Sunteți pe pagina 1din 10

MODULUL VI

INSTITUŢIA CETĂŢENIEI

1. Noţiunea de cetăţenie
2. Modalităţile de dobândire a cetăţeniei
3. Pierderea cetăţeniei
4. Dubla cetăţenie (multipla cetăţenie)
5. Apatridia
6. Străinii şi regimul lor juridic
7. Refugiaţii şi persoanele strămutate
8. Dreptul la azil

1. Noţiunea de cetăţenie
Majoritatea populaţiei din cele mai multe state o reprezintă cetăţenii proprii.
În mod obişnuit prin cetăţenie se înţelege legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană.
Astfel, statul, ţinând cont de obligaţiunile sale internaţionale, determină cercul de drepturi de care se
bucură cetăţenii săi şi obligaţiunile la care sunt ţinuţi aceştia în raport cu statul lor naţional. Totodată, statul
are atât obligaţiuni, cât şi drepturi în privinţa propriilor săi cetăţeni.
Legătura dintre stat şi cetăţean este stabilă în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi
întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a cetăţeanului pe teritoriul
unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos.
Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000:
"Cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi în alte state, precum
şi în spaţiul în care nu se exercită suveranitatea nici a unui stat".
Problemele cetăţeniei, inclusiv dobândirea şi pierderea ei, se reglementează, în principal, prin legislaţia
naţională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligaţii internaţionale care le revin.
Deoarece în acest domeniu fiecare stat acţionează de sine stătător, sunt inevitabile conflicte între actele
legislative cu privire la cetăţenie ale diferitelor state. Aceste conflicte ar putea da naştere la neînţelegeri şi
diferende cu caracter internaţional. Pentru lichidarea unor asemenea situaţii sau pentru prevenirea lor, statele
procedează la încheierea de tratate internaţionale.
Acordarea de drepturi unei persoane într-un volum deplin este legată de prezenţa cetăţeniei, de aceea
în dreptul constituţional există o normă potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetăţenie sau naţionalitate
(Declaraţia universală a drepturilor omului - art. 15 pct. 1, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice - art. 24 pct. 3, Convenţia cu privire la drepturile copilului - art. 7 pct. 1).

1
2. Modalităţile de dobândire a cetăţeniei
Modalităţile de dobândire a cetăţeniei pot fi divizate, în general, în două mari grupuri: modalităţi
generale şi modalităţi speciale.
Modalităţile generale de dobândire a cetăţeniei sunt mai mult sau mai puţin stabile, fiind
caracteristice pentru legislaţia majorităţii statelor. La ele se atribuie:
a) dobândirea cetăţeniei prin naştere;
b) dobândirea cetăţeniei prin naturalizare;
c) dăruirea cetăţeniei.
Dobândirea cetăţeniei prin naştere este cea mai răspândită modalitate. Legislaţia statelor urmează, în
general, unul dintre cele două criterii:
- "dreptul sângelui" (jus sanguinis) - când noul născut dobândeşte cetăţenia părinţilor,
indiferent de locul lui de naştere,
- "dreptul solului" (jus soli) - când noul născut va dobândi cetăţenia statului pe teritoriul căruia
se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
Astfel de state ca Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Afganistan, Filipine, Tunisia, Algeria etc. aplică
"dreptul sângelui". De regulă, acele state care urmează, în principal, "dreptul sângelui", aplică în anumite
cazuri şi "dreptul solului". Legislaţia unor aşa state ca SUA, Marea Britanie, majoritatea statelor latino-
americane au consfinţit, cu unele excepţii, "dreptul solului" (de regulă, copiilor cetăţenilor statelor
respective, care s-au născut peste hotare, li se acordă cetăţenia conform "dreptului sângelui"). Acest
principiu este reflectat şi în art. 20 pct. 2 din Convenţia americană a drepturilor omului din 22 noiembrie
1969. În conformitate cu art. 1 din Legea cu privire la cetăţenia Argentinei, cetăţenia argentiniană o
dobândeşte persoana care s-a născut pe teritoriul Argentinei, indiferent de cetăţenia părinţilor; excepţia se
răsfrânge doar asupra copiilor agenţilor diplomatici ai altor state.
Potrivit art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea cetăţeniei Republicii Moldova, copilul născut din părinţi, ambii
sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului, este cetăţean al Republicii Moldova, se consideră
cetăţean al Republicii Moldova. Astfel, la bază este pus "dreptul sângelui". Totodată, după "dreptul solului"
se determină cetăţenia copilului născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi (art. 11 alin. 1 lit.
b), născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul dintre care este
apatrid, iar celălalt cetăţean străin (art. 11 alin. 1 lit. c) sau celui găsit pe teritoriul Republicii Moldova, atât
timp cât nu este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani (art. 11 alin. 2).
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate şi în urma
unui act al autorităţilor statului care o acordă. În majoritatea statelor naturalizarea se înfăptuieşte cu
îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege:
- domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetăţenia
(5, 7, 8 sau chiar 10 ani);

