Sunteți pe pagina 1din 16

6.5.

Întreruptoare cu vid
Proprietăţile dielectrice ale vidului au fost recunoscute încă din anii 1890, astfel încât de foarte mult timp
există încercări de a-l folosi la echipamentul de comutaţie. În anii 1920 au fost declanşate primele studii
ale arcului electric, iar în 1926 apare prima menţionare scrisă a unui întreruptor de 40 kV care foloseşte
stingerea arcului în mediu vidat. Străpungerea electrică în vid are la bază fenomene de la suprafaţa
electrozilor şi nu din spaţiul izolant. Aceasta a făcut ca în vid studiul întreruperii arcului electric să difere
fundamental faţă de celelalte întreruptoare. Dezvoltarea întreruptoarelor cu vid a fost însă posibilă numai
odată cu progresele metalurgiei, care în anii 1960 a reuşit să ofere tehnologia pentru producerea masivă
de materiale de contact fără conţinut de gaze, precum şi odată cu perfecţionarea mijloacelor de
supraveghere a vidului sau de realizare de îmbinări etanşe şi în acelaşi timp flexibile ale metalelor cu
sticla sau ceramica. Tensiunea arcului electric în vid este foarte redusă, ceea ce face ca uzura contactelor
să fie foarte slabă, acestea rezistând la un foarte mare număr de comutări (de ordinul a 104 întreruperi !).
La întreruptoarele cu vid nu se poate folosi nici unul din procedeele mecanice de suflaj sau de răcire a
arcului electric. Singurul proces fizic prin care se poate restabili rigiditatea dielectrică a spaţiului dintre
contacte este difuzia arcului electric însuşi. Singura intervenţie posibilă asupra arcului electric este cea a
câmpului magnetic, existând deja diverse variante de impunere a acesteia.
Tensiunile pentru care au fost construite astfel de întreruptoare au fost de 36 kV în anii 1970, apoi de
72 kV în anii 1980, pentru ca să se ajungă astăzi la unităţi de stingere de 120 kV. La întreruptoarele cu
vid, atât operaţia de anclanşare cât şi cea de declanşare se execută de către o singură piesă mobilă, fără a
se apela la vreo supapă de suflaj sau la o compresiune a mediului. De aceea, energia necesară acţionării
este mai mică decât le orice alt tip de întreruptor, folosindu-se de regulă mecanisme cu resort.
Limitările acestui tip de întreruptoare constau în tensiunea redusă pe camera de stingere şi în dificultatea
de realizarea a unor camere de stingere capabile să suporte un curent de durată de valoare mare. Totuşi,
faptul că întreruptorul este prevăzut cu un spaţiu de stingere complet etanş, oferă avantajul unei întreţineri
comode. Împreună cu numărul mare de comutaţii care se pot efectua în condiţii de siguranţă, acest avantaj
al întreţinerii comode şi al costului ei redus, face ca acest tip de întreruptor să fie foarte apreciat.

6.5.1. Soluţii constructive


Fiecare pol al înteruptorului cu vid (figura 6.5.1) constă din suportul mecanic al camerei de stingere, fixat
la rândul lui prin izolatoare suport compozite (răşini sintetice armate cu fibră din sticlă) de structura
mecanică a mecanismului de acţionare, asigurând astfel camerei de stingere un cadru mecanic solid,
protejând-o faţă de acţiunea forţelor electrodinamice sau a celor ocazionate de manevrarea sa. Într-o
secţiune transversală a camerei de stingere se observă anvelopa izolantă (porţelan- reprezentată ca un
mediu transparent), care adăposteşte piesele fixă şi mobilă ale contactului principal, aflate în zona numită
cameră de arc electric. Piesa mobilă a contactului (cel inferior) este acţionată de un mecanism exterior
prin intermediul unui element izolant. Ambele piese de contact sunt înconjurate de un ecran metalic
protector rezistent la acţiunea arcului electric. Discul aflat la partea superioară a camerei de stingere se
fixează de suportul acesteia, iar partea ei inferioară se conectează mecanic cu mecanismul de acţionare,
care deplasează elementul mobil prevăzut cu un burduf metalic elastic şi etanş.
Camera arcului electric acţionează şi ca un ecran care protejează anvelopa izolantă de acţiunea vaporilor
metalici ce provin de pe suprafaţa contactelor. La apariţia arcului electric, vaporii metalici care nu se
redistribuie - prin condensare - pe suprafaţa electrozilor, vor condensa pe suprafaţa camerei de arc
electric, ceea ce constituie o protecţie a suprafeţei interne a anvelopelor din porţelan. Burduful metalic
permite deplasarea contactului mobil, asigurând în acelaşi timp şi etanşarea necesară păstrării vidului
înaintat din camera de stingere (10-8 bar).
În figura 6.5.2 sunt reprezentate secţiuni prin două variante diferite de camere de stingere de construcţie
Siemens: (a) cu cameră de stingere exterioară (b) cu cameră de stingere interioară. În cazul (a) camera de
stingere are izolaţia divizată şi realizată cu două elemente izolante (izolatoare de ceramică); în cazul (b)
camera de stingere este în interiorul unui astfel de izolator ceramic.

