Conf Univ.

Simona NICOARĂ

NAŢIUNEA MODERNĂ
MITURI, SIMBOLURI, IDEOLOGII

Cuprins
Introducere
1-2O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism
Lectura istorico-antropologică.
Secularizare şi resacralizare în lumea modernă.
Destinul mitologiilor şi modernitatea
Ipostazele alteritǎţii şi geneza mitologiei naţionale
Ideologiile politice, noile speranţe ale unităţii şi armoniei

Mitul unitaţii, nucleul mitologiei naţionale.

3 Cǎutarea unitǎţii de-a lungul istoriei
Unitatea, o aspiraţie istorică.Ethnos, natio, patria.“Naţiunea medievală.”Renaşterea spirituală:
conştiinţa diversităţii. Luminile, un pariu pentru unitate. Modelele naţiunii. Secolul XIX, al
formării naţiounilor

4-5 Naţiunea modernă, fiica memoriei şi a istoriei (sec. XIX)

Descoperirea trecutului naţional.

Nostalgia originilor. Sub semnul continuităţii!
Profilul imaginarului naţional. Mentalităţi naţionale
Poporul/Naţiune, o personalitate exemplară
Metaforele naţiunii:Corpul şi sufletul !
Patria-Mamă, iubirea libertăţii comune.
6 Sacralizarea naţiunii: sfânta naţiune (sec. XIX).
Religia naţiunii. Eroii naţiunii, sfinţi secularizaţi.
7 O lume proprie de valori: cultura şi pedagogia naţională
8 Naţiunea în faţa viitorului!
Mitul Progresului şi aşteptările idealizate.Mesianism, profetism şi milenarism naţional
9 Reperele identităţii naţionale (sec. XIX)
 Apartenenţa naţională.Teritoriul şi frontierele, reale şi imaginare.Etnie, rasă, naţiune. Limba
naţională. Biserica, bastion naţional. Voinţa de a fi împreună.
10 Şansele ideologiilor naţionale
Naţionalismul, un Ianus al modernitǎţii!

Introducere
Geneza şi destinul naţiunilor moderne, precum şi a pasiunilor naţionaliste reprezintă o
preocupare constantă nu numai în interesul reconstituirilor istorice, ci şi pentru înţelegerea
mentalităţilor istorice.Mai bine de două secole reflecţiile despre naţiune s-au multiplicat şi
diversificat între ştiinţa istorică, lupta politică şi ideologie! Amestecul haotic şi interesat al
viziunilor istoriografice cu cele ideologice şi politice au făcut din naţiune şi naţionalism un
subiect dificil şi polemic! Dezbaterile au insistat cu prioritate pe anumite aspecte: unele asupra
dimensiunii spirituale a naţiunii, altele asupra condiţiilor sale obiective, economice sau tehnice.
Istoricii a fost tentaţi sǎ povesteascǎ destinul unei naţiuni particulare, filosofii s-au orientat spre o
istorie a ideii de naţiune, neglijând formele concrete ale faptului naţional Sociologii, deşi se
situează printre pionierii studiilor despre naţiune, au fost obsedaţi de o teorie a naţiunii şi au
neglijat sǎ facǎ loc individualitǎţilor naţionale.Istoria politică şi-a asumat tîrziu şi incomplet
cercetarea culturii politice, cea care, în funcţie de maniera în care este cultivată, asigură în moduri
atât de specifice sudura comunităţii naţionale.
Parcelarea ştiinţelor sociale în domenii (demografie, sociologie, etnografie, istorie etc),
separate între ele, dar şi ambiţia cunoaşterii raţionale, adică în termini obiectivi, demografici, a
naţiunii, deşi au dus la rezultate strălucite, au neglijat dimensiunea sa propriu-zis politică, care
înseamnă investirea pasiunilor, voinţelor, aspiraţiilor, speranţelor carea au făcut ca fiecare naţiune
modernă să constituie un subiect istoric specific!Multă vreme ştiinţele au fost tentate să caute
sensul schimbărilor istorice doar la nivelul gîndirii elaboratre şi au neglijat la imaginile şi
simbolurile cele mai stabile, aspiraţiile permanente ce alcătuiesc fondul cultural al unui
popor.Naţiunea modernă nu este numai o realitae demografică, dar şi o comunitate emoţională, o
referinţă sacră.Sacrul şi profanul, dimensiuni ignorate pînă de curînd de ştiinţele sociale
reprezintă invariante antropologice.N-am putea înţelege omul modern, animat de marile aspiraţii
naţionale şi democratice, fără a-l înţelege ca om, aşa cum nu este suficient să gândim istoria
naţiunilor doar ca “entităţi” politice şi economice, ci şi prin profilul identitar, prin registrul
sensibilităţii specifice lor. Acest mai nou domeniu de cercetare complexă a sistemului de credinţe
naţionale, a reţelei de tensiuni, de antagonisme sau de solidarităţi colective, profilul identităţilor
naţionale este unul dintre teritoriile antropologii istorice!1
O asemenea lectură istorico-antropologică a naţiunilor şi a naţionalismelor
înseamnă sondarea unui orizont complex, care impune conştientizarea existenţei unor momente
originare diferite, a unor evoluţii în ritmuri diferite, care conferă fiecărei naţiuni o specificitate
aparte.Din această perspectivă naţiunea modernă, trebuie pusă în relaţie cu vechile “naţiuni” în
sens medieval. De obicei, când se vorbeşte de epoca sau momentul apariţiei naţiunii opiniile au
fost şi sunt diferite: dacă Marc Bloch, de pildă, identifica sentimental naţional în Franţa încă din
Evul Mediu, Ernest Renan sau Paul Hazard nu au crezut ferm în existenţa naţiunii înainte de
secolul al XVIII-lea şi chiar înainte de revoluţia din 1789! Ernst Kantorowicz (Les Deux corps du
roi, 1956) a analizat geneza naţiunii politice sau fabricarea unui proto-patriotism, concomitent cu
geneza Statului modern. “Naţiunea medievală” s-a bucurat de un bogat cortegiu semantic, având
înţelesul de grup privilegiat, de stare, apoi de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog al
naţiunii moderne. Academia franceză definea naţiunea pe la 1694 ca pe un ansamblu de locuitori
ce trăiesc în acelaşi stat, aceeaşi ţară, care vorbesc aceeaşi limbă şi se supun la aceleaşi legi.
Dicţionarul lui Samuel Johnson din 1773 pomenea şi el de national, nationally, adjectivul
nationalist fiind menţionat încă de prin 1715! Indiscutabil naţiunea modernă a moştenit repere
importante ale naţiunii medievale, precum cele entic, religioas şi teritorial. Divizarea succesivă a
Europei în mai multe mai multe spaţii entice (slav, latin şi respective cel anglo saxon),
confesionale şi politice a avut o consecinţă importantă în conturarea mentalităţilor
naşionale.Discuţiile curente despre naţiuni şi naţionalisme ţin cont şi astăzi de faptul că centrul şi
estul European, preponderant slav şi ortodox, a rămas, grosso modo mai conservator, ca o reacţie
faţă de modelele de civilizaţie şi de putere impuse mult timp de către imperiul ţarist şi de cel

1
Vezi Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, Simboluri.Ideologii, Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2002.
otoman, în timp ce vestul european a pus în act elemente culturale mai dinamice, de schimbare
(instituţii formative, urbanism, burghezie etc).De asemenea, dinspre Occident s-au lansat două
modele ale naţiunii, fiecare propunînd o altă ierarhie a reperelor identitare: un model cultural,
provenit din mediul intelectual francez şi respectiv cel etno-rasial, lansat din mediul romantic
german. Iată de ce, definiţiile propuse naţiunii nu sunt satisfǎcǎtoare pentru toate exigenţele, cǎci,
nici un criteriu obiectiv, nici teritoriul sau rasa, etnia, religia, nici limba nu sunt întotdeauna
decisive pentru a caracteriza o naţiune! Toate reperele identitare au fost importante, dar de-a
lungul celor două secole fiecare naşiune a acordat prioritate unuia sau alteia dintre acestea.Dacă
la 1848 reperul istoric a fost prioritar, după 1867-‘70 naţiunile europene au trecut pe primul lor
reperul teritorial. Unele naţiuni doreau să se emancipeze de sub lunga stăpînire străină (turcă,
ţaristă sau austro-ungară), iar altele occidentale începeau lupta pentru colonii. Miza ideologică a
naţiunii moderne, mai ales din secolul al XIX-lea încoace, face şi mai dificilă analiza şi definirea
naţiunii. Dacă naţiunea poate fi o idee clară în discursurile ideologice, - fiind invocată drept un
mecanism optim de articulare a unităţii şi diversităţii - la nivelul conştiinţei colective imaginarul
naţional este format dintr-o constelaţie de reprezentări! Imaginile, simbolurile, miturile,
construcţiile ideale despre trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii, - structuri ce s-au cristalizat şi
multiplicat sau au intrat în umbră sub incidenţa conjuncturilor istorice - reprezintă o uriaşă forţă
istoriei ce trebuie dezvăluită!Toate ideologiile sunt creaţii elitare, însă imaginarul naţional este un
fapt colectiv, constituit dintr-un ansamblu de acte mentale pe care formulările artistice, literare,
ideologice vin să le ilustreze. Mentalităţile naţionale au fost inspirate de ideologii, diverse şi
contradictorii aşa că, fiecare grup, partid, clasă, etc. şi-a format ideea sa proprie despre
naţiune.Marxismul, de pildă, care a inspirit ideologiile comuniste în secolul XX, nu punea accent
pe naţiune, ci pe internaţionalismul proletar, o unitate a muncitorilor de pretutindeni.
Deschiderea interdisciplinară a diverselor ştiinţe sociale, dar şi a dreptului şi a filosofiei
politice au reînnoit astăzi interpretările despre naţiune şi naţionalism, privindu-le ca realităţi
trăite, nu numai ca idei abstracte.Benedict Andreson (Imagined Communities, 1983), definea în
spirit anthropologic naţiunea modernă, o legitimitate emoţionalǎ, comunitate politicǎ, imaginarǎ
(imagined) şi imaginatǎ,..Pânǎ şi la membrii celei mai mici naţiuni (…) în spiritul fiecǎruia
trǎieşte imaginea comuniunii lor.” B..Anderson a insistat asupra reperilor identitare culturale
(limbă, religie, istorie) în detrimentul caracterului politic al naţiunii moderne.Ernest Gellner
(Nations and Nationalism,1983) a încercat, la rîndul său o analiză a nationalismelor doar prin
prisma intereselor lor materiale, neglijând rolul pasiunilor şi voinţelor colective, al rădăcinilor
sale adânci în psihicul uman şi colectiv. Anthony Smith (The Ethnic Origins of Nations, 1986) a
redus naţiunea la o simplă prelungire etnică, astfel identitatea etnică este asigurată în viziunea sa
de memoria comună (myth-symbol complex). Dominique Schnapper (La communauté des
citoyens. Sur l’idée moderne de nation, 1994) a considerat că se poate vorbi de naţiune etnică şi
de naţiune politică, autoarea privilegiind pe cea din urmă, repectiv comunitatea de cetăţeni!
Maurice Barbier (La modernité politique, 2000) este de părere că “frontierele” dintre cele două
tipuri de naţiune (etno-culturală sau politică) nu sunt foarte nete! Rogers Brubaker (Citoyenneté
et naţionalité en France en Allemagne, 1997) arată că, în timp ce concepţia etno-culturală
domină în Germania, în Franţa s-a afirmat cea politică. Urmărind evoluţia ideilor depre naţiune
Eric J. Hobsbawn (Nations and nationalism since 1780: programe, myth, reality, 1990) a văzut în
naţiune conducere politică, teritoriu comun, istorie comună, dar a considerat că a vorbi de naţiune
şi naţionalitate fără a le ataşa de Statul/ naţiune nu are sens! Despre naţionalism sugerează că
“fenomenul a trecut de punctual culminant”, că Bufniţa Minervei, cea care aduce înţelepciunea,
ar avertiza descret asupra sorţii naţiunilor şi naţionalismelor. Realităţile contemporane par să-l
contrazică!
Istoriografia, ca ştiinţă a trecutului, este şi va totdeauna legată de nevoia conturării
indentităţii naţionale.Preferinţa romantică pentru istorie a impus, încă din secolul al XIX-lea o
restituire a originilor întemeietoare, a continuităţilor instituţionale, culturale, politice, pentru că
scopul generos a oricărei istorii naţionale, alături de alte forme ale culturii, este formarea unei
conştiinţe a comuniunii şi solidarităţii naţionale, vitală pentru existenţa oricărei naţiuni, chiar şi
noul context al Uniunii Europene. Fiecare popor îşi reconstituie, în primul istoria naţională, o
istorie destinată, pedagogiei naţionale,care cultivă patriotismul, valorile fundamentale legate de
limbă, teritoriu, artă, religie etc. În secolul al XIX-lea în contextul formării naţiunilor europene au
existat, într-adevăr crâncene "bătălii" istoriografice, concurenţe şi chiar confruntări seerioase pe
tărâm istoriografic, pentru că istoria a fost un reper fundamental de legitimare a fiecărei naţiuni.
Dar, istoria naţională nu trebuie să fie naţionalistă (în sens xenofob), văzând în trecut o luptă
eroică cu duşmanii seculari, chiar dacă este “pătrunsă de la un capăt la celălalt de jocul ascuns
al iubirii de ţară (…) poate mai mult chiar de cum se învoieşte o tratare absolut ştiinţifică a
istoriei”, aşa cum recunoştea acum un veac A.D.Xenopol.Dramele trecutului nu pot fi rezolvate
de cei de azi prin perpetuarea unui discurs agresiv, care încurajează antipatiile, urile faţă de
vecinătăţi.Istoriografia nu trebuie să se pună la ghidonul ideologiilor politice naţionaliste, ci
trebuie să-ţi urmeze menirea de sa de desoperire a trecutului aşa cum a fost, cu bine şi rău, cu
succese, dar şi cu erori. Emanciparea de ideologii a devenit de câteva decenii o exigenţă
ştiinţifică prioritară la nivel academic şi universitar în Occident, în vreme ce la noi nefasta
tentaţie de a instrumentaliza trecutul în scopul unui fals patriotism nu a fost depăşitNu există o
rea intenţie şi un mai mare deserviciu adus naţiunii decît să-i falsifci istoria, să oferi minciuni, pe
care orice bun istoric, dinlâuntru sau din afară le poate dărâma cu cîteva argumente. Jocul de
glezne al patriotism-naţionalismului istoriografic ne joacă feste astăzi, cănd istoriografiile
naţiunilor vecine sunt mai bine cotate în lume, căci atenuarea autohtonismului şi a izolării de
istoria europeană le fac mai credibile.În contextual actual al Uniunii Europene importantă este
restituirea onestă a fiecărei istorii naţionale, dar şi ieşirea din izolaţionismul tematic şi
metodologic, pe care îl preferă "tradiţionaliştii",cu apetitul lor pentru fapte mărunte, pentru
descrieri sterile,cu goana după surse inedite, cu alergiile binecunoscute la inovaţiile tematice şi
metodologice occidentale. Neîncureajarea abordărilor tematice complexe, a sintezelor
universitare, fac ca, în ciuda unor eforturi remarcabile ale unor istorici români, în anul 2007 să ne
situăm printre ultimii în domeniul cercetării istoriografice.
Istoriografia naţională trebuie să fie gardianul şi reperul autenticităţii imaginii trecutului,
cea care trebuie să alimenteze memoria naţională şi conştiinţa naţională cu restituiri valoroase,
care să dizloce trecutul inventat de ideologiile politice.Ca şi în secolul al XIX-lea romantic forţa
unei naţiuni este dictată şi astăzi de maniera în care se afirmă, nu numai politic şi economic, ci şi
cultural.Obiectivitatea istoriografică este înţeleasă de către istoricii serioşi drept imparţialitate,
autenticitate, bazată pe corectitudinea utilizării şi lecturii surselor istorice.Multe istoriografii
naţionale demonstrează în zilele noastre că prin descifrarea semnificaţiei imaginilor, a miturilor şi
simbolurilor naţionale conştiinţa istoricului, dar şi a cititorului, iese considerabil îmbogăţită, fiind
mai aproape de o universalitate a simpatiei faţă de toate epocile şi toate naţiunile lumii.A studia
onest naţiunea şi naţionalismul, complicaţiile lor ideologice, înseamnă a înţelege în fond uriaşa
complexitatea umană

O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism

Naţiunile..sunt..imaginea naturii umane, capabile de bine, ca şi de rău,
după cum îşi propune ambiţia şi generozitatea lor.
B. de Montferrand
Ultimele decenii sunt etichetate drept timp al incertitudinilor sau turnantă critică un
diagnostic neliniştitor ce a deschis calea unor largi dezbateri şi reflecţii, inclusiv în privinţa
cercetărilor istorice.O serie de teme legate de temporalitate, memorie, criză, progres, emancipare,
popor/naţiune etc. sunt supuse unor noi exigenţe intelectuale, care caută o cale particulară între
teoria şi practica istoriei, între filosofie şi lingvistică, antropologie şi teoria politică, structuralism
şi hermeneutică, fără o deviere de la linia academică.În maniere diverse, de felul la longue
durée sau le retour à l’événement, microistoria, anthropological mode of history etc, cercetarea
istorică tinde spre o altă lectură a societăţilor, văzute ca un câmp al vieţii şi al experienţei, de
unde încercarea de a pătrunde în miezul tensiunilor lor. Aceste orientări reprezintă o invitaţie
adresată istoricilor de a se situa într-un punct nodal de unde pot să perceapă întreaga
complexitate a realităţilor istorice. Cu alte cuvinte, omul nu trăieşte într-o lume de fapte brute sau
conform nevoilor şi dorinţelor lui imediate, ci mai curând în mijlocul unor emoţii imaginare, în
speranţe şi temeri, în fantezii şi vise pe care le-ar dori în realitate. Realitatea fizică de care simte
atras istoricul nu există în afara realităţii simbolice, mitice sau rituale cu ajutorul cărora oamenii
şi comunităţile percep şi “domesticesc” complexitatea neliniştitoare a vieţii.Istoriografia nu
trebuie să studieze exclusive faptele materiale şi instituţiile trecutului, mai apropiat sau mai
îndepărtat, ci şi legăturile în comunităţi, solidarităţile, credinţele care îi ţineau laolaltă pe oameni.
O traversare în durata lungă a istoriei duce la constatarea că în toate epocile a existat nevoia
de unitate, de ordine şi armonie socială, idealuri întemeiate în societăţile tradiţionale pe viziuni
religioase, iar în societăţile moderne pe raţiune.Dacă în societăţile antice, greceşti şi romane
unitatea familiei era fundamentală, bazîndu-se pe religia vetrei sacre şi a străbunilor. Familia,
fratria, tribul, cetatea s-au născut treptat din nevoia de solidaritate în faţa violenţelor, insecurităţii
şi a nevoilor economice.2În mod mai explicit nevoia de unitate şi ordine socială, mergînd pînă la
armonie s-a pus mai ales în vremea Renaşterii şi a Reformei, (sec. XV-XVI), cînd, sub influenţa
unui umanism generos, omul era considerat o minunăţie (Pico de la Mirandolla), capablă de fapte
demne. Renaşterea a difuzat cu pasiune textele anticilor greci şi romani, care traduceau nostalgia
unei Vârste de aur, ceea ce semnala existenţa în memoria colectivă a viziunii unui paradis
primordial al unităţii armoniei, abundenţei şi libertăţii, care urma să se reinstaureze
cândva.Reforma şi apoi Contrareforma şi-au pus mari speranţe în posibilitatea de modelare a
oamenilor şi a societăţilor după valorile şi virtuţile creştine, ce cultivau iubirea, pacea, cinstea şi
fraternitatea. Bisericile creştine, în ciuda eforturilor de modelare creştină s-au izbit de rezitenţa
mentalităţii populare, păstrătoare a sedimentelor păgâne şi a atitudinilor de violenţă şi
dezbinare.În secolul al XVII-lea, gînditori ca Davide Hume, relevau faţa întunecatǎ a omului..
cel mai mare duşman al omului.Hume (Dialoguri privind religia naturalǎ, partea a X-a) observa
cu scepticism că opresiunea, nedreptatea, dispreţul, ofensa, violenţa, rǎzvrǎtirea, rǎzboiul,
calomnia, trǎdarea, frauda au fost atitudini şi comportamente prin care, dintotdeauna, oamenii s-
au torturat unii pe alţii şi ar fi distrus repede societatea pe care au alcǎtuit-o, dacǎ n-ar fi existat
frica de relele şi mai mari pe care le-ar aduce despǎrţirea lor.3 Fără a neglija particularismele
gândirii politice moderne, interesată în organizarea societăţii, este relevant faptul că fundamental

2
Fustel de Coulange, Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei,, vol.I, trad.
din lb.fr. Buc., Ed. Meridiane, 1984, p.181-182.
3
Dominique Schnapper, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, Paris, Éditions Gallimard,
1994, p. 199.
ea s-a inspirat din modelele de umanitate care supralicitau capacitatea raţională în realizarea
oridinii şi a controlului asupra societăţilor. Gîndirea raţională politică a stabilit, din secolul al
XVIII-lea încoace, anumite principii prioritare, în primul rând cele ale unităţii politice,a libertăţii,
fraternităţii şi egalităţii sociale, înţelese într-un alt sens decît în Vechiul Regim dominat de o
împletire a teologiei cu politica.Societatea modernă a fost concepută fundamental egalitară în
valorile sale şi raţională în organizarea sa, tocmai pentru că la nivelul trăitului a fost măcinată
profund de stări conflictuale! Aceste principii politice moderne au avut menirea să asigure vieţii
sociale coerenţă, aşteptare şi speranţă. Ambiţia egalitară, ca şi cea fraternală şi unitară au fost
proclamate drept ideal, tocmai pentru a contrazice realităţile concrete!Din secolul al XVIII-lea
încoace doctrinele politice, formulate de diferitele ideologii, au căzut în iluzia că lumea
înaintează spre o bună organizare politică, bazată, fie pe o monarhie parlamentară, fie pe voinţa
republicană.
Moartea fizică sau, mai ales, simbolică a monarhiului Ludovic al XVI-lea în vremea Marii
Revoluţii4 a constrâns pe noii “antreprenori” ai politicii, să caute un nou “ciment unificator” în
mitul naţiunii.Revoluţia franceză de la 1789 a alimentat puternic în întreaga Europă speranţa că s-
a inaugurat o nouă eră, cea unităţii politice a fiecărui popor-naţiune, care înainteză cu paşi fermi
spre progress şi civilizaţie.Romantismul politic din secolul al XIX-lea a lansat acel entuziasm al
armoniei supreme, realizate prin voinţa şi comuniunea patriotică, pentru că, în realitate societăţile
sunt marcate de conflicte, divizări de tot felul, care dau sentimentul de nelinişte şi insecuritate.
Terapeutica acestor stări antitetice, în spatele cărora se află valori, atitudini, sensibilităţi,
disponibilităţi diferite, a fost căutarea unor credinţe comune, care să susţină elanuri colective,
voinţa de unire, de contopire în imaginea unei societăţi coerente şi omogene. Vechiul model al lui
Aristot, la fel de prestigios şi în epoca modernă, se referea la comunitatea stabilă, care oferă
fericire membrilor săi, al unei mari asociaţii politice, care are în vedere unitatea şi interesul
general. Exigenţele revoluţiei industriale au impus, la rândul lor, omogenizarea societăţii, pănă
atunci fracţionată şi în mare parte analfabetă! Poporul-naţiune apare l-a romantici, drept
întruchiparea unei un suflet colectiv, înzestrat cu virtuţi şi geniu creativ, o unitate puternică, etno-
culturală, sedimentată istoric, care poate fi stăpână pe destinul şi cultura sa. Pasiunea
democratică modernă a tins spre estomparea diferenţelor în interiorul cetăţii, spre creuzarea
concepţiilor opuse, tinzând spre omogenitate mentală în condiţiile eterogenitătii
sociale.Principiile moderne ale libertăţii şi egalităţii s-au opus, atât celui de inegalitate socială, cât
şi celui de alteritate naţională! Liberatea naţiunilor, egalitatea în demnitate a acestora au fost pe

4
Revoluţia Franceză de la 1789-1794 a reprezentat un model de schimbare radicală, dar şi violentă, a unei unităţi
politice înveechite (Vechiul Regim monarchic, considerat despotic), cu regimul republicat, bazat pe suveranitatea
poprului-naţiune.
primul plan în secolul al XIX-lea cănd naţiunile bătrînului continent s-au născut într-o atmosferă
tensionată şi concurenţială. Urmărind traiectoriile modernităţii din ultimele secole se constată că,
în ciuda unor idealuri de unitate naţională sau a aspiraţiilor de armonie între naţiuni au existat
apetituri antagonce, tensiuni permanente, pasiuni politice contradictorii, valori plurale, moduri de
viaţă diferenţiate, în interiorul naţiunilor şi între naţiuni.
Secularizare şi resacralizare în lumea modernă
Timpurile moderne, care s-au ivit treptat după Renaştere şi Reforma protestantă au
însemnat profunde schimbări în concepţiile despre om, societate şi politică. Trecerea lentă de la
teocentrism la antropocentrism a însemnat în esenţă accelerarea procupărilor pentru cetatea
terestră, în detrimental Cerului divin, ceea ce a schimbat destinul lumii.În perioada medievală
imaginea socialului apărea ca un ansamblu viu şi funcţional de ierarhii şi solidarităţi organice al
cărui model este corporal. Sfântul Pavel a folosit printre apostolii care a folosit metafora trupului
şi a mădularelor pentru a sugera simbolic Biserica creştină corpus mysticum, adică o comunitate
a fidelilor,un corp, al cărui cap era însuşi Isus Christos. Poporul pământea trebuia să fie
imaginea ierarhiei şi armoniei poporului ceresc, care forma Cetatea lui Dumnezeu. Creştinismul a
stat în mod tradiţional, la baza legăturii sociale, fiind purătorul unor concepţii şi sentimente
colective, esenţiale şi pentru legitimarea puterii politice. Construit, tot mai mult, în jurul unor
valori etatiste, pe categorii aferente autorităţii de stat, catolicismul a încurajat el însuşi dizolvarea
naţiunii în Stat, supunând-o la un proces de integrare politică şi administrativă, care a permis
apariţia unor structuri statale solide şi centralizate. Protestantismul, ancorat în categoriile libertăţii
individuale, a încurajat, la rândul său, desprinderea unor naţiuni din blocul catolic universalist.
Veritabila comunitate creştină fusese cea care trebuia să realizeaze la un înalt nivel
destinul terestru, fiind reprezentată de totalitatea fidelilor în sânul unei Cetăţi-Univers. Această
cetate creştină fusese, în mod tradiţional, subordonată unui singur păstor, omul cel mai apropiat
de Dumnezeu, care era Papa pentru catolici. Ierarhia însemnase afirmarea unei preeminenţe
radicale din punct de vedere global, stricta subordonare de la inferior (puterea temporală) la
superior (autoritatea spirituală). Principiul ordinului ierarhic fusese idealul unitar, fuziunea
temporalului în spiritual, ceea ce s-a denumit drept augustianism politic. Interesele Cetăţii
terestre au intrat, însă, în atribuţiile Statului, care a pretins tot mai mult că le garantează, dar
Statul a pretins şi subordonarea aspectelor spirituale, aspect care s-a regăsit în toate statele
europene, în prima parte a secolului al XVII-lea. Statul suveran, cel al principelui “de drept
divin,” s- declarat pacificator şi unificator, această raţiune de Stat fiind o replică la atitudinea
belicoasă a pluralităţilor instituţiilor biserceşti, a cărei mărturie a fost confruntarea intolerantă
dintre confesiuni. Războaiele religioase au dezbinat comunitatea creştină europeană în secolul al
XVII-lea, iar idealul unitar creştin, care s-a regăsit cândva în unificarea imperială, a fost contrazis
de pluralitatea monarhiilor teritoriale în secolul al XVIII-lea. Statul nu putea păstra pacea decât
prin dezlegarea de adeziunea confesională. În lipsa acestei unităţi referenţiale de tip religios, s-a
deplasat către Stat capacitatea de a construi această unitate politico-socială. De acum înainte
credinţele şi practicile s-au înfruntat în interiorul unui spaţiu politic, încă organizat după model
religios, în jurul regelui, care avea sarcina să asigure o anumită poliţie a practicării unor religii
diferite. Reformularea feudală a principiului ierarhic şi individualizarea legăturii de dependenţă
politică, care s-a ivit la nivelul gândirii politice, a deplasat solidaritatea de grup spre raportul de
la om la om, spre asocierea voluntară colectivă. Aşadar, pe lângă comunităţi regionale,
provinciale, religioase, intelectuale, naţiunea şi patria au câştigat treptat prestigiu în veacul al
XVIII-lea. Dacă Montesquieu prefera mica sa familie şi patria, unele spirite ca Voltaire, au fost,
din contră, fascinaţi de cosmopolitism, de ideea de “cetăţeni ai universului,” considerând că
patria este acolo unde este bine! 5
Jean- Jacques Rousseau (1712-1778) vorbea în Contractul social despre nevoia unei
religii, care să permită Statului - “bine constituit,” aşa cum sugerase Thomas Hobbes - să ceară
cetăţenilor să-şi sacrifice viaţa, să creadă cu speranţă într-o viitor al corpului politic din care face
parte. Cetatea democratică rousseauistă trebuia să controleze şi educe pe cetăţenii săi, pentru a fi
devotaţi, în primul rând, ei însăşi! De aici, nevoia dispozitivului unei religii civile! Poporul
suveran putea singur fixa “o profesiune de credinţă pur civilă.” Rousseau considera că pentru
democraţie ar fi importantă formularea “unei profesiuni de credinţă pur civilă (…) nu ca o
dogmă, ci ca un sentiment de sociovolenţă, fără de care este imposibil să existe buni cetăţeni şi
fideli ascultători.” 6 Gândirea politică a lui J.J. Rousseau nu a fost o doctrină sistematică, dar a
inspirat, incontestabil generaţia care a făcut Revoluţia din 1789, atât pe revoluţionari, cât şi pe
contrarevoluţionari! Rousseau făcuse o analiză critică a ordinului ierarhizat medieval,
considerându-l injust. El a opus acestuia ideea utopică unei societăţi juste, unitare şi armonioase,
a unui spaţiu politic nou, alcătuit din oameni liberi, egali, participanţi la afacerile Statului:
cetăţenii. Modelul de cetăţean devenea cel al religiei republicane a Antichităţii, punctul de
pornire al unei noi religii civile. Aceasta trebuia construită pe o combinaţie ambiguă între
principiul deismului, cel al drepturilor naturale şi al civismului, fiind concepută ca un fundament
ideal, necesar pentru asigurarea unităţii morale a corpului politic şi pentru formarea cetăţeanului
în conştiinţa unui bine comun, în respectul instituţiilor şi în spiritul devoţiunii pentru patrie.
Rousseau nu a făcut, însă, nici o referire la caracterul conflictual al noului spaţiu politic, nici la
posibilitatea pluralismului politic. Ceea ce l-a interesat a fost modelul unui nou câmp politic,
5
Ibidem, p. 220-224, 226-230.
6
J. Baubérot, S. Mathieu, op. cit., p. 28-29, 39.
preferând republica drept formă de guvernământ, definită prin suveranitatea poporului, un popor
mic, cu moravuri simple.7
Proiectele filosofice, apoi cele revoluţionare, ale unui noi ordini sociale trebuia să
garanteze o vaţă socială armonioasă, de aceea fondatorii lor au trebut să pună noile referinţe tot
sub semnul sacrului! Facerea de bine a devenit virtutea naturală îndreptată spre semeni, iar
compasiunea a fost cea de la care J.J. Rousseau a avansat…fraternitea! Fraternitatea socială nu
mai era legată direct de originile creştine, dar păstra umanitatea, sociabilitatea; ea devine în
expresie curentă iubirea de patrie, împărtăşite între fiii ei! A fi fraţi, înseamnă a te recunoaşte
printre cetăţenii patriei, a împărtăşi acelaşi sentiment civic, a te supune aceloraşi legi al unui Stat,
constituit pentru toţi, împreună! Aspiraţia fericirii tuturor oamenilor a constituit o altă ilustrare a
aptitudinilor proprii umanităţii, fără apelul la acel Dumnezeu al revelaţiei! Fericirea terestră,
multă vreme cantonată în spaţiul religios este investită ca o utilitate socială de filosofia
Luminilor, care se rupe astfel brutal de creştinism. De acum fericirea nu mai este legată de
aşteparea Lumii de Dincolo, ci de o voinţă a naţiunii, în speranţa în progres. Aspiraţiile, pasiunile
hedoniste au fost întoarse cu faţa spre politică!
Laicizarea gândirii politice a fost semnul unei schimbări radicale a relaţiei dintre putere şi
societate, între bază şi vârf, care a deschis era reprezentării politice. Revoluţia de la 1789 a
detronat Providenţa, înlocuind-o cu substitute terestre: poporul/naţiune şi Republica. Naţiunea
însemna, pentru montagnarzi, o fortăreaţă închisă, mândră şi retranşată în sine, în vreme ce
girondinii o concepeau ca pe o cetate deschisă spre celelalte naţiuni.8 Naţiunea a devenit la 1789
idealul politic şi mesianic, căci în vremea revoluţiei patriotul era sinonim cu revoluţionarul. Lupta
revoluţionară devenea naţională, pentru că forma politică emergentă, naţiunea, era pomenită ca
un sector al sacralităţii profane.Contrarevoluţia vehicular însă o altă părere! În 1798 un abate,
Barruel, folosea cuvântul “naţionalism,” într-un sens negativ, pentru a stigmatiza Luminile în
privinţa moralei individualiste, a interesului şi a uitării moralei evanghelice. Naţionalismul luase
locul iubirii creştine, universale, dintre oameni!9
Regele a încetat să mai fie eşalonul privilegiat în ierarhia puterilor, mediatorul care leagă
principiul invizibilului de lanţul vizibil al comunităţilor naturale, prevăzute fiecare cu propria
coeziune. Suveranul nu mai era conceput ca o încarnare a unei legi transcedentale, ci a devenit
un instrument al dreptului divin, de factură mai întâi terestră, adică în raport prioritar cu
comunitatea umană. Noul model de monarh răspunde în interiorul corpului politic de necesitătile
imanente ale comunităţii. Astfel s-a profilat noua faţă a puterii în Statul modern, o instanţă

7
B. Baczko, Rousseau, Rousseauismes, în Nouvelle histoire des idées politiques, p. 108-122.
8
Idem, Le radicalisme révolutionnaire, în loc. cit., p. 158.
9
M. Delon, “Nation,”în loc. cit., p. 128-132, 134-135.
specializată prin care colectivitatea accede la subiectivitatea funcţionării sale. Acţiunea puterii
încetează să fie plasată sub semnul separării de drept a bazei şi a vârfului, basculând spre
adecvarea internă a societăţii la propriul său principiu, spre o coincidenţă ideală dintre bază şi
vârf. Şeful statului apare drept primul dintre egali, dar cu prestigiul de pater patriae, garantul
justiţiei şi al libertăţii sociale.Societatea civilă este declarată autonomă faţă de societatea
religioasă păstorită de Biserici, fiind reglată şi determinată din însăşi interiorul ei. Exigenţa
absolută a conjuncţiei puterii cu societatea a devenit orizontul fundamental al politicii moderne,
care prin laicizarea treptată în secolul al XIX-lea s-a separat de creştinism.10
Aşadar, la geneza modernităţii politice a stat tocmai necesitatea redefinirii coeziunii
sociale, politicul asumându-şi prin transfer de sacralitate, imensa putere a legăturii religioase.
Dacă vechea tradiţie susţinută de creştinism şi Bisericile creştine susţineau unitatea de credinţă,
sacralizarea politică în modernitate a câştigat teren din secolul al XVIII-lea, încoace pe măsură ce
dimensiunea politică şi-a cucerit autonomia instituţională în confruntarea cu religia tradiţională,
asumându-şi propria sa dimensiune “religioasă,” propriul caracter de sacralitate, propria
prerogativă de a defini şi semnifica existenţa umană terestră pentru individ şi
colectivitate.Romanticii au fost cei pentru care sacralitatea politică a reprezentat o modalitate de
asigurare a ordinii şi coerenţei prin simboluri cu valoare absolută. Astfel, Naţiunea, Patria,
Poporul, Statul au devenit figurile politice abstracte şi profund morale, un ideal de virtute şi
protecţie colectivă, menite să asigure unitatea şi coeziunea socială. Aceste simboluri politice au
avut rolul de a da imaginea cea mai globală a unei societăţi unificate, de a reprezenta Unul,
Theos-ul, în jurul căruia au tins să se organizeze societăţie moderne! Resacralizarea politică a fost
inspirată de monoteismul creştin, de aceea a condus la monoteizarea socialului, care se traduce
prin tendinţa de unificare socială, incarnată în instituţii sociale.
Destinul mitologiilor şi modernitatea
Ca să putem înţelege mitologiile naţionale, care au favorizat naşterea naţiunilor moderne,
trebuie să înţelegem supravieţuirea miturilor în timpurile moderne şi contemporane.În esenţă,
modernitatea semnifică disoluţia ordinului tradiţional, conturarea unor valori, norme, idealuri,
aspiraţii noi, dar toate acestea coexistă cu vechi valori şi aspiraţii tradiţionale.Fiecare societate
modernă ş-a conturat propriile mitologii unde se regăsesc sedimente ale mitologiilor din
vremurile anterioare - preluate prin cultură şi religiei ideologii politice.Dominată de conştiinţa
unui timp ireversibil şi progresiv, pe care raţiunea critică pretinde că l-a purificat de orice
semnificaţie transcedentală, modernitatea înseamnă o conştiinţa întemeierii unor noi idealuri şi
norme, dar şi o privire raţională asupra timpului istoric.Gândirea politică, ideologică, ştiinţifică a

