Curs Drept Roman

Drept roman 1
ACADEMIA DE POLIŢIE
„ALEXANDRU IOAN CUZA”
lect. univ. dr. IORGA ION
DREPT ROMAN
SUPORT DE CURS
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
BUCUREŞTI, 2015
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
Drept roman 2
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ..................................................... 4
Obiective specifice: ..................................................................................................................... 4
I. Caracterizare generală a dreptului roman ................................................................................ 4
II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman ........................................................... 8
INTREBĂRI DE CONTROL ................................................................................................... 15
PROPUNERI DE REFERATE ................................................................................................. 16
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ .................................................................................................. 16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
....................................................................................................................................................... 17
Obiective specifice: ................................................................................................................... 17
I. Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman ............................................................. 17
II. Obiceiul ................................................................................................................................ 18
III. Legea ................................................................................................................................... 18
IV. Edictele magistraţilor .......................................................................................................... 20
V. Jurisprudenţa ........................................................................................................................ 21
VI. Senatusconsultele şi constituţiile imperiale ........................................................................ 24
VII. Codificarea dreptului roman .............................................................................................. 25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ ......................................... 31
I. Caracterizare generală a procedurii civile romane ................................................................ 31
II. Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES .................................................................... 31
III. Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS ........................................................ 35
IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ ................................................................................. 40
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 PERSOANELE ......................................................................... 43
I. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman .................................................... 43
II. Status libertatis ..................................................................................................................... 43
III. Status civitatis ..................................................................................................................... 46
IV. Status familiae - Familia romană ........................................................................................ 47
V. Capitis deminutio ................................................................................................................. 51
VII. Tutela şi curatela................................................................................................................ 52
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 DREPTURI REALE-BUNURILE ............................................ 54
I. Patrimoniul ............................................................................................................................ 54
II. Clasificarea bunurilor ........................................................................................................... 55
III. Drepturi reale - Posesiunea ................................................................................................. 56
IV. Drepturi reale – Proprietatea ............................................................................................... 57
la Distanţă
Drept roman 3
V. Drepturi reale asupra bunului altuia ..................................................................................... 64

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 SUCCESIUNILE ...................................................................... 69
I. Caracterizare generală a succesiunilor................................................................................... 69
II. Succesiunea legală ................................................................................................................ 70
III. Succesiunea testamentară .................................................................................................... 71
IV. Succesiunea deferită contra testamentului .......................................................................... 74
V. Acceptarea succesiunii ......................................................................................................... 75
VI. Repudierea succesiunii ....................................................................................................... 77
VII. Sancţiunea moştenirii ........................................................................................................ 78
VIII. Legatele ............................................................................................................................ 78
IX. Fideicomisele ...................................................................................................................... 80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 OBLIGAŢIILE.......................................................................... 83
I. Caracterizare generală a obligaţiilor ...................................................................................... 83
II. Efectele obligaţiilor .............................................................................................................. 87
III. Transferul obligaţiilor ......................................................................................................... 91
IV. Stingerea obligaţiilor........................................................................................................... 92
V. Garanţiile în dreptul roman .................................................................................................. 96
INTREBĂRI DE CONTROL ................................................................................................. 103
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................... 103
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ ................................................................................................ 103
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 IZVOARELE OBLIGAŢIILOR ............................................ 104
Obiective specifice: ................................................................................................................. 104
I. CONTRACTE SOLEMNE (FORMALE) ........................................................................... 104
II. CONTRACTELE REALE ................................................................................................. 106
III. CONTRACTELE CONSENSUALE ................................................................................ 108
IV. CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE ŞI QUASICONTRACTELE ..................... 113
V. DELICTELE ŞI QUASIDELICTELE ............................................................................... 122
ÎNTREBĂRI DE CONTROL ................................................................................................. 126
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................... 126
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ ................................................................................................ 126
la Distanţă
Drept roman 4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiective specifice:
La sfârşit, vei avea capacitatea:
să înţelegi influenţa dreptului roman asupra dreptului privat actual;
să identifici elementele specifice dreptului roman;
să identifici diferitele perioade de dezvoltare a dreptului roman;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
I. Caracterizare generală a dreptului roman
1. Definiţia şi obiectul dreptului privat roman
Studierea dreptului privat roman, în general, nu se va face desprinsă de forma de stat, întrucât
statul este indisolubil legat de drept, iar o instituţie nu poate fi cercetată decât în mod evolutiv, de
aceea modificarea normelor juridice este determinată de relaţiile de producţie, care şi ele au avut o
anumită evoluţie.
De fapt, dreptul edificat de statul roman este dreptul unui stat care nu mai există şi al unei
limbi care nu mai servea comunicării, însă a reuşit totuşi să supravieţuiască. Mai mult el a devenit
un fel de limbaj universal al omenirii alături de matematică şi muzică părând a da expresie unor
constante general umane.
Astfel dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de
statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri şi
instituţii juridice. Toate acestea au cunoscut un proces de continuă transformare şi
intercondiţionează în cadrul unei evoluţii milenare, al cărui început se plasează în epoca de formare
a oraşului Roma şi s-a încheiat la moartea împăratului Justinian (565 d Ch), ultimul împărat care a
vorbit limba latină pe malurile Bosforului.
Dreptul roman s-a cristalizat în procesul transformării societăţii civile romane dintr-o societate
gentilică într-una politică. Astfel că, la origine acest proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la
alte popoare ale antichităţii, prin confuzia între diferitele categorii de norme sociale. Aşadar, iniţial,
romanii nu au realizat o distincţie foarte clară între normele juridice, religioase şi morale. Însă cu
timpul, faţă de celelalte popoare, romanii au trecut peste această confuzie, dovadă că încă din epoca
veche normele de drept erau desemnate prin termenul de IUS, cele religioase prin FAS, iar cele
morale prin HONESTUM.
Cu toate acestea, în textele clasice, în special în scrierile jurisconsulţilor, se regăseşte vechea
confuzie între drept pe de o parte, morală şi religie pe de altă parte. Astfel, în Institutele lui
Justinian, chiar în cartea I, la titlul întâi, întâlnim o definiţie a ştiinţei dreptului, potrivit căreia juris
prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (Ştiinţa dreptului
sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept).
De asemenea, într-un text al celebrului jurisconsult Ulpian, se definesc principiile dreptului roman:
Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile
dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său).
Se observă că, în prima definiţie se combină elementul religios cu cel uman de drept şi
morală. În schimb, în definiţia lui Ulpian se observă o asociere, şi în acelaşi timp o confuzie între
principii: a trăi în mod onest şi a nu vătăma pe nimeni constituie principii de morală şi nu de drept;
a da fiecăruia ce i se cuvine este un principiu de drept. De aici reiese că procesul către care s-a
orientat evoluţia ulterioară a sistemului de drept a fost aceea de a transfera cât mai multe reguli
sociale din sfera morală în sfera dreptului pentru a putea fi astfel sancţionate de acestea din urmă.
la Distanţă
Drept roman 5
Aceeaşi confuzie între drept şi morală o întâlnim şi în definiţia jurisconsultului Celsus

conform căreia: jus est ars boni et aequi (Dreptul este arta binelui şi a echităţii). Principiul binelui
constituie elementul moral al definiţiei care este alăturat celui de drept, aequitas are o multitudine
de sensuri şi uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda aequitas cu ius
civile, cu izvorul lui ius civile, dar şi cu una din diviziunile dreptului.
De altfel, aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al dreptului şi totodată ca un
ideal al dreptului. De fapt Celsius a dorit prin această definiţie să demonstreze că dreptul este arta
de a aplica regulile morale în conflictele din viaţa practică.
Dreptul roman este împărţit potrivit concepţiei romane în drept public şi drept privat. Astfel
jurisconsultul Ulpian arăta criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat: publicum ius
est quod ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singularum utilitatem (Dreptul public este
acela care priveşte organizarea statului roman şi dreptul privat interesele particularilor).
Definiţia pe care ne-a transmis-o Ulpian este criticată prin faptul că ne înfăţişează normele de
drept privat ca pe un sistem chemat să apere drepturile indivizilor. În realitate, atât normele de drept
privat, cât şi cele de drept public exprimă interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în
parte.
Diferenţele între normele dreptului public şi cele ale dreptului privat au determinat deosebiri şi
în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a acestora. Descindem astfel că normele de drept
privat au o puternică identitate proprie, în raport cu cele ale dreptului public. Pe când primele
reglementau numai relaţiile între cetăţeni, celelalte se referă la organizarea statului şi la relaţiile
dintre stat şi cetăţeni. Se constată că normele de drept privat roman reglementează relaţiile cu
privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile cu conţinut patrimonial dintre persoane, ca şi cele ce
se nasc cu ocazia pierderii proceselor private.
Cursul va fi împărţit - cu excepţia introducerii – pe următoarele materii: Izvoarele dreptului
privat roman, Procedura civilă romană şi Dreptul civil roman. La rândul său dreptul civil roman
subdivide în Persoane, Bunuri, Succesiuni, Obligaţiile (inclusiv Izvoarele Obligaţiilor). Logic este
ca procedura civilă să nu fie lăsată în ultima parte a expunerii, ci să fie trecută înaintea dreptului
civil, întrucât acesta din urmă implică cunoaşterea instituţiilor de procedură civilă, ceea ce n-ar
trebui să ne surprindă întrucât dreptul roman s-a dezvoltat pe cale procedurală.
2. Însemnătatea dreptului roman
Încă din epoca veche, romanii au elaborat alfabetul dreptului (juridic) care s-a dovedit un
instrument ideal al gândirii juridice în sensul că prin intermediul conceptelor, categoriilor şi
principiilor juridice romane se poate exprima orice idee juridică, dovadă că terminologia juridică
romană a fost utilizată atât în societatea medievală cât şi în cea modernă, şi totodată că dreptul
roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi a dăinuit până în zilele noastre.
Importanţa dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renaşterii, aceasta întrucât s-a
constatat că spre deosebire de alte sisteme de drept care au dispărut odată cu societatea care le-a
creat, dreptul roman a fost receptat şi în societatea de mai târziu. Aceasta s-a faptului că toate
societăţile de după dispariţia imperiului roman ce au avut la bază proprietatea privată şi producţia
de mărfuri, au găsit în dreptul roman instituţii şi norme gata elaborate de natură să juridicizeze orice
trebuinţă socială. S-a confirmat astfel că dreptul este expresia cerinţelor economice şi sociale ale
unei anumite societăţi aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare.
