Siluirea dreptului

„Un stat nesupus dreptului este de

neconceput”
Hans Kelsen

Dreptul reprezintă instrumentul principal prin care autoritatea statală își

exercită rolul și funcțiile sale. Nu dorim ca în acest demers să aducem în exces
elemente de filosofie a dreptului, dar trebuie să subliniem că statul fiind creatorul
dreptului este, la rândul său, supus acestuia, dreptul delimitând configurația și
acțiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită și norme
obligatorii de urmat ce formează exigențe umane, politice, economice. Este vorba
de așa numitul drept obiectiv care reprezintă „totalitatea regulilor de conduită
instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă voința poporului ridicată la
rangul de lege” (I. Muraru și E.S. Tănăsescu). Fundamentul acestuia este
Constituția, plasată în fruntea ierarhiei actelor politice ca și a celor normative,
cărora le conferă legitimitate politică și, implicit, juridică.
Constituția postdecembristă a României are unele slăbiciuni asupra cărora
vom reveni. Datorită acestor slăbiciuni și a faptului că textul legii fundamentale nu
a fost interpretat întotdeauna cu „bună credință” (consacrată în dreptul roman prin
adagiul bona fides) – care are în vedere protejarea relațiilor sociale prin aplicarea
acesteia cu onestitate, în litera și spiritul ei –, Constituția nu a mai funcționat la un
moment dat cu rigoare pentru punerea sub control a puterii politice. În consecință,
statul nu a mai fost supus pe deplin dreptului, făcându-și apariția episoade de
„democrație neliberală” care au siluit dreptul, ceea ce reprezintă o abatere
conștientă de la adevărul juridic, deturnându-l de la finalitatea lui socială. Iată cum
descrie această stare de lucruri reputatul politolog american Samuel Huntington:
„Alegerile deschise, libere și corecte, sunt esența democrației. Guvernele rezultate
din alegeri pot fi însă ineficiente, corupte, dominate de anumite interese și
incapabile să adopte politicile cerute de binele public. Din cauza acestor defecte
respectivele guverne sunt indezirabile dar nu și nedemocratice. Această
manifestare o denumim «democrație neliberală» și este specifică unor state post-
totalitariste în curs de democratizare”. Unul dintre cele mai cunoscute și
mediatizate exemple de „democrație neliberală” a fost „episodul protocoalelor
secrete” care au stârnit în societatea românească aprige dispute și controverse. Ele
au siluit dreptul încălcând principiul constituționalismului (prin care filosofia

1
juridică identifică contractul juridico-social care stă la temelia societății organizate
de stat) ce consacră ideea că ordinea constituțională este stabilită prin adoptarea
legii fundamentale, toate deciziile ulterioare, post-constituționale, trebuind a fi
luate în conformitate cu textul constituțional. Totodată, s-a sădit în conștiința unor
decidenți politici, și nu numai, ideea că legea poate fi încălcată fără ca legitima
constrângere a statului să acționeze!
Mai sunt câteva luni și se împlinesc doi ani de când România traversează, ca
și celelalte state de pe mapamond, cea mai gravă criză sanitară din ultimul secol. În
mod firesc și necesar în asemenea perioade se instituie măsuri de excepție menite
să protejeze populația. În situațiile de excepție devin însă vizibile și tendințele
puterii către autoritarism, existând tentația de a nu se respecta prevederile legale
sau de a se stabili nivelul restricțiilor peste nivelul pe care situația concretă o
impune. Pentru a preveni asemenea tendințe Constituția României stipulează că
restrângerea trebuie făcută numai prin lege, proporțional cu situația ce a
determinat-o și fără a aduce atingere dreptului sau libertății. În perioada stării de
urgență și apoi a celei de alertă, pe fondul problemelor ce trebuiau rezolvate, a
termenelor scurte pentru luarea unor măsuri sanitare și economice – mai nou și de
ordin social – dar și a lipsei de experiență și competență a unor decidenți,
guvernanții au luat, mai mult decât în trecut, decizii cu serioase carențe de
legalitate. Pe o analiză strict juridică avem în vedere modul precar în care unele
ordonanțe militare emise în perioada stării de urgență au răspuns exigențelor
Constituției; bâlbâielile prilejuite de înlocuirea stării de urgență cu starea de alertă;
nerespectarea prevederilor constituționale referitoare la elaborarea unor hotărâri și
ordonanțe de Guvern, dar și modificarea unor hotărâri mai vechi prin care s-au
restrâns drepturi și libertăți fundamentale fără ca aceste restrângeri să fie
nominalizate! Respectarea principiului legalității – principiu general de drept care
consfințește supremația legii în toate componentele mecanismului social – a avut o
serie de sincope, motiv pentru care unele acte normative emise de Guvern au făcut,
ca și cele enumerate anterior, obiectul unor decizii de neconstituționalitate ale
Curții Constituționale ce au atras riposta publică a unor guvernanți. Dacă persoane
mai puțin obișnuite cu rigorile democrației pot considera că în situații speciale se
poate deroga de la normele de drept, pentru politicieni manifestările de acest gen
sunt contraproductive pentru stabilitatea statului de drept, drepturile și libertățile
prevăzute în legea fundamentală a țării neputând fi abandonate nici chiar în
momentele cele mai dificile. Lipsa de respect față de aplicarea legii în anumite

