Sunteți pe pagina 1din 4

Șomajul şi Inflația

Una din problemele fundamentale care stă în faţa oricărei ţări este asigurarea ocupării depline a
forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă înseamnă încadrarea în câmpul muncii a
populaţiei apte de muncă. Acea parte din populaţia aptă de muncă care nu este atrasă în câmpul
muncii (din diferite motive) constituie şomajul. Şomajul reprezintă un fenomen social-economic, un
dezechilibru dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Potrivit legislaţiei în vigoare din R.Moldova
şomer e considerată persoana care corespunde următoarelor condiţii: este aptă de muncă; are vârsta
cuprinsă între 16 ani şi 62,5 ani pentru bărbaţi şi 57,5 ani pentru femei; nu dispune de loc de muncă;
caută activ un loc de muncă şi este disponibil să înceapă lucru; este înregistrată în agenţia teritorială
pentru ocuparea forţei de muncă. Există şomer de scurtă durată (persoana care nu şi-a găsit un loc
de muncă în decursul anului) şi şomer de lungă durată (persoana care n-a reuşit să se angajeze în
câmpul muncii mai mult de un an). Statut de şomer i se acordă persoanei o dată în an, în baza unei
cereri personale cu prezentarea documentelor respective. Durata de şomer constituie: 26 săptămîni,
pentru unele categorii de persoane – 36 săptămâni sau un an. Ca şomeri sunt considerate persoanele
care: au pierdut locul de muncă în urma eliberării din funcţie; au părăsit benevol locul de lucru; s-au
prezentat pentru prima dată la piaţa muncii (absolvenţii instituţiilor de învăţământ); s-au prezentat la
piaţa muncii după întreruperea activităţii de muncă (persoanele care au fost afectate de boli
profesionale, de schimbarea locului de trai). Coraportul dintre aceste categorii de persoane pe piaţa
muncii este diferit şi depinde de fazele ciclului economic. Şomajul se manifestă în mai multe forme,
principalele fiind:
 şomaj fricţional (şomaj de căutare), care cuprinde persoanele ce se află în căutarea sau aşteptarea
locurilor noi de lucru. Şomajul fricţional este generat de migrarea permanentă a forţei de muncă
dintr-o localitate în alta şi de imperfecta informaţie pe piaţa muncii referitor la locurile de muncă
disponibile;
 şomaj structural, care apare în urma dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă, generat de
restructurare a economiei pe activităţi, forme de proprietate, managerială, geografică etc., care are
loc sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, crizei economice şi diferitor fenomene economice şi
sociale;
 şomaj ciclic (şomaj conjunctural), care este generat de fazele ciclului economic (declin,
depresiune) sau de alte situaţii de conjunctură, ce se manifestă în anumite perioade de dezvoltare
economică;
 şomaj tehnologic este generat de înlocuirea tehnicii şi tehnologiilor vechi cu altele noi,
superioare. Resorbirea acestui gen de şomaj este destul de complicată, deoarece presupune
recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe ale tehnicilor şi tehnologiilor
implementate;
 şomaj tehnic ese generat de întreruperea activităţii unor întreprinderi din lipsa de comenzi, surse
energetice, materie primă etc. Persoanele întreprinderii nu sunt înregistraţi în oficiile de forţă de
muncă şi şomaj, ci primesc îndemnizaţie de şomaj de la întreprinderea respectivă. Şomajul tehnic
poartă caracter temporar şi încetează odată cu reluarea activităţii întreprinderii;
 şomaj voluntar, formă de şomaj, care apare în cazul când persoana, din motive pur subiective, nu
doreşte să fie încadrată în câmpul muncii, deoarece nu-şi găseşte un loc de lucru acceptabil, după
specialitate şi un nivel înalt al salariului. În unele cazuri, persoana preferă să nu lucreze deloc, decât
să îndeplinească o muncă puţin productivă şi rău plătită;
 şomaj involuntar, care cuprinde persoanele neocupate şi care sunt disponibile şi doresc să lucreze
pentru un salariu acceptabil în orice condiţii de muncă. Şomajul involuntar apare atunci când se
înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil ca toţi cei
aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi;
 şomaj sezonier, care cuprinde persoanele ce şi-au pierdut locul de muncă ca urmare a diminuării
cererii de forţă de muncă într-o anumită perioadă a anului (în ramurile agriculturii, de construcţii,
turismului);