Aceasta denotă importanţa din punct de vedere istoric a dreptului roman care este considerat
cel mai important monument juridic al societăţii sclavagiste atât prin valoarea juridică a instituţiilor
sale, cât şi prin faptul că sistemul dreptului roman a avut o viaţă deosebit de lungă: mai bine de 13
secole dacă socotim că dreptul roman a apărut odată cu întemeierea Romei şi dacă privim domnia
lui Justinian ca punctul final al dezvoltării dreptului roman.
la Distanţă
Drept roman 6
O importanţă deosebită prezintă dreptul roman şi din punct de vedere ştiinţific. Dreptul roman
a creat alfabetul juridic adică acele elemente simple, literele juridice, cu ajutorul cărora principiile şi
regulile de drept primesc formularea materială necesară punerii lor în aplicare. După cum alfabetul,
alcătuit din câteva semne foloseşte la compunerea cuvintelor şi în consecinţă, îngăduie expunerea
celor mai variate idei şi sentimente, tot aşa alfabetul juridic roman a dat expresie celor mai diferite
şi subtile reguli de drept.
Cele mai multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au originea în formulările
exacte şi elegante ale jurisconsulţilor romani. Vorbim astfel de crearea unui limbaj juridic şi a
categoriilor juridice ale dreptului comun universal, coordonând pentru prima dată dispoziţiile legale
răzleţe, ridicându-le până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli.
Trebuie subliniată totodată şi importanţa didactică şi în anumite limite rolul practic pe care
dreptul roman îl joacă în cultura juridică a unui viitor jurist. Aşa cum grecii şi-au manifestat
măiestria în problemele de filosofie, în acelaşi fel juriştii romani şi-au exprimat genialitatea în
mânuirea raţionamentului juridic, a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Pe lângă considerentele prezentate şi în consens cu acestea, dreptul roman prezintă importanţă
din următoarele cauze:
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că toate concepţiile juridice
moderne au evoluat în marea lor majoritate în interiorul său, caracterizându-se prin precizie,
claritate şi logică strictă;
- a contribuit la crearea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise lumii
moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare însemnătate întrucât în primul rând ele
constituie reguli fundamentale ale dreptului roman, iar în al doilea rând ajută la soluţionarea unor
probleme juridice practice;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură, cât şi pentru
specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de speţe şi ne dă astfel
posibilitatea de a urmării şi înţelege modul de elaborare al noţiunilor juridice, ceea ce denotă încă o
dată caracterul modern al dreptului roman.
Pentru noi românii studiul dreptului roman prezintă un interes aparte, întrucât dreptul
românesc s-a format şi dezvoltat sub influenţele dreptului roman. Trei au fost asemenea momente
care au influenţat în mod determinant dreptul românesc. Primul l-a constituit formarea dreptului
românesc nescris (legea ţării) în perioada de zămislire a poporului român, pe un fond juridic de
drept roman, al doilea moment l-a reprezentat perioada dreptului juridic scris, prin elaborarea
pravilelor laice feudale, când influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină, iar cea
din urmă perioadă a fost elaborarea operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel dreptul roman oferă nu numai un început în studiul dreptului dintr-o perspectivă istorică
asupra instituţiilor ce le vor studia în anii ce vor urma, ci şi în înţelegerea regulilor juridice
contemporane, în consens cu originea şi evoluţia acestora.
3. Diviziunile dreptului roman
Cum s-a văzut anterior, dreptul roman se divide în două părţi importante: dreptul public şi
dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea
statului pe de-o parte, iar pe de alta reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. La
rândul său dreptul privat se subdivide în trei părţi: ius civile, ius gentium şi ius naturae sau ius
naturale.
Ius civile se mai numeşte şi dreptul quiritar sau dreptul cetăţenilor romani care erau numiţi
quiriţi. Dreptul civil roman cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile dintre
cetăţenii romani.
la Distanţă
Drept roman 7
La origine dreptul civil roman a avut un caracter profund exclusivist, întrucât nu era accesibil
străinilor (necetăţenilor). Astfel că, în epoca veche a Romei, orice străin venit la Roma cădea
automat în sclavie. În aceste condiţii, în acea epocă, nu era de conceput participarea necetăţenilor la
viaţa juridică. Totodată, la apariţia sa dreptul civil roman a fost un drept greoi, profund formalist,
înconjurat de formule solemne, gesturi, ritualuri şi simboluri. Acest formalism rigid avea în primul
rând menirea de a nu-l face accesibil străinilor, iar în al doilea rând pentru a scoate în evidenţă
semnificaţia consecinţelor actelor juridice pentru ca cetăţenii să delimiteze actele juridice de cele
cotidiene.
Ius gentium (dreptul ginţilor) cuprinde totalitatea normelor de drept ce reglementează relaţiile
dintre cetăţeni şi peregreni (străini) dar şi dintre peregrinii din cetăţi diferite.
Iniţial străinii nu puteau veni la Roma deoarece orice străin cădea în sclavie, însă
intensificarea schimburilor comerciale au determinat pe romani să regândească aceste situaţii.
Astfel s-a acceptat venirea unor străini la Roma la început pentru scurt timp (2-3 zile), pentru a
participa la târguri, cu condiţia să se pună sub protecţia unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau
numiţi oaspeţi (hospes). Mai târziu s-a permis venirea pentru mai mult timp a unor străini, iar a
unora pentru totdeauna cu condiţia ca, de asemenea să se pună sub protecţia unor cetăţeni romani.
Aceşti străini erau numiţi clienţi (clientes).
Ius naturae după unii jurisconsulţi clasici romani (Ulpian) cuprinde un sistem de norme care
se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile, dar şi tuturor vieţuitoarelor, deci şi regnului animal.
Astfel, el este definit ca "acela pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au desprins de la natură, căci acest
drept nu este specific numai neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe
uscat, în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe care noi o
numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În fapt vedem că şi animalele chiar cele
sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept".
Cei care au analizat această concepţie au spus că este falsă şi fantezistă, întrucât romanii nu au
cunoscut dreptul tuturor popoarelor şi nu au intrat în contact cu toate popoarele lumii. Totodată
analiştii o consideră falsă pentru că nu există norme de drept date odată pentru totdeauna. Normele
de drept reprezintă expresia concretă a cerinţelor economice şi politice dintr-o anumită societate, la
un anumit moment dat.
În aceste condiţii, conceptul de drept natural are numai o valoare teoretică, filosofică, întrucât
acesta ţine de domeniul filosofiei. De fapt romanii au considerat că dreptul natural nu are un
corespondent nemodificat în normele juridice, ci el reprezintă acele elemente şi aspecte care sunt
constante în drept, faţă de dreptul pozitiv care reprezintă un drept dinamic şi schimbător.
Cu toate acestea, jurisconsulţii romani şi magistraţii, atunci când au adaptat vechiul drept civil
la noile condiţii de viaţă economice şi sociale, au invocat principiul echităţii. Astfel că, magistraţii
romani ori de câte ori în faţa lor erau deduse anumite pretenţii, chiar dacă acele pretenţii ale
reclamantului nu se găseau în norme juridice, dădeau dreptate acelei părţi în numele echităţii.
Au existat şi alte criterii de diviziune a dreptului roman după care acestea se împărţeau în: ius
civile şi ius honorarium; ius scriptum şi ius non scriptum; ius generale sau comune şi ius singulare.
Ius civile şi ius honorarium
Ius civile are aici un înţeles mai restrâns pentru că desemnează dreptul izvorât din
consuetudina, populiscita, plebiscita, senatusconsulta, constitutiones principium şi responsa
prudentium, iar nu şi din edicta. Din edictele magistraţilor care aveau ius edicendi (dreptul de a
legifera) s-a creat ius honorarium din cauză că la romani magistraturile se numeau honores.
Ius scriptum şi ius non scriptum
Ius scriptum îşi are originea în lege, constituţii imperiale, edictele magistraţilor, jurisprudenţă,
etc., deci în voinţa categoric exprimată, adică explicită a legiuitorului.
la Distanţă
Drept roman 8
Ius non scriptum este dreptul obişnuielnic sau cutumiar care decurgea din consuetudino,
reflectând vechile obiceiuri mos maiorum, este mai flexibil şi se poate adapta mai lesne nevoilor
sociale noi.
Ius generale (ius comune) şi ius singulare
Ius generale sau comune reprezintă dreptul general, dreptul obştesc, este privitor la toţi
romanii şi la toate raporturile lor juridice. Aşadar, este dreptul care producea efecte generale pentru
că este dreptul stabilit pentru toţi.
Ius singulare este dreptul special care priveşte numai anumiţi cetăţeni şi anumite raporturi
juridice ale lor. Acesta producea efecte limitate, fiind considerat o abatere de la regula potrivit
căreia dreptul trebuie să se aplice tuturor romanilor, abatere justificată de necesităţi sociale, politice
şi de altă natură.
Ius singulare se sudivide în beneficum legis şi privilegium.
Beneficum legis reprezintă o abatere de la dreptul general prin faptul că este aplicabil unei
categorii de persoane (de ex. abaterile admise în folosul ostaşilor, femeilor).
Privilegium constă tot într-o abatere de la dreptul general însă în folosul uneia sau mai multor
persoane determinate (de ex. cazul unor magistraţi care, chemaţi să fie judecaţi de instanţele din
provincii, cer ca pricinile să fie aduse spre cercetare înaintea pretorului din Roma).
II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman
Istoricii romani de la sfârşitul republicii au făcut anumite calcule din care rezultă că oraşul
Roma ar fi fost format în 754 î.Chr., alţii susţin la 753 î.Chr. însă trebuie reţinut că istoriografia
începe în secolul al III-lea î.Chr., astfel că toate notele pe care le avem despre evenimentele
anterioare acestui secol ne-au fost transmise prin tradiţie şi legendă, astfel încât nu pot fi verificate
documentar.
Un alt aspect care ar denatura originea Romei ar fi acela că marii istorici ai Romei au trăit la
sfârşitul Republicii şi începutul Principatului, când civilizaţia romană ajunsese la apogeu şi atunci în
mod firesc acei istorici au încercat să aureoleze momentul fondării Romei, cu măreţia ei din vremea
lui Augustus.
Istoricii romani inclusiv Titus Livius au pus fondarea Romei cu dramaticul sfârşit al Troiei,
pentru că unui sfârşit aşa de mare, trebuia să îi corespundă o întemeiere aşa de măreaţă.
În istoria sa de XIII secole şi mai bine, societatea romană a parcurs două mari etape: epoca
prestatală sec. VIII-VI î.Chr. şi epoca statală sec.VI î.Chr. – jumătatea sec.VI d.Chr.
1.Epoca prestatală
Părăsind zona legendară a fondării Romei de către cei doi fraţi Romulus şi Remus, şi
abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma era la început un sat de păstori şi
agricultori ce se bucura de o aşezare din cele mai favorabile pe malul Tibrului, în apropierea mării
într-o zonă de întrepătrundere a lumii latine şi etrusce.
Epoca prestatală se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea secolului VI î.Chr.
Populaţia Romei era împărţită în două mari categorii sociale care se aflau în stadiul trecerii de la
societatea gentilică la cea patriarhală, respectiv patricieni (de la patres – seful familiei) - populus
romanus şi plebei.
