Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de

război
de Camil Petrescu
-eseu de caracterizare a protagonistului-

Modernism
Modernismul reprezintă un curent în arta şi literatura secolului al XX-lea,
caracterizat prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie, înglobând mai
multe curente artistice novatoare. În literatura noastră, modernismul a început să se
manifeste în perioada interbelică, în climatul soci-politic generat de Marea Unire din 1918,
aflându-se sub activitatea critică şi ideologică a lui Eugen Lovinescu care a reuşit, în scurt
timp, să impună o direcţie modernistă vieţii literare româneşti.
Gruparea de la „Sburătorul”, cenaclul literar cu o existenţă apreciabilă în timp, cât şi
renumita revistă cu acelaşi titlu se aflau sub patronajul lui Eugen Lovinescu care a reuşit
să lase uşa deschisă pentru pătrunderea unor idei şi tehnici moderne, multe avându-şi
originea în cultura europeană.

Date despre autor şi opera sa

Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi poet. El a
pus capăt romanului tradiţional, rămânând în literatura română ca iniţiator al romanului
modern. Acesta este un promotor al înnoirii literare în perioada interbelică, sub influenţa
principiilor promovate de Eugen Lovinescu în cadrul cercului şi revistei literare
„Zburătorul”. După el, literatura unei epoci trebuie să fie sincronizată cu filozofia şi cu
celelalte domenii ale cunoaşterii, cum ar fi psihologia şi sociologia. Proza tradiţională este
considerată depăşită, de aceea staticul este înlocuit de mişcări psihice şi sufleteşti.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,
psihologic, de tip subiectiv, publicat în 1930, având drept caracteristici unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă,
anticalofilismul, pruscianismul, naraţiunea la persoana I, dar şi luciditatea analizei şi
autoanalizei. De asemenea roman psihologic prin temă, conflict, protagonist şi prin
utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de
critica vremii drept o „monografie a îndoielii”.
Structură
Textul narativ este structurat în două părţi precizate de titlu care indică temele ale
romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale trăite de protagonist:
dragostea, reprezentată de povestea de iubire dusă până undeva, şi războiul care omoară şi
ceea ce a mai rămas din iubirea lui Ştefan şi a Elei. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, partea a doua,
construită sub forma unui jurnal de campanie, urmăreşte experienţa de pe front a
protagonistului, din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime o
ficţiune, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articolele i
documentele din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului. Cele două secvenţe sunt
unite de substantivul „noapte” în mod simbolic, el desemnând dezamăgirea, deziluzia,
decăderea valorilor în care personajul credea şi care iau o altă ordine
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi
războiul. Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă, presupune existenţa
unui narator implicat. Punctul de vedere unic şi subiectiv al personajului-narator care
mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât
ştie şi personajul principal.

Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu şi relaţia cu Ela

Student la filozofie, Ştefan Gheorghidiu se încadrează perfect în tipologia
personajului camil-petrescian, tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte
în lumea ideilor, a cărţilor, care are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată.
În fapt însă, tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului. Până în
momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul Tache, cuplul trăieşte în
condiţii modeste, dar în armonie.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat prin caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi,
atitudini şi relaţii cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă caracterizarea directă
realizată de alte personaje participante la acţiune, precum şi autocaracterizarea, dar şi prin
procedeele specifice romanului psihologic precum autoanaliza lucidă, introspecţia,
monologul interior, rememorarea, memoria involuntară şi fluxul conştiinţei.
Conflictul individului cu el însuţi este un conflict de natură interioară şi intelectuală,
fiind specific personajelor preferate ale lui Camil Petrescu. În cazul intelectualului se
manifestă raţiunea care domină, dar nu poate învinge definitiv sentimentele şi pasiunile
iraţionale. Conflictul interior este pus în evidenţă prin raportul social al personajului, în
care, prin raţiune, încearcă să şi le desluşească. El încearcă să trăiască autonom, dincolo de
aceste relaţii, dar este inexplicabil atras de Ela prin dragoste
 Eroii se cunosc din anii studenţiei, sentimentul se naşte din admiraţie, duioşie şi
orgoliu. Căsătoria este una liniştită o vreme, mai ales că cei doi duc o existenţă modestă.
Conflictul din interiorul cuplului generează însă un al doilea tip, acela al opoziţiei dintre
individ şi societate.
În capitolul „Diagonalele unui testament”, în secvenţa narativă de factură balzaciană
a mesei de familie, se poate observa ce anume îl determină pe bătrânul avar să-i lase
nepotului său, Ştefan, cea mai mare parte din avere. Discutând despre căsătorie, Nae
Gheorghidiu îi reproşează protagonistului căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a
tatălui său mort, Corneliu, pe care pe deasupra îl acuză de nu-i fi lăsat fiului său o
moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan îşi expune motivul pentru care nu s-
a însurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu. Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul
Tache îi lasă cea mai însemnată parte a averii. Nae Gheorghidiu remarcă ulterior
discrepanţa dintre aspiraţiile intelectualului şi „valorile” societăţii, caracterizându-l direct
pe acesta: „N-ai spirit practic…Ai să-ţi pierzi averea (…). Cu filozofia dumitale nu faci
doi bani. Cu Kant acela al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu
sunt mai deştept ca ei când vine vorba de parale”.
Primirea moştenirii are efecte într-un plan mult mai profund, deoarece generează
criza matrimonială. Cuplul este aruncat într-o lume în care intelectualul superior nu îşi
poate găsi locul, o lumea mondenă dar care îi oferă, totodată, posibilitatea lui Ştefan de a
trăi lăuntric, de a reflecta asupra propriei existenţe, asupra conflictului cu el însuşi, pentru
că la el afectul şi intelectul sunt într-o permanentă luptă. După ce a crezut că a găsit în Ela
soţia ideală, apariţia neaşteptată a moştenirii îi arată lui Ştefan adevărata faţă a femeii
iubite. Neplăcut surprins de atitudinea Elei, Ştefan este tot mai atent la transformările pe
care le aduce averea în viaţa lor, devine gelos şi o bănuieşte pe aceasta de infidelitate.
Ela se lasă în voia tentaţiilor moderne, devenind din ce în ce mai preocupată de lux,
de petreceri şi de escapade, intrând în contradicţie cu idealul său de feminitate. Reacţiile
pragmatice ale Elei la diversele probleme întâmpinate de cei doi îl contrariază pe
protagonistul care afirmă: „Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia
mea porniri ce dormitau lent din strămoşii în ea”. Fire pasională şi reflexivă, eroul adună
progresiv semne ale neliniştii şi îndoielilor sale interioare pe care le disecă minuţios.
Primele observaţii semnalate la Ela sunt sugestiile ei cu privire la înnoirea vestimentaţiei şi
stângăcia dansului care îl fac să vadă „cum zi de zi femeia mea se înstrăinează”.
Ştefan este de asemenea caracterizat direct de către soţia sa care îl avertizează în
privinţa moştenirii („Dar nu vezi că toţi vor să te înşele,… pentru că eşti prea bun”), dar şi
în privinţa geloziei de după episodul de la Odobeşti care declanşează ireversibil criza
matrimonială, spunându-i: „eşti de o sensibilitate imposibilă”. Natură reflexivă şi
hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înşelat. Gelozia şi îndoiala
personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura şi împăcarea
temporară până la izbucnirea războiului.
Orice element exterior nou, orice întâmplare, declanşează trăiri sufleteşti intense,
complexe. Compania insistentă a domnului G. şi atenţia acordată soţiei sale sporesc
suspiciunile protagonistului, în timp ce plimbarea cu maşina şi aşezarea la masă sunt prilej
de observare atentă şi frământare interioară pentru Gheorghidiu. El notează gesturile,
vorbele, reacţiile dureroase ale geloziei, observându-se pe sine, pe cei doi, pe cei din jur,
studiind totul.
Războiul constituie o experienţă decisivă a intelectualului şi este inspirat dintr-o
realitate trăită direct de scriitor. Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de
averea sa aşa cum făcuse Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntar din dorinţa de a
trăi această experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar. Alexandru Paleologul
apreciază că „Gheorghidiu hotărăşte să plece pe front dintr-o aviditate de cunoaştere, dar şi
dintr-un imperios sentiment de onoare”.
Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autocaracterizează lucid: „Ştiu că voi
muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Pentru el,
războiul este tragic şi absurd şi înseamnă noroi, frig, foame, umezeală, frică, disperare,
moarte. Aceasta cea din urmă reprezintă a doua experienţă fundamentală trăită de
personaj, confruntarea directă cu moartea lasând definitiv în umbră experienţa iubirii.
Drama colectivă a războiului anulează drama personală a iubirii. Războiul este demitizat şi
prezentat aşa cum se reflectă în conştiinţa combatantului: monstruos şi absurd. Rănit şi
spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl
legase de Ela. Cu ochii arşi de grozăviile văzut şi cu sufletul călit de flacăra solidarităţii
umane, el va contempla, detaşat, teritoriul devastat al iubirii trecute. Finalul romanului
reprezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan o priveşte acum pe soţia sa
„cu indiferenţa cu care priveşte un tablou”, iar ruptura este una definitivă, acesta lăsându-i
„absolut ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale la amintiri.
Adică tot trecutul”.

Opinie şi concluzia propriu-zisă

Sunt de părere că Ştefan Gheorghidiu reprezintă un tip de personaj impus în
literatura română de romanele şi de dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul ce aspiră
spre absolut. Inadaptat superior, lucid şi hipersensibil, Ştefan încearcă să recompună lumea
în funcţie de aspiraţia sa către absolut, având orgoliul de a refuza o realitatea care nu i se
potriveşte. Conştiinţa lucidă, analiza şi confesiunea pun în evidenţă preocuparea
personajului-narator pentru problemele profunde ale existenţei, receptate în lumea sa
interioară ca experienţe definitorii.
În concluzie, Ştefan Gheorghidiu face parte din familia „sufletelor tari”, revolta sa
împotriva tuturor izvorând din setea lui de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare
fără curajul adevărului. Acesta este un personaj-emblemă pentru literatura românească
modernă care a reuşit să facă cunoştinţă cu modernismul european prin intermediul
romanului psihologic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scris de
celebrul prozator român, Camil Petrescu.