1
Figura 6.5.1
Polul unui întreruptor cu vid pentru tensiuni din gama I
(pentru care tensiunea cea mai ridicată pentru echipament
nu depăşeşte 245 kV). Reprezentare funcţională; anvelopa
este considerată transparentă
1 – izolator suport; 2 – piesă de rigidizare; 3 – resortul
contactului; 4 – tija de acţionare; 5 – pârghie de acţionare;
6 – indicator de eroziune a contactelor; 7 – pghie
basculantă; 8 – pârghie de transfer; 9 – borna inferioară; 10 –
contact inelar (Leopold); 11 – cameră de stingere; 12 – burduf
metalic; 13 – piesă de contact mobilă; 14 – piesă de contact fixă;
15 – piesă de rigidizare; 16 – borna superioară.

Figura 6.5.2
Structuri tipice pentru camerele de
stingere ale întreruptoarelor cu vid
de construcţie Siemens

2
Pentru ambele variante, discurile de contact permit conectarea pieselor de contact ale întreruptorului la
terminalele exterioare acestuia. Unul dintre contacte este fix cel de al doilea este mobil. Piesele de contact
sunt realizate dintr-un suport din Cupru OFHC (OFHC = Oxygen Free Hard Copper sau pentru cuprul
utilizat în industria electrotehnică OFHC = Oxygen-Free High Conductivity) de forma unui pahar, pe care
se brazează elemente active din aliajul sinterizat Cu-Cr 50. Burduful metalic, realizat din oţel inoxidabil,
permite contactului mobil să îşi execute cursa (la deschidere sau la închidere) asigurând în acelaşi timp
menţinerea fermă a contactului electric cu corpul întreruptorului. Cursa contactului este de ordinul
milimetrilor. Presiunea în camera de stingere este de 10-7 bar. În interiorul camerei de stingere nu se află
ca la toate celelalte întreruptoare , un anumit mediu de stingere. Capacitatea de rupere a întreruptorului cu
vid precum şi comportarea sa în diferite condiţii de comutaţie, depind în mare parte de materialul pieselor
de contact şi de geometria acestora.

6.5.2. Comportarea vidului ca izolant


La un aparat de comutaţie în vid, piesele de contact se află într-o incintă vidată şi etanşă faţă de mediul
ambiant. Vidul utilizat în camera de stingere a unui contactor sau întreruptor (figura 6.5.1) calificat drept
"avansat", este de fapt un gaz la joasă presiune (în intervalul 10-1...10-5 Pa respectiv 10-3...10-7 mbar);
pentru o cameră de stingere nouă , valoarea tipică a presiunii este de 10-6 mbar.
La această presiune, un volum de 1 cm3 de aer conţine 27 x 106 molecule de gaz; numărul de ciocniri
intermoleculare care se produc în volumul gazului este practic neglijabil după cum rezultă din valoarea
parcursului liber mediu, care la această presiune este de ordinul 0.05 m...40 m:
kT
λ= (6.5.1)
4π 2 pr 2
λ - parcursul liber mediu
k = 1.38 10-2 Ws grd-1 – constanta lui Boltzman;
p [Pa] – presiunea gazului;
r [m] – raza cinetică;
Parcursul liber mediu rezultă aşadar sensibil mai mare decât distanţa dintre electrozii camerei de stingere
(cuprinsă între 2 mm pentru Un=1000 V şi 22 mm pentru Un=24 kV), astfel încât străpungerea electrică a
distanţei dintre contacte este un fenomen puţin probabil. Însă, la distanţe foarte mici dintre contacte,
intensitatea câmpului electric atinge valori foarte mari (circa 340 kV/m), ceea ce impune evitarea oricăror
asperităţi pe suprafeţele de contact.
6.5.2.1 Comportarea izolaţiei longitudinale realizată de camera de singere
În poziţia deschis, distanţa creată între contactele camerei de stingere, trebuie să asigure izolarea celor
două părţi de reţea rezultate prin întreruperea laturii în care se găseşte întreruptorul acţionat. Datorită
geometriei pieselor de contact, câmpul electric din spaţiul intercontacte poate fi considerat uniform
(liniile de câmp formează un fascicul de drepte normale la suprafaţa celor două piese de contact iar
valoarea intensităţii câmpului electric este practic aceeaşi în orice punct).
Pentru câmp electric uniform (sistem de electrozi placă-placă de exemplu) tensiunea de străpungere în aer
sau alte gaze izolante este dependentă de produsul pd (p-presiune, d - distanţă) în cadrul legii lui Paschen
(figura 6.5.2); variaţia tensiunii de străpungere cu produsul pd prezintă un minim pentru o valoare
denumită critică a produsului. Legea lui Paschen este valabilă în acele situaţii în care mecanismul de
dezvoltare al descărcării disruptive are la bază multiplicarea în avalanşă a purtătorilor liberi de sarcină
(electroni şi ioni) prin procese de ciocnire cu electroni liberi acceleraţi într-un câmp electric exterior;
mecanismul acesta este cunoscut sub numele de mecanism Townsend. Pentru a putea ioniza prin ciocnire
moleculele de gaz, electronul trebuie să acumuleze, între două ciocniri succesive, suficientă energie
cinetică (aceasta este proporţională cu V/pd V-tensiune). La valori coborâte ale presiunii, acest mecanism
nu mai poate funcţiona datorită concentraţiei reduse a moleculelor din volumul de gaz (probabilitatea de
ciocnire a electronilor liberi cu moleculele neutre de gaz devine neglijabilă). Ca atare, tensiunea de