şomaj parţial, care cuprinde persoanele ce sunt angajate în cîmpul muncii cu un regim redus de
lucru (cu o durată redusă a zilei sau a săptămînii de lucru);
 şomaj la negru, cuprinde persoanele care sunt angjate în câmpul muncii şi concomitent primesc
indemnizaţii de şomer;
 şomaj natural, reprezintă nivelul şomajului într-o economie naţională în condiţiile în care piaţa
muncii este în echilibru pe termen lung. Şomajul natural constituie 4-5% din populaţia aptă de
muncă şi însumează şomajul fricţional, structural, sezonier şi rezidual 18. Şomajul natural practic nu
afectează eficienţa economiei naţionale.
Nivelul şomajului poate fi apreciat ca mărime absolută şi ca mărime relativă. Ca mărime absolută
nivelul şomajului e determinat de numărul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Ca
mărime relativă nivelul şomajului e determinat de rata şomajului. Rata şomajului reprezintă raportul
dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă (ş′= ) sau raportul dintre numărul şomerilor şi
populaţia ocupată (ş′= ). Dacă rata şomajului depăşeşte nivelul natural al şomajului, atunci societatea
suportă costuri de ordin social, financiar şi economic. Costul social al şomajului este incalculabil.
Pentru orice persoană şomajul are un efect demoralizator. Şomajul pe termen scurt nu are
consecinţe serioase asupra individului, însă cel pe termen lung este devastator. Potrivit unor studii,
mulţi şomeri (în special cei în vârstă) pierd încredere de a-şi mai găsi vreodată o slujbă; mulţi dintre
şomeri pe termen lung devin plictisiţi, indiferenţi, apatici, îşi pierd prietenii şi suferă stări depresive;
cresc tensiunile în familie ajungând la violenţă şi divorţ; şomajul duce la un stadiu avansat de
degradare socială şi la o existenţă în condiţii mizere a familiilor implicate. % 100PA Ş % 100PO Ş
Costul financiar al şomajului suportat de societate este mult mai uşor de calculat decât costul
social. Costul financiar include trei componente: a) ajutoare care trebuie plătite şomerilor; b)
pierderea unor venituri rezultate din impozite, care, altfel, ar fi încasate (pierderea unor impozite
directe şi indirecte), determinate de reducerea cheltuielilor; c) pierderea contribuţiilor la asigurările
sociale, care, altfel, ar fi încasate. Costul economic al şomajului reflectă pierderea producţiei
potenţiale. Rata înaltă a şomajului duce la scăderea produsului intern brut. Corelaţia dintre nivelul
natural al şomajului şi rata şomajului este reflectată în legea economistului american Artur Okun.
Potrivit acestei legi, dacă rata şomajului ciclic întrece nivelul natural al şomajului cu un punct
procentual, atunci volumul produsului intern brut se va reduce cu 2,5% faţă de nivelul producţiei
potenţiale. Admitem cazul, că PIB-ul este preconizat în volum de 750 mln. dolari, nivelul natural al
şomajului constitue 4%, iar rata şomajului ciclic – 8%. În acest caz costul economic va fi de 75 mln.
dolari.