10
M. Gauchet, Le désenchantement du monde, p. 249-251, 253.
modernităţii, mai ales din veacul al XIX-lea încoace, pretinde că nu mai recuge la modelele
mitice, ci oferă o descriere corentă, logică a trecutului, prezentului şi viitorului.O mare iluzie,
căci supravieţuirea mitologiilor (adică a imaginile ideale despre trecut, dar şi a
utopiilor,imaginile ideale despre viitor,a eschatologiilor etc) în plină epocă a raţionalismelor
ideologice şi ştinţifice se datorează faptului că mitul este o dimensiune antropologică, fiind legat
de prima cunoaştere pe care omul a gândit-o despre sine şi despre ceea ce-l înconjoară! Mitul
datează, dar nu se perimează, căci el este contemporan cu umanitatea (M. Eliade). Perenitatea
miturilor nu se datorează atracţiei fabulaţiei, ci ea atestă însăşi perenitatea realităţii umane. Aşa se
face că ne regăsim după milenii, în mitologia greacă şi în revelaţia creştină, le recunoaştem ca şi
cum le-am fi cunoscut dintotdeauna.11Echilibrul fragil al vieţii, atât de complexe şi de
imprevizibile, îl făcea pe omul arhaic şi îl face şi pe cel modern să găsească în mituri dorinţa de
sens şi de ordine în universul social şi natural. Miturile sunt viziuni întruchipate în povestiri
care în funcţie de sensibilitatea individuală şi colectivă – afectivitate, voinţă, nevoi, aspiraţii etc-
influenţează profund comportamentele şi atitudinile umane.Această istorie sacră, primordială
este fundamentală pentru că ea explică, şi în acelaşi timp justifică, existenţa lumii, a omului şi a
societăţii.Mitul este considerat, în acelaşi timp, o istorie adevărată, care relatează cum au venit
pe lume oameni, popoare, care au fost eroii istoriei, dar transmit o serie de valori fundamentate,
precum unitatea, fraternitatea, eroismul şi altele.12Structurile mitice au fost un prim stadiu al
valorilor umane, care s-a perpetuat de-a lungul timpului. 13 Mitul formulează reguli de gândire şi
de acţiune care-i ajută pe oameni să se integreze în lume, pentru că el este reprezentarea unui
model exemplar,- de pildă, un eveniment primordial, o acţiune sacră, un gest semnificativ care s-a
petrecut undeva, cândva ( in illo tempore ).14Prin intermediul ritului, mitul este repetat de fiecare
generaţie în parte. Timpul şi spaţiul mitic se îngemănează şi comunică cu prezentul în cadrul
ritual al sărbătorii. Ritualul sărbătorii crează o comunitate unanimă, a cărei coeziune, ordine,
unitate este spontan reafirmată. Orice sărbătoare este un act cosmogonic, căci simulează haosul,
excesul, violenţa din care se vor naşte ordinea, virtutea şi pacea. Sărbătoarea poate fi definită ca
reluare a mitului în actualitatea sa plenară, ca mare spectacol al mitului jucat de întreaga
societate.15Gestul repetării în cadrul sărbătorilor sau a comemorărilor, este semnificativ, căci
numai prin repetare faptele umane capătă sens, pentru a le distinge de cele lipsite de sens!
Experienţa repetării rituale a avut dintotdeauna rolul de a fonda şi armoniza comunitatea de

11
Georges Gusdorf, Mit şi metafizică , trad din fr., Timişoara, Ed. Amarcord, 1996, p.261;262-263.
12
Mircea Eliade, Nostalgia originilor.Istorie şi semnificaţie în religie, Buc., Humanitas, 1994, p. 123.
13
G. Gusdorf, op. cit., p. 11-13.
14
M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions, Paris, Payot, 1946, p.355.
15
Henri Hubert, în Prefaţă la Le Culte des Héros et ses conditions socials, de Czarnowski, Paris, Alcan, 1919, apud
G. Gusdorf, op. cit., p. 69-71.
gândire, simţire şi acţiune! Această reactualizare a miturilor,- liturghie repetitivă sau eterna
reîntoarcere (Mircea Eliade)- a modelelor primordiale înseamnă o identificare permanentă cu
ele, dar şi o legătură vitală între trecutul şi prezentul fiecărei generaţii!16Exemplaritatea mitică
conferă fiecărui fapt prestigiu şi autoritate, ea este o certitudine a valorii consacrate prin tradiţie,o
solidaritate, o legătură contimuă cu strămoşii! Spaţiul mitic,- pământul patriei, al naţiunii - este
centrul, referinţa vieţii individuale şi colective în raport cu necuprinderea lumii. Timpul mitic
este cel al începuturilor, când universul uman a fost creat şi s-a manifestat la valoarea cea mai
înaltă El este unul sacru, adică reprezintă o referinţă indispensabilă şi indiscutabilă, un uriaş
principiu de identitate, în raport cu cel profan incoerent, fragmentat, divers la scara diversităţii
umane.17
Tentaţia iluministă a evacuarii miturilor, a credinţelor tradiţionale puse sub stigmatul
ignoranţei, nu a însemnat o dispariţia lor. O parte din mentalitatea modernă, cea populară a rămas
încremenită în vechile structuri mitice, iar o alta, elitistă, activă s-a eliberat din captivitatea
mitico-religioasă şi astfel, secularizată, a descoperit autonomia realităţii umane şi cunoaşterea
obiectivă, ştiinţifică! Omul, societatea, politica trebuia să fie opera raţiunii ! Aşa s-a întâmplat,
mai ales după secolul al XIX-lea!Expansiunea raţiunii a dus la adormirea unor vechi mituri şi la
pulverizarea unor mitologii,pentru ca din rămăşiţele lor să ia naştere universuri mitologice noi! 18
Valorizarea raţiunii umane a dus la modificarea şi declinul arhetipului paternal şi la exploatarea
celui maternal. Funcţia simbolică a Mamei este dezvăluită în mitologiile modernităţii de mitul
Naturii şi al Societăţii, al Umanităţii, Civilizaţiei şi al Naţiunii. 19 Miturile moderne sunt mai puţin
recunoscute şi înţelese decât miturile tradiţionale,care au fost luate drept adevăr. În modernitate
miturile impresionează, oamenii moderni fiind devoraţi de mituri: “miturile ne presează din toate
părţile, ele servesc la toate, ele explică totul.” 20 Salvatorul, Complotul, Unitatea, Vârsta de Aur,
Progresul, Revoluţia, Naţiunea etc sunt mituri politice moderne ce mobilizează o constelaţie de
simboluri, imagini şi care, la fel ca miturile epocilor antice şi medievale, exorcizează neliniştile,
fricile, încurajează speranţele colective.
Ipostazele alteritǎţii şi geneza mitologiei naţionale
Reflecţiile despre modernitate tind, deseori să o prezinte ca pe o epocă de separaţie, o
rupere de mentalitatea creştină, o căutare a identităţii în alteritate, o contopire cu un altul pe care
16
Cea mai veche vârstă mitică nu avea conştiinta timpului, căci repetarea rituală însemna reafirmarea lui Acelaşi
Timp şi Spaţiu Această mentalitate a fost depăşită cândva de Eterna reîntoarcere, care presupune conştiinţa timpului,
o devenire circulară în care fiecare cerc este succesiunea epocilor istorice.Reîntoarcerea vizează identitatea cu
Acelaşi prin dispersarea de Altul; unitatea (cu începuturile-nn) este deja ameninţată. G.Gusdorf, op. cit., p. 27.
17
Antropologia primitivă relevă existenţa experienţei unanimităţii, noi fiind posterior eului. Omul precategorial nu
avea conştiinţă egocentrică, de unde şi absenţa sentimentului morţii. Ibidem, p. 66; 79-81.
18
Cf Claude Lévi-Strauss, Antropologia structrurală, trad. din fr., Buc., Ed. Politică, 1978, p. 246.
19
Vezi, J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politiques, p. 358 şi 369; 525;559-565.
20
A. Reszler, op. cit., p.209.
 21
îl inventăm şi care este reflectarea noastră ! În distanţa pe care o trǎiesc faţǎ de Dumnezeu,
oamenii şi comunitǎţile moderne îl întâlnesc continuu pe Celǎlalt, care nu mai înseamnă acel
Satan, de care vorbesc testele testamentare, ci semenii cu care este împǎrţitǎ o anumitǎ
adversitate!Mecanismul alterităţii a fost întotdeauna acelaşi, adică proiectarea asupra Celuilalt
a propriilor fantasme şi dorinţe.(L. Boia, Pentru o istorie a imaginarului).În timpurile
premoderne, Celǎlalt, cumplitul adeversar, fusese Satan din Apocalipsa lui Ioan Teologul, o fiarǎ
cu aripi de foc(Jean Delumeau).Arhetipul alteritǎţii îl constituise Nefratele, care a reprezentat
negativitatea, demonia, ipostaza celui dominat de voinţa de putere şi de posesiune! În esenţǎ, în
mentalitatea religioasǎ Alteritatea s-a nǎscut fǎrǎ justificare şi fǎrǎ temei în lume! Tema creştină
a aproapelui (teologia aproapelui) este legată de tema milosteniei, care dă sens instituţiei sociale
22
şi evenimentului întâlniri cu Celălalt. Oamenii moderni trǎiesc în comunităţi naţionale, care
apar ca nişte ansambluri diverse prin specificul lingvistic, etnic, territorial, de unde nevoia de
raportare a fiecǎrei comunitǎţi la celelalte. Indiferent de mărimea comunităţii naţionale, fiecare îşi
exaltă vanitatea, mândria, identitatea, până la rivalităţi poltice,culturale etc. 23Încă din secolele
XVII- XVIII în Europa gândirea filosofică şi politică s-a concentrat asupra credinţelor,
moravurilor, instituţiilor sociale ale străinilor, din vecinătate sau de mai departe.Atenţia s-a
îndreaptat asupra Celorlalţi ca un pretext pentru a discuta despre propria identitate etnico-
naţională. Celǎlalt, adică reprezentantul altui popor, altei culturi, religii, etc., situat geografic mai
aproape a generat în sensibilitatea colectivă sentimente de obstinaţie, fricǎ, duşmǎnie, disperare,
care stimulate de propaganda xenofobă s-au transformat în violenţe. 24 Mentalitatea colectivă din
toate timpurile cunoaşte o structură arhetipală emergentă: frica de ceea ce este străin, perceput
perceput ca o lume pe dos, care nelinişteşte, căci poate să devină ostilă primejdioasă.Solidarizaţi
prin origini, cultură, limbă etc membrii comunităţilor au avut concomitent sentimentul înrudirii,
dar şi pe cel al deosebirii în raport cu alte comunităţi. Când era vorba de alte popoare diferenţele
culturale au devenit obiect de suspiciune şi teamă, creând simpatii sau antipatii, iar istoria depune
mărturie asupra dialogului dramatic în care s-au aflat culturile şi societăţile istorice !Frica de
Celălalt, fie el real sau imaginar se bazeazǎ pe faptul că Alteritatea, mai ales sub chipul Străinului
este viziunea unei puteri infernale, vicleane, perverse.Diferenţele rasiale şi religioase, mult mai
mult decât alte diferenţe culturale, au creat fobii de lungă durată, cum este cazul turcilor păgâni,
consideraţi duşmani pentru creştinătatea europeană, până în secolul al XIX-lea. Existǎ
dintotdeauna o reacţie înverşunatǎ în a vedea în Străini, adicǎ în Diferenţǎ o formǎ de negativitate

21
Vezi, Matei Călinescu, Cele cinci feţe ale modernităţii, Buc., Ed. Univers, 1995, p.66-67.
22
Ibidem, p. 119
23
Hans Freyer, Les fondements du monde moderne, Paris, Payot, 1965, p.122.
24
Ibidem,p. 124.
şi ca urmare sǎ existe o formǎ de apǎrare specificǎ celui care se centreazǎ pe propria identitate, pe
propria voinţǎ de existenţă şi autoritate.Toate popoarele au fost etnocentriste, adică şi-au
reprezentat şi trăit raportul unitate-diversitate, şi-au descris personalitatea şi existenţa într-un
scenariu ideal al istoriei şi dintr-un  punct de observaţie  local.25 De fapt, acest etnocentrism este
convingerea dominantă a fiecărei culturi în excelenţa şi în exemplaritatea modelului
ei.Solidaritatea firească cu etnicul, nu înseamnă numai preţuirea etnicului, ca substrat şi deţinător
al unei exclusivităţi, ci şi ca întrupare fără prihană a unor supreme idealuri. 26 Opusul chipului
suspect al alterităţilor naţionale a devenit figura Naţiunii- construcţie a Raţiunii luminate, de
justiţie egalitate fraternală şi justiţie universalǎ! Naţiunea modenă s-a nǎscut,din acest punct de
vedere, ca o compensaţie necesarǎ a paradigmei transcendentului, ca o instanţǎ supremǎ, propusǎ
sacralizǎrii pentru a lupta şi a învinge adversarii demonizaţi.Iată de ce atributele Naţiunii sunt
analoge celor divine, de unde sensul de sfântǎ fǎpturǎ a naţiunii şi de personae sacre, adevǎraţi
mântuitori/salvatori pentru cei ce se devoteazǎ acesteia! În prima jumătate a secolului al XIX-lea,
la noi de pildă, identitatea (conştiinţa de sine naţională) s-a dezvoltat într-o confruntare mai mult
sau mai puţin angajată cu celelalte naţiuni ale Europei. Transilvania şi Principatele româneşti au
devenit miza marilor mutaţii în raporturile de forţă între marile puteri. Trezirea politică a
naţionalităţilor s-a săvârşit mai ales pe fondul mesianismul romantic care predica sondarea
27
individualităţii etnice, a tradiţiilor şi a cutumelor legate de limbă şi cultură
Ideologiile politice, noile speranţe ale unităţii şi armoniei
Marginalizarea treptată a creştinismului în secolul al XIX-lea a făcut loc unor noi
promisiuni ale salvării colective ideologiile. Faţă de creştinism, care propovăduia valorile divine,
imuabile şi comune întregii societăţi, ideologiile au "propovăduit" fiecare în parte, într-un mod
concurenţial, valori care se găseau cu prioritate în orizontul de aşteptare al poporului:fraternitate,
libertate naţională,justiţie socială etc. Corpul politic modern, naţiunea, este propusă ideologic ca
o formă de emancipare în faţa vechiului, o nouă personalitate politică ce trebuia să se
înrădăcineze într-un trecut pentru a-şi hrăni seva legitimităţii, pentru a-şi defini un suflet naţional.
Ideologiile propuneau resurecţia acelei stǎri originare ideale, unitare, fraternale şi egalitare, dar şi
agresiunea contra strǎinilor, etnocentrismul şi xenophobia care făcuse parte din milenarismul
tradiţional popular, care s-a perpetuat de la o epocă la alta.Ideologiile politice au reluat tema
regatului milenarist/mesianic viziunea unei societăţi terestre, regenerate, în care domneşte

25
G.Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, p.399.Naţiunile cunosc o tendinţă discriminatorie de supraevaluare a
propriului grup şi de subapreciere a celor străine, de aceea toleranţa, libertatea egalitatea, fraternitatea au devenit
principii fundamentale ale relaţiilor moderne.
26
Lucian Blaga, Trilogia culturii, Opere,vol.IX, Buc., Ed. Minerva, 1985, p.141.
27
Andreia Roman, Le Populisme Quarante-Huitard dans les Principautés Roumaines , Bucarest, Les Éditions de la
Fondation Culturelle Roumaine, 1999, p.25- 26.
pǎcea, unitatea şi armonia. În continuarea acestei aspiraţii a unităţii şi solidarităţii ideologiile
naţionaliste au impus ca valoare esenţialǎ,naţiunea, un principiu suprem unificator, un ideal mai
cuprinzǎtor, o unitate politicǎ (naţiunea) pe care au îmbrǎcat-o în hainele mitologiei pentru a o
face fascinantǎ! Ideologiile politice s-au transformat, de două secole într-o nouă mitologie,
propunând noile figuri eroico-divine. Prin ideologiile politice membrii comunităţii naţionale sunt
încurajaţi să-şi pună întreaga speranţă de salvare într-o doctrină sau într-un ordin politic
mântuitor. O entitate politică, fie ea naţiunea, Statul, rasa, clasa, partidul, mişcarea etc, au devenit
prin stimularea credinţei politice indiscutabile, intangibile, infailibile, fiind cultivate prin
simboluri, mituri, rituri ale devoţiunii colective. Un nou panteon de zei sau le putem numi figuri
carismatice de natură sacră, – precum Naţiunea, Patria, Statul au fost investite cu misiunea sacră
a unei noi ordini a salvării colective. Politica modernă abundă de personaje sacre, figuri
terifiante ce inspiră admiraţie, autoritate dar şi de teamă! Statul modern, apare drept o uriaş
angrenaj, deţinător a unei puteri uriaşe (tehnică, militară, psihologică, etc), având o enormă
capacitate de dominaţie, dar şi de distrugere (Statul deţine “monopolul violenţei,” Max Weber).
Sacralizarea puterii politice moderne a fost posibilă prin preluarea puterii de către Stat, prin
triumful principiului suveranităţii populare şi a politicii de masă. Pentu omul modern Statul este
figura reprezentativă a unei forţe providenţiale capabile să-i asigure siguranţa.În spaţiul central şi
est european foarte important avea să fie pasajul de la universalismul confesional spre
particularismele politice, de la forma conţinută în conştiinţa ortodoxă spre cea propusă de
conştiinţa naţională. Dacă în estul european, Biserica ortodoxă nu a fost izolată de politică, aşa
cum recomanda modelul iacobin, ea a fost în orice caz ataşată ideologiei naţionaliste, care a
proclamat-o bastion naţional. În faţa presiunii otomane, păgâne, s-a conturat o conştiinţă
ortodoxă, iar conştiinţa naţională s-a dezvoltat pe această conştiinţă, pe virtuţile etnice, pe
memoria colectivă- gardiană a anintirilor trecutului, pe legăturile tradiţionale. Noul corp politic-
naţiunea- s-a fondat pe prezenţa sacrului în cultura comună, dominată de o viziune unitară
asupra lumii. Virtuţile politice nu s-au rupt radical de cele creştine, dar confruntarea de interese
între cele trei imperii- otoman, ţarist şi habsburgic- au dirijat explorările intelectuale şi ideologice
spre relaţiile sociale, spre dorinţa de a reforma societatea şi de a atinge prosperitatea, spre rolul
puterii princiare şi formarea solidarităţilor, spre căutarea unei noi identităţi naţionale, care-şi
asociază voinţa de a construi un Stat independent, expresie a aspiraţiilor colective. Alături de
limbă, ortodoxia a devenit, mai puţin ca patrimoniu dogmatic, ci mai degrabă ca instanţă de
“reproducere” a legăturii comunitare, o componentă majoră a identităţii entice şi culturale a
românilor. De fapt, cu mult înainte de crearea statului nostru modern, ortodoxia (legea sfântă,
ceea ce sugerează supunere în sfera publică!) a fost şi o comunitate politică, nu numai una
religioasă! Secularizarea treptată a tradiţiei fudamental religioase în spaţiul românesc a fost mai
degrabă o adaptare specifică la noile viziuni moderne, întemeiate pe raţiune, luminare, progres,
fericire colectivă etc.28 Virtuţile politice nu s-au rupt radical de cele creştine, dar confruntarea de
interese între cele trei imperii- otoman, ţarist şi habsburgic- au dirijat explorările intelectuale şi
ideologice spre relaţiile sociale, spre dorinţa de a reforma societatea şi de a atinge prosperitatea,
spre rolul puterii princiare şi formarea solidarităţilor, spre căutarea unei noi identităţi naţionale,
care-şi asociază voinţa de a construi un Stat independent, expresie a aspiraţiilor colective.
Naşterea societăţii moderne a însemnat accentuarea distincţiei dintre temporal şi spiritual,
între religios şi laic, dar sub stindardul laicităţii căutarea unei stări sociale uniforme a dus elita la
asumarea unei meniri apostolice, clericale, sub pretextul că slujesc valori – justiţie, raţiune,
adevăr, pe care le consideră universale şi eterne. Prestigiul pe care clericul l-a avut mereu în
societate a reprezentat o bună investiţie de autoritate pentru militantul laic, aşa cum Biserica
reprezintă esenţa autocratică şi infailibilă, iar acest caracter implică cea mai severă disciplină,
chiar şi în gândire! Instituţia ecleziastică a însemnat imaginea unui unui corp dens, omogen,
indivizibil, de neatins, ce se dezvoltă în interiorul societăţii, prin liberă afiliere sau cooptare,
depăşind limitele temporale ale acesteia. Clericul, forţa şi autoritatea sa, nu sunt în consecinţă ale
unui om, ci ale organismului în care persoana sa dispare, Biserica reprezentăndu-l în integritatea
lui. 29 Secularizarea acestei ipostaze a însemnat împrumutarea de către laici a aureolei sacrului,
aceştia pretinzând să fie ascultaţi ca nişte purtători de cuvânt ai veşniciei, să-şi însuşească
autoritatea religioasă în sancţionarea guvernării societăţii. Convinsă că formează o comunitate
puternică, elita laică a fost cea care a elaborat valori ideale şi exaltante, destinate să reînnoiască
secolul al XIX-lea. Numai că fiecare generaţie a supus aceste valori necesităţilor momentului şi
le-a făcut să înflorească sau să dispară prin victoria sau prin înfrângerea lor. Preluate de alte
generaţii aceste valori- idei care conduc lumea, chiar dacă sunt considerate depăşite sau
30
fosilizate, pot fi reinvestite în timp de penurie, pentru că au produs un miracol iniţial.
Numeroase ideologii naţionale ale secolului al XIX-lea au găsit, însă, importante surse de
inspiraţie în gândirea filosofică! Definind conţinutul emancipării politice în raport cu religia, K.
Marx sublinia pe la mijlocul veacului al XIX-lea că religia este desfiinţată numai politic, în

28
La noi nu a existat o veritabilă rezistenţă clericală la asaltul viziunilor filosofice şi ştiinţifice, pentru că nu a existat
o intransigentă cultură clericală, care să intre în conflict şi să fie egal angajată în plan social, cu cea elaborată la
curţile domneşti şi la oraşe. Separarea sacrului de profan este o schemă ce nu s-a potrivit ortodoxiei, care s-a
întemeiat pe omniprezenţa teofaniei, pentru că modernitatea în gândirea ortodoxă a fost exterioară, impusă de
regimul politico-statal.În faţa presiunii otomane, păgâne, s-a conturat o conştiinţă ortodoxă, iar conştiinţa naţională
s-a dezvoltat pe această conştiinţă, pe virtuţile etnice, pe memoria colectivă- gardiană a anintirilor trecutului, pe
legăturile tradiţionale. Noul corp politic- naţiunea- s-a fondat pe prezenţa sacrului în cultura comună, dominată de o
viziune unitară asupra lumii.
29
Cf. Roger Caillois, Abordări ale imaginarului,trad. din fr. N. Baltă, Ed Namira, 2001, p.65 şi 71-72.
30
Ibidem, p. 73-74.
sensul că statul în raport cu cetăţenii face abstracţie de religia lor, dar în acest fel oamenii sunt
prinşi între o conştiinţă religioasă şi o “mărginire laică.” Pe un ton pur şi simplu profetic, Marx
anunţa că oamenii “vor pune capăt mărginirii lor religioase, de îndată ce vor suprima îngrădirile
lor laice.”31 Alternativa credinţei în Dumnezeu şi în virtuţile religioase era încrederea în
“bunătatea Statului” menit să împartă dreptate, să asigure egalitate socială printr-o desfiinţare
ideală a diferenţelor dintre oameni. Aceasta însemna propovăduirea unei noi credinţe, aceea în
Stat şi Cetăţean, ca modele ideale, imaginare, spre care trebuia orientată întreaga pedagogie
comunitară!32Fenomenul modern al religiei secularizate militante şi intolerante se concretizează,
mai ales în totalitarisme.Aceste regimuri cultivă idolatria colectivă, precum idolul-Naţiune, o
uriaşă forţă colectivă în care oamenii îşi regăsesc şi-şi compensează propria insuficienţă
individuală. Nevoia de unitate într-o lume dezagregată, dinamică vieţii moderne a făcut necesară
o credinţă comună naţională, dar, pe de altă parte libertatea omului modern a fost uneori
sacrificată, transformată în sclavie. Cetăţeanul a fost impins să-şi sacrifice voinţa, puterea, chiar
viaţa pentru marea unitate. Sensul idolatric al naţiunii în fasismul italian, al rasei în nazismul
german şi al clasei în comunismul bolşevic s-a concretizat în traumatizantele experienţe
naţionaliste ale secolului XX, care amintesc de violenţa dezlănţuită a războaielor religioase
medievale.
Statele liberale şi Biserica creştină au înfruntat furia dezlănţuită a acestor religii politice, pe
care au considerat-o noua barbarie, ultima dezlănţuirea apocaliptică! Tot religios a trebuit să fie
şi spiritul care a animat combatanţii contra fascismului şi nazismului, sfârşitul celui de-al doilea
război mondial fiind ocazia unei uriaşe crize de conştiinţă europeană. 33 Idealurile umaniste şi
universale, ca patrimoniu comun ale creştinismului şi ale liberalismului au învins prin razboi, dar
şi prin cultură şi politică idolii naţionalismului impuşi prin cultul violenţei şi al puterii.
Mitul unitǎţii, nucleul mitologiei naţionale
Mitologiile s-au perpetuat în modernitate camuflate în cultură şi ideologii, ambele cu
pretenţii ştiinţifice. Mentalitatea ştiinţifică a fost şi a rămas intransigentă faţă de mituri,
considerându-le arhaisme, reziduri ale unei gândiri tradiţionale.Numai că, nevoia de sensibilitatea
mitică a fost şi este indisociabilă spiritualitătii umane, căci, pentru comunităţile naţionale,
miturile sunt suportul identităţii, cele care oferă un model de interpretare a destinului naţional.
Mitologia naţiunii are ca nucleu central mitul unităţii, formarea unei naţiuni fiind conceputǎ drept
restaurarea unei unitǎţi pierdute de-a lungul secolelor. Conştiinţa unei unităţi preexistente se
ancorează în adâncul istoriei, coborând până la originile ei cele mai îndepărtate. Arborele

31
Marx, Engels, Opere, vol. I. Buc., Ed. Politică, 1960, p.387.
32
Apud C.Rădulescu- Motru, Fr. W. Nietzsche(1897), ed. a III-a, Buc., Ed. Reforma Socială, 1921, p.5.
33
L Sturzo, Idolatria collectiva, apud E. Gentile, Le religioni della politica, p.148-149; 158-163;168.
genealogic al naţiunii coboară până la Vârta de Aur a începuturilor considerată fondatoare a
unităţii. Reprezentarea naţiunii româneşti a fost legată romanticii noştri de societatea dacă, de
efortul istoriei, de de lupta între forţele unificatoare, ale convergenţei, ale coeziunii şi cele care
dezbină, dispersează disociază, luptă în care triumfă duhul de unire (M. Kogălniceanu).Iată, de ce
scrierea istoriei naţionale înseamnă cu prioritatea amintirea celor mai semnificative momente de
glorie,de luptă sau de salvare a poporului/naţiune de sub stăpânirile străine, sub conducerea unor
conducători-eroi: Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi mai ales Mihai Viteazul, considerat
simbol al unităţii naţionale. Istoria mitizantă reţine ca fapte exemplare cele care au apărat legea
comună, suveranitatea statului, pe toţi cei ce au atenuat opoziţiile, au urmărit integrările sau
asimilările.Pentru pedagogia naţională aceste fapte şi eroi sunt subiect de ândrie naţiomnală, dar
şi un model de eroism, dăruire fraternală şi sacrificiu.Naţiunea trebuie să îmbrăţişeze pe cei ce
sunt “fraţi de cruce şi de sânge şi de limbă şi de legi. Idealul românilor din toate părţile Daciei
lui Traian este mentinerea unităţii reale, a limbei strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o
Dacie ideală aceasta ! Pe firul vertical al timpului unitatea naţiunii apare ca o ereditate care
trebuie păstrată de fiecare generaţie! Pentru că fiecare generaţie a naţiunii este considerată ramura
tânără a unui copac bătrân, milenar! Unitatea naţiunii înseamnă unitatea oamenilor şi a patriei lor.
Dezbinarea ân provincii şi regiuni a fost considerată cauză a slăbiciunii naţiei.Acum peste un
secol şi jumătate M. Kogălniceanu considera că neunirea (românilor, care în trecut "au vroit să
fim ardeleni, munteni, moldoveni şi nu români" şi " rareori ei au venit să se privească între dânşi
ca o singură şi aceeaşi naţie", a fost "izvorul tuturor nenorocirilor trecute.” Mentalitatea naţională
presupune un raport de complementaritate între componentele întregului naţional, între centru şi
provincie. Iată de ce invocarea unui spirit local, provincial nu este niciodată bine văzută de un
naţionalist.Ceea ce o provincie păstrează ca individualitate/specific, nu are valoare şi sens decât
în măsura în care vine să completeze, să echilibreze trăsăturile specifice celorlalte.Puterea şi
frumuseţea ansamblului naţional constau în întrajutorare,în solidaritatea părţilor, în distribuirea
funcţiilor în diviziunea muncii sociale. Căci, orice naţiune înseamnǎ o ipostazǎ unui omogentăţi
culturale şi a unei solidarităţi cuprinzǎtoare, ample, de unde imaginea de solidǎ unitate care-i
hrǎneşte atributul fascinant de imens câmp de forţǎ. Formarea mentalităţii naţionale a fost
posibilă prin pedagogia şi cultura naţională, dar şi prin realizarea, prin intermediul Statului a
unităţii politice:Unirea Principatelor din 1859, eliberarea României de sub stăpânirea turcă în
1877, apoi realizarea României Mari în 1918.Conştiinţa unităţii naţionale, la începutul secolului
al XIX-lea, s-a regăsit numai la o subţire pătură de cărturari, cei care prin memorii unioniste,
manuale de patriotism, ziare, etc s-au străduit s-o impună şi în alte straturi ale societăţii.
Efervescenţa mentalităţii naţionale a fost încurajată de revoluţia paşoptistă, momentul în care
discursurile naţionaliste din Transilvania şi Principate invocau nevoia de unitate pentru salvarea
naţiunii române,în contextual concurenţial al formării naţiunilor din estul European şi în
condiţiile existenţei unor imperii dominatoare, ca cel austriac şi turc.Discursul paşoptist a
propovăduit acea imagine de unitatea politică, de armonie socială, de comunitatea emoţională, în
care fiii naţiunii reprezintă un bloc nefisurat, care dă iluzia liniştitoare a forţei şi a reconcilierii.
Sentimentul naţional cltiivat de ideologiile paşoptiste vizau sentimentul unităţii şi al apartenenţei
la o lungă istorie comună, adeziunea,credinţa în stat, libertate, interiorizarea tradiţiei naţionale,
considerată tezaurul identitar.Intelligentia este cea care, apelând la specificul cultural, a
conceput imaginar un Noi colectiv, ca o voinţǎ generalǎ a elementelor sociale, ca o nouă formă
de credinţă care prinde corp abia pe măsură ce se cristalizează mentalitatea naţională.
Cǎutarea unitǎţii de-a lungul istoriei

Civilizaţiile sunt personaje aparte, a căror longevitate depăşeşte

puterea de
înţelegere..Ele persistă să trăiască în fiecare dintre noi şi ne vor
supravieţui încă
multă vreme. Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor
Aspiraţia spre unitate reprezintă unul dintre componentele perene ale mentalităţilor istorice,
pentru că panorama timpurilor arată că tot ce a fost împărţit sau despărţit a tins spre unificare.
Acest efort de unitate a fost simbolizat întotdeauna prin imagini sau prin ceremonii, dintre care
cele mai vechi şi mai răspândite au fost masa, banchetul, adunarea Banchetul, masa sunt mult
mai vechi decât creştinismul, apărând ca acel loc paşnic, în care stau la un loc bogaţi şi săraci,
prieteni şi adversari.Iată de ce de-a lungul timpului s-a vorbit de masa tratativelor, a
negocierilor.În societăţile creştine masa a reprezentat semnul unităţii şi a sentimentului
comuniunii, după imaginea simbolică a Mesei Sfinte, la care Isus Christos a spus: Să fiţi
unul!.Masa este simbolul comuniunii de convingeri şi sentimente în jurul aceloraşi idealuri, un
loc în care toţi beau acelaşi vin, mănâncă aceeaşi pâine şi se simt solidari.
Toate epocile au fost marcate de conflicte, de divizări de tot felul care menţint stări
revanşarde şi sentimente de nelinişte şi insecuritate. Terapeutica acestor stări conflictuale ( în
spatele fiecăreia fiind aspiraţii, valori, atitudini, sensibilităţi specifice) a fost este căutarea unor
credinţe comune, care să susţină voinţa de unitate plitică şi teritoarială.34
Ethnos, natio, patria

