Sunteți pe pagina 1din 34

Universitatea „Spiru Haret”

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa


Specializarea: Drept
Disciplina: Drept civil. Succesiuni
Semestrul II
Titular de disciplina: Conf.univ.dr. Nicolae Puscas

Succesiuni:

I. Reguli generale privitoare la moştenire


1. Noţiuni generale
1.1. Precizări terminologice
A. Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice
sau statul).
B. Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de
cujus.
C. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc
moştenitori (succesori), iar Codul civil utilizează şi termenul de erede, erezi, coerezi.
D. Noţiunea de „masă succesorală” desemnează patrimoniul transmis pentru
cauză de moarte.
E. Noţiunea de succesiune. În dreptul civil această noţiune se întrebuinţează în
sens larg, desemnând orice transmisiune de drepturi între vii sau pentru cauză de moarte,
iar în sens restrâns, transmisiune pentru cauză de moarte.
1.2. Felurile moştenirii
1.2.1. Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului
succesoral are loc în temeiul legii, la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de
lege. Ea intervine în cazul şi în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de
patrimoniul său.
12.2.2. Moştenirea este testamentară în cazul şi în măsura în care transmiterea
masei succesorale are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, voinţă
manifestată prin testament.

2. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii


Transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai
multe persoane în fiinţă se caracterizează prin următoarele:
- transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte;
- transmiterea moştenirii este o transmisiune universală;
- transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară;
- transmiterea moştenirii este indivizibilă.

3. Deschiderea moştenirii
3.1. Noţiuni introductive
Conform art. 651 C. civ. „succesiunile se deschid prin moarte”, ceea ce înseamnă
că o persoană în viaţă nu poate niciodată să transmită o moştenire.
3.2. Data deschiderii moştenirii
3.2.1. Stabilirea datei (momentului) deschiderii moştenirii

1
Deoarece moştenirea se deschide „prin moarte”, data deschiderii ei coincide cu
momentul morţii celui care lasă moştenirea.
Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat în
condiţiile reglementate de Decretul nr. 31/1954. Întrucât moartea şi data producerii ei
sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea dace prin orice mijloace de
probă.
3.2.2. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii
În funcţie de data deschiderii moşteniri se determină:
- persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se
cuvin asupra moştenirii;
- data de la care începe, de regulă, să curgă termenul de opţiune succesorală;
- momentul transmiterii moştenirii la succesori, acceptarea retroactivând până la
data deschiderii moştenirii;
- problema validităţii actelor asupra moştenirii;
- compunerea şi valoarea masei succesorale;
- începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori;
- legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al
unor legi succesorale succesive.
3.3. Locul deschiderii moştenirii
3.3.1. Stabilirea locului deschiderii moştenirii
Moştenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al pârâtului (art. 14 C. pr.
civ.) Dacă persoana care a decedat nu a avut domiciliul în ţară, locul deschiderii
moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale
acestuia. Dacă domiciliul defunctului nu este cunoscut, întrucât a fost nomad, locul
deschiderii moştenirii va fi cel unde se află bunurile mai importante ca valoare, iar în
lipsă de bunuri, locul unde s-a înregistrat moartea.
3.3.2. Dovada locului ultimului domiciliu
Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt,
dovada lui se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Practic, dovada
ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate sau certificatul deces al
celui care lasă moştenirea.
3.3.4. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii
Locul deschiderii moştenirii prezintă importanţă pentru determinarea
organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea.

4. Condiţii generale ale dreptului la moştenire


4.1. Enumerarea condiţiilor
Sub titlul „Despre calităţile cerute pentru a succede”, Codul civil (art. 654-658)
prevede două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea
moşteni: să aibă capacitatea succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni.
4.2. Capacitatea succesorală
4.2.1. Noţiunea de capacitate succesorală
Potrivit art. 654, pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care
succede să existe la momentul deschiderii moştenirii”. Dovada existenţei în momentul
deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii.
4.2.2. Persoanele care au capacitate succesorală:
- persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii;
- persoanele dispărute cât timp nu a intervenit o hotărâre judecătorească
declarativă de moarte;
- persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii;

2
- persoanele juridice, în virtutea testamentului lăsat de defunct, în condiţiile
legii.
4.2.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală:
- persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să
aibă fiinţă
- comorienţii, care sunt persoanele decedate în aceeaşi împrejurare, fără
să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia
- persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii), prin care se
înţelege persoanele care au murit în acelaşi timp, dar nu şi în aceeaşi împrejurare.
4.3. Vocaţia la moştenire
Pentru ca o persoană să poată culege moştenirea lăsată de defunct, nu este
suficient ca aceasta să aibă capacitate succesorală, ci se mai cere ca ea să aibă chemare
la moştenire, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui testament.
Noţiunea de vocaţie (chemare) succesorală are un dublu sens. În sensul ei
general, ea desemnează vocaţia eventuală a unor persoane de a culege moştenirea lăsată
de o altă persoană. În sens concret, vocaţia succesorală determinată prin devoluţia
succesorală, înseamnă selectarea, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală, a
persoanelor care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.

II. Moştenirea legală


1. Condiţiile dreptului de moştenire legală
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii, trebuie să aibă,
în afara capacităţii succesorale, vocaţie succesorală legală, să nu fie nedemnă şi să nu fie
înlăturată de la moştenire direct sau indirect prin voinţa testatorului (dezmoştenită).
1.1. Vocaţia succesorală legală
1.1.1. Vocaţia legală generală (eventuală)
Au vocaţie legală generală (eventuală) persoanele care sunt în legătură de familie
cu defunctul, adică rudele defunctului până la al IV-lea grad inclusiv, din căsătorie, din
afara căsătoriei, din adopţie (în anumite condiţii), şi alături de acestea, soţul
supravieţuitor al defunctului.
1.1.2. Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale la moştenire
Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale la moştenire, fără a fi expres
prevăzut de lege, guvernează materia moştenirii legale între persoane fizice. În virtutea
acestui principiu, dacă o persoană are vocaţie succesorală legale generală la moştenirea
lăsată de o persoană, atunci şi această din urmă persoană are vocaţie în raport cu prima.
1.1.3. Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă)
Pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, nu este
suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali, ci trebuie să mai fie îndeplinită
o anumită condiţie negativă: să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, tot cu
vocaţie succesorală generală, dar chemată de lege în rang preferabil.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă legea stabileşte două criterii tehnico-
juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

1.2. Nedemnitatea succesorală


1.2.1. Noţiune
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea de drept a
moştenitorului legal de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi
avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de
cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.
1.2.2. Caractere juridice

3
Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, se caracterizează prin
următoarele:
- se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege şi numai în
domeniul moştenirii legale;
- operează de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura efectele ei prin
iertarea nedemnului;
- se aplică şi produce efecte doar în privinţa autorului faptei;
- domeniul de aplicare al sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri;
- moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ, urmând a se aplica regulile
răspunderii civile delictuale.
1.2.3. Cazuri de nedemnitate
Art. 655 C. civ prevede trei cazuri de nedemnitate:
- atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;
- acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;
- nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea.
1.2.4. Efectele nedemnităţii
1.2.4.1. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn
Titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat de la data deschiderii
moştenirii, motiv pentru care el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal, nici măcar rezerva.
Dacă înainte constatarea nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor
moştenirii, va fi obligat să le restituie, neavând nici un temei pentru a le reţine.
În privinţa fructelor, nedemnul este privit ca un posesor de rea-credinţă şi va fi
obligat să le restituie.
Nedemnul are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute cu bunul
şi la înapoierea sumelor ce le-a plătit pentru achitarea datoriilor moştenirii.
1.2.4.2. Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului
Potrivit art. 658 C. civ., „copiii nedemnului viind la moştenire în virtutea
dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui
lor.” Cu alte cuvinte, copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului în numele lor
propriu, nu şi prin reprezentare.
Doctrina propune ca soluţia prevăzută de art. 658 C. civ., să nu fie extinsă şi
asupra descendenţilor nedemnului care nu sunt copiii lui (nepoţi, strănepoţi etc.)
1.2.4.3. Efectele nedemnităţii faţă de terţi
În cazul terţilor de rea-credinţă care au contractat cu nedemnul în perioada dintre
deschiderea succesiunii şi data constatării nedemnităţii, nedemnitatea va produce efecte
juridice în sensul că actele încheiate de terţul de rea-credinţă cu nedemnul vor fi
desfiinţate cu efect retroactiv odată cu desfiinţarea titlului de moştenitor al nedemnului.
În ceea ce priveşte terţii de bună-credinţă care au contractat cu nedemnul,
literatura de specialitate şi practica judecătorească aplică teoria moştenitorului aparent,
teorie conform cu care actul încheiat cu moştenitorul nedemn se menţine dacă est cu titlu
particular şi cu titlu oneros, iar terţul a fost de bună-credinţă, el dovedind în plus că a
existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor al nedemnului.
1.2.4. Invocarea nedemnităţii succesorale
Nedemnitatea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să
profite de înlăturarea de la moştenire a nedemnului sau a copiilor săi. Nedemnitatea
poate fi invocată pe calea acţiunii oblice de creditorii persoanei interesate. Ea poate fi
invocată şi de procuror sau de instanţă din oficiu.