Patricienii erau membrii triburilor fondatoare precum şi urmaşii lor, deoarece potrivit tradiţiei
oraşul Roma a fost format de trei triburi: Ramnes (latini), compus din familiile de origine locală
pornind de la Romulus, întemeietorul cetăţii aşezat pe colina Palatin, Tities (sabini) aşezat pe colina
Esquilin şi Luceres (etrusci), aşezat pe Caelius, care erau veniţi de peste Tibru.
Patricienii aveau o poziţie importantă în societate deoarece erau organizaţi într-o adunare
comitia curiata, care lua toate hotărârile cu privire la destinele cetăţii, dar la care plebeii nu aveau
acces.
la Distanţă
Drept roman 9
Plebeii erau autohtonii, formaţi din populaţiile învecinate cu romanii, la care treptat s-au
alăturat cei veniţi la Roma, şi care exercitau diverse meserii. Faptul că participau la viaţa socială şi
politică, dar nu aveau acces la conducere, i-a nemulţumit pe plebei astfel încât între ei s-a declanşat
un conflict care s-a adâncit, tot mai mult şi care va duce la formarea statului roman.
Existau trei factori de conducere corespunzători care acţionau concomitent comitia curiata,
regele şi senatul.
Comitia curiata era formată din membrii celor trei triburi fondatoare. Fiecare trib era împărţit
în câte zece curii, iar fiecare curie în câte zece ginţi. Aşadar populus romanus era organizat în trei
triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi. Curiile aveau un rol deosebit de important în cadrul
mecanismului de conducere, deoarece hotărârile se luau prin votul acestora, fiecare curie dispunând
de un vot.
Regele era un simplu şef militar, având atribuţii şi de şef al religiei. El este ales de către
patricieni potrivit democraţiei militare. Totodată avea şi un rol limitat cu privire la soluţionarea unor
conflicte ce se iveau între ginţi.
Senatul era format din şefii ginţilor (aproximativ 300), având atribuţii asemănătoare sfatului
bătrânilor din epoca de descompunere a societăţii gentilice şi de a confirma alegerea regelui şi
hotărârile adunării curiate.
La jumătatea secolului al VI-lea î.Chr. pe terenul conflictului dintre patricieni şi plebei, cu
scopul de a pune capăt acestui conflict, regele Servius Tullius a iniţiat două reforme prin care a pus
bazele statului roman: o reformă socială şi una administrativă.
În virtutea reformei sociale, Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a Romei fără a mai
ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei în cinci categorii sociale care s-a făcut pe baza
criteriului averii (pământului) astfel:
- categoria I includea pe toţi cei care aveau o avere de peste 100.000 de aşi şi conţinea 80 de
centurii;
- categoria II includea pe cei cu o avere de peste 75.000 şi avea 20 de centurii;
- categoria III includea pe cei cu o avere de peste 50.000 de aşi şi cuprindea 20 de centurii.
- categoria a IV-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste 25.000 de aşi şi
conţinea 20 de centurii;
- categoria a V-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste 11.000 de aşi şi
conţinea 30 de centurii.
Cei rămaşi în afara acestor categorii datorită venitului sub limita minimă constituiau o
centurie. Pentru plata impozitului se lua în considerare plafonul minim de 1500 de aşi.
În acelaşi timp s-a realizat şi reforma administrativă, prin care Servius Tullius a împărţit
teritoriul Romei pe cartiere denumite triburi. Noţiunea de trib nu mai desemnează o formaţiune de
comunitate umană, ci o circumscripţie administrativ teritorială. Astfel Servius Tullius a împărţit
teritoriul Romei în 4 triburi urbane şi 17 triburi rurale. Din acel moment sunt întrunite cele două
criterii în baza cărora putem distinge între societatea gentilică şi societatea organizată în stat. Avem
în vedere criteriul stratificării sociale prin reforma socială şi criteriul împărţirii teritoriale realizat
prin reforma administrativă.
În momentul fondării sale statul roman era o formaţiune în centrul Italiei – Latium. În câteva
secole, datorită spiritului expansionist şi a disciplinei, poporul roman a pus stăpânire pe întreaga
lume a Mediteranei. Faţă de faptul că în istoria sa a cunoscut numeroase schimbări, statul roman a
evoluat de la perioada regalităţii cuprinsă între jumătatea sec.al VI-lea î.Chr. până în anul 509, când
ultimul rege a fost alungat şi s-a instaurat republica. A urmat perioada republicii care a durat din
509 î.Chr. până în anul 27 î.Chr., când împăratul Augustus a fondat monarhia. Şi nu în ultimul rând
perioada monarhiei sau a imperiului care a evoluat în două etape, respectiv Principatul din 27 î.Chr.
până în 284 d.Chr. şi Dominatul între anii 284 d.Chr. şi 565 d.Chr.
la Distanţă
Drept roman 10
2. Epoca regalităţii
În această perioadă pe plan social în ciuda reformelor lui Serius Tullius, conflictul dintre
patricieni şi plebei persistă, deoarece existau o serie de inechităţi sociale în plan economic, politic şi
juridic.
Astfel, pe plan economic, pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului –
ager publicus, iar statul le da spre folosinţă cetăţenilor romani, respectiv numai patricienilor, fapt de
natură să agraveze inegalitatea din acest punct de vedere a celor două categorii sociale. În schimb
pe plan politic cu toate că plebeii au obţinut accesul la comitia centuriata, ei nu aveau acces la
comitia curiata, care îşi desfăşurau lucrările în paralel. Totodată pe plan juridic, normele la romani,
la origine norme de drept au fost exprimate în formă nescrisă, în forma obiceiului juridic, dar ele nu
erau cunoscute de către toţi cetăţenii romani, ci erau ţinute în secret de preoţi (pontifi). Aceştia erau
aleşi numai din rândul patricienilor, şi dacă avea loc un conflict între patricieni şi plebei, aceştia se
adresau pontifilor, care automat dădeau un răspuns părtinitor clasei din care făceau parte.
În această perioadă asistăm şi la începuturile sclaviei, dar în epoca regalităţii sclavii erau
puţini la număr şi erau trataţi ca membrii inferiori ai familiei romane, dovadă că la acea epocă
sclavia se denumea patriarhală sau domestică. Cu toate acestea, chiar dacă sclavia începe treptat să
capete o pondere tot mai mare, viaţa economică a Romei se bazează încă pe munca oamenilor liberi.
Din punct de vedere politic în epoca regalităţii sistemul consacră trei factori constitutivi:
adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului sunt în număr de două: comitia centuriata şi curiata. Comitia centuriata
deţine un rol preponderent cu atribuţii legislative, elective, judecătoreşti şi administrative.Comitia
curiata continuă să-şi desfăşoare activitatea şi după formarea statului, cu participarea patricienilor.
Ea exercită numai atribuţii de ordin religios precum şi unele atribuţii în domeniul dreptului privat şi
public.
Regele după formarea statului se transformă dintr-un singur şef militar, într-un veritabil şef de
stat, întrucât el convoca şi prezida adunările poporului, conducea armata, era şeful religiei,
conducea administraţia şi exercita împreună cu adunarea centuriilor atribuţiile judiciare în domeniul
dreptului public. Deşi avea o putere aproape nelimitată, ea nu putea fi transmisă urmaşilor.
Senatul s-a transformat şi el într-un organ al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii
pentru rege.
3. Epoca republicii
În anul 509 î.Chr., după alungarea ultimului rege, s-a fondat republica romană. În această
perioadă structura socială a avut o dinamică determinată de transformări adânci, profunde, care au
intervenit odată cu transformarea Romei dintr-o cetate, în cel mai important stat al antichităţii.
Lupta de clasă între patricieni şi plebei a continuat, întrucât vechile inegalităţi s-au adâncit, la
care s-au agăugat altele noi. Cu timpul chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta
lor, ca de exemplu accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ,
religios şi jurisdicţional continuau să fie excluşi. Între timp ginţile ca formă de organizare a
patricienilor s-au descompus. Pe fondul dezvoltării accelerate a economiei de schimb au apărut noi
categorii sociale, derivate din patricieni şi plebei, respectiv cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau consideraţi oamneni noi, întrucât interesele lor erau legate de producţia şi
schimbul de mărfuri, oameni de afaceri, cămătari, negustori, primeau comenzi de la stat, strângeau
impozitele. De aceea, ei au promovat o formă de stat centralizată, absolutistă, în măsură să asigure
ordinea necesară desfăşurării comerţului. Deşi erau trecuţi pe listele censului fără a avea nicio
legătură cu serviciul militar, cavalerii deţineau o avere de minimum 400.000 de sesterţi.
Nobilii erau magistraţii sau urmaşii acestora, demnitari ai statului, ei aveau tot interesul să
promoveze forma de stat republica, întrucât deţineau principalele pârghii ale puterii politice, apărau
această formă de organizare a statului pentru că prin intermediul ei îşi realizau principalele interese
la Distanţă
Drept roman 11
economice, legate de stăpânirea lui ager publicus. Din această cauză disensiunile dintre cele două
categorii sociale s-au adâncit, ceea ce a condus la un şir de războie civile, care s-au desfăşurat timp
de aproape un secol. În momentul de apogeu al conflictului, interesele cavalerilor erau promovate
de Caesar, cel mai autentic nobil roman, iar ale nobililor de Cicero, el în speţă un cavaler. În cele
din urmă au învins cavalerii, imperiul roman a luat forma principatului prin reforma lui Augustus,
nepotul lui Cezar, dar şi fiu adoptiv.
Alte categorii sociale în această perioadă erau alcătuite din proletari şi sclavi.
Proletarii erau oameni săraci a căror unică avere erau copiii (proles = copii de aici şi
denumirea lor). În primele secole ale republicii ca urmare a războaielor necontenite şi a practicilor
cu dobânzi cămătăreşti, mici proprietari s-au ruinat, şi atunci, fiind lipsiţi de mijloace de existenţă,
veneau la Roma pentru a trăi pe seama statului roman, ca o masă parazitară. Statul roman dornic să
păstreze liniştea socială în interior, a distribuit alimente acestor categorii, în baza unui decret.
Totodată, datorită acestei situaţii precare în care se aflau, având calitatea de cetăţeni romani,
deci şi drept de vot, proletarii au fost manipulaţi de politicienii vremii, fie nobili, fie cavaleri prin
cumpărarea votului acestora. Pe drept cuvânt Caesar a afirmat că "această masă parazitară a
proletarilor care poate fi cumpărată prin vot a dus la căderea republicii şi a transformat-o într-o
formă goală de conţinut. O asemenea masă parazitară poate fi susţinută de un stat puternic şi bogat,
numai o asemenea societate poate apăra liniştea şi democraţia".
Sclavia tinde să devină clasică, în sensul că producţia socială se întemeia în principal pe
munca sclavilor, iar munca liberă a fost împinsă la periferia vieţii economice. Potrivit condiţiei sale
juridice, sclavul este asimilat cu lucrurile, putea fi vândut, ucis, exploatat până la epuizarea fizică.