34
R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, p. 111-115
 Mergând pe cursul istoriei marile fenomene politice dau toate imaginea unui demers
unificator. Tentativa de unificare, reală sau imaginară, a lumii antice, a fost concurată de aspectul
opus al fărâmiţării şi ierarhizării popoarelor! Istoricii societǎţilor antice au constatat forţa
sentimentelor ce au stǎpânit pe membrii triburilor, ai cetăţilor sau ai popoarelor de a se considera
un tot unic şi de a trǎi aceastǎ unitate, mai ales în perioadele de insecuritate, ca războaiele,
calamităţile, epidemiile etc. Societatea a însemnat un ataşament şi o solidaritate constantă între
oamenii din acelaşi popor, de limba, tradiţiile, obiceiurile locale, de pǎmântul natal. Ipostaza
consacrată a unităţii, care au dominat imaginarul european din Antichitate până în epoca
modernă a fost imperiul. Din această perspectivă, istoria lumii se fixează în succesiunea a patru
imperii, babilonian, persan, greco-macedonean şi roman, tot atâtea soluţii unificatoare. 35Când se
vorbeşte de vechii egipteni, cel puţin din epoca tinitǎ, de sumerieni, akkadieni sau assirieni,
sursele atestǎ faptul cǎ aceste popoare aveau conştiinţa unitǎţii lor şi erau ferme în a-şi pǎstra
propriul teritoriul, atât în plan politic, cât şi în cel al civilizaţiei.
Pe urmele surselor etimologice se constată că termenul“naţiune” vine de la latinescul
natio, care avea semnificaţia de popor sau rasă. Cuvîntul natio trimitea la cel de natus, care
semnifica faptul de a fi născut undeva, aşa cum şi natura a fost definită tot în legătură cu
naşterea.Importanţa acordată naşterii s-a trades şi în termenul latinescul genus. Ciceron folosea
expresia de genus romanus (de la genus derivă cuvântul indigen) pentru a desema naţiunea
romană, ceea ce reflectă importanţa faptului de a te fi născut într-o anumită comunitate! La nota
de identitate şi de apartenenţă comună acelui genus şi natio, latinul adăuga nota paternală a
patriei, (solul natal, cel care aparţinea strămoşilor) şi raporturile de afecţiune şi de obedienţă, dar
şi de autoritate. care decurg din această apartenenţă. La baza acestor sentimente de apartenenţǎ a
stat sentimental religios, imaginile şi simbolurile acestei puternice nevoi de exaltare şi de
comuniune colectivǎ. În lumea latină practica politică nu era naţională, ci civică, republicană,
apoi imperială Populus şi civitas,cetăţenii ocupau locul esenţial. Unii savanţi consideră că
Populus Romanus a denumit totdeauna un ansamblu de cetǎţeni şi nimic altceva.
Grecii nu au avut un cuvânt special care ar putea corespunde naţiunii. Rasa, poporul, naţiunea
sunt traductibile în cuvintele de origine greacă ethnos, şi genos. Ethnos ar fi naţiunea fizică şi
culturală, iar genos, naţiunea ca linie familială, genetică; buna ereditate era desemnată ca
eugenos, iar faptul de a avea aceeaşi ereditate prin omogenos. Ethnos, nu este, la rândul său,
departe de ethos, mai cultural, mai achiziţionat, având sensul de moravuri, obiceiuri,
comportamente colective.Cele două noţiuni, ethnos şi ethos indică vechea prezenţă a “sinelui,”a
identităţii colective, obiectivă şi conştientă. Teritoriul care a fost obiectul “patriotismului grec,”,
35
Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Buc., Humanitas, 1998, p. 44-45. B. Anderson,
L’imaginaire national, p. 9 (Préface).
dar nu întreaga Eladǎ, ci teritoriul fiecǎruia dintre numeroasele sale state. Aşadar, identitatea de
naştere din aceiaşi strămoşi, din acelaşi sânge, pământ, limbă, precum şi identitatea morală sunt
componente etimologice forte vechi ale naţiunii.Numai că, inexistenţa sau eventuala eliminare a
factorului “naţional” (unitate politicǎ lipsitǎ de o autentică coeziune şi solidaritate colectivǎ,
susţinută doar prin mijloace coercitive)- în ultima perioadǎ a istoriei Antichitǎţii au fost o sursă a
destrǎmǎrii, cǎderii a lumii vechi, greceşti, apoi romane.La sfârţitul perioadei antice, spaţiul
european apărut pe ruinele păcii romane reprezenta o zonă unificată, ordonată, dar dominată de
instabilitate. Marile Invazii care au provocat căderea Romei în secolul V, e.c. au creat o
dezordine creatoare, făcând unitatea politică şi mai mişcătoare decât era! Relativa unitate politică
a lumii romane s-a frânt după secolul V e.c., scoţând la lumină straturi etnice preromane,
ignorate cândva de procesul romanizării, dar şi o puzderie de populaţii barbare aduse de migraţii.
Din aceste structuri etnice eterogene, prin suprapuneri sau amestecuri, s-a format mozaicul
popoarelor medievale! Lunga perioadǎ a etnogenezelor a fost însoţitǎ de tendinţa de denumire a
organizǎrilor teritoriale dupǎ numele poporului care le locuia, iar marile state medievale, ca
Imperiul romano-german, au aglutinat diferite grupuri etnice! Luptele concurenţiale dintre
senioriile teritoriale au fost puse în faţa unei tendinţe de constituire a unei mari unităţi de
dominaţie. Lupta pentru supremaţie, care însemna totodată luptă pentru centralizare şi
suveranitate s-a manifestat diferit la statele europene, unele neputând fi entităţi durabile, deoarece
erau măcinate de forţe centrifuge locale. Doar o autoritate centrală puternică putea ţine echilibrul
în câmpul de tensiuni pe care o reprezenta orice societate diferenţiată social şi politic.36
"Naţiunea medievală”.
Nostalgia imperiului roman, grec(bizantin) sau germanic, ca forme politice ideale şi mesianice,
cu vocaţie universală au fascinat gândirea medievală. Amprenta romană a rămas, este adevărat,
mai puternică în domeniul intelectual, literar şi juridic. Dar, cel care a afirmat explicit unitatea
fundamentală şi destinul unic al umanităţii a fost creştinismul. Prin latină, care sub influenţa
Bisericii a devenit limbă europeană. Bizanţul a fost considerat continuatorul legitim al Imperiului
roman, iar Imperiul lui Charlemagne a restabilit un punct forte cu trecutul latin, configurând o
37
Europă latină, francă şi creştină. Marele ideal de unitate aliată cu ideea de putere universală a
fost reprezentată în Evul Mediu de Imperiu, începând cu Carol cel Mare(Charlemagne) şi cu
Biserica Universală (Catolică), aflată sub autoritate papală. Cruciadele din secolele XI-XIII au
fost, în esenţă momente de unitate creştină sub semnul unui ideal suprem, dar nu este exagerat a

36
Norbert Elias, Procesul civilizării.Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, Vol. I. Transformări ale conduitei în
straturile laice superioare ale lumii occidentale, trad. M.-M. Aldea, Iaşi, Polirom, 2002, p. 157; 162-165.
37
Pietro Corrao , Paolo Viola, Introduzione agli studi di storia, Roma, Universale Donzelli, 2002, p. 85. I. A. Pop,
Geneza medievală, p. 32.
vedea şi în cruciada antiotomană o unitate creştină defensivă. Principii creştini s-au solidarizat
sub semnul apărării de păgâni, chiar dacă sub aspect religios Schisma i-a separat din 1054! Dacă
Marea Schismă din 1054 divizase profund lumea creştină, Reforma (sec XVI) avea să amplifice
această divizare şi să arunce popoarele în războaie şi coaliţii eteroclite. Aceste conflicte au umbrit
unitatea spirituală a Europei şi a rupt monopolul papalităţii.Proiectul unităţii creştine, căreia i s-
au opus cele ale unitătilor necreştine, a avut o dimensiune ideală, spirituală şii
politică.Creştinătatea şi Imperiul au fost cele două mari principii de unitate medievală, care
trebuia să reziste contra Islamului, o unitate la fel de închisă şi în expansiune.
Evul Mediu este o lungǎ şi controversatǎ epocǎ ce a urmat cǎderii vechiului Imperiu
roman, dar care a început efectiv din momentul disoluţiei Imperiului Carolingian şi s-a sfârşit
prin conturarea statelor naţionale care au făcut istoria timpurilor moderne. După procesul de
etnogeneză amintirea sau iluzia originii comune a popoarelor medievale s-a atenuat în favoarea
unor solidarităţi locale. Spiritul local s-a aflat la mare cinste în Europa medievală timpurie; de la
spiritul local al tribului şi al proprietăţii funciare s-a trecut treptat spre acele unităti feudale
(senioriale), care au fundamentat societatea medievală. După dizolvarea ordinii tribale s-a
manifestat o tendinţă de individualizare colectivă, diferită fată de unitatea tribală şi parţial faţă de
unitatea familială. Din punct de vedere social şi politic aceste unităţi medievale, de stare,
religioase, etnice erau cvasi-independente, schimbul economic şi de idei fiind minim! 38
Isidor din Sevilla pomenind de “naţiunea” medievală îi atribuia cuvântului sensul etimologic din
latinul nascere, adică sensul de comunitate etnică, în cadrul căreia oamenilor li se atribuie o
origine comună. Unitatea originară a fost invocată de timpuriu de vreme ce cronicile amintesc de
faptul că francii, de pildă, crezuseră într-o origine comună…troiană, pretinzând că numele lor
vine de la troianul Franciion, iar cel al Parisului (Lutetia), de la fiul lui Priam! Comunitatea etnică
medievală se diferenţia astfel faţă de populaţiile migratoare, “barbare”care au navălit peste o
jumătate de veac în valuri succesive! Particularităţile etnice s-au legitimat timpuriu, fiind legate şi
de fondul unificator al credinţelor religioase. “Naţiunea” glorioasă a francilor, amintită în
prologul Legii salice, îşi are originile…în Dumnezeu şi apare “vitează în lupte, credincioasă
păcii, inteligentă la sfat.”39 Asemenea viziuni ale descendenţei divine, - conducătorii fiind
intermediarii mundani între popor şi Divinitate- este curentă în Evul Mediu. Comuniunea politică
şi mistică între monarh şi popor a fost întreţinută de sacralizarea “corpului invizibil şi nemuritor”
al celui dintăi, Biserica susţinând acest mit şi ritual. Monarhii au reunit teritoriul în care şi-au
exercitat autoritatea, dar naşterea unei societăţi politice a fost stânjenită de tradiţia feudală care a
menţinut falia între nobilime şi ţărănime! Monarhii medievali erau în acelaşi timp vârful unei
38
I. A. Pop, op. cit., p. 35. P.-C. Timbal, Nation, p.6.N. Elias, op. cit.,, p. 59 şi 238.
39
Apud I. A. Pop, op. cit, p. 19 şi 24-26.
elite privilegiate care forma “naţiunea medievală”: nobilimea, care în Franţa Vechiului Regim
avea drept concurentă o altă “naţiune”: starea a treia. Totuşi, afinitǎţile de rasǎ, de limbǎ, de
religie, comunitatea de interese morale şi materiale, solidaritatea în apǎrarea comunǎ în faţa
pericolelor din afarǎ, au fost o sursǎ de unitate spontanǎ sau pregătită.Ruşii, de pildǎ şi-au
alimentat “reflexul de unitate în faţa cuceritorilor mongoli, iar francezii şi-au sudat comunitǎţile
datoritǎ “umilinţei invaziei strǎine în contextul rǎzboiului de 100 de ani cu englezii. Formarea
popoarelor şi a unitǎţilor lor politice ca un “univers închis” a încurajat de timpuriu o xenofobie
elementarǎ şi directǎ. De pildă, cavalerii germani i-au privit pe slavi ca pe…animale, ucigându-i
precum ar fi făcut cu fiarele sălbatice! Despre ura dintre popoarele romanice şi cele germanice
amintrea încă de pe la 840 Viaţa Sfântului Goar. Frica de strǎini, mai ales, de vecini rivali şi
concurenţi, a inspirat ideea politică de teritoriu etnocultural. În întreaga Europă medievală
vecinătatea a fost viciată de conflicte, fiecare condamnând pe celălalt ca fiind “inamici naturali,”
alterităţi de altă origine şi cultură, unele cu o politică agresivă. Popoarele din centrul şi estul
Europei s-au confruntat cu turcii păgâni, conştiinţa identităţii etnice fortificându-se prin
comparaţie şi în confruntare cu străinii, prin ura faţa de agresor.40 Termenul de naţiune în
accepţiunea medievală folosită până în veacul al XVII-lea a desemnat “originea unui grup
străin,”- precum negustorii de “naţiune germană” la Anvers, studenţii de “naţiune engleză” la
Sorbonne. Înainte de 1500 în Europa existau cam 73 de universităţi organizate pe “naţiuni,” între
care au existat rivalităţi latente sau deschise atât etnice, etno-provinciale, cât şi religioase, morale
sau lingvistice.La Universitatea din Bologna în secolul al XV-lea criteriul lingvistic a devenit la
un moment dat hotărâtor pentru apartenenţa la colegiul “naţiunii” germane! Se poate spune că
universităţile au fost focarele naţionalismului intelectual modern.41
Reforma protestantă (sec XVI) a sfărâmat unitatea creştinismului şi a Creştinătăţii, din ea
izvorând Bisericile naţionale, care au furnizat liantul primelor identitǎţi de Stat în sens relativ
modern. Emergenţa bisericilor naţionale din secolul al XVI-lea se explică prin nevoia popoarelor
de a-şi afirma singularitatea naţională. Revigorarea impactului religiei în popor prin traducerea
Bibliei în limbile "naţionale", naşterea primelor monumente literare în limba naţională a însemnat
o adevărată “naţionalizare” culturală. Turnanta decisivă avea să o producă cele două revoluţii, cea
industrială şi cea politică.42 Vreme de secole de la constituire Statul fusese un vultur cu două
capete, puterea laică şi cea ecleziastică, modernitatea a vrut ca din cele două capete ale vulturului
să facă unul, adică să fie adus totul sub semnul unităţii politice. Fiecare popor tinde să-şi susţină
40
G. Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, p. 64.
41
Apud I. A. Pop, op. cit., p. 113-114. cap. Naţiunea medievală şi universităţile europene, p. 105-114.
42
R. Rémond, Religion et Socété en Europe. La sécuarisation aux XIX-e et XX-e siècles, 1780-2000, p.149. G.
Delannoi, Sociologie de la nation, p. 62 şi 94 . Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Bucureşti,
Editura Univers, 1981, p.412.
identitatea şi teritoriul, de aceea etnocentrismele izbucnesc împotriva absolutismelor centralizate.
Din secolul al XVIII-lea procesul de desacralizare specific lumii moderne a făcut, ca treptat
naţiunea să câştige prestigiu în faţa tradiţionalei forme de unitate imperială! Dacă pentru Lumini,
sau cel puţin pentru concepţiile raţionaliste, naţiunea este un hazard, pentru Romantism a devenit
o necesitate, este adevărat periculoasă, dar totdeauna vitală! Voga naţionalismelor este romantică!
Naţiunea a fost proclamatǎ ca actor politic în 1789, pentru cǎ Revoluţia franceză din 1789 a
consacrat simbolic o rupturǎ fundamentalǎ cu Vechiul Regim, proclamând legitimitatea politicǎ a
voinţei generale. Noua legitimitate politicǎ nu a fost fondatǎ numai pe tradiţia dinasticǎ şi
religioasǎ, ci şi pe principiul suveranitǎţii popoarelor formulat în articolu 3 al Declaraţiei
drepturilor omului, unde se afirmǎ explicit cǎ principiul întregii suveranitǎţi rezidǎ esenţial în
naţiune. Poporul suveran şi nu regele încarna naţiunea.Tocqueville spunea că Marea Revoluţie
franceză din 1789 –cu o atmosferă de entuziasm religios, mesianic şi eschatologic - a avut
aspectul unei revoluţii religioase, care a inspirat prozelitiasmul naţional, a propus noi valori,
pentru a fi trăite: Poporul/naţiune, Patrie, Libertate, Egalitate, Fraternitate! Revoluţia Franceză a
dat exemplul unei naţiuni care a rezistat la asalturile venite din afară, un exemplu al loialităţii
poporului. Purtată de campanile napoleoniene, ideologia naţionalistă a cunoscut o strălucire
europeană, o fascinaţie rapidă mai întâi asupra intelectualilor formaţi în noile şcoli sau în cele
străine. Iubirea de egalitate şi fraterintate, a iacobinilor le va cuceri inimile, generând dorinţa să-şi
elibereze poporul!Statul/naţiune a devenit odată cu secolul l XIX-lea “expresia privilegiată a
unităţii”43

Modelele naţiunii
Mişcările naţionale din prima jumătate a secolului al XIX-lea a radicalizat o competiţie
plină de contradicţii şi de conflicte între o legitimitate genealogică (etnică şi lingvistică) şi una
bazată pe contract social ca bază a noii societăţi civile. 44 După înfrângerile militare din 1806-
1807 germanii au definit naţiunea diferit de francezi, şi anume în termini organicişti.După
Revoluţie, în Franţa a evoluat naţionalismul republican şi conceptia franceză despre naţiune,
ieşită din gândirea Luminilor şi din experienţa revoluţionară fiind “politică, individualistă,
raţionalistă şi voluntaristă. Modelul francez de naţiune s-a afirmat prin imitaţie sau opoziţie, prin
continuarea sau prin contestarea ideologiei Revoluţiei franceze “ 45Fondată pe un popor originar
(Urvolk), cu un trecut şi o cultură comună naţiunea etnică a devenit şi ea un model, inspirit de
43
Cf. Lucian Boia, Pour une histoire de l’imaginaire, Paris, Les Belles Lettres, 1998, p. 41 şi 166. Al. Duţu, Histoire
de al pensée et des mentalités politiques européennes, p.218.
44
Claude Karnooh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, trad. C. Stoean, Buc., Humanitas, 1994., p. 119.
45
D. Schnapper, op. cit., p. 162-163. P. Hazard, Gândirea europeană, p.420-421.
rasismul german-biologic, imperialist, eschatologic, ce a urmărit să-şi capteze naţionalismul în
profitul său.
Specificitarea spiritului german se datorează unui naţionalism izvorât dintr-un acut simţ al
individualităţii. Herder însuşi văzuse fiecare naţiune ca o voce individuală într-o armonie
universală, atotcuprinzătoare.Romanticii germani, mai ales Novalis, au evocat nostalgic
vremurile eroice medievale, miturile romantice exaltănd virtuţile rasei germanice. În vremea
războaielor napoleoniene unii romantici germani au părăsit “poetizarea” vieţii politice, pentru o
etică egoistă a unei pretinse conservări a “cauzei naţionale”( Heinrich von Kleist, 1806). Cele
două modele ale naţiunii, naţiunea “franceză şi cea “germană” au devenit fiecare nucleul unor
ideologii predominante, aspectul dramatic fiind în dificultatea comunicării dintre ele! Ideologiile
germane insistă asupra comunităţii de sânge şi de limbă. Interpretarea franceză, însă, accentuează
dimensiunea politică şi voluntaristă a fenomeului naţional, privind naţiunea ca o “comunitate de
46
cetăţeni.” Te naşti german, dar poţi să vrei să devi francez! Nu există nici o naţiune care să nu
apreciat modelul francez al naţiunii, chiar provizoriu pentru a deveni treptat ea însăşi.
Controversa dintre modelul german şi cel francez s-a accentuat din 1870 în problema Alsaciei!
Ernest Renan(1823-1892) a lansat viziunea naţiunii elective, considerând naţiunea o mare
solidaritate, închegată de sentimentul sacrificiilor celor care le-au făcut şi a acelora care sunt
dispuşi să le facă! Naţiunea presupune un trecut, dar este mai important prezentul care confirmă
dorinţa clar exprimată a fiilor naţiunii de a-şi continua viaţa împreună:” existenţa unei naţiuni
este..un plebiscit de fiecare zi! “ 47
Secolul al XIX-lea:formarea naţiunilor
Secolul al XIX-lea a fost epoca formării şi consolidării naţiunilor, dar şi al primelor
experienţe naţionaliste.În 1815 Congresul de la Viena a organizat Europa după principiul
legitimităţii dinastice, fără să se ocupe de chestiunile naţionale. Sfânta Alianţă, iniţiată în 1815,
intenţiona să consacre faptul că membrii unei singure naţiuni creştine, - Austria, Rusia (ortodoxă)
şi Prusia (protestantă) - îşi asuma, delegată de Providenţă, să asigure pacea şi prosperitatea
Europei! Această naţiune creştină îşi asuma misiunea de a salva bătrânul continent de sub o
ameninţarea comună: Imperiul otoman!Reuşita naţiunilor, chiar şi pe căi diverse s-a datorat
afirmării naţiunii ca proiect universal şi eliberator.Din 1815 până la 1848 aspiraţia naţională s-a
exprimat greu într-o Europă dominată de imperii conservatoare şi multinaţionale, ea ataşându-se
curentelor liberale şi democratice. Revoluţiile de la 1830 au relevant legătura dintre liberalism şi
naţionalism.48 Gândirea politică liberală a făcut populară convingerea că este posibilă o

46
L. Boia, Pour un histoire de l’imaginaire, p. 167.
47
Apud G. Hermet, Histoire, p. 132.
48
Dictionnaire du XIX-e siècle, p. 796; 999.
comuniune, o regrupare într-o alegorie naţională a diferitelor categorii de populaţie, - ceea ce a
dat o lovitură conştiinţei de clasă- deşi în realitatea cotidiană aceste categorii sunt separate de
interese, aspiraţii, resurse şi şanse.49 Momentul 1848 a fost momentul unui ecou European al ideii
naţionale, apogeul ideii naţionale, dar ca şi perioada care i-a urmat a exteriorizat confruntarea
dintre aspiraţia marii unitǎţi naţionale cu cea a micilor unitǎţi naţionale, antinomia între Statul
naţional şi Statul Naţionalitǎţilor! După 1848 în Europa fiecare naţiune s-a repliatză pe ea însăşi
şi s-a conceput ca formă statală a unui popor particular, unic definit prin moravurile sale,
obiceiurile şi geniul său. Între 1870- 1914 exacerbarea sentimentului naţional a încurajat
intoleranţa naţională şi disputele teritoriale. Din 1914 fluviul ideologiile naţionale se desparte în
două diecţii, una este cea care a cultivat vocaţia universală şi democratică a naţiunii, cealaltă este
care care a încercat să-şi justifice o atitudine tradiţionalistă şi autoritaristă. În 1919 puterile
victoroase au lansat proiectul reconstruirii Europei şi a păcii universale pe un principiu al
naţionalitǎţilor, ceea ce presupunea coincidenţa etniei sau a “naţionalitǎţii” cu organizarea
politicǎ. 50
Afirmarea principiului naţionalităţilor exprima voinţa de a face ca statul să coincidă cu
naţiunea, chiar până a se reuni într-un singur stat grupuri de aceeaşi naţionalitate, dar aflate sub
suzeranităţi străine. Mişcările naţionale de până la primul război mondial au fost încurajate de
dreptul de autodeterminare, care a aspirat la unitatea grupurilor naţionale cu naţiunea-mamă, iar
după război, prin tratatele de pace, unele naţiuni şi-au realizat această dorinţă. Este cazul
României Mari, de exemplu, înfăptuită în 1918! Secolul XX a evoluat spre o concepţie nouǎ
despre naţional şi internaţional, noţiuni contradictorii în ochii observatorului superficial, în
realitate complementare, moralmente inseparabile una de cealaltǎ!51 Cele două conflagraţii
mondiale au atâţat disputele naţionaliste, fiind cea mai tragică experienţa a confruntării violente
între naţiunile lumii. Dar prea lesne se dă vina pe ideea de naţiune pentru această apocalipsă, în
primul rând a Europei. Apelul postbelic la conştiinţa universalǎ pentru a confirma justeţea
conştiinţei naţionale – Societatea Naţiunilor, devenitǎ Organizaţia Naţiunilor Unite a fost şi este,
în fond, o recunoaştere a solidaritǎţii naţionale, o afirmare implicitǎ a complementaritǎţii
naţional-internaţional! Căderea comunismului în 1989 a modificat echilibrul planetar, dar
politica mondială a rămas esenţial naţională!
Naţiunea modernă, fiică a memoriei

49
G. Burdeau,, Nation, p.8.
50
D. Schnapper, op. cit., p.22.
51
M.Louis Eissenmann, Quelques aspects de l’idée de nationalité , în La Nationalité et l’Histoire, p.15.
 Memoria colectivă este un element esenţial pentru identitatea naţională, este un reper la
care toţi fiii naţiunii sunt chemaţi să facă mereu apel. 52Fiecare naţiune se formează în jurul unei
memorii comune, pentru că memoria socială este componenta temporală a identităţii naţionale,
fiind totdeauna conjugată cu evaluarea trecutului şi prezentului şi proiecţia viitorului.Orice
naţiune îşi « gestionează memoria », îşi organizează într-o manieră proprie imaginile din trecut,
punându-le în valoare în funcţie de propriul interes. De pildă, atitudinile faţă de nenorocirile
vremii este căutată în gesturile eroice tradiţionale. Memoria colectivă reţine elementele cele mai
semnificative din trecutul istoric pentru ca modelele trecutului să servească în prezent şi viitor.Ea
este simbolică, pentru că nu repetă experienţa trecută, ci o reconstruieşte şi o retrăieşte.53 De
aceea memoria colectivă nu este o istorie « obiectivă », ci una « ideologică », ce descrie şi
ordonează fapte din trecut în acord cu anumite aspiraţii actuale, ea tinde să confunde istoria cu
mitul. Istoria naţională are menirea de remediu contra uitării, dar şi aceea de a « disiplina »
memoria colectivă, care suferă inevitabil distorsiuni şi alterări.Numai că orice istorie naţională
destinată pedagogiei naţionale este ideologică, are o menire patriotică, aceea de a stimula mândria
naţională. Toate ideologiile sunt « practice », aprecia Georges Duby, ele tind să câştige teren în
conştiinţa colectivă; de aceea ele tind să manipuleze memoria colectivă, să-i propună propriile
reprezentări: imagini, mituri, idei sau concepte.54Pentru a-şi câştiga legitimitate, ideologiile
reconfigurează trecutul, pentru a-l transforma drept suport de continuitate şi valoare în serviciul
propriului ideal politic şi social, acela de a instaura unitatea, solidaritatea, armonia etc. Nu există
istorie naţională care să nu prezinte cu un aer de duioşie trecutul primitiv, în care oamenii trăiau
ăn armonie cu natura!Personajele mitologice apar ca nişte giganţi, care duc pe umeri
responsabilităţi, se sacrifică pentru atingerea unor idealuri.Acesta este mesajul moral al miturilor!
Istoria romantică vedea în trecutul dacic o"vârstă de aur" a începuturilor, isr în domniile
medievale o epocă de glorie în lupta contra năvălirilor şi stăpânirilor străine. Istoria unei domnii,
ca a lui Alexandru Ioan Cuza, făuritorul României moderne i s-a părut lui istoricului
A.D.Xenopol prea uşor acoperită de timpuriu de « vălul uitării ». Pentru « a întoarce gândul
poporului român către Cuza-Vodă », Xenopol a recunoscut că s-a apucat să aştearnă pe hârtie
faptele domitorului, dar acesta « răsărea tot mai mare » sub pana sa!Tendinţa mitizantă a istoriei
naţionale se datorează nevoi de a legitima anumite virtuţi, ca eroismul, demnitatea, aspiraţia spre

52
Cf.J. Le Goff, Histoire et mémoire, Paris, Gallimard,1988, p.112. Cf. Al. Duţu, Histoire de la pensée et des
mentalités politiques européennes, p. 137. P. Ricoeur, La mémoire, l’histoire, l’oublie, p. 98.
53
E. Cassirer, Eseu despre om, p.76-77. G. Gusdorf, Mit şi metafizică, p. 92. Al Zub, Discurs istoric.., p.131, 168-
169.P. Ricoeur, La marque du passé, în Revue de Méthaphysique et de Morale, 1998, nr.1, p. 9. Idem, L’écriture de
l’histoire et la représentation du passée, Annales, HSS, no. 4, juillet-août, 2000, p. 731-735.
54
Georges Duby, Histoire sociale et idéologie des sociétés, în Faire de l’histoire.I. Nouveau problèmes, sous la
direction de J.Le Goff et P.Nora, Paris, Gallimard, 1974, p.205-207; 214.
independenţă a naţiunii.55 Istoria naţională este biografia naţiunii, ea reprezintă pentru o
identitate naţională nevoia de certitudini, de ordine, de sens şi finalitate; ea oferă modele de
cazuistică, de procesualitate, de efecte cu menire pedagogică, generează credinţa în ordine şi
sens. Ea evită războaiele fratricide, pentru a nu nu rǎscoli amintirea neliniştioare a segregaţiilor, a
lipsei de solidaritate în traseul istoriei.Întotdeauna aceste evenimente dramatice ale istoriei
naţiunii sunt prezentate ca accidente nefericite, depăşirea lor însemnând o victorie a spiritului
naţional ! Dar, tot aceste genealogii naţionale nu uitǎ sǎ « rememoreze » rǎnile provovate de
Ceilalţi de-a lungul istoriei – masacre pe câmpul de luptă, trădări, asasinate etc. Istoria savantă,
care pretinde o recostituire cât mai autentică şi detaliată a trecutului constituie un reper important
ca pedagogia naţională, pentru ca aceasta să nu devieze spre deformări şi erori.Numai că, tradiţia
unei istorii naţionale este aceea de a ţine cont de mişcările sufleteşti ale unei naţiuni. O
recepţiune fără ca partea caracterizatoare a faptelor (istoriei-n.n.) să fie individualitatea
naţională nici nu se poate cugeta măcar», sublinia încă din secolul al XIX-lea M.Eminescu. 56
Memoria colectivă vorbeste de ieri, pentru a orienta prezentul şi viitorul ! Memoria
colectivă se reînprospătează prin învăţarea istoriei în şcoli, dar şi prin intermediul celebrărilor,
sărbătorilor, comemorărilor, dedicate unor personaje, evenimente şi fapte care au avut
repercursiuni majore. Pasiunea comemorativă în raport cu evenimentele dramatice ( calupta cu
duşmanii, înfrângerile, face de multe ori uzajul trecutului foarte imprevizibil şi capricios
(P.Nora, Les lieux de mémoire), determinând o memorie rănită, ce alimentează ura şi revanşa.
Interesul pentru continuitatea memorială, pentru « cultul continuităţii » naţionale, se traduce prin
importanţa şi grija acordată patrimoniului cultural, muzeelor, arhivelor, bibliotecilor, vestigiilor,
monumentelor, patrimoniul identităţii naţionale. Fragilitatea memoriei atrage fragilitatea
identităţii naţionale. Identitatea naţională are nevoie de datele exemplare (mitice) ale memoriei
colective, pentru că se legitimează pe valori, simboluri şi mituri fondatoare, de la origini, la
continuitatea de destin pe un teritoriu strămoşesc.A desemna identitatea naţionalǎ înseamnǎ a
marca teritoriul şi frontierele sale, a defini raporturile cu “ceilalţi,” a forma imaginile amicilor şi
ale duşmanilor, ale aliaţilor şi ale rivalilor. A crea identitate naţională înseamnǎ a conserva şi
modela amintirile trecutului, a proiecta asupra viitorului speranţele, dar şi resentimentele!57

55
A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, ediţie N.Goneaţă si Z. Ornea, Buc., Ed. Stiinţifică, 1967, p. 400-401. J.
Le Goff, Histoire et mémoire..,p.194.
56
M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990, p. 549. P.
Ricoeur, La mémoire, p.97-98 şi 526. J.A.Barash, Les sources de la mémoire, în Revue de Méthaphysique , p.137-
138,174-175. B. Anderson, L’imaginaire national, p. 204-206.
57
B. Baczko, Les imaginaries sociaux. Mémoires et espoirs colectifs, p.32. M. Halbwachs, La Mémoire collective,
p.162. P.Chaunu, Mémoire et histoire , p.32. T. Todorov, Abuzurile memoriei, trad. D. Lică, Timişoara, Ed.
Amarcord, 1999, p. 34.Edmond Marc Lipianski, L’identité française. Représentations, mythes, idéologies, p. 4.
P.Ricoeur, op. cit., p.13,30. Cf.J. Le Goff, op. cit., p.112. Roger Lallemand, La mémoire, les Juifs et la Nation, p.78.
Aceleaşi evenimente istorice pot avea acea semnificaţie de glorie pentru o naţiune, dar poate fi o
amintire umilitoare pentru alta ! O celebrare pentru o naţiune poate fi o comemorare pentru alta !
« Memoria rǎnitǎ » poate atrage şi întreţine riscul alimentării xenofobiei, naţionalismului,
rasismului, arǎtând cǎ doar « memoria fericitǎ » poate îmblânzi imaginile şi relaţiile dintre
popoare sau naţiuni ! Rolul de incitare pe carel joacă memoria se exprimă deseori în “deriva
inchizitorială sau ritualizantă” a acesteia. Mulţimea de memorii naţionale, adesea contradictorii
face dificilă o stabilizare a istoriografiilor naţionale în faţa trecutului care nu vrea că treacă. Este
nevoie de o “defatalizare a istoriei”(P. Ricoeur), prin depăşirea viziunii pur retrospective asupra
trecutului şi regăsirea trecutului ca un ceva care a fost !
Descoperirea trecutului naţional
Romantismul naţional de la începutul secolului al XIX-lea s-a caracterizat prin
entuziamul ruperii barierelor mentale prin cultură şi a vizat o imagine reînnoită a trecutului. El a
recurs la tradiţiile istorice, pentru a trăi iluzia că poporul naţiune profită de elanul pe care şi l-a
luat iniţial la oigini.Chiar şi în secolul al XVIII-lea a manifestat interesul pentru istoria
popoarelor, dar, obedaţi de călăuza raţională, cărturarii nu propuneau privirea spre trecut ca o
experienţă exemplară, în care nu totul a fost bun, dar poate servi drept busolă pentru
viitor.58Istoricitatea s-a aplicat treptat, (o dată cu şcoala istorică romantică, adică după 1780 !) în
domeniul naţional !Dacă istoriografia iluministă exalta un prezent emancipator, care prin raţiune,
ştiinţă şi cultură punea bazele unei ere a fericirii, istoria naţională romantică a devenit
profetică..Chiar în Istoria.. lui Petru Maior trecutul românilor se transformă într-o idee-forţă
angajată în viitorul noii Dacii !59 De altfel, romantismul, inclusiv cel românesc, s-a dovedit
sensibil la profetismul revoluţionar, afinităţile sale mergând spre un lirism al mitizării trecutului
şi al mesianismului umanitar şi naţional.60 Până pe la 1860 educarea civico- religioasă a ocupat
un rol de aceea “Istoria sfântă" trebuia să fie "cea dintâi învăţătură pentru copii; acestă învăţătură
întipăreşte pentru totdeauna în mintea copiilor epocile şi erele; întoarce la originea sa firul
cronologiei şi pritr-aceasta pregăteşte înţelegerea pentru istoria generală.. Pentru ce să se facă a
se începe lumea de la Romului…?Trebuie să începi de la Dumnezeu, care a zidit lumea… 61
Predarea istoriei sfinte, “faptele minunate ale acelor timpuri a lumei” face ca “formele credinţei
să prindă rădăcină în inima şi mintea copiilor”(Dimitrie Pop, Povăţiutorul educaţiei copiilor…,

58
Al. Duţu, Cultura română în civilizaţia eurpeană, p. 164. Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile
istorice, Buc., 1944, p.33. Al. Duţu, op. cit., p. 170-171.Vezi E. Cassirer, Mitul statului, p.227.Ph. Ariès, Timpul
istoriei, p. 92-93;223.
59
M. Protase, Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe, Buc., Ed. Minerva, 1973, p. 196-197.
60
Le comparatisme roumain, II, coord. Romul Munteanu, Les Éditions Univers, 1985, p. 29.
61
Doamna Câmpa, Pentru educaţia copiilor, trad. din limba franţozească, după J- L. H. Genet, Buc., 1839,
Bibliografia românească modernă, 1831-1918, vol. I, A-C, p. 543. M.-L. Murgescu, op. cit., p.75, 87, 104
1846) , din era răsare doctrina credinţei şi a moralei, dar prin ea “nu se separă niciodată augustul
nume al Domnului de imaginea sacră a Patriei”. Educaţia moral-religioasă şi civică trebuia să
modeleze “gustul virtuţii, amorul bunei-orânduieli şi dădarea cu supunerea”, cum se preciza de
către Ioan Brezoiani în Învăţătorul primar…, 1848, lucrare care avea un capitol intitulat curs de
instrucţie morală şi religioasă, în care preciza că istoria şi geografia veche trebuie învăţate subt
punctul de vedere al istoriei sfinte şi istoria modenă să o legi de istoria religiei. 62 Studiul istoriei
naţionale, noua "carte sfântă" a naţiei a fost dindeceniul al şaselea rezervat doar nivelului
gimnazial, programele cerând pentru ciclul primar biografii ale unor personaje celebre, precum
domnii cei mai renumiţi şi o istorie prescurtată a poporului! Din 1862, o dată cu programele
comune pentru şcolile elementare din Principatele Unite, materiile predispuse la educaţia
naţional-patriotică, ca istoria şi geografia, dobândesc un rol mai însemnat în învăţământul urban
şi rural!
Efuziunea romanticǎ a secolului al XIX-lea a îmbogăţit substanţial imaginea
naţiunii, profilându-i biografia eroică, la sugestiile ideologice. Mitologia istorică, legată de
nobilele origini, virtuţile eroice, strădaniile continuităţii pe pământul patriei, era subordonată unei
ideologii naţionale, caracterizeată prin mesianismul şi profetismul unui viitor fericit al naţiunii.
Ca şi discursurile politice sau creaţiile literare, manualele de istorie insistau spre o rememorare a
întemeierelor, pe gloria latinităţii şi exaltarea virtuţilor străbune (“Universul,” 1848, nr.
1).Romanticii au iubit mai mult trecutul, pentru că vedeau în el nu numai o realitate, ci şi un
ideal măreţ.63 Graţie romanticilor Evul Mediu a devenit un model eroic,“locul” naşterii
poporului/naţiune, tinereţea eroică şi glorioasă a acestuia. O galerie de “ziditori de sfinte
lăcaşuri”, precum voievozii Radu-Negru,( “Foaie pentru minte.., “1844, nr. 41) Matei Basarab,
Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi C. Brâmcoveanu (“Muzeul naţional,” 1836,
nr.28, 31, 36, 1837, nr. 4) , Ştefan cel Mare, cel sfinţit de Biserică şi de istorie ( “Albina
Românească,” 1847, nr. 46) erau modele de eroism şi virtute. “Preparaţiunea istoriei să se facă
mai mult prin biografiile oamenilor celor mai memorabili, susţinea Simion Bărnuţiu( Pedagogia,
1870), elevii trebuind să refleteze asupra faptelor trecutului moralizator. 64 În fine, romanticii au
pus istoria la temelia dreptului istoric, susţinând că legea nu poate fi făcută de oameni, ci
izvorăşte dintr-o necesitate superioară, metafizică, fiind consacrată de evenimentele

