O veche parabolǎ indianǎ despre o femeie ȋnțeleaptǎ ne destǎinuie cǎ aceasta, aflată în

călătorie în munți, găsește într-un pîrîu o piatră prețioasă. În ziua următoare se întîlnește cu
un drumeț foarte înfometat, iar femeia înțeleaptă își deschide desaga pentru a împărți hrana.
Drumețul înfometat văzu piatra prețioasă și îi ceru femeii să i-o dea. Ea i-o dǎ fără să ezite.
Călătorul pleacǎ, bucurîndu-se de norocul lui. Știa că piatra este suficient de valoroasă cît să-i
ofere siguranță pentru tot restul vieții. Însă, cîteva zile mai tîrziu, omul s-a întors și i-a
înapoiat piatra femeii înțelepte. «M-am mai gîndit», a spus el, «știu cît de valoroasă este
piatra, însă ți-o dau înapoi în speranța că îmi poți da ceva chiar mai prețios. Dă-mi ce ai
înăuntrul tău de te-a făcut să îmi dai piatra.»
Ȋndraznesc sǎ spun cǎ majoritatea oamenilor este precum drumețul din parabolǎ, ȋntr-o
permanentǎ cǎutare: unii sunt cǎutǎtori de pietre sau metale prețioase, alții sunt ȋn ʺcǎutarea
timpului pierdutʺ, alții cautǎ sǎ se cǎsǎtoreascǎ, alții cautǎ sǎ se ȋnsǎnǎtoșeascǎ, alții cautǎ sǎ
dobȃndeascǎ cunoștințe aprofundate ȋntr-un anumit domeniu, alții cautǎ hranǎ, alții cautǎ
adǎpost, cu toții cǎutǎm ceva anume. Cu mulți ani ȋn urmǎ, cȃnd mersul la bisericǎ pentru
mine era un eveniment destul de rar ȋn agenda mea, povestindu-mi-se despre inițiativa
Pǎrintelui de a merge prin sat cu colindul chiar de cei care alcǎtuiserǎ grupul de colindǎtori
sau ascultȃnd mai tȃrziu la bisericǎ mǎrturiile, impresiile acestora pe care le-au așternut apoi
ȋn scris, am fost copleșitǎ de frumusețea imaginilor pe care cuvintele lor le-au plǎsmuit ȋn
mintea și ȋn sufletul meu ȋncȃt și astǎzi readucerea lor aminte ȋmi umplu sufletul de lumina și
cǎldura unui tablou de iarnǎ desprins dintr-o ulițǎ a copilǎriei copiilor nǎscuți sfinți. Pe astfel
de uliți inocența, sinceritatea, prietenia, iubirea, Sǎ colinzi prin nǎmeți de zǎpadǎ, cu
lumǎnǎri aprinse ȋn mȃini, ȋn compania fulgilor de nea, cȃnd seara coboarǎ peste umerii
caselor și liniștea, ȋn care este ȋnveșmȃntat satul, crește precum porțile unui palat se deschid
larg astfel ȋncȃt oaspeți de seamǎ, cerul și alaiul de stele, sǎ dezmierde pǎmȃntul cu mȃini
nevǎzute precum mama pruncul adormit, este ca și cȃnd ai intra ȋn tǎrȃm de poveste. O
poveste realǎ!

Casa-n care am intrat e de binecuvantat

Dupa legea crestineasca numele sa-si impineasca
Si-ntre lumanari aprinse mesele sa-i fie-ntinse
Si-ncarcare cu bucate, sa traiti in sanatate
Si-n unire si-n cinstire ca ne-ati dat adapostire
Pe podele de nuiele duc copii-n palma stele
Sa le lase pe la case unde-s gazdele miloase
Si cu dragoste crestina duc copii-n pumn lumina
Drumu-i greu zapada mare vin copii pe carare
Sa tot taie neaua-n doua duc copii-n gene roua
Si tot canta din colinde pana gerul nu i-o prinde
Pana vremea nu le-o trece pe poteci sub luna rece
Prin fuioare de ninsoare duc copii-n suflet soare
Sa-l imparta cu iubire ca un leac de implinire
De tot raul care-ngheata duc copii-n cantec viata
Si-n cuvinte daruri sfinte de la Dumnezeu parinte
Toti le poarta sa le-mparta de Craciun din poarta-n poarta
Si din poarta pana-n casa dare de lumina lasa
Sa ramana-n casa toate La Multi Ani Cu Sanatate!

„Poezie și cântare sfântă... colindele românești sunt aur, smirnă și tămâie în sens
spiritual, izvorâte din inimi și purtate pe buze ca daruri și ofrande aduse Pruncului
Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi.” Colindătorii au conștiința vie că sunt într-o
neîntreruptă legătură duhovnicească cu moșii și strămoșii în mărturisirea credinței în
întruparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu: Azi cu strămoșii cânt în cor,/ Colindul sfânt
și bun/ Tot Moș era și-n vremea lor/ Bătrânul Moș Crăciun.

Colindele se cântă pentru că în trasmiterea orală cuvintele, cântate, se rețin mai

ușor. Melodia colindelor este foarte simplă, se învață și se ține minte foarte repede,
precum sunt doinele. Cuvintele se adresează minții noastre, iar melodia este menită
să se adreseze inimii noastre. Tocmai pentru că se adresează și minții, și simțirii în
același timp, în primirea învățăturii se angajează întreaga noastră ființă. Cântate în
cor, de copii, de tineri, colindele arată comuniunea în Biserică, dar și comuniunea cu
înaintașii care au alcătuit aceste nestemate.