4
2. Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste
principii
2.1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de
moştenitori legali
Printr-o clasă de moştenitori se înţeleg o categorie de rude care, ca atare, adică în
mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din
categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria
chemată.
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori:
- clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului;
- clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi;
- clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari;
- clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari.
Soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici
o clasă de moştenitori, însă vine la moştenire în concurs cu oricare clasă de moştenitori.
2.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie
Potrivit acestui principiu, înlăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad
înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad.
De la acest principiu, legea prevede două excepţii:
- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului (rude gradul I) nu înlătură de la
moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii lor (rude de gradul II-IV);
- reprezentarea succesorală.
2. 3. Principiul egalităţii
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de
acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
Şi de la acest principiu, legea prevede două excepţii:
- împărţirea pe tulpini;
- împărţirea pe linii.

2.2. Reprezentarea succesorală


2.2.1. Noţiune şi utilitate
Reprezentarea succesorală este u n beneficiu al legii în virtutea căruia un
moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în
gradul, locul şi drepturile ascendentului său, numit reprezentat, care este decedat la
deschiderea moştenirii, pentru a culege partea de moştenire care i s-ar fi cuvenit acestuia
dacă s-ar mai fi aflat în viaţă.
Utilitatea reprezentării constă în faptul că prin efectele pe care la produce,
înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale
principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
2.2.2. Domeniu de aplicare
Potrivit art. 665, 666 şi 672 C. civ., reprezentarea succesorală este admisă în
privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi
surori.
2.2.3. Condiţii
2.2.3.1. Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii
În această privinţă legea prevede că „nu se reprezintă decât persoanele moarte”,
deci o persoană în viaţă la data deschiderii moştenirii nu poate fi reprezentată.

5
Deoarece nu se reprezintă decât persoanele moarte, o persană care este în viaţă
nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu moşteneşte, renunţând la moştenire sau fiind
nedemnă. Tot astfel, persoana dispărută nu poate fi reprezentată.
Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii moştenirii mai are
drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio, ci numai
din grad în grad vacant, trecând prin toate gradele intermediare.
2.2.3.2. Locul celui reprezentat să fie un loc util
Reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă a fi fost în
viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi
putut moşteni.
2.2.3.3. Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a
culege moştenirea lăsată de defunct
Deoarece urmează să-l moştenească pe defunct, iar nu pe cel reprezentat,
reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să îndeplinească toate condiţiile pentru a
putea veni la moştenirea defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop numai
locul şi gradul mai apropiat al descendentului său.
2.2.4. Modul cum operează reprezentarea
Dacă condiţiile arătate sunt îndeplinite, reprezentarea este admisă
a)- în toate cazurile
b)- la infinit
c)- operează de drept şi imperativ.
2.2.5. Efecte
Potrivit art. 667 C. civ., „în toate cazurile în care reprezentarea este admisă,
partajul se face pe tulpină”. Aceasta înseamnă că reprezentanţii unei persoane, indiferent
de numărul lor, deoarece urcă „în locul, în gradul şi dreptul reprezentatului”, vor lua din
moştenire numai partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în
viaţă la deschiderea moştenirii.
Dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la
data deschiderii moştenirii reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea nu pe capete (în
funcţie de numărul lor), ci pe tulpini

3. Dreptul de moştenire al rudelor defunctului


3.1. Clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului
3.1.1. Noţiunea de descendenţi
Potrivit art. 669 C. civ., prin descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului
şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit fără deosebire de sex şi dacă sunt din aceeaşi
căsătorie sau din căsătorii diferite.
Fac parte din casa I de moştenitori legali şi copiii defunctului sau ai urmaşilor lui
din afara căsătoriei, cu condiţia ca filiaţia să fie stabilită potrivit legii.
Alături de copiii din căsătorie sau din afara căsătoriei, din clasa întâi de
moştenitori legali fac parte şi copiii adoptaţi, indiferent de felul adopţiei (cu efecte
restrânse sau cu efecte depline).
3.1.2. Împărţirea moştenirii între descendenţi
Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I , cota-
parte ce se cuvine fiecăruia se stabileşte în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe
capete). Tot astfel e procedează dacă la moştenire sunt chemaţi în nume propriu,
descendenţi de grad mai îndepărtat.
Dacă la moştenire, alături de descendenţi este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între
descendenţi, după regulile arătate.

6
3.1.3. Caractere juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor
Descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. Ei sunt
moştenitori rezervatari, sezinari şi obligaţi la raportul donaţiilor.

3.2. Clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii


3.2.1. Ascendenţii privilegiaţi
3.2.1.1. Noţiunea de ascendenţi privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii – tatăl şi mama – defunctului, din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
3.2.1.2. Problema vocaţiei succesorale a părinţilor fireşti în cazul adopţiei
În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat pierd
orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, întrucât încetează
raporturile de rudenie între ei.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, vocaţia succesorală a ambilor părinţi
fireşti se menţine, întrucât această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie a
adoptatului cu părinţii fireşti.
3.2.1.3. Vocaţia succesorală a adoptatorului
Adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat,
indiferent de felul adopţiei, soluţie reclamată de principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale.
3.2.1.4. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi
colateralii privilegiaţi
Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului,moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal, în funcţie de numărul lor
potrivit principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.
Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii
privilegiaţi, partea acestora se stabileşte astfel: dacă există un singur părinte, el va primi
¼ din moştenire, restul revenind colateralilor privilegiaţi; iar dacă trăiesc ambii părinţi,
ei vor culege o jumătate din moştenite, cealaltă jumătate revenind colateralilor
privilegiaţi
Dacă la moştenire, alături de ascendenţii privilegiaţi este chemat şi soţul
supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se
împarte între rudele din clasa a II-a, după regulile arătate.
3.2.1.5. Caractere juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor
privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu
şi prin reprezentare şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. În schimb, ei sunt
moştenitori rezervatari şi sezinari.

3.2.2. Colateralii privilegiaţi


3.2.2.1. Noţiunea de colaterali privilegiaţi
Colaterali privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii
acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate/soră)
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi: din căsătorie
(aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătorie sau din adopţia cu efecte
depline.
Dacă fraţii şi/sau surorile defunctului nu sunt din aceeaşi părinţi, putem
avea trei categorii: fraţi buni, adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă, fraţi
consangvini, adică fraţi cu defunctul numai după tată, şi fraţi uterini, adică fraţi cu
defunctul numai după mamă.

7
3.2.2.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi
A. Regula generală
Moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi
se împarte între fraţii şi surorile defunctului în mod egal dacă ei vin la moştenire în
nume propriu. Dacă colateralilor privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare,
împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini.
B. Împărţirea pe linii
Este o modalitate specială de împărţire a moştenirii care se aplică în
cazurile în care fraţii şi surorile defunctului care vin la moştenire nu sunt di aceeaşi
părinţi. Conform împărţirii pe linii, dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din
categorii deosebite, atunci moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor
privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: linia maternă
şi linia paternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar
jumătatea maternă se împarte între fraţii defunctului pe linie maternă. Fraţii buni, fiind
fraţi cu defunctul pe ambele lini, vor lua cota-parte corespunzătoare din ambele jumătăţi.
3.2.2.3. Caractere juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
privilegiaţi
Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire în nume propriu, iar
descendenţii lor beneficiază de reprezentare. Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori
rezervatari, nici sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

3.3. Clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari


3.3.1. Noţiunea de ascendenţi ordinari
Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot
sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la moştenire pe ascendenţii ordinari, adică
ascendenţii defunctului alţii decât părinţii lui: bunici, străbunici etc., fără limită în grad.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din rudenia
civilă rezultat al adopţiei.
3.3.2. Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari
Ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie,
conform principiului proximităţii gradului de rudenie. Între ascendenţii ordinari chemaţi
la moştenire se aplică principul egalităţii.
Dacă la moştenire, alături de ascendenţii ordinari este chemat şi soţul
supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se
împarte între ascendenţii ordinari conform celor două principii arătate.
3.3.3. Caractere juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt
moştenitori rezervatari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. În schimb, fiind rude în
linie directă sunt moştenitori sezinari.

3.4. Clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari


3.4.1. Noţiunea de colaterali ordinari
Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase sau cei existenţi
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la moştenire pe colateralii ordinari,
adică rudele colaterale ale defunctului care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţii
acestora. Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire până la gradul IV inclusiv.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din rudenia civilă
rezultat al adopţiei.
3.4.2. Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari

8
Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie,
conform principiului proximităţii gradului de rudenie. Între colateralii ordinari chemaţi
la moştenire se aplică principul egalităţii.
Dacă la moştenire, alături de colateralii ordinari este chemat şi soţul
supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se
împarte între colateralii ordinari conform celor două principii arătate.
3.4.3. Caractere juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt
moştenitori rezervatari, nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor şi nu sunt moştenitori
sezinari.

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor


4.1. Noţiuni generale
A. Sediul materie se află în Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al
soţului supravieţuitor, lege care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul civil referitoare
succesiunea soţului supravieţuitor.
B. Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
Pentru a avea dreptul la moştenire, soţul supravieţuitor în afara condiţiilor
generale ale dreptului la moştenire legală, o condiţie specială: să aibă calitatea de soţ la
data deschiderii moştenirii.
C. Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi
comunitatea de bunuri
Pentru a se putea stabili masa succesorală trebuie să se aibă în vedere faptul că,
în afara bunurilor proprii care au aparţinut soţului defunct, care intră în masa
succesorală, şi în afara bunurilor proprii soţului supravieţuitor, care nu vor intra în masa
succesorală, există bunuri care aparţin în devălmăşie ambilor soţi.
Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se
determine partea cuvenită soţului defunct din această comunitate, această parte urmând a
intra în masa succesorală.
D. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
Potrivit Legii nr. 319/1944, soţul supravieţuitor are asupra masei succesorale
următoarele categorii de drepturi:
- un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali
sau în lipsa rudelor din cele patru clase;
- un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă;
- un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit.