62
M.-L. Murgescu, op. cit., p.76.
63
G. Delannoi, op. cit.,p.158-159. Vezi Paul Bénichou, Le temps des prophètes. Doctrines de l’âge romantique,
Paris, Gallimard, 1977.
64
Ibidem, p.54-55. 118, 138,170. M-L. Murgescu, Figura lui Mihai Viteazul în viziunea elitelor şi în literatura
didactică (1830-1860) în “Revista istorică,” 4, 1993, nr. 5-6, p. 539-550. Idem, Galeria naţională de personaje
istorice în manualele de istorie din şcoala primară (1859-1900) în “Mituri istorice româneşti,” coord. L. Boia, Buc,
Ed Univ., 1995, p. 31-41. Vezi Octavia Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Schiţă de istorie a
dacismului, Buc., 1979.
istoriei.Trecutul naţiunii apare ca o istorie vie, sentimentală,ca un un vast depozit de experienţe,
care demonstrează forţa vitalitatea naţiunii..“Istoria, spunea Mihail Kogălniceanu în Cuvânt
introductiv la cursul de istorie naţională(1843) scoate din morminte pre strămoşii noştri şi ni-i
înfăţoşază ca vii înaintea ochilor, cu toate virtuţile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea,
dară, ne leagă cu vecia, puind în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi pre noi cu
seminţiile viitoare”.65 Trecutul apare ca justificare a supravieţuirii îndelungate, dar şi a
dramatismului vremurilor contemporane ale naţiunii.Istoria naţională vorbeşte de lungi şi grele
veacuri trecut-au..; lacrimile care le-am vărsat noi atâtea veacuri.66 Naţiunea modernă
transformă istoria în propriul său destin exemplar, eroic şi moral. Trecutul este certitudinea
solidarităţii de familie, de neam, de naţiune, iar întâmplările şi faptele strămoşilor noştri…prin
moştenire sunt ale noastre. Istoria este memoria faptelor trecute care se unesc cu cele prezente,
dar este şi cartea de căpetenie, de înţelepciune şi învăţătură, căci cele mai înalte izbânzi, cele mai
slăvite fapte au efecte moralizatoare: să insufle în inimă dorinţa spre bine şi spre virtute, să
deştepte la nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte(M.Kogălniceanu).67
Trecutul viu, tradiţiile cu care o naţiune se mândreşte nu este numai o restituire
autentică, ci şi un tezaur de mituri şi legende.Tradiţia este complementară istoriei, suvenirurile
strămoşeşti » (M.Kogălniceanu) fiind revelatoare ale gloriei şi demnităţii mitice
colective :« istoria noastră este în tradiţiile poporului, (…) în aducerea aminte a biruinţelor
câstigate. Jules Michelet sesiza în 1854, nu fără subiectivism, un respect aparte în Principate faţă
de tradiţie, faptul că « iubirea înverşunată a trecutului » de către români, ataşamentul lor faţă de
patrie « care e cu atât mai iubită, cu cât este mai nenorocită. Românul (...) păstrează intact tot ce
i-a rămas de la străbuni.»68 Apelul la tradiţie are deci multiple dimensiuni; Eminescu, într-un elan
romantic, cugeta pozitiv la faptul că « cel mai sărac şi mai obscur om, iubind tradiţiunile ţării
sale, fiind pătruns de aspiraţiunile ei, dându-şi seama de interesele ce sunt puse în joc, va fi mereu
îngrijat şi cu băgare de seamă.»69 Istoria, împletită cu poezii şi cântece, proverbe etc şi biografiile
naţionale, un fel de hagiografii moderne, aveau menirea de a încuraja spiritul de sacrificiu propriu
patriotismului, iar un exemplu aparte al acestui gen îl constituia legenda mamei lui Ştefan cel
Mare! (I.P.Eliade, Elemente de pedagogie,1874). Istoria era profund legată de geografie, integrată
şi ea universului moral, religios, civic şi patriotic, căci învăţătorul trebuia, nu numai să încurajeze

65
M. Kogălniceanu, Profesie de credinţă, Buc., Ed. Tineretului, 1962, p. 122-143; Oratori şi elocinţă…, p. 76-77.
66
I. C. Brătianu, Bine aţi venit. Discurs rostit la 8 iunie 1917 în Piaţa Unirii din Iaşi cu ocazia sosirii trupelor
române din Ardeal şi Bucureşti, în Oratori şi elocinţă, p. 120. I. Maniu, Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale
un triumph al libertăţii omeneşti, loc. cit., p. 116.
67
Oratori şi elocinţă românească, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1985, p. 74-77.
68
Apud, Cântare României, ediţia C.Nicolescu, Bucureşti, 1967, p.9-10.
69
M. Eminescu, Cugetări, Bucureşti, 1979, p.70.
cunoaşterea, dar să şi mişte sufletul şcolarilor.În acest sens, V.A Urechia îl definea metaforic pe
dascăl drept “sfât nume”, aposol modern al credinţei în patrie şi naţiune!70
Istoria eficientă a naţiunii “ nu este cea a istoricilor erudiţi, ci aceea din cărţile de
şcoală,.unde se găsesc adunate figurile stilizate ale eroilor şi povestirile romanţate ale marilor
evenimente din trecut”. Panteonul marilor conducători ai românilor are menirea să întreţină
încrederea în virtutea eroică a naţiunii, încredere necesară în momentele de criză: pe scena istoriei
se perindă modele însufleţite de virtute(Ioan Heliade Rădulescu). Proba nobilă a trecutului a
devenit modelul viitorului: reînviarea virtuţilor strămoşeşti, Virtus romana rediviva! Istoria
apare drept noua carte sfântă a poporului proorocul care spune şi strigă neîncetat: că fără frica
de Dumnezeu şi fără iubirea de patrie un popor nu poate tră în lume liber şi nesubjugat. Istoria
ne spune că un popor, când urmează legile lui Dumnezeu(…)ajunge la un viitor fericit! ( Grigore
Cristescu, Manualul de istoria românilor, 1877). Este o sfântă datorie ca fiecare român să ştie
trecutul, precum scrie rugăciunea dimineţei şi serei.( N. Scurtescu, Prescurtare din iatoria
Românilor…, 1878)..71Istoria naţiunii este o istorie utilă, pentru că este moralizatoare, alinierea
orgolioasă a eroilor naţionali, din perioadele vechi, până la zi se datorează faptului că fiecare
personaj istoric mobilizează valori esenţiale din patrimonial conştiinţei naţionale! Este utilă
pentru că prin istorie se împlineşte “dorinţa de a face cunoscută ţara şi poporul (…)lumei
străine”(A. D. Xenopol.) Xenopol a fost printre cei care au dat replica ferme la teoriile istorice
care contestau aspecte ale trecutului naţional românesc.72
Nostalgia originilor.
Pentru istoria romantică mitul originilor s-a bucurat de un prestigiu apropae magic,
experienţa socială fiind mereu raportată la o paradigmă sacră invariată: cea o ordinii armonioase
a lumii din vremea originilor. Prestigiul originilor explică iluzia că prezentul nu are valoare decât
dacǎ se înrǎdǎcineazǎ într-un trecut originar, al naşterii poporului, unde zei şi strǎmoşii au creat
lumea şi un ordin social ideal. Fascinaţia originilor a avut menirea să pună în evidenţă o realitate
primordială şi permanentă, o preexistenţă, o predestinaţie în istorie.Originile popoarelor din care
se revendică naţiunile moderne au fost fixate în puncte mobile pe scara timpului, în funcţie de
pretenţiile ideologice. Naţiunea modernă conţine în rădăcia ei etimologică faptul de a se fi născut
cândva.Ea are, aşadar, un trecut immemorial, o origine şi un destin, reprezentând simbolul
permanenţei, al continuităţii, stabilităţii şi solidarităţii.Reîntoarcerea la puritatea originilor

70
Al. Duţu, Sinteză şi originalitate ,p.185-186. M.-L. Murgescu, Între “bunul creştin” şi “bravul român p.93-94,
141.
71
G. Gusdorf, op. cit., p. 228.
72
M. Kogălniceanu, Opere,II, p.404. P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Buc., Humanitas, 1995, p.235 si 347.
A.D. Xenopol, op. cit., p. 392.
(M.Eliade) constituie pentru fiecare naţiune, imaginatǎ ca o lume foarte veche, omogenizatǎ în
timp, garanţia supravieţuirii şi condiţia regenerǎrii sale.
Miturile originilor şi ale întemeierii (miturile identitare) unei naţiuni au drept scop explicaţia
denumirii ei, descrierea evoluţiei istorice şi a principiilor care i-a organizat destinul, acţiunea
73
unor eroi fondatori, denumirea locului pe care trǎieşte la un moment dat. Formula, suntem
unul dintre (sau printre) cele mai vechi popoare nu lipseşte din arsenalul orcărei istoriei
naţionale, “naţionalizându-se” până şi “preistoria.”74 Misiuninea istorică fondatoare este căutată
în autohtoni, “oamenii pământului,” glorificaţi pentru meritelor de a fi rezistat invaziilor
cuceritoare.Orce istorie naţională capabilă să invoce o veche civilizaţie autohtonă, nu ezită să o
facă. Naţionalismul italian a recurs la romani, cel grecesc la vechii greci, etc.Originile prestigiose
au fost cǎutate de preferinţǎ în Antichitate: celţii au fost strămoşi pentru englezi, în timp ce
francezii şi germanii pretindeau cǎ s-ar trage din …Troieni! Invocarea dublului mit al originii
troiene şi galice la francezi, a celei dacice şi romane la noi reprezintă căutarea rădăcinilor
naţionale în civilizaţii vechi şi remarcabile.Originile statului la români au fost fixate în vremea
dacilor autohtoni.La mijlocul secolului al XIX-lea manualele de istorie insistau spre o
rememorare a întemeierelor, pe gloria latinităţii şi exaltarea virtuţilor străbune.Ele începeau cu
cele dintâi vremi cunoscute, ale dacilor, “o naţiune foarte puternică” şi a romanilor, de la care
poporul a moştenit numele, între cele două componente întemeietoare preferinţele fiind, când de
partea unora, când a altora! “Suntem urmaşii Romei! repetau cu măndrie intelectualii români din
veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei de un fel de
participare mistică la măreţia Romei! Invocarea sângelui nostru roman, sau a prestigiului
obârşiei dacice este o manieră de legitimare şi de alimentare a demnităţii şi al orgoliului naţional.
Iosif Genilie în a sa Geografie istorică din 1835, numise pe Traian părintele Românimei, dar nu
pomenise de Decebal! În 1878, Prescurtare din istorie, a lui N. Scurtescu, menţiona, că “aşa cum
Christ este întemeietorul religiei creştine, tot aşa Traian este întemeietorul neamului românesc”.
Aura legendară exemplară a daco-romanilor a devenit proba virtuţilor românilor, (V.A.Urechia,
Istoria românilor, 1874). Pentru romanticii politici din secolul al XIX-lea romanii de viţă nobilă
erau în umbra dacilor! Nevoia originilor, care arată ce am fost şi ce suntem, se leagă de ocrotirea
drepturilor în faţa unor naţii străine: Neavând istorie, reflecta Kogălniceanu- fieştecare popor
duşman ne-ar putea zice: începutul ce ai este necunoscut, numele ce porţi nu este al tău, nici

73
Miturile întemeierii amintesc de o intervenţie exterioară; legendele vânâtorilor migratori se găsesc în mitologiile
popoarelor asiatice, dar şi în celeale Europei: de exemplu hunii pentru unguri!
Imaginea Daciei apare mai întâi în scrierile umaniştilor şi iluminiştilor. Al.Duţu, Modele, imagini,privelişti.
Incursiuni în cultura europeană modernă, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979, p. 66.
74
L. Boia, Două secole de mitologie naţională, p. 36-38.
pământul pe care locuieşti.75Vechimea milenarǎ îi consacrǎ naţiunii prestigiu şi-i legitimeazǎ
existenţa în “leagǎnul”originar.76"Cultul strǎmoşilor” a fost unul dintre accesorile acestui mit al
originilor.Slava stămoşilor a reprezentat o condiţie a deşteptarii românilor în secolul al XIX-
lea.77
Slujindu-se de achiziţiile istoriografiei proprii, naţiunile moderne au cunoscut de peste două
secole veritabile bătălii ale originilor; descoperirea originilor fiind scutul protector în această
bătălie în care dreptul este cel al celui mai vechi! Încălcarea drepturilor naţiunii în istorie are
nevoie de apărare, spunea Kogălniceanu, pentru că începutul nostru ni s-a tăgăduit..numai pentru
că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile.78 Românii sunt latini prin origini,
“România e singurul stat din Peninsula Balcanică care nu e slav, e remarcabil avampost latin, are
voinţa tare şi îndreptăţită de a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozire se gândeşte la
eventualitatea de a fi înghiţită de Rusia, scria Eminescu în 1883! 79 Încercarea de detaşare fermă
de spaţiul slav al continentului europen a făcut ca reabilitarea slavilor în istoria noastră să fie
făcută abia la sfârşitul secolului al XIX-lea .Naşterea popoarelor din care s-au constituit naţiunile
moderne este o cosmogonie, pentru că orice etnogeneză este “haosul” amalgamării unor grupuri
entice şi culturale (rolul migraţiilor de după căderea Imperiului Roman de Apus, sec. V e.c.fiind
semnificativ!).Lipsa surselor explicite ale etnogenezelor au sporit confuzia şi dezbaterile mai ales
dacă întemeietorii au venit din altă parte.Invocarea originii dintr-o populaţie aparţinând unei alte
rase decât cea indo-europeană a creat complexe rasiale ce s-au dovedit periculoase de-a lungul
80
istoriei. Nazismul, respingând mitul iudeo-creştin ca fiind universalist, afirma unitatea genului
uman pornind de la cuplul primordial Adam şi Eva! Acest mit arian trebuia sǎ demonstreze
anterioritatea civilizatoare şi superioritatea rasei ariene/nordice, în raport cu alte rase.
Sub semnul continuităţii !
Istoria naţiunii moderne este istoria suitelor de generaţii înrudite, care s-au succedat de-a
lungul timpurilor, care a supravieţuit în faţa vicisitudinilor istorice. Naţiunea s-a născut fericită şi
bogată, dar a fost de-a lungul timpului năpădită de slăbiciune de furnicarul noroadelor
barbare.81"Acealaşi” popor a perpetuat viaţa şi cultura “naţională” din cele mai vechi timpuri
pînă astăzi. Teritoriul, religia şi limba naţională sunt considerate ancestrale, căci prin ele se face

75
M. Kogălniceanu, Cuvânt introductiv…, apud Oratori şi elocinţă românească, p.78-79.
76
B.Anderson, L’Imaginaire national, p. 25. Louis-Vincent Thomas, Rites de mort. Pour la paix des vivants, Paris,
Fayard, 1985, p. 216.
77
Vezi Georghe Lazăr, Slava strămoşilor şi deşteptarea românilor, Discurs din 1819, apud Oratori şi elocinţă
românească, p. 29.
78
Oratori şi elocinţă românească, p.78.
79
M. Eminescu, Publicistică, p. 493.
80
J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politique, p. 281.
81
Vasile Goldiş, Liberatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara românească. Discurs rostit la 1 decembrie
1918 la Alba Iulia, în Oratori şi elocinţă românească., p. 108-109.
legǎtura cu strǎmoşii, dar fiecare generaţie e datoare cu o“contribuţe”a sa la tezaurul naţional!În
favoarea continuităţii etnice argumentele arheologice sunt susţinute de cele lingvistice şi
politice!82 Contestarea continuitaţii, pe baza unor date istorice sau prin argumente ideologice, a
provocat întotdeauna indignare. Istoriografiile au întreţinut o veritabilă dispută, preluată energic
de ideologiile naţionaliste pe tema continuităţii.Fiecare ideologie în folosul ei! Bătăliile
continuităţii au încurajat istoriografiile naţionale să-şi intensifice preocupările şi să-şi caute
argumentele forte de apărare, pentru că miza continuităţii a stat în etnogeneză, care în cazul
tuturor popoarelor europene nu a corespuns în istorie cu teritoriul statal!Pe la 1830 un istoric
austriac J. P.Fallmerayer scria că grecii moderni nu se pot revendica din vechii elini, pentru că
continuitatea acestora ar fi fost întreruptă de invaziile slave din secolele VII-VIII. Contra acestei
teze, care leza profound orgoliul naţional, grecii şi-au intensificat preocupările de istorie
naţională; în 1843 Constantin Papargopoulos a scris…4000 de pagini de istorie a grecilor!Toate
naţiuniile invocă momente istorice mitice: bulgarii, grandoarea regatului bulgar, care a existat
înainte ca bulgarii sǎ cadǎ vreme de cinci secole sub dominaţie otomanǎ; sârbii bǎtǎlia de la
Kossovo 1389, considerată simbol al luptei pentru independenţǎ antiotomană!
Bătălia continuităţii nu a ocolit nici istoria noastră! Contra teoriei lui Röesler, “un muzicant
amator şi de scriei istorice”(A.D.Xenopol) care susţinea evacuarea completă a Daciei în 271-273,
la retragerea aureliană. Xenopol a lansat, în replică, în 1876 “ chestia stăruinţei românilor în
Dacia”. În opera sa Istoria românilor din Dacia traiană (1897, 6 volume), considerată imediat
operă naţională şi premiată de Academie, Xenopol susţinea că istoria românilor este “o
înmănunchere de serii istorice care se ţin una de alta, se prefac una în alta, se înrâuresc mutual, se
combat sau se sprijină între ele (…) Nu m-am silit a face pe placul străinilor, coborând toate
figurile măreţe ale trecutului nostru, se confesa autorul recunoscând că istoria sa naţională este
“pătrunsă de la un capăt la celălalt de jocul ascuns al iubirii de ţară (…) poate mai mult chiar
de cum se învoieşte o tratare absolut ştiinţifică a istoriei”.83 Când la 1900 acelaşi Röesler se
pregătea să prezinte la Paris, cu ocazia Congresului de istorie, volumul Roumains et Magyars
devant l’histoire, Xenopol a intervenit din nou! De această dată cu o broşură proprie care
demonstra teza continuităţii: “ mă pusei îndată să-i răspund pentru a paraliza înrâurirea pe care
Röesler voia s-o pună în lucrare membrilor Congresului şi scrisei o broşură destul de
cuprinzătoare care susţinea teza stăruinţei românilor în Dacia traiană, potrivnică celor susţinute

82
Les Sciences Historique de l’Antiquité à nos jours, sous la dir. Charles-Olivier Carbonell, Jean Walch, Paris,
Larousse, 1994, p. 411-414.
83
A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, p. 381-384.
de unguri asupra părăsirii ei. Şi eu o împărţi tuturor membrilor congresului şi o trimisei şi tuturor
oamenilor de samă din deosăbitele ţări europene”.84
Continuitatea a fost strâns legată de continuitatea politică 85 de suita de proiecte politice care s-
au succedat în perioada medievală şi care au determinat fluiditatea frontierelor. Evoluţia formelor
de organizare statală, maniera în care au evoluat solidarităţile politice spre unificarea naţională a
devenit o chestiune prioritară a istoriei, dar şi argumente ale dreptului istoric invocat de ideologii
şi de politicile naţionale. Continuitatea etnică şi politică demonstrează împreună că unitatea,
solidaritatea dintre generaţiile aceluiaşi popor rămâne imuabilă de-a lungul timpului.
Profilul imaginarului naţional. Mentalităţi naţionale
Poporul/Naţiune, o personalitate exemplară
Poporul reprezintă o valoare foarte veche, stabilă şi incontestabilă! Jules Michelet, autorul
cărţii Le Peuple (1846) a remarcat semnificaţia poporului symbol al solidarităţii şi al fraternităţii
de sânge. Poporul sugerează substanţa etnică, referinţa de rudenie tradiţională, fiind imaginat ca o
comunitate eterogen şi ierarhizată.El este structurat pe straturi sociale, pe grupuri, desemnate prin
diferenţele de proprietate şi de putere.Dar, un popor este şu un organism creat de trecut, cu
moravuri şi aspiraţii commune. Poporul este o unitate spirituală, fiindu-i comune viziuni, idei,
religioase şi politice” “ideea comună..seamănând cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale
încât le poţi înşira şi aduna pe toate la un loc pe un fir de aţă.” 8687 Revoluţia de la 1789 a
identificat voinţea poporului cu justiţia şi moralitatea, generând populismul. Formula cheie a
acestei ideologii este: legitimitatea rezidă în voinţa poporului, dar vox populi avea să fie
monopolizat de aleşi sau de elite! Revoluţia din 1789 a identificat poporul cu naţiunea,
poporul/naţiune devenind “locul strategic” în care diferenţele sociale se creuzează, unde se
croiesc elanurile fraternale.Naţiune avea să reprezinte acel noi colectiv în numele căruia se
realizează politica, libertatea, fraternitatea etc.88Căci naţiunea topeşte diferenţele, ierarhiile dintre
grupuri ale poporului şi apare drept singurul liant contra dezbinărilor provocate de interesele
divergente, de etnii şi religii diferite ce coexistă în acelaşi teritoriu statal.Poporul/ Naţiune este un

84
Ibidem.
85
L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, p.138.
86
M. Eminescu, Publicistică, p. 540.
87
R. Bartes, Michelet, apud A. Pessin, op. cit., p. 99 şi115. . Pentru Michelet ţăranul era modelul perfect al vieţii
populare.
88
Pe la 1834 Silvio Pellico scria că poporul reprezintă o întindere de oameni pe care unimea (legătura-nn) religiei,
unimea legilor, deprinderilor, asemănarea limbei, originea, faima, nefericiri, nădejdi,în sfârşit, toate aceste elemente
(î)I unesc într-o..simpatie.” Silvio Pellico, Despre indatoririle oamenilor, tradus de Erminona Asachi, Iasi, 1843, p.
45, apud G. Georgiu, Naţiune, p. 129. A.Pessin, Le mythe du peuple et la sociét française du XIX-e siècle, p. 9-10.
Vezi Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Buc., Ed. Ştiintifică, 1991, p. 54. Garnot, Benoît, Le Peuple au siècle
des Lumières.Échec d’un dressage culturel, Paris, Éditions Imago, 1990, p. 11-13. G. Hermet, Les populisms dans le
monde. Une histoire sociologique XIX-e-XX-e siècle, p. 35;39;47;150. B. Charbonneau, Prométhée réenchaîné, p.
24-25. A. Pessin, op. cit., p. 200-201. 207-208.
simbol unificator şi mobilizator, în care difernţele sociale se diluează într-un tot,unde ierarhia este
inoperantă.
Romanticii au avut o imagine duiqasă a poporului naţiune, identificându-l cu victima
injustiţiei şi inegalităţii, din interiorul sau din afara societăţii.Această imagine a poporului
victimă, dar şi fiică a tavernei. (Victor Hugo), trăind în mizerie şi foamete, turbulent şi
violent,avea să fie multă vreme substanţa populismului, dar şi un argument al naţionalismului!
Scriitori, artişti, istorici, actori politici ai secolului al XIX-lea au plâns soarta poporului, rătăcit şi
orfelin, cum scria în Mizerabilii V.Hugo, a cărui şansă nu putea fi decât legea şi
progresul.Poporul era pentru romantici inocent şi asemenea lui Gavroche era insensibil la…vicii.
Ignoranţa poporului nu putea fi compensată decât prin instrucţie şi educaţie Libertatea lui
începea unde i se sfârşa ignoranţa.Numai emanciparea culturală, libertatea şi fraternitatea,
credeau romanticii, puteau fi garanţia armoniei poporului/naţiune.
Paşoptiştii moldo-vlahi şi transilvăneni au denunţat şi ei privilegiile,inegalitatea, lipsa libertăţii
de optsprezece veacuri a poporului, constituindu-se cu entuziasm în legatari ai naţiunii întregi.
Pentru paşoptişti, entuziaşti ai ideilor liberale democratice, naţiunea era în principiu ansamblul
89
de cetăţeni ce-şi exercitau severanitatea în Stat! Poporul în sens politic încarna pentru ei valori
fundamentale şi permanente, dar, marea duioşie romantică s-a îndreptat către ţărănime.În sens
social, poporul rural reprezenta o parte a populaţiei, lipsită de drepturi şi de bunuri, de aceea
“înălţarea plebeianismului la putere” însemna pentru Bălcescu “întregirea românului, vecinul,
serful Veacului de Mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean, de naţie.”90 Intelectualii paşoptişti
au invocat măreţia şi demnitatea ţăranului, pentru că-l considerau un simbol al fidelităţii faţă de
trecut, de aceea istoria naţională nu trebuia să mai fie doar biografia domnilor, ci viaţa şi faptele
poporului, considerat izvor al tuturor mişcărilor şi isprăvilor şi fără de care stăpânitorii n-ar fi
nimică, susţinea M. Kogălniceanu.”91Obsesia specificităţii naţionale a făcut ca purtătorii
permanenţei să fie considerati creatorii unei culturii populare (Folclorul, tradiţiile şi credinţele
populare) ca un tezaur arhaic de înţelepciune.V. Alecsandri vedea în ţăran un “locuitor al satului,
rămas acelaşi de 2000 de ani!”, un uriaş mitic, puternic şi înţelegător ce poartă povara
muncii.Poporul/naţiune a fost identificat cu ţăranul, pentru că într-o cultură invadată de fanarioţi
singura sursă românească autentică nu putea rămâne decât la sate! Folclorizarea culturii a trădat o
tendinţă conservatoare a naţionaliştilor, care au încurajat o mişcare socială antiboirească. Dar,
această viziune închinată ruralismului ascunde şi o critică a modernităţii, acuzată că a corupt

89
A. Roman, Le populisme Quarante-Huitard dans les Principautés Roumaines, p. 8, 9.
90
Florian Roatiş, Paşoptismul. O filosofie românească a istoriei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 165.
91
Apud Oratori şi elocinţă românească, p. 79. Augustin Thierry a avansat ideea că poporul este “eroul istoriei”. Fl.
Roatiş, op. cit.,p. 83; 181.
armonia tradiţională. Dar, gândirea politică paşoptistă reprezentată de Bălcescu, Kogălniceanu,
Alecsandri şi alţii, exprima grija reală pentru chestiunea agrară.92
În fine, Poporul/Naţiune reprezintă aspectul marii identităţii sub formă de simbol comun, o
exaltare a unei comunităţi nu numai sociale, ci şi politice. 93 Noi, Poporul, devine un corp mai
unit, maii solidar atât în interiorul ţării, cât şi faţă de vecini.Naţiunea este acea entitate care
autorizează a spune noi suntem poporul şi nu simplu: poporul. Poporul, fiind Noi, poate intra în
94
conflict cu Eu/Statul, dar prin naţiune acel Noi şi acel Eu sunt inseparabile. Simbol al
umanităţii şi reconcilierii, Poporul/Naţiune este antropomorfizat în imaginea mitică a unei
personalitatăţi exemplare.95Arhetip masculin poporul sugerează autoritatea morală, justiţia
supremă, voinţa unică, puterea, virtutea de a fi religios, ferm şi tolerant.Invocarea voinţei sale de
pace şi libertate este mijlocul eficient de cultivare a armoniei sociale şi de combatere a urii şi
violenţei.Poporul/naţiune este instanţă infailibilă, tot ce se săvârşeşte în numele său este just!
Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, de aceea poporul nu se înşeală niciodată, pentru că nu
este voinţa momentană a unei generaţii, ci una veche, eternă, vocea tuturor generaţiilor împreună!
Adunările populare revoluţionare din 1789 sau 1848, de pildă, au fost efectul palpabil al
fraternităţii, -au fost sărbători ale fraternizării! – şi o expresie a democraţiei. Imaginea acestor
adunări, adevărate liturghii politice (Claude Rivière) este cea a unui corp moral şi colectiv, - un
Eu colectiv -cu o viaţă şi o voinţă puternică.Ele sugerează o identificare emoţională în patriotism
şi naţionalism.
Populismul constituie o sursă eficientă sursă de legitimare politică, căci poporul infailibil
şi trumfant încarnează marea figură salvatoare şi providenţială.Părintele poporului devine
părintele familiei naţionale, fiind socotit, datorită puterii charismei sale, un fel de Dumnezeu
capabil să conducă poporul/naţiune spre tărâmul promis, în ciuda demonilor, care stau în faţa
misiunii sale!96 Acest mesaj evoluează spre registru naţionalist, care pretinde o atitudine vigilentă
şi defensivă faţă de străinii/duşmanii din afara Cetăţii, care pun în pericol bunul popor!Imaginea
de popor ales, cu o vârstă creştină seculară a fost modelatoare în pedagogia naţională şi a inspirat
credinţa în calitatea morală şi fizică proprie fiecărei naţiuni, în steaua bună care le călăuzeşte
drumul.Chiar monarhiile europene au recurs la o retorică şi la o strategie populistă. În
prelungirea unei mai vechi structuri, corpul mistic al regelui, nemuritor şi infailibil, devine

92
C. Durandin, Discurs politic şi modernizare în România, p. 37. Fl. Roatiş, op. cit., p. 53-55.
93
Ibidem,p.10
94
G. Delannoi, Sociologie de la nation..,p. 74.
95
Michel Vovrlle, La mentalité révolutionnaire. Société et mentalités sous la Révolution française, Paris, Éditions
socials, 1985, p. 99.
96
G. Hermet, Les populisms dans le monde, p.85.
corpul mistic al poporului/naţiune.97 Unitatea şi prestigiul Coroanei simbolizează unitatea fizică şi
morală a corpului naţional.
Metaforele naţiunii:Corpul şi sufletul !
O naţiune este un corp politic. Emer de Vattel (1775)
Naţiunea este centrul unic în jurul căruia se polarizează, asemenea unui magnet, toate
energiile sociale. Această viziune aminteşte de paradigma clasică, care are ca “sens gravitaţional”
unitatea, închiderea în sine, tendinţa de a elimina diversitatea pe care o asimilează cu dezordinea
de care se apără.“Mentalitatea clasică este o asiduă cultivatoare a homeostazei, prin care un
organism îşi apără integritatea. Ea apare concomitent cu frica de entropie (dezordine,diversitate-
n.n.)”Naţiunea este organism, înseamnă viaţă, căldură şi nu doar raţionamentul abstract, mecanic
şi rece.Naţiunea este palpabilă şi durabilă pentru că în ea se investeşte sentimentul
existenţei.Această foarte veche metaforă a organismului, moştenită se pare de europeni din
Antichitatea greco-romană, a cunoscut o popularitate deosebită în secolul al XIX-lea; de pildă,
această metaforă pentru gândirea conservatoare sugera ideea că întregul este mai important decât
fiecare dintre părţile sale.98
Naţiunea este o reprezentare politică legată de o metaforă biologică, organism, persoană, deci
supusă avatarurilor vieţii. Asta înseamnă că naţiunile se nasc, cresc, dorm, visează, îmbătrânesc!
Naţiunea apare ca unitatea unui corp, cu inimă, suflet, cap, care o conduce, membre (membrii),
care au funcţia lor socială vitală. Ea trăieşte similar ritmului unui singur organism care se
maturizează, care este sănătos, dar poate suferi de maladii! Tabloul “clinic” al naţiunii permite o
“patologie”, dar şi vindecarea societăţii de “răul organic” care o afectează. Aceste probleme
legate de viaţă şi moarte, adesea supraevaluate, inflamează periodic sentimentul naţional,
stimulează impulsurile combatante ale naţionalismului! 99
J.J.Rousseau vorbea, încă din secolul al XVIII-lea, de realizarea prin contractul social a unui
spirit sănătos şi educat al naţiunii. Şi la noi Eminescu, vorbind de terapeutica naţională vedea
necesar un “guvern naţional serios şi tare”, care să pună capăt corupţiei politice, dezordinii
morale, dezastrului economic.100 Naţiunea este imaginea unui corp legendar, reprezentat ca o
entitate divină, o fiinţă fabuloasă, care se bate pe câmpuri glorioase. Limbajul politic surprinde
deseori această metaforă organică: de pildă, eroii din istorie au salvat trupul naţiunii, de aceea “se
odihnesc” în panteonul memoriei naţionale.101 Naţiunea presupune o agregare într-o
97
Chabot, Jean Luc, Le nationalisme, Paris, PUF, 1993 (2e éd.), p.8. Ernst Kantorowicz, L’Empeur Frédéric II,
Paris, Gallimard, 1987, p. 215. G. Hermet, op. cit., p.155.
98
Metafora ceasornicului era agreată de liberali, în sensul că partea unui mecanism reglabil ar fi mai importantă
decât întregul! Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Buc, Ed. Litrea, 1994. p. 117.
99
G. Delannoi, op. cit., p.76-77.
100
S. Antohi, op. cit., p. 124-125.
101
G. Delannoi, op. cit., p. 29.
individualiate colectivă superioară, acest aspect traducându-se în individualitatea culturii
naţionale!Tema individualităţii naţionale a încurajat căutarea unu suflet (spirit) al
popoarelor.Hegel vorbise de un Volkgeist, spirit unitar al poporului care se imprimă în
manifestarile culturale, dând imaginea unei unitatăţi lăuntrice. Pentru Jules Michelet
individualitatea putea mege până la personalizare. Naţiunea este o persoană, deci este fericită,
orgolioasă, mândră sau, dimpotrivă poate fi…nefericită!102
Herder vorbea de naţiune, ca de un arbore, cu rădăcini ancestrale care urcă până în vremurile
noaste, dar tema marii familii, este foarte frecventă în imaginarul naţional! Imaginea de uriaşă
familie trimite spre o tradiţionalǎ “structurǎ de autoritate,”familia fiind simbolul fraternităţii, a
unităţii dintre membrii ei.Statul-naţiune este tatăl incontestabil, autoritar care cere fiilor săi
supunere.Fiii naţiunii trebuie să primească educaţie, care să încurajeze agregarea naţională şi sunt
încărcaţi cu responsabilitate personală faţă de autoritatea superioară la care se raportează. 103
Mama-naţiune presupune protecţia afectuoasă, tandră faţă de fiii ei, care, la rândul lor, îi poartă
un respect necondiţionat. “Suntem toţi fiii aceleiaşi mume, (…) avem toti aceeaşi iubire pentru
104
mama noastră comună, spuneau deseori paşoptiştii” Naţiunea apare ca o întruchipare a
virtuţilor onoarei, înţelepciunii, fermităţii, dreptăţii, fraternităţii. Mama naţiune, patria mamă
aliază materitatea cu paternitatea, iubirea şi autoritatea, ataşându-i-se fraternitatea, pentru că fii
naţiunii sunt fraţi între ei!Coeziunea socială este o aspiraţie care poate fi atinsă decât prin
fraternitate.Invocarea fraternităţii se justifică prin prioritatea în societăţile moderne a două valori
fundamentale; familia şi religia! Dincolo de inegalitǎţile şi inechitǎţle inerente orcǎrei realitǎţi
istorice naţiunea, este modelul de camaraderie profundǎ, orizontalǎ în peisajul social! 105
Patria-Mamă, iubirea libertăţii comune
Arhetipului Mamei i se asociazǎ cel al Pǎmântului-mamǎ sau al Naturii îndestulǎtoare, care
oferǎ bogǎţii inestimabile celor care trǎiesc “la sânul ei.” 106 Reprezentǎrile naţiunii şi ale patriei
sunt, aşadar maternale şi familiale, fiind structuri afective şi emoţionale. Iată de ce, războaiele,
inclusiv cele religioase, dar şi ideologii precum comunismul sau rasismul, au recurs la această
justificare familială, pentru pentru a pretinde membrilor comunităţii să se sacrifice!Limbajul
patriotismului modern a fost construit pe temelii clasice. Aşa cum sugera Fustel de Coulange în
secolul al XIX-lea, patriotismul antic era mai ales un sentiment religios. Patriotismul provine din
latinescul pater, fiind legat de eroism, apărare, sacrificiu, virtuţi prin excelenţă masculine!