Mântuitorul Iisus Hristos Se naște ca să ne spună că suntem frați, să ne

schimbe, să ne învețe să fim mai buni. Acesta este de fapt motivul întrupării Sale,
acesta este mesajul venirii Sale. Simțind că Mântuitorul vine pentru noi,
aducându-ne bucuria intrării în casa noastră, în casa inimilor noastre, colindătorii duc
mai departe mesajul Său, cântându-ne: Și nu uita, când ești voios,/ Române, să fii
bun!

Acasa › Actualitate religioasă › Documentar › Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al

Europei

Colindele Nașterii Domnului, un obicei

creștin al Europei
 Galerie foto (4)Documentar
Un articol de:  Ciprian Voicilă  -  16 Dec, 2018

Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea
lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te
hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât
cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?
Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice
ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia
dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum
spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria
lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât
avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din
impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care
le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de
a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa
profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este
acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări
ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de
odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna
raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta
actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea
sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde
orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”)
și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru
țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza
universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest
eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului
spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și
Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/
Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l
scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./
Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n
două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În curtea lui Moș Crăciun/ S-a
născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi
mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a
bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi
mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de
așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade
dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea
soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă
picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină
creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la
popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine:
Nașterea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul
României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul
propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale
Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele
micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se
cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de
gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie
plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se
mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care
se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și
oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în
dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe
cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au
apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie
de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii, este un teatru
religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la
Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai

Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L
vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le
urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea,
sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n
casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit
în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați,
cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile
mărului”.

În general, copiii şi preoţii colindă. Copiii simbolizează pe îngerii care nu doar au fost
prezenţi la Naşterea Domnului, ci au şi vestit-o, iar preoţii, pe păstorii care se aflau în
preajma ieslei de la Betleem şi s-au închinat Domnului la naşterea Lui. Preoţii merg cu
icoana Naşterii Domnului prin casele enoriaşilor în ajunul sărbătorii, vestind Naşterea
Pruncului Mântuitor şi aducându-L în casele şi în inimile lor. Colindătorii devin hristofori şi
teofori, întrucât ei Îl vestesc pe Hristos Care este Dumnezeu, altfel spus, ei sunt
purtători de Dumnezeu. Ei sunt aceia care-L poartă pe Domnul ca să-L ducă pe la
casele creştinilor, care la rândul lor trebuie să se pregătească pentru primirea Marelui
Oaspete. În ajunul Crăciunului, tot satul şi fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de
forfotă, de mişcare: se aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se
deschid porţile, pentru ca Domnul să fie bine venit şi bine primit.
Colindele duc, asemenea îngerilor şi păstorilor, vestea Evangheliei din casă-n casă. E
interesant cum poporul nostru şi-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu şi şi-a însuşit o
filiaţie în raport cu Maica Domnului.
Colindatul are şi aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei Fecioare Maria,
apoi pelerinajul magilor şi al Mântuitorului, a Cărui viaţă pământească este un pelerinaj
continuu. Colindătorii sunt şi mari misionari ai Bisericii, căci prin colinde ei nu fac decât să
istorisească cele întâmplate la Betleem, iar cei ce îi ascultă învaţă despre Naşterea
Domnului. Astfel, colindul era o Biblie deschisă, atunci când preoţii şi oamenii nu ştiau
carte.

Despre NOI – ca si la biserica, la slujba

Colindele au izvorât din Sfânta Scriptură şi din sufletele românilor

Colindele sunt cântece de bun-venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn adresate
Pruncului Iisus, fiind de o rară bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni. Îndătinate atât de frumos în viaţa poporului nostru, aceste
imnuri îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale
credinţei şi vieţii poporului nostru care a tălmăcit cu atâta măiestrie şi limpezime adevărurile
ortodoxe. Cele religioase au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi dieci.
Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în biserică, pentru a primi aprobare şi
binecuvântare, ca nu cumva se strecoare idei eretice în conţinutul lor. Există o strânsă
legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi cântarea religioasă.
Cântarea religioasă a influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Specialiştii în domeniu afirmă că
nici un popor din lume nu posedă o colecţie atât de frumoasă şi variată precum poporul
român.
Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană şi
nu sunt altceva decât prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Poporul nostru,
împodobit cu o vieţuire virtuoasă şi sfântă, a preluat din cult ideile şi le-a îmbogăţit cu
trăirea lui religioasă, cu căldura şi grija lui, bogăţia de diminutive din colinde arătând
dragostea neostoită a poporului pentru Hristos Domnul.
Atunci când Transilvania şi alte provincii româneşti se aflau sub stăpâniri străine, strămoşii
noştri păstrau adevărul de credinţă şi prin colindele de la sărbători, cântate în dulcea limbă
românească, în bisericuţele lor de lemn sau de zid şi la vetrele lor calde. Respectul nostru
trebuie să fie e-vident pentru că în ele strămoşii noştri au aflat mângâiere şi alinare în
suferinţele lor. Le respectăm şi le dăm viaţă pentru că ele prezintă unitatea de cultură a
poporului nostru, unitatea de credinţă atât de preţioasă vieţii, societăţii şi familiei poporului
român.
- Descriere ce mi-am imaginat; NOI, bradut
in care se mai aprinde o stea, cimitirui –
vocea stramosilor
- Daca colind? Cu pasul, cu mintea, cu
sufletul