2
- cunoaşterea şi respectarea prevederilor Constituţiei;
- cunoaşterea limbii de stat;
- prezenţa surselor legale de existenţă ş. a.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare este facilitată deseori prin faptul că persoana interesată i-a făcut
anumite servicii statului a cărui cetăţenie o solicită (serviciul în forţele sale armate, exercitarea unei funcţii
publice în cadrul administraţiei acestuia etc.).
O varietate a naturalizării este ordinea simplificată de dobândire a cetăţeniei, prevăzută de legislaţia
unor state, pentru anumite categorii de persoane pe aşa-numita cale a înregistrării, cum ar fi înfierea sau
căsătoria, care altfel se mai numeşte modalitate familială de dobândire a cetăţeniei.
La aceasta se mai referă şi naturalizarea automată a copiilor în legătură cu naturalizarea părinţilor. Art.
19 alin. 1 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova stipulează: "Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau
apatrizi care dobândesc cetăţenia Republicii Moldova dobândește cetăţenia la aceeaşi dată cu părinţii".
Multe state consideră drept inadmisibilă dobândirea automată de către o femeie a cetăţeniei soţului în
urma încheierii căsătoriei. Această poziţie şi-a găsit expresie şi în Convenţia din 1957 cu privire la cetăţenia
femeii măritate. Potrivit acesteia, cetăţenia femeii nu se schimbă în următoarele cazuri: încheierea căsătoriei
cu un străin, desfacerea căsătoriei, schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei.
Dăruirea cetăţeniei, spre deosebire de naturalizare, se realizează la iniţiativa autorităţilor competente
ale statului şi nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetăţeniei unui stat în ordinea dăruirii are loc, de
obicei, pentru merite deosebite faţă de acest stat. în zilele noastre asemenea cazuri sunt extrem de rare.
Modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei, după cum ne sugerează şi sintagma utilizată,
reprezintă o derogare, o excepţie de la ordinea generală stabilită de dobândire a cetăţeniei. O asemenea
ordine este prevăzută fie în tratate internaţionale, fie în acte legislative speciale, stabilindu-se pentru o
anumită perioadă şi, de regulă, pentru unele categorii de persoane. Analizând practica, observăm că
dobândirea cetăţeniei în ordine specială îşi are originea în anumite evenimente, care conduc la strămutări în
masă a persoanelor, precum şi ca rezultat al transformărilor teritoriale.
La modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei se referă:
a) dobândirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă (cazul special este aşa-numitul
transfer sau strămutare de populaţie);
b) opţiunea sau alegerea cetăţeniei;
c) reintegrarea sau redobândirea cetăţeniei.
Dobândirea în grup a cetăţeniei constă în conferirea cetăţeniei populaţiei unui anumit teritoriu în
ordine simplificată sau dobândirea în ordine simplificată a cetăţeniei de către persoanele strămutate.
Un caz special de dobândire în grup a cetăţeniei este transferul (când are loc trecerea unui teritoriu de
la un stat la altul). În conformitate cu regula transferului sau strămutării de populaţie, cetăţenia locuitorilor
derivă din apartenenţa teritoriului, adică locuitorii se transformă în mod automat în cetăţeni ai acelui stat la

