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse
mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără
oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii,
săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. […] Când brişca trecea printre semănături
de porumb, zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o
vietate, afară de stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, în care
valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului.”. Iar lipsa de
repere ale civilizaţiei, anistoricitatea spaţiului şi timpului din câmpia cotropită
de ierburi îi dau lui Felix intuiţia pustietăţii scitice, pe care o învăţase la
şcoală.

La masă se discută despre agricultură şi productivitatea moşiei, drept răspuns la o

întrebare a lui Felix, pusă însă „numai ca să spună ceva”, de a afla că moşierul
exportă, pe bani buni şi către Anglia, recolta de oleaginoase, că foloseşte în
special muncitori ardeleni, bulgari şi sârbi, ţăranii din Bărăgan nefăcând faţă
cerinţelor unei exploatări raţionale a pământului.

Otilia şi Felix au parte de distracţiile inedite ale vieţii campestre: se urca pe

stogurile de fân, călăresc amândoi acelaşi cal cutreierând moşia, cu fata
încălecată băieţeşte în faţa lui Felix, se leagănă pe un scrânciob improvizat în
copac. Dar discuţiile lor alunecă – probabil şi stimulaţi de absenţa stăpânului
moşiei, solicitat pentru două zile în Bucureşti – către aspectul cel mai serios al
vieţii lor din acel moment, relaţia Otiliei cu cei doi bărbaţi din viaţa ei,
Leonida Pascalopol şi Felix. Pentru bărbatul matur, fata mărturiseşte a simţi
recunoştinţă şi admiraţie (astfel încât a fugi cu el i se pare un gest normal: „e
un om care merită o astfel de bucurie”), împreună cu siguranţa de a fi acceptată
aşa cum este – „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” –, ceea ce un tânăr
de vârsta lui Felix nu ar putea face, afirmă ea, deşi partenerul ei de dialog se
arată convins, în sinea lui, de contrariul.

De la Pascalopol, revenit la moşie, cei doi află despre căsătoria lui Stănică Raţiu
cu Olimpia, după primirea dotei jinduite, dar şi despre moartea fiului lor care,
neglijat de părinţi, căzuse din patul neîngrădit.

Iar atitudinea tânărului faţă de gazda lor se schimbă, înainte de întoarcerea la

Bucureşti: „Felix admiră caracterul bun al moşierului, care oscila nesigur între
sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci detestându-i cordial prezenţa, aci
luându-i cu afecţiune braţul ca unui fiu mare. Învins de această discreţie nobilă,
Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat de intens de aspectele
câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure intens de familiaritatea
Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat joc
de salon.”.

VII

În toamnă, Stănică Raţiu afectează a se simţi moralmente obligat să îl avertizeze

pe Pascalopol în legătură cu Otilia, sperând probabil o recompensă din partea
moşierului („Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlneşte c-un tânăr, mâine
cu altul, o fată poate greşi uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru
care se pare că are înclinaţii… Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar,
ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă
scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta
cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.”.),
dar fără efect.
Tot o iniţiativă legată de Otilia manifestă şi Titi, dar de alt gen: după mai multe
încercări nereuşite (căci nu avea nici vocabular, nici idei) de a şi-o apropia prin
conversaţie, tânărul răscolit pentru întâia oară de instinctul sexului riscă un
gest mai necugetat, ce declanşează ţipătul de protest al Otiliei, dar şi
comentariul răutăcios-impertinent al Aglaei, care auzise totul din camera de
alături, adresat fratelui ei: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu
băieţii de familie, să-i ferească alte lucruri mai rele.”.

Stănică Raţiu, consecvent în imoralitatea lui, aduce un medic, Vasiliad, spre a-l
consulta pe Costache Giurgiuveanu, în realitate însă pentru a-l putea declara pe
bătrân iresponsabil, în cazul în care ar înzestra-o pe Otilia, înţelege Felix – de
acum student la medicină cu informaţii mai multe decât i-ar fi permis studiile de
până atunci –, din întrebările puse pe parcursul consultului nedorit de către
pacient.