3
străpungere creşte cu scăderea presiunii (ramura din stânga a curbei lui Paschen), după cum se observă
din figura 6.5.2.
Creşterea tensiunii de străpungere se produce însă numai până la valori de ordinul 10-2 Pa⋅m ale
produsului pd, valori pentru care este atins palierul vizibil în figura 6.5.2. În figura 6.5.3 pot fi comparate
tensiunile de străpungere pentru diferite medii de stingere
Se poate observa că în zona distanţelor de ordinul 10-3 m, caracteristicile dielectrice ale vidului avansat
sunt mult superioare tuturor celorlalte medii de stingere. Însă, o dată cu creşterea distanţei dintre electrozi,
caracteristica atinge un palier situat la circa 200 kV; pentru distanţe mai mari de 20 cm, tensiunea
disruptivă devine practic independentă de distanţă. Această comportare a determinat realizarea
întreruptoarelor cu vid pentru tensiuni nominale între 7.2 kV şi 36 kV, adică pentru distanţe cuprinse între
5 şi 25 mm.

Figura 6.5.1 Figura 6.5.2


Cameră de stingere pentru întreruptor cu vid, Un=17.5 kV Evoluţia tensiunii disruptive în aer, în câmp electric uniform
(fabricaţie Schneider Electric) în funcţie de presiune (Legea lui Paschen)

Figura 6.5.3
Variaţia tensiunii disruptive funcţie de distanţă
pentru diferite medii de stingere, câmp electric
uniform şi solicitare cu tensiune de impuls

Limitarea este vizibilă şi pe curba lui Paschen din figura 6.5.2, sub forma palierului din zona
pd < 5 ⋅10−5 V ⋅ m . Existenţa palierului marchează o abatere de la comportarea intervalului în această zonă
a caracteristicii: tensiunea de străpungere rămâne constantă şi independentă de valoarea produsului pd.
Această zonă a curbei lui Paschen este utilizată în cazul camerelor de stingere cu vid (presiune 10-2 Pa

4
respectiv 10-3 mbar şi distanţe 1...20 cm). În absenţa fenomenelor de ionizare în care sunt implicate
moleculele de gaz rezidual, fenomene care determină apariţia descărcării disruptive pentru ramura
pd < ( pd )critic , sursele de electroni liberi active în zona palierului sunt emisia la rece a electronilor din
suprafaţa catodului şi particule captive pe suprafaţa electrozilor care pot fi detaşate.

6.5.2.1.1 Emisia de electroni


Extragerea electronilor din suprafaţa catodului (electrodul purtător al distribuţiei de sarcină negativă), se
poate face prin două mecanisme care pot acţiona separat sau în sinergie:
 termoemisie superficială, prin creşterea temperaturii catodului până la un nivel suficient pentru
extragerea electronilor
 emisie la rece (sub acţiunea câmpului electric).
În cazul contactelor deschise, mecanismul activ este emisia la rece, deoarece după cum s-a mai arătat, la
distanţe mici între piesele de contact, intensitatea câmpului electric are valori mari. Emisia de electroni
dintr-o suprafaţă plană ideală (fără asperităţi) necesită intensităţi ale câmpului electric superficial (pe
suprafaţa pieselor de contact) de ordinul 1010V m-1 , valoare care pentru a fi realizată în realitate, necesită
aplicarea unei tensiuni de ordinul 1013 V pentru un interval de 10-3 m în vid (E = U / d). În realitate însă,
suprafaţa pieselor de contact are asperităţi, de ordinul 10-6 m (1 µm); aceste asperităţi pot produce
(datorită formei ascuţite), intensificarea locală a intensităţii câmpului electric cu un factor de intensificare
β = Easperitate / Emed de ordinul 102..103. Pentru a produce un astfel de efect, este suficient ca asperitatea să
aibă o rază de curbură de ordinul 10-9 m (1 nm).
În figura 6.5.4 este schiţată suprafaţa unei plăci de oţel presupusă plană.

Figura 6.5.4
Asperităţi pe suprafaţa unei plăci de oţel
considerată plană
Pentru distanţe mici între piesele de contact, în zona asperităţilor, intensitatea câmpului electric poate
atinge valori suficient de mari pentru ca electronii să fie extraşi prin emisie la rece.

Recapitulare. Emisia la rece este descrisă de ecuaţia Fowler-"ordheim care poate fi scrisă sub formă simplificată:
je – densitatea curentului electronic [Am 2],
AE 2  Bφ  1. 5 A şi B - constante fizice, A = 1.54 10-6 AJV-2, B = 6.83 109 VJ-1.5 m-1
je = exp − 
 E – intensitatea câmpului electric
φ  E  φ - lucrul mecanic de extracţie în eV (de exemplu 4.5 eV pentru cupru);
depinde de materialul electrodului
Emisia de electroni prin efect de câmp devine importantă (densitatea de curent electronic începe să aibă valori
semnificative) numai pentru valori ale intensităţii câmpului electric superficial creeate în vecinătatea asperităţilor.
Cercetări recente au pus în evidenţă şi contribuţia incluziunilor microscopice sau a particulelor izolante care se pot
afla pe suprafaţa pieselor de contact, la iniţiere şi întreţinerea unui curent electronic.