2
momente s-a datorat fie necunoașterii, fie unor interese politice de moment, în
ambele situații legea fiind siluită deoarece „legalitatea puterii reprezintă dreptul
poporului de a nu fi oprimat” (Norberto Bobbio). Pe de altă parte, îndepărtarea
guvernanților de la cerințele supremației dreptului constituie și o îndepărtare de la
cerințele „contractului juridico-social” abateri care, dacă nu sunt soluționate până
când relațiile dintre guvernanți și guvernați ajung la un punct critic, apar
manifestări de nesupunere civică. În asemenea situații corpul social capătă
convingerea că „mecanismele normale ale evoluției sunt blocate, că revendicările
sale sunt ignorate, guvernul pierzându-și credibilitatea (Hannah Arendt).
Manifestările de nesupunere civică ce au avut loc și încă se mai desfășoară și în
prezent, sunt motivate nu numai de măsurile restrictive luate pentru diminuarea
efectelor pandemiei, necesare dar insuficient explicate, ci au și motivații de natură
socială care se circumscriu în sfera scăderii accentuate în ultimele luni a nivelului
de trai al populației, dublată de scăderea dramatică a încrederii în clasa politică,
existând o relație directă între respectarea legii și autorii deciziilor politice.
Calitatea clasei politice în general presupune, în afară de moralitate și
responsabilitate, o formație intelectuală corespunzătoare și o cultură menită să
permită înțelegerea corectă a fenomenelor politice și sociale în toată complexitatea
lor. Nu dorim să ne referim acum și aici la moralitatea și pregătirea generală a
politicienilor. Avem însă rezerve în ceea ce privește simțul responsabilității unor
politicieni și înțelegerea fenomenelor politice de către aceștia. Afirmația se bazează
pe modul în care o parte a clasei politice, între care și mulți politicieni la vârf,
aplică „regulile jocului politic” și înțeleg faptul că politica nu se bazează pe
adversități. Din cauza unor politicieni mai puțin obișnuiți cu rigorile democrației
jocul politic s-a radicalizat, politicienii devenind din adversari politici dușmani
politici. Unii lideri de partide au încurajat, la un moment dat, acest gen de
comportament care demonstrează limitele clasei politice. Ultimul an a evidențiat,
din nou, aceste limite, de această dată cu privire la modul în care s-au selecționat și
promovat politicienii pentru ocuparea posturilor de decizie din sfera autorităților
publice. Un singur exemplu este, credem, concludent. În timp ce în numeroase
state europene cu democrații consolidate „puțini oameni politici ajung în posturile
de miniștri fără a fi fost membri ai parlamentului cel puțin un deceniu” (R.
Putnam), în România o serie de portofolii importante din executivul anterior au
fost încredințate unor persoane cărora le lipseau nu numai experiența politică ci și
o minimă expertiză în domeniul pe care trebuiau să îl coordoneze și chiar să îl