Care sunt măsurile de reducere a şomajului? Principalele măsuri de reducere a şomajului pot
fi divizate în patru grupe. La prima grupă se referă măsurile de prevenire a şomajului stipulate în
legislaţie:
 în cazul lichidării, reorganizării sau reprofilării întreprinderii patronul este obligat să
informeze (în scris), cu două luni până la lichidarea întreprinderii, agenţia teritorială de
ocupare a forţei de muncă şi pe fiecare lucrător care va fi eliberat din lucru;
 patronul, cu trei luni înainte de închiderea întreprinderii, trebuie să obţină aviz de la sindicate
şi de la autorităţile publice referitor la posibilitatea angajării lucrătorilor eliberaţi;
 patronul este obligat să exercite reorientarea profesională în cadrul întreprinderii în scopul
reangajării persoanelor destituite din funcţie.
La a doua grupă de măsuri se referă măsurile active de stimulare a ocupării forţei de muncă.
Printre astfel de măsuri pot fi menţionate:
 stimularea patronului pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea locurilor noi de
muncă (acordarea subvenţiilor);
 stimularea întreprinderilor pentru angajarea în câmpul muncii a absolvenţilor instituţiilor de
învăţământ (absolventul este remunerat suplimentar cu un salariu minim timp de un an);
 acordarea asistenţei speciale şi consultanţei şomerilor pentru iniţierea unei activităţi de
antreprenoriat (acordarea serviciilor juridice, financiare, de marketing etc.);
 orientarea profesională şi reciclarea şomerilor în dependenţă de cererea pe piaţa muncii;
 acordarea informaţiei necesare privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de angajare;
 organizarea târgurilor locurilor de muncă vacante pentru absolvenţii instituţiilor de
învăţământ;
 organizarea lucrărilor publice pentru şomeri (de întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi
de realizare a unor lucrări de folos public, organizate de autorităţile administraţiei publice);
 stimularea întreprinderilor care reduc programul de lucru şi nu reduc numarul de lucrători
angajaţi.
La grupa a treia se referă măsurile pasive de protecţie socială a şomerilor:
 acordarea ajutorului (indemnizaţiilor) de şomaj;
 alocaţia de integrare sau de reintegrare profesională, care prezintă o sumă lunară de 15% din
salariul mediu pe economie acordat şomerilor timp de 9 luni (la această grupă se referă
persoanele cărora le-a expirat termenul de invaliditate, de îngrijire a copilului, a militarilor
trecuţi în rezervă).
La grupa a patra se referă măsurile care prevăd pe înşişi angajaţii:
 organizarea în cadrul întreprinderii a cursurilor de reciclare în legătură cu aplicarea tehnicii şi
tehnologiilor avansate;
 angajarea parţială a şomerilor în cadrul întreprinderii (de ex., o zi pe săptămână);
 limitarea angajării în câmpul muncii a persoanelor străine, care fac concurenţă lucrătorilor
autohtoni.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic între masa monetară aflată în circulaţie şi


volumul de mărfuri şi servicii destinate pentru realizare. Inflaţia reflectă: creşterea generală a
preţurilor; deprecierea puterii de cumpărare a monedei; creşterea costurilor de producţie. Însă, nu
orice creştere a preţurilor reflectă procese inflaţioniste. De ex., creşterea preţurilor la unele mărfuri
de calitate înaltă sau la unele produse noi, nu pot fi considerate ca procese inflaţioniste. Inflaţia
trebuie deosebită de deflaţie şi stagflaţie. Deflaţia reprezintă un proces monetar real de reducere sau
blocare a creşterii preţurilor pe baza micşorării masei monetare aflate în circulaţie. Stagflaţia reflectă
acea situaţie din economia naţională când concomitent are loc creşterea inflaţiei, şomajului şi
stagnarea sau chiar scăderea volumului de producţie. Inflaţia este generată de următoarele cauze:
- cauza monetară (inflaţia prin monedă), care reflectă creşterea masei monetare peste limitele
necesare, ceea ce duce la creşterea preţurilor şi deprecierea monedei;
- cauza cererii (inflaţie prin cerere), care reflectă un proces de sporire a cererii agregate de mărfuri
şi servicii ce depăşeşte oferta agregată a acestora. Acest proces inevitabil duce la majorarea generală
a preţurilor. În condiţii economice normale cererea trebuie să stimuleze creşterea producţiei (ofertei).
Inflaţia prin cerere este generată şi de sporirea cu un ritm mai înalt al salariului în raport cu ritmul de
creştere a productivităţii muncii, cât şi de majorarea achiziţiilor de stat;
- cauza creşterii costurilor de producţie (inflaţie prin costuri). Creşterea costurilor de producţie este
provocată de sporirea preţurilor la factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale);
- cauza importului (inflaţia prin import), care este determinată de liberalizarea comerţului
internaţional (importul la un preţ înalt al gazelor naturale, petrolului, energiei electrice,
îngrăşămintelor minerale etc.) şi care influenţează creşterea generală a preţurilor.
În funcţie de ritmul de modificare a preţurilor, există următoarele forme de inflaţie:
a. inflaţie latentă (sau târâtoare), care se caracterizează printr-o creştere neesenţială a preţurilor
(până la 3-4% anual);
b. inflaţie moderată (sau declarată), care se caracterizează printr-o creştere anuală a preţurilor între
5-10%;
c. inflaţie rapidă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 11-20%;
d. inflaţie galopantă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între 21-50%;
e. hiperinflaţie, care reflectă creşterea anuală a preţurilor de sute şi mii de ori.