VIII

Întrebată de Felix asupra relaţiilor dintre ei, după o scrisoare de iubire lăsată
în camera fetei, Otilia mărturiseşte a avea faţă de el o grijă aproape maternă, de
soră mai mare, sau izvorâtă din prietenie, iar iubirea faţă de el se manifestă prin
renunţarea ei la speranţa de dragoste împlinită – „Am visat pentru tine glorie,
avere, îţi căutam cu gândul mai târziu o fată drăguţă, blândă. Nu m-am gândit că mă
vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oameni
blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol.”. Referitor la
Pascalopol încearcă apoi să nuanţeze, precizând natura ambiguă a sentimentelor puse
în joc: „bietul Pascalopol e şi el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti
Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu ştiu dacă
nu se-nşeală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu-ţi ascund că mi-e
drag, în anume înţeles, îmi trebuie; în sfârşit, nu e ce crezi.”. Dialogul având
loc în camera fetei, „Felix se ridicase şi încercase să îmbrăţişeze pe Otilia.
Aceasta, sprintenă de obicei şi ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se
catifelaseră, buzele îi tremurau şi primea timidele sărutări ale lui Felix, pe
tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare,
abia schiţată, pe obraz.”.

Pentru că Felix emisese pretenţii de exclusivitate asupra Otiliei, după acea

discuţie amoroasă, impunându-i să nu-l mai primească pe moşier şi pentru că fata se
arase după aceea tristă, renunţând la comportamentul jucăuş prin care îl cucerise,
Felix acceptă o discuţie lămuritoare cu Pascalopol, acasă la cel din urmă. Unde
află că fata crescuse sub ochii rivalului său, care îi satisfăcuse financiar
necesităţile de lux şi fanteziile pe care nu şi le-ar fi putut permite datorită
avariţiei lui moş Costache, astfel încât Otilia depindea de el ca un copil de
părintele său. Şi Pascalopol propune un armistiţiu („Am nevoie de domnişoara
Otilia, care e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân
totdeauna un nepreţuit prieten şi părinte. Pentru voi amândoi.”), acceptat de
Felix, astfel încât relaţiile din triunghiul sentimental-amoros vor continua ca
înainte.

Printr-o criză cu substrat erotic, manifestată ca frustrare sexuală, trece şi Titi,

prezentat apoi de către un coleg, pe nume Sohaţchi, de la facultatea de arte
plastice, unde Titi se înscrisese, surorii acestuia, Ana, cu ajutorul căreia
băiatul îşi lămureşte „misterul fiziologic” devenit obsedant. A treia „şedinţă” de
sex însă se va solda cu surprinderea lui Titi asupra faptului, de către tatăl şi
fraţii fetei, toţi trei ofiţeri, şi cu determinarea tânărului iniţiat să o ia în
căsătorie pe Ana, eveniment petrecut fără ştirea familiei băiatului însă, căci
acesta nu îndrăznise să mărturisească alor săi isprava. După deconspirarea
schimbării de stare civilă, datorată mărturisirii către Felix şi Otilia, Titi,
strămutat în casa de mahala primită ca zestre de către soţie, cunoaşte fericirea
conjugală pentru scurt timp, deoarece Ana îl neglijează, uneori chiar în favoarea
lui Stănică Raţiu, cu care iese în oraş, încât Titi acceptă în cele din urmă
divorţul propus de mama lui, nemulţumită de la bun început.

IX

Suntem în luna martie, când Felix, apropiindu-se de vârsta majoratului şi simţind o

mai mare nevoie de independenţă economică se adresează în acest sens unchiului său,
care îi oferă doar un împrumut, pretins a fi acordat de către altcineva, de o mie
de lei, de fapt (va presupune un prieten al lui Felix, student la drept), bani daţi
din cei ai lui Felix, administraţi de bătrân. Felix acceptă această formă de
finanţare, deşi nu va primi banii decât în rate valorând câte o pătrime din
valoarea ‘împrumutului’, după ce semnează un bilet la ordin nedatat, spre a fi
completat de bătrân cu o dată ulterioară atingerii de către nepotul său a vârstei
de majorat, pe atunci 21 de ani.