3
reformeze! Chiar și fostul premier – căruia îi datorăm, în parte, declanșarea crizei
politice recent încheiate – în numai câțiva ani, printr-o „intrare laterală” din
sistemul bancar în viața politică, a avut un parcurs rapid de la funcția de
parlamentar la cea de ministru, prim ministru, lider de partid și președinte al
Senatului! Această carență în ceea ce privește promovarea în funcțiile de înaltă
demnitate publică – întâlnită și în alte guvernări – a fost „completată” de ruptura
dintre factorul politic și drept atunci când este vorba de colaborarea menită să
asigure o guvernare prin legi drepte destinate binelui public.
Pentru ca „dreptul trăit” să poată îndeplini funcția de reglementare socială,
„dreptul scris” trebuie să îndeplinească cerințe care au în vedere coerența și
stabilitatea, el trebuie să fie impersonal și să aibă caracter de generalitate, să
întrunească condițiile pentru a fi aplicat și respectat, în lipsa acestora dreptul fiind
lipsit de substanță și eficiență. Un exemplu recent și edificator privind modul în
care nu trebuie elaborat un act normativ este legea, în forma sa inițială, referitoare
la „certificatul verde”, problemă îndelung dezbătută în legislativ, care a dat naștere
la numeroase controverse, dar și comentată și contestată în spațiul public. „Dreptul
scris” este astăzi în mică măsură rodul colaborării dintre specialiștii domeniului ce
se dorește a fi reglementat și oamenii de drept (de regulă specializați în sfera
dreptului public – constituțional, administrativ). Iată cum apreciază profesorul Ioan
Vida (fost președinte al Curții Constituționale) modul în care se cere a fi
modernizat procesul de elaborare al actelor normative. „Aducerea procesului de
creare a dreptului la standardele secolului XXI este condiționată de așezarea
procesului legislativ pe suportul științific și normativ al legisticii formale,
eliminându-se amatorismul și abuzurile voluntariste ce mai caracterizează acest
proces. Elementul esențial al acestui demers îl constituie decizia legislativă
complexă, fundamentată pe temeiuri științifice”. De multe ori însă, din motivele
amintite anterior, precum și din altele, fundamentarea științifică este neglijată,
rezultatul fiind promovarea unor acte normative cu elemente de
neconstituționalitate sau fără argumente juridice solide, ceea ce creează confuzie în
procesul de aplicare și conduce în mod inerent la siluirea dreptului.
Ilustrul nostru filosof și poet Lucian Blaga afirma că „ambiția oricărui
legiuitor este de a «face» legi scrise cu prestigiu de legendă și eficacitate de legi
nescrise”, aspirație greu de atins dacă avem în vedere faptul că „dreptul este prea
uman pentru a putea aspira la perfecțiunea liniei drepte” (Jean Carbonnier). Ceea
ce nu înseamnă că legiuitorii nu pot face „legi mai bune” iar autoritățile publice să

4
se străduiască să le aplice atât în litera cât și în spiritul lor cu „bună credință”.
Eroarea în drept poate fi acceptată (și corijată), dar abaterea conștientă de la
adevărul juridic înseamnă siluirea dreptului. Pe parcursul demersului nostru am
supus atenției faptul că lipsa de coerență în elaborarea și aplicarea legii (care are la
bază decizii politice) afectează procesul de democratizare al țării. Episoadele de
„democrație neliberală” generează decizii post-constituționale în dezacord cu legea
fundamentală, afectând acomodarea intereselor forțelor sociale și transformarea
acestora în voință generală ca premisă a realizării „voinței naționale” menită să
ducă țara către progres. Pentru realizarea acestui obiectiv clasa politică românească
are obligația să repună „jocul politic” în drepturile sale, „joc” care trebuie să se
înscrie în paradigma respectării legii. Despre modul în care acesta trebuie abordat
se exprimă extrem de nuanțat reputatul politolog italian Gianfranco Pasquino:
„Odată stabilit cine face parte din sistemul politic (rezultat din alegeri – s.n.) o
nesfârșită luptă are loc între grupările de elite, care se finalizează fără victoria
decisivă a unui grup asupra altora, ci cu un compromis. Elitele nu urmăresc o
distrugere reciprocă, ci acceptă să conviețuiască și să intre în competiție pentru
puterea politică. Compromisul la care s-a ajuns constă în decizia conștientă nu
numai de a recunoaște în egală măsură propriile diferențe, ci și de a crea structuri și
proceduri care să protejeze aceste diferențe, să le pună în valoare și să le orienteze
în direcția competiției democratice prin acceptarea existenței și legitimității
opoziției. Bineînțeles că acest compromis democratic nu pune deloc capăt
conflictului politic”. Aprecierile reputatului profesor exprimă, după opinia noastră,
esența regulilor după care politicienii, elitele politice – cele pe care le avem –
trebuie să desfășoare „jocul politic” într-o societate democratică. Modul în care a
fost soluționată recenta criză politică creează și în societatea românească speranța
că politicienii pot genera nu numai stări conflictuale ci sunt în stare, atunci când
interesul național este pus deasupra celui de partid (meteahnă încă prezentă în
cadrul actualei coaliții), și de compromisuri menite să conducă la soluționarea
problemelor complexe cu care țara se confruntă. Nutrim speranța că, treptat,
această meteahnă se va diminua sensibil, că acest mod de a vedea lucrurile ar putea
deveni o constantă a vieții noastre politice. Cu prilejul negocierilor politice pentru
formarea noii coaliții și elaborarea programului de guvernare al acesteia s-a adus în
discuție și necesitatea revizuirii Constituției și, pentru prima dată, trecerea de la
regimul politic semiprezidențial la cel parlamentar! În ceea ce ne privește, în urmă
cu aproape un an, am publicat articolul intitulat „Revizuirea Constituției – condiția

