CURS 3

METODELE SPECIFICE PSIHOLOGIEI

CONCEPTUL DE METODĂ: CARACTERIZARE

Etimologic, cuvântul ,,metodă” vine de la grecescul ,,methodos” = cale, drum

către ceva, raportat la psihologie este drumul sau calea pe care porneşte cercetătorul în
demersurile sale. În acelaşi timp, este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor
şi a verificării lor.
M. Golu arată că în sens general, prin metodă se înţelege calea de a dobândi
adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a găsi şi formula răspunsuri veridice
(verificate) la între bări de genul: ce?, cum?, de ce?, pentru ce?. Strucural, ea cuprinde
un set de principii şi condiţii logice, care întemeiază şi orientează actul cunoaşterii şi
un set de procedee şi tehnici de investigaţie, măsurare şi prelucrare/interpretare.
Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună mai multor
discipline, dar prin conţinutul laturii sale teoretice şi prin tipul procedeelor sau
tehnicilor ea se particularizează în funcţie de natura substanţial-calitativă a
domeniului. De exemplu, metoda experimentului se utilizează în prezent în toate
ştiinţele zise empirice – de la fizică la sociologie. Dar experimentul în fizică diferă
semnificativ de experimentul în biologie, după cum acesta diferă, la rândul lui, de
experimentul din psihologie.
În cadrul fiscărei ştiinţe, se apelează la mai multe metode, unele sunt
considerate centrale sau principale, altele auxiliare sau complementare.
Definiţie: metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine sau
programul după care se reglează cţiunile practice şi intelectuale în vederea
atingerii unui scop. (M.Zlate)

CRITERII DE CLASIFICARE A METODELOR

Interpretate global, metodele diferă între ele prin:
 Gradul de generalitate (unele sunt comune mai multor ştiinţe, altele
specifice unei singure ştiinţe: experimentul vs. metodele proiective);
 Gradul de puritate (sunt particulare unor domenii distincte sau apar la
intersecţia dintre ştiinţe: metodele psihofizice);
 Gradul de adecvare în raport cu fenomenul studiat (acoperă o arie mai
largă, fiind utilizate în raport cu mai multe fenomene, altele sunt aplicabile numai în
anumite fenomene: în studiul senzaţiilor, metodele de determinare a pragurilor).
M.Zlate sugerează în studiul metodelor, parcurgerea a trei demersuri:
1. Demersul enumerativ: enumerarea aleatorie a metodelor (metoda
introspecţiei, metoda psihanalitică, metoda observaţiei, experimentul, psihometrică,
convorbirii, proiective, metode statistico-matematice etc. acest demers sugerează
multitudinea şi diversitatea metodelor psihologiei.
2. Demersul clasificator: pune problema criteriului de ordonare.
Criterii:
- după caracterul lor: subiective şi obiective;
- după specificul relaţiilor investigate: cantitative şi calitative;
- după natura relaţiei dintre cercetător şi subiect: directe şi
indirecte (convorbirea, ancheta pe bază de interviu vs. metoda
analizei produselor activităţii);
- după scopul (obiectivul) lor: metode de recoltare a informaţiilor
şi metode de prelucrare a acestora; metode de investigare
 extensivă sau intensivă şi metode de diagnoză sau prognoză;
metode de cercetare şi metode aplicative.
3. Demersul descriptiv –explicativ-interpretativ.