4.2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare


dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase
4.2.1. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor
Legea nr. 319/1994 acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa
succesorală a cărei mărime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în
concurs, astfel:
- în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor,
soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la
moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din
moştenire;

9
- în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii ordinari sau cu colateralii ordinari, soţul
supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire;
- în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă
succesorală lăsată de soţul decedat.
4.2.2. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi
micşorarea, în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori
Cota-parte din moştenire recunoscută soţului supravieţuitor prin Legea nr.
319/1944, modifică (micşorează) implicit părţile cuvenite rudelor defunctului cu care
vine în concurs. În toate cazurile, mai întâi trebuie să se atribuie soţului supravieţuitor
cota ce i se cuvine potrivit Legii nr. 319/1944, iar cotele recunoscute de Codul civil
celorlalţi moştenitori se vor calcula asupra restului rămas din moştenire.
4.2.3. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului
supravieţuitor
Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu şi nu este
moştenitor sezinar, în schimb el este moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu
descendenţii defunctului, este obligat la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

4.3. Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor


şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice
4.3.1. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
4.3.1.1. Condiţii speciale
Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-a folosit
împreună cu soţul decedat, legea (art. 5 din Legea nr. 319/19449) îi recunoaşte un drept
special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, dacă
sunt întrunite următoarele condiţii:
- soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii
defunctului;
- soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între
vii sau pentru cauză de moarte.
4.3.1.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice
Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care
serveau la mobilarea locuinţei soţilor şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a
servi în cadrul gospodăriei casnice şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune
a soţilor, corespunzător nivelului lor de trai, chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai
o comoditate sau o plăcere comună a soţilor.
4.3.1.3. Natura juridică a dreptului special la moştenire al soţului
supravieţuitor
În literatura de specialitate, şi practica judecătorească recentă consideră că
dreptul special la moştenire al soţului supravieţuitor este un drept de moştenire legală,
dar afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinaţie specială.
4.3.2. Darurile de nuntă
4.3.2.1. Aplicarea regimului juridic al mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice
Legiuitorul a reglementat dreptul soţului supravieţuitor asupra darurilor de nuntă
împreună cu dreptul asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, ceea
ce înseamnă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi darurilor de
nuntă.
4.3.2.2. Deosebiri

10
Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la
celebrarea căsătoriei, indiferent dacă aceste daruri au fost făcute în comun ambilor soţi
sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt şi indiferent
de faptul dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate folosinţei comune a soţilor.

4.4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor


4.4.1. Noţiune şi condiţii
Potrivit art. 4 din Legea nr. 319/1944, soţul supravieţuitor are, din momentul
deschiderii moştenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de
moştenitorii cu care vine în concurs, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit,
dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie.
Soţul supravieţuitor dobândeşte dreptul de abitaţie dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- la data deschiderii moştenirii a locuit în casa care formează obiectul dreptului
de abitaţie;
- nu are altă locuinţă proprie;
- casa face parte din moştenire, fiind proprietatea exclusivă sau comună a
defunctului;
- soţul supravieţuitor nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei;
- defunctul nu a dispus altfel.
4.4.2. Caractere juridice
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin următoarele:
- este un drept real având ca obiect casa de locuit;
- este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din indiviziune,
dar cel puţin un an de la data deschiderii moştenirii sau până la recăsătorirea soţului
supravieţuitor;
- este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în
favoarea altei persoane;
- acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

5. Drepturile statului asupra moştenirii vacante


5.1. Noţiunea de moştenire vacantă
Potrivit art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Prin urmare, potrivit acestei prevederi legale, patrimoniul succesoral trece
în proprietatea statului, în tot sau în parte, în cazurile în care fie nu există moştenitori
legali sau testamentari, fie chiar dacă aceştia există, vocaţia lor succesorală concretă nu
se întinde asupra întregii mase succesorale.
5.2. Natura juridică
În literatura de specialitate s-au afirmat două opinii referitoare la natura juridică a
dreptului statului de a culege moştenirea vacantă.
Potrivit unei opinii, statul culege bunurile moştenirii vacante, în temeiul
suveranităţii, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său (teoria
desherenţei).
Potrivit celei de-a doua opinie, statul dobândeşte moştenirea vacantă în baza unui
drept de moştenire legală (teoria dreptului de moştenire).
5.4. Particularităţile drepturilor statului asupra moştenirii vacante
5.4.1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Potrivit art. 85 din Legea nr.
36/1995, notarul public constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului
şi eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului de prescripţie

11
a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa certificatului de vacanţă succesorală,
constatarea existenţei sau inexistenţei unei succesiuni vacante şi componenţa acesteia se
face de către instanţa de judecată.
5.4.2. Răspunderea statului pentru pasivul moştenirii numai în limitele
activului. Indiferent de teza adoptată în privinţa naturii juridice a dreptului statului
asupra unei moşteniri vacante, se recunoaşte unanim că staul culege un patrimoniu, o
universalitate şi va fi ţinut, prin urmare, de datoriile şi sarcinile succesorale. De
asemenea, se recunoaşte unanim că statul răspunde de pasivul moştenirii numai în limita
activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei
persoane fizice.
5.4.3. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de
ceilalţi moştenitori, statul, în privinţa dreptului având ca obiect moştenirea vacantă, nu
are un drept de opţiune succesorală şi, prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de lege
pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil.
5.4.4. Problema sezinei. Într-o opinie se afirmă că statul nu se bucură de sezină
şi va trebui să ceară punerea lui în posesiune. După o altă părere, obligaţia statului de a
răspunde de datoriile şi sarcinile succesiunii, în limitele activului succesoral, nu poate să
atârne de împrejurarea că el ar înţelege sau nu să ceară punerea lui în posesiune prin
eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii.

III. Moştenirea testamentară


1. Reguli generale cu privire la moştenirea testamentară
1.1. Definiţia legală a testamentului
Potrivit art. 802 C. civ., „testamentul este un cat revocabil prin care testatorul
dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său.”
1.2. Caractere juridice
Testamentul este un act juridic unilateral, esenţialmente personal, solemn,
pentru cauză de moarte şi esenţialmente revocabil.
1.3. Cuprinsul testamentului
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziţii
referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acel patrimoniu.
Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi alte
manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi: exheredări, numirea de executor
testamentar, sarcini impuse legatarului sau moştenitorilor legali, recunoaşterea de
filiaţie, revocarea unui testament anterior etc.
1.4. Interpretarea conţinutului testamentului
Cu excepţia art. 908 C. civ. (referitor la legatul care are ca obiect un lucru de
gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate mijlocie), legea nu
stabileşte reguli de interpretare a conţinutului testamentului. Astfel fiind, se admite că
sunt aplicabile în mod corespunzător, şi în această materie, regulile care guvernează
interpretarea contractelor (art. 977-985 C. civ.).
1.5. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului
1.5.1. Capacitatea
1.5.1.1. Regula
Potrivit principiului general în materie de acte juridice, regula este şi în acest
domeniu capacitatea, iar excepţia incapacitatea. Astfel, potrivit art. 856 C. civ., „orice
persoană este capabilă de a face testament dacă nu este poprită de lege”, iar potrivit art.
808 alin. 2 C. civ., „este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca
morţii testatorului”.
1.5.1.2. Incapacităţile de a dispune prin testament

12
Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin testament:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani;
- persoana pusă sub interdicţie judecătorească;
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispun e prin testament, dar
numai de jumătate din ceea ce ar fi putut dacă ar fi o persoană majoră;
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a
dispune prin testament, nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său;
- există şi cazuri de incapacitate naturală, când persoana deplin capabilă sau
cu capacitate parţială de a dispune prin testament, în fapt este lipsită temporar de
discernământul necesar pentru a dispune prin testament.
1.5.1.3. Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune
prin testament
Cu toate că testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii şi până în acel
moment testatorul îl poate re voca, total sau parţial, se admite unanim că el trebuie să
aibă capacitatea de a testa când îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului.
1.5.1.4. Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin
testament
Întrucât incapacităţile de a testa au ca scop protecţia voinţei incapabilului şi a
intereselor familiei sale, sancţiunea este nulitatea relativă a testamentului, potrivit
dreptului comun.
1.5.1.5. Incapacităţi de a primi prin testament
În literatura de specialitate, printre incapacităţile de a primi prin testament, se
analizează, în primul rând, incapacitatea persoanelor fizice neconcepute de a primi prin
testament şi a persoanelor juridice care nu au luat fiinţă, precum şi incapacitatea
persoanelor juridice de a primi legate care nu corespund scopului lor stabilit de lege,
actul de înfiinţare sau statut.
Alături de aceste incapacităţi, Codul civil, în art. 810 şi 813, prevede alte două
incapacităţi de a primi prin testament: medicii şi farmacişti, inclusiv persoanele care
practică ilegal medicina, precum şi preoţii, care au tratat sau asistat pe testator în boala
de care moare, nu pot primi liberalitatea ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul
acestei boli; ofiţerii de marină nu pot primi legatul făcut în cursul călătoriei în favoarea
lor, dacă nu sunt rude cu testatorul.
Prin art. 41 din Constituţia revizuită se menţine incapacitatea străinilor şi
apatrizilor de a primi prin testament legate ce au ca obiect terenuri.
1.5.1.6. Momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a
primi prin testament şi sancţiunea aplicabilă
Întrucât testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii, incapacitatea de a
primi prin testament se apreciază în funcţie de acest moment.
Sancţiunea incapacităţii este, potrivit dreptului comun, nulitatea relativă a
dispoziţiei testamentare în favoare incapabilului.
1.5.2. Consimţământul
1.5.2.1. Reguli aplicabile
Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile este necesar ca voinţa
testatorului să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol sau violenţă.
1.5.2.2. Consimţământul viciat parţial
Ţinând seama de conţinutul complex al testamentului, este posibil ca
viciul de consimţământ să afecteze numai una sau mai multe dispoziţii testamentare, fără
a afecta validitatea altora.
1.5.2.3. Dolul