3
care trece teritoriul.
În cazul în care transferarea automată dă naştere la obiecţii din partea unei părţi a populaţiei teritoriului
transferat, regula transferului este completată prin regula opţiunii, adică acordarea dreptului de a alege
cetăţenia. De exemplu, în conformitate cu Tratatul de pace încheiat cu Italia în anul 1947, cetăţenii italieni,
care locuiau în teritoriile transmise altor state, pierdeau cetăţenia Italiei şi dobândeau cetăţenia acestor state.
În acelaşi timp, pe parcursul unei perioade de un an de zile după intrarea în vigoare a Tratatului ei puteau
opta (să aleagă) pentru cetăţenia italiană, făcând în acest sens o declaraţie specială.
Însă opţiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetăţeniei. De exemplu, posibilitatea
opţiunii este prevăzută în convenţiile cu privire la dubla cetăţenie. Dacă cetăţeanul unui stat deţine în acelaşi
timp şi o cetăţenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunţând astfel la cea
de-a doua. În acest caz el nu dobândeşte cetăţenie, deoarece opţiunea atrage după sine pierderea uneia din
cetăţenii. Totodată, în alte cazuri, opţiunea serveşte drept mijloc independent de dobândire a cetăţeniei. Un
astfel de rol ea l-a jucat, spre exemplu, în conformitate cu acordul sovieto-polonez privind repatrierea din 25
martie 1957, potrivit condiţiilor căruia repatriații din URSS şi Republica Populară Polonia din momentul
trecerii frontierei de stat sovieto-poloneze pierdeau cetăţenia URSS şi o dobândeau pe cea a Republicii
Populare Polonia şi invers.
Prin reintegrare sau redobândire se înţelege revenirea la cetăţenia anterioară. În anumite circumstanţe
se adoptă acte legislative referitoare la ordinea specială de redobândire a cetăţeniei. În unele state
posibilitatea redobândirii cetăţeniei este prevăzută de legislaţia generală şi nu de cea specială privitor la
cetăţenie.
Redobândirea cetăţeniei ca temei de obţinere a acesteia figurează în art. 10 alin. 1 lit. d) şi art. 16 din
Legea cetăţeniei Republicii Moldova. În acest caz redobândirea cetăţeniei nu serveşte drept mijloc de sine
stătător de obţinere a cetăţeniei, ci este doar o modalitate de naturalizare simplificată.

3. Pierderea cetăţeniei
De regulă, problemele pierderii cetăţeniei sunt reglementate de legislaţia naţională a statelor, însă unele
dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute în tratatele bilaterale, şi mai rar în cele
multilaterale. Potrivit practicii majorităţii statelor, există trei forme de pierdere a cetăţeniei:
a) renunţarea;
b) retragerea cetăţeniei;
c) pierderea sau retragerea automată a cetăţeniei.
Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei autorităţilor competente ale
statului, adoptată la cererea persoanei interesate. Fiind un act individual, cererea de renunţare la cetăţenie a
unei persoane nu atrage după sine în mod automat pierderea cetăţeniei de către ceilalţi membri ai familiei
sale. Ordinea de renunţare la cetăţenie este prevăzută de legislaţiile naţionale.

4
Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune. Spre deosebire de renunţarea la cetăţenie, ea
se realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi, de regulă, în privinţa persoanelor care au comis fapte grave
împotriva statului de origine sau au dobândit cetăţenia statului de origine în mod fraudulos. Retragerea
cetăţeniei este posibilă doar în condiţiile şi în ordinea stabilită de legislaţia naţională. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului proclamă principiul potrivit căruia "nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetăţenia
sa" (art. 15 pct. 2).
Legislaţia unor state (de pildă, cea a SUA) prevede şi pierderea sau retragerea automată a cetăţeniei
în anumite împrejurări (dobândirea unei noi cetăţenii, refuzul de a reveni în ţară pentru serviciul militar sau
participarea unui cetăţean american la alegerile dintr-un stat străin). Retragerea automată apare, la fel, ca o
sancţiune, dar ea intervine în mod automat, fără emiterea unui act juridic din partea autorităţii competente.