PRINCIPALELE METODE ALE PSIHOLOGIEI

1. METODA OBSERVAŢIEI
Observaţie spontană – observaţie ştiinţifică
Este cea mai frecvent utilizată şi, din punct de vedere tehnic de multe ori
foarte uşor de folosit(este nevoie doar de un caiet şi un creion). Este şi prima metodă,
cronologic folosită pentru a cunoaşte şi descrie stările sufleteşti.
După impunerea psihologiei ca ştiinţă, s-a impus distincţia între observaţia
spontană şi observaţia ştiinţifică.
Observaţia spontană nu este planificată şi se desfăşoară situaţional, nu are
obiective precise, anterior stabilite, ci înregistrează, mai mult sau mai puţin la
întâmplare fapte, reacţii, stări. Nu există anumite ipoteze stabilite iar la final nu se fac
prelucrări sau interpretări conforme cu aceste ipoteze.
Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program
special de cercetare, în care se menţionează obiectivul sau scopul (ce anume aspect,
stare, fenomen sau comportament se urmăreşte a fi sesizate şi înregistrate), condiţiile
de loc şi de timp, durata generală aactului observaţional, modul de înregistrare-fixare
a manifestărilor subiectului (imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi sau prin
notare), modalităţile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate.
Ca metodă de cercetare constă astfel în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale
individului (sau ale grupului) ca şi a contextului situaţional al comportamentului.
Condiţii ale unei observaţii eficiente şi obiective:
- să fie discretă;
- să fie sistematică;
- să fie veridică sau exactă;
- datele sesizate să permită un minimum de cuantificare şi
prelucrare statistico-matematică;
- să se poată repeta.
Realizarea protocolului de observaţie: elemente care trebuie cuprinse în
protocol:
1. descrierea contextului (data, timpul, spaţiul, ambianţa fizică, aranjamentul
subiecţilor şi al altor obiecte);
2. descrierea participanţilor (sex, vârstă, etnie, îmbrăcăminte, aspect fizic);
3. descrierea observatorului (vârstă, sex, existenţa sau nonexistenţa unor
relaţii anterioare cu subiecţii observaţi);
4. descrierea acţiunilor sau conduitelor participanţilor (verbale şi nonverbale,
motorii, expresiv emoţionale);
5. interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă
situaţia pentru subiecţi, care este probabilitatea ca situaţia să însemne ceva pentru
participanţi, care este contextul etc.);
6. interpretări alternative ale situaţiei;
7. notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente
(analiza reflexivă).
Conţinuturile observaţiei:
 A. Simptomatica stabilă: trăsăturile bioconstituţionale (înălţimea, greutatea,
lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală) şi
trăsăturile fizionomice (aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre diferitele detalii
anatomice ale feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc.). Ernest
Kretschemer a constatat relaţii existente între tipul somatic (înfăţişarea fizică) şi
anumite manifestări comportamentale şi între acestea şi predispoziţia petru anumite
boli psihice.
B. Simptomatica labilă: comportamentele şi conduitele flexibile, mobile:
conduita verbală, motorie, mnezică, inteligentă ca şi expresiile afectiv-atitudinale.

Forme ale observaţiei:

1. după orientarea actului observaţional: autoobservaţia şi observaţia
propriu-zisă;
2. prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională, sistematică,
cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns.
3. implicarea sau non-implicarea observatorului: pasivă, participativă;
4. durata observaţiei: continuă, discontinuă;
5. obiectivele ormărite: integrală, selectivă.

Avantaje:
- permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti, naturale ale
individului, în condiţii obişnuite de viaţă şi activitate;
- furnizează mult material ce poate fi raportat la informaţiile deja publicate;
- este deschisă oricărui final, putând sugera piste pentru cercetări viitoare;
- rezultatele ei sunt accesibile şi altor cercetători;
- oferă informaţii cu privire nu doar la ce, când şi unde se întâmplă ci şi
referitor la implicaţiile acţiunilor şi conduitelor;
- sugerează explicaţii posibile cu privire la cauzalitatea aţiunilor în situaţii
particulare;
- oferă acces la fenomene de obicei ascunse, care nu pot fi studiate
experimental.
Dezavantaje:
- observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenului studiat;
- informaţiile cantitative sunt puţin numeroase;
- suscită intrearea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor;
- prezenţa observatorului poate modifica situaţia şi comportamentul celor
studiaţi;
Important: datele obţinute prin intermediul ei să fie coroborate cu cele recoltate
prin aplicarea altor metode.
Observaţia în psihologia copilului
– exemplu de observare făcută de Piaget referitoare la unul dintre proprii copii
în vârsă de 10 luni şi 29 de zile.

Ilustrarea conduitei de explorare spontană a noutăţii care apare la

această vârstă

,,Obs.142 – Laurent examinează un lanţ de ceas agăţat de degetul meu

arătător. Îl atinge mai întâi foarte uşor, fără a-l apuca, îl ,,cercetează” doar. El
declanşează un uşor balans şi îl continuă, regăsind astfel o ,,reacţie secundară
derivată”, descrisă deja în obs. 138 (schema balansului). Dar, în loc să se
mulţumească cu aceasta, el apucă lanţul cu mâna dreaptă şi îl balanseazî cu stânga
încercând cîteva combinaţii noi (aici începe ,,reacţia terţiară”): îl face să alunece mai
ales de-a lungul dosului mâinii sale stângi ca să-l vadă recăzând când lanţul ajunge la
capăt. Apoi, reţine o extremitate a lanţului (între degetul arătător şi degetul mare)
pentru a-l face să alunece uşor între degetele mâinii stângi (lanţul este acum în poziţie
orizontală şi nu obligă aşa, ca mai înainte); studiază cu grijă momentul în care lanţul
cade din mâna sa stângă şi reia mişcarea de vreo zece ori. După care, reţinând cu
mâna dreaptă o extremitate a lanţului, îl scutură puternic, lucru care face ca acesta să
descrie în aer o serie de traiectorii variate. Ajunge apoi să încetinească aceste mişcări
ca să vadă cum lanţul se târăşte pe plapumă când îl trage. În sfârşit, el îl lasă la diverse
înălţimi regăsind astfel schema dobândită în cursul observaţiei precedente.
Din a douăsprezecea lună de viaţă, Laurent a multiplicat acest gen de
experienţe cu tot ce i-a căzut în mână: carnetul meu, bile, panglici etc. el se amuza, fie
făcându-le să alunece sau să cadă, fie dându-le drumul din diferite poziţii şi de la
diferite înălţimi pentru a le studia traiectoria. Astfel, el aşază o bilă la 3 cm desupra
solului, apoi la aproape 20 de cm, observând de fiecare dată căderea obiectului cu o
foarte mare atenţie.”