6.5.2.1.2 Mecanisme de străpungere în vid


Apariţia unui curent electronic întreţinut de emisia la rece de pe suprafaţa pieselor de contact, conduce la
dezvoltarea unei descărcări disruptive; producerea descărcării disruptive reprezintă de fapt o străpungere
electrică a intervalului intercontacte. Tensiunea pentru care apare acest fenomen se numeşte tensiune
disruptivă. Trebuie menţionat că descărcările disruptive iniţiate de emisia la rece au nevoie, de cele mai
multe ori şi de alte mecanisme complementare pentru a se finaliza. Curenţi stabili de ordinul câtorva mA
produşi prin emisie la rece nu conduc întotdeauna la apariţia unui fenomen disruptiv dacă tensiunea
aplicată la bornele camerei de stingere nu creşte peste valoarea care întreţine circulaţia de curent
menţionată; dimpotrivă în cele mai multe cazuri datorită fenomenului de condiţionare a electrozilor
(explicat mai jos), intensitatea curentului scade faţă de valoarea iniţială. Descărcarea disruptivă implică
apariţia plasmei în volumul camerei de stingere. În vid, plasma poate fi obţinută la catod (prin "explozia"
unui focar de emisie microscopic urmare a creşterii locale a temperaturii asociată circulaţiei curentului
electronic) sau la anod datorită bombardării anodului cu electroni acceleraţi în câmpul electric până la

5
energii cinetice foarte mari; sub acţiunea fluxului de electroni, sunt eliberate particulele de gaz captive în
suprafaţa anodului, simultan cu particule rezultate din vaporizarea metalului din care acesta este construit.

6.5.2.1.3 Influenţa particulelor detaşabile


Particulele detaşabile, prezente pe pereţii interiori ai camerei de arc pot fi la originea iniţierii şi dezvoltării
unor fenomene disruptive în vid. Eliberate ca urmare ciocnirii cu electroni sau sub acţiunea forţelor
electrostatice (în funcţie de natura conductoare sau dielectrică a particulei detaşabile), particulele se
încarcă cu sarcină electrică şi sunt accelerate în intervalul intercontacte; direcţia de mişcare este
determinată de semnul sarcinii electrice cu care sunt încărcate (cele negative sunt atrase de anod, cele
pozitive sunt atrase de catod). În momentul când ciocnesc electrodul către care au fost atrase, sunt
susceptibile să iniţieze un mecanism disruptiv prin două mecanisme posibile:
 prin desorbţia (eliminarea) particulelor de gaz captive în reţeaua cristalină a metalului
electrodului având drept consecinţă creşterea locală a concentraţiei de gaz în vecinătatea
acestuia;
 prin declanşarea unui fenomen de emisie la rece: electronii eliberaţi ca urmare a emisiei
contribuie la vaporizarea parţială a particulei care a provocat emisia.

Figura 6.5.5
Tensiunea disruptivă ca funcţie de distanţa dintre
electrozi pentru tensiune alternativă de frecvenţă
industrială, izolaţie în vid

O confirmare experimentală a importanţei rolului jucat de particulele detaşabile în dezvoltarea


descărcărilor disruptive în vid, este furnizată de variaţia tensiunii disruptive cu puterea 0.5 a distanţei care
separă piesele de contact; particulele detaşabile accelerate în câmp electric ajung la o energie cinetică
proporţională cu U2/d (U-tensiunea aplicată electrozilor, d-distanţa dintre electrozi) deci, în condiţiile în
care apare o descărcare disruptivă pentru U=Ud energia cinetică corespunzătoare este Ud2/d. Tot prin
prisma energiei cinetice necesare producerii unei descărcări disruptive, particulele de dimensiuni mai
mari, susceptibile să se încarce cu o cantitate mai mare de sarcină electrică, sunt mai periculoase decât
particulele de dimensiuni mai mici. Influenţa particulelor detaşabile (impurităţilor) asupra tensiunii
disruptive în vid are două consecinţe:
 este greu de atins tensiuni de străpungere mari chiar dacă se măreşte distanţa dintre piesele de
contact, figura 6.5.5
 nivelul de ţinere al unei camere de stingere cu vid are un caracter aleator: pentru aceeaşi
distanţă, descărcarea disruptivă poate să apară la valori diferite ale tensiunii aplicate aşa cum
poate fi observat în figura 6.5.6.

6.5.2.1.4 Condiţionarea pieselor de cont act


Existenţa focarelor microscopice de emisie la rece, active în special la camerele de stingere noi,
înrăutăţeşte comportarea dielectrică: camerele de stingere noi au un gradient mediu de străpungere de

6
ordinul 10 kV/m (prin gradient mediu de străpungere se înţelege raportul dintre tensiunea disruptivă şi
distanţa dintre piesele de contact în poziţia deschis). Această comportare iniţială, dispare o dată cu
creşterea numărului de descărcări disruptive care se produc între piesele de contact. Explicaţia rezidă în
modificarea stării suprafeţei pieselor de contact: descărcările disruptive succesive contribuie la
distrugerea focarelor de emisie active, fie prin "consumarea" metalului care formează asperităţile fie prin
reducerea factorului de intensificare β ca urmare a creşterii razei echivalente de curbură.
Ca atare, nivelul de ţinere pe care îl asigură camera de stingere, este adus în intervalul impus pentru
utilizarea ei în reţea, urmare a unui proces de condiţionare care constă în aplicarea succesivă, la bornele
camerei de stingere, a unei tensiuni având forma şi valoarea de vârf corespunzătoare tensiunilor de ţinere
care definesc nivelul de ţinere impus (50 Hz sau ITT). Descărcările disruptive care se vor produce ca
urmare a acestei solicitări, vor determina creşterea treptată a performanţei urmărite, după cum se poate
observa din figura 6.5.6