4. Dubla cetăţenie (multipla cetăţenie)


Faptul că la reglementarea juridică a problemelor cetăţeniei statele se bazează pe diferite principii
poate conduce la coliziunea normelor de drept intern în procesul aplicării lor concrete. În urma unor
asemenea conflicte una şi aceeaşi persoană poate fi considerată cetăţean a două sau mai multe state
(bipatrid).
Dubla cetăţenie (bipatridia) este situaţia juridică a unei persoane fizice care posedă concomitent
cetăţenia a două sau mai multe state.
Astfel, sintagma cuprinde şi pluricetăţeria (tripatrid etc.).
Un exemplu de dublă cetăţenie poate apare la un copil ai cărui părinţi sunt cetăţeni ai unui stat care
acordă cetăţenia după criteriul "dreptului sângelui", născut pe teritoriul altui stat care acordă cetăţenia după
criteriul "dreptului solului" sau în caz de înfiere, căsătorie, precum şi la dobândirea cetăţeniei unui stat străin,
păstrându-se totodată şi cetăţenia anterioară.
Alt exemplu, căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la dublă cetăţenie, dacă femeia îşi
păstrează cetăţenia conform legislaţiei ţării sale de origine, dar dobândeşte şi cetăţenia soţului, atunci când
legislaţia ţării acestuia i-o acordă prin efectul căsătoriei.
Deşi dubla cetăţenie nu este un handicap, în anumite cazuri ea poate conduce la anumite complicaţii
atât pentru persoana în cauză, cât şi în raporturile dintre statele vizate.
Cetăţeanul poate, spre exemplu, pretinde la acordarea într-un volum deplin a drepturilor civile în
ambele state, a căror cetăţenie o deţine, iar statele la rândul lor pot cere de la acesta satisfacerea obligaţiilor
civile în fiecare din ele, de exemplu, în cazul unui bărbat el poate fi obligat să presteze serviciul militar în
ambele state.
Complicaţii mai pot apărea şi în legătură cu protecţia diplomatică pe care statele sunt în drept să o
exercite asupra cetăţenilor lor. În asemenea situaţii, în practica statelor s-a invocat regula cetăţeniei efective,
adică cetăţenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetăţenie are o legătură stabilă mai durabilă (de

5
exemplu, cetăţenia statului pe teritoriul căruia această persoană domiciliază în mod permanent sau limba
căruia este vorbită de către persoana în cauză ş.a.). Însă aceste criterii nu sunt perfecte. Rezultă deci că
cetăţenia unuia din statele interesate este mai preferabilă. Din punct de vedere juridic situaţia este de
nerezolvat. Există doar o singură soluţie - încheierea de tratate internaţionale.
Văzând care pot fi consecinţele, cooperarea internaţională a statelor este îndreptată la reducerea
numărului de persoane cu dublă cetăţenie, determinarea drepturilor şi obligaţiilor în raporturile cetăţeanului
cu statele a căror cetăţenie o deţine.
În plan internaţional această cooperare se realizează atât pe cale bilaterală, cât şi multilaterală.
Prevederile principale ale tratatelor bilaterale constau în faptul că persoanei i se acordă dreptul de a-şi
alege în mod benevol una din cele două cetăţenii.
Dacă persoana domiciliază pe teritoriul unuia din statele contractante, însă optează pentru cetăţenia
celuilalt, atunci într-un termen stabilit ea trebuie să se adreseze misiunii diplomatice sau instituţiei consulare
a ţării cetăţeniei alese. Persoana care în decursul termenului stabilit nu va declara despre alegerea sa
păstrează cetăţenia statului pe teritoriul căruia domiciliază, pierzând, în schimb, cetăţenia celuilalt stat.
Spre deosebire de cooperarea bilaterală, reglementările multilaterale încercate n-au adus rezultate
remarcabile. Situaţia în cauză se explică prin deosebirile esenţiale existente în legislaţiile naţionale ale
statelor privitor la problemele cetăţeniei, precum şi datorită ciocnirii de interese între ţările de emigraţie şi
cele de imigraţie.