5
punerii sub control a exercițiului puterii politice”. În respectivul demers afirmam
că „prezindențializarea” legii fundamentale fără a o revizui a „diminuat
flexibilitatea sistemului politic semiprezidențial” care a generat, între altele,
„conflictele intraexecutive” ce au dat naștere la numeroase controverse
constituționale între președinte și premierii aflați în fruntea Guvernului, cu urmări
nefaste asupra actului de guvernare.
Constituția post-decembristă a României a fost elaborată într-un context
istoric și politic dificil – ne aflam la finalul unor constrângeri de natură totalitară
care duraseră mai bine de două generații în condițiile existenței unei societăți
lipsită de structuri sociale diferențiate cu concepții politice cristalizate. Este
motivul pentru care Adunarea Constituantă, care a elaborat Constituția intrată în
vigoare la sfârșitul anului 1991, a ieșit din tiparul modelului pe care și-l asumase –
Constituția Franței adoptată în anul 1958 – și care consacra regimul politic
semiprezidențial. Ieșire din tipar care, ulterior, a evidențiat și slăbiciunile
Constituției, slăbiciuni care s-au dorit a fi remediate prin „prezidențializare” dar
fără modificarea acesteia. S-au creat astfel premisele diminuării forței legii
fundamentale ca un instrument ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul
puterii politice și, implicit, episoade prin care dreptul a fost siluit. Anterior acestei
„prezidențializări” (care diminua constrângerile Constituției față de președinte), la
un deceniu de la intrarea în vigoare a legii fundamentale, la Facultatea de Drept din
București a avut loc un eveniment științific remarcabil. Unul dintre cei mai
prestigioși politologi ai lumii, și reputat specialist în drept constituțional comparat,
Giovanni Sartori, a susținut prelegerea „Despre sistemul constituțional românesc”.
Cu acest prilej el a afirmat, spre surprinderea majorității celor prezenți, că
„Esențial este, după modesta mea opinie, că centrul prezidențial al
semiprezidențialismului românesc nu permite o structură de putere duală, un
sistem bicefal, cu două capete (reprezentând puterea executivă alcătuită atât din
președintele statului, cât și din premier care execută puterea executivă alternativ în
funcție de structura parlamentului – s.n.) și, așadar, a unui autentic sistem
semiprezidențial... sistemul politic românesc fiind caracterizat de un șef al statului
puternic (datorită legitimității date de votul popular – s.n.), dar nu suficient de
puternic pentru a modifica natura parlamentară a sistemului”. Profesorul și-a
susținut opiniile analizând o serie de articole ale Constituției României care
vizează atribuțiile Președintelui referitoare la rolul de moderator, numirea
guvernului, consultarea și participarea la ședințele acestuia, dizolvarea

6
Parlamentului și altele. Din păcate, acest eveniment a rămas numai unul academic,
fără urmări în plan politic. Iată de ce aducerea în discuție a revizuirii Constituției și
posibilitatea, afirmată public, a transformării sistemului politic semiprezidențial în
sistem politic parlamentar ar putea reprezenta un moment de cotitură în viața
politică românească, respectivele schimbări urmând a-și pune amprenta și asupra
vieții sociale, economice, contribuind, totodată, și la recredibilizarea clasei politice
ca element esențial al desfășurării „jocului politic” în conformitate cu cerințele
statului de drept. Elaborarea unei gândiri coerente, bazate pe aplicarea actualei
Constituții, revizuirea acesteia și chiar schimbarea sistemului politic reprezintă o
încercare temerară. Această încercare va da naștere, indiscutabil, la numeroase
luări de poziție, dispute politice și etice, la controverse aprinse în societate. Chiar
de pe acum, forme de asociere politică și ale societății civile se gândesc mai puțin
la consensul politic național menit să elimine slăbiciunile actualei Constituții și au
în vedere, cu prioritate, reformularea unor texte constituționale privind concepte
esențiale precum „statul român”, „suveranitatea”, „familia”. Desigur, trebuie luate
în analiză toate ideile, urmând însă a fi operate cu prilejul revizuirii cele ce
corespund interesului național. Prioritatea absolută este însă aceea care să pună
ferm sub control puterea politică și să nu lase loc unor interpretări prin care statul
să nu se supună dreptului, pentru că așa cum afirma Kelsen „un stat nesupus
dreptului este de neconcceput”. Și mai este un lucru, deloc de neglijat. Va trebui
creat climatul favorabil prezentării la urne a corpului social pentru ca referendumul
care încheie procedura revizuirii Constituției să întrunească cvorumul cerut de
lege.

Mihail Albici