Figura 6.5.6
Evoluţia în timp a tensiunii disruptive între doi
electrozi (piese de contact) în vid pe măsura
creşterii numărului de descărcări disruptive produse

Creşterea tensiunii disruptive de la 60 kV pentru camera de stingere nouă, la 150 kV (după condiţionarea
cu 500 descărcări disruptive) poate fi explicată prin reducerea factorului de intensificare β până la o
valoare "ireductibilă" corespunzătoare palierului de 150 kV.
6.5.2.2 Concluzii privind utilizarea vidului pentru asigurarea izolaţiei
→ Vidul prezintă proprietăţi electroizolante interesante, cu condiţia ca tensiunile aplicate să nu iasă din
intervalul 100...200 kV, ceea ce corespunde nivelului de izolaţie corespunzător instalaţiilor funcţionând
până la tensiuni nominale de ordinul 36 kV, instalaţii pentru care izolaţia longitudinală poate fi asigurată
cu distanţe de ordinul centimetrilor între piesele de contact.
Pentru tensiuni nominale mai mari, asigurarea nivelului de izolaţie folosind vidul, presupune dificultăţi
care determină costuri importante; în acest domeniu sunt preferate camerele de stingere care utilizează
gaze sub presiune (în primul rând SF6).
→ Comportarea unei camere de stingere în vid la solicitări cu tensiune, evoluează în timp. Manevrele
mecanice şi efectul arcului electric, modifică starea suprafeţei pieselor de contact şi generează impurităţi
(particule detaşabile); nivelul de izolaţie obţinut prin condiţionarea camerelor de stingere înainte de
punerea lor în serviciu, nu poate fi considerat ca fiind un atribut definitiv al acestora. Vidul nu poate fi
considerat ca un mediu electroizolant recomandabil pentru situaţiile în care primează criteriul fiabilităţii
în alegerea tipului de întreruptor pentru echiparea unui circuit.

7
6.5.3. Arcul electric în vid
Iniţial, arcul electric în vid a fost studiat în situaţiile în care curentul în arc nu depăşea câţiva kA,
situaţii caracteristice reţelelor de JT. Pentru extinderea domeniului de utilizare al întreruptoarelor cu vid la
reţele de MT, a fost necesară cercetarea aceloraşi proprietăţi pentru curenţi în arc de ordinul zecilor de
kA, având în vedere faptul că în reţelele de distribuţie cu tensiune nominală de 6...20 kV, cu structură
buclată, valoarea efectivă a curentului de defect pe care trebuie să îl întrerupă un întreruptor, poate să
ajungă la 60 kA. În funcţie de intensitatea curentului în arc, arcul electric poate exista sub două forme
denumite modul difuz şi modul concentrat.
6.5.3.1 Modul difuz
Modul difuz este caracteristic arcului în vid; prezintă o serie de particularităţi care îl diferenţiază
de arcul electric în alte medii. Este forma de existenţă adoptată în mod „natural” de arcul în vid pentru
intensităţi ale curentului de ordinul câtorva kA.
Modul difuz este identificat prin următoarele caracteristici vizuale:
• arcul electric este compus din mai multe ramuri existând în paralel între catod şi anod-figura 6.5.7 b
(ramura va fi denumită în continuare arc elementar);
• contactul dintre piciorul unui arc elementar şi catod se numeşte pată catodică;
• petele catodice nu sunt statice, ele se află într-o mişcare continuă pe suprafaţa catodului;
• fiecare arc electric elementar are formă conică, cu un unghi la vârf de circa 60° îndreptat de la catod
spre anod;

Figura 6.5.7 Moduri de existenţă ale arcului electric în vid

La deschiderea contactelor unui întreruptor cu vid, apare arc electric dacă intensitatea curentului din
circuit și tensiunea pe piesele de contact depășesc anumite valori limită, sub care deschiderea se produce
fără arc electric. Formarea arcului depinde exclusiv de materialul contactelor deoarece arcul este inițiat de
vaporii metalici rezultați din evaporarea locală a pieselor de contact.
Componenta de stricțiune a rezistenței de contact variază depinde de forța de apăsare pe contact printr-o
relație de forma ܴ‫ ∝ ܥ‬ሺ‫ܨ‬ሻ−1/2 . Dacă ‫ → ܨ‬0 ܴ‫ ܥ‬crește, tensiunea pe contact ܷ‫ ܥ‬dată de ܷ‫ ܥܴ ݅ = ܥ‬crește.
Temperatura în zona de contact crește și ea conform relației:
ܶ2‫ܶ = ܥ‬20 + ܷ2‫ × ܥ‬107 ሾ°‫ܭ‬ሿ
pentru ܷ‫ ܥ‬în V. Când temperatura depășește temperatura de topire, metalul topit va forma punți între
piesele de contact pe cale să se separe. Principalele etape ale procesului de formare a arcului la
deschiderea contactelor pot fi urmărite în figura 6.5.7 (c)
Aspectul arcului difuz poate fi urmărit în figura 6.5.7.d