5. Apatridia
Nepotrivirile între legislaţiile diferitelor state în problemele cetăţeniei pot conduce la cazuri când o
persoană nu poate să facă dovada apartenenţei sale la cetăţenia vreunui stat.
Individul care nu este considerat de nici un stat ca având naţionalitatea sa este apatrid.
Astfel, situaţia de apatridie este o abatere de la dreptul fiecărui om de a avea o cetăţenie. De exemplu,
copiii născuţi din părinţi apatrizi pot fi apatrizi şi ei, dacă se nasc pe teritoriul unor state care aplică, la
acordarea cetăţeniei, criteriul "dreptului sângelui"; dacă femeia care se căsătoreşte cu un străin îşi pierde
cetăţenia potrivit legislaţiei ţării ei de origine, iar legislaţia ţării soţului nu-i acordă acesteia în mod automat
cetăţenia sa; pierderea unei cetăţenii fără a dobândi alta nouă.
Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu străinii.
De regulă, ei sunt limitaţi în beneficierea de drepturile civile şi politice, nu se bucură de protecţia
diplomatică a vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Cooperarea internaţională în domeniul examinat este îndreptată spre reducerea cazurilor de persoane
cu acest statut, eliminarea cauzelor ce generează situaţii de apatrid, precum şi spre asigurarea unui statut
juridic apatrizilor.
În cadrul ONU au fost elaborate şi adoptate Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din anul 1954

6
(în vigoare din 1960) şi Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din anul 1961 (în vigoare din
1975). Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă, putem menţiona:
- statele părţi contractante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor, care în lipsa
acesteia vor fi apatride;
- în caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie condiţio-nată de faptul ca
persoana vizată să posede ori să obţină cetăţenia unui alt stat;
- statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui, dacă prin aceasta ea devine apatrid (cu unele
excepţii, bunăoară, dobândirea cetăţeniei în mod fraudulos).
Prevederile principale ale Convenţiei cu privire la statutul apatrizilor (1954) se rezumă la aceea că
statele contractante le vor acorda apatrizilor acelaşi tratament de care beneficiază străinii pe teritoriul lor,
dacă un regim mai favorabil nu este prevăzut de însăşi Convenţia.

6. Străinii şi regimul lor juridic


Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestuia, ci
a altui stat.
În orice stat se află în mod provizoriu sau permanent cetăţeni ai altor state. Statutul lor juridic este
determinat de legislaţia naţională a ţării de şedere, a ţării a cărei cetăţenie o deţin, precum şi de dreptul
internaţional.
În Republica Moldova statutul juridic al cetăţenilor străini este reglementat de: Constituţia Republicii
Moldova; Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova nr.
275-X11I din 10 noiembrie 1994; Codul civil al Republicii Moldova; Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova; Codul familiei al Republicii Moldova, ş.a. acte normative.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat, în temeiul
legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte, formează statutul sau regimul
juridic al străinilor.
Dreptul comparat relevă existenţa următoarelor regimuri juridice aplicabile străinilor:
a) regimul naţional, în temeiul căruia străinilor le sunt acordate, într-o mare măsură, aceleaşi drepturi
sociale, economice, culturale şi civile ca şi propriilor cetăţeni. În practică, de regulă, o echivalare deplină în
drepturi nu are loc. De exemplu, ei nu dispun de drepturi politice, cum este dreptul de a alege şi de a fi ales
în autorităţile publice ale statului de reşedinţă. Acest regim le este stabilit străinilor şi în Republica Moldova.
Potrivit art. 19 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova, "Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi
îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege".
b) regimul special, prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de legislaţia sa sau de
convenţiile internaţionale la care este parte. În virtutea acestui regim, pentru străini pot fi prevăzute anumite
obligaţiuni, care se deosebesc de cele prevăzute în acest domeniu pentru cetăţenii statului în cauză. De