Spre a o feri pe Otilia de neplăceri viitoare, Pascalopol îl convinge pe Costache

Giurgiuveanu să o înfieze, ceea ce bătrânul acceptă, nu fără reticenţe însă. Şi
pentru că asistase, fără a fi observat din timp de către cei doi, la discuţia
despre viitorul Otiliei şi considera că fata va fi o partidă bună, Stănică Raţiu
propune fetei … să o ia în căsătorie, spre indignarea presupusei viitoare soţii.

Participarea, indirectă, la aceste frământări intrafamiliale stresează pe Felix,

încât „Era obosit moralmente, dar cu senzaţii fizice. […] Îl obosea, îl neliniştea
această lume fără instincte de rudenie, aprigă, în care un om nu se putea încrede
în nimeni şi nu era sigur de ziua de mâine.” şi simte nevoia să părăsească locul.

Simţind, din această cauză, nevoia de mai multă stabilitate şi clarificare în

relaţiile cu Otilia, Felix îi va vorbi despre sentimentele sale încă insuficient
determinate („Nici eu nu ştiu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aş
zice, dacă n-ai fi mai tânără decât mine.”), dar primeşte un răspuns de aceeaşi
natură, incapabil de a-l limpezi, sufleteşte („te iubesc în atâtea feluri, încât nu
pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi cât, cum să zic, iubită.”).

Sătulă de tentative de intimidare, calomnii şi alte mijloace de presiune

psihologică practicate de către Aglae, Aurica şi Stănică Raţiu cu scopul de a
obţine averea lui moş Costache, Otilia se va refugia, împreună cu Pascalopol, pe
moşia acestuia, ceea ce îl face mai întâi pe Felix să îi adreseze, în gând,
reproşuri amarnice, după care însă ajunge să îi înţeleagă gestul. Cu toate acestea,
„După o săptămână de concesii şi explicaţii, Felix se descurajă şi ajunse din nou
la încheierea de la început, că Otiliei nu-i păsa de el. Ieşi în oraş din ce în ce
mai des, mâncă la restaurante, merse cu colegii la berării şi se-ntoarse câteodată
la ziuă, ameţit de băutură. Nu-i cerea nimeni nici o socoteală, nici nu-l vedea.
Acest fel de existenţă liberă începu să-i placă.”.

Felix o cunoaşte, prin intermediul lui Stănică Raţiu, pe Georgeta, o „fată faină”,
după cum sunase prezentarea, curtezană de lux, amantă a unui general în vârstă –
„Ceea ce uimea şi colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era fineţea
de marmură a incarnatului. Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a
buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful şi unghiile subţiri şi în migdală.
Sprâncenele, genele erau înfipte ca-n carnea unei piersici netede. Un fior trecu
prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie.”.

XI

Între timp, Simion Tulea devenise un nebun agitat, convins că „Acum avea o forţă
herculeană, colosală, şi simţise cum pârâie scaunul şi duşumelele. Casa şi solul
erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să-şi consume energiile şi să-şi subţieze
până la normal musculatura.”. Pretinde a se numi Ovidiu, că are o sută cinci ani,
că singura lui problemă de sănătate este aceea a molipsirii celor din jur cu…
sănătate ş.a.m.d.

La rândul său, tânărul Felix Sima începe să se afirme în mediul universitar ca

viitor cercetător şi medic specialist de succes, odată cu publicarea unui prim
articol ştiinţific. Drept urmare, „Era indiscutabil fericit, nu de articol în sine,
a cărui puţină însemnătate i se părea evidentă, cât de semnificaţia lui. Atrăsese
atenţia profesorului, izbutise să fie publicat într-o revistă străină, prin urmare
nimic nu-l împiedica să facă o mare carieră medicală dacă muncea.”.

