Testament

de Tudor Arghezi
-eseu argumentativ-

Modernism şi gruparea de la „Sburătorul”

Modernismul reprezintă un curent în arta şi literature secolului al XX-lea,
caracterizat prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie, înglobând mai
multe curent artistice novatoare. În literatura noastră, modernismul a început să se
manifeste în perioada interbelică, în climatul socio-politic generat de Marea Unire de la
1918, aflându-se sub activitatea critică şi ideologică a lui Eugen Lovinescu care a reuşit, în
scurt timp, să impună o direcţie modernistă vieţii literare româneşti.
Gruparea de la „Sburătorul”, cenaclul literar cu o existenţă apreciabilă în timp, cât şi
renumita revistă cu acelaşi titlu se aflau sub patronajul lui Eugen Lovinescu care a reuşit
să lase uşa deschisă pentru pătrunderea unor idei şi tehnici moderne, multe avându-şi
originea în cultura europeană, dintre care cele ce se regăsesc şi în poezia argheziană sunt
estetica urâtului, limbajul şocant, cu neaşteptate asocieri lexicale şi semantice, fantezia
metaforică, înnoirile prozodice.

Date despre autor şi opera sa

Considerat a doua mare personalitate poetică după Eminescu, Tudor Arghezi scrie o
operă unică în versuri şi proză orientată pe o tematică diversă. Concepţia artistică a lui
Arghezi, aşa cum se conturează în „Testament”, este una de angajare socială. Acesta a
avut o înclinaţie spre poezia filozofică prin scrierile sale ce se încadrează în categoriile
artei poetice, liricii existenţiale sau sociogonică. De asemenea, întâlnim şi poezia socială,
cea a iubirii şi a jocului, boabei şi a fărâmei.
„Testament”, de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, de Lucian Blaga, şi de „Joc secund”, de Ion Barbu. Fiind o poezie cu caracter
programatic, aceasta figurează, în mod semnificativ, în fruntea primului volum de versuri
„Cuvinte potrivite”, publicat de autor în anul 1927. Revendicat de clasici şi de moderni
deopotrivă, Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic prin încălcarea convenţiilor şi a
regulilor.

Trăsături generale despre operă şi titlu

Poezia aparţine temei filozofice alături de „Rugă de seară” şi „Portret”, fiind o artă
poetică în care poetul fixează locul şi rolul său, dar şi pe cel al creaţiei sale în societate.
Astfel, se subliniază raportul dintre creaţie, creator şi lume. Artele poetice conţin
principiile de bază şi concepţia autorului aplicate în propria creaţie, conţinând viziunea
despre lume şi viaţă a creatorului ei.
Este o artă poetică modernă deoarece în cadrul său apare o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul
dintre inspiraţie şi tehnica poetică, dar şi prin ambiguitatea limbajului, prin existenţa unor
metafore şocante precum „slova de foc” şi „slova făurită”, simboluri ale efortului şi
inspiraţiei. Tot modernă este şi prin prozodie prin măsura variabilă de 9-11 silabe şi
organizarea textului în cinci strofe polimorfe.
Dacă titlul volumului „Cuvinte potrivite” este o metaforă inedită ce desemnează
poezia în ipostaza de meşteşugar, titlul „Testament” are o dublă accepţiune: una denotativă
şi alta conotativă. În sens propriu, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o
persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte,
mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Aceasta este însă accepţiunea laică a
termenului, în accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale
Bibliei, „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”, în care sunt concentrate învăţăturile
proorocilor şi apostolilor adresate oamenilor. Din această accepţie derivă şi sensul
conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o
moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Primul argument: limbaj