Din punct de vedere politic statul roman s-a sprijinit pe trei factori constitutivi: adunările
poporului, senatul şi magistraturile.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare în cadrul a patru
adunări distincte: comitia centuriata, comitia curiata, concilium plebis şi comitia tributa.
Comitia centuriata continuă să-şi exercite vechile atribuţii la care se adaugă unele noi, în
sensul că această comitie devine cel mai important organ legislativ. Ea cunoaşte în această perioadă
o transformare structurală determinată de cenzura lui Appius Claudius şi de o reformă din anul 220
î.Chr.
Atribuţiile comitiei curiate se descompun şi mai mult, nemaifiind convocată pentru că
patricienii se dizolvă în masa proletarilor. Ea îşi păstrează unele atribuţii în materia dreptului privat
legate de anumite instituţii juridice ca testamentul sau adrogaţiunea.
Concilium plebis reprezintă vechea adunare a plebei, care iniţial a adoptat hotărâri obligatorii
numai pentru plebei. Cu timpul, însă, acele hotărâri au devenit obligatorii şi pentru patricieni, astfel
că raportul de forţe s-a schimabt în favoarea plebeilor. În aceste condiţii, patricienii au început să
participe la lucrările plebeilor pentru a-şi apăra interesele, moment în care consilium plebis s-a
transformat în comitia tributa.
Comitia tributa a devenit o adunare a tuturor cetăţenilor romani organizaţi pe cartiere sau
triburi. Fiecare trib dispunând de un vot şi întrucât numărul acestora a crescut la 35, în această
adunare se exercitau 35 de voturi. Către sfârşitul republicii comitia tributa capătă rolul unei
adevărate adunări legislative, ceea ce a dus la restrângerea tot mai mult a atribuţiilor comitiei
centuriate.
Senatul nu avea atribuţii de ordin legislativ, acestea aparţineau poporului constituit în adunări
însă totuşi senatul influenţa procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în
vigoare numai dacă erau ratificate de senat. Totodată senatul se ocupa cu administrarea provinciilor,
finanţele statului, arhivele, coordona politica externă, diplomatică, supraveghea respectarea de către
cetăţeni a tradiţiilor şi moravurilor cetăţenilor romani.
Magistraturile
la Distanţă
Drept roman 12
În epoca republicii romane, magistraţii erau înalţi demnitari ai statului, care exercitau atribuţii
de ordin administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor era concentrată şi puterea militară. Cu toate
acestea unii magistraţi erau învestiţi cu imperium, iar alţii cu potestas.
Imperium reprezintă dreptul de comandă care constă în posibilitatea unor magistraţi de a
convoca poporul în adunări în cazul promovării unor proiecte de legi, precum şi posibilitatea de a
conduce armata. Se bucurau de imperii consulii, pretorii şi dictatorii.
Potestas constă în dreptul de a administra şi era exercitat de către tribuni, cenzori, questori şi
edili.
Magistraturile romane erau în principiu anuale, pentru că magistraţii erau aleşi pe termen de
un an. Ele erau şi colegiale deoarece erau exercitate de cel puţin două persoane. Magistraturile erau
eligibile şi onorifice, iar nu remuneratorii. Acestea nu au apărut instantaneu, ci într-o anumită
ordine, pe fondul luptei dintre patricieni şi plebei.
Cea mai veche magistratură este cea a consulatului pentru că în anul 509 î.Chr. atribuţiile
ultimului rege Tarvinius Superbus, care a fost alungat, au fost preluate de doi consuli. În realitate
cei doi consuli nu au preluat toate atribuţiile foştilor regi, ci numai pe cele laice căci cele religioase
au fost transferate către marele pontif – pontifex maximus (rex sacrorum).
Totodată, ei se bucurau şi de ius intercessionis (drept de veto), în virtutea căruia unul din
consuli avea dreptul să anuleze dreptul emis de celălalt consul, dacă nu era de acord cu el.
Tribunii plebei
Întrucât numai patricienii puteau candida la consulat, în anul 494 î.Chr., ca urmare a
protestelor plebeilor, a fost creat tribunatul. Astfel, plebeii au dobândit dreptul de a-şi alege cinci
tribuni ai plebei, care să le apere interesele faţă de eventualele abuzuri ale consulilor. Tribunii aveau
şi ei ius intercessionis (drept de veto) faţă de consuli, astfel încât puteau anula orice act prin care
consulii aduceau vreo atingere intereselor plebei.
Cenzorii
În anul 443 î.Chr. prin desprinderea unor atribuţii din competenţa consulilorlor a fost creată
cenzura, deţinută în exclusivitate de patricieni. Aceştia exercitau atribuţiile în legătură cu întocmirea
listelor electorale pe bază de cens, căci la romani aceşti magistraţi efectuau din cinci în cinci ani un
recensământ al persoanelor şi bunurilor, pe baza căruia tot ei întocmeau listele electorale. Totodată,
împreună cu senatul, cenzorii erau chemaţi să vegheze dacă cetăţenii respectă tradiţiile şi
moravurile poporului roman, iar, mai târziu, cenzorii au preluat dreptul de a-i numi şi revoca pe
senatori.
Pretorii
Anul 367 î.Chr. marchează un moment extrem de important în evoluţia magistraturilor şi a
dreptului privat, pentru că s-au dat legile Liciniae Sextiae, prin care s-a admis că unul dintre consuli
să poată fi ales din rândurile plebei. Astfel că, plebeii au dobândit accesul la consulat, dar în acest
moment şi prin această lege, romanii au creat o nouă magistratură şi anume pretura. În aceste
condiţii, pretorii au preluat de la consuli cele mai importante atribuţii judiciare în domeniul
dreptului privat. Însă aceşti pretori, care au fost chemaţi să organizeze judecarea proceselor private,
erau aleşi numai dintre patricieni, ceea ce însemna că în momentul în care au dat plebeilor accesul
la consulat, patricienii au golit de atribuţii această magistratură, retrăgând atribuţiile din această
magistratură şi transferându-le pretorilor care erau aleşi numai dintre patricieni.
Până în anul 337 î.Chr. patricienii au reuşit să păstreze atribuţiile judiciare numai pentru ei,
când în urma unor proteste vehemente, plebeii au obţinut accesul şi la pretură. Existau două
categorii de pretori: unii urbani care organizau judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi
ceilalţi peregrini care organizau procesele dintre peregrini şi cetăţeni romani. Pretura peregrină a
apărut mult mai târziu decât cea urbană, respectiv în anul 242 î.Chr., când relaţiile economice cu
peregrinii au început să se intensifice.
la Distanţă
Drept roman 13
Prin activitatea lor, pretorii au influenţat linia de evoluţie a dreptului privat roman, pentru că
acesta a evoluat pe cale procedurală. Astfel că, romanii ca şi celelalte popoare au acreditat ideea că
dreptul este de origine divină, că provine de la zei, şi prin urmare nu poate fi modificat de către
pământeni. Totodată, realităţile sociale care sufereau o continuă transformare reclamau noi
reglementări şi dispoziţii juridice, datorită faptului că în mod frecvent vechile reglementări se
dovedeau anacronice. În aceste condiţii, întrucât adaptarea dreptului nu se putea face făţiş, s-a
recurs la o cale ocolită şi s-a apelat la acele mijloace procedurale care se aflau la îndemâna
pretorului şi prin care vechiul drept civil putea fi adaptat la noile realităţi. Astfel că, ori de câte ori
pretorul constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime, îi dădea posibilitatea să se judece şi să-si
valorifice acele pretenţii pe cale judiciară. Or, dacă o pretenţie legitimă este valorificată pe cale
judiciară, ea dobândea valoarea unui drept subiectiv rezultă că prin utilizarea mijloacelor
procedurale pretorul sancţionează noi drepturi subiective şi extinde pe această cale sfera
reglementărilor juridice.
Questorii erau acei magistraţi care sub supravegherea senatului administrau tezaurul public,
arhivele statului şi organizau vânzarea către persoane particulare a bunurilor dobândite de la
duşmani.
Edilii curuli asigurau aprovizionarea Romei organizau desfăşurarea proceselor declanşate în
legătură cu actele juridice încheiate în târguri sau pieţe.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. Astfel că, în vremuri de mare primejdie
romanii suprimau toate magistraturile şi desemnau un dictator, care prelua întreaga putere în stat pe
o perioadă limitată de timp, respectiv 6 luni. Dacă pericolul nu era îndepărtat, îşi prelungea
mandatul cu încă 6 luni.
4. Perioada monarhiei
După cum se cunoaşte epoca imperiului sau a monarhiei se împarte în două perioade
succesive respectiv principatul şi dominatul sau monarhia absolută.
A. Principatul
Imperiul roman în forma principatului a fost instaurat în urma războaielor civile care s-au
desfăşurat între nobili şi cavaleri.
Conştient de faptul că sistemul monarhic nu poate fi introdus făţiş, dovadă că şi încercările lui
Caesar de a transforma statul roman au dat greş, pentru că această schimbare nu era apreciată nici
de popor, nici de senat, Octavian a recurs la o cale ocolită şi a instaurat în fapt monarhia, păstrând
însă aparenţele că instituţiile republicii continuă să funcţioneze. De aceea, unii dintre vechii autori
afirmă că Octavian a instaurat imperiul, iar alţii că a reinstaurat republica. De fapt şi unii şi alţii au
dreptate pentru că Octavian nu a desfiinţat nici o magistratură, însă în acelaşi timp printr-un număr
de reforme a determinat senatul să-l aleagă tribun şi consul pe viaţă. Aşadar, în aparenţă, şi
Octavian era un magistrat alături de ceilalţi, însă, în realitate avea posibilitatea să paralizeze
activitatea tuturor magistraturilor în virtutea dreptului de veto pe care îl avea în calitate de tribun.
De asemenea, în calitate de consul pe viaţă putea administra provinciile, comanda armata romană,
deci Octavian conducea ca un autocrat. Astfel, se constată că Octavian a realizat o formulă de
compromis prin instaurarea unei monarhii camuflată în forme republicane.
Din punct de vedere social în perioada principatului s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre
bogaţi şi săraci, iar oamenii liberi erau clasificaţi în două mari categorii: honestiores şi humiliores.
Honestiores reprezentau vârfurile clasei dominante şi erau formate din ordinul senatorial, din
care făceau parte marii proprietari funciari, ordinul ecvestru unde intrau comercianţi, cămătari şi
funcţionari, cât şi ordinul decurionilor.
Pentru ca cineva să facă parte din rândurile aristocraţiei funciare trebuie să aibă un cens de cel
puţin un milion de sesterţi şi de asemenea să aibă strămoşi care să fi exercitat anumite magistraturi
la Distanţă
Drept roman 14
în stat. În schimb, aristocraţia senatorială avea în jurul ei o vastă clientelă formată din ţărani, plebei
şi dezrobiţi.
Humiliores reprezentau marea masă a populaţiei formată din plebea urbană şi rurală. În
această epocă, termenul de plebe îndeplineşte un alt înţeles, pentru că plebeii s-au amestecat cu
patricienii, ei înseamnă acum masa oamenilor săraci.