Se observă minuţiozitatea acestei descrieri, una dintre sutele pe care Piaget şi-
a bazat analiza stadiului senzorio-motor, acoperind primii doi ani de viaţă. Observarea
esre detaliată şi precisă; ea este dirijată de asemenea ipoteze de lucru care la
observator se constituie pe măsură ce observaţia se îmbogăţeşte şi care, la Piaget, s-au
materializat foarte devreme în demersul său pentru a se consolida, uneori, pentru a se
nunaţa cu timpul.

METODA EXPERIMENTULUI

Esenţial pentru experiment este că oferă posibilitatea verificării ipotezelor

cauzale şi a controlării situaţiilor experimentale. A controla înseamnă a introduce
anumiţi factori, a-i menţine constanţi, a elimina sau suprima alţi factori etc.
Leon Festinger: experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor
manipulării unei variabile independente asupra variabilelor dependente într-o
situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este
redusă la minimum.
Concepte de bază: variabilă, situaţie experimentală şi manipulare
experimentală.
Conceptul de variabilă: ceva care variază după unităţile de măsură şi după
condiţiile în care se află.
Variabile dependente şi variabile independente:
Variabile dependente: cele care fac obiectul experimentului, ale căror variaţii
vor fi studiate în experiment. Se numesc dependente pentru că valorile pe care le vor
lua în cursul experimentului vor fi în funcţie de unele condiţii pe care le va introduce
experimentatorul.
Variabile independente: sunt cele care introduc variaţia celor dependente. Se
numesc independente deoarece stările, modalităţile lor nu depind de nici o altă
variabilă, ele fiind legate de decizia experimentatorului care în mod deliberat le-a
introdus în experiment.
 Variabilele independente alese de cercetător se numesc controlate
(manipulate astfel încât variaţiile răspunsurilor nu pot fi interpretate decât în funcţie
de variabilitatea lor) şi parazite (cele care intervin fără voinţa cercetătorului).
Relaţia fundamentală dintre cele două variabile poate fi exprimată astfel:
Y=f(X), Y este funcţie de X, adică Y se schimbă ori de câte ori variază X.
Experimentul de laborator
A fost introdus de către Wundt în psihologie în 1879. Presupune scoaterea
subiectului din ambiaţa lui obişnuită de viaţă şi introducerea într-o ambianţă
artificială, anume creată. Avantaje: stabileşte mai bine relaţiile cauzale; oferă date de
ordin calitativ dar şi cantitativ; dispune de un grad mai mare de precizie şi
rigzrozitate. Dezavantaje: reacţiile subiectului pot fi afectate de condiţiile artificiale;
forţa unor variabile este alta în laborator decât în mediul real, subiectul poate
subaprecia sau supraaprecia variabila; experimentatorul sugerează, involuntar ce
aşteaptă de la subiecţi; subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă.
Experimentul natural
Presupune aplicarea probei într-un cadru obişnuit, familiar pentru subiect.
Scheme sau modele experimentale:
1. după numărul grupurilor utilizate şi specificul măsurătorilor făcute:
utilizarea a două grupuri, experimental şi de control, cu măsurarea
numai după introducerea factorilor experimentali; utilizarea a două
grupuri, experimental şi de control, cu măsurarea înainte şi după
introducerea variabilei dependente şi utilizarea unui singur grup, fie
cu măsurarea înainte şi după introducerea variabilei dependente, fie
cu măsurarea numai după.
2. numărul variabilelor independente manipulate de cercetător (cu o
singură variabilă şi multivariate);
3. modul de prezentare a stimulilor şi de cuplare a lor.

Demersurile întreprinse de cercetător:

1. generarea surselor de variaţie: stabilirea VD;
2. formularea paradigmei experimentale: precizarea situaţiei în care va fi
studiată VD;
3. emiterea şi testarea ipotezei: să existe o VD, să se stabilească una sau mai
multe VI, să existe predicţia unui efect.
4. manipularea experimentală: stabilirea a cel puţin două stări ale VI;
5. construirea planului experimental

Limite: ce ţin de dimensiunea fenomenelor investigate; limite morale şi limite

epistemologice.