13
În materie testamentară, dolul se înfăţişează sub forma captaţiei şi sugestiei,
constând în utilizarea de manopere viclene şi frauduloase, folosite de o persoană având
calitatea de beneficiar al dispoziţiei testamentare sau chiar de terţ, cu intenţia de a
câştiga intenţia testatorului şi de a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să
dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
1.5.2.4. Sancţiunea aplicabilă
În cazul viciilor de consimţământ, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă,
potrivit dreptului comun.

1.5.3. Obiectul şi cauza testamentului


Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, ele trebuie să aibă un obiect
determinat sau determinabil şi licit, iar cauza lor trebuie să fie reală şi licită
1.6. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului
1.6.1. Forma scrisă
Forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de valabilitate a testamentului (ad
solemnitatem), iar nu ca o simplă condiţie de dovadă. Indiferent de felul testamentului,
şi chiar dacă testatorul s-ar afla în condiţii excepţionale, testamentul trebuie să fie
îmbrăcat în formă scrisă. Legislaţia noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal
(nuncupativ).
1.6.2. Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv
Pentru a sigura libertatea de voinţă a testatorului şi caracterul personal, unilateral
şi revocabil al dispoziţiilor testamentare, legea nu permite ca două sau mai multe
persoane să testeze „prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a
treia persoane”.
1.6.3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă
Potrivit art. 866 C. civ., nerespectarea condiţiilor generale de formă, ca şi
nerespectarea condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri se
sancţionează cu nulitatea absolută, potrivit dreptului comun.

2. Diferitele forme de testamente


2.1. Enumerare
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt:
testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul mistic;
- testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite
împrejurări excepţionale;
- alte forme testamentare, special permise de lege pentru legate având ca obiect
anumite sume de bani sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate.
2.2. Testamentele ordinare
2.2.1. Testamentul olograf
2.2.1.1. Noţiune
Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare „când este scris în tot, dat
şi semnat de mâna testatorului”.
2.2.1.2. Avantaje şi inconveniente
Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de oricine ştie să
scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane; nu necesită cheltuieli;
asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi revocat uşor de testator.
Testamentul olograf, datorită simplităţii sale prezintă şi unele inconveniente:
poate şi uşor dosit sau chiar distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii

14
fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei testatorului împotriva influenţelor abuzive;
poate fi uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme de testament.
2.2.1.3. Scrierea
Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului,
cerinţă prevăzută de lege ad solemnitatem. În privinţa scrierii de mână lege nu prevede
limitări.
2.2.1.4. Data
O altă condiţie de valabilitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de
mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi a anului în care a fost întocmit. Datarea
testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se
poate stabili cu certitudine.

2.2.1.5. Semnătura
Este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului olograf. Ca şi
scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Întrucât legea nu stabileşte
modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele şi
prenumele.
2.2.1.6. Formalităţi ulterioare decesului testatorului
Art. 892 C. civ., prevede prezentarea testamentului olograf, înainte de executare,
la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a deschis moştenirea, pentru a constata
prin proces-verbal deschiderea lui şi starea în care s-a găsit, după care se va păstra în
arhiva biroului notarial. Pentru nerespectarea acestei formalităţi nu este prevăzută nici o
sancţiune.
2.2.1.7. Forţa probantă
În ceea ce priveşte scrierea şi semnătura, ele au putere probantă numai dacă cei
cărora li se opune testamentul recunosc că aparţin testatorului. Recunoaşterea poate fi
expresă, dar şi tacită.
Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii şi semnăturii, se admite că data
testamentului olograf are putere probantă astfel cum este prevăzută.
2.2.3. Testamentul autentic
2.2.3.1. Noţiune şi reglementare
Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere a fost
învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă
autentică de către notarul public.
2.2.3.2. Avantaje şi inconveniente
Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, o
bolii dau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de
către persoanele interesate este mai anevoioasă, iar conţinutul actului este verificat
pentru a corespunde legii şi bunelor moravuri; un exemplar original este păstrat
întotdeauna în arhiva biroului notarial, ceea ce împiedică sustragerea, dosirea sau
distrugerea lui de către persoanele interesate.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi
necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare şi nu asigură secretul
dispoziţiilor de ultimă voinţă.
2.2.3.3. Forţa probantă

15
Testamentul autentificat în condiţiile legii face dovadă deplină, până la înscrierea
în fals, în ceea ca priveşte constatările personale ale agentului constatator făcute prin
propriile simţuri. Autentificarea nu atestă existenţa discernământului testatorului.
2.2.4. Testamentul mistic
2.2.4.1. Noţiune
Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de mâna testatorului,
strâns şi sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere.
2.2.4.2. Avantaje şi inconveniente
Testamentul mistic, aproape neutilizat în practică, formă intermediară între
testamentul olograf şi testamentul autentic, împrumută unele avantaje şi inconveniente
de la ambele feluri de testamente.
2.2.4.3. Formalităţi
Testamentul mistic poate fi scris de testator, de mână sau cu orice alte mijloace
mecanice, cât şi de orice altă persoană, în limba română sau orice altă limbă cunoscută
de testator, însă în toate cazurile trebuie să fie semnat de testator, ca şi testamentul
olograf.
Testamentul astfel redactat se va strânge sau se va introduce într-un plic şi se
sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie.
Pe hârtie sau actul sigilat judecătorul este obligat să întocmească actul de
suprascriere, constând într-un proces-verbal în care se consemnează prezentarea
testatorului şi declaraţia acestuia că testamentul este al său şi este semnat se el.
2.2.4.4. Forţa probantă
Întrucât testamentul mistic este alcătuit din două înscrisuri, în privinţa puterii lui
doveditoare trebuie să deosebim:
- actul de suprascriere este un act autentic şi face dovadă deplină până la
înscrierea în fals;
- înscrisul testamentar este un înscris sub semnătură privată şi va face dovada
până la proba contrarie.
2.2. Testamentele privilegiate
2.2.1. Noţiune
Testamentul privilegiat poate fi făcut de o persoană care se află în anumite
împrejurări neobişnuite, excepţionale şi doreşte să facă un testament în formă autentică,
dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit dreptului comun. Testamente
privilegiate sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă
şi testamentul maritim.
2.2.2. Testamentul militarilor
Militarii şi persoanele asimilate lor pot testa în mod valabil în faţa
comandantului militar al unităţii sau în faţa unui lat ofiţer superior asistat de doi martori,
dar numai dacă se află pe teritoriu străin în misiune sau prizonier la inamic ori pe
teritoriul ţării într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicaţie cu exteriorul
din cauza războiului. Dacă militarul este rănit sau bolnav, poate testa în faţa medicului
militar şef, asistat se comandantul militar al spitalului.
2.2.3. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă
Persoanele care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a unei alte
boli contagioase pot testa în mod valabil în faţa unui membru al consiliului local, asistat
de doi martori.
2.2.4. Testamentul maritim
Persoanele care se află pe bordul unui vas sub pavilionul României pot testa în
cursul călătoriei în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de
ofiţerul intendent de bord sau înlocuitorul al său şi de doi martori. Testamentul maritim

16
trebuie să fie redactat în două exemplare originale şi nu poate cuprinde legate în
favoarea ofiţerilor instrumentatori dacă nu sunt rude cu testatorul.
2.2.5. Reguli comune testamentelor privilegiate
Pe lângă regulile comune tuturor formelor de testament, pentru testamentele
privilegiate trebuie avute în vedere şi următoarele:
- sub sancţiunea nulităţii, testamentul privilegiat trebuie să fie semnat de testator,
de agentul instrumentator şi de cel puţin unul din martori;
- testamentele privilegiate sunt eficace numai dacă testatorul a decedat în
împrejurările excepţionale prevăzute de lege, iar după încetarea acestor împrejurări
numai o perioadă de timp limitată.