Încă din epoca principatului apar primele semne ale descompunerii sistemului sclavagist, cu
toate că el îşi păstrează nivelul clasic de dezvoltare. În noile condiţii date, în anumite ramuri, mai
ales agricultură, munca sclavilor devenise nerentabilă şi atunci s-a creat un nou sistem de relaţii
întemeiate pe instituţia colonatului.
În schimb, sclavii deşi constituie în continuare principalul izvor de producţie în această
perioadă, numărul lor este într-o treptată scădere datorită concurenţei colonilor pe de o parte, iar pe
de altă parte datorită politicii de pace – pax romana, pe care o promovează statul roman, după
cuceririle realizate în Dacia de împăratul Traian.
Din punct de vedere politic, în epoca principatului statul roman se sprijină pe: împărat, senat şi
magistraturi.
Împăratul era formal un magistrat alături de ceilalţi, dar în realitate el concentra în mâinile
sale întreaga putere politică.Începând cu împăratul Vespasian toate prerogativele au fost conferite
împăratului printr-un senatusconsult numit impropriu lex regia. Astfel, prin puterea tribuniciară
împăratul era asimilat cu un tribun ales la infinit, fără colegi, ce avea dreptul de a exercita toate
prerogativele prin intermediul subordonaţilor săi, pe viaţă şi asupra întregului teritoriu al statului.
Magistraturile şi-au restrâns mult activitatea. Astfel, consulii îşi pierd cele mai multe din
atribuţii, conduceau doar şedinţele senatului şi distribuiau jurisdicţia graţioasă (dreptul de a conduce
un proces simulat).
Pretorii au continuat să desfăşoare o activitate creatoare până în vremea lui Hadrian, când
edictul pretorului a fost codificat, astfel că pretorii nu au mai putut recurge la mijloace judiciare în
scopul influenţării dreptului civil.
Tribunii plebei au păstrat numai dreptul de a convoca şedinţele senatului şi de a organiza
unele procese penale şi civile.
Questorii şi edilii curuli şi-au păstrat vechile atribuţiuni, mai ales datorită faptului că ele nu
mai prezentau o importanţă deosebită în cadrul sistemului politic al principatului.
În scopul centralizării puterii politice, August a creat noi magistraturi care îi erau subordonate
nemijlocit. Aceştia erau:
- legati augusti pro praetore – erau guvernatori ai provinciilor imperiale subordonaţi direct
împăratului;
- praefectus praetorio reprezenta şeful gărzii pretoriene care coordona întreaga activitate a
administraţiei de stat (primul ministru)
- praefectus urbi învestit cu atribuţii poliţieneşti;
- praefectus annonae însărcinat cu aprovizionarea Romei.
B. Dominatul
În această perioadă asistăm la o decădere generală a economiei romane, la adâncirea crizei de
monedă şi la reîntoarcerea practic la economia naturală, primitivă, închisă. Pe acest fond are loc şi o
fărâmiţare a statului în ciuda eforturilor disperate ale împăratului de a impune sistemul despotic de
tip oriental, căci în condiţiile decăderii economiei de schimb, marii proprietari, înconjuraţi de
armata de coloni, se comportă pe domeniul lor, ca veritabili conducători politici. În aceste condiţii,
ei au preluat şi au exercitat funcţiile statului, de vreme ce aveau armate proprii, judecând şi
procesele. Aceşti proprietari au fost desemnaţi prin termenul potentiores.
Totodată criza sistemului sclavagist se accentuează, iar colonatul se generalizează. În paralel,
iau naştere o serie de caste, de categorii sociale, închise şi ereditare, constituite pe criterii
la Distanţă
Drept roman 15
profesionale, etnice, religioase, structură în care trebuie să vedem sistemul de castă propriu
societăţii feudale.
Masa celor săraci cuprinzând marea majoritate a populaţiei libere, este desemnată şi în această
epocă prin termenul de humiliores.
Împăratul dobândeşte puteri nelimitate şi conduce ca un despot oriental fundamentat cu puteri
supranaturale – dominus et deus. Împăratul exercita puterea efectivă a statului printr-un consiliu
format din 5-6 persoane care se numea consistorium principis.
De asemenea, se cristalizează o administraţie pe principiile ierarhiei şi birocraţiei, unde
funcţionarii imperiali mai importanţi se numeau dignitates, iar cei inferiori officia.
Senatul Romei decade la nivelul senatului municipal, iar magistraturile devin simple funcţii
decorative.
În perioada dominatului, statul a suferit transformări importante şi în privinţa structurii sale,
deoarece chiar din vremea lui Diocletian, s-au făcut tentative succesive de împărţire a imperiului,
pentru ca în vremea lui Teodosiu cel Mare, statul roman să fie împărţit definitiv în anul 395 în
imperiul roman de apus şi răsărit. Imperiul roman de apus a supravieţuit până în anul 476, când a
fost ocupat de Odoacru, regele herulilor, care a înlăturat pe ultimul împărat roman Romulus
Augustulus. Imperiul roman de răsărit a dăinuit până în anul 565, când s-a transformat în imperiul
bizantin. Pe plan economic, relaţiile de tip sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar
pe plan cultural limba latină a fost înlocuită cu greaca.
5. Epocile dreptului privat roman
Aşa cum statul roman a cunoscut o anumită perioadă în evoluţia sa, tot aşa şi dreptul roman a
cunoscut o evoluţie care poate fi împărţită în trei epoci: epoca veche, epoca clasică şi epoca
postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până în anul 27 î.Chr. şi îi corespunde pe
plan politic regalitatea şi republica.
Epoca clasică din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. este epoca de maximă înflorire a dreptului
roman în sensul că toate instituţiile sale juridice au ajuns la apogeu. Aceasta corespunde perioadei
principatului.
Epoca postclasică din 284 până în 565 marchează o tendinţă de decădere a instituţiilor juridice
romane. Această periodizare a istoriei dreptului roman este întrucâtva artificială, are caracter
didactic, întrucât în realitate instituţiile juridice romane nu pot fi încadrate în una sau alta din acele
epoci.
De fapt majoritatea instituţiilor juridice apar în epoca veche, ajung la apogeu în epoca clasică
şi decad în epoca postclasică. De aceea, va trebui să urmărim evoluţia instituţiilor juridice pe
parcursul celor trei epoci, însă accentul o să cadă asupra instituţiilor juridice din epoca clasică,
întrucât se vor studia, în principal, instituţiile juridice ale dreptului roman
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care din definiţiile de mai jos îi este atribuită lui Justinian:
a) jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi
nedrept;
b) principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia
ce este al
său;
c) dreptul este arta binelui şi a echităţii.
2. Dreptul civil cuprinde:
a) totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani;
b) totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dint re cetăţeni şi peregrini;
la Distanţă
Drept roman 16
c) normele juridice care se aplică nu numai tuturor fiinţelor umane, ci şi tuturor vieţuitoarelor.
3. Adunarea poporului care a luat naştere în epo ca regalităţii se cheamă:
a) comitia curiata;
b) concilium plebis;
c) comitia centuriata.
4. Magistraţii care exercitau cele mai importante atribuţiuni de ordin judiciar erau:
a) pretorii;
b) questorii;
c) edilii curuli.
5. Imperiul roman de răsărit s-a bizantinizat în anul:
a) 395;
b) 476;
c) 565.
PROPUNERI DE REFERATE
1. Importanţa şi diviziunile dreptului roman
2. Rolul magistraturilor în evoluţia socio-politică a societăţii romane
3. Clasele sociale de-a lungul evoluţiei societăţii romane
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
la Distanţă
Drept roman 17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT

ROMAN
să identifici diferitele categorii de izvoare formale;
să identifici influenţa dreptului roman asupra izvoarelor actuale de drept;

I. Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman
Schimbarea condiţiilor vieţii materiale, dar şi politice care au avut o anumită evoluţie istorică,
de-a lungul epocilor statului şi dreptului roman, au influenţat într-o oarecare măsură apariţia şi
evoluţia formelor de exprimare a normelor juridice. În aceste condiţii organul creator de drept se
multiplică, sporindu-şi posibilităţile. În vocabularul juridic modern, termenul de izvor are trei
accepţiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens documentar şi în fine cea în sens formal, care
va face şi obiectul studiului nostru.
Accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept desemnează totalitatea condiţiilor materiale
de existenţă ale societăţii la un moment dat care generează un anumit tip de reglementare juridică.
Acestea nu reprezintă numai izvoare ale dreptului, ci ale întregului ansamblu de structură şi
infrastructură ale societăţii, ale vieţii spirituale, instituţiilor, concepţiilor politice şi sociale, etc.
În accepţiunea în sens documentar, noţiunea de izvor de drept desemnează sursele sau
documentele pe baza cărora putem reconstitui fizionomia instituţiilor juridice romane. Astfel, este
posibil ca aceste surse de cunoaştere care ne-au fost transmise ca vestigii, să ne ajute să
reconstituim fragmentar o realitate juridică sau de altă natură din trecut. Fac parte din categoria
acestor izvoare textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare, care ne transmit o serie
de informaţii privind reglementările normative existente în legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar
şi date istorice, literare ori de altă natură.
În cel de-al treilea sens, cel formal, izvorul de drept desemnează totalitatea procedeelor prin
intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare de norme juridice. În acest sens noţiunea este
înţeleasă ca izvor al dreptului în sens formal, dar în vocabularul juridic actual, izvoarele dreptului în
sens formal se numesc forme de exprimare a dreptului.
Romanii au cunoscut şase forme de exprimare a dreptului care vor fi studiate într-o ordine
logică şi cronologică după cum urmează: obiceiul, legea, edictele magistraţilor, jurisprudenţa,
senatusconsultele şi constituţiile imperiale.
În epoca veche a dreptului roman au existat ca izvoare formale ale dreptului: obiceiul, legea,
edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. În epoca clasică, pe lângă cele patru izvoare prezentate
anterior, se adaugă senatusconsultele şi constituţiile imperiale. Acestea au reprezentat un mod prin
care împăratul a avut permanent posibilitatea de a modifica şi desfiinţa izvoarele de drept
anterioare, dovadă că spre sfârşitul perioadei respective acesta îşi concentrează în mâinile sale,
întreaga putere. În epoca postclasică datorită instaurării monarhiei absolute, sunt consacrate decât
două izvoare de drept: constituţiile imperiale ca expresie a puterii absolute de drept divin a
împăratului şi respectiv obiceiul ce a revenit în prim plan datorită decăderii societăţii romane.
la Distanţă
Drept roman 18
II. Obiceiul
Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor al dreptului roman (mos majorum – moştenit din
străbuni, o tradiţie venită din trecutul îndepărtat) şi se formează prin repetarea unui comportament
(consuetudino – practica îndelungată care aplicată constant şi repetat devenea obligatorie) în
procesul destrămării societăţii prestatale.