În primul rând, limbajul variat şi aparţinând unor sectoare lingvistice variate ajută la
crearea unor imagini artistice extrem de puternice, de o mare concreteţe, având inclusiv un
impact vizual extrem de puternic asupra lectorului, Acesta, alături de cuvinte cheie,
simboluri şi cuvinte cheie subliniază mesajul autentic al operei.
Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale în
asocieri surprinzătoare: arhaisme („hrisov”), regionalisme („grămădii”), cuvinte şi expresii
populare („gropi”, „râpi”, „pe brânci”, „vite”, „zdrenţe”), termeni religioşi („cu credinţă”,
„icoane”, „Dumnezeu”), dar şi neologisme („obscur”). Seriile antonimice „când să-mbie,
când să-njure” sugerează diversele tonalităţi ale creaţiei poetice argheziene.
De asemenea, jocul timpurilor verbale susţine ideile artei poetice. Singurul verb la
viitor, formă negativă, „nu-ţi voi lăsa”, plasat în incipitul poeziei, susţine caracterul
testamentar al poeziei, în acest context, negaţia dobândind sens afirmativ.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de
recurenţă. Aceste termen are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică în
succesiunea secvenţelor poetice, realizarea ideii poetice a acumulării spirituale. Ca
element de recurenţă, „cartea” are o bogată serie sinonimică în text: „testament”, „hrisov”,
„cuvinte potrivite”, „slova de foc”, „slova făurită”. Poezia este rezultatul trudei, „treaptă”
de legătură între predecesori şi urmaşi, fiind rezultat al sublimării experienţei înaintaşilor –
„hrisovul cel dintâi”, „Slova de foc şi slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”.
O altă metaforă, „seara răzvrătită”, face trimitere la trecutul zbuciumat al
strămoşilor care se leagă de generaţiile viitoare. Enumeraţia „râpi şi gropi adânci”, ca şi
versul următor, „Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi
al acumulărilor străbătut de înaintaşi. Totodată, termenii ce desemnează elementele
spaţiale sunt tot metaforele spaţiului sălbatic, haotic, „răpi şi gropi adânci”, exprimând
truda, căutarea, efortul acumulărilor treptate, plasând cartea, spaţiu determinant al
cunoaşterii, într-o scară evolutivă.
În strofa a treia, „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul devine „condei”,
unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”, demonstrând munca depusă de poet. În
viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa
expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile „Veninul strâns l-am reschimbat
în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică, „Am luat ocara şi torcând uşure/ Am
pus-o când să-mbie, când să-njure”. Astfel, poetul poate face ca versurile lui să exprime
imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur, arta având funcţie cathartică şi, în
acelaşi timp, moralizatoare.
Materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideilor, se realizează
la nivel stilistic şi prin comparaţia inedită „Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald
îmbrăţişat de cleşte”, dar şi prin epitetele rare „(seara) răzvrătită”, „dulcea (lui putere)”,
„(Dumnezeu) de piatră”, „(durerea)… surdă şi amară”.

Al doilea argument: structură

În al doilea rând, ipostazele eului demonstrează arta poetică a autorului. Astfel,
incipitul, început ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea
moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte” care devine simbol al identităţii obţinute
prin cuvânt.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi
este lăsată drept unică moştenire „cartea”. Discursul liric având un caracter adresat,
lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul
expresiei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele personale, adjective posesive, verbele de
persoana I şi a II-a singular.
„Cartea” reprezentând creaţia poetică şi creatorul sau „eu” se află în strânsă
legătură, verbele de persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actului
creaţiei poetice şi a rolului poetului: „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „am luat”, „am
pus”. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi pasiune.
Formula de adresare, vocativul „fiule”, desemnează un potenţial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare.
Mai mult, un alt argument al modernităţii operei în discuţie este redat de
introducerea în literatura noastră de către Tudor Arghezi a esteticii urâtului, concept pe
care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire care, prin unicul său volum de
poezie, „Florile răului”, lărgeşte conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a
urâtului. Arghezi, la rândul său, consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este
frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.
 Eul liric din poezia „Testament” afirmă că şi urâtul îşi are frumuseţile sale, putând
deveni material poetic, sursă de inspiraţie. Poetul, prin munca şi efortul depuse reuşeşte să
transforme urâtul în frumos artistic, exprimând că adevărata artă poetică este purificatoare:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. La nivel lexico-
semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice care dobândesc valenţe estetice,
potrivit esteticii urâtului („ciorchini de negi”).

Opinie şi concluzia propriu-zisă

Sunt de părere că opera modernă „Testament”, scrisă de Tudor Arghezi, este o
poezie profund originală, reprezentând totodată o artă poetică în care poetul devine, în
concepţia lui Arghezi, un născocitor, poezia reprezentând truda creatorului. În acelaşi
timp, creaţia artistică este şi produsul inspiraţiei divine, dar şi al tehnicii poetice.
În concluzie, opera în discuţie „Testament” reuşeşte să îl plaseze pe Tudor Arghezi
în galeria marilor poeţi moderni ai literaturii noastre, alături de Ion Barbu şi de Lucian
Blaga, reprezentând totodată o sinteză a principiilor argheziene demonstrate mai apoi în
celelalte creaţii prin caracteristica de artă poetică din perioada interbelică.