3. Legatul
3.1. Noţiunea de legat
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau
mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul
său patrimoniu, o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
3.2. Desemnarea legatarului
Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele
prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către testator. Cu respectarea acestor
cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea (direct sau indirect) de desemnare s
legatarului.
3.3. Clasificare legatelor
3.3.1. Criterii de clasificare
3.3.1.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor
A. Legatul universal, potrivit legii este „legatul universal este dispoziţia prin
care testatorul lasă după moartea-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea
bunurilor sale”(art. 888 C. civ.). Cu late cuvinte, legatul este universal dacă conferă
vocaţie (chemare) la întreaga moştenire.
B. Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la
o cotă-parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă-parte exprimată printr-o
fracţie matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin
natura lor. Potrivit art. 894 alin. 1 C. civ., sunt legate cu titlu universal: legatul tuturor
bunurilor mobile, legatul tuturor bunurilor imobile, legatul unei fracţiuni din moştenire,
legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile, legatul unei fracţiuni din
totalitatea bunurilor mobile.
C. Legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală
la unul sau mai multe bunuri determinate, privite izolat (ut singuli). Constituie legate cu
titlu particular: legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau bunuri de
gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc., legatul unor bunuri
incorporale, legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor, legatul
unui fapt posibil şi licit, legatul dreptului succesoral moştenit de testator, legatul nudei
proprietăţi a unui bun determinat, legatul uzufructului unui bun determinat.
3.3.1.2. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi
A. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate. În acest
caz, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii moştenirii.
B. Legatul este cu termen dacă testatorul a supus legatul unui termen suspensiv
sau extinctiv. În acest caz efectele se vor produce potrivit dreptului comun în materie de
modalităţi ale actului juridic.
C. Legatul sub condiţie. Ca şi în cazul dreptului comun, condiţia care afectează
validitatea legatului poate fi suspensivă sau extinctivă.

17
D. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina – ca
modalitate a legatului – este o obligaţie impusă de testator legatarului, care după
acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina poate fi stipulată în interesul unui
terţ, în interesul testatorului sau a legatarului însuşi.

3.4. Ineficacitatea legatelor


3.4.1. Noţiune. Cauze. Ineficacitate legatelor desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate, este
lipsită de efecte juridice. Cauzele de ineficacitate sunt: nulitatea, reducţiunea, revocarea
şi caducitatea legatelor.
3.4.2. Nulitatea legatelor
3.4.2.1. Regim juridic
Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut nu întruneşte condiţiile de
valabilitate, de fond sau de formă, prevăzute de lege. Anularea sau constatarea nulităţii
legatului urmează regimul de drept comun al nulităţii, cu precizarea că termenul de 18
luni prevăzut de art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 se calculează nu de la data
întocmirii actului, ci de la data deschiderii moştenirii.
3.4.3. Revocarea legatelor
3.4.3.1. Consideraţii generale
Potrivit art. 920-923 şi 930-931 C. civ., legatul născut în mod valabil poate
deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în
întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară sau judecătorească.
3.4.3.2. Revocarea voluntară
3.4.3.2.1. Noţiune
Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil prin voinţa unilaterală a
testatorului, care nu poate renunţa valabil la acest drept pe care îl poate exercita în mod
discreţionar.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi
expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi
consimţământul neviciat.
3.4.3.2.2. Revocarea voluntară expresă (directă)
Potrivit art. 920 C. civ., testatorul poate revoca testamentul, toate dispoziţiile pe
care le cuprinde sau o parte din ele (legatele), printr-un testament posterior sau printr-un
act autentic. Rezultă că, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul revocator trebuie să fie
un solemn.
Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă
aceeaşi formă cu testamentul pe care îl revocă.
Înscrisul autentic revocator poate fi un act special redactat în acest scop, dar
poate fi conţinut şi în cadrul unui alt act autentic.
3.4.3.2.3. Revocarea voluntară tacită (indirectă)
Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a legatelor. Revocarea
este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din
anumite acte sau fapte săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită:
- confecţionarea unui testament nou;
- înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului ce formează obiectul legatului;
Literatura de specialitate şi jurisprudenţa admit că revocarea tacită operează şi în
cazul distrugerii voluntare a testamentului de către testator sau cu ştirea lui.

18
3.4.3.2.4. Retractarea revocării voluntare
Revocarea, fiind un act de voinţă pentru cauză de moarte, ca şi testamentul
însuşi, poate fi la rândul ei revocată, ceea ce se numeşte retractarea revocării.
Retractare, fiind tot o revocare, poate interveni, în principiu, în aceleaşi condiţii.
Astfel, retractarea revocării poate fi expresă sau tacită.
Retractarea şi efectele ei trebuie analizate de la caz la caz, în funcţie de
împrejurările cauzei şi de intenţiile testatorului, pentru a se vedea dacă acesta a voit
reînvierea vechilor dispoziţii testamentare.
3.4.3.2.5. Revocarea judecătorească
A. Noţiune şi cauze.
Revocarea judecătorească a legatelor intervine în cazurile în care legatarul
săvârşeşte, în mod culpabil, o faptă dintre cele prevăzute de lege drept cauză de revocare
judecătorească.
Faptele reţinute de legiuitor ca atrăgând revocarea judecătorească a legatelor
sunt: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului.
3.4.4. Caducitatea legatelor
3.4.4.1. Noţiune
Caducitatea este definită ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit
valabil şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din
cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea moştenirii.
3.4.4.2. Cazurile de caducitate
Sub titlul de caducitate a legatelor, Codul civil prevede patru cauze care fac
imposibilă executarea lor:
- decesul legatarului, înaintea testatorului;
- incapacitatea legatarului de a primi legatul;
- neacceptarea legatului de către legatar;
- pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului.
3.4.5. Consecinţele ineficacităţii legatelor. Dreptul de acrescământ.
3.4.5.1. Regula
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este că ineficacitatea
legatului profită celorlalţi moştenitori (legali sau testamentari) ale căror drepturi
succesorale ar fi fost micşorate sau înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau
obligaţia să execute legatul.
3.4.5.2. Excepţii
Regula enunţată mai sus cunoaşte două excepţii:
- substituţia vulgară care este acea dispoziţie testamentară permisă de lege prin
care testatorul desemnează în mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să
beneficieze de legat în cazul în care primul instituit nu ar putea sau nu ar vrea să
beneficieze de legat;
- legatul conjunctiv care este acea dispoziţie testamentară prin care acelaşi bun
determinat este lăsat de testator în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu
particular, fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat; dacă legatarii vor şi pot să
primească legatul, vor împărţi obiectul în mod egal, însă dacă unul nu vrea sau nu poate
să primească legatul, partea lui se va adăuga la partea colegatarului, operând astfel
dreptul de acrescământ.

4. Exheredarea (dezmoştenirea)
Exheredările, dispoziţii negative în cuprinsul unui testament, sunt dispoziţii de
ultimă voinţă ale testatorului prin care acesta înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi
moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.

19
Legislaţia noastră nu prevede dispoziţii referitoare la exheredare, dar nici nu
interzice.
4.2. Feluri
În funcţie de modul de a voinţei de exheredare, ea poate fi de mai multe feluri:
- Exheredarea este directă (expresă) când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a moştenitorului sau moştenitorilor legali. Exheredarea
directă este totală dacă vizează pe toţi moştenitorii legali ai testatorului şi parţială când
testatorul înlătură de la moştenire numai sau mai mulţi moştenitori legali.
- Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres
înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari
care urmează să culeagă moştenirea, respectiv cotitatea disponibilă.
- Exheredarea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie
testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori
care ar ataca testamentul sau dispoziţiile testamentare cu o acţiune în justiţie.

5. Execuţiunea testamentară
5.1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane conferindu-le împuternicirea necesară
pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare.
Împuternicirea de executor testamentar poate fi dată numai printr-un înscris în
formă testamentară.
Execuţiunea testamentară este un mandat special care se aseamănă, dar se şi
deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de drept comun în
materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede
altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
5.2. Atribuţiile (funcţiile) executorului testamentar
5.2.1. Atribuţii generale
Orice executor testamentar care a acceptat această sarcină are dreptul şi obligaţia
de a supraveghea şi de a asigura executarea dispoziţiilor testamentare. În acest scop:
- executorul testamentar trebuie să stăruie la notarul public competent să facă
inventarierea bunurilor succesorale;
- când există moştenitori minori, interzişi sau absenţi, executorul testamentar este
obligat să ceară punerea sub sigiliu a bunurilor pentru care există pericol de înstrăinare,
pierdere, înlocuire sau distrugere;
- dacă nu există sumă îndestulătoare pentru plata legatelor, executorul
testamentar va cere vinderea bunurilor mobile;
- dacă se contestă în justiţie validitatea dispoziţiilor testamentare, executorul
testamentar are dreptul şi obligaţia să intervină în proces pentru susţinerea validităţii lor.
- executorul testamentar poate întreprinde orice măsuri pentru ca testamentele să
se execute.
5.2.2. Atribuţiile speciale ale executorului testamentar cu sezină şi limitele
ei
Potrivit art. 911 C. civ., testatorul „poate să le dea de drept în posesiune, toată
sau parte numai din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la
moartea sa”. Rezultă că această prerogativă, numită sezină, aparţine executorului
testamentar numai dacă i-a fost conferită expres prin testament.
Având această prerogativă, executorul testamentar are, pe lângă atribuţiile
generale, şi anumite prerogative speciale:

20
- poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de
gen pe care le deţine şi care formează obiectul unui legat cu titlu particular, necontestate
de succesori;
- dacă legatul cu titlu particular are ca obiect o sumă de bani sau bunuri care
urmează a fi procurate pentru a fi predate legatarului, executorul sezinar poate cere
vinderea bunurilor mobile succesorale;
- executorul testamentar sezinar poate urmări pe debitorii moştenirii şi încasa
creanţele succesorale.
5.3. Încetarea execuţiunii testamentare
Misiune executorului testamentar încetează în următoarele cazuri:
- dacă dispoziţiile testamentare au fost executate integral;
- prin moartea executorului testamentar;
- prin renunţarea executorului, dacă executarea în continuare i-ar pricinui o
pagubă însemnată sau dacă din motive mai presus de voinţa sa nu mai poate continua,
- prin revocarea execuţiunii de către instanţă, la cererea succesorilor, pentru
motive bine întemeiate;
- prin punerea sub interdicţie a executorului testamentar.

6. Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii


6.1. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare
6.1.1. Reglementare. Noţiune.
Codul civil nu reglementează unitar problematica pactelor asupra unei moşteniri
nedeschise, însă interzicerea lor rezultă din art. 965 alin. 2 şi art. 702 C. civ.
Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice
contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data
încheierii lui, sau se înstrăinează drepturi eventuale ale uneia dintre părţi din acea
moştenire.
6.1.2. Condiţii
Pentru ca pactul să intre sun incidenţa prohibiţiei legale ca pact asupra unei
moşteniri nelegale, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- pactul să fie privitor la o moştenire;
- moştenirea să nu fie deschisă;
- pactul să nu fie permis în mod expres de lege.
6.1.3. Sancţiunea aplicabilă
Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută, în
condiţiile dreptului comun.

6.2. Oprirea substituţiilor fideicomisare


6.2.1. Noţiunea de substituţie fideicomisare
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin
care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii, numit instituit sau grevat (fiduciar),
să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte
persoane, numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător. (art. 803 C. civ.)
Substituţia fideicomisară poate fi unică, când se stabileşte un singur substituit, şi
graduală, când şi primul substituit este gravat în favoarea unui al doilea ş.a.m.d.
6.2.2. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare
Pentru ca liberalitatea să fie o substituţie fideicomisară şi să intre sub
incidenţa prohibiţiei legale, trebuie să fie întrunite trei elemente caracteristice:
- liberalităţi succesive având acelaşi subiect;
- conservarea bunului care formează obiectul legatului;

21
- stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii
gratificatului.
6.2.3. Sancţiunea aplicabilă
Potrivit legii, se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală orice dispoziţie
care conţine o substituţie fideicomisară; este nulă atât liberalitatea prevăzută în favoarea
substituitului, cât şi cea făcută instituitului.
6.2.4. Substituţia vulgară
Substituţia vulgară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care
dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care se beneficieze
de liberalitate în cazul în care primul nu ar voi sau nu ar putea să o primească,
liberalitatea devenind ineficace în privinţa lui.
Substituţia vulgară este o simplă măsură de prevedere luată de autorul
liberalităţii pentru ipoteza ineficacităţii primului legat şi nu contravine principiilor care
guvernează materia actelor liberale.

6.3. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală


6.3.1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
6.3.1.1. Noţiunea de rezervă succesorală şi cotitate disponibilă
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la
care au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi
făcute în timpul vieţii (donaţii) şi/sau dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte
(legate sau exheredări).
Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului care excede rezervei
succesorale şi de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donaţii şi
dispoziţii testamentare.
6.3.2. Caractere juridice ale rezervei succesorale
Rezerva succesorală are următoarele caracteristici:
- caracterul succesoral (parte a moştenirii)
- caracterul imperativ
- caracterul propriu al dreptului la rezervă
- dreptul la rezervă în natură
- caracterul colectiv al rezervei
- indisponibilitatea rezervei.
6.3.3. Moştenitorii rezervatari
6.3.3.1. Precizări prealabile
Potrivit Codului civil, calitatea de moştenitori rezervatari o au descendenţii
defunctului de orice grad, părinţii defunctului şi soţul supravieţuitor.
6.3.3.2. Rezerva descendenţilor
Prin descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie
dreaptă la infinit, indiferent dacă sunt din căsătorie, sau din afara căsătoriei ori din
adopţie şi indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.
Potrivit art. 841 C. civ., rezerva descendenţilor este:
- 1/2 din moştenire pentru un copil;
- 2/3 din moştenire pentru doi copii;
- 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
6.3.3.3. Rezerva părinţilor
Prin părinţi ca moştenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl şi mama
defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Rezerva se cuvine părinţilor dacă defunctul nu are descendenţi ca moştenitori
rezervatari sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire.

22
Potrivit art. 843 C. civ., rezerva părinţilor este de 1/2 din bunurile defunctului,
dacă lasă „tată şi mamă”, şi 1/4 dacă „lasă numai pe unul din părinţi.
6.3.3.4. Rezerva soţului supravieţuitor
A. Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor
Potrivit art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2
din cota ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Prin urmare, rezerva soţului
supravieţuitor va fi:
- 1/8 din moştenire dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
- 1/6 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor;
- 1/4 din moştenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau
numai cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor;
- 3/8 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari sau cu
colateralii ordinari;
- 1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase.
B. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii
defunctului dintr-o căsătorie anterioară
Potrivit art. 939 C. civ., „bărbatul sau femeia care, având copii dintr-alt
maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din
urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin şi fără ca, nici
într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul (sfertul) bunurilor.”
Prin „copil dintr-alt maritagiu” se înţelege nu numai copiii dintr-o căsătorie
anterioară a defunctului, dar şi pe cei din afara căsătoriei, precum şi pe cei adoptaţi de
către defunct, cu condiţia ca data concepţiei, respectiv data actului de încuviinţare a
adopţiei, să fie anterioară încheierii ultimei căsătorii de către defunct.
Termenul de „dăruire” vizează nu numai donaţiile, dar şi legatele , deci toate
liberalităţile făcute de defunct în favoarea soţului supravieţuitor.

6.3.4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile speciale


Pentru stabilirea masei de calcul, art. 849 C. civ are în vedere trei elemente,
respectiv trei operaţiuni care se efectuează succesiv:
- stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data
deschiderii moştenirii;
- scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine
activul net;
- reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul
vieţii de cel care lasă moştenirea.

6.3.5. Reducţiunea liberalităţilor excesive


A. Noţiunea de reducţiune
Reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le
de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor.
B. Persoanele care pot invoca reducţiunea
Potrivit art. 848 C. civ., „reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută
decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care înfăţişează drepturile
lor”.
C. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive
Codul civil a consacrat trei reguli care guvernează ordinea reducţiunii până la
limita cotităţii disponibile, dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar,

23
respectiv până la limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari, dacă beneficiarul
liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar. Astfel:
- legatele se reduc înaintea donaţiilor;
- legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional;
- donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor începând cu cea mai
nouă.
D. Efectele reducţiunii
În cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora – parţială sau
totală – în măsura necesară întregirii rezervei.
În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor – parţială sau totală –
în măsura necesară întregirii rezervei.

6.3.6. Raportul donaţiilor


Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii
descendenţii şi soţul supravieţuitor al defunctului care vin efectiv şi împreună la
moştenire, acceptând-o fie chiar şi sub beneficiu de inventar, de a readuce la moştenire,
în natură sau prin echivalent bănesc, bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de
la cel care lasă moştenirea, afară de cazul când donatorul a dispus scutirea de raport a
donaţiei (art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944).
Potrivit art. 764 C. civ., „Raportul se face în natură, sau scăzându-se valoarea sa
din partea celui obligat a face raport”, acesta din urmă fiind denumit raport prin luare
mai puţin (prin preluare sau prin imputaţie).

6.3.7. Raportul datoriilor


Într-o formulare laconică, dar cu importante consecinţe practice, alături de
raportul donaţiilor, art. 738 C. civ. prevede obligaţia fiecărui moştenitor de a raporta la
masa succesorală „sumele ce este dator către succesiune”. Prin urmare, dacă un
moştenitor are o datorie faţă de succesiune, ea se lichidează nu prin plată sau prin dare în
plată, ci prin instituţia raportului în modalitatea luării mai puţin.

6.3.8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă


6.3.8.1. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar.
Dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea primită,
întrucât există moştenitori rezervatari, se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o
depăşeşte este supusă reducţiunii.
6.3.8.2. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este
raportabilă.
Dacă este moştenitor rezervatar care a acceptat moştenirea şi liberalitatea nu este
supusă raportului, ea se va imputa cu întâietate asupra cotităţii disponibile, iar dacă
depăşeşte cotitatea disponibilă, ea se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul
gratificatul. Cotitatea disponibilă se poate cumula cu rezerva succesorală, dacă
gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este raportabilă singura
condiţie fiind să nu se aducă atingere rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari.
6.3.8.3. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea este
raportabilă.
Dacă liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar este raportabilă, ea constituie
un simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul gratificatul. O astfel de
liberalitate se raportează fiind imputată asupra rezervei moştenitorului gratificat,
cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi alte liberalităţi făcute de defunct.