În epoca gentilică obiceiurile nu aveau un caracter juridic, deoarece nu exista un stat care să le
aplice prin forţa sa de constrângere. Acestea erau bazate pe vechi şi puternice tradiţii şi aveau rolul
de a menţine ordinea în comunitate.
În epoca prestatală obiceiurile au fost respectate de bună voie, iar în procesul de tranziţie către
societatea politică anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile clasei conducătoare, au fost
sancţionate de stat şi aplicate prin forţa sa de constrângere. Pe această cale, unele din vechile
obiceiuri, fără caracter juridic, s-au transformat în norme de drept, respectiv obiceiuri juridice. Se
constată că în procesul cristalizării relaţiilor sociale de tip sclavagist s-au format noi obiceiuri
sancţionate de stat, astfel încât s-a conturat un sistem al obiceiurilor juridice.
Întrucât la romani, la origine, obiceiurile au fost ţinute în secret, s-a acreditat ideea că dreptul
este de origine divină şi poate fi cunoscut numai de pontifi (preoţi) în calitatea lor de interpreţi ai
voinţei divine, menţionând astfel confuzia între normele de drept (ius) şi cele religioase (fas) cu
scopul de a justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea fizică, în procesul de aplicare a
dreptului.
Obiceiurile au fost sancţionate într-un moment în care societatea romană se întemeia pe
economia naturală închisă, în cadrul căreia schimburile de bunuri, precum şi actele juridice aveau
un caracter accidental, fiind foarte rare. De aceea, în acea epocă obiceiul a avut un rol însemnat,
fiind singurul izvor de drept ce se adapta perfect la o societate patriarhală.
Cu timpul spre sfârşitul republicii odată cu dezvoltarea producţiei şi schimbului de mărfuri,
vechile obiceiuri rigide au devenit o piedică în calea dezvoltării societăţii, de aceea funcţiile
obiceiurilor juridice au fost preluate de alte izvoare ale dreptului mai evoluate, precum legea,
edictele magistraţilor şi jurisprudenţa.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, obiceiul îşi
redobândeşte importanţa de odinioară şi se îmbogăţeşte cu elemente ale obiceiurilor din provincii,
pe fondul reînvierii unor practici ale economiei naturale.
III. Legea
În vechea limbă latină cuvântul lex, legis avea înţeles de convenţie, înţelegere între părţi, însă
atunci când această convenţie se încheia între două persoane fizice, cuvântul lex era utilizat în
sensul de contract. Dar atunci când convenţia se încheia între magistrat şi popor, cuvântul lex era
utilizat cu înţelesul de lege ca izvor de drept, care definea procedura de adoptare a legilor.
La romani adoptarea legii ca izvor formal al dreptului presupunea o anumită procedură, astfel
încât iniţiativa legislativă o aveau magistraţii, care convocau poporul în adunări şi îi prezentau
proiectul de lege în forma unui edict.
După ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acest proiect era dezbătut timp de 24 de
zile în adunări ad-hoc neorganizate. După expirarea termenului, poporul era convocat din nou
pentru a se pronunţa cu privire la proiectul de lege. Însă, poporul nu putea aduce amendamente
proiectului de lege acesta fie îl aplica în tot, fie îl respingea. Astfel, dacă înţelegeau să aprobe acest
proiect de lege pronunţau cuvântul uti rogas (aşa cum s-a stabilit), iar dacă nu erau de acord
pronunţau antiquo (lucrurile să rămână ca înainte).
În urma aprobării proiectului de către popor, legea era trimisă senatului în scopul ratificării şi
după ce acesta o ratifica, ea intra în vigoare. Textul original al legii era depus în arhivele statului
(aerarium), iar un număr de copii erau afişate în forum, pentru ca poporul să cunoască dispoziţiile
legii. Legile purtau numele magistratului de la care emanau. Dacă însă a fost propusă de un consul
la Distanţă
Drept roman 19
dat fiind principiul colegialităţii care guvernează raporturile dintre consuli, este denumită cu numele
ambilor magistraţi.
După modalitatea de adoptare legile se împart în două categorii: legi rogatae adică ce au fost
votate de popor la propunerea unui magistrat şi legi datae, adică legi date de un magistrat.
În opoziţie cu legile propuse de magistraţi existau legile promulgate de un magistrat (leges
datae) în anumite probleme speciale (acordarea cetăţeniei, întemeierea unor colonii, etc.), fără o
consultare prealabilă a adunărilor populare, dar în virtutea unei împuterniciri a acestora şi în calitate
de reprezentant al lor. De fapt, acestea exprimau voinţa dictatorilor, care în exercitarea magistraturii
lor, aveau posibilitatea să exercite întreaga competenţă a organelor statului, inclusiv aceea de a
elabora legi.
Structura legii
Legile romane au în structura lor trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se arată care este numele magistratului care a propus proiectul de lege, locul şi
data votării legii, precum şi numele comitiilor şi prima unitate de vot care s-a pronunţat.
În rogatio sunt înfăţişate textele propriu-zise ale legii, care putea fi împărţită în capitole şi
paragrafe.
În sanctio se arată ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor din rogatio, prin
prezentarea dispoziţiilor de pedepsire a celor care violeză legea.
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se împart în trei categorii: leges perfectae, leges
minus quam perfectae şi leges imperfectae.
În sancţiunea legilor perfecte se prevede că orice act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor
din rogatio este nul, deci nu îşi produce efectele. În legile mai puţin perfecte se prevede că actul
juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio nu va fi anulat, deci îşi produce efectele,
însă părţile care l-au încheiat vor fi sancţionate cu plata unei amenzi. În schimb, în cazul legilor
imperfecte se arată pur şi simplu că este interzisă încălcarea legii, fără a se preciza ce anume
consecinţe vor decurge în ipoteza unor anume încălcări.
Legea celor XII Table (Lex duodecim tabularum)
Cea mai veche şi mai importantă lege romană, Legea celor XII Table a fost adoptată pe
terenul luptei dintre patricieni şi plebei pentru că la origine normele de drept au fost exprimate
numai în forma obiceiului, iar obiceiul juridic era ţinut în secret de pontifi, care erau aleşi numai
dintre patricieni. Astfel că, dacă se isca un conflict între patricieni şi plebei, pontifii erau părtinitori
cu patricienii.
În aceste condiţii, plebeii au cerut ca obiceiurile juridice să fie sistematizate, codificate şi
publicate în forum, astfel încât toţi cetăţenii romani să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Deşi
multă vreme patricienii s-au opus, plebeii l-au ales ca tribun zece ani la rând pe Terentilius Arsa,
care de fiecare dată când îşi prelua atribuţiile cerea în mod solemn ca obiceiurile să fie codificate şi
publicate. Astfel în 451 î.Chr. patricienii au admis să se formeze o comisie compusă din 10 bărbaţi
– decemviri legibus scribundi (cei zece bărbaţi care să scrie dreptul), comisie care a procedat la
sistematizarea obiceiurilor juridice.
Cu această ocazie obiceiurile au fost publicate în forum pe 10 table de lemn, dar plebeii s-au
considerat nemulţumiţi de această codificare considerând-o incompletă, astfel încât s-a format o
nouă comisie din care făceau parte şi cinci plebei. Noua comisie a resistematizat obiceiurile juridice
şi le-a publicat în forum în 449 î.Chr., pe 12 table din bronz.
În epocă, Legea celor XII Table s-a numit şi codul decemviral, întrucât această lege cuprindea
întregul drept public şi privat roman şi ca atare era cu adevărat un cod de legi, căci reglementa
statutul juridic al persoanei, organizarea familiei, dreptul de proprietate, drept succesoral, după cum
ea cuprindea şi unele dispoziţii referitoare la materia obligaţiilor. Aceste dispoziţii sunt puţine la
număr, deoarece aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt oglinda juridică a schimbului de mărfuri şi
la Distanţă
Drept roman 20
cum în acea vreme schimbul de mărfuri avea caracter accidental şi dispoziţiile aveau acest caracter,
dovadă că Legea celor XII Table reglementează fizionomia unui singur contract.Textul legii nu ne-a
parvenit pe cale directă, întrucât cele 12 table de bronz au fost distruse de către gali cu ocazia
incendierii şi cuceririi Romei în anul 389 î.Chr. După alungarea galilor, romanii nu au republicat
textul legii, pentru că acesta se fixase definitiv în conştiinţa şi memoria poporului roman.
În acest sens este evocatoare mărturia lui Cicero, care a trăit la trei secole după distrugerea
tablelor şi care afirma că în vremea copilăriei sale învăţarea pe de rost a textului Legii celor XII
Table era o lecţie obligatorie pentru copii (carmen necessarium).
Legea celor XII Table a fost în vigoare până la moartea lui Justinian. Totuşi, întrucât
dispoziţiile sale au fost elaborate în epoca foarte veche a Romei, la un moment dat spre sfârşitul
Republicii s-a constatat că multe din dispoziţiile sale sunt inaplicabile şi de aceea, atât pretorii, cât
şi jurisconsulţii s-au străduit în direcţia adaptării vechilor dispoziţii la noile realităţi, fie prin
utilizarea unor mijloace procedurale ca în cazul pretorilor, fie pe cale de interpretare.
IV. Edictele magistraţilor
Magistraţii romani se bucurau de ius edicendi adică aveau dreptul ca în momentul preluării
funcţiei să publice un edict, prin care arătau cum îşi vor exercita atribuţiile şi ce procedee juridice
vor utiliza.
De regulă aceste edicte erau valabile un an de zile, adică atâta vreme cât magistratul respectiv
îşi îndeplinea dregătoria sa. De aceea, ele se numeau edicte perpetue (perpetua), adică valabile
pentru întregul an al magistraturii sale, spre deosebire de acele edicte care erau ocazionate de
anumite circumstanţe accidentale şi care se numeau edicta repentina (edicte neprevăzute).
Dintre edictele magistraţilor ne interesează edictul pretorului, pentru că el este acela care a
determinat prin reformele sale, linia de evoluţie a dreptului privat roman. Pretorul a fost nevoit să
recurgă la mijloace procedurale în vederea extinderii sferei juridice, întrucât la romani legile nu
puteau fi abrogate în mod expres şi ca atare normele de drept nu puteau fi modificate făţiş. Pentru a
înţelege linia de evoluţie a dreptului civil trebuie mai întâi să cunoaştem mijloacele procedurale
utilizate de către pretori, căci aşa cum vom vedea dreptul pretorian a fost vreme de câteva secole
vocea vie a dreptului civil.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian este exprimat într-o celebră definiţie cuprinsă
în Digeste : Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel suplendi vel corrigendi
iuris civilis gratia propter utilitatem publicam, adică "dreptul pretorian este acela care a fost stabilit
de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui
public". Din text rezultă că pretorul are dreptul nu numai de a completa lacunele dreptului civil, prin
crearea unor noi instituţii, dar şi de a-l corecta, adică a înlătura consecinţele unei legi nedrepte. De
aceea, s-a spus că pretorul are o putere cvasilegislativă, deoarece înlătură dreptul vechi (dreptul
civil) şi creează un drept nou.