Se hotărăşte să facă o vizită Georgetei, care îl invitase încă de la prima lor

întâlnire, găsindu-l nostim, şarmant; „Apropierea Georgetei îi procura o plăcere
voluptuoasă, deosebită de cea a intimităţii cu Otilia, un sentiment de bărbăţie,
însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.”. Cu această ocazie află că destinul
de curtezană al „domnişoarei Georgeta” fusese fixat de către mama ei vitregă
(„Femeia aceasta m-a pervertit. M-a învăţat de mică cu luxul, mă îmbrăca în
mătăsuri, se servea de mine ca de o păpuşă necesară apariţiei ei în public.”). Şi
primeşte, în legătură cu scrupulul său, îndemnuri explicite pentru a îndrăzni să
facă pasul următor: „poţi fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici
infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. […] A păcătui cu un
tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă.
Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.”.

XII

Felix primeşte o carte poştală de la Otilia, din Paris, iar „Sufletul i se umplu de
amărăciune. Dacă Otilia s-ar fi dus la moşie, asta ar mai fi mers. Era un gest de
plictiseală care se scuza, mai ales că moşia era un loc de delectare primăvara. Dar
la Paris, era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate în aceeaşi cameră
cu Pascalopol, trecea drept soţia lui, dacă nu era, legal sau ilegal. La Paris,
Pascalopol înceta de a mai fi un simplu protector patern. Un om în vârstă, care
duce minorele în străinătate, e un corupător. „. Sentimente instabile însă: „Felix
luă o fotografie a Otiliei şi o privi îndelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei
dezminţeau proastele lui opinii. Cine ştie dacă nu erau şi alte motive în această
familie ciudată, pe care n-o cunoştea îndeajuns?! […] Mărturisi că nu înţelegea
nimic şi se simţi descurajat.”

Drept urmare acestor incertitudini, „Felix se duse ca un om care vrea să se

sinucidă la Georgeta şi se purtă în aşa chip încât fata, inteligentă, înţelese
tulburarea şi dorinţa lui ascunsă şi-i uşură cu îndemânare manifestarea. Felix se
bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumuseţea
excepţională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, graţia
firească cu care putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăzneţe la convorbirea
prietenească. Simţi pentru ea recunoştinţă, înţelegând totodată că numai pe Otilia
o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică şi nu şi-ar fi închipuit-o niciodată
în atitudini scabroase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puţin jignit de
indiferenţa blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanţă pe care o
dădea întâmplării.”.

Trimis, la sfârşitul întâlnirii lor amoroase, de către aceeaşi Georgeta la

restaurantul lui Iorgu, aflat într-un local proprietate a unchiului său, Felix află
lucruri surprinzătoare: Iorgu îl plătise pe Stănică Raţiu pentru a-i mijloci, pe
lângă bătrân, cumpărarea restaurantului, dar acelaşi Stănică fusese văzut în
compania concurentului şi nu comunicase nimic lui Costache Giurgiuveanu. Acesta din
urmă, surprins pentru că voise să vândă restaurantul, dus de către Felix la Iorgu,
va încheia tranzacţia, în folosul Otiliei, precizează el tânărului mijlocitor:
„Dacă nu mai sunt legi în ţara asta şi nu poţi să laşi ce-i al tău cui pofteşti,
[se referă la posibilitatea de a-i fi atacat testamentul] vând mai bine. Dau eu cui
vreau, şi dumnealor [familia Tulea] să ia vântul.”