7
regulă, aceasta se face prin enumerarea drepturilor şi obligaţiilor respective. Dar regimul special mai poate
prevedea şi un şir de restricţii juridice aplicabile numai străinilor: limitarea dreptului străinilor de a desfăşura
unele genuri de activitate profesională (deţinerea de funcţii publice, practicarea activităţii de avocat, de
comandanţi ai navelor aeriene şi maritime etc.). Regimul special poate însemna admiterea anumitor
privilegii într-o anumită sferă de activitate pentru cetăţenii unor state luate aparte în raport cu alţi străini, însă
nu şi faţă de cetăţenii proprii. El se stabileşte, de regulă, prin tratate bilaterale între statele interesate şi se
referă, în special, la aşa probleme ca ordinea simplificată de trecere a frontierei de stat, scutirea de vize
pentru intrarea în ţară ş.a. Privilegii esenţiale acordate în mod reciproc sunt prevăzute în documentele CSI
pentru cetăţenii statelor membre în privinţa intrării şi şederii, învăţământului, politicii sociale etc.
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. În virtutea acestuia, străinii dintr-un stat vor
beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.
Acţionează astfel un mecanism specific de echivalare în drepturi a străinilor care îşi au reşedinţa pe teritoriul
unui anumit stat, în ale cărui tratate bilaterale este inclusă clauza naţiunii celei mai favorizate. Această clauză
se întâlneşte, de cele mai dese ori, în tratatele comerciale. Regimul în cauză se stabileşte în baza principiului
reciprocităţii. În realitate însă acest regim poartă un caracter de trimitere şi se exprimă prin stabilirea fie a
regimului naţional, fie a celui special.
În practica statelor privitor la străini s-au cristalizat anumite principii şi norme care, în principal, au
fost incluse în Declaraţia asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţării în care
trăiesc, adoptată prin rezoluţia nr. 40/144 a Adunării Generale a ONU la 13 decembrie 1985. Acestea se
rezumă la următoarele:
- dreptul fiecărui stat de a stabili regimul juridic al străinilor, cu luarea în considerare a obligaţiilor
sale internaţionale, inclusiv cele din domeniul drepturilor omului;
- străinii sunt obligaţi să respecte legile statului pe al cărui teritoriu se află, iar în caz de încălcare a
lor, poartă răspundere de rând cu cetăţenii acestui stat;
- în conformitate cu legislaţia naţională şi cu luarea în considerare a obligaţiilor statului potrivit
dreptului internaţional, străinii beneficiază de un volum respectiv de drepturi şi libertăţi;
- sunt inadmisibile expulzările în masă a cetăţenilor ce se află în mod legal pe teritoriul ţării date;
expulzarea individuală este posibilă doar în vederea executării deciziei, adoptată în conformitate cu legea;
- străinii se bucură de dreptul la protecţie diplomatică din partea statului lor. Acest drept, de origine
cutumiară, este prevăzut actualmente în Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi în cea
referitoare la relaţiile consulare (1963), precum şi în legislaţia naţională a mai multor state. În conformitate
cu art. 18 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova: "Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia
statului atât în ţară, cât şi în străinătate". În vederea realizării acestui drept, străinului trebuie să i se asigure
accesul liber în reprezentanţele diplomatice sau instituţiile consulare ale ţării cetăţenia căreia o deţine. Statul,
exercitând protecţia diplomatică a cetăţenilor săi aflaţi peste hotare, trebuie să acţioneze conform normelor