Din punct de vedere formal, dreptul pretorian a jucat un rol foarte important în formarea şi
evoluţia dreptului roman, constituind prin sedimentarea în timp a sute şi sute de edicte, ceea ce s-a
numit şi dreptul honorar, care a avut o poziţie interesantă faţă de dreptul civil, ce avea la bază legile
şi în mod special Legea celor XII Table, senatusconsultele şi jurisprudenţa.
Deşi s-ar putea considera că pretorul nu poate crea drept, ci să exercite doar o anumită
influenţă asupra dreptului civil, totuşi, în realitate, prin edictul său a realizat un adevărat izvor de
drept, prin care dreptul pretorian îşi găseşte identitatea numai în raport cu dreptul civil.
În sens formal, edictul pretorului era valabil termen de un an, după care noul pretor publica un
nou edict. În realitate, însă, anumite dispoziţii din edictul pretorului se dovedeau utile, eficiente şi
de aceea erau preluate de către pretorii următori, iar prin preluări succesive aceste dispoziţii se fixau
definitiv în cuprinsul edictului. Fireşte că la rândul lui fiecare pretor introducea în edict şi unele
dispoziţii noi, de aceea s-a constatat că orice edict al pretorului cuprindea două categorii de
la Distanţă
Drept roman 21
dispoziţii. Astfel, dispoziţiile fixate definitiv în edict şi care erau preluate de la un pretor la altul s-
au numit edictum vetus sau pars translaticia (partea care se transmite), iar noile dispoziţii introduse
de fiecare pretor în parte purtau numele de pars nova sau edictum novum
Activitatea creatoare a pretorului se pare că a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero, însă,
totuşi, chiar şi după epoca lui Cicero, pretorii au continuat să contribuie la îmbunătăţirea dreptului
civil, până în vremea împăratului Hadrian (aprox.130 d.Chr.), care i-a ordonat juristului Salvius
Iulianus să codifice şi sistematizeze edictul pretorului într-o formă definitivă. De acum înainte,
pretorii, la intrarea lor în funcţie, nu se mai puteau abate de la această formă, ei având numai dreptul
să publice edictul pretorului, aşa cum l-a sistematizat Salvius Iulianus, având dreptul cel mult să
explice sensul unor termeni utilizaţi în vocabularul juridic pretorian.
Edictul aşa cum l-a codificat Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetum, care nu s-a păstrat
până în zilele noastre, a fost distrus, dar a putut fi reconstituit pe baza comentariilor făcute de
jurisconsulţii clasici, care poartă denumirea ad edictum. Aşa cum a fost reconstituit de Otto Lenel,
edictul perpetuu cuprinde patru părţi: prima parte
priveşte organizarea proceselor, partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a
treia mijloacele procedurale pretoriene, iar partea a patra executarea sentinţei.
Începând din vremea lui Hadrian, pretorii au încetat să mai desfăşoare o activitate creatoare.
Împăratul şi-a motivat ordinul prin aceea că edictul pretorului ajunsese la o formă ideală, perfectă şi
că orice modificare ar fi fost de natură să-i afecteze simetria şi eficienţa. Hadrian pe drept cuvânt
considera că edictul pretorului este element de echilibru în sistemul juridic roman. În realitate, însă,
acesta a dat ordinul respectiv, întrucât promova o politică centralizatoare şi se temea că prin
reformele lor, pretorii ar putea promova unele măsuri în conflict cu politica imperială.
V. Jurisprudenţa
În sens juridic roman, jurisprudenţa reprezintă activitatea de cercetare ştiinţifică efectuată de
către jurisconculţi prin interpretarea creatoare a dispozitiilor din vechile legi. Jurisconsulţii (iuris
consulti, iuris prudentes) erau oameni de ştiinţă, cercetători neîntrecuţi ai dreptului care printr-o
subtilă interpretare au reuşit să aplice dispoziţiile din vechile legi şi la noile cazuri, adică la cazuri
care nu existau în momentul adoptării acelei legi. În acest fel, pe calea interpretării ştiinţifice,
jurisconsulţii au reuşit să extindă sfera vechilor reglementări juridice, prin crearea unui drept nou,
corespunzător noii fizionomii a societăţii romane.
În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, un caracter de speţă, în sensul că
activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a indica părţilor aflate în litigii, ce text de lege se aplică în
cazul lor, ce formule solemne trebuie să pronunţe şi ce gesturi rituale trebuie să efectueze. Întrucât,
în acea epocă, fiecărui tip de proces îi corespundea anumite formule solemne, nerespectarea
acestora ducea la pierderea procesului de către partea care nu le-a respectat.
La sfârşitul dreptului vechi, dar mai ales în dreptul clasic, jurisprudenţa dobândeşte un
caracter ştiinţific, deoarece în epoca clasică jurisconsulţii se preocupă de formarea unor principii
generale şi sistematizează întreaga materie supusă cercetării, pe baza acestor principii. Câteva
secole după fondarea statului până la 301 î.Chr., jurisprudenţa a avut un caracter sacral, în sensul că
cercetarea ştiinţifică putea fi efectuată numai de pontifi. Acest fenomen se explică prin aceea că
după adoptarea Legii celor XII Table, s-a publicat în forum numai dreptul material, nu s-a publicat
şi dreptul procesual, constând din formulele solemne, pe care părţile le pronunţau cu ocazia
judecării proceselor.
Aceste formule solemne au fost ţinute în continuare în secret de pontifi, după cum au fost
ţinute în secret şi zilele faste (în care se puteau judeca procesele). Cei care nu cunosc normele de
procedură, nu pot efectua cercetare ştiinţifică şi nu pot oferi consultaţii juridice pentru că drepturile
subiective consacrate prin normele de drept material nu pot fi valorificate fără respectarea normelor
de procedură. Iată de ce jurisprudenţa a fost vreme de câteva secole un monopol al pontifilor. În
la Distanţă
Drept roman 22
aceste condiţii, atâta vreme cât ştiinţa dreptului a fost monopolul pontifilor, ea nu a putut face
progrese notabile, remarcabile întrucât aceştia aveau tot interesul să menţină confuzia dintre drept şi
religie.
În anul 301 î.Chr. un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius Caecus, denumit Gnaeus Flavius
a afişat în forum şi formulele solemne ale proceselor şi zilele faste. Din acest moment normele
dreptului procesual au devenit publice, astfel încât orice persoană se putea dedica cercetării
ştiinţifice în domeniu, drept dovadă că în secolele care au urmat, jurisprudenţa romană înregistrează
progrese vizibile şi tinde să dobândească un caracter ştiinţific. Din acest moment jurisprudenţa a
devenit laică.
Jurisprudenţa laică era valorificată fie prin prelegeri expuse discipolilor, fie prin lucrări care se
multiplicau şi difuzau, dar jurisconsulţii romani nu erau jurişti în sensul tehnic al cuvântului, nu
erau funcţionari publici, nu erau remuneraţi, ci o efectuau dintr-un imbold intern, din proprie
iniţiativă.
Totuşi jurisconsulţii romani erau atât de apreciaţi pentru activitatea lor, încât potrivit lui
Cicero domus iuris consulti totius oraculum civitatis (casa jurisconsultului este oracolul întregii
cetăţi).
În ciuda faptului că nu erau jurişti de profesie, activitatea jurisconsultului avea totuşi unele
implicaţii practice, exprimate prin cuvintele: respondere, cavere, agere, scribere.
Cuvântul respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi în orice problemă de
drept, consultaţii deosebit de apreciate, întrucât cetăţenii romani îi consultau pe jurisconsulţi.
Această atitudine trebuie pusă în legătură cu faptul că juriştii au fost la origine preoţi. Cuvântul
cavere desemna consultaţiile în legătură cu forma actelor juridice, deoarece în epoca veche actele
juridice erau dominate de principiul formalismului. Practic în acea epocă, orice act juridic
presupunea întrunirea unor condiţii de formă, iar dacă aceste condiţii nu erau respectate, actul
juridic nu-şi producea efectele. Agere reprezentau consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau
judecătorilor în legătură cu soluţionarea anumitor cazuri, pentru că în dreptul vechi şi clasic romanii
nu au cunoscut judecătorii de profesie, ci aceştia erau persoane particulare alese de către părţi şi
confirmate de magistrat. Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că aceşti judecători nu aveau
pregătirea necesară pentru a-şi soluţiona anumite cazuri şi solicitau jurisconsulţilor ajutorul.
Scribere constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea în scris a actelor juridice.
Aceasta s-a adăugat cu timpul celorlalte trei activităţi ale jurisconsultului.
Principalii jurisconsulţi ai epocii vechi (veteres) au fost menţionaţi într-o lucrare a lui
Pomponius, cuprinsă în Digestele lui Justinian. Printre aceştia se află Acilius Sapiens comentator al
Legii celor XII Table, precum şi Sextus Aelius Paetus Catus, care printr-un comentariu asemănător
al aceleiaşi legi, a fost considerat leagăn al dreptului civil roman. De asemenea, cel mai de seamă,
aşa cum apreciază chiar Cicero, a fost Quintus Mucius Scaevola prin faptul că este autorul unui
tratat de drept civil, din care avem câteva fragmente elaborate pe baza unor principii de drept,
despre care Pomponius spunea că "au pus bazele dreptului civil".
Jurisprudenţa romană a ajuns la apogeu în epoca clasică deoarece conceptele, categoriile,
principiile, instituţiile evoluate ale dreptului roman sunt în cea mai mare măsură creaţia
jurisprudenţei clasice. Toate aceste concepte se caracterizează printr-un înalt grad de subiectivism şi
abstractizare, prin vocaţia de a da expresia adecvată tuturor ideilor juridice. Aşa se explică şi faptul
că valorile proprii jurisprudenţei clasice au fost preluate în dreptul modern, fără modificări
esenţiale.
Faţă de această înflorire a jurisprudenţei, încă din vremea lui Augustus s-au format două şcoli
de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor
controversate, respectiv şcoala sabiniană şi proculiană. Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius
Ateius Capito, iar cea proculiană de către Marcus Antistius Labeo. Şcoala sabiniană avea o
la Distanţă
Drept roman 23
orientare conservatoare întrucât promova soluţiile Legii celor XII Table, pe când şcoala proculiană
avea, în cele mai multe speţe, o orientare inovatoare pentru că urmează soluţiile promovate de
edictul pretorului. Această distincţie nu se verifică în cazul tuturor controverselor şi uneori
proculienii apar mai conservatori decât sabinienii, ceea ce arată mai curând că cele două tendinţe
(progresistă şi conservatoare) aparţin întregii literaturi juridice clasice, fără distincţie.
Cel mai valoros reprezentant al şcolii sabiniene a fost Massurius Sabinus, care a elaborat un
tratat de drept civil atât de apreciat, încât toţi jurisconsulţii care au scris după el, preluau cercetarea
problemelor de drept din punctul în care se oprise Sabinus. Jurisconsulţii de mai târziu au scris
numeroase comentarii la adresa operei lui Sabinus denumite Libri ad Sabinus. În schimb, cel mai
valoros reprezentant al proculienilor a fost Proculus.