În acest chip, Felix „Ducea o existenţă cam agitată, puţin potrivită studiului.
Prea multe senzaţii tari încerca în vremea din urmă. Nu era un an de când picase
aici dintr-un mediu provincial şi monoton şi cunoscuse dragostea spirituală şi pe
cea fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiţia. Era liber, şi
totuşi neliniştit, lipsit de ocrotire. Se simţea mai degrabă singur pe lume,
părăsit. Crezuse în Otilia, şi Otilia îl trădase. Georgeta era o «fată faină». Ea
însăşi îl sfătuia să n-o ia în serios.”.

XIII

După ce Titi Tulea, îndemnat de către Stănică Raţiu, care îi mijloceşte întâlnirea,
vrea să se căsătorească cu Georgeta şi după ce aceasta renunţă la ideea
matrimonială, care o atrăsese o vreme, atunci când Felix, gelos, îi deschide ochii
asupra pretendentului, Felix, într-un dialog imaginar cu Georgeta, ‘ascultă’
cuvintele pe care tot el i le atribuie femeii: „Am făcut din tine, studenţaş timid,
un bărbat care se poate mândri cu amanta sa. […] Tot ce s-a făcut mare în lumea
asta, prin femei ca mine s-a făcut. Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat
geniile. Eu îţi dau dragostea şi toate bucuriile, fără nici o obligaţie, fiindcă tu
ştii că sunt curtezană, şi-ţi îngădui, fără blam, să mă plantezi oricând, Nu fi
prost! Înţeleg stima ta pentru Otilia, iubeşte-o, slăveşte-o, asta e cu totul
altceva. Eşti doar medicinist! De ce să fii absurd, să arunci bucuriile pe care ţi
le dau eu, pentru că iubeşti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ţi încarci
simţurile, să te gândeşti la ea cu impuritate, să crezi că o idolatrizezi, şi în
fond s-o doreşti.”.

A doua zi, acelaşi Stănică Raţiu va pune pe jar familia Tulea susţinând că, după ce
vânduse localul restaurantului, moş Costache intenţionează să vândă şi casele din
strada Ştirbey, spre a da banii fiicei sale vitrege, Otilia.

XIV

Pe Felix „Depărtarea de fată nu-l supăra în sine, ba într-un fel îi convenea,

fiindcă gusta, ca un călugăr, bucuria de a se înfăţişa mai târziu Otiliei
perfecţionat sufleteşte.”, în timp ce „Georgeta îl irita puţin. Era încântătoare de
frumuseţe şi sănătoasă tun, imorală, cu luciditate, cu principii burgheze şi
bun-simţ.”. Prins în astfel de trăiri, „simţea, mai mult decât nevoia fiziologică
de a avea femei şi de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-şi
găsi un punct de vedere metafizic, în care să-şi ordoneze viaţa sentimentală.”.

Are însă a-şi face şi reproşuri, cu privire la practica erotică, în legătură cu

relativa lui imaturitate, „îl supăra facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el
cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor
de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze.”.

Dincolo de asemenea preocupări autoformative, observă prezenţa asiduă a lui Stănică

în casa unchiului său; avocatul, i se pare, „nu urmărea nimic special, aştepta
numai, înfrigurat, lovitura care să-I schimbe cursul vieţii. Această relativă
gratuitate a activităţii îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un
adevărat artist.”. Tatonând în toate direcţiile, pune întrebări lui moş Costache
asupra locului în care îşi depozitase banii primiţi de la Iorgu şi, sugerând
primejdia la care se expune ţinându-i ascunşi în casă, trage concluzia, din
reacţiile bătrânului, că acolo sunt.

Între timp starea lui Simion Tulea se agravează continuu: „I-a intrat în cap că
Duhul Sfânt, prigonit de oameni, s-a ascuns în cearşafuri, şi se supără când baţi
cu băţul plapuma şi celelalte. Astă seară n-a vrut să se culce, fiindcă rufele
n-aveau Duh, fiind spălate cu leşie şi persecutate. M-a văzut pe mine cu batista
asta şi striga zor-nevoie că Duhul Sfânt s-a ascuns în ea şi să i-o dau să doarmă
pe ea.”, relatează amuzat Stănică.