8
Figura 6.5.7.d Arc difuz (cathode spot – pata catodică)

6.5.3.2 Modul concentrat


Este schiţat în figura 6.5.7 (a) şi este caracteristic arcului în vid parcurs de curenţi de ordinul zecilor de
kA; are multe puncte comune cu arcul electric din medii de stingere gazoase (aer, SF6).
La creşterea intensităţii curentului, fenomenele din vecinătatea anodului se modifică după cum urmează:
• Coloana de plasmă, care în modul difuz ocupă întreg spaţiul inter-electrozi, se contractă ca urmare a
efectului Hall (vezi Nota A) ; aria secţiunii transversale a coloanei arcului se micşorează în vecinătatea
anodului, prin concentrarea liniilor de curent către axa intervalului.
• Electronii „atraşi” de anod, se grupează în vecinătatea acestuia formând o sarcină spaţială de
polaritate negativă; în zona acestei sarcini spaţiale plasma îşi pierde neutralitatea. Pentru a asigura
în continuare circulaţia curentului în arc, în zona anodică se produce creşterea căderii anodice de
tensiune (în realitate creşte gradientul mediu de potenţial în zona anodică) şi în consecinţă creşte
forţa electrostatică cu care electronii sunt în continuare atraşi spre anod, în pofida existenţei barierei
de sarcină spaţială negativă.
• Energia recepţionată de anod creşte ca urmare a acestor modificări, iar aria zonei de contact dintre
piciorul arcului şi anod scade (prin concentrarea liniilor de curent). În zona petei anodice suprafaţa
anodului atinge temperaturi importante suficiente pentru a produce vaporizarea metalului anodului
(2500...3000ºK). O parte din atomii extraşi prin vaporizare se ionizează, contribuind la formarea
unei plasme secundare localizată în vecinătatea anodului. Plasma secundară este formată din
electroni secundari (eliberaţi prin ionizarea atomilor de metal emişi prin vaporizare de la anod) şi
ioni pozitivi lenţi (valoare mică a energiei cinetice iniţiale şi în consecinţă mobilitate redusă);
parametrii plasmei secundare sunt mult diferiţi de cei ai plasmei emise de petele catodice).
• Fenomenele descrise contribuie la apariţia unei pete anodice de dimensiuni importante (arie de
ordinul cm2). Dacă pata anodică este suficient de activă pentru a interfera cu fluxul de particule de
la catod, o penetraţie de plasmă anodică apare în spaţiul dintre electrozi .
• Efectul de concentrare a liniilor de curent iniţiat la anod, se propagă spre catod, datorită apariţiei
unui parcurs preferenţial în zona inter-electrozi, creat de plasma anodică care difuzează spre catod.
Petele catodice izolate, caracteristice modului difuz, se reunesc într-o singură pată catodică iar arcul
evoluează în modul concentrat, caracteristic şi celorlalte medii de stingere gazoase. Arcul a devenit
arc de „înaltă presiune” care arde într-o atmosferă densă formată din vapori metalici. Menţinerea
arcului în această atmosferă, se bazează pe procesele de ionizare care au loc în volumul de gaz, spre
deosebire de arcul în mod difuz, a cărui existenţă depinde de procesele de la catod.
Prezenţa petei anodice poate influenţa capacitatea întreruptorului de a stinge arcul electric. La trecerea
prin zero a curentului, plasma emisă de catod dispare în cel mult 1 µs iar petele catodice devin inactive în
câteva nanosecunde datorită constantei termice foarte mici asociate (dimensiunile microscopice ale petei

9
catodice determină răcirea rapidă a acesteia după dispariţia circulaţiei de curent). Pata anodică însă
continuă să rămână în activitate datorită constantei de timp mult mai mari (determinată de dimensiunile ei
mai importante). Ea va continua să emită vapori metalici timp de câteva milisecunde după trecerea prin
zero a curentului din circuit. Prezenţa vaporilor metalici poate conduce la străpungerea electrică a
intervalului sub acţiunea TTR şi la restabilirea circulaţiei de curent. Pentru a evita astfel de situaţii, în
construcţia întreruptoarele moderne anodul are o formă specială prin care se evită apariţia petei anodice
sau, dacă apare, evoluţia ei este controlată
6.5.3.3 Utilizarea câmpului magnetic pentru controlul arcului electric în vid
Pentru un curent de arc care variază cu frecvenţa de 50 Hz, pe durata unei semialternanţe arcul poate să
existe succesiv în cele două moduri: difuz în vecinătatea trecerii prin zero şi concentrat în zona valorii
maxime a curentului (figura 6.5.8).

Figura 6.5.8
Reprezentarea schematică a evoluţiei HCVA în
concordanţă cu variaţia în timp a curentului în arc.

Atunci când arcul există în modul concentrat,


energia sa este transferată pieselor de contact prin
intermediul unei zone de contact de dimensiuni
reduse; apar local creşteri ale temperaturii până la
temperatura de topire a materialului contactelor.
Dacă picioarele arcului aflat în mod concentrat
rămân în contact permanent cu aceeaşi zonă a
pieselor de contact (pata catodică şi pata anodică îşi
păstrează aceleaşi poziţii), nu mai poate fi garantată
stingerea arcului.
Concluziile care se desprind din prezentarea
anterioară a fenomenelor, vizează necesitatea de a
reduce pe cât posibil încălzirea contactelor şi de a
mări durata de existenţă a modului difuz raportat la
durata unei semialternanţe, deoarece modul difuz
este modul în care arcul se stinge mai uşor.