102
G. Georgiu, op. cit., p.306.G. Delannoi, op. cit.,p. 31-32.
103
Jean Baechler, Qu’ est-ce que l’idéologie?, Paris, Éditions Gallimard, 1976, p. 323.
104
Vasile Boerescu, Discursuri politice, vol. I, Buc, Tip. Socec, 1910. p.4-5.
105
B. Anderson, op.cit., p. 21.
106
Cl.-G. Dubois, Les modes de classification des mythes, p.33.
107
“Mica patrie” era familia, marea patrie era teritoriul cetăţii, cu templele sale, patria fiind
singurul habitat sacru, sanctificat de cultul religios, Iată, de ce, patriotismul religios lega omul de
patrie printr-o legătură sacră, necondiţionată.A pierde patria însemna a pierde totul! Pentru vechi
greci, patria însemna republica; vechea Romă republicană a cunoscut un patriotism politic bazat
pe identificarea patriei cu respublica. Patria republicană este binele comun. Iubirea de patrie se
exprima în officium şi cultus. Patria romană însemna libertate!
Pretigiul patriei este legat în perioada medievală de înscrierea ei într-o trinitate: patria/religia
şi regale (patria încorpora persoana monarhului).Pentru Biserică, patria era paradisul (cetatea
celestă, care cere sacrificial martirial), aşa cum republica terestră cere sacrificiul bunului
cetăţean. Patriotismul, ca normă etică, este deductibilă chiar din spiritul creştinismului, care
înseamnă ataşamentul faţă de comunitatea locală, familie şi pământul naşterii.Ideologia
patriotismului nu vorbeşte numai de devoţiune, ci şi de pietate, de caritate, de compasiune.De la
patriotismul medieval la cel modern mutaţiile au fost sensibile, patriotismului ataşându-i-se teoria
modernă a drepturilor naturale. Limbajul patriotismului modern suscită iubirea pentru instituţiile
politice.Dacă ţara este locul în care ne naştem şi trăim, patria este pământul libertăţii şi a bunei
guvernări, fie ea monarhică, republicană etc. Discuţia despre patrie şi patriotism – începută în
confederaţia elveţiană, apoi în Prusia iluministă a continuat cu iozefinismul în viziunea căruia
patria însemna patria imperială, “patria mea, pe care o iubesc atât de mult,” afirma Iosif al II-lea.
Patria imperială este “pământul în care vieţuim,” spunea Samuil Micu, iar a iubi patria însemna a
iubi pe împărat, a munci, a contribui la bogăţia ţăriiPatria-Mamă exprimă un model de coeziune,
întemeiat de părinţi fodatori şi bazat pe afecţiune, dar şi pe îndatoriri, responsabilităţi ale fiilor ei,
compatrioţi!Naţionalizarea patriotismului: s-a produs pe la sfârşitul secolului al XVIII limbajul
patriotismului fiind folosit, pentru a susţine politica de libertate şi a extinde drepturile
cetăţeneşti.Dar, când patriotismul se preface în "ură şi vrăjmăşie contra altor naţiuni,”scria Aaron
Florian(Patria, patriotul şi patriotismul, 1843), el devine falsul patriotism. 108 Patriotul cel bun nu
este fanattic, gândea Heliade-Radulescu, el este iubitor de oameni şi ştie că natura nu cunoaşte
neamţ, englez, francez, grec sau român, ci numai om.” 109 A fi de folos patriei însemna a aduce
fericirea colectivă (de obşte).Asociată ideii de folos s-a cristalizat ideea datoriei, a
responsabilităţii faţă de patrie.110Patria este o valoare politică: bunul comun, moşia, mormântul
strămoşilor, ce trebuie apărate, este o valoare morală: altarul jertfei supreme.Loc sacru şi
securizant patria hrăneşte, cinsteste şi păzeşte pe fiii săi, care, are datoria fiecare cu ce mijloc a
107
Gilbert Durand, Les structures anthropologique de l’imaginaire, 1977, p. 285-286. Cf Ioana Bot, La poésie
patriotique roumaine, în Caietele Echinox, vol. 3, Cluj-Napoca, Dacia,, 2002, p. 70.
108
A. Florian, Patria, patriotul şi patriotismul, 132. M.Viroli, op. cit., p. 138-142.
109
Apud Şt. Lemny, op. cit., p.85, 94,97,184,190, 197.D. Barbu, op. cit.,, p. 110.
110
Citat din A. Florian, Patria, patriotul , apud. G. Georgiu, op. cit., p. 130-131.
putea să-i fie de folos! Ideea sacrificiului pentru binele public (de obşte) este prezentă în
meditaţia politică de vreme ce patria înseamna tot poporul.Jerfa în numele patriei, a bunăstării şi
fericitii colective este marele patriotism, opus egoismului local şi trădării.În discursul
revoluţionar “rugăciunea patriei” (Heliade-Rădulescu), jurământul pentru patrie antrenează o
stare de spirit militantă. Sentiment naţional fundamental iubirea sacră de patrie,- marele total al
patriei, patria întreagă, patria comună - este legată de liberatea politică, slobozenia.111
Iubirea de patrie nu este numai “iubirea brazdei, ci şi a trecutului”Patrioţii adoră cultura
poporului, lirica patriotică abundă de epitetele splendorii peisajului. 112 Imaginea patriei din
literatură are strălucirea unui chip ideal; este exaltată într-o abundenţă de metafore despre
frumuseţea peisajului, ca în binecunoscuta imagine a Ardealului, zugrăvită de Nicolae Bălcescu
sau a României, cântate de Alecu Rousso! Omul fără patrie este rătăcitor, în căutarea patriei
dorite, iar cel departe de patrie, adică cel călător sau exilat, este copleşit de nostalgia patriei
natale edenice.Înteles ca iubire a libertăţii comune, patriotismul este virtute şi loialitate, este
devoţiunea pentru un mod de viaţă despre care se crede că este cel mai bun şi frumos din
lume.113Valorile patriotice sunt mai presus de confruntările politice şi ideologice. De aceea,
patriotismul este prin natura sa defensiv şi dezinteresat.Comparat cu patriotismul, naţionalismul
fabrică raţiuni ideologice! Patriotismul înseamnă a nu abandona patria sub nici un pretext, pentru
nici un preţ. Naţionalistul este mult prea mult limitat la pretext şi este mai puţin interesat de preţ.
Astfel, idealuri patriotice, precum onoarea, independenţa şi demnitatea patriei intră adesea în
conflict cu ideologiile naţionaliste!114 Cu alte cuvinte naţionalismul pune deseori naţiunea în
serviciul său şi o utilizează în alte scopuri decât cele patriotice.
Sacralizarea naţiunii: sfânta naţiune. Religia naţiunii

111
M. Viroli, Per amore della patria, p. 6-7. Şt. Lemny, op. cit.,p. 194.
112
Apud Şt. Lemny, op. cit., p.85, 94,97,184,190, 197.D. Barbu, op. cit.,, p. 110.
113
Dictionnaire de L’Académie française în 1835. Apud Dictionnaire du XIX-e siècle européen, sous la dir. de
Madelaine Ambrière, Paris, PUF, 1997, p. 795. M. Viroli, op. cit., p. 183.
114
G. Delannoi, op. cit.,p. 92-93.
 Modernitatea nu este străină de mentalitatea idolatrică ! Societatea modernă a fost terenul
fertil pentru naşterea şi efervescenţa unor noi şi puternice religii secularizate: religiile politice!
Impunerea treptatǎ a prioritǎţii politicului în raport cu religiosul a generat, în cosecinţǎ,
numeroase transferuri dinspre sfera religioasǎ spre sfera politicului Religia politică aparţine unui
fenomen mai general al religiei secularizate, care reprezintă un sistem, mai mult sau mai puţin
elaborat de credinţe, mituri, rituri şi simboluri, ce conferă caracterul sacru unei entităţii
terestre, în jurul căreia se organizeaza un cult, o devoţiune.Astfel, politica devine unul dintre
“locurile privilegiate ale acestor metamorfoze ale sacrului,”mişcǎrile politice din timpurile
moderne putând fi calificate drept “religii secularizate” sau “religii politice."”Religiile politice”
se înrudesc cu religiile tradiţionale pentru cǎ ele recuperează “expresiile tradiţionale ale
experienţei religioase”: discursul ideologic împrumutǎ structuri mitice tradiţionale, pe care le
ataşeazǎ unui limbaj filosofic sau ştiinţific.De asemenea, ca şi în cazul comunitǎţilor religioase
tradiţionale, comunitǎţile politice tind spre sociabilitatea de tipul comuniunii mentale, spre forme
de adeziune şi devoţiune foarte asemǎnǎtoare celei religioase. Mişcǎrile politice moderne
încurajeazǎ comportamente ritualizate, mai mult sau mai puţin analoge riturilor religioase
tradiţionale, preluînd funcţiile, latente sau manifeste ale religiilor tradiţionale! Dacǎ esenţa
orcǎrei religii este transcendenţa, chestiunea morţii şi a lumii de dincolo, “religiile politice” tind
şi ele sǎ se fondeze pe o pseudo-transcendenţǎ, iar în locul lumii de dincolo, proiecteazǎ un viitor
luminos, ramânând iremediabil prizoniere timpului istoric! Sacrul, domeniul propriu al religiei, se
perpetuează, este transferat unor noi valori supreme, Patrie, Naţiune, Popor. Noul Eden, cetatea
idealǎ, Ierusalimul celest, arhetipuri ale armoniei şi ale fericirii ideale sunt referinţele proiectului
socio-politic modern.Religia naţiunii poate fi apreciată ca un sistem solidar de credinţă şi ritualuri
dedicate sfântei naţiuni, investitǎ cu misiunea autoritǎţii politice, înǎlţatǎ pe tradiţie şi legitimatǎ
prin credinţa politicǎ, cǎci politica naţionalǎ recupereazǎ pentru propriile sale ambiţii
dinamismul aspiraţiilor religioase şi ia formele unei religii.” Adoraţia entităţii colective
sacralizate se realizează ca liturghie politică. Rituri, sărbători, monumente etc, adaugă sau
substituie locurile sacre şi sărbătorile religioase vechi. Sărbătoarea naţională este un pelerinaj de
pietate pentru trecut, o purtătoare a unităţii morale a naţiunii pentru viitor. Sărbătoarea de la
Putna în cinstea lui Ştefan cel Mare din 1870 a avut un caracter religios şi naţional:” căci lăcaşul
dumnezeiesc, mânăstirea Putna e fondată de erou (devenit sfânt naţional!) şi acolo zac oasele
sale sfinte.”115 Acestă teologie a naţiunii este una morală pentru că i se atribuie naţiunii epitete
116
morale:bunătate, sfinţenie, iubire, etc. Naţiunea este eternă, nu moare niciodată şi Statul va
dura totdeauna, pentru că sunt percepute, dincolo de materialiatea lor tangibilă, ca entităţi
115
M. Eminescu, Apel pentru serbarea de la Putna, 1870, în Publicistică, p. 562-563.
116
J.-P. Sironneau, op.cit.,( citat din Julien Freund, Les politiques du Salut), p. 1. M.Gauchet, op. cit., p. 114 - 119.
mistice. Ca şi religia, credinţa în naţiune a devenit un sentiment al vieţii, al lumii, nu o cunoştinţă.
Ideea de naţiune istoveşte doar sfera realitǎţii şi a valorii, pe când sufletul uman şi colectiv este
izvor de sentimente, voinţǎ, credinţǎ, adicǎ aspecte care completeazǎ explicarea luǎrii complete în
posesie a realitǎţii de cǎtre oameni! 117
Ideologia naţionalǎ a fost totdeauna tentată să identifice lupta cu adversarul naţional ca o
luptă dintre Bine şi Rău. Naţiunea are puterea mesianică, purtătoare a salvării, de a se opune altor
naţiuni, etichetate ca o lume profană, şi anume acelora percepute ca adversare. Duşmanul naţiunii
este diabolic, viclean, imprevizibil, de unde permanenta vigilenţă a naţionalismului. 118 Mitologia
naţională a trezit pulsiuni cu ambele feţe ale lui Ianus, pozitive, dar şi negative (excluderea
Celuilalt, interese şi aspiraţii partizane şi exclusiviste). Ca nucleu de sacralitate, naţiunea a dat
naştere la idolatrii, dar şi la uri de nestăpânit.
Eroii naţiunii, sfinţi secularizaţi
Ideea de datorie şi de sacrificiu în numele naţiunii presupune întotdeauna o idee de puritate,
pe care numai o înaltǎ instanţǎ o poate avea! A muri pentru naţiune presupune o grandoare
moralǎ! Sacrificiul, jertfa este în mentalitatea creştină o condiţie a Creaţiei! Sfinţenia naţiunii
trebuie încarnată prin martir!119 Fiind identificată ca instanţă, corp mistic, - conform mentalităţii
obişnuite de raportare la divinitate- fidelii naţiunii trebuie să aibă devotament şi spirit de
sacrificiu necondiţionat.Această dăruire de sine merge până a lua chipul unei salvări, ca în
exemplul medieval pe care îl dă E. Kantorowicz în Pro patria mori. În acest exemplu moartea
pentru naţiune este un fel de răscumpărarea a păcatelor, o formă de devotament care se
substituie salvării prin credinţă. Războiul este lupta pe viaţă şi pe moarte, pentru că naţiunea
poate pieri sau poate supravieţui, şi aceeastă perspectivă face necesară nu numai o forţă
materială, ci, mai ales, una morală. 120 Idealizarea morţilor/eroi este ridicarea lor în plan simbolic,
transcenderea morţii reale, care dintotdeauna este considerată inacceptabilă şi mutilantă. Eroul
este cel ce se sacrifică sau se martirizează, pentru patrie şi naţiune, devenind un sfânt secularizat.
Morţii iluştri sunt, asemenea ideologiei creştine, un suport moral, de aceea mormintele lor devin
sanctuar, panteon, mausoleu, adică locuri ale amintirii şi pioşeniei, ce suscită pelerinaje şi
celebrări. Obiecte, scrieri, locuinţe aparţinând acestora susţin memoria lor într-o formă mistică
şi dau viziunea continuităţii vieţii.“Mesajul” morţilor povăţuieşte întotdeauna pe cei vii despre
apărarea drepturilor, despre grandoarea patriei şi naţiunii etc.Eroii din istorie sunt modele de
autoritate şi de spitit de sacrificiu: luptaţi cum au luptat şi s-au jertfit strămoşii, este leitmotivul

117
M. Eminescu, Apel pentru serbarea de la Putna, 1870, în Publicistică, p. 562-563.
118
H. Freyer, Les fondements du monde moderne.., p. 119.
119
Cf.François Heim, La théologie de la victoire. De Constantin à Theodose, Paris, Beauchesne, 1992, p. 324.
120
E. Gentile, op. cit., p. 166.
discursului profetic naţionalist, ce aminteşte de un nou evanghelism politic. Thomas Carlyle
începea pe 22 mai 1840, fără să intuiască consecinţele ideologice, un lung şir de prelegi despre
Eroi, cultul eroilor şi eroismul în istorie.Carlyle era convins că istoria este o biografie a marilor
oameni, iar cultul eroilor o componentă perenă a vieţii sociale, o speranţă permanentă(…)pentru
conducerea treburilor lumii, care aminteşte de creştinism.
În forma medievală, eroul fusese sfîntul sau întruchiparea autoritatăţii de drept divin, în
vreme ce în cea modernă, eroul este un sfânt secularizat.Eroul, fie el zeu, profet, preot, rege, a
fost dintotdeauna venerat ca personaj excepţional, căruia i se ignoră distincţiile unei naturi umane
inferioare. Eroii, spunea Fichte, sunt cei care şi-au depăşit epoca, nişte giganţi printre oameni, ca
forţă materială, dar mai ales morală şi spirituală. Eroul este înnobilat doar de virtuţi! Virtutea
eroică ar fi curajul, munca, spiritul vizionar, victoria în fapte, dar, mai ales spiritul de sacrificiu.
Eroismul, fidelitatea, sacrificiile din istorie sunt “piscuri “de viaţǎ exemplarǎ. Eroii sunt “geniul
neamului,” scria Eminescu, neam “de-a purura tânăr,” căruia timpul, “acest veşnic regizor” le
scoate mereu piesa din arhivă!121 Reactualizarea hiperbolizată a trecutului eroic devine o mare
forţă a prezentului şi permite exaltarea viitorului pozitiv, luminos al patriei şi naţiunii.
Sentimentul religios, de devoţiune faţă de eroi se datorează faptului că credinţa într-o fiinţă
poztivă, atotputernică şi imensă dă un profund sentiment de siguranţă atât în ceea ce priveşte
prezentul, cât şi viitorul. 122Cei mai mari monarhi ai trecutului sunt eroi naţionali, regi populari şi
toleranţi: Inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru ce Bun,(al) lui Stefan cel
Mare,(al) lui Mihai Viteazul(…)Aceşti bărbaţi pentru mine, spunea Kogălniceanu, sunt mai mult
decât Alexandru cel Mare, decât (H)Anibal, decât Cezar; aceştia sunt eroii lumei, în loc de cei
dintâi care sunt eroii patriei mele(…)Bătălia de la Războieni,..izbânzile de la Racova şi de la
Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate
de către români.123 Eroii martiri dobândesc nemurirea, căci sângele lor e sânge din popor.. şi
numele lor e sacru în inimile noaste, rostea Heliade Rădulescu la înmormântarea celor căzuţi la
124
19 iunie 1848! Aceastǎ imagine/icoanǎ este ataşată, aşadar, unei încărcături simbolice şi
emoţionale autentice, ceea ce explică excepţionalul devotament şi devoţiune pânǎ la sacrificiu,
probat în numeroase momente istorice.( 1848, 1916 etc.).Această transcendenţă a eroilor a fost
marcată de altruism, dar şi de fanatism. Barbaria unor războaie naţionale izvorăşte din ambele
sentimente! Experienţa dramatică a Marelui Război (1916-1918) a instituit apoi cultul
Soldatului Necunoscut, simbol al sacrificiului pentru salvarea Patriei.125 Mormintele soldaţilor
121
M. Eminescu, Publicistică, p. 254.
122
E. Cassirer, op. cit., p.257 şi 269.
123
M. Kogălniceanu, Cuvânt introductive, în Oratori şi elocinţă românească, p. 63-64.
124
Apud Oratori şi elocinţă românească, p. 63-64.
125
E. Gentile, Le religioni della politica.., p. 37; 51.
căzuţi au devenit simboluri de eroism, locuri ale memoriei şi a pietăţii. Sculpaţi în marmură sau
în bronz acestor eroi li se transferă modelul consacrat de bisericile creştine în celebrarea sfinţilor
şi a martirilor.
O lume proprie de valori: cultura şi pedagogia naţională
Fiind percepută drept o comunitate mitică şi mistică naţiunea supravieţuieşte prin
prezervarea unei imense moşteniri, de aceea cultul tradiţiei, preţuirea patrimoniului naţional este
o sfântă datorie! Colectivităţile naţionale au drept caracteristică distinctivă nu atât natura lor
fizică, etnică ci, mai ales, opera lor: limbajul, miturile, religia, istoria, arta, ştiinţa. Creaţiile de tot
felul, simbolurile, semnele naţiunii sunt forma originală de etalare a identităţii naţionale. Oamenii
orcărei comunităţi moderne vor să fie uniţi politic cu cei care împărtăşesc aceeaşi cultură!
Apartenenţa culturalǎ revendicǎ coincidenţa între entitatea culturalǎ şi cea politicǎ. Societăţile
126
politice tind să-şi întindă frontierele până la limita acoperită de limba şi cultura lor! Pasiunea
patrioticǎ este intens legatǎ de tentaţia cunoaşterii şi îmbogǎţirii culturii naţionale.
O cultură naţională este cea care se impregnează de conştiinţa trecutului şi de un proiect
politic al naţiunii, pentru că ea constă în păstrarea, dezvoltarea şi cultivarea istoriei şi limbii, ca
trăsături particulare ale existenţei naţiunii. Această existenţă originară şi originală a naţiunii se
proiectează şi asupra viitorului! “Trebuie să ne însemnăm, noi românii, reflecta la sârşitul
secolului al XIX-lea A.D. Xenopol, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o
adevărată valoare, decât(dacă-nn) reflectează asupra naţionalităţii noastre.” Cultura naţională este
“legătura interioară” ce uneşte pe fiii naţiunii, de aceea ea nu este un “program” arbitrar, ci este
totdeauna definită ca o esenţă a vieţii naţionale, cea care menţine vie conştiinţa de sine naţională.
Se poate oare să moară corpul naţiunii, când sufletul ei trăieşte? spunea retoric M. Eminescu,
referindu-se la salvarea naţiunii prin cultură.127Pivotul orcărei naţiuni stă în identitatea culturală,
pentru că ea reprezintă acel ansamblu coerent de simboluri, imagini, materializate în creaţii, care
condensează spiritualitatea poporului. Doar printr-un imaginar identitar se conservă şi se
manifestă sentimentul de apartenenţă la comunitatea naţională. Precum religia, coservarea şi
perpetuarea naţiunii se realizează prin încarnarea valorilor naţionale în realitatea cotidiană.
Timpul istoric face vizibilă unitatea unei culturi, chiar pe fondul diversităţii culturale,
pentru că trecutul apare ca depozitar al unităţii şi coerenţei în raport cu prezentul receptat ca
haotic şi nestructurat. “Mitul unităţii culturale” ajustează activ şi retrospectiv realitatea naţională,
o realitate în care forţa solidarităţilor sunt, în primul rând, de esenţă culturală şi psihologică.
Manifestările unităţii culturale nu pot să fie decât perpetue, de unde importanţa particulară a

126
E. Gellner, Nations et nationalisme, p. 86.
127
M. Eminescu, Publicistică, p. 537. D. Schnapper, op. cit.,p. 138.
simbolurilor naţionale, care marchează în fiecare moment apartenenţa la un grup etnico-
naţional.128
Orice cultură naţională este originală, pentru că este aparent izolată şi închisă. Dar,
metamorfozele ei prin acculturaţie sunt inevitabile! Cultura naţională se raportează la modelele
care au influenţat-o în diferite momente ale cristalizării şi afirmării sale, ea comunică permanent
cu vecinătăţile spirituale, orizontale şi verticale ale timpului! Inventarea tradiţiei înseamnă
combinarea materiei trecutului cu valori noi, tradiţia fiind un dat, un cadru congenital al naţiunii,
specificul său. Memoria naţională este semnul existenţei unei colectivităţi naţionale sub forma
unui organism unic, memoria comună atestând conştiinţa unei unităţi de existenţă. 129Însemnele
identităţii naţionale şi-au schimbat ponderea spre formele culturii scrise, cele care înlesnesc
130
răspândirea în toate palierele mentale. Ideologiile naţionale, construcţii în esenţă elitare au
speculat faptul că realizarea integrării sociale şi politice care însoţeşte modernizarea economică
necesită o omogenitate culturală. A fost vorba, în primul rând de aspiraţia intergrării unei
ruralităţi înapoiate şi conservatoare în modernitate. Romanticii noştri au înţeles omogenitatea
culturală în sens folclorizant, de aceea au fost predispuşi spre supralicitarea valorilor populare.
Argumentele acestei tendinţe se leagă de satisfacţia dată unei majorităţi (România modernă a
rămas de două secole majoritar ţărănească!) de mentalitate şi cultură rurală, de motivaţia invocată
de spiritele cultivate că tradiţia rurală reprezintă vechimea, adică valorile permanente şi comune
ale naţiunii.Ideologiile romantice au insinuat că universul culturii populare este depozitarul
specificului naţional, iar regenerarea naţiunii a fost confundată cu valorificarea acestui
patrimoniu original. Poporul, prin arhaismul său apare ca o “fosilă vie” a spiritului şi creaţiilor
tuturor generaţiilor. Această căutare a Graalului naţional este o certitudine legitimantă a
perenităţii, exemplificată în realitate de muzeele de etnografie naţională. Aceste expoziţii
presigioase pentru fiecare naţiune, sunt adevărate vitrine ale generaţiilor trecute şi, în consecinţă
o sursă sigură de patriotism. Priveliştea expoziţiilor universale, ca cele din Paris 1867, 1878, etc
sunt o punere în scenă a specificului naţional. 131Specificul naţional se înrădăcinează în stratul
etnic al culturii, dar trunchiul şi coroana este “cultura majoră”cu care se realizează actualitatea în
orizontul modernităţii. “Cultura majoră, aprecia Lucia Blaga în Elogiul satului românesc, nu
repetă cultura minoră (populară-nn), ci o sublimează.”132 Recuzita etnografică şi folclorică este
128
G. Georgiu, Naţiune, p. 153.Vezi Michael Schudson, La culture et l’integration des societes nationales, în Revue
intérnationale des sciences sociales, nr. 139, fev. 1994, p. 82.
129
G. Georgiu, op. cit., p. 137.
130
Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Buc., Ed. Eminescu, 1986, p. 155.
131
A.-M. Thiesse, op. cit., p. 144-146. vezi Laurenţiu Vlad, Propagandă şi identitate. România la Expoziţiile
universale belgiene, 1867-1935, Buc., CRIS, 2001.
132
Procesul de transformare istorică a etnicului în naţional este o secventă a tensiunii dintre tradiţie şi inovaţie. Noi
nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei, spunea Constantin Noica. G. Georgiu, op. cit.,, p. 149. A.-M. Thiesse, op.
cit., p. 15.
foarte importantă, ca fundament naţional, dar “specificitate nu e echivalent cu pitoresc,” spunea
George Călinescu. Naţiunile sunt mari prin arta unor genii naţionale: “Nici Goethe, nici
Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, spunea Camil Petrescu, naţiunile sunt mari prin
arta acestor artişti.”133De fapt, trecerea de la arhaic- prin folcloric-la modern este un fel de
secularizare a vieţii şi a creaţiei culturale, adică o trecere la un alt imperiu de valori şi criterii de
apreciere a vieţii. Orice valoare, deşi este o proiecţie ideală se întrupează într-un suport fizic:
operă, imagine, obiect, comportament, credinţe, rituri.134Cultura naţională este, în consecinţă,
reprezentarea emblematică a rezervorului de imagini, a producţiilor simbolice naţionale,
considerate repere ale autoidentificării naţionale.
Câmpul simbolurilor naţionale cele mai stabile sunt ancorate în nevoi profunde care
oscileazǎ între schimbare sau inerţie istoricǎ. Simbolurile monarhice şi confesionale au fost
reconsiderate, adaptate la exigenţele noii unităţi politice: naţiunea modernă. Cuvântul-simbol este
încărcat de mesaje profunde pentru sensibilitatea publică: la încoronarea lui Alexandru Ioan
Cuza, C.A. Rosetti îl asigura pe domnitor că i se încredinţează coroana lui Mihai şi a lui Stefan,
sugerând, astfel că reprezenta nu un individ, ci un principiu de viaţă al naţionalităţii româneşti, că
destinul său urma să se înscrie în viitor pe un traseu mesianic. 135 Imaginile-simbol, precum cele
privind diverse ipostaze revoluţionare, sugerează valori naţionale considerate prioritare, ca
liberate, eroism, progress etc: de pildă, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii, sau
România revoluţionară, - o tănără care priveşte cu încredere spre viitor!- a paşoptistului
Constantin David Rosenthal. Acestă pictură a fost expusă şi în şedinţa Camerei care a proclamat
independenţa de stat a României la 9 mai 1877. Litografiile lui Gheorghe Asachi despre Traian şi
Dochia au popularizat cu secces legenda originilor, iar chipuri istorice simbolice, precom Vlad
Tepeş sau Mihai Viteazul, au fost propuse publicului patriot de Theodor Aman.136
Orientate etnocentric simbolurle sunt componenta interiorizată a comunităţii naţionale, o
citadelă care rezistă la toate asalturile. Costumele naţionale, arhitectura locuinţelor sau
137
configuraţia aşezărilor sunt trăsături definitorii ale identităţii naţionale Portul naţional, este
pretutindeni un simbol identitar, folosind ca model piese din portul ţărănesc. Valoarea de
îmbrăcăminte naţională a portului ţărănesc la noi, reiese dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri

133
G.Georgiu, op. cit., p. 147. Vezi Camil Petrescu, Suflet naţional, în Florin Mihăilescu, Aesthesis carpato-
dunărean, Buc., Ed. Minerva, 1981, p. 167. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
present, ediţia a II-a, Pref. Al. Piru, Buc., Ed. Minerva, 1982, p. 973.
134
G. Georgiu, op. cit., p. 160.
135
Unirea Principatelor din 1859 este înnobilată cu simbolul alăturării a două trunchiuri ale aceluiaşi trup. C. A.
Rosseti, Cuvântare adresată lui Al. I. Cuza la Iaşi, rostită la 28 ian. 1859, în Oratori şi elocinţă românească, p. 95.
136
Al.Duţu, Modele, imagini,privelişti. Incursiuni în cultura europeană modernă, p. 37.
137
A.-M. Thiesse,op. cit.,, p. 139-144. Cf. M. Rodison, Nation et idéologie, p. 15. apud Marius Lazăr, Paradoxuri
ale modernizării. Elemente pentru o socologie a elitelor culturale româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002, p.
267.
pentru Elena Cuza, datată în februarie 1859, prin care poetul îi cere acesteia să brodeze unul
special pentru împărăteasa francezilor, motivând că acesteia îi place “costumul nostru
naţional.”138
Numele date locurilor, oraşelor, străzilor, monumentelor materializează şi ele panteonul
naţional. Drapelul, stema, imnul naţional omagiazǎ naţiunea în contrast cu celelalte, fie ele amice
sau aversare! În strofa a doua din imnul God Save the Queen apare o invocaţie contra
adversarilor fǎrǎ chip: O!Doamne disperseazǎ pe duşmanii noştri, fǎ-i neputincioşi…dejoacǎ
perfidiile lor! Imnul, exprimat în versuri simple, accesibile, oferǎ, mai ales cu ocazii speciale
experienţa unei “simultaneitǎţi emoţionale.” Mesajele sale se referǎ la momentele de glorie,
pentru a stimula mândrie şi demnitate, dar reprezintǎ şi un profetic imbold, ce trebuie sǎ
constituie izvorul militantismului naţional! Imnul, drapelul, sărbătoarea naţională, mai ales în
momentele de criză a identităţii naţionale, au suscitat conduite şi sentimente de respect,
întruchipat în gestul pios de păstrare a liniştii, gest al consensului, al unanimităţii tacite 139
Sărbătoarea naţională, accesibilă tuturor, deci populară, traduce în imagini modelul
140
social şi moral. Având ca moment de naştere sărbătoarea revoluţionară ea a păstrat de-a lungul
modernităţii impresia de tablou vivant, de lecţie morală, care pune în reprezentare ipostaza
Naţiunii libere, juste şi armonioase. Toate imaginile sărbătorii se prezintă ca un discurs educativ,
politic şi moral, sărbătoarea fiind o experienţă colectivă pentru că apare ca un model de
sociabilitate, de bogăţie emoţională, stimulatoare de vise şi speranţe, o formă de ipostaziere a
unei sincronizări spontane a câmpului de aştepări colective !
Prezenţa colectivă, care simbolizează Naţiunea însăşi în unitate şi indivizibilitate, se
transformă într-un spectacol simbolic, bogat în promisiuni şi întors cu faţa spre viitor! Trăiască
Naţiunea! Trăiască Libertatea etc sunt sloganuri îndreptate spre simboluri proclamate idolatre:
sfânta Liberate, sfânta Egalitate, iubirea sacră pentru Patrie!
Un imaginar spectral cu o mare fascinaţie colectivă îl reprezintǎ “locurile memoriei,” acele
spaţii sacre consacrate de evenimente exepţionale ale vieţii istorice! Este cazul “locurilor
bǎtǎliilor,” care inspirǎ rememorarea figurilor eroice, individuale sau colective, care oferǎ cele
mai mari exemple de patriotism! Ruinele Târgoviştei au devenit de la paşoptişti, un centru

