S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de

primăvară, frunza. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa

ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea
atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni.
Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre
între celelalte şi să aştepte până a doua zi, venirea soarelui.

A doua zi, raza se coborî din nou, şi toată ziua frunza se scăldă în
albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate,
mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De dedesubt se ridica, până
la ea, mireasma crinilor albi, singuratici.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe,
tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu
strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând
mereu…

Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase

acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie.
Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar
mirosul crinilor, se împrăştia puternic: o ameţea
În după-amiaza zilei acesteia, randunica veni de se furişă sub
dânsa, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine
păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai
prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind,
cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată.
Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat.
Puternic sufla vântul tomnatic! Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu
greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile;
Câteva tovarăşe, fuseseră smulse și duse departe.

Pasărea venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.

Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă
se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea
mereu, de acolo, din vârf, foşnetul tovarăşelor ce o părăseau.

De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna.

Unele mai repezi, altele mai domoale. În tot copacul rămăsese
numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca
de frig. Deasupra, cerul era plin cu nori greoi ; stoluri întregi de
păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile
rândunelelor rămăseseră goale.

Un fior o străbătu şi se gândi la randunica care nu o văzuse de

câteva zile. În clipele acestea, vederea prietenei pe care o
adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se
opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul în
care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să
întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai
ţinându-se, căzu la rândul ei.