În acest scop sunt disponibile două soluţii, ambele bazate pe interacţiunea dintre câmpul magnetic şi
plasma arcului electric:
- evitarea topirii materialului anodic, prin deplasarea continuă a piciorului arcului electric sub
acţiunea unui câmp magnetic transversal (radial) în raport cu axa arcului; în acest fel transferul de
energie este extins la toată suprafaţa pieselor de contact, temperatura este limitată şi nu apare riscul
vaporizării materialului anodului;
- blocarea tranziţiei de la modul difuz la modul concentrat prin aplicare unui câmp magnetic orientat
axial (în lungul arcului). Atunci când intensitatea câmpului magnetic ajunge la o valoare
suficientă, arcul este stabilizat într-un mod calificat drept coloană difuză şi concentrarea este
blocată; deşi arcul în acest mod este imobil, picioarele sale utilizează întreaga suprafaţă a pieselor
de contact, încălzirea acestora fiind limitată.
Câmpul magnetic necesar controlului arcului este obţinut:
- cu ajutorul unei bobine incorporate în întreruptor;

10
- prin proiectarea specială a formei pieselor de contact
În ambele situaţii intensitatea sa va depinde de intensitatea curentului din arc.

6.5.3.3.1 Câmp magnetic transversal (radial) – TMF (Transverse Magnetic Field)


Pentru a crea un câmp magnetic transversal (sau radial) sunt folosite în principal două geometrii ale
pieselor de contact prezentate în figura 6.5.9

Figura 6.5.9 Figura 6.5.10


Arcul în mod concentrat poate fi asimilat unui
conductor parcurs de curent a cărui direcţie este
paralelă cu axa intervalului. Dacă se aplică un
câmp magnetic radial interacţiunea sa cu
câmpul magnetic propriu creat de curent,
generează o forţă electromagnetică azimutală; în
figura 6.5.10 sunt reprezentate sensurile de
referinţă ale densităţii de curent, inducţiei
magnetice şi forţei electromagnetice în sistemul
de coordonate cilindrice care poate fi asociat
geometriei pieselor de contact. Orientarea
azimutală a forţei electromagnetice va
determina rotirea arcului în jurul axei
intervalului. O imagine mai explicită a traseului
urmat de piciorul arcului poate fi urmărită în
figura 6.5.11. Sub acţiunea forţei
electromagnetice piciorul arcului se deplasează
pe unul din braţele în spirală ale contactului
urmând traseul h-g din figură; corespunzător
acestei mişcări, arcul se roteşte în interval; pe
figură sunt reprezentate două poziţii succesive
ale arcului în interval notate a-b-c-d (poziţie
Figura 6.5.11 apropiată de axă) respectiv e-l-g-h (poziţie
apropiată de vârful spiralei).
Figura 6.5.12 conține 6 imagini succesive ale

11
evoluției arcului în vid într-un sistem de piese de contact cu câmp magnetic transversal, având diametrul
de 62-mm; arcul este în mod concentrat și curentul în arc este de 31.5 kA. Intervalul de timp dintre
cadrele succesive este de 0.6 secunde. Prima imagine corespunde valorii de vârf a curentului în arc iar în
ultima imagine (6), se vede arcul în curs de stingere la 1 ms înainte de trecerea prin zero a curentului. Pe
schițele asociate fiecărei imagini este marcată poziția petei catodice; este evidentă rotirea arcului pe
suprafața pieselor de contact sub influența câmpului magnetic transversal.

Figura 6.5.12

Figura 6.5.13 conţine două fotografii ale unor piese de contact în spirală iar figura 6.5.14 imaginea unei
piese de contact cu dublu strat de braţe dispuse în spirală.

Figura 6.5.13 6.5.14

12
Câmpul magnetic orientat radial este obţinut datorită traseului impus curentului prin braţele în spirală ale
pieselor de contact. Câmpul magnetic fiind generat de curentul din arc, valoarea inducţiei magnetice va
depinde de intensitatea curentului. Funcţionarea corespunzătoare a întreruptoarelor cu vid cu câmp
magnetic radial depinde de geometria contactului:
● Dacă fantele dintre braţele contactului sunt prea mari, piciorul arcului "sare" cu dificultate de pe un
braţ pe cel alăturat. Arcul poate să ocupe o poziţie staţionară pe marginea braţului unde va
supraîncălzi local suprafaţa de contact.
● Dacă fantele sunt prea mici ele pot fi obturate prin topirea materialului contactului; dispare câmpul
magnetic radial datorită modificării formei liniilor de curent din piesele de contact; arcul devine
staţionar.
Chiar dacă este mobil, în câmp magnetic radial arcul păstrează atributele modului concentrat; datorită
presiunilor mari caracteristice zonei de contact dintre piciorul arcului şi piesa de contact, se produce o
expulzare de material sub formă de picături. Procesul se dovedeşte eficient în ceea ce priveşte limitarea
creşterilor de temperatură ale piesei de contact în ansamblu (sau facilitează răcirea acesteia). deoarece
energia transferată de arc este parţial consumată în procesul de apariţie al picăturilor lichide iar acestea,
după expulzare se condensează pe ecranul camerei de stingere. Acelaşi proces contribuie însă la erodarea
pieselor de contact, scurtând în acest fel durata de viaţă a camerei de stingere.