138
Steluţa Chefani-Pătraşcu, Vasile Alecsandri şi identitatea naţională româneascâ, în In memoriam Alexandru Duţu.
Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi modernă, coord. Mirela-
Luminiţa Murgescu, Buc., Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 94.
139
B. Anderson, L’imaginaire national, p.145. D. Schnapper, op. cit., p. 138.
140
În 1789 sărbătoarea naţională a fost un aspect al fenomenului revoluţionar, ea traducând o dimensiune esenţială a
formării sensibilităţii revoluţionare. Vechile rituri rituri şi gesturi erau investite cu gesturi noi, iar mulţimea
entuziastă afirmă noua sa identitate şi se proclamă Naţiune. Conflictul religios şi progresele decreştinării în timpul
Marii Revoluţii franceze au făcut din sărbătoarea naţională un fel de contra-sărbătoare în raport cu ritualul catolic.
B. Baczko, Lumière de l’utopie, p.100; 254-259; 375;388, vezi, Mona Ozouf, La fete revolutionnaire. 1789-1799,
Paris, Gallimard, 1976, p. 30-41.
simbolic, căruia i se atribuie privilegiat o aură istorică legendară. Toate ruinele antice sau
medievale sunt “umbre”vii ale trecutului, ignorarea sau distrugerea lor fiind un sacrilegiu. 141
Monumentele funerare, precum cele ale Soldatului Necunoscut reprezintǎ o prelungire a cultului
strǎmoşilor, pentru cǎ ceremoniile şi omagiile publice în jurul lor invitǎ publicul la retrǎirea
acestor “modele exemplare” de eroism! Cultura naţională implicǎ, aşadar, memoria propriului
trecut naţional, întrepǎtrunderea unor nivele mentale diferite dar şi aculturaţia. Tendinţa de
deculturaţie este nefireascǎ, aculturaţia este regula; nu ne naştem, ci devenim membrii naţiunii,
ne formǎm propria mentalitate naţionalǎ în raport cu celelalte culturi! Cultura este tocmai un
rǎspuns terapeutic la agresiunea naturalǎ umanǎ, o tentativǎ simbolicǎ de a lua în stǎpânire viaţa
oamenilor.142Naţionalismul cultural tinde spre o afirmare a calitǎţilor, a valorilor specifice ale
unei naţiuni.
Pedagogia naţionalǎ
O cultură modernă şi naţională are nevoie de pedagogie naţională. Dar, nici o naţiune nu-şi
poate dezvolta cultura decât pe o lege de fidelitate şi de creaţie, numai că în realitatea concretă
creaţia scapă orcărei previziuni, orcărei planificări, orcărei decizii a unei instanţe instituţionale
(stat, partid etc). Pentru că ceea ce oferă atât trecutului, cât şi prezentului (cotidianului) un statut
de operă de fapte şi de înţelepciune este memoria colectivă143 Ea este un fel se proiect intelectual,
estetic, moral, care transcende categoriile realului şi politicului, pentru a propune o ipoteză asupra
existenţei unui tărâm interior (naţional), în care se regăsesc oamenii unei comunităţi. Memoria
colectivă construieşte, aşadar, « complexul de supravieţuire », fiind alcătuită din amintiri, unele
dintre ele fragile şi nedurabile. Conţinutul ei, extrem de nebulos, este pus în mişcare de
sentimente, fiind un complex proces psihic care conţine elemente afective ambivalente:
sentimentul triumfului şi al invulnerabilităţii, dar şi al geloziei şi al al invidiei etc.
Fascinat de perspectiva unei “religii naţionale,” Rousseau a arătat rolul pedagogiei în
modelarea spiritului naţional şi a patriotismului. Democraţia presupune o educaţie morală a
corpului politic, iar această misiune trebuie să revină Statului-pedagog.La baza fundamentul ideii
de naţiune stǎ educabilitatea.
Instituţiile naţionale sunt cele care formează caracterul, gusturile şi moravurile unui popor,
cele care inspiră acea ardentă iubire de patrie.Apartenenţa şi sentimentul naţional izvorǎsc tocmai
dintr-o interiorizare a cunoştinţelor, a normelor şi valorilor comune, eficient realizatǎ în primul
141
Reconstrucţie arhitecturii medievale sau conservarea siturilor autentice au făcut obiectul unor strategii culturale
încă de la începutul secolului al XIX-lea. Sunt celebre celor dedicate Catedralei din Köln sau celebrei Notre Dame
din Paris ori Parlementul londonez! A.-M. Thiesse, op. cit., p. 107-109. Vezi Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, p.
127. B. Anderson, op. cit.,p.23.
142
Jean Duvignaud, Fêtes et civilizations suivi de la fête aujourd’hui. Essai., sl, Actes Sud, 1991, p. 17.
143
Cf. P. Ricoeur, Istorie şi Adevăr, p. 322-323. Tzvetan Todorov, Nous et les autres. La réflexion sur la diversité
humaine, Paris, Éd. du Seuil, 1989, p. 333-336.
rând prin şcoalǎ. De la revoluţia franceză din 1789 dascălii au fost institutorii naţiunii. Sistemul
educaţional naţional este cel care furnizează criteriul de norme, cunoştinţe comune, mediul
comun care plantează rădăcinile naţionalismului. Conştientizarea existenţei unui patrimoniu
comun de cunoştinţe şi valori încurajează conştientizarea unităţii culturale.Unificarea societǎţii
prin centralizarea învǎţǎmântului şi, mai general, prin administraţie a încurajat coeziunea naţiunii
moderne în jurul şi prin Stat. Unitatea trebuie să vină din interior, de la educarea poporului; a
rămas celebră afirmaţia lui Massimo d’Azeglio, un important pion al Risorgimento-ului italian;
noi am făcut Italia, trebuie acum să-i facem pe italieni! 144
Cultura naţională transmisă prin şcoală, şi nu prin tradiţie conferă, sentimentul de demnitate
de utilitate.Şcoala serveşte eficiet insuflării idealul naţional, o politică şcolară trebuid să asigure
întreţinerea cultului naţiei şi a patriei, “inspirând amorul cătră patrie, cum trebuie să-şi sprijine
naţionalitatea.”145 Forţa sa de sugestie mizeazǎ pe contagiunea mentalǎ care trabuie sǎ
sensibilizeze pe fii naţiunii la fidelitate, la o unicǎ linie de conduitǎ!
Şcoala este instituţia naţiunii prin exelenţă; ea propagă ideologia naţională, memoria istorică
comună prin conţinutul învăţământului. La toate naţiunile europene învăţământul istoriei pune în
scenă naşterea, construcţia şi triumful naţiunii.Limba naţională, normată de gramatici şi
dicţionare a devenit un fundament al procesului educativ. “Deşteparea naţională,” a fost legată în
tot spaţiul european de efortul de reconstrucţie lingvistică. Dialectele, departe de a fi ignorate, au
fost puse la păstrare în patrimonial naţional, fiind cheia unui trecut pe care se întemeiază
legitimitatea naţională.Erudiţia academică este pusă mai ales în serviciul ideii superioritătii
destinului naţional.De fapt “cetatea” literelor şi a artelor s-a naţionalizeazat, adică s-a identificat
cu naţiunea, devenind “naţiunea luminată!Contribuţiile e sale sunt propuse prin imaginile şi
simbolurile literaturii, ale cinematografiei, teatrului etc. Toate aceste expresii sunt naţionale, deci
autentice, originale, ceea ce le sublimează calitativ şi estetic.
Lirica a fost considerată prima expresie duioasă a sentimentului naţional. În Finlanda, de
pildǎ, primele semn ale conştiinţei naţionale s-a regǎsit într-un poem din 1771!Pe la începutul
secolului al XIX-lea italienii l-au descoperit pe Dante, iar fraţii Grimm publicau în 1812 prima
lor culegere în proză de basme tradiţionale, glorificând valorile germanice etc. Proiectul patriotic
al fraţiolor Grimm viza reconstituirea întregului patrimoniu mitologic şi legendar germanic,
influenţând remarcabil definirea identităţilor altor naţiuni europene prin limbă, literatură,
mitologie! Literatura a avut un rol privilegiat în formarea noilor solidarităţi, căci foloasele ce dă

144
Dictionnaire du XIX-e siècle, p. 601.
145
Apud Florea Stănculescu, Şcoala din Tara Româneascâ în sprilinul Revoluţiei de la 1848, în Studii. Revistă de
istorie, 1973, XXVI, nr. 3, p. 464. Vezi Şerban Polverejan, Pompiliu Teodor, Disertaţia despre şcoli a lui George
Bariţiu (1835) , în Acta Musei Napocensis, 1972, IX, p. 630.
literatura la înaintarea civilizaţiei, au fost simţite de toate naţiile, aprecia Cezar Boliac pe la
1836.146
Romantismul a văzut în literatură,(în toate genurile şi speciile ei) expresia întregii fiinţe
spirituale a naţiunii. Publicarea literaturii naţionale a devenit un proiect educativ, care să unească
toate componentele sociale într-o conştiinţă a destinului unic naţional! Poezia lui Alecsandri
vorbea “latinei ginte” de pretutindeni, Eminescu invoca valori tradiţionale, opera lor dobândind
semnificaţie naţională. Literatura a fost remarcabil răspândită prin presă, care la noi, încă de la
mijlocul secolului al XIX-lea s-a autodefinit ca fiind de vocaţie culturală naţională, propunănd o
disciplină intelectuală tuturor românilor.147
Literatura naţională este încărcată de ideologie naţională, (ca urmare ea poartă amprenta
militantismului !), “se specializează” în promovarea valorilor naţionale, de aceea termenul de
literatură naţională include practic întregul conţinut al producţiei literare. Saloanele literare, dar şi
teatrul, care-şi câştigă în secolul al XIX-le un loc prestigious, devin ocazii de onorare ale
expunerii creaţiilor literare şi ale folosire a limbii naţionale! Mijloc de moralizare, teatrul a fost şi
un mijloc atrăgător de educaţie naţională: “privitoriul vede aici ambiţia, patriotismul (…)este o
şcoală pentru toată starea şi vârsta de oameni.”148 Teatrul în limba naţională aduna oameni din
diferite straturi mentale, familiarizăndu-i pe toţi cu virtuţile naţiei, însuflând tuturor interesul
pentru trecutul şi destinul ei.Teatrul a devenit locul de popularizare a istoriilor naţionale, dramele
istorice fiind cele mai prizate de public! Aria patriotică Va pensiero din opera Nabuco de
Giuseppe Verdi, prezentată la Scala din Milano în 1842 a făcut din teatru un podium al revoltei
impotriva dominaţiei străine, în cazul italienilor fiind vorba de austrieci. 149 Repertoriul dramatic
inspirat din trecutul eroic avut acest rol şi în Principatele Române acum două secole: s-au scis şi
jucat piese precum Dragoş, întâiul suveran al moldovii(1834), Petru Rareş (1837), Lupta
moldovenilor cu cruciaţii teutoni la Marienburg. 1422,(1847); aceasta din urmă, scria un
cronicar al spectacolului, “a ştiut atinge şi măguli cea mai delicată coardă a publicului. Un ce
naţional, un ce al nostru..era fructul cel mai gustos ce avea a neîndulci asteptarea şi iată, că, într-
un vis, ni se înfăţişează eroismul strămoşilor noştri.” 150Ioan-Heliade Rădulescu a insistatl pentru
îmbogăţirea “bibliotecii teatrului” cu piese inspirate din “fapte mari şi eroice” din trecutul

146
Al.Duţu, Modele, imagini,privelişti, p.35. Şt. Lemny, Motivul dacic în primele periodice româneşti, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, 1980, 56, nr. 6-8, p. 567-575.
147
Al.Duţu, op. cit., p. 65.
148
Ioan Massof, Teatrul românesc. Privire istorică, I, Buc, 1961, p. 160, apud Şt. Lemny, Originea şi cristalizarea
ideii de patrie, p. 160-162. Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1987, p. 155-
159; 299; 345-346. A.-M.Thiesse, op. cit., p. 45; 93-97.
149
A.M.Thiesse, op. cit.,, p. 98-99.
150
I. Massof, op cit., p. 177; 197-195
naţional, iar George Bariţiu spera că prin teatru românesc se va curăţi “rugina ce din veac zace
pe toate simţirile naţiei.”151
Pictura atât sub raport peisagistic, cât şi portretistic a fost identificată cu expresia de artă
naţională demnă de a face parte din tezaurul muzeistic naţional. Tablourile istorice ale lui Gh.
Asachi, o muzică naţională, precum imnurile naţionale înseamnă “o vibraţie palpitantă a inimii
naţiunii, scria A. G. Golescu-Negru, la 1846; un tablou sau o statuie naţională sunt ca o
“pietrificare a unei mari gândiri naţionale; poporul o simte pentru că ea are o formă sensibilă,
care se transmite din generaţie în generaţie.” 152 Popularizarea patrimoniului identitar, deşi iniţiată
şi întreţinută de elitele intelectuale şi politice a asigurat răspândirea ideii naţionale în medii tot
mai largi. Educaţiei naţionale în spiritul recunoaşterii şi cultivării patrimoniului identitar i s-a
adăugat, încă de la începutul secolului al XIX-lea, exerciţiul competiţiei sportive, care a creat
cadrul unor relaţii paşnice, oneste, competiţionale între naţiunile lumii.
Naţiunea în faţa viitorului!
Mitul Progresului şi aşteptările idealizate.
“Spiritul dă ideea unei naţiuni, scria André Malraux (La Tentation de l’Occident, 1926) ;
dar ceea ce-i asigură acesteia forţa sentimentală este comunitatea de vis”.André Malraux, La
Tentation de l’Occident, 1926.
Timpurile moderne s-au născut lent prin schimbarea viziunilor despe om, societate şi istorie.
Tema teologică a domniei graţiei divine s-a laicizat, fiind înlocuită cu versiunea prometeică, dar
şi cu o educaţie a umanităţii în sensul atingerii unui timp al plenitudinii, în care toate exigenţele
mundane vor fi îndeplinite. Istoria secularizată a lăsat în umbră acel corsi şi ricorsi (G. Vico)
din secolul al XVIII-lea, îmbrăţişându-se ideea progresului în spirală, inspirată de Hegel, dar mai
ales “religia progresului”acea percepţie liniară ascendentă spre viitor, înfruntându-se cu
alternativele sumbre şi neliniştitoare ale decadenţei. 153
Schema ascensionalǎ a devenirii naţiunii, care se strecoară în toate proiectele naţionale,
încurajează viziunea optimistǎ a unui progres care se îndreaptǎ spre instaurarea “cetǎţii ideale”
sau cel puţin al unei stări de plenitudine! Valorile egalităţii, ale dreptăţii şi fericirii colectiv nu
capătă sens decât în interiorul societăţilor închise, iar naţiunea este imaginea unei asemenea lumi.
Acestei “lumi închise”, insulare, nu-i lipseşte deschiderea, dar această deschidere spre universal
este, paradoxal, egocentrică; fiecare naţiune se consideră reperul central în sistem de referinţă
universal!

151
Şt. Lemny, op. cit., p. 165-167.
152
Ibidem, p. 172. La sfârşitul veacului XIX lucrările despre muzica folclorică naţională ale lui Sibelius în
Finlanda, Smetana în Boemia, Bartok în Ungaria devin un simbol naţional. Dictionnaire du XIX-e siècle , p. 795.
153
L. Boia, Pour une histoire, p. 176.
 Istoria-progres, pe care se proiectează cultul schimbării şi al inovaţiei accelerate, se
deschide spre marea promisiune a devenirii şi a mântuirii, în sensul secularizat, al apropierii de
idealurile umane. Viziunea unei noi societăţi, mai bune, a unei Cetăţi model este legată de visul
unei istorii vrute şi dorite; încă din secolul al XVIII-lea, imaginaţia utopică a profilat o societate
imaginară “deasupra societăţii reale, a cărei configuraţii era încă tradiţională, confuză şi
neregulată, unde legile rămâneau diverse şi contradictorii, rangurile împărţite, poverile inegale.”
În noua societate “totul părea simplu şi coordonat, uniform, echitabil şi conform raţiunii. Gradual,
imaginaţia mulţimii,- constata un martor ocular al secolului luminat, Tocqueville,- dezertează de
la prima pentru a se retrage în a doua (…) şi se trăieşte, în fine, prin spirit această cetate ideală, pe
care au construt-o scriitorii.”154Discursul utopic, foarte fascinant şi promiţător, a trecut din
veşminte literare în cele ştiinţifice, politice, ideologice etc, domenii ai căror promotori tind să
dea utopia drept realitate! Raţionalitatea politică şi ideologică nu s-a putut elibera, mai ales în
privinţa viitorului, de aşteptările idealizate. Valorizarea critică a prezentului, văzut mai ales ca o
concentrare de forţe ale răului, justifică apariţia prevăzută a societăţii drepte. Nerăbdarea şi
exaltarea, născute din viziunea cetăţii ideale, a fost cea care a provocat imaginea întunecată a
prezentului dezamăgitor.
Secolul Luminilor, pasionat de problema originii şi existenţei răului social, a cunoscut o
excepţională emergenţă a utopiilor, viziuni care reproduc o teodicee, mai mult sau mai puţin
laicizată şi orientată spre istorie şi spre social. Aspiraţia de reducere a răului social, - minima de
malis şi chiar de suprimare a acestuia - denunţat vehement de ideologiile politice, sub toate
aspectele sale, inechitate, injustiţie, opresiune etc, a fost însoţită de entuziasmul
revoluţionar/utopic al conturării unei imagini globale a unei societăţi ideale, care să fie simplă ca
şi principiile limitate şi simple ce ar trebui să o fundamenteze. Acest secol luminat a fost, pe de-o
parte, în căutarea unei totalităţi, a unui ordin raţional şi universal, pe de altă parte, a cunoscut
pasiunea explorării concretului şi a individualului, în bogăţia şi diversitatea lor. Preluând cu
îndrăzneală aceste căutări intelectuale, ideologiile politice au creat iluzia încurajatoare că distanţa
dintre societăţile visate sau imaginate şi societatea reală se poate reduce, distanţa dintre istoria
vrută şi dorită şi istoria trăită se poate diminua. Acesta este tendinţa modernă care a permis
miturilor, utopiilor, eschatologiilor sociale, ascunse în aşteptările colective, să se instaleze în
155
prelungirea timpului istoriei, să fie asumate de ştiinţă şi de politică! Această vastă mutaţie
mentală este legată epoca de criză politică şi socială generalizată, care a fost Revoluţia franceză
din 1789, cea care a dat un elan nou şi un dinamism particular imaginarului colectiv!

154
Apud B. Baczko, Lumière de l’utopie, p. 412.
155
Ibidem,p. 409- 410.
 Realităţile şi experienţele revoluţionare din veacul al XIX-lea au fost generatoare de mari
puseuri de de speranţe utopice şi de mituri politice, pentru că cei implicaţi au fost inseparabili de
fantasmele lor, de visele egalitare şi fraternale care i-au mobilizat şi pe care le vroiau puse în
operă! O Nouă Cetate, un Om Nou, figuri abstracte, valori abstracte care trebuie să fundamenteze
cetatea promisă, simboluri ale Patriei regenerate, ale Poporului victorios şi suveran, ale Egalităţii
şi ale Fratenităţii. Utopia Cetăţii revoluţionare, conjugată cu simboluri şi mituri politice a
contribuit la formarea unei anume comunităţi de imaginaţie socială, care are în centru viziunea
156
integratoare a poporului victorios şi suveran, a Naţiunii libere şi regenerate. Naţiunea “merge
înainte, nu vegetează, scria N. Bălcescu, se transformă, se luptă neîncetat “pentru triumful binelui
asupra răului,(…)al dreptului asupra silei, pentru realizarea în sânul său cât şi în omenire, a
dreptăţii şi frăţiei, aceste două temelii a ordinii absolute, perfecte, a ordinii dumnezeieşti.” 157
Naţiunea regenerată a reprezentat imaginea unei “comunităţi de cetăţeni luminaţi, ce-şi
cunosc drepturile şi datoriile, apţi să facă alegerea în materie publică şi să decidă să-şi sacrifice
viaţa lor pentru patrie.”158 Această aspiraţie putea avea calea evoluţiei graduale sau calea
revoluţiei, aceasta din urmă luând forma accelerării paşilor progesului naţiunilor. Progresul
naţional se desfăşoară de la o generaţie la alta, căci, “nu este dat unei generaţii să înceapă şi să
întemeieze triumful unei credinţe, aprecia N. Bălcescu, ci, ceea ce o generaţie a început, alte
generaţii trebuie să sfârşească şi să completeze.”159 Pentru paşoptişti, ca Ion Ghica, progresul
este “o condiţiune a naturei fizice şi morale,” căci numai el “este permis să sperăm ca societate şi
ca naţiune.”160 Progresul se realizează prin ştiinţă, cultură, industrie, fiecare naţie contribuind la
propăşire după puterile ei, deci diferit! Soluţia progresistă este însă universală!
Soarta naţiunilor în drumul progresului ar trebui să fie întotdeauna solidară, dar această
amprentă a progresului solidar atrage configurarea unei lumi uniformizate şi delocalizate!
Progresul naţional se poticneşte în realitate de aspiraţia progresului universal care vizează o
armonie şi o sincronizare, o coordonare politică, economică, ecologică, militară a tuturor
naţiunilor lumii. Această coordonare este însă vagă, superficială şi se loveşte de atitudini
identitare, mai ales entice sau culturaliste. 161 Pe de altă parte, promisiunile mitului Progresului
vizează un sfârşit al contradicţiilor şi al violenţelor naţionale, ceea ce-l introduce în constelaţia
unui alt mit :cel al sfârşitului timpului! Acest orizont de aşteptare, pasifist şi seducător este
alimentat de discursul imanenţei sau al iminenţei mântuirii naţionale, lansate de tradiţia

156
Ibidem, p. 414-415.
157
Apud F. Roatiş, Paşoptismul, o filosofie românească a istoriei, p.. 206.
158
B. Baczko, op. cit., p. II (Préface).
159
Apud F. Roatiş, op. cit., p.214.
160
Ibidem, p.. 218-219.
161
G. Delannoi, op. cit., p. 145.
romantică. Unele viziuni eschatologige se bazează pe retorica tradiţiei, adică propun o
comunitate naţională modernizată care restaurează o vârstă de aur pentru viitorul naţional.
Discursurile despre proiectul naţional apelează chiar la viziunea progresului providenţial, căci
viziunile deapre naţiune sunt ancorate în teologia providenţialistă, care animă speranţa în
perfecţiune şi fericire. Acţiunile naţiunilor se realizează “sub ochii providenţei”, dar calea binelui
sau a răului este opţiunea ce izvorăşte din raţiunea şi voinţa politică.162
Coordinatele regenerării au devenit simultan timpul şi spaţiul, intensitatea trăirii acestor repere
fiind considerată fundamentală! Modernitatea este timpul domesticit al orologiilor, al
calendarelor, care propun o scară liniară pentru a masura activitatea! Tentaţia istoriei univerale
aspiră să găsească progrese aproape paralele între diversele civilizaţii şi, deşi, invenţiile aparţin
unei naţiuni sfârşesc prin a se generaliza în umanitate. Pentru că modernitatea este asimilată
idealului schimbului universal, iar instrumentul cel mai eficace al acestui schimb este banul!
Banul devine simbolul acestei lumi moderne delocalizate temporal şi spaţial. Acest gaj simbolic
necesită încredere şi cooperare, pretinde un cadru anonim universal, neavând nevoie de limite
politice şi economice naţionale!
Banul mondializează, dar nu umanizează! O lume care se mondializează, fără să se
umanizeze, nu satisface nici idealul universalist, nici exigenţele particulariste. Această lume
delocalizată, unificată doar la suprafaţă prin comunicaţii şi schimburi de mărfuri arată ca un haos,
ca o lume lipsită de control. Ea nu corespunde nici pe de parte pretenţiilor ideologice de
raţionalitate şi de umanitate, dar şi mai puţin rezistă în faţa fanatismului particularist. Sentimentul
decadenţei l-a înlocuit deseori pe cel optimist al progresului, bazat pe ipoteticul sens unic liniar
şi ascendent al istoriei naţiunilor, care era de fapt o pluralitate de sensuri ca urmare a diversităţii
proiectelor naţionale.163 La sfârşitul secolului al XIX-lea, sub influenţa biologismului social s-a
insinuat viziunea decadentei naţiunii sub acţiunea “paraziţilor străini”, care slăbesc şi epuizează
corpul naţiunii. Soluţia fobică a adepţilor acestei viziuni era expulzarea acestor “agenţi agresivi”
din corpul naţional. 164
Secolul XX a arătat că grandoarea sau decadenţa, securitatea sau reversul ei, insecuritatea şi
violenţele, afectează umanitatea la scară mondială. Concertul naţiunilor a însemnat, în euforia
începutului de secol XX, universalitatea celebrată prin fastuoase expoziţii ale invenţiei şi tehnicii
avansate. Dar, progresul general nu a sufocat ambiţiile şi spiritul concurenţial al naţiunilor. Mitul
progresului a fost puternic fisurat de cele două conflagraţii mondiale, pentru că criza de conştiinţa
mondială, care le-a însoţit a dat sentimental trist al eşecului mersului lumii din bine spre mai

162
J.-J. Wunenburger, Imaginaires du politique, Ellipses, Paris, 2001, p.62-63. Fl. Roatiş, op. cit., p. 167.
163
G. Delannoi, op. cit., p. 124.
164
A.M. Thiesse, op. cit., p. 170.
bine! Progresul naţional este, însă, o valoare sau, poate fi definit ca idealul împlinirii unui cumul
de valori ale naţiunii. Şi ca toate valorile este supus tensiunii dintre ideal şi necesar, dintre
posibilitate şi realitate.
Eschatologii naţionale. Profetism, mesianism şi milenarism modern.
Ceea ce fascinează indiscutabil la imaginarul naţiunii este tocmai sensul ei totalizant,
imaginea securizantă a unei forţe uriaşe, puternice şi invincibile care se apropie, mai ales în
atmosfera revoluţionară, de utopia cuceritoare. Aceasta propune proiectul regenerării societăţii,
care se ridică până la fascinaţia idealului. Dar, “nu există utopie fără o reprezentare totalizantă şi
descriptivă a alterităţii sociale”(B. Baczko).Căci utopia este prin definiţie acea reprezentare
globală, idee-imagine a unei alte societăţi, opusă realităţii sociale existenţe, având instituţii,
165
rituri, simboluri dominante, sisteme de valori, norme, interdicţii etc. Acestea sunt expresiile
mentale şi ideologice ale intelligentiei, spirite luminate înclinate nu numai spre pragmatism, ci şi
spre aspiraţii utopice, înrudite cu aşteptările şi speranţele milenariste ale colectivităţii! 166
Eschatologia naţiunii este învăluită în mitul libertăţii şi al mântuirii, dar şi într-o mitologie
războinică şi revoluţionară.167 Proiectele revoluţionare, întotdeauna “vizionare”- sunt destinate
unui mâine inaccesibil; ele prezintă o Naţiune regenerată, populată de “oameni noi”, această
reprezentare fiind un răspuns dat neliniştilor, speranţelor, viselor care bântuie conştiinţa
oamenilor.
Imaginarul naţional nu şi-a pierdut vreme de peste douǎ secole din putere şi fascinaţie pentru cǎ
ideologiile naţionale l-au ataşat de o profeţie, 168 şi anume de creditul fǎgǎduinţei Paradisului aici
pe pǎmânt! O imagine a ordinii şi unitǎţii politice moderne, precum naţiunea a fost conceputǎ
drept întruchipare a perfecţiunii, o instanţǎ pusǎ sub protecţia Providenţei! Naţiunea este
prefigurarea lumii ce va veni, este visul unei societǎţi perfecte. Această eschatologie a fost calea
propusă mentalităţii colective pentru desoperirea viitorului. Din perspectivă profetică politica
reprezintă “locul” unde aşteptarea se fixează într-o instituţie, care-i oferă refugiu şi unde justiţia
se converteşte în drept. Experienţa trecerii la modernitate este trăită ca aşteptarea venirii unui stat
providenţial, care prin forţa organizării sale să susţină noua ordine politică naţională.169
Imnul naţional al Norvegiei, lansat încǎ din 1772, conţine aceste versuri profetice: Odatǎ, fǎrǎ
îndoialǎ, noi ne vom trezi vom rupe lanţurile, legǎturile şi toate constrângerile.170 Profetic a fost
şi mesajul unei mari mişcǎri în istorie, a unei renaşteri, care trebuia să fie precedată, aşa cum
165
B. Baczko, Lumière de l’utopie, p. 30.
166
Ibidem, p. 50 si 64.
167
J. –M. Domenach, La propagande politique, p. 20. H. Freyer, Les fondements du monde moderne.., p.116.
168
Vezi S. Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Buc., Ed. Ştiinţificǎ, 1991, p.106
169
Gérard Bensunssan, Le temps mesianique. Temps historique et temps vécu, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin,
2001, p. 66. D. Barbu, Bizanţ, p. 259.
170
M. Halvidan Koht, L’Esprit national et idée de la souveranité du peuple, p.6.
sugerau intelectuali din Italia anilor 1770, de un Risorgimento naţional. În Germania, în toamna
anlui 1771, tânǎrul Goethe, dupǎ ce invoca trecutul naţional glorios, îşi încheia drama naţionalǎ
Gôtz von Berlichingen (1773) cu un strigǎt al insurecţiei.171 Abraham Lincoln, un om cu o
profundă conştiinţă religioasă, deşi nu apartinea niciunei Biserici, credea ferm că poporul
american era predestinat de Dumnezeu să-şi săvârşească opera sa în istorie, aceea de a se salva
172
demn sau a se pierde nedemn, aşa cum spunea în Congres pe la 1862. “Mi se părea că pe
mine m-a orânduit Dumnezeu să luminez neamul,”scria paşoptistul Heliade –Rădulescu, care se
credea un Moise al românilor şi care pretindea că a averizat, ca o Casandră dezastrele ce se
puteau abate asupra naţiunii: “profet nu înseamnă un individ ce citeşte în stele, (…)ci un om în
virtutea minţii sale ce are dreptul ( datoria-n.n.)de la Dumnezeu.”173
Prezentul naţiunii, mai ales în vrenurile tulburi ale revoluţiei, apare ca o alteritate negativă în
raport cu timpurile strămoşilor! Costache Ngruzzi îşi denumea contemporanii pigmei, iar
Kogălniceanu constata cu amărăciune că întreprinderile noastre de azi (1848!) sunt modeste,
insignifiante în raport cu cele ale strămoşilor noştri! În aceeaşi idee, Nicolae Bălcescu se
174
exprima cu nostalgie şi patetism: Dumnezeul Parinţilor noştrii ne-a părăsit! Romantismul
revoluţionar a cultivat tonul profetic, despre o apropiată apocalipsă socială, propovăduind nevoia
dezvăluirii ororilor din prezent, dar şi pe cele din istorie.
Mântuirea naţională a însemnat în romantismul politic “victoria binelui asupra răului” care a
pune capăt Celor optsprezece veacuri de suferinţă, cum spunea Nicoae Bălcescu, sau Simion
Bărnuţiu. Posibilitatea salvǎrii se leagǎ, aşadar de felul în care este înţeles şi trǎit timpul. A trăi
timpul înseamnă a trăi în timp, ceea ce înseamnă a trăi concomitent trecutul, prezentul şi viitorul.
Prin memoria colectivă trecutul este încă prezent, ea ajută omul şi societatea să trăiască
eschatologic aşteptarea. Această nostalgie paseistă demonstrează fecunditatea timpului, dar este
productivă în măsura în care este încărcată de speranţa depăşirii trecutului şi construirea unui
viitor mai luminos ! 175
Acest vis s-a încarnat în proiecte care aspirau să ia în stăpânire viitorul. Imaginarul naţional
modern încremeneşte şi el în jurul unei configuraţii unidimensionale şi reducţioniste. O dată
conştientă de propria existenţă fiecare naţiune, indiferent de talia sa reală, se plasează în Centrul
171
Ibidem, p. 7.
172
E. Gentile, Le religioni della politica, p. 37.
173
I. Heliade-Rădulescu, Descrierea Europei, 1856, apud I. Em. Petrescu, Configuraţii, p. 116. A. Roman, op. cit., p.
27 şi 76. Tinerii, junimea din Principate tindeau să se distingă şi chiar să se opună generaţiei părinţilor lor.
174
A. Roman, op. cit., p. 27 şi 76. Tinerii, junimea din Principate tindeau să se distingă şi chiar să se opună
generaţiei părinţilor lor.
175
« Istoria este ochiul lumei, învăţătoarea omenirei , blăstămat cine nu învaţă din trecut a cunoaşte prezentul şi a se
conforma pentru viitoriu. » spunea George Bariţiu, apud Fl. Roatiş, op. cit., p. 162. Cf.Naim Kattan, Temps et saison,
Revue de L’Université de Bruxelles, 1987, nr.1-2, p. 173-175. G. Bensunssan, op. cit. , p. 119. Vezi N. Berdiaev,
Sensul Creaţiei,(trad. A. Oroveanu), Buc., Humanitas, 1923/1992. Idem, 5 Méditations sur l’existence. Solitude,
société et communauté, Paris, Fernand Aubier, MCMXXXVI, p.138-139.
naţiunilor lumii, egocentric de unde şi asumarea mesianică a destinului său şi al umanităţii. În
Discursurile despre naţiunea germană (1807-1808) Fichte vorbea despre misiunea ce revine
Germanului de “a vechea la dezvoltarea umanităţii”. Dar şi francezul s-ar găsi prin predestinare
“în capul naţiunilor”( J.Michelet). Vocea Providenţei a desemnat, scria Pogodin, ca “destinul
lumii” să depindă de Rusia!176
Viitorul naţiunii nu rezultă doar dintr-un proiect pe care ideologiile îl dau drept raţional şi
coerent, deşi are bogate elemente utopice, profetice şi mesianice. Viitorul naţiunii este
întotdeauna împlinirea unui destin, care este conţinut în vocaţia sa originară, în “misia” sa.
Termenul de misie, definit de Fichte în Discursurile despre naţiunea germană, a devenit în
gândirea romantică un mit, un postulat originar. Misia este motivaţia existenţei sale, rolul
predestinat printre naţiunile lumii. Esenţa politică a “religiei” naţiunii este aşteptarea mesianică a
unui risorgimento, dogma sa fiind legea, constiuţia, suveranitatea poporului/ naţiune.177
. Legea divină sau misia este văzută ca o matrice în firea originară unei naţiuni, prefigurând un
destin care se împlineşte prin tenacitate, conform geniului propriu fiecăreia. Misiunea sacră a
naţiunii apare înscrisă de la origini, într-o moştenire ce trebuie apărată, ca un corp de valori ce
trebuie actualizat, regenerat prin rememorare şi repetare. Iată, de ce istoria apare drept “cartea
sfântă,”” cartea legii”, iar cel ce o scrie devine “un apostol al viitorului”!178
Istoria văzută ca vale a plângerii, face din naţiune un martir, pentru cǎ anihilarea adversarului
demonic aminteşte de gestul sacrificial lui Hristos sau în eschatologie de noua Sa venire!
Suferinţa şi gestul sacrificial în istorie este asociat, - mai cu seamǎ în revoluţiile moderne!-
simbolului lui Chistos, pentru cǎ Hristos înseamnǎ viaţǎ, care apare ca Luminǎ a oamenilor
absolviţi de pǎcate (Ioan, 1,4). Istoria naţiunii apare drept Calvarul care anunţǎ calea îndreptǎrii.
Suferinţa christicǎ a naţiunii se transformǎ în comuniune, deci salvare/mântuire. Suferinţa pentru
semeni, jertfa în numele Patriei, readuce binele sau condiţia pierdutǎ pentru întraga comunitate.
Naţiunea este investită cu rol salvator şi mesianic.Chiristos-Ppoporul este simbolul martiriului, al
celui batjocorit de falsa justiţie, cel care reprezintă Calea Adevărului şi a mântuirii. Acest recurs
la mesianismul creştin atât de familiar sensibilităţii colective, face ca promisiunea mântuirii
naţiunii să aibă un înţeles şi un sens. Iată poporul! Ecce homo, Va învia. Mesianismul romantic
polonez, de pildă, a cultivat imaginea poporului-Christ, Adam Mickiewicz sugerând că Poloniei,
crucificată de o istorie apăsătoare îi revenea o excepţională misie în universalitate. 179
176
L. Boia, Pour une histoire de l’imaginaire, p. 167-168. Vezi J.-J. Wunenburger, Viaţa imaginilor, p. 168. G.
Burdeau, Nation, p. 5. G. Gusdorf, Mit şi metafizică, p. 250.
177
E. Gentile, Le religioni delle politica, p.16. Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1981, p.
95-96. Fl. Roatiş, op. cit., p. 127.
178
I. Em.Petrescu, Configuraţii, p. 96. Fl. Roatiş, op. cit., p. 127-128.Vezi J.-J Wunenburger, Viaţa imaginilor, p.
110-114 şi 166.
179
N. Bocşan, Ideea de naţiune, p. 47.
 Statul/Naţiune împlineşte un destin colectiv, de aceea “în silinţa de a regenera patria (…)
mărimea misiunei (...) e trebuinţa de a reforma, de a crea instituţii şi a de a preface prefigurând un
destin care se împlineşte prin tenacitate, conform geniului propriu fiecăreia. Misiunea sacră a
naţiunii apare înscrisă de la origini, într-o moştenire ce trebuie apărată, ca un corp de valori ce
trebuie actualizat, regenerat prin rememorare şi repetare. Iată, de ce istoria apare drept “cartea
sfântă,”” cartea legii”, iar cel ce o scrie devine “un apostol al viitorului”!180
Statul/Naţiune împlineşte un destin colectiv, de aceea “în silinţa de a regenera patria (…)
mărimea misiunei (...) e trebuinţa de a reforma, de a crea instituţii şi a de a preface “individele în
181
cetăţeni.” Catehismele naţionale cultivate prin propagandă şi şcoală utilizează termeni din
vocabularul creştin,- dogmă, sfinţenie, mântuire, moştenire, jertfă - precum şi simboluri liturgice.
Credinţa în misia naţiunii a devenit o religie politică şi, ca în cazul oricărei religii, sunt obligatorii
un cult, un ritual, o liturghie. Riturile naţionale sunt ceremonii de adeziune, de manifestare a
unităţii, tocmai pentru că proclamă un sistem de valori. Ele vor să marcheze superioritatea
naţiunii sau chiar refuzul superiorităţii altora, atunci când inculpă valorile acestora. În timpul
preşedenţiei lui Lincoln, în 1863, s-a institui Thanksgiving Day, ceremoniile familiale ale
recunoştinţei naţionale faţă de Dumnezeu.182 Asemenea sărbătorilor religioase s-au celebrează sau
comemorat fapte reale sau imaginare, s-au organizat pelerinaje la “locurile sacre” ale naţiunii. 183
Sub incidenţa unor evenimente dramatice ale naţiunii se lanseazǎ, uneori, şi viziuni pesimiste în
jurul schemelor descensionale! O frecventǎ schemǎ este cea care inspirǎ viziunea dialecticǎ, a
morţii şi renaşterii, renaşterea fiind apoteoza unui parcurs iniţiatic al naţiunii. Mesianismul
naţiunii este sugerat în discursul ideologic de limbajul deşteptării, al învierii, al renaşterii. 184
Mesianismul naţional este emergent în societǎţile divizate, aflate în dezechilibru intern sau
determinat de o agresiune externǎ; dezavantajaţii caută întotdeauna unitatea sub conducerea unui
lider, care pretinde că îşi ignoră destinul individual ca sǎ instaureze o ordine nouǎ. Spiritul şi
individualitatea naţiei se întrupează în erou, un personaj istoric sau în poprul însuşi. În vremea
războiului de secesiune mesianismul naţiunii americane a întărit convingerea în misiunea sacră
a poporului: Noi americani suntem un popor deosebit, noi suntem arca libertăţii lumii.
Dumnezeu ne-a predestinat.. Tinereţea noastră este forţa.. etc.185
Mesianismul naţional a creat, însă şi o punte între naţiuni. Profeţii panslavismului,
pangermanismului, panlatinismului au încurajat o duioasă filie faţă de naţiunea-soră pe care o
180
I. Em.Petrescu, Configuraţii, p. 96. Fl. Roatiş, op. cit., p. 127-128.Vezi J.-J Wunenburger, Viaţa imaginilor, p.
110-114 şi 166.
181
Revista economico- politică a anului 1861, apud M. Lazăr, Paradoxuri ale modernizării, p. 108.
182
E. Gentile, Le religioni della politica.., p. 37.
183
Cf. M. Rodison, Nation et idéologie, p. 15.
184
Cl..-G. Dubois, op. cit., p.34.
185
E. Gentile, op. cit., p. 37.
priveau ca lideră prestigioasă în universalitate, respectiv Rusia, Germania sau Franţa !
Pangermanismul, de pildă, mai ales după 1878 a devenint un discurs patetic care visa crearea
186
marii naţiuni germane într-un atotcuprinzător Reich! Speranţa milenaristǎ se proiecteazǎ pe o
lume viitoare, conceputǎ ca perfectǎ, similarǎ sau nu unei vârste de aur de la origini!
Anticipările milenariste ale unei societăţi eliberate de rău şi nedreptate, evenimentul socio-
politic este perceput ca o venire, - istoria nu mai este repetiţie, ci inovaţie! – prefigurându-se un
calendar al împlinirilor naţionale! Milenarismul naţional este acel “suflu de concordie, de dorinţă
de salvare generală!”, este viziunea fericirii neamului: Fericiţi oameni! Fericite state! Iată, de ce
imaginaţia social- politică se aseamănă cu acea imanentizare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe
pamânt.187
Cele mai seducătoare imagini milenariste le-au construit “religiile politice”! Milenarismul
nazist avea drept obiectiv puterea şi dominaţia unei comunitǎţi umane particulare, justificate de
excelenţa rasialǎ a acestei comunitǎţi şi prin valoarea creaţiilor sale istorice. Pentru atingerea unui
asemenea ţel naţionalist s-a exacerbat ideea că toate mijloacele sunt bune, inclusiv exterminarea
raselor zise inferioare! Nazismul a reanimat vechiul şi pesimistul mit germanic “al luptei zeilor,
al sfârşitului catastroic al lumii, în cursul cǎruia zeii şi eroii sunt exterminaţi dupǎ care lumea va
renaşte, se va regenera. Această viziune încuraja speranţa şi certitudinea unui “nou început”, o
revenire –miticǎ!- la spendoarea grandorii originare a poporului german. Valorile originare ale
sângelui, ale patriei, ale ierarhiei, fiindu-i cǎlǎuzitoare, nazismul a respins brutal capitalismul,
democraţia şi raţionalitatea! 188
Milenarismul communist şi-a fixat şi el drept obiectiv afirmarea unui ideal “univeralist”,
“progresist”,adresându-se întregii umanitǎţi. Comunismul a vizat instaurarea regimului egalitǎţii
şi al justiţiei, iar acceptarea violenţei a devenit justificatǎ de lupta cu duşmanul capitalist.
Comunismul viseazǎ un socialism radical, pretins universal, care-şi ataşeazǎ, pentru a fascina,
marele mit eschatologic asiatico-mediteranean, optimist şi consolator, care povesteşte cum
suferinţle celui Drept schimbǎ lumea şi instaureazǎ un regim definitiv al justiţiei şi al pǎcii. Este
viziunea încrederii în forţa creatoare a Istoriei, stimulatǎ de avântul modernitǎţii industriale,
tehnice şi raţionale.189

186
Cf. N. Bocşan, op. cit., p. 41
187
Viziunea fericirii neamului poate fi întâlnită în militantismul Şcolii ardelene.Vezi Şt. Lemny, Sensibilitate şi
istorie în secolul XVIII românesc, p.205.Răul va fi definitiv învins prin echivalentul Binelui.Aceste mituri colective,
care stabilesc legătura între trecut, present şi viitor, reînvie marile mituri religioase despre origini şi sfârşitul
timpurilor, căci imaginarul religios constituie prin excelenţă sursa de creaţie şi de inspiraţie a unor scheme care
depăşesc experienţa empirică şi obiectivă a fiecărei generaţii Vezi J.-J Wunenburger, Viaţa imaginilor, p. 164-165.
Idem, Imaginaires du politique, p.67.
188
J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politique, p. 483.
189
Ibidem.
 Proiecţiile asupra viitorului naţional, indiferent de nuanţele ideologice, au tins să justifice
deciziile politice, să disciplineze acţiunea naţională, deci să orienteze comportamentele colective.
Reperele identităţii naţionale.
Două entităţi organice au nevoie de identitate: individul care refuză faptul de a fi redus
la starea de pion numerotat, naţiunea care refuză să fie tratată ca o turmă sau ca masă amorfă.
G. Delannoi, Sociologie de la nation.