XV

Spre a scăpa de soţ, Aglae îl internează într-un ospiciu, unde-l abandonează, cu

toate că bolnavul făcuse o paralizie generalizată – îl informează pe Felix colegul
său, Weissmann. Apoi Aglae îşi schimbă comportamentul („începu să se îmbrace din ce
în ce mai modern, să meargă în oraş după cumpărături, să cheme în casă prietene.”)
şi, spre disperarea Auricăi, începu să vândă din bijuterii, pentru a-l căsători
bine pe Titi. Iar spectacolul dezinteresului faţă de soţ îl va face pe Weissmann să
constate că „-Este baba absolută, fără cusur în rău”, într-o replică adresată lui
Felix, pe care o continuă susţinându-şi convingerile comunist-socialiste, conform
cărora „Căsătoria monogamică […] este o instituţie falsă, contra naturii. Zoologia
ne învaţă că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un
bărbat cu o singură femeie este un emasculat de fapt.”. Spre deosebire de el însă,
Felix „Prin educaţia şi citirile lui de până aici înţelesese că iubirea e un
sentiment care se înfăptuieşte la toţi oamenii în acelaşi chip: prin căsătorie.”.

Mânat, probabil, de aceste convingeri, dar şi pentru că întâlnise pe Georgeta

împreună cu generalul care o întreţinea, în casa lui Iorgu – la o aniversare unde
fusese invitat alături de moş Costache –, ocazie cu care generalul se comportase ca
un protector înţelegător al său, Felix se decide să renunţe la Georgeta, din moment
ce „Ciudata familiaritate a generalului, îngăduinţa lui insistentă, toate i se
păreau tulburi şi degradante”.

XVI

Despre Stănică Raţiu aflăm că este de origine albaneză, neam de arnăuţi înzestraţi
cu un acut sentiment al solidarităţii familiale care i s-a transmis şi lui: „În
fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat
de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o
mare lăcomie de a-şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta.”.

Determinat de aceste sentimente, personajul face o vizită mătuşii sale, Agripina,

unde o întâlneşte pe Lili, nepoata lui de şaisprezece ani, deja pregătită
sufleteşte şi prin bună situaţie financiară pentru măritiş. Conform tradiţiei
familiale, încă de la paisprezece ani „Fetele înţelegeau trebuinţa căsătoriei, nu
se îndrăgosteau nebuneşte şi iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea raţiunii.
Nu sufereau de altfel nici o constrângere şi, dacă nu le plăcea un tânăr, îl
refuzau fără nici o discuţie.”, astfel încât Lili acceptă imediat să îl cunoască pe
Felix, drept posibil soţ, în urma ofertei lui Stănică.

XVII

Felix este trezit din somn, în timp ce îşi visează iubita, de sunetele pianului –
se cânta o piesă de Corelli şi „O mână uşoară, furtunoasă executa partea allegro
moderato, scoţând picături virtuoase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc.
Mâna aceasta obişnuită cu fraza clasică, exercitată la muzica înaltă, pasionată în
geometrie, era numai a Otiliei.”.

După gesturile de tandreţe pricinuite de bucuria revederii, Felix găseşte nimerit

momentul pentru a lămuri, bărbăteşte, lucrurile („Te-ai dus la Paris şi ai stat
atâta vreme cu Pascalopol. În ce calitate? Îl iubeşti? A crede asta înseamnă că nu
mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine,
Otilia, ai început să devii o enigmă. Şi Pascalopol, şi eu suntem îndreptăţiţi să
credem că ne iubeşti şi, totuşi, nimeni nu ştie sigur.”) neprimind în schimb însă
decât asigurarea că Pascalopol nu ar crede că ea îl iubeşte, purtându-se în
continuare cu ea după cum o făcea de când o cunoscuse, la vârsta de cinci ani. Doar
prietenie – va preciza Otilia în urma unei aluzii răuvoitoare făcută de Aurica
despre căsătoria cu Pascalopol –, bazată pe obişnuinţa care i l-a făcut pe moşier
indispensabil.