24
IV. Transmisiunea moştenirii
1. Probleme generale privind dreptul de opţiune succesorală
1.1 Noţiunea de opţiune succesorală
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din
momentul deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă,
ca principiu de ordine publică, legea precizează că „nimeni nu este obligat a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” (art. 686 C. civ.). Prin urmare, succesibilul are
dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală – între consolidarea titlului său
de moştenitor prin acceptarea pură şi simplă sau beneficiu de inventar a moştenirii şi
desfiinţarea acestui titlul prin renunţarea la moştenire.
1.2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
Dreptul de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală, indiferent
dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum vocaţia lor este
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În caz de deces al titularului
dreptului de opţiune înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra moştenitorilor
săi legali sau testamentari, alături de celelalte patrimoniale lăsate moştenire.
1.3. Condiţii de valabilitate ale actului de opţiune succesorală
A. Capacitatea. După cum rezultă din art. 687 C. civ., acceptarea/renunţarea la
moştenire reprezintă un act de dispoziţie . Prin urmare, succesibilul trebuie să aibă
capacitatea de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă trebuie să exercite opţiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu
încuviinţarea acestuia, şi în toate cazurile cu autorizarea autorităţii tutelare.
B. Consimţământul neviciat. Pentru ca opţiunea succesorală să fie valabilă,
consimţământul succesibilului trebuie să fie neviciat. Viciile voinţei în materia actului
de opţiune sunt guvernate de regulile de drept comun.
C. Condiţii de formă şi alte condiţii de validitate. Spre deosebirea de
acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care este un act consensual, acceptarea sub
beneficiu de inventar şi renunţarea la moştenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile
numai dacă au fost încheiate în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru validitatea actului de opţiune succesorală, trebuie să fie respectate,
potrivit dreptului comun, şi cerinţele legale referitoare la cauza şi obiectul actului
juridic.
1.4. Caractere juridice ale actului de opţiune succesorală
Opţiunea succesorală este:
- act juridic unilateral;
- act juridic voluntar;
- act juridic irevocabil;
- act juridic indivizibil;
- act juridic declarativ de drepturi;
- act juridic nesusceptibil de modalităţi.
1.5. Termenul de opţiune succesorală
Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul
de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii
moştenirii (art. 700 alin. 1 C. civ.)

2. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală


2.1. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
2.1.1. Noţiune şi feluri.

25
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii constă în actul sau faptul juridic unilateral
săvârşit de succesibil prin care îşi consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor,
definitivând transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii.
Acceptarea pură şi simplă poate fi: voluntară, rezultând din manifestarea expresă
sau tacită a voinţei succesibilului şi forţată, prevăzută de lege ca sancţiune pentru
săvârşirea unor fapte voluntare de către succesibil.
2.1.2. Acceptarea voluntară expresă
Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de
erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. (art. 689 C. civ.) Rezultă că
acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:
- voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie manifestată
în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată;
- din conţinutul înscrisului să rezulte că succesibilul şi-a însuşit în mod
neechivoc calitatea de moştenitor.
2.1.3. Acceptarea voluntară tacită
Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care
nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar
neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moştenirii (art. 689 C. civ.).
Şi în cazul acceptării tacite legea impune două condiţii:
- voinţa succesibilului de a accepta moştenirea;
- conduita moştenitorului din care să rezulte indirect intenţia de a accepta
moştenirea.
Întrucât legea nu stabileşte, în concret, care anume acte săvârşite de succesibil
constituie manifestarea intenţiei de a accepta moştenirea, revine instanţelor judecătoreşti
sarcina de a aprecia de la caz la caz dacă actul săvârşit de succesibil în această calitate
reprezintă sau nu o acceptare tacită a moştenirii.
2.1.4. Acceptarea pură şi simplă forţată
Acceptarea forţată a moştenirii este impusă de lege în cazul în care succesibilul a
dat la o parte (a sustras) sau a ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moştenirii, inclusiv prin
nedeclararea lor la inventar, cu intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a
păgubi pe comoştenitorii şi/sau creditorii moştenirii (art. 703 şi 712 C. civ.)
Pentru a fi în prezenţa acceptării forţate trebuie să fie întrunite următoarele
condiţii:
- elementul obiectiv, indispensabil pentru aplicarea art. 703 şi 712 C. civ., constă
în darea la o parte sau ascunderea ori tăinuirea unor bunuri din moştenire;
- elementul subiectiv necesar pentru aplicarea art. 703 şi 712 C. civ., îl reprezintă
intenţia frauduloasă a moştenitorului;
- autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor.
2.1.5. Efectele acceptării pure şi simple
A. Efecte generale
Acceptarea pură şi simplă consolidează, definitivează titlul de moştenitor al
succesibilului, fără deosebire după cum este voluntară ori forţată.
Prin efectul acceptării pure şi simple de stinge definitiv dreptul de opţiune al
succesibilului.
Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este contopirea patrimoniului
succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului.
B. Efecte speciale în cazul acceptării forţate
Pentru săvârşirea faptelor ilicite, legea prevede drept pedeapsă civilă o dublă
decădere:
- decăderea din dreptul de opţiune succesorală;

26
- decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse.

2.2. Renunţarea la moştenire


2.2.1. Noţiune şi condiţii de fond
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care
succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv
vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire.
Condiţiile de fond speciale pe care trebuie să le întrunească renunţarea la
moştenire sunt:
- renunţarea nu poate fi decât expresă şi constituie un act juridic solemn;
- renunţarea este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu
şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare;
- renunţarea este un act juridic indivizibil;
- renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit).
2.2.2. Condiţii de formă
Renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă:
- declaraţia de renunţate trebuie să fie făcută în faţa notarului public;
- declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunţări la
succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a
judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii.
2.2.3. Efectele renunţării
Ca urmare a renunţării în condiţiile prevăzute de lege se desfiinţează retroactiv
titlul de moştenitor al renunţătorului, el devenind străin de moştenire; „eredele ce
renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.)
2.2.4. Retractarea renunţării
Pentru a se evita vacanţa succesorală, legea permite, în mod excepţional,
retractarea (revocarea) renunţării, dar numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
- nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală;
- moştenirea nu a fost încă acceptată până în momentul retractării de un alt
succesibil.

2.3. Acceptarea sub beneficiu de inventar


2.3.1. Noţiune şi condiţii de formă
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opţiune expres şi solemn prin
care succesibilul declară, în interiorul termenului de opţiune succesorală, că îşi însuşeşte
titlul de moştenitor al patrimoniului succesoral, dar înţelege să răspundă de pasivul
succesoral numai în limita activului moştenit şi numai cu bunurile moştenite, inventarul
întocmit evitând confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu.
2.3.2. Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar. Derogări.
Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar,
legea impune acest mod de acceptare în următoarele două cazuri:
- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;
- în cazul când mai mulţi succesori ai unei persoane decedate înainte de a-şi fi
exercitat dreptul de opţiune succesorală nu se înţeleg cu privire la exercitarea dreptului
de opţiune unic şi indivizibil.
2.3.3. Condiţii de formă

27
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie făcută în faţa
notarului public şi să fie înscrisă într-un registru special, în plus cerându-se şi
întocmirea unui inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale.
2.3.4. Efectele acceptării sub beneficii de inventar
Prin acceptarea sub beneficiu de inventar succesibilul îşi consolidează retroactiv
titlul de moştenitor, producându-se toate efectele generale ale acceptării.
Acceptarea sub beneficiu de inventar produce însă şi următoarele efecte
specifice:
- separaţia de patrimonii;
- răspunderea moştenitorului pentru pasivul succesoral numai în limita activului
şi numai cu bunurile ce fac parte din moştenire.
2.3.5. Încetarea beneficiului de inventar
Beneficiul de inventar, cu toate consecinţele corespunzătore, poate să înceteze cu
efect retroactiv, acceptarea devenind pură şi simplă de la data deschiderii moşteniri, în
următoarele cazuri:
- prin renunţarea moştenitorului la beneficiul de inventar;
- prin decăderea moştenitorului din beneficiul de inventar cu titlu de pedeapsă
civilă.

3. Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii


3.1. Obiectul transmisiunii
La decesul unei persoane, patrimoniul acesteia – totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter pecuniar – se transmite moştenitorilor, legali sau testamentari.
În alcătuirea activului patrimonial succesoral intră numai drepturile patrimoniale
existente la data deschiderii moştenirii, indiferent de natura lor. Drepturile
nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional, în cazurile şi în
limitele prevăzute de lege.
În alcătuirea pasivului moştenirii intră datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin
datorii succesorale se înţeleg obligaţiile patrimoniale care există în patrimoniu
succesoral la data deschiderii moştenirii. Prin sarcinile succesorale se înţeleg acele
obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă moştenirea, se nasc în
persoana moştenitorului la data deschiderii moştenirii sau ulterior, independent de voinţa
defunctului sau din voinţa lui.
3.2. .Transmisiunea activului succesoral
Transmisiunea activului succesoral poate fi universală sau cu titlu universal sau
transmisiune cu titlu particular.
În momentul deschiderii moştenirii creanţele defunctului se divid, prin efectul
legii, între comoştenitori şi terţi, în raport cu partea ce revine fiecăruia din moştenire.
3.3. Transmisiunea pasivului succesoral
Potrivit legii, pasivul succesoral se suportă de către moştenitorii universali sau cu
titlu universal, deoarece ei dobândesc ei dobândesc prin moştenire o universalitate sau o
fracţie din universalitate.
Legatarii cu titlu particular, neavând vocaţie la universalitate, nu suportă, în
principiu, nici pasivul universalităţii.
Codul civil consacră principiul divizibilităţii de drept a pasivului succesoral între
moştenitorii universali sau cu titlu universal, de la data deschiderii moştenirii.
3.4. Separaţia de patrimonii
Separaţia de patrimonii este un privilegiu, un beneficiu individual care poate fi
invocat de oricare creditor al moştenirii, inclusiv creditorul-legatar, în virtutea căruia

28
creditorul separatist are dreptul să fie plătit din valoarea bunurilor succesorale, cu
preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului.