Hiperinflaţia are loc în cazul, când ritmul de creştere lunară a preţurilor întrece pragul de 50% în
timp de cel puţin de jumătate de an. Există şi alte forme de inflaţie cum ar fi:
 inflaţie echilibrată (situaţia când concomitent cu creşterea preţurilor sporesc veniturile şi salariile
populaţiei) şi inflaţie neechilibrată (situaţia când preţurile cresc în unele ramuri, iar veniturile rămân
constante);
 inflaţie anticipată (situaţia când procesele inflaţioniste sunt preconizate de către stat) şi inflaţie
neanticipată (situaţia când inflaţia nu este preconizată de stat şi preţurile cresc spontan);
 inflaţie controlată (situaţia când statul poate stopa sau accelera sporirea preţurilor) şi inflaţia
necontrolată (situaţia când statul nu dispune de pârghii economice reale de control asupra proceselor
inflaţioniste).

Care sunt instrumentele de măsurare a nivelului inflaţiei?


Principalul instrument de măsurare a mărimii inflaţiei este indicele preţurilor de consum. Indicele
preţurilor de consum include preţurile la principalele produse alimentare, nealimentare şi servicii,
care alcătuiesc aşa-numitul „coş de consum”. Formula indicelui preţurilor de consum:

unde: IPC – indicele preţurilor de consum; P1 – preţurile bunurilor de consum în perioada curentă;
P0 – preţurile bunurilor de consum în perioada anterioară de bază. În R. Moldova indicele preţurilor
de consum constituie media ponderată a preţurilor produselor de consum: la produsele alimentare –
50%, la mărfurile nealimentare – 28%, la serviciile prestate – 22%.
Indicele preţurilor de consum este folosit pentru calcularea ratei inflaţiei. Formula ratei inflaţiei:

unde i1 – rata inflaţiei; IPC1 – indicile preţurilor de consum în perioada curentă; IPC0 – indicile
preţurilor de consum în perioada de bază.
Care sunt consecinţele inflaţiei? Inflaţia are consecinţe pozitive şi negative. La consecinţele
pozitive se referă:
a) inflaţia până la 5% are o influenţă pozitivă asupra investiţiilor de capital, deoarece
întreprinzătorul întoarce împrumutul primit de la bancă cu o capacitate a monedei mai scăzută;
b) inflaţia generează o ieftinire a mărfurilor autohtone măsurate în valută străină, ce stimulează
exportul de mărfuri.
Consecinţele negative ale inflaţiei pot fi divizate în două grupe: consecinţe economice şi
consecinţe sociale.
Consecinţe economice au ca efect: agravarea dezechilibrelor dintre ramurile economiei naţionale
şi dintre structurile cererii şi ofertei agregate; deprecierea investiţiilor de capital şi stoparea
construcţiilor capitale; sporirea costurilor de producţie; devalorizarea veniturilor bugetare;
deprecierea monedei naţionale etc.
Consecinţele sociale ale inflaţiei au ca efect: reducerea consumului populaţiei, deoarece
creşterea preţurilor duce la micşorarea volumului mărfurilor şi serviciilor procurate de consumatori;
deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei; redistribuirea veniturilor şi diferenţierea socială a
populaţiei; aprofundarea inegalităţii economice dintre diferite pături ale societăţii; reducerea
nivelului de ocupare a forţei de muncă.
Care sunt politicile antiinflaţioniste? Politicile antiinflaţioniste pot fi divizate în două grupe:
politici de ordin strategic şi politici de ordin tactic. La politicile antiinflaţioniste de ordin strategic se
referă:
– reducerea cererii agregate în baza: micşorării cheltuielilor publice; reducerii deficitului
bugetar; reducerii datoriei publice; majorării impozitelor asupra veniturilor;
– stimularea ofertei de mărfuri şi servicii în baza: stimulării producţiei de mărfuri autohtone;
atragerii investiţiilor străine directe; reducerii impozitelor şi taxelor asupra agenţilor economici;
acordării subvenţiilor agenţilor economici;
– reducerea masei monetare aflate în circulaţie în baza: reducerii emisiei de bani de către Banca
Naţională; reducerii împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea deficitului bugetar;
majorarea de către Banca Naţională a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; „îngheţarea”
preţurilor şi a salariilor. La politicile antiinflaţioniste de ordin tactic se referă măsurile de protecţie a
populaţiei:
– indexarea veniturilor populaţiei (salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor
sociale) în raport cu dinamica ratei inflaţiei;
– fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate (pâine, lapte);
– privatizarea întreprinderilor de stat nerentabile; – stimularea importului de mărfuri care nu se
produc în ţară;
– mărirea ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile comerciale şi corelarea ei cu
dinamica ratei inflaţiei.

S-ar putea să vă placă și