Dar Felix îşi continuă analiza, spre a descoperi apoi schimbările fizice şi
comportamentale din alcătuirea celei pe care o iubea: „Otilia se rotunjise puţin la
faţă, aşa încât forma osoasă a capului ieşea şi mai bine în evidenţă, devenise mai
lucioasă, mai feminină, fără să-şi piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai
ardenţi şi, în genere, ţinuta ei mai sigură. În vorba şi gesticulaţia ei se citea o
stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. […] Nimic în purtarea Otiliei nu era
agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul
respira prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi
delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi
justificate. Otilia părea că «ştie multe» şi intimida pe bărbat, iritând pe femei,
care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de bărbat.”, remarcă
naratorul.

Şi, animat probabil de gândul independenţei remarcabile a fetei, tânărul student

medicinist îi cere să-i promită că se va căsători cu el, când va fi timpul
potrivit, primind în schimb un răspuns evaziv de bun-simţ: nu putem să ne angajăm
pentru viitor deoarece nu ştim cum va fi el, dacă vom avea aceleaşi sentimente ori
nu.

A doua zi, pentru a da curs invitaţiei apăsate a moşierului, Felix îl vizitează,

găsindu-l în timp ce cânta din flaut „o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet,
cu totul abstractă, dar tocmai de aceea mai plină de caracter.”, după care
Pascalopol i se va confesa despre natura sentimentelor şi atitudinii faţă de
Otilia: „Cu temperamentul meu, cu educaţia mea, eu mi-am făcut în cap un anume tip
de copil pe care l-aş iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să-i îngăduiţi să fie
sincer şi să mărturisească cum că i-ar fi plăcut o fată ca domnişoara Otilia. Dacă
prin căsătorie aş căpăta-o acum pe domnişoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp
să mai aştept, m-aş căsători. Însă cum nu se poate, şi domnişoara Otilia e născută,
profit şi eu de ocazie şi-i arăt şi eu micile mele paternităţi de om ratat în viaţa
familială.”.

Invitaţie ce pare a nu fi fost decât pretext al protectorului Otiliei de a preciza,

întru ştiinţa tuturor celor interesaţi, natura castă a raporturilor dintre el şi
cea care îi servise drept obiect al revărsării sentimentelor paterne refulate:
Otilia locuise la o pensiune de domnişoare, de unde o lua din când în când spre a
vizita împreună Parisul.

Aceste precizări se vor încheia însă, aparent inconsecvent, prin recunoaşterea

totuşi a atracţiei erotice, cea care a generat nevoia de a apăra onoarea fetei prin
asemenea mărturisiri: „Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m-aş da
înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă. Însă fac şi eu ce pot, la vârsta
mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea
capriciilor tinereţii, dumneata lupţi cu ajutorul tinereţii. Recunosc că arma
dumitale e mai sigură.”.

După această discuţie lămuritoare, Felix va primi o vizită: adusă de către Stănică,
„Lili nu i se păru extraordinară. O găsi foarte drăguţă, simpatică, însă lipsită de
vioiciunea nervoasă a Otiliei, de marele stil al acesteia.”, însă declanşează
reacţii de femeie îndrăgostită ale vizitatoarei care, privind la Felix, „îl scruta
cu supunere şi duioşie, râdea când râdea el şi se înroşea ori de câte ori acesta o
ţintea în ochi.”.