8
de drept internaţional şi legislaţiei statului de reşedinţă.
7. Refugiaţii şi persoanele strămutate
Definirea noţiunii de refugiat şi determinarea statutului juridic al refugiaţilor sunt făcute prin
Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 şi Protocolul de la New York cu
privire la statutul refugiaţilor din 31 ianuarie 1967.
Prin refugiat se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:
- unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un
anumit grup social sau opinie politică şi nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să revină în ţara
sa;
- agresiunii externe, ocupaţiei, dominaţiei străine sau a unor evenimente care au tulburat în mod
esenţial ordinea publică din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;
- unor dezastre naturale (secetă, cutremure, inundaţii, foamete ş. a.) care au condus la subminarea
bazelor materiale ale existenţei lor.
În conformitate cu Convenţia din 1951 (art. 7 alin. 1), refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi
acordate, în general, străinilor. Desigur că reglementările interne ale unor state pot merge mai departe,
acordând refugiaţilor un tratament mai favorabil. În unele drepturi ei sunt echivalaţi cu cetăţenii statului de
reşedinţă (de pildă, dreptul la învăţământul primar, la locuinţă, la profesiune remunerată). Refugiaţilor le
sunt eliberate documente de călătorie pentru a se putea deplasa în afara graniţelor statului lor de reşedinţă.
Statele contractante la Convenţia din 1951 şi-au asumat angajamentul, în funcţie de propriile lor posibilităţi,
să faciliteze asimilarea şi naturalizarea refugiaţilor.
În vederea protecţiei şi acordării de asistenţă refugiaţilor, colaborarea internaţională a statelor se
desfăşoară în cadrul organizaţiilor internaţionale. În cadrul ONU prin rezoluţia nr. 488 (V) a Adunării
Generale din 14 decembrie 1950 a fost creat înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Potrivit
Statutului ÎCNUR, acesta îndeplineşte, în principal, două funcţiuni: asigură protecţie internaţională
refugiaţilor şi caută soluţii imediate sau permanente problemelor acestora. Activitatea înaltului Comisar,
reglementată de Statut, este apolitică şi poartă în caracter umanitar şi social.
În cursul celui de-al doilea război mondial, milioane de oameni din ţările ocupate de Germania au fost
deportaţi şi duşi la muncă forţată. Aceştia au fost numiţi persoane strămutate. Pentru repatrierea acestora s-
au încheiat convenţii internaţionale între URSS, Marea Britanie şi SUA, pe de o parte, şi între URSS şi
Franţa, pe de altă parte (1945). Obligaţia repatrierii grabnice a persoanelor strămutate s-a mai stabilit şi prin
anumite rezoluţii adoptate de Adunarea Generală a ONU în 1946. Dat fiind faptul că mai mult de un milion
dintre persoanele strămutate au refuzat să se întoarcă în ţările lor de origine, pentru a-i ajuta să se stabilească
în alte ţări, prin rezoluţia nr. 62 (1) a Adunării Generale a ONU, din 15 decembrie 1946, a luat fiinţă
Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor, ca organ special al ONU, înlocuită ulterior prin ÎCNUR.

9
8. Dreptul la azil
Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu
care ţara acorda "azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii".
Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor,
cât şi în cadrul cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de
declaraţii.
Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor. De pildă, în art. 10 din Constituţia Italiei, în
preambulul Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova,
"Dreptul la azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte".
Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, este consacrat şi la nivel internaţional.
Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 14 alin. 1) prevede: "Oricine are dreptul de a căuta şi de a se
bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări". La 14 decembrie 1967 Adunarea Generală a ONU prin
rezoluţia nr. 2312 (XXII) a adoptat Declaraţia referitoare la azilul teritorial. În acest document (art. 1) se
prevede că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state în virtutea suveranităţii lor.
Analiza instituţiei azilului ne permite a constata următoarele:
- acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi
interzicerea extrădării;
- fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive
politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia
naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;
- dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de
război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele
internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării
acestuia îi aparţine statului solicitat;
- acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de
alte state drept un act inamical.
Dreptul la azil îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul
statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se
numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat, cu caracter excepţional, în ţările din America Latină.

10