Disciplina Drept Constituțional si Instituții Publice II

Titlul referatului Puterea in stat

Numele si prenumele studentului/studentei Ioniță Răzvan Anton

Noțiunea de putere și organizarea statală a puterii

În teoria și practica sistemelor constituționale este foarte des întâlnită categoria de putere, care apare
în diverse exprimări, ca putere de stat, putere publică, putere politică etc.
Categoria de putere este în strânsă legătură cu categoriile de popor și națiune.
Uneori puterea este exprimată și prin categoria de suveranitate.
Constituția actuală a României, în art. 2, stabilește că:
,,Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative și prin referendum.’’
Puterea de stat este o formă istoricește determinată și variabilă de autoritate.
Orice autoritate adevărată aduce cu sine un spor care-l obligă pe celălalt să se supună.
La Roma s-a realizat pentru prima dată distincția dintre autoritate și putere. Puterea (potestas) era a
poporului, iar autoritatea o avea Senatul (Cum potestas in popula auctoritas in Senatum sit).
Astfel, puterea ca atribut al statului era identificată cu forța, fiind denumită forță publică, ori putere
de stat. Spre deosebire de celelalte forme de autoritate socială, puterea de stat se caracterizează prin
anumite trăsături ce-i delimitează atributele.
Puterea de stat are caracter politic, are o sferă generală de aplicare, are agenți specializați care o
realizează la caz de nevoie prin mijloace coercitive și este suverană.
Dintre aceste trăsături, cea care se distinge în mod deosebit și Ia care în mod curent se fac referiri
când este abordată problema statului este suveranitatea puterii.
Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a conduce societatea și de a stabili raporturi juridice cu
alte state.
Suveranitatea are două laturi: internă și externă.
Latura internă a suveranității statului se referă la puterea sa de comandă în interior și se
concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general - obligatoriu și în urmărirea aplicării lor
în practica socială (realizarea ordinii de drept). În temeiul suveranității sale puterea de stat dispune
de modul organizării sale interne. Puterea de stat stabilește regimul de funcționare a puterilor
publice, statutul juridic al cetățeanului, organizează cadrul legal al activității agenților economici și
hotărăște dezvoltarea obiectivelor economice de importanță strategică. In interior, nici o altă putere
socială nu este superioară puterii statului, de aceea latura internă mai este denumită supremația
puterii de stat.
Latura externă a suveranității statului privește raporturile statului cu celelalte state și este denumită
și independența puterii sau neatârnarea acesteia.2.
În baza suveranității sale statul își organizează relațiile internaționale, fără nici un amestec din
exterior, cu respectarea celorlalte state și în considerarea principiilor și normelor unanim acceptate
ale dreptului internațional? Suveranitatea reprezintă, așa cum opinează prof. N. Popa, o stare legală,
constituțională.
Relația popor — stat
Poporul ca subiect de drept constituțional își găsește fondamentul în dispoziția Constituției care
prevede că suveranitatea națională aparține poporului român, cel care o încredințează unor organe
ale statului.
Noțiunea de stat cunoaște două accepțiuni, una mai mult politică, sociologică, reflectând suma a trei
elemente: teritoriul, populația sau națiunea și suveranitatea în sensul puterii statale, și una strict
juridică forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul și aparatul statal.
Rezultă deci că poporul, națiunea dețin puterea politică pe care o exercită prin stat, ansamblul de
organe de stat (sistematizat) numite autorități statale, publice.
Relația stat —putere de stat, puteri publice
Această terminologie exprimă aceeași categorie, același lucru, Prof. Ioan Muraru este de părere că
puterea statală într-o explicație simplă este forma de organizare statală a puterii poporului (politice).
Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii) de organe de stat cu funcții și
trăsături clar definite și caracterizate prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin
echilibrul reciproc și colaborare, suntem în prezența separației echilibrului puterilor. Această stare
este specifică sistemelor de guvernământ democratice.
Același autor arată că „ dacă organizarea și funcționarea acestor organe de stat este caracteristică
prin centralism și concentrare, suntem în prezenta unicității puterii, stare specifică sistemelor de
guvernământ totalitare ”

Exercitarea puterii de stat

Principiul separației puterilor statului
Într-un stat democratic puterea emană de la popor și aparține acestuia. Principiul esențial care
guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relațiile dintre puterea publică și
cetățeni' raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este princiPi111 separației puterilor.
In procesul de exercitare a puterii politice apare o anumită separare a competențelor (funcțiilor, a
puterilor) autorităților publice' separare care nu implică o divizare a puterii politice unice, însă
presupune realizarea unui echilibru/colaborare între acestea.
Principiul separației puterilor a fost enunțat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa Politica și a
fost dezvoltat mai târziu de școala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John
Locke, găsindu-și însă încununarea în opera lui Charles Montesquieu.
Aristotel, în lucrarea sa Politica, în Cartea a IV-a, vorbește despre separarea funcțiilor în stat arătând
că: „In orice stat sunt trei părți, de care legiuitorul se va ocupa dacă e înțelept să le rânduiască cât
mai bine, având în vedere mai înainte de orice interesele fiecăruia. Aceste trei părți odată bine
organizate, statul întreg este în mod necesar bine organizat el însuși, iar statele nu se pot deosebi în
mod real decât prin organizarea diferită a acestor trei elemente. Cea dintâi dintre aceste părți este
adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile politice, a doua este corpul magistraților,
căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuțiile și modul de numire, a treia este corpul
judecătoresc. ” Adunarea generală era corpul deliberant, adică adevăratul suveran al puterii. În
corpul magistraților erau incluși funcționarii și alcătuiau puterea executivă. Despre tribunale
Aristotel arată că sunt formate din judecători, iar aceștia alcătuiesc corpul judecătorilor — puterea
judecătorească.
John Locke susținea în cartea sa Essay on civil government existența a trei funcții în stat, și anume:
legislativă, executivă — care supraveghează aplicarea legilor, federativă, care reprezenta statul în
relațiile externe, prerogativă care cuprindea puterile ce rămân la dispoziția executivului.
Argumentând ideea separației puterilor filozoful englez John Locke sublinia că „ tentația de a pune
mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în
mâini și puterea de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor
pe care ele lefac. '
Așadar, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile să fie
încredințată unei adunări special convocata in acest scop, dar după ce legile au fost adoptate,
adunarile ar trebui sa se separe si sa se supună legilor pe care le-au adoptat.
Concluzii
Situațiile prezentate ne îndreptățesc concluzia că, în unele cazuri, conformarea cu principiul
separației puterilor în stat, doar în litera lui, nu conduce la rezolvarea unor conflicte juridice de
natură constituțională sau la identificarea unor soluții care să se încadreze în rigorile statului de
drept. Pentru că, astfel cum s-a reținut nu orice lucru care se poate face conform literei Constituției
este, de asemenea, admisibil. Acesta este motivul pentru care principiul separației puterilor în stat
trebuie reevaluat și interpretat în sensul cuprinderii obligației de loialitate constituțională, astfel cum
Curtea Constituțională a României a realizat-o.
Referitor la această modalitate de consacrare, pe cale jurisprudențială, a obligației de loialitate
constituțională a autorităților publice, este de precizat că, potrivit interpretării Curții Constituționale
a României respectarea efectului general obligatoriu al deciziilor sale nu înseamnă doar a da
eficienţă dispozitivului acestora ci și, în egală măsură, considerentelor , respectiv interpretării dată
de Curtea Constituțională textelor Constituției.