XVIII
Moş Costache are un atac cerebral, nu prea grav, în urma căruia, speriat fiind şi
încă la pat, îi cere lui Felix să-i aducă o cutie de tablă în care îşi ţinea banii,
dar Felix descoperă în scrinul unde se găsea cutia şi un caiet de însemnări al
bătrânului, privind cheltuielile întreţinerii nepotului său. Din acel caiet rezultă
că tânărul aflat sub tutelă beneficiază de un venit substanţial, din dobânzi şi
chirii, echivalent cu salariul unui ministru, venit consumat în întregime, scriptic
dar nu real, prin cheltuieli în bună parte nefăcute. Totodată Felix descoperă că
materialele de construcţie – cele mai multe luate din demolări, pe nimic sau
aproape – adunate de moş Costache pentru a construi o casă despre care afirma că o
va da Otiliei şi lui Felix sunt înregistrate, cu valori apropiate de cele ale
materialelor noi, tot în contul său.

Nesocotind necesar (era chiar riscant, îşi spune el) ca lumea din jur să afle „cât
venit are şi cum îl fura bătrânul.” o informează totuşi pe Otilia despre
descoperirile sale întâmplătoare, prilej pentru fată de a-i dezvălui motivul
inconstanţei comportamentale ce o caracterizează: „sunt sincer ruşinată de
chestiunea asta. Şi eu am suferit mult e şi sunt, din cauza asta, cum mă vezi,
plină de capricii.”.

În sufragerie, alături de moş Costache încă suferind, dar perfect conştient, clanul
Tulea, stând la pândă pentru a nu scăpa moştenirea în favoarea Otiliei, discută
fără nici un fel de reticenţe despre testamentul bătrânului, fapte care îl
determină pe Costache Giurgiuveanu să-l cheme lângă sine pe Pascalopol şi să se
încredinţeze acestuia: „–Pu-pungaşii… mă-mă-mă pândesc să mă fure… să mă
moştenească până n-am murit… să-i dai afa-fară pe toţi, pe toţi, să nu văd decât pe
fe-fe-tiţa mea şi pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiţei mele cei al ei, am să-ţi dau
dumitale. Du-dumneata eşti pri-prietenul meu cre-credincios. Nu vreau să ştiu de
soră şi de nepoţi, afa-fară din ca-casa mea!”. Moşierul află astfel că bătrânul
pregătise pentru Otilia trei sute de mii de lei, proveniţi din restaurantul vândut
şi alte surse, o sumă considerabilă, mai mult decât suficientă.

Profitând de boala bătrânului Giurgiuveanu, Stănică Raţiu îşi pregăteşte viitorul

financiar, bazat pe convingerea – obţinută prin spionaj asiduu şi tatonări verbale,
alături de experienţa provenită din cunoştinţele şi experienţa sa de avocat – că
moş Costache intenţionează să o înzestreze, în viaţă fiind şi nu prin testament, pe
fiica sa din a doua căsătorie şi că ascunsese banii respectivi în casă. În acest
scop „umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate
odăile, apoi se închise în salon, încuind uşa cu cheia. Acolo merse de-a buşilea,
să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu şi canapeaua, apăsându-le cu
mâna să vadă dacă fâşâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise
chiar uşile de la sobă şi, negăsind nimic, începu să meşterească broaştele
sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care şi-o pregătise din vreme.”, însă
fără a găsi banii căutaţi, căci se aflau asupra bătrânului, precaut.

La viitorul financiar al Otiliei se va gândi şi Pascalopol – dincolo de demersurile

pline de bunăvoinţă, dar soldate cu permanente amânări, ale lui moş Costache –,
socotind că „Dacă moş Costache nu-i lasă nimic fetei, el Pascalopol, nu putea s-o
ocrotească şi s-o întreţină ca pe fiica lui, nu putea să-i facă măcar acele
capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă
Otilia ar fi simţit caritatea şi ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace.”.
De aceea va face, din banii săi, un depozit bancar de o sută de mii de lei,
pretextând apoi fetei că sunt bani de la „papa”.

XIX

Felix, ajuns la majorat, rămâne în continuare în casa lui moş Costache, spre a fi
aproape de Otilia, plătind tot atât, cu toate că ştia de specularea veniturilor
sale de către bătrânul care îi exagera nepermis de mult cheltuielile de
întreţinere.