În societăţile tradiţionale conştiinţa identitară s-a tradus prin ataşamentul faţă de locul naşterii,
de obiceiurile locale, de sărbătorile proprii, exprimându-se printr-o izolare faţă de ansamblul care
le înconjura şi cu care intra deseori în stări conflictuale, rivalităţi şi violenţe, mai intens în cazul
diferenţelor culturale şi rasiale! Chestiunea condiţiilor care au stat la baza formării identităţilor
naţionale, mai ales în secolul al XIX-lea a stârnit numeroase controverse. În Anglia, Disraeli (
The Spirit of Wigghism,1836) era de părere că naţiunile s-au născut “în mod gradat, sub influenţe
diverse, cele ale organizării lor originale, ale climatului, ale solului, religiei, evenimentelor,
accidentelor şi incidentelor extraordinare ale istoriei lor şi al caracterului particular al cetătenilor
lor iluştri”.190 După o jumătate de veac, în Franţa Renan (Que est-ce qu-une nation?, 1882) punea
în evidenţă diverse elemente de coeziune naţională: rasa, limba, afinitatea religioasă, geografia,
interesele economice, necesităţile militare, dar arăta că acestea nu sunt suficiente pentru a crea o
naţiune, pentru că fundamentul acesteia este intelectual şi afectiv: “o naţiune este un suflet, un
principiu spiritual…este rezultatul unui lung trecut de eforturi, de sacrificii şi de devotamente; a
avea glorie comună în trecut şi o voinţă comună în prezent, a face mari lucruri împreună, iată
condiţiile esenţiale pentru a fi un popor”.191
Descrierile naţiunii au conţinuturi diferite; un teritoriu, o etnie, o limbă, o religie, o tradiţie etc. În
ceea ce-i priveşte pe români, M.Eminescu scria într-un articol, O conştiinţă de sine unitară:
poate nici un popor care numără douăsprezece milioane nu are părţile sale atât de puţin diferite
ca cel român. Limba..nu cunoaşte dialecte, religia a rămas, cu toată sciziunea formală a
bisericii, aceeaşi în sinea ei.192
Apartenenţa naţională
Dincolo de componentele ei obiective, nici o naţiune nu poate fiinţa fără ca membrii săi să
aibă conştiinţa apartenenţei comune. Noi, fii naţiunii de pretutindeni, suntem de aceaşi obârşie,
de aceeaşi fire, cu o singură limbă şi cultură şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de

190
P.-C. Timbal, Nation, p. 6.
191
Ibidem. Astrid von Busekist, Nation et nationalisms, XIX-e-XX-e siècle, Paris, Armand Colin, 1998, p. 5.
192
M. Eminescu, Publicistică, p. 531.
aceleaşi aspiraţii măreţe. 193 Apartenenţa naţională este foarte puternic imprimată în individ, ea îl
limitează şi îl condiţionează, îl fasonează într-o cultură căreia el nu-i scapă, dar această tutelă este
în acelaşi timp o protecţie.Nevoia de apartenenţă este indefectibilă pentru membrii naţiunii! 194
Apartenenţa naţională are nevoie de o pluralitate de naţiuni pentru a se afirma, pentru că ea
presupune o diferenţiere conştientă faţă de alterităţi naţionale.
Conştiinţa de sine şi pentru sine (apartenenţa-concept herderian) este totodată necesară pentru
naţiune, dar şi pentru o altă conştiinţă de sine naţională (recunoaşterea-concept hegelian). Această
recunoaştere, de două- sau mai multe conştiinţe naţionale, mai întâi opuse, este o recunoaştere
reciprocă, simultană. Apartenenţa naţională presupune însă şi o recunoaştere reciprocă a acelor
care aparţin aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele
195
convingerilor, devotamentelor şi solidarităţilor colective. A fi recunoscut este o temă tipică a
modernităţii.196
Particularismul naţiunii are conţinuturi, cu o dinamică şi o prioritate specială, precum
frontierele geografice, trecutul comun, comunitatea de teritoriu, de limbă şi religie. Renan, de
pildǎ a arǎtat insuficienţa rasei, a limbii, a religiei în definirea naţiunii, deoarece nu existǎ rasǎ
purǎ: cele mai nobile ţǎri, Anglia, Franţa, Italia, sunt acelea unde sângele este amestecat. Limba
invitǎ, nu forţeazǎ, oamenii a se reuni. Religia nu este un criteriu categoric, de vreme ce a fi
francez, englez, german etc nu înseamnǎ cǎ nu poţi fi catolic, protestant, musulman, israelit etc.
197
Realitatea sentimentului naţional provine tocmai dintr-o multiplicitate de dozaje între aceste
componente, care nu pot fi înţelese decât printr-un examen al fiecărei situaţii particulare. Fără
îndoială această tensiune între caracteristici deosebite la care se adaugă aspiraţiile diferite în
interiorul comunităţilor sau între comunităţi, explică cel mai bine acest malaise al lumii moderne!
Teritoriul şi frontierele, reale şi imaginare
Viaţa popoarelor, a societăţilor locale este legată de spaţiul, chiar de configurarea şi
continuitatea în timp a spaţiului în care trăiesc ! Teritoriul este o componentă simbolică a
naţiunii, pentru că reprezintă locul de naştere, leagănul originar al naţiunii sau poate deveni
pentru unii oameni un “port de acostare,” un pământ făgăduit!
Patria din Antichitate era percepută drept pământul părinţilor, sens care s-a păstrat şi în
198
Evul Mediu, când capătă prestigiu şi patria communis, adică lumea creştină. Timpul curge,
este instabil, de aceea spaţiul este cel care asigură în mentalitatea colectivă stabilitatea
193
I. Maniu, Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumph al libertăţii omeneşti, Discurs rostit la 1
decembeie 1918 la Alba Iula, în Oratori şi elocinţă românească,p. 114.
194
Apartenenţa naţională este capabilă să reziste abstracţiilor ideologice.G. Delannoi, op. cit.,p. 134
195
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, p. 18.
196
G. Delannoi, op. cit.,p. 166.
197
D. Schnapper, op. cit., p.51-52.
198
P.-C. Timbal, Nation, p.7.
comunităţii! Pentru a se putea defini şi legitima comunităţile îşi păstrează în memoria lor
imaginea spaţiului propriu; pentru că fiecare comunitate decupează spaţiul într-o manieră proprie,
îşi stabileşte liniile, graniţele şi o « consistenţă » aparte; în acest cadru, cu o geometrie deopotrivă
reală şi imaginară, - fiind acesibil pentru cei ce se regăsesc fideli în el, dar interzis pentru ceilalţi
- se « închid » fapte, evenimente, amintiri, tradiţii comune. «Durata », valoarea spirituală a
spaţiului este legată de memoria acestui spaţiu! Evenimente, trăiri, aşteptări colective, toate sunt
legate de locuri care există dintotdeauna. Ele generează sentimentul continuităţii şi, legat de
acesta, un anumit sentiment protector al securităţii!
Când are o funcţie politică, teritoriul evocă moravuri, tempramente şi esteticul cotidian al
poporului. Încă din secolul al XVII-lea în concepţia despre naţiunea helvetică este insinuată
marca inconfundabilă pe care muntele o conferă acestei mici naţiuni europene!De altfel, peisajul
este un interesant principiu de diferenţiere care poate deveni un simbol semnificativ: peisajul
norvegian este fiordul, cel unguresc este pusta etc Montesquieu a încercat să explice printr-o
teorie climatică o anumită relativitate a moravurilor şi a legilor, iar istoricii ronantici au
considerat că există o influenţă a condiţiilor teritoriale,- mare, imensitate continentală, munte,
insulă etc- şi climatice, asupra sufletului popoarelor şi al naţiunilor.199 David Hume în Essais a
criticat teoria climatică despre caracterele naţionale. Cultura, moravurile, istoria sunt, după
părerea sa, cauze mai determinante decât climatul. Caracterul naţional urmează frontierele
politice mai mult decât pe cele geografice, remarca D.Hume. Alterarea cea mai sensibilă a acestor
caractere naţionale este dată, mai de grabă de timp, decât de spaţiu. Există trăsături care există la
un popor pe firul secolelor, dar multe altele se schimbă după epoci. Helvetius a propus prioritatea
condiţiilor istorice, rolul educaţiei în conturarea profilului spiritual al popoarelor. 200 Fiecare
naţiune are un spaţiu predestinat, moştenit de-a lungul istoriei de la părinţii întemeietori, de la
vechile organizări politice; el este pus în evidenţă de frontiere naturale, care delimitează,
protejează naţiunea, ca nişte ziduri simbolice. Mările, munţii şi râurile sunt limitele cele mai
naturale ale naţiunilor, spunea Herder. 201
Naţiunea este o unitate(totalitate) limitatǎ real şi imaginar, un organism închis în sine,
impenetrabil altora.202 O istorie unitară presupune o geografie unitară, iar configuraţia cea mai
eficientă este perfecţiunea cercului dintre fluvii! Pentru V. Alecsandri râurile Principatelor,
Prutul şi Milcovul unesc nu despart. O pierdere teritorială echivalează cu “sacrificarea
199
A. M. Thiesse, op. cit., p. 136-137. 59. N. Bocşan, op. cit., p. 25. Plasat pe o poziţie mai filosofică Lucian Blaga,
definea sufletul românesc drept Spaţiul mioritic (matca stilistică a forţelor creatoare) în armonie cu spaţiul
geografic, considerat după părerea sa definitoriu asupra specificului naţional.
200
Teritoriul, mai ales cel primordial, este crucial pentru Statul-Naţiune, care exercită monopolul administrativ şi
militar asupra unui teritoriu. G. Delannoi, op. cit.,p. 58-59; 164.. D. Drăghicescu, op. cit., p. XIV.
201
Apud L. Boia, Pour une histoire, p. 197 şi 203.
202
B. Anderson, L’Imaginaire national,p. 20. N. Bocşan, op. cit., p. 31.
pământului strămoşesc.”203 Chiar şi când aceste frontiere naturale nu corespund hărţii politice a
momentului nostalgia lor se păstrează în imaginarul naţional. Orice naţiune are “frontiere”
incluzând pe fiii ei oriunde s-ar afla, în interior sau în afara graniţelor politice. Teritoriul
revendicat de imaginarul naţional apare mult mai extins decât îl arată o hartă politică! Tocmai
această nonconcordanţă între frontierele imaginare şi cele reale menţine cvasipermanent o criză
de identitate latentă!
Fluiditatea configuraţiilor teritoriale de-a lungul istoriei a alimentat permanente frustrări
naţionale, care, impulsionate de îndrăzneala naţionalismului ideologic, au îmbrăcat forme
revendicative, revanşarde de care nu sunt străine cele două războaie mondiale. Tentaţia
reconstituirii frontierelor mitice a încurajat Marea Germanie, Marea Franţă, Ungaria Mare, iar
pentru români România Mare! Teritoriul ideal al României este îmbrăţişat de ape: Dunărea,
Nistrul, Tisa, dar acest proiect îl contrazice şi se suprapune pe cele ale naţiunilor vecine care îşi
valorizează, la fel de mitic, propriile frontiere naturale. Miturile frontierelor ideale alimentează cu
aceeaşi intensitate contramiturile lor fiind conflicte de legitimitate, însoţite de iritare, protest,
refuz şi chiar de violenţe.204
Etnie, rasă, naţiune
Comunităţile europene sunt un conglomerat de etnicităţi diferenţiate prin istorie, tradiţii,
mitologie şi cultură. Dimensiunile etnicităţii sunt un nume colectiv; un mit comun al
descendenţei; o istorie împărtăşită; o cultură distinctă împărtăşită; o asociere cu un teritoriu
205
specific, un sens al solidarităţii. Ideea de unitate politică,- de altfel foarte veche în istoria
universală!- derivă, în primul rând, din cea de unitate etnică. 206 Ceea ce constituie o etnie
(neam) este o realitate naturalǎ şi eticǎ, dar una care stǎ la “încheietura metafizicii cu istoria”,
adicǎ “o unitate de soartǎ, de destin în timp, unitate pentru care pǎmânt, sânge, trecut, lege,
limbǎ, datini, obicei, cuget, credinţǎ, virtute, muncǎ, aşezǎminte, port, dureri, bucurii şi semen
de trǎire laolaltǎ, stǎpâniri şi asupriri, constituiesc semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri…ce
îngǎduie oamenilor sǎ se înţeleagǎ şi sǎ trǎiascǎ laolaltǎ.” 207 Aceastǎ manierǎ hermeneuticǎ de a
203
În 1878 Dimitrie Ghica amintrea într-un discurs că Dobrogea aparţinuse cândva Ţării Româneşti. Atanasie
Iordache, Sub zodia Strousberg,Viaţa politică din România între 1871-1878, Buc., Ed. Globus, 1991, p. 34-35.
204
L. Boia, op. cit., p. 198; 206-207.
205
Steliu Lambru, Micronaţiunea şi erupţia identitară în Europa de sud-est, în In memoriam Alexandru Duţu.
Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi modernă, p. 144.
206
La noi, de pildă, este semnificativă, în acest sens, folosirea termenului de dac ca nume generic pentru toţi românii;
pe temeiul aceleiaşi conştiinţe de neam se ajunge acum la transformarea termenilor de (transilvănean-nn.)
moldovean şi muntean în român, a celui de neam în naţiune, a celui de Moldova şi Ţara Românească în
România.Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Buc., Ed. Academiei
RSR, 1972, p. 171.
207
Mircea Vulcǎnescu, Dimensiunea româneascǎ a existenţei, Buc., Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991,p.15şi
133. Reflecţiile în jurul acestui orizont mental au mers, de pildǎ, şi spre aceastǎ direcţie interesantǎ: la rǎdǎcina
concepţiei româneşti despre fiinţǎ gǎsim acea supremaţie a virtualului asupra actualului, ideea unui sân purtǎtor al
tuturor virtualitǎţilor, ideea unei mari mame..În acest sens gândirea româneascǎ se-ntâlneşte cu gândurile teologice
vedea poporul oferă o explicaţie a unitǎţii genetice şi spirituale dintre toate generaţiile aflate în
legǎturǎ de sânge, limbǎ, teritoriu, lege, îndeletniciri etc. Unitatea geneticǎ traduce nevoia de a
solidariza toate generaţiile, de la începuturile lor mitice într-o lume coerentǎ.
Unitǎţii neamului îi corespunde nu numai o unitate geneticǎ, ci şi “unitatea pǎmântului” –care
la români, de pildǎ, este extinderea ideii de moşie – cea care stabileşte legǎtura cu generaţiile care
l-au locuit succesiv în istorie! Spaţiul/locul şi timpul/vremea sunt douǎ repere fundamentale ale
mentaliţǎtilor colective, adicǎ mijloace pentru a putea aşeza, situa un popor în nişte coordonate
proprii. Acest orizont spaţio/temporal, inclus în constelaţia viziunii despre lume inspirǎ integrarea
şi implicarea poporului în istorie.208 Neamului, ca lume imaginarǎ i se atribuie aspecte spirituale
comune, anumite rezonanţe ancestrale. “Fiinţa” etnicǎ apare cu un profil specific, cu articulaţii
209
mentale şi de gândire aparte! Spiritul(sufletul) etnic trǎieşte într-o formǎ condensatǎ, fiind
supusǎ influenţelor istorice. Firea poporului apare statornicǎ şi veşnicǎ, de genul Cum am fost,
aşa rǎmâem (Mihai Eminescu, Glossǎ).210 Aceastǎ imagine, care se regǎseşte în conştiinţa
colectivǎ a fost desemnatǎ de amatorii de tipologii ştiinţifice drept “firea”,”sufletul” specificul
unui popor! Astfel sufletul poporului apare ca o dimensiune structuralǎ, o arhitecturǎ spiritualǎ
perenǎ modelatǎ în funcţie de “ispitele”(influenţele) culturale ale istoriei.211 Dacǎ constituie sau
nu o primejdie formularea unor asemenea “tipare” etice, important rǎmâne faptul cǎ descoperirea
specificitǎţilor şi prefacerea lor în îndreptar, în normǎ, în normal a tins sǎ devinǎ prin ideologii o
strategie abilǎ! Ideologiile naţionale pretind cǎ exaltǎ ceea ce este bun şi cautǎ calea sǎ îndrepte
ceea ce este rǎu în structura psihologicǎ a naţiunii! Portretul spiritual şi moral al popoarelor şi
deci a naţiunilor, alimenteazǎ concepţia pedagogicǎ a naţiunilor.Existenţa unui sistem de valori
politice. religioase, juridice, morale etc, a unor tradiţii comune a întreţinut conştiinţa unui specific
etnic şi deci voinţa de a trăi împreună în acelaşi teritoriu.

şi mitice orientale şi se opune celor occidentale, positive şi antropologice.

208
Purtarea românului… ancoratǎ-n veşnicie trebuie explicatǎ prin dimensiunea miticǎ a mentalitǎţilor istorice
româneşti, în timp ce privirea criticǎ sau, dincontrǎ, duioasǎ faţǎ de acest aspect are conotaţii ideologice! Ancorarea
în veşnicie, adicǎ cǎutarea acestui chip etern al fiinţei etnice, neputinţa de a-l gǎsi ar putea justifica o anumitǎ stare
de resemnare, de neputinţǎ care accumulate şi relevate atrag acea stare în care “nu mai poţi!”sau starea de “amar”,
care dǎ impulsul “trecerii la fapte”. Aceastǎ particularitate au fost folosite în speculaţiile despre fatalismul românesc
şi de trezirea/deşteptarea în vremea revoluţiilor a sentimentului de gravitate ale existenţei, care prin glasul celor care
propovǎduiesc renaşterea, cer intervenţia “acum ori niciodatǎ. Contrar viziunii unei realitǎţi fatale şi atemporale,
paşoptişti par sǎ trezeascǎ neamul din “somnul cel de moarte” sǎ-l reintroducǎ în istorie, care înseamnǎ devenire,
croirea unei soarte! Ibidem, p.142-145.
209
Încercǎrile de conturare a unei “dimensiuni româneşti a existenţei”, de a surprinde “prejudecǎţile ethosului
originar” au venit, încǎ din veacul XIX, dinspre literaţi şi filosofi, fiind tratate din perspectiva unor sensibilitǎţi
politice sai ideologice în mod diferit. C. Drǎghicescu a încercat o Psihologie a poporului roman, C.Rǎdulescu-Motru
a analizat Românismul, Vasile Pârvan a reflectat asupra Gândurilor despre viaţǎ şi moarte la daco-romanii din
Pontul Stâng, Ovid Densuşianu s-a ocupat de Viaţa pǎstoreascǎ în poezia populare, Lucian Blaga de Spaţiul
mioritic, Ovidiu Papadima de Viziunea româneascǎ a lumii etc. apud M. Vulcǎnescu, op cit., p. 90.
210
Ibidem, p.101.
211
Ibidem, p.97.
 Sentimentul securizant şi ocrotitor al apartenenţei la un grup etnic a fost prioritar şi a marcat
convingerile, sensibilităţle şi idealurile colective. Apartenenţa la o comunitate s-a constituit şi
maturizat ca un sentiment complex al identificării cu aceealeşi origini istorice într-un teritoriu,
aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii. Acesta este conştiinţa de neam sau etnică. Conceptul de etnic
pentru lumea medievală acoperă acea comunitate umană anterioară naţiunii moderne, ai cărei
membrii au, sau cred că au, aceeaşi origine, cultură, mentalitate (sensibilitate, voinţă,
comportamente, atitudini) şi (concepţii, aspiraţii, idealuri comune). Dar, atitudinile de
solidaritate etnică medievală erau cu precădere locale. Solidarităţile locale bazate de ierarhie
socială şi vasalitate – familia, tribul, clanul, obştea, oraşul provicia erau cele mai puternice pentru
că erau cadrele tradiţionale de protecţie şi de speranţă a oamenilor în faţa pericolelor externe, a
epidemiilor şi calamităţilor.
Solidarităţile moderne sunt mai diverse, încastrate sau combinate: umanitatea, naţiunea,
comunitatea rurală, urbană, familia etc. Naţiunea modernă este o metamorfoză a solidarităţilor,
un intermediar armonios sau o poartă deschisă, care a conciliat cele două forme fundamentale de
apartenenţă: pe de-o parte, una locală, legată de naştere şi de devenirea umană şi, pe de altă parte,
alta universală, legată de întreaga umanitate. Între găndirea umaniştilor de la sfârşitul secolului
al 17-lea şi programul intelectualilor luminaţi de la începutul secolului al 19-lea se poate
constata o continuitate şi o evoluţie culturală care dezvoltă marile teme ale solidarităţii.212
Naţiunea poate fi o rasă în sens biologic, etnie în sens etnologic, sau în termeni generali
sângele comun. Această idee bio-etnică a servit, şi poate servi miturilor naţionaliste. 213 În secolul
al XIX-lea cercetarea antropologică a relevant anumite tipologii, care au fost speculate în viziuni
ideologice naţionaliste Sub fascinaţia antropologiei fizice: problematica culturală rămâne
secundară, derivată din calităţile fizice care distingeau rasele şi grupurile umane. 214 Complexele
de superioritate rasială au folosit criteriul biologic pentru a justifica inegalitatea naturală dintre
oameni şi dintre naţiuni. Reflecţiile lui Gobineau, din Eseu asupra inegalităţii raselor umane
(1853-1855), ridică pretenţia unei superiorităţi a albilor în raport cu alte rase! Romantismul
german a supralicitat diferenţele rasiale în favoarea unei superiorităţi germanice. După 1870 rasa
a devenit un element constitutiv al naţiunii pentru unele ideologii. Dar, în acelaşi an, la 27
octombrie 1870, Revue des deux mondes scria: ceea ce distinge naţiunile nu este nici rasa, nici
limba. Oamenii simt în inima lor că fac parte din acelaşi popor, că formează o comunitate de

212
Al. Duţu, Histoire de al pensée et des mentalités politiques européennes, p. 181.
213
G. Delannoi, op. cit.,p. 81.
214
L. Boia, Două secole de mitologie naţională, p.63
idei, de interese, de sentimente, de amintiri şi de speranţe. Naţionalismele din ultimele decenii
ale secolului al XIX-lea au avut, însă, tendinţa de a privilegia tezele rasiste.215
Diferenţa de rasă este mult mai adâncă decăt diferenţa culturală, fiind insurmontabilă şi ostilă.
Mai mult, ea crează tentaţia ierarhizării umane în rase superioare sau inferioare şi accentuează
voinţa de separare şi teama de melanj. În universul ideologiilor naţionale pot prins rădăcini
viziuni rasiste, segregaţioniste, dar şi cele care susţin egalitatea în umanitate, care consideră că
diferenţele rasiale sunt surmontabile. Asta pentru că, deja la începutul secolului al XIX-lea
cercetările mitologice, filologice, istorice au demonstrat filonul comun indo-european al
naţiunilor europene. Slavii, germanii, latini şi-au descoperit prin filologia comparată înrudirea, în
vreme ce maghiarii, din dorinţa de desprindere de Austria, au rămas fideli filonului hunic şi
maghiar de sorginte asiatică. Ataşamentul puternic faţă de rădăcini rasiale explică pentru ce
mişcarea naţională ungurească şi cehă, de pildă, au dezvoltat o voinţă de restaurare, care se
situează la antipozii ideii liberale şi democratice constituită în concepţia franceză. Este vorba de
un exclusivism arogant faţă de naţiunile “indo-europene”, percepute drept diferite, deci rivale!
Orice invocare a diferenţei rasiale atrage o delimitare evidentă a străinului de corpul naţional,
chiar dacă acesta trăieşte în spaţiul naţional, stăpâneşte la perfecţie limba naţională şi este dispus
să participe la împlinirea culturii naţionale. 216
Fustel de Coulange a făcut, pe la 1870 o critică serioasă pretenţiilor germane de a impune o
definiţie etnică şi rasială a naţiunii, ceea ce ar fi dat o coloratură aparte termenului de
naţionalitate! Renan considera că folosirea cuvântului rasă în politică este eronată şi periculoasă.
Nici el nu agrea supralicitarea rasei, dar constata că aceste realităţi, rasa, etnia, naţiunea, s-au
întrepătruns subtil în istorie şi nu întotdeauna paşnic! Primele războaie naţionale s-au născut într-
o parte a Europei unde etniile s-au amestecat mai mult decât în alte părţi ale lumii!217
Naţiunea este o formǎ particularǎ a unitǎţii politice, de aceea se distinge de grupurile entice,
care nu sunt organizate politic.218 O etnie este “un grup de apartenenţǎ,”-oamenii trǎiesc
apartenenţa la o etnie ca un dat natural - care nu are în mod necesar o expresie politicǎ.
Identitatea etnicǎ nu este mai importantǎ, mai solidǎ sau mai durabilǎ decât realitatea şi
sentimental naţional. Particularitǎţile “obiective” prin care se defineşte naţiunea – limba, rasa,
religia, definesc şi etnia; sentimental etnic înseamnǎ tot interiorizare, pasiune, voinţǎ de a
participa la un colectiv fondat pe interese şi sentimente comune. Etniile nu sunt “mai naturale
decât naţiunile”!219 Etnia este adesea numitǎ naţiune, sursa confuziei fiind folosirea termenului
215
Dictionnaire du XIX-e siècle , p. 796. L. Boia, op. cit., p.63
216
Dictionnaire du XIX-e siècle , p.795. A.M. Thiesse, Crearea identităţilor, p. 128 şi 130.
217
G. Delannoi, op. cit.,p. 160-161.
218
D. Schnapper, La communauté des citoyens, p. 32-34.
219
Ibidem, p. 30 şi 53..
naţiune înainte de naşterea naţiunii moderne, adicǎ încǎ din secolul XIII! “Naţiunea” englezǎ sau
cea francezǎ desemna ansamblul etnic al acestora.220 Etniile, ca şi naţiunile sunt “construcţii
istorice,” grupuri umane care se definesc prin comunitatea istoricǎ şi specificitatea culturalǎ.
Coincidenţa dintre unitatea politicǎ şi comunitatea culturalǎ a fost idealul politic al naţiunii.221
Iatǎ, de ce, naţiunile se pretind mǎrturiile unei etnii, conferindu-şi în acest fel rǎdǎcinile
originare, omogenitatea culturalǎ specificitatea “rasei”lor, a civilizaţiei, a moralei, toate acestea
profilând caracterul naţional! Numai cǎ omogenitatea etnică şi culturalǎ nu sunt suficiente
pentru a constitui o naţiune! O altă condiţie necesarǎ a existenţei naţiunii ţine de sensul civic,
acela cǎ cetǎţenii împǎrtǎşesc ideea cǎ existǎ un domeniu politic independent de interesele
particulare. Aşadar, naţiunea se defineşte prin ambiţia sa de a transcende prin cetǎţenie
apartenenţele particulare, biologice, istorice, economice, sociale, religioase sau culturale, de a
defini cetǎţeanul ca un individ abstract. Specificitatea ei este cǎ integreazǎ populaţiile plurietnice
într-o comunitate de cetǎţeni, a cǎror existenţǎ legitimǎ acţioneazǎ în interiorul şi exteriorul
Statului.222 Atunci când comunitatea cetǎţenilor este eterogenǎ cultural loialitatea politicǎ faţǎ de
naţiune se combinǎ cu forme variate de ataşament faţǎ de etniile preeexistente, mai mult sau mai
puţin recunoscute politic. Etniile nu sunt esenţe, ci sunt produse ale unei situaţii politice sau
sociale, în sensul larg al termenului! Etniile pot sǎ se divizeze, sǎ se regrupeze, sǎ se
reorganizeze, definindu-se în noi “frontiere” sociale. Să amintim etniile africane, create de
politica colonizatorului! Sau un exemplu semnificativ este inventarea, de cǎtre Tito, în 1968, a
“etniei musulmane” din Bosnia-Herţegovina, consideratǎ o “entitate” care împǎrtǎşeşte aceeaşi
religie, dotatǎ cu drepturi specifice! Naţionalismele rasiale sau militariste, extrem de intolerante,
au condus adesea spre războaie în care s-au practicat exterminările, în urma unei propagande
iresponsabile îndreptate spre stimularea imoralităţii de masă.223
În viaţa socialǎ şi politicǎ, cu începere din sec. XIX etnia (concept ştiinţific) este denumitǎ prin
termenul de popor (termen politic), ceea ce-i acordǎ, implicit sau explicit, dreptul de a-şi
224
revendica independenţa politicǎ, dreptul de a deveni naţiune-unitate politicǎ. Ca toate unitǎţile
politice” naţiunea se defineşte prin suveranitatea sa, care se exercitǎ în interior, pentru a integra
populaţiile( pe care le include) şi în exterior, pentru a se afirma ca subiect istoric într-un ordin
mondial, fondat pe existenţa şi relaţiile între naţiuni-unitǎţi politice. Revendicarea etniilor de a fi
220
Ibidem, p. 28-29.
221
Naţiunile sunt current confundate cu unitǎţile politice sau Statele. Termenul de naţiuni desemneazǎ în acest caz
unitǎţile politice ale cǎror suveranitate recunoscut de ordinul internaţional! Asimilarea între naţiune şi unitate politicǎ
s-a produs dupǎ 1919, când naţiunea democraticǎ este propusǎ drept modelul universal al organizǎrii politice. O
disciplinǎ i numitǎ “studiul relaţiilor internaţionale”, vorbeşte de naţiuni definite ca unitǎţi politice. Ibidem., p. 32-
34;43.
222
Ibidem, p.49.
223
G. Delannoi, op. cit.,p. 162.
224
D. Schnapper, op. cit., p. 37.
recunoscute ca naţiuni, altfel spus de a face sǎ coincidǎ comunitatea istorico-culturalǎ(sau etnicǎ)
cu organizarea politicǎ, precum şi voinţa de putere a naţiunilor deja constituite, pentru a se
impune faţǎ de altele, constituie izvorul naţionalismului virulent! Conflictele care se deruleazǎ
acum în Balcani, de exemplu, “nu sunt conflicte naţionale, ci entice sau naţionaliste;ele
demonstreazǎ slǎbiciunea tradiţiei propriu-zis naţionale a vechii Yugoslavii, care s-a constituit în
naţiune în 1919, din etniile sârbǎ, croatǎ, slovenǎ, bosniacǎ, unguraescǎ, albanezǎ etc.” 225
Conflictele revitalizeazǎ sentimentele care solidarizeazǎ oamenii în faţa pericolului comun, îi
unesc în comunitatea etnicǎ sau naţionalǎ. Sângele vǎrsat pe câmpul de luptǎ uneşte combatanţii!
Astfel, sentimentele naţionale s-au consolidat în Europa rivalitǎţilor şi al conflictelor. Naţiunile
din Europa centralǎ şi orientalǎ au luat “completǎ conştiinţǎ de ele însele..sub presiunea
conflictelor interetnice, întotdeauna neliniştitoare.
Limba naţională
Turnul Babel lingvistic a stat dintotdeauna la baza diversităţii culturale, de aceea tentaţia
marilor unificări administrative, din antichitate încoace, a fost însoţită de impunerea unei limbi
comune, de regulă cea a dominatorului! Latina medievală avea să unifice Europa catedralelor şi a
univerităţilor. Nici o limbă nu a dat, precum latina, o unitate atât de solidă şi îndelungată. Dupǎ
secolul XIII în Europa intelectualii au contribuit la crearea comunitǎţii lingvistice, de pildǎ, prin
traducerea Bibliei ori prin crearea operelor lor în limba popularǎ. 226 Prin imprimerie şi prin
Reformă s-a impulsionat o înflorire a limbilor vernaculare, care au devenit naţionale. Dacă pentru
Franţa factorul politic revoluţionar a încurajat formarea naţiunii, popoarele protestante (englezi,
germani, etc) au evoluat spre naţiune prin unificare lingvistică şi culturală, în acest sens a avut un
rol fundamental traducerea Bibliei şi circulaţia ei, ceea ce a însemnat alfabetizarea în diferite
nivele mentale.
Limba este una dintre elementele cele mai stabile, una dintre rădăcinile mitice pe care s-a
fondat orcare ideologie naţională. Când un naţionalism a revendicat o limbă naţională ea a trebuit
inventată, de regulă considerând-o continuatoarea fidelă a unei limbi antice! Este cazul
latinismului, scumpă ereditate a limbii române după opinia lui Timotei Cipariu. 227 Când Grecia a
ajuns independentă în 1827 creatorii noii naţiuni au fost tentaţi să impună o limbă “pură,”
împrumutată din greaca clasică, eliminându-se toate influenţele turceşti. Grecia modernă era
înscrisă, astfel, în prelungirea Antichităţii glorioase. Dar şi în Turcia, un secol mai târziu, are loc,
nu numai o reformă a limbii, dar şi a alfabetului: în locul alfabetului arab, în 1928 s-a adoptat
225
Ernest Gellner (Nations and nationalism) apreciazǎ cǎ recenta ştiinţǎ politicǎ anglo-americanǎ trateazǎ
naţionalismele în sensul revendicǎrilor de a crea naţiuni, ci nu ca manifestǎri ale naţiunilor însǎşi. Ibidem, p. 37 şi
46.
226
Ibidem, p. 43.
227
Apud Oratori şi elocinţă românească, p. 52.
scrierea cu caractere latine în dorinţa de creare a unei limbi naţionale simplificate şi europenizate.
228