6.5.3.3.2 Câmp magnetic axial – AMF (Axial Magnetic Field)


Dacă plasma unui arc electric este supusă acţiunii unui câmp magnetic orientat axial (paralel cu liniile de
curent) a cărui intensitate (sau valoare a inducţiei) este suficientă, electronii sunt antrenaţi într-o mişcare
în elice în jurul liniilor de curent aşa cum este schiţat în figura 6.5.15. Câmpul magnetic axial se compune
cu câmpul magnetic propriu al curentului din arc (orientat azimutal); câmpul magnetic rezultant
interacţionează cu particulele încărcate din plasma arcului – apare forţa Lorentz – orientată astfel încât
mişcarea imprimată particulelor încărcate descrie o traiectorie în elice (giratorie) a cărei axă sunt liniile de
curent. Efectul este resimţit în special de electroni, care sunt particule mult mai uşoare decât ionii
metalici; mişcarea ionilor pozitivi sub acţiunea forţei Lorentz poate fi practic neglijată. Menţinerea
electronilor într-o mişcare giratorie în jurul liniilor de curent determină extinderea plasmei în toată zona
dintre contacte în care există câmp magnetic axial şi, urmare a acestei extinderi, arcul iniţial concentrat,
capătă caracteristicile unui arc difuz cu toate că densitatea de curent este mult mai mare (figura 6.5.16).

Figura 6.5.16
Figura 6.5.15 Arc în vid sub influenţa unui câmp magnetic axial;
Reprezentarea schematică a principiului de curentul în arc este de 31.5 kA valoare efectivă iar
funcţionare pentru întreruptoare cu vid cu câmp imaginea coincide cu trecerea curentului prin valoarea
magnetic axial (AMF) maximă. Anodul este la partea superioară; diametrul
pieselor de contact este de 68.5 mm

13
Pentru ca arcul să rămână în această stare, în care întreruperea sa este mai uşoară, trebuie îndeplinite două
condiţii:
- Câmpul magnetic axial trebuie să fie suficient de puternic; pragul dincolo de care apariţia unei pete
anodice concentrate nu mai este posibilă, poate fi evaluat cu ajutorul relaţiei empirice
( )
Ba ,critic = 3.9 I p − 10
cu Ba (inducţia magnetică) axială în mT şi Ip (valoarea de vârf a curentului) în kA
- Suprafaţa electrodului trebuie să aibă o arie astfel încât, pentru cea mai mare valoare a curentului
întrerupt, densitatea de curent să nu depăşească 17 A/mm2 . Puterea de rupere a unui astfel de
întreruptor este proporţională cu d1.4 d- diametrul contactelor.
In figura 6.5.17 a și b este realizată o comparație între arcul în mod concentrat, în absența câmpului
magnetic axial (a) și în prezența acestuia (b). Sub efectul câmpului magnetic conducția din intervalul
inter-contacte se produce prin coloana arcului și parțial prin plasmă pe întreaga suprafață a anodului
respectiv catodului.

a b
Figura 6.5.17

Într-o cameră de stingere cu câmp magnetic axial, arcul este mult mai puţin mobil decât în camerele de
stingere cu câmp magnetic radial. Chiar dacă densitatea de curent are valori importante, eroziunea
contactelor este mai redusă în raport cu cazul câmpului radial însă, materialul topit rămâne pe loc şi
întârzie răcirea pieselor de contact după întreruperea arcului.
Pentru obţinerea câmpului magnetic axial pot să fie folosite mai multe soluţii constructive, toate folosind
curentul din circuit ca sursă a câmpului magnetic. În figura 6.5.18 şi 6.5.19 a şi b sunt prezentate două
soluţii posibile: spire integrate în spatele pieselor de contact şi spiră amplasată în exteriorul camerei de
stingere.
Ca regulă generală, lungimea căilor de curent necesare creării unui câmp magnetic axial este mai mare
decât cea necesară creării unui câmp magnetic radial dar, forma pieselor de contact este mai simplă.

14
Figura 6.5.18
(a)
AMF creeat cu spire amplasate în spatele pieselor de
AMF creeat de spiră esxterioară
contact

Figura alăturată reprezintă un sistem de trei spire


imbricate, legate în paralel; ansamblul lor legat în
serie cu contactele principale ale camerei de stingere

(b)
Figura 6.5.19
AMF creeat cu sisteme de spire exterioare
camerei de stingere

15
Cea mai răspândită soluţie este cea a spirelor incorporate pieselor de contact, motiv pentru care în
continuare, această soluţie va fi prezentată cu mai multe detalii. În figura 6.5.20 este reprezentat principiul
de funcţionare al unui sistem bipolar respectiv cvadripolar de generare a câmpului magnetic axial.

a b

c d
SISTEM BIPOLAR SISTEM CVADRIPOLAR

În spatele fiecărui piese de contact se găsesc bobine care generează câmp magnetic axial bipolar (a);
pentru câmpul cvadripolar (b) se foloseşte o soluţie constructivă hibridă formată dintr-un circuit magnetic
asociat cu fante practicate în piesele de contact. Structura câmpului magnetic într-un plan perpendicular
pe axa intervalului, situat la mijlocul distanţei intercontacte este reprezentat în figurile (c)-pentru structura
bipolară respectiv (d) pentru structura cvadripolară. Suprafaţa transversală a camerei de stingere este
împărţită în două respectiv patru sectoare în care structura câmpului magnetic este identică în ceea ce
priveşte modulul inducţiei magnetice însă diferă în ceea ce priveşte sensul liniilor de câmp. Pe suprafeţele
de separaţie dintre sectoare inducţia este nulă. Valorile mari ale inducţiei sunt asigurate în zonele centrale
ale fiecărui sector.

16