4. Transmisiunea posesiunii moştenirii


4.1. Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali
sezinari
4.1.1. Noţiunea de sezină
Sezina este un beneficiu al legii în virtutea căruia anumiţi moştenitori „au de
drept posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului”. În esenţă, sezina
conferă moştenitorului în cauză posibilitatea juridică de a intra înstăpânirea bunurilor
succesorale şi de a exercita drepturile şi acţiunile dobândite de la defunct sau intrate în
moştenire ulterior, fără a necesară atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor pe cale
notarială sau judecătorească.
4.1.2. Moştenitorii sezinari
În sistemul Codului civil, numai descendenţii şi ascendenţii defunctului sunt
moştenitori sezinari (art. 653 alin. 1 C. civ.). Soţul supravieţuitor şi rudele colaterale ale
defunctului nu sunt moştenitori sezinari.
4.1.3. Efectele sezinei
Posesiunea de drept a moştenirii produce următoarele efecte:
- moştenitorul poate intra în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor
succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile;
- moştenitorul sezinar poate exercita drepturile şi acţiunile patrimoniale
dobândite prin moştenire şi poate fi urmărit de creditorii moştenirii ca pârât fără
atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.
4.2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii nesezinari
Potrivit art. 653 alin. 2 C. civ., moştenitorii legali nesezinari intră în posesiunea
succesiunii cu încuviinţarea justiţiei”. În prezent, intrarea în posesiunea moştenirii se
realizează pe calea procedurii succesorale notariale prin eliberarea certificatului de
moştenitor de către notarul public competent.
Trimiterea în posesiune produce aceleaşi efecte ce şi sezina legală şi operează
retroactiv până în ziua deschiderii moştenirii.

5. Petiţia de ereditate
5.1. Noţiune
Petiţia de ereditate este o acţiune prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal)
şi obligarea la restituirea bunurilor succesorale a persoanei care, pretinzându-se de
asemenea moştenitor universal sau cu titlu universal, deţine aceste bunuri în această
calitate, drepturile pretinde de cele două părţi fiind inconciliabile.
5.2. Părţile
Reclamantul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde a fi succesor
universal sau cu titlu universal, respectiv succesorii ei în drepturi.
Pârâtul este, de asemenea, o persoană care se pretind ea fi succesor universal sau
cu titlu universal şi care posedă bunurile succesorale în această calitate.
5.3. Caractere juridice
Petiţia de ereditate este:
- o acţiune reală;
- o acţiune divizibilă;
- o acţiune prescriptibilă în termenul general de prescripţie.
5.4. Dovada calităţii de moştenitor

29
Mijloacele de probă admise în această acţiune sunt: certificatul de moştenitor sau
certificatul de calitate de moştenitor, testamentul, actele de stare civilă şi orice alte
mijloace de probă admise de lege.
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public în cadrul
procedurii succesorale notariale necontencioase şi cuprinde constatările referitoare la
masa succesorală, calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul
defunctului.
Certificatul de calitate de moştenitor face dovada numai în privinţa calităţii de
moştenitor şi se eliberează numai în cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unor
bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora solicită operaţiuni de durată
şi moştenitorii solicită să li se ateste numai calitatea.
5.5. Efectele petiţiei de ereditate
Dacă acţiunea este admisă, reclamantul are dreptul la înapoierea bunurilor
succesorale care au fost deţinute de către pârât şi care s-a dovedit un simplu moştenitor
aparent.
Obligaţia de restituire este guvernată de reguli deosebite după cum moştenitorul
aparent a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Actele de administrare şi de conservare încheiate de moştenitorul aparent cu un
terţ se menţin.
În cazul actelor de dispoziţie încheiate de moştenitorul aparent cu un terţ se
aplică teoria moştenitorului aparent, în măsura în care terţul nu poate invoca în apărarea
sa art. 1909 C. civ. sau uzucapiunea de scurtă durată.

6. Indiviziunea şi împărţeala moştenirii


6.1. Indiviziunea succesorală
Indiviziunea succesorală apare prin dobândirea patrimoniului defunctului de
către „mai mulţi erezi” şi anume, „de mai multe persoane cu vocaţie universală”.
6.2. Împărţeala moştenirii
Împărţeala este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune
prin împărţirea în natură şi/sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune, având
ca efect înlocuirea cu efect retroactiv a cotei-părţi ideale, indivize asupra acestora cu
drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra bunurilor determinate în
materialitatea lor.
Împărţeala este reglementată în art. 728-750 C. civ. şi art. 6731-67314 C. pr. civ.
6.3. Împărţeala de ascendent.
Având în vedere inconvenientele stării de indiviziune, dificultăţile partajului
succesoral, lege permite ca ascendentul să-şi împarte prin donaţie sau testament bunurile
sale între descendenţi, preîntâmpinând naşterea stării de indiviziune între ei.
Codul civil reglementează această instituţie specială a dreptului succesoral prin
art. 749-799.

Întrebări pentru examen:


1. Felurile moştenirii
2. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară
3. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii. Enumerare
4. Transmisiunea moştenirii pentru cauză de moarte
5. Transmisiunea universală a moştenirii

30
6. Transmisiunea unitară a moştenirii
7. Transmisiunea indivizibilă a moştenirii
8. Data deschiderii moştenirii
9. Locul deschiderii moştenirii
10. Condiţiile generale ale dreptului la moştenire. Enumerare.
11. Capacitatea succesorală
12. Persoanele care nu au capacitate succesorală
13. Vocaţia la moştenire
14. Condiţiile dreptului de moştenire legală. Enumerarea condiţiilor
15. Vocaţia succesorală legală
16. Nedemnitatea succesorală
17. Efectele nedemnităţii
18. Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii
19. Excepţii de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii
20. Reprezentarea succesorală
21. Efectele reprezentării succesorale
22. Probleme speciale privind moştenirea prin reprezentare şi prin retransmitere în viziunea
Legii fondului funciar
23. Clasa întâi de moştenitori legali
24. Clasa întâi de moştenitori legali – caractere juridice
25. Clasa a II-a de moştenitori legali – ascendenţii privilegiaţi
26. Clasa a II-a de moştenitori legali. Caractere juridice
27. Colateralii privilegiaţi
28. Colateralii privilegiaţi. Caractere juridice
29. Clasa a III-a de moştenitori legali. Ascendenţii ordinari
30. Clasa a III-a de moştenitori legali. Caractere juridice
31. Clasa a IV-a de moştenitori legali. Colateralii ordinari
32. Clasa a patra de moştenitori legali. Caractere juridice
33. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. Condiţii
34. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
35. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
36. Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor
37. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor. Condiţii
38. Darurile de nuntă

31
39. Dreptul statului asupra moştenirii vacante
40. Moştenirea testamentară. Noţiune şi caractere juridice
41. Cuprinsul testamentului
42. Capacitatea de a primi prin testament
43. Incapacitaţi de a dispune prin testament
44. Incapacităţi de a primi prin testament
45. Moştenirea testamentară. Consimţământul
46. Moştenirea testamentară. Obiectul şi cauza
47. Condiţiile generale de formă pentru valabilitatea testamentului
48. Testamentul olograf
49. Testamentul autentic
50. Testamentul mistic
51. Testamentele privilegiate
52. Legatul. Noţiune. Desemnarea legatarului
53. Clasificarea legatelor
54. Nulitatea şi revocarea legatelor
55. Caducitatea legatelor
56. Dreptul de acrescământ
57. Exheredarea. Noţiune şi forme
58. Execuţiunea testamentară. Noţiune şi natură juridică
59. Oprirea pactelor asupra moştenirii viitoare
60. Oprirea substituţiilor fideicomisare
61. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
62. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
63. Moştenitorii rezervatari
64. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
65. Reducţiunea liberalităţilor excesive
66. Raportul donaţiilor
67. Raportul datoriilor
68. Noţiunea de opţiune succesorală
69. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
70. Condiţiile de valabilitate ale actului de opţiune succesorală
71. Caracterele juridice ale actului e opţiune succesorală
72. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

32
73. Efectele prescipţiei dreptului de opţiune succesorală
74. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
75. Acceptarea forţată a moştenirii
76. Renunţarea la moştenire
77. Acceptarea sub beneficiu de inventar
78. Obiectul transmisiunii succesorale
79. Felurile transmisiunii succesorale
80. Transmisiunea activului succesoral
81. Transmisiunea pasivului succesoral
82. Separaţia de patrimonii
83. Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali sezinari
84. Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali nesezinari
85. Petiţia de ereditate
86. Condiţiile generale ale împărţirii moştenirii
87. Obiectul împărţelii succesorale
88. Formele împărţelii
89. Desfiinţarea împărţelii succesorale
90. Drepturile creditorilor cu privire la împărţeala
91. Noţiunea de împărţeală de ascendent
92. Condiţiile de valabilitate ale împărţelii de ascendebt
93. Efectele împărţelii de ascendent

Bibliografie:
¾ Fr. Deak, - „Tratat de drept succesoral”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
¾ M. Eliescu, - „Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
¾ Corneliu Turianu – „Curs de drept civil. Dreptul de moştenire.”, Editura FRM,
Bucureşti, 2000.
¾ Raul Petrescu – „Drept succesoral”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.
¾ D. Macovei – „Succesiuni”, Editura Chemarea, Iaşi, 1996.
¾ Dan Chirică – „Drept civl. Succesiuni.”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
¾ Eugeniu Safta- Romano – „Dreptul de moştenire”, Editura Grafix, Iaşi, 1995.

33
34