O limbă vie este o bogăţie preţioasă pentru o naţiune, dar sunt state- naţiuni care nu sau format
doar în jurul unei limbi. În 1914 în Franţa se vorbeau patrusprezece limbii, deşi unificarea
229
lingvistică fusese instituţionalizată prin legile Reublicii a III-a. Limba procură o identitate
naţională puternică, dar reperul lingvistic este deschis, suplu, nu exclude diversitatea, ceea ce este
230
întotdeauna vizibil în plan cultural. Limba, ca şi religia, reflecta Renan, invită la reunire, la
comuniune, pentru că, în cazul naţiunii, libera adeziune este criteriul rezonabil! Herder susţinea
că limba exprimă modul de gândire al unei naţiuni, este însăşi gândirea naţională. Dar, pentru ca
limba să asigure agregarea spirituală, administrativă, economică etc a naţiunii, cea scrisă are
prioritate, ea subminând graiurile sau dialectele regionale. Limba naţională se detaşează fără
ezitare de arhaismele nefolositoare, dar şi de neologisme de prisos! 231
Interesul ştiinţific sau literar pentru cultivarea limbii a fost, mai ales în secolul al XIX-lea, o
celebrare a ei; Grammaire française a lui Charles C. Letellier a inspirat, de pildă, o gramatică
românească publicată în 1828 de Heliade Rădulescu, care vedea în naşterea gramaticii o trezire a
conştiinţei de sine a naţiunii. Problemele ortografiei limbii române, elaborarea unei gramatici şi a
unui dicţionar a revenit elitei lingvistice din Societatea Acedemică, înfiinţată la 1/13 august
1867, devenită Academia Română în 1879.232 Limbile naţionale, adesea formate prin sinteza unor
dialecte şi a unei tradiţii literare, au fost impuse lent de către elite!
Biserica, bastion naţional
Timpurile anterioare modernităţii au fost dominate de viziunea unei lumi date de
Dumnezeu, cvasi-imobile, cu o civilizaţie ce se transmitea aproape nealterată de la o generaţie la
alta. Această viziune colectivă despre viaţă şi societate a încurajat obedienţa şi tentaţia
conservării structurilor sociale consacrate de tradiţie. În mentalitatea tradiţională divinitatea este
cea care prestabilea ordinea lumii materiale şi destinul omului, de aceea principala referinţă
comunitară era cea religioasă.
Conştiinţa creştină a reprezentat forma mentis care a marcat sensibilitatea şi atitudinile
oamenilor, influenţând solidarităţile, atât cele de tip universalist creştin, cât şi cele care au
fortificat individualitatea naţiunilor medievale. Odată cu Reforma protestantă din secolul al XVI-
lea legăturile ce legau creştinismul de realităţile “naţionale” nu au fost abolite, ci substanţial
228
D. Schnapper, op. cit., p. 136-138.
229
Ibidem, p. 138.
230
G. Delannoi, op. cit., p.61 şi 65;154.
231
Steliu Lambru, Micronaţiunea şi erupţia identitară în Europa de sud-est, în In memoriam Alexandru Duţu, p.
139-140. A.D. Xenopol, Scrieri filosofice, p. 385.
232
Apud I. Em. Petrescu, Configuraţii, p. 119. Mirela-Daniela Târnă, Sprijinirea culturii româneşti în viziunea
Academiei Române. Donaţii şi premii, în In memoriam Alexandru Duţu, p.187-188.
transformate prin fărâmiţarea creştinătăţii. Bisericile devin naţionale, pentru că referinţa
religioasă reprezintă “mijlocul de afirmare a singularităţii naţionale şi o componentă a identităţii
sale particulare în concertul European.”233 Exemplul englez este, din acest punct de vedere,
demonstrativ, că în acest caz sentimental national s-a născut nu numai în interiorul instituţiei
parlamentare, ci în şi printr-o Biserică indisolubil monarhică şi naţională. Protestantismul englez,
numit anglicanism, caracterizat de un individualim raţionalist, s-a cuplat cu individualismul
cetăţeniei şi au stimulat sentimentul singularităţii naţionale engleze.234
Contrareforma a avut efecte comparabile, deoarece a încurajat fidelitatea faţă de credinţa
tradiţională şi faţă de monarhie, centrul autorităţii temporale. În Vechiul Regim Statul era
confesional, deviza monarhiei franceze fiind “o credinţă, o lege, un rege,” valabilă şi pentru
ceilalţi principi europeni. Această mentalitate a supravieţuit în conştiinţa colectivă prin memorie
şi imaginar! Conflictul dintre catolicism şi Revoluţie, -marea revoluţie din 1879 care a instaurat
Republica, una şi indivizibilă, a schimbat cursul lumii! Confesiunile diferite erau o sursă de
discordie. Nu este nevoie decât de o lege pentru toţi! Democraţia devine sinonimă cu unitatea.
Vechea deviză “o credinţă, un rege, o lege” se substituie unităţii naţiunii suverane, unica sursă a
legii.235 Lansarea la sfârşitul veacului al XVIII-lea a libertăţii de conştiinţă, de alegere liberă a
credinţei a zdruncinat din temelii aplicarea riguroasă a unităţii de credinţă religioasă. Impunerea
ideii de toleranţă a însemnat “disocierea dintre confesiune şi cetăţenie, deschiderea unui capitol
236
nou al istoriei relaţiilor dintre religie şi societate în Europa.” Această initiaţivă fondatoare a
fost articolul X al Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789) care a
deschis calea secularizarii, dar şi a “fracturii conştiinţei naţionale”, pentru că referinţa formală la
Dumnezeu a devenit un subiect polemic. În secolul al XIX-lea, în ciuda iritării republicanilor,
adepţi ai laicităţii, catolicii francezi au revendicat şi obţiunt consacrarea naţională solemnă a
237
Sacré Cœur în 1873. Secularizarea a afectat pedagogia naţională, laicizarea învăţământului
evacuînd orice referinţă religioasă din programele şcolare, s-a modelat profund calendarul
naţional, monopolul sărbătorilor avându-l sărbătorile naţionale. În Franţa ziua căderii Bastiliei,
14 iulie a fost considerată mult timp în mediul catholic drept “un lucru provocator”!238
Doar în Franţa destinul naţional este proclamat disociat de orice referinţa religioasă, o
confesiune neputând fi principiu de unitate politică sau criteriu de apartenenţă naţională. Dar,

233
R. Rémond, Religion et Socété en Europe., p. 149. N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A Pop, Etnie şi confesiune în
Transilvania (secolele XIII-XIX), Fundaţia Cele Trei Crişuri, Oradea, 1994, p. 5.
234
Odată cu Henric VIII biserica anglicană s-a separate de Roma. Regele Angliei a rămas şeful Bisericii, conacrând
într-o manieră specifică uniunea între religia organizată şi naţiune. D. Schnapper, op. cit., p.124 .
235
R. Rémond, op. cit., p.162.
236
Ibidem, p. 44-45 ;52; 151.
237
Ibidem,, p.60-61; 78-79.
238
R. Rémond, op. cit., p. 193.; 196.
intransigenţa puterii politice faţa de religie nu s-a confundat cu faptul că naţiunea şi religia
reprezintă două fapte sociale cu pretenţie universală, care pretind ataşament exclusiv şi transcend
durata existenţelor individuale. Timpul vieţii profane este încă de sărbători religioase, care şi-au
pierdut, mai mult sau mai puţin semnificaţia originară. Religia ca manifestare privată inspiră încă
conduite şi valori comune!
Universalismul propovăduit de Biserica creştină a fost o idee generoasă, dar greu de aplicat şi
menţinut în practica politică, pe măsură ce patria şi monarhia sunt socotite sacre, iar, de la o
vreme corpus mysticum patriae subsumă corpus mystiticum ecclesiae.239 De altfel, începând
chiar din secolul al XIV-lea în Europa occidentalǎ, sub efectul unei amplificǎri a valorilor
economice şi a unei dezvoltǎrii a cunoaşterii tehnice, s-a conturat progresiv o nouǎ clasǎ socialǎ,
de origine urbanǎ, care face sǎ prevaleze un mod de gândire în mai mare accord cu interesele
sale. Demnitari ai Renaşterii, fie ei politici sau religioşi s-au lǎsat contaminaţi de noi principii şi
viziuni despre lume şi societate, au adoptat o eticǎ socialǎ machiavelicǎ, ceea ce a lezat prestigiul
tradiţional al idealurilor de cavalerie şi de austeritate creştinǎ.240
Naţiunea modernă apare ca imaginea unui corp spiritual, de accea egalitatea sufletelor este
este asumată ca principiu.241 Biserica este forţa morală, sufletul unei naţiuni, dar Naţiunea s-a
242
substitui Bisericii ca societate globală, suficientă ei însăşi, secularizată. Naţiunile europene,
toate creştine, s-au identificat cu catolicismul, ortodoxia şi protestantismul. Problema unităţii, ca
unitate de credinţă, de această dată politică, revine prin ideea general admisă că naţiunile au o
vocaţie în exclusivitate religioasă; fiecare naţiune invocă predestinarea şi protecţia divină,
vocaţia mesianică, sentimental religios de apartenenţă la comunitatea naţională, aşa încât între
religie şi faptul naţional se instaurează o uniune care preia relaţia vechii alianţe între religie şi
dinastie.
Rivalitatea dintre religie şi naţiune pentru câştigarea adeziunii şi fervorii sentimentelor
oamenilor, nu este un aspect neglijabil în analiza modernităţii! Catolicii din spaţiul european, la
rândul lor, s-au opus laicizarii şi au acuzat de ateizarea societăţii, mai ales, liberalismul, născut
din raţionalism! Tendinţa naţionalistă de a idolatriza naţiunea a fost considerată o îndepărtare de
243
spiritul creştin! Naţiunea devenea o religie la rândul său, o religie secularizată. Concurenţa

239
N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A. Pop, op. cit., p. 5-6. Nicolae Iorga scria despre conştiinţa ortodoxă că a fost
atât de puternică încât “ a împiedicat producerea unei conştiinţe naţionale osebite, pronunţate.”
240
Noua eticǎ se proclamǎ pe noţiunea de “demnitate umanǎ” şi pe cultul eficacitǎţii valorilor propovǎduite. Se afirmǎ
o moralǎ de promovare materialǎ şi socialǎ ale cǎrei principii sunt: a avea, a şti, a putea. Cl.-G. Dubois, Les modes
de classification des mythes, p.32.
241
G. Delannoi, op. cit.,p. 95.
242
Jărtfă pentru ţară..Iaşi, 1856, apud, Al. Jinga, Alteritate şi identitate naţional-confesională. Discursul unui cleric
ortodox din România secolului XIX, în In memoriam Alexandru Duţu, p. 119.
243
R. Rémond, Religion et Société en Europe. La sécularisation aux XIX-e et XX-e siècles, 1780-2000, p. 77; 152;
159-163; 221.
religie-naţiune a fracturat conştiinţa naţională, mai ales, în spaţiul catolic european atins de
contagiunea revoluţionară din secolul al XIX-lea. Antagonismul confesional s-a manifestat în
spaţiul germanic, unitatea naţională s-a realizat la iniţiativa şi în jurul Prusiei protestante, prin
excluderea Austriei catolice şi absorbţia unor mici provincii catolice într-un Reich dominat de
Reformă. Conflictul dintre patriotism şi catolicism a avut o culoare aparte în Italia, căci la 1848,
de pildă, aspiraţiile pentru unitate naţională au fost făcute fără accepţiunea Bisericii catolice.
Noua Italie s-a construit fără catolici ! Intransigenţa papalităţii a perpetuat conflictul dintre
sentimentul patriotic şi fidelitatea faţă de Biserică până în 1915, iar integrarea catolicilor în
naţiune a fost anunţată abia în 1919!244
Pentru naţiunile europene aflate sub dominaţie străină necreştină religia naţională a menţinut
şi, favorizat conştiinţa singularitătii naţionale. Biserica a devenit o arcă sau o ancoră sfântă a
patriei, păstrătoare a sufletului naţional. 245 Cultura sufletescă a poporului până la mijlocul
secolului al XIX, în lipsa şcolilor, a fost hrănită de instrucţia oferită de ceaslov, cazanie, scrieri
cu fond religios, dar şi superstiţios. Întreaga pedagogie bisericească ortodoxă încuraja “izbăvirea
246
sufletului” creştinilor, fiind mai puţin preocupată de viaţa practică a oamenilor. Ca urmare a
prestigiului aparte pe care al-a avut în mentalitatea colectivă Biserica naţională a reprezentat
practic locul unic sociabilităţii colective în lipsa unor cadre politice, aşa cum în lipsa unor
notabili instruiţi, care să fie purtători de cuvânt ai naţiunii, clericii au fost singura elită
cultivată.247 Este cazul Transilvaniei până la revoluţia de la 1848! Factorul religios n-a fost mai
puţin determinant în dislocarea Imperiului otoman, precipitată de mişcarea de emancipare- pentru
independenţă şi pentru ortodoxie- a popoarelor creştine din Balcani la începutul secolului al XIX-
lea: români, sârbi şi bulgari. În Statele naţionale care s-au constituit după prăbuşirea Imperiului
otoman Bisericile ortodoxe au devenit autocefale şi naţionale.
Biserica ortodoxă a devenit Biserica naţională pentru valoarea vechimii apostolice, pentru că
este fixată în deprinderile poporului, cultivă limba naţională, propagă sentimentele religioase şi
naţionale. Articolul 21 din prima Constituţie a României moderne fixa religia ortodoxă ca
religiunea dominantă a statului roman.248 “Cum este naţiunea aşa este şi Biserica.Cei ce acuză
biserica din trecut acuză naţiunea, cei ce laudă biserica, laudă naţiunea. Aşa de strâns este în
ortodoxie legată biserica cu naţiunea. 249

244
Ibidem, p. 161.
245
S. Nicoară, Mitologiile, p. 155.
246
C. Rădulescu-Motru, relectând asupra ortodoxiei româneşti, aprecia că acesteia I-a lipsit fermentul care să
pregătească sufletul creştinesc pentru o viaţă mai bună, aici pe pământ! Apud D. Drăghicescu, op. cit., p. 292 şi 299.
247
R. Rémond, op. cit., p. 154.
248
Al. Jinga , op. cit., p. 106-107.
249
Citat din scierile lui Ştefan Melchisedec în 1885. Ibidem, p. 103.
 Consistenţa socială a ortodoxiei este mai degrabă de ordin juridic, ea implică cu exigenţă
conformitatea credincioşilor la dogma propovăduită. Transformată în “lege românească,”
formula dogmatică a ortodoxiei s-a topit într-o expresie etnică, ce normalizează după propriile
criterii existenţa colectivă. 250 Identificarea românism-ortodoxie se răsfrânge şi în atitudinea faţă
de cei de altă religie, consideraţi astfel “necredincioşi” cei cu care “Biserica noastră (ortodoxă-
nn) nu poate avea cu dânşii nici o comunicaţiune religioasă până ce ei, mai întâi, nu se vor
converti (iconomia) la creştinism. Deosebitele elemente de naţionalităţi străine ce se aglomerează
în ţara noastră să se contopească în naţionalitatea română, să devină adevăraţi şi desăvârşiţi fii
ai naţiunii române. Aceasta se va ajunga numai întrucât ei, devenind politiceşte români, se vor
face şi bisericeşte creştini români ortodocşi,”scria într-un raport a unui cleric citit la Sfântul Sinod
în 1881.251 Faptul că fidelitatea greco-catolicilor se îndrepta spre o autoritate străină de naţiune, a
condus la îndoieli privind patriotismul şi loialismul naţional al acestora. ”Noi avem biserica şi
religiunea noastră, adusă cu noi în Dacia de la vechea Romă creştină, adevărat apostolică, iar nu
papistă ca cea modernă. Roma actuală să-şi întrebuinţeze zelul său de propagandă la naţiunile
252
necreştine” scria un cleric ortodox la 1883. Simbioza românism-ortodoxie s-a răsfrânt şi
asupra Transilvaniei unde uniaţii (Greco-catolicii) au fost consideraţi cei rătăciţi de turmă, care
şi-au păstrat naţionalitatea doar pentru că şi-au păstrat ritul ortodox! Propaganda catolică a fost
considerată consecvent ca o tentativă de deznaţionalizare.
În plan religios, reticenţele dintre ortodocşi şi catolici au întreţinut o stare de intoleranţa
reciprocă, fiecare considerându-l pe celălalt schismatic, eretic, adversar! Secolul al XVI-lea,
secolul unei noi schisme în rândul creştinismului a declanşat seria confruntărilor confesionale,
politice şi naţionale.253 Sentimentul discriminării religioase a fost generatoare de complexe, de
resentimente şi frustrări naţionale, ca de pildă în Transilvania secolului al XVIII-lea unde
ortodox era sinonim cu român, adică opus termenilor de nobili, protestanţi sau catolici. Pe de altă
parte, folosirea antitetică a termenilor christiani-valachi în documente şi în hotărârile dietale ale
Transilvaniei sugera nu o separaţie, ci o excludere a ortodocşilor din rândul confesiuinilor
creştine! Considerând că unirea cu Roma deschide poarta emancipării naţiunii române, adepţii
greco-catolicismului nu au încurajat o nouă identitate naţională decât cea românească. În ciuda
confruntărilor şi ezitărilor cele două biserici româneşti s-au pus în slujba idealului naţional,

250
D. Barbu, Bizanţ, p. 97.
251
Apud Al. Jinga, op. cit., p. 102.
252
Ibidem, p. 103.
253
În Transilvania, de pildă, unde sistemul politic se baza pe deţinerea puterii de către celei trei naţiuni privilegiate-
nobilimea maghiară, saşii şi secuii, se corelează cu un sistem religios, al “religiilor recepte”.Corelaţia dintre
confesiune şi naţiune devine hotărâtoare: luteranii sunt saşi, calvinii sunt maghiari, iar ortodocşii sunt..români.
Ibidem, p. 43.
impulsionate de intelectualitatea laică ca considera prioritare conservarea naţionalităţii,
consolidarea unitătii morale şi culturale a naţiunii.254
În răsăritul Europei loialitatea comună faţă de ortodoxie a românilor, grecilor, bulgarilor,
sârbilor, ruşilor, albanezilor a fost, deseori, un liant împotriva străinilor. Rezistenţa împotriva
turcilor sau pericolul înglobării teritoriale a unor provincii ortodoxe în state catolice au făcut ca
biserica să devină simbol al rezistenţei naţionale. Noii monarhi ai Greciei, Bulgariei, României s-
au convertit la ortodoxie, ca un gaj al adeziunii lor la noua patrie, dar şi o condiţie pentru a-şi
asigura loialitatea populară.255
Statul turc de după prăbuşirea imperiului a cunoscut o uriaşă turnură prin laicizare, căci în
tradiţia musulmană Statul este Dumnezeu, cel care-şi guvernează poporul; legea este legea
musulmană; singur Dumnezeu are drepturi, omul are doar datorii. Laicizarea lansată de Kemal în
Turcia în anii 1920-1930, nu a însemnat, însă faptul identitatea turcă nu recuperează legătura cu
religia musulmană! Conservarea enclavelor de religie musulmană în Balcani a fost o sursă
permanentă de conflicte şi violenţe, de refuz de a trăi în aceeaşi entitate politică a populaţiilor de
religie diferită.Intoleranţa reciprocă a dus la separarea sârbilor ortodocşi de croaţii catolici şi a
musulmanilor de ambele comunităţi religioase.256 În fostaYugoslavie segregaţia pe criteriul
religios a constituit o demonstraţie vie!
Voinţa de a fi împreună
Naţiunea modernă, ca personalitate imaginară, este o valoare socială, în suita de valori
sociale, istorice, juridice, etice etc. Ea este purtătoarea valorilor sociale, o unitate a voinţelor, o
subordonare a tuturor scopurilor parţiale unui scop unic! Naţiunea modernă este imaginea unei
voinţe unice şi ordonate, care substituie miriadele de voinţe egoiste şi divergente ale comunităţii
sociale. Contopirea voinţelor devine normă, încălcarea acestei norme este o impunitate! Voinţa
naţională poate fi considerată causa movens a naţiunii cu sens integrator, dând “un dinamism
257
secret, un sentiment de necesitate irezistibilă” comunităţii naţionale.

254
Prozelitismul catolic a generat reticenţe serioase când era vorba de schimbarea credinţei. Biserica unită însemna
pentru adeptii ei păstrarea ritului, sărbătorilor calendarului, obiceiurilor ortodoxe şi obţinerea unor importante
avantaje laice, adică oficializare, foloase culturale etc. Ca urmare aceasta schimbare care genera o biserică nouă…
îi individualiza pe români în spatial Transilvaniei, dar deosebirea care se prefigura între români pe linie
confesională nu diversifica opţiunile şi sperantele legate de unitatea naţională! Unirea cu biserica Romei este
văzută…dintr-o perstectivă mai largă, cea a romanităti… – o reîntoarcere la “comunitatea romană străbună”- în
timp ce ortodoxia (reprezenta-nn) “legea românească sau continuitatea neîntreruptă a poporului român în spatial
său, în comparaţie cu alte etnii, alte confesiuni. Ibidem, p. 50- 60; 79; 187.
255
R. Rémond, op. cit., p. 77. N. Bocşan, I Lumperdean, I-A Pop, op. cit., p. 7.
256
R. Rémond, op. cit., p.156. D. Schnapper, op. cit., p. 139;142. Construirea unei naţiuni democratice pe pământul
islamului presupune o reinterpretare a tradiţiei religioase, chiar laicizare.
257
R. Girardet, Mythes et mythologies politiques, Paris, Éd. du Seuil, 1986, p.142. E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism.
Noi perspective asupra trecutului, p. 87-88. Naţiunea română. Geneză. Afirmare, Orizont contemporan, p. 13-14.
 Naţiunea una şi indivizibilă este voinţa colectivă de a exista ca popor suveran. Ca reper al
unitătii şi solidarităţii naţiunea se întemeiază pe aderare voită, pe fidelitate, dar această voinţă se
întemeiază şi pe calcule, interese, pe teama de a nu rămâne sau de a nu fi în afara zidurilor.
Abatele Sieyès considera la 1789 naţiunea drept un ansamblu de oameni liberi, care-şi decid
soarta, care duc o viaţă comună, au o lege comună, fiind reprezentaţi de acelaşi legislator. Este
adevărat că pentru el naţiunea era doar Starea a Treia, cei care nu au privilegii şi formează un fel
de comunitate a egalilor.258
În discursul Ce este o naţiune? Renan confirma faptul că naţiunea este gândită ca un suflet,
un principiu spiritual, o conştiinţǎ moralǎ. Acest principiu spiritual ar fi tocmai consimţământul
naţional reactualizat, dorinţa de a trăi împreună alături de membrii aceleiaşi naţiuni, de a păstra
împreună moştenirea culturală comună. Acestǎ agregare umanǎ, voinţa de a trǎi în ansamblu nu
poate fi conceputǎ fǎrǎ memoria trecutului, pentru că apare ca o voinţă mitică de a exista
împreună. Istoria naţională devine o memorie împărtăşită a voinţei de a fi împreună.259 Sufletului
naţional i se atribuie o bogată moştenire de amintiri, păstrate de memoria colectivă.
Argumentele unei culturi comune, a unui mod de a trăi, de a sinţi, de a acţiona comun au fost
cultivate prin presă, literatură, şcoală. Ele sunt luate din “recompunerea trecutului,” a
evenimentelor care au realizat sau par că au realizat această unitate. Memoria mitică cultivată de
ideologia naţională fabulează o istorie reală, care a creat reale solidarităţi, pentru că proiectele
de unitate naţională cuprind întotdeauna un sistem de reprezentări istorice care să justifice voinţa
de unitate. Teritoriile româneşti, de pildă, au avut o reală istorie comună, dar ideologia şi
pedagogia naţională accentuează şi decupează momentele care pot demonstra această voinţă de
unitate, extrepolând formele de expansiune politică pe formele de solidaritate politică colectivă.
Naţiunea apare astfel ca un produs natural al istoriei. Naţiunea, Istoria a vrut-o! Discursul
naţional paşoptist, cel de la Unirea Principatelor din 1859, cel de la 1918 au în comun această
descriere a cadrului comun al istoriei voinţei de a fi împreună a tuturor românilor din toate
provinciile româneşti! Vechea Dacie, formarea cvasi-concomitentă a statelor medievale
româneşt şi experienţa legendară a “descălecatului,” unitatea săvârşită la 1600 de Mihai Viteazul,
cronicile slavo-române care amintesc de ţările şi locuitorii lor au fostt folosite ca argumente ale
continuităţii voinţei de apropiere a românilor, de clădire a unei unităţi căreia i se atribuie
caracteristici naţionale! Gheorghe Şincai scria la 1800 Cronica românilor şi a mai multor
neamuri, o manieră de abordare a trecutului care avea “să se precipite spre formula naţională de
istorie.“ Românii sunt numiţi fraţi ai istoriei, pentru a-i include în fiinţa unui singur popor, o

258
P.Andrei, Filosofia valorii, p. 235. G. Noriel, État, nation et imigration, p. 89.
259
Ernest Renan, Qu’est-ce qu’ une nation ?, Paris, Éd. Mille et une nuits, 1997, p. 34.
iluzie retrospectivă fascinantă a trecutului în care generaţiile trecute ar fi pregătit conştient marile
acte de unitate naţională! 260
Naţiunea, ca realitate nu a apărut ca expresia unei comunităţi sociale întâmplătoare, ci ca o
asociere contractuală pe baza unui principiu unificator care s-a perpetuat istoric, dar şi ca o
moştenire culturală. Naţiunea este deci simbolul unei identităţi care trebuie să-i unifice pe toţi cei
ce se recunosc în ea: în timp ce Rousseau anunţase varianta contractuală, caracteristică filosofiei
franceze, Herder susţinea varianta culturală, etnică şi lingvistică, preferată de teoreticienii
germani. Cu alte cuvinte, te naşti german, dar alegi să fi francez. Însă, ori prin naştere, ori prin
opţiune, trebuie să aparţii unei naţiuni. Naţionalitatea rezidă esenţialmente, nu numai din factorii
etnici, lingvistici sau istorici, ci mai ales din sentimentul identitar, cel care o face capabilă să se
modeleze în conştiinţe şi să se manifeste în afară. 261 O naţiune este o conştiinţă
naţională(…)conştiinţa a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi(…)puterea cea dintâi a unui
popor, spunea I.I.C. Brătianu în 1918. 262
Un om fără Naţiune este Omul fără Umbră, pentru că poate fi ignorat, sfidat şi chiar alungat
din “cetate”! Ei sunt consideraţi în mod constant drept un element etnic hibrid, ori sedimente
rezultate din amestec etnic, stârpituri, ce n-au nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate, şi care se
strecoară printre membrii naţiunii pentru a-i stăpâni: astfel se îngrijora Eminescu când scria că
“poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni care se pretind numai români, fără a
fi, şi care n-au milă de el, nici pricepere pentru geniul lui.” 263
Crearea unei naţiuni este totdeauna legată de rezistenţa, de ostilitatea unei puteri, în faţa
căreia naţiunea trebuie să se prezinte de o etonantă vitalitate. Ea trebuie să se bazeze pe sine, să
aibă încredere în forţele sale materiale şi morale. Trezirea conştiinţei de sine, aducerea acesteia în
prim planul încrederii colective sunt considerate mijloacele de salvare naţională în faţa faptelor
264
nefericite ale istoriei! Exaltarea sentimentului naţional este cel mai adesea hrănită de suferinţe
şi de sacrificii demonstrate de întreaga evoluţie istorică. Naţiunea este victimă, simte că suferă
atavic, este întotdeauna defensivă( deşi, paradoxal ea este imaginea vitalităţii, a unei uriaşe şi
seducătoare forţe). Ambiţiile naţionale sunt percepute legitime de pe poziţia susţinătorilor şi
răspund unor frustrări acumulate în timp. Crizele de identitate sunt întotdeauna reflexul unor
frustrări naţionale provocate de un adversar, frustrări ancorate şi în present şi în trecut!
Sentimentul de teamă şi insecuritate, agravate şi de provocări reale duc la un conflicte identitare
în care fiecare parte se consideră o victimă! Forţă fondatoare a identităţii naţionale, istoria a fost
260
L. Boia, Două secole de mitologie naţională, p. 36
261
Dictionnaire du XIX-e siècle, p.795.
262
Apud Şt. Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie, p. 189.
263
Vezi M. Eminescu, Distinquendum est, 1881, Publicistică, p. 348. E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, p. 16-17.
264
B. de Montferrant, op cit., p. 91 D. Drăghicescu, Din psihologia popoprului român., p. XX. (Studiu introductive).
în inima polemicilor identitare, adesea intransigente: ungurii şi românii au avut viziuni diferite şi
divergente despre teritoriul Daciei şi despre colonizarea romană. În Transilvania secolului al
XIX-lea românii se considerau naţiune, având o vie conştiinţă a teritoriului, ca spaţiu al
identităţii şi al solidarităţii, al unei istorii comune. La rândul lor ungurii erau marcaţi de obsesia
regatului milenar, de privilegiul de naţiune dominantă. Aceste mentalităţi îşi găseau exprimarea
mai ales la nivel elitar, cel care a transformat argumentele identitare în ideologii naţionaliste
concurente şi rivale.265
Ruşii şi polonezii au avut vreme de secole viziuni opuse în privinţa Lituaniei, reperul istoric
disputat fiind secolele X-XIV, dar şi între germani şi danezi ducatul de Alba a fost un subiect
disputat îndelung şi contradictoriu. Polemica germano-franceză de la sfârşitul veacului al XIX-
lea pentru Alsacia şi Lorena a născut atitudini ireconciliante şi două concepţii diferite despre
naţionalitate: una bazată pe dreptul natural, cealaltă pe dreptul istoric. Dar, a stat şi la baza
frustrărilor germane care au izbucnit violent în primul război mondial. 266 Devenită unul dintre
reperele prioritare ale identităţii colective moderne, naţiunea tinde să fie izvorul unui
“fundamentalism” care nu admite nici o critică, fără s-o califice drept erezie sau blasfemie.Lupta
pentru salvarea identităţii, sau pentru excerbarea ei în faţa altor grupuri, dusă în numele naţiunii
a atins uneori un paroxism de violenţă şi de ură. Ultimele două secole de naţionalism stau ca
sumbră mărturie!
Şansele ideologiilor naţionale
Dintre toate ideologiile politice naţionalismul are cele mai mari şanse să se regenereze de-
a lungul timpului. Naţionalismele sunt sortite să se impună, sunt potenţiale, pentru că
“deşteptătorul” ideologic naţionalist pretinde că trezeşte naţiunile din pincoteala lor, le stimulează
vitalitatea cerute de destinul mesianic pe care l-a rezervat istoria. Nici o naţiune nu trece complet
de balastul retoric şi propagandistic al ideologiilor naţionale. Acestea sunt întotdeauna pe bordul
naţionalismului.267 Naţionalismul ideologic face uz de propagandă, pentru a întreţine, canaliza
268
sentimentul naţional, pentru a obţine putere politică.
Apartenenţa la comunitatea de origine este un sentiment natural, care se dezvoltă pe alte două
sentimente naturale: valorizarea propriei naţiuni şi devalorizarea, mai mult sau mai puţin vizibilă,
activă a celorlalte! Aceste sentimente sunt dintotdeauna disponibile, de aceea naţionalismul le
reia şi le dezvoltă sistematic. Naţionalismul exprimă întodeauna teama de decalaje, frica de

265
Cf. E. Hobsbawn, Nations et nationalisme depuis 1780, p. 132. Vezi Bibo Istvan, Misère des petits Etats de l’
Europe de l’est, Paris, Harmattan, 1986, p. 21 şi 25.
266
Dictionnaire du XIX-e siècle, p. 706.
267
G. Delannoi, Sociologie de la nation, p. 51.
268
Mai mult decât simpla ideologie naţională, el este produsul şi producătorul unei politici de masă. Ibidem,p. 90-
91.
declin, de aceea se fortifică prin a păstra şi a pune în valoare, a regenera un trecut comun, o
experienţă trecută. Se regăsesc naţiunile ancestrale, se exhumă rădăcinile milenare. Naţiunea este
acea frumoasă adormită de secole. Mari sau mici naţiunile îşi valorifică etnicitatea, adică îşi
cultivă mândria de a fi diferite.
Naţiunea este un catalizator care transformă masa informă şi atomizată de indivizi într-un
grup conştient şi solidar.269 Naţionalismul vizează unitatea socială, elementul cel mai securizant,
de aceea orce atentat la adresa unităţii provoacă pasiuni ce pot atinge paroxismul! Această
ideologie invocă protejarea unităţii interioare şi a gloriei exterioare, ceea ce înseamnă că câmpul
său ideologic vizează toată comunitatea, mai mult, chiar umanitatea! In variate forme şi cu
variate intensităţi naţionalismul contiună să fie şi în vremea noastră o manifestare univerală a
sacralizării politicii. Oriunde în lume edificii monumentale şi statui sunt reprezentarea simbolică
a naţiunii, a istoriei sale, graniţa naţională este considerată simbol sacru, fiecare Stat va exalta, cu
un ton religios virtutea, gloria, nemurirea naţiunii sale. Naţionalismul vizează unitatea socială,
elementul cel mai securizant, de aceea orce atentat la adresa unităţii provoacă pasiuni ce pot
atinge paroxismul! Această ideologie invocă protejarea unităţii interioare şi a gloriei exterioare,
ceea ce înseamnă că câmpul său ideologic vizează toată comunitatea, mai mult, chiar umanitatea!
In variate forme şi cu variate intensităţi naţionalismul contiună să fie şi în vremea noastră o
manifestare univerală a sacralizării politicii. Oriunde în lume edificii monumentale şi statui sunt
reprezentarea simbolică a naţiunii, a istoriei sale, graniţa naţională este considerată simbol sacru,
fiecare Stat va exalta, cu un ton religios virtutea, gloria, nemurirea naţiunii sale.270Ceremoniile
publice, calendarul de sărbători va perpetua în timp unitatea şi identitatea unei naţiuni care vrea
să se simtă unică şi puternică!
Orice chestiune invocată drept naţională, suscită energia necesară realizării unei acţiuni
comune, deci intră în competiţie politică. Puterea este jocul de interese, particulare şi naţionale,
de aceea fascinaţia naţionalismului tinde să rămână mereu în vogă. Politica de stat în numele
naţiunii a constituit o inovaţie decisivă, pentru că, după expresia lui Machiavelli patriotismul
popular constitu