Pe lângă aceşti jurisconsulţi, în epoca clasică mai menţionăm pe Caius Cassius Longinus, care
în urma lucrărilor valoroase elaborate, şcoala sabiniană era cunoscută şi sub numele de şcoala
casiană. De asemenea, Salvius Iulianus care a trăit în vremea lui Hadrian, a codificat edictul
pretorului şi a scris o lucrare Digesta.
Pomponius a trăit în vremea lui Antoniu Piul şi a scris o istorie a jurisprudenţei romane Liber
singularis în limba greacă Enkiridia. În unele lucrări apare liber singularis enchiridii, şi care deşi nu
ne-a parvenit, totuşi un lung fragment din ea a ajuns până la noi prin intermediul Digestelor lui
Justinian, fragment pe baza căruia putem reconstitui jurisprudenţa din epoca veche, dar şi o parte
din cea clasică.
Gaius este o adevărată enigmă a jurisprudenţei romane, întrucât nu se ştie cu exactitate
perioada în care a trăit, pentru că niciunul din contemporanii săi nu-l citează, deşi de cele mai multe
ori jurisconsulţii romani se citau între ei. Cu toate acestea, trei secole mai târziu, se constată că
opera lui Gaius era deosebit de apreciată şi se bucura de faimă.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii clasice au scris la sfârşitul secolului II şi începutul
secolului al III-lea şi aceştia sunt: Papinian, Paul şi Ulpian. Papinian a fost considerat şi de către
contemporani ca princeps iuris consultorum întrucât el a făcut dovada unei aptitudini excepţionale
şi a unui extrem de ascuţit spirit critic pentru că a cercetat şi valorificat toate soluţiile date de
jurisprudenţa clasică şi le-a sistematizat de aşa manieră încât să poată oferi răspunsuri optime pentru
toate cazurile fie reale, fie imaginare, de aceea opera sa se confundă cu practica. Discipolul său Paul
era foarte original şi productiv, dar păcătuia printr-un stil ermetic, greu de înţeles, pe când
contemporanul şi rivalul său Ulpian, nu era original, însă poseda un stil clar, accesibil, uşor de
înţeles şi de aceea Digestele lui Justinian cuprind o treime din opera lui Ulpian.
Lucrările jurisconsulţilor pot fi clasificate pe anumite categorii. Questiones erau scrieri cu
caracter cazuistic care prezintă speţe imaginare, create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii
juridice (Salvius Julianus, Papinianus). Epistulae cuprinde expuneri juridice sub formă de scrisori.
Institutiones reprezintă manuale cu caracter elementar care cuprindeau instituţiile dreptului civil şi
pretorian (Caius, Ulpian). Sententiae constituie acele lucrări care erau utilizate atât în învăţământ
cât şi în practică (Papinian, Paul, Ulpian). Digesta era o lucrare cu caracter enciclopedic care
cuprindea dreptul civil şi pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus). Notaele erau observaţii
critice la adresa operelor jurisconsulţilor clasici.
Jus publicae respondendi ex autoritatae princepis (dreptul de a oferi consultaţii oficiale întărite
cu autoritatea principelui). Încă din epoca veche jurisconsulţii romani aveau posibilitatea să ofere
consultaţii în probleme de drept, atât persoanelor particulare cât şi judecătorilor, însă în acea epocă
consultaţiile nu erau obligatorii pentru judecători. Împăratul August a creat ius publicae
respondendi anumitor jurisconsulţi (celor aflaţi în graţia împăratului) prin care au avut dreptul de a
da consultaţii cu caracter oficial. Aceste consultaţii oferite de jurisconsulţi erau obligatorii pentru
judecători, dar numai la speţa respectivă, nu şi la cazuri similare.
la Distanţă
Drept roman 24
Împăratul Hadrian a decis că toate consultaţiile oferite de către jurisconsulţii învestiţi cu ius
publicae respondendi să fie obligatorii pentru judecători, atât în speţa respectivă, cât şi în toate
speţele asemănătoare, de aici putem afirma că jurisprudenţa a devenit un izvor formal de drept, de
vreme ce consultaţiile oferite de jurisconsulţi aveau putere de lege, fiind obligatorii pentru
judecători.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii societăţii romane, asistăm şi la decăderea
jurisprudenţei, în sensul că jurisconsulţii postclasici nu au mai dezvoltat o activitate creatoare, ci
doar au comentat rezumativ lucrările jurisconsulţilor clasici. Faţă de această situaţie, judecătorii
judecau procesele pe baza textelor clasice, însă jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi
citită. În aceste condiţii fie părţile, fie avocaţii falsificau textele clasice, punând pe seama clasicilor
afirmaţii pe care nu le-au făcut.
În situaţia dată, pentru a pune capăt falsificării de texte, în anul 426 s-a dat legea citaţiilor prin
care s-a confirmat autoritatea a cinci jurisconsulţi clasici: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
Din acest moment în faţa judecătorilor puteau fi citate numai textele celor cinci autori, lucrări
cunoscute de judecători, astfel încât textele lor nu mai puteau fi falsificate, fără ca judecătorii să
depisteze aceste falsuri.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în problemele de drept, dar uneori
soluţiile erau controversate, în sensul că părerile erau diferite, ipoteză în care se urma părerea
majoritară. Uneori, putea să apară şi paritate: atunci când doi aveau o părere, doi altă părere şi al
cincilea nu se pronunţa în aceeaşi părere. În aceste condiţii se urma părerea lui Papinian, iar când
acesta nu se pronunţa, judecătorul avea de ales între cele două opinii.
VI. Senatusconsultele şi constituţiile imperiale
Senatusconsultele
Începând din secolul I d.Chr. până în secolul III senatul va putea influenţa procesul de
elaborare a dreptului şi prin intermediul edictului pretorului, în măsura în care hotărârile sale erau
inserate în acest edict, considerându-se că ar putea avea o oarecare putere legislativă. De aceea,
după o veche formulă, senatul sfătuieşte, opinează şi recomandă (conset, vindetus, placet) adică
senatul dă unele indicaţii pe care însă magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor. În aceste
condiţii, până în vremea lui Hadrianus, hotărârile senatului se impuneau numai indirect, iar prin
reforma lui Hadrianus, senatusconsultele devin adevărate izvoare în sens formal, devenind surse de
drept asemenea legii. Senatusconsultele se numesc după numele propunătorului său, după obiectul
la care se referea sau după numele persoanei care le-a ocazionat.
Reforma scoate în evidenţă procesul prin care se concentrează în mâinile împăratului puterile
publice, deşi, din punct de vedere formal, puterea de stat era exercitată în mod egal de senat şi de
împărat. În fapt, în defavoarea senatului, împăraţii, mai ales începând cu Hadrianus, urmăreau
consolidarea puterii lor în vederea întăririi şi dezvoltării aparatului birocratic.
Senatusconsultul era două feluri, respectiv senatusconsultum factum per discentionem, atunci
când senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de preşedinte şi senatusconsultum per
relationem, când preşedintele senatului se adresa fiecărui senator cerându-i părerea.
În măsura în care puterile împăratului se consolidează, senatusconsultele devin forme
adiacente ale legislaţiei imperiale. În noua situaţie creată, împăratul ţinea o cuvântare în senat
(oratio), pe care acesta şi-o însuşea prezentând-o sub forma unei hotărâri proprii. Treptat însă
proiectul rostit de împărat în cadrul şedinţei senatoriale numită oratio princepis a devenit
obligatorie, deci adevăratul izvor de drept, aşa încât adesea juriştii în loc să vorbească de
senatusconsult amintesc numai de oratio ţinută de împărat, care cu timpul schimbă denumirea
acestuia în orationes, adică ordin al împăratului.
Cu timpul rolul senatului este diminuat, împăraţii renunţând la această cale ocolită de
legiferare, folosind modalitatea directă a constituţiilor imperiale. Astfel că, senatusconsultele
la Distanţă
Drept roman 25
încetează de a fi izvor de drept prin secolul al III-lea, ultimul senatusconsult fiind din timpul
împăratului Probus (276-282).
Constituţiile imperiale
În epoca clasică apare însă şi forma prin care împăraţii, bucurându-se de o autoritate politică
deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg statul roman, formă care se numeşte
constituţia imperială. Iniţial, împăratul uza moderat de acest instrument făţiş de impunere a voinţei
sale maselor exploatante, însă formal împăratul a dobândit puterea legislativă în vremea lui
Hadrianus.
Începând cu împăratul Hadrianus constituţiile imperiale – constitutiones principis au dobândit
putere obligatorie, prin faptul că erau valabile nu numai pe durata vieţii împăratului ci şi după
moartea acestuia, acestea devenind astfel izvoare de drept, putând să creeze norme de drept civil.
Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit adică constituţiile
imperiale constituie ceea ce împăratul a hotărât prin decret, edict sau prin scrisoare. De aceea,
constituţiile imperiale pot fi grupate pe patru categorii: edicta, mandata, decreta şi rescripta.
Edicta. Edictele imperiale amintesc de edictele magistraţilor, cu diferenţa că ele sunt
aplicabile întregului imperiu şi în timpul vieţii, dar şi după moartea împăratului. Ele cuprindeau
dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le lua, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel
privat. Împăratul venit pe tron putea să păstreze edictul predecesorului în condiţiile în care căpătase
caracterul permanent al legii, afară numai dacă nu fusese desfiinţat în mod explicit.
Mandata erau instrucţiuni de serviciu adresate înalţilor funcţionari de stat, respectiv şi
proconsulilor şi propretorilor din provinciile statului, unde împăratul îşi exercita numai dreptul de
supraveghere, atât în domeniul administrativ, cât şi cel penal.
Decreta reprezentau hotărârile judecătoreşti date de către împărat, în procesele pe care le
judeca, fie de la început, fie în apel. În calitatea sa de cetăţean roman, împăratul putea fi ales
judecător de părţi (persoane particulare), ocazie cu care el se pronunţa printr-o hotărâre
judecătorească. Însă, nu toate aceste hotărâri adoptate de împărat erau izvoare de drept în sens
formal, ci numai acelea în care era formulată în mod expres o regulă de drept, regulă pe care ceilalţi
judecători aveau obligaţia să o aplice în viitor.
Rescripta. Unii dintre împăraţi erau şi jurisconsulţi, iar în această calitate erau consultaţi în
diferite probleme juridice controversate. Ele au apărut în timpul împăratului Hadrianus, şi erau un
mijloc de cenzură la edictul jurisconsulţilor. Atunci când răspunsurile erau adresate magistraţilor
îmbrăcau forma unor scrisori (epistula), iar când acestea erau adresate particularilor se trecea chiar
pe textul cererii o rezoluţie numită subscriptio.
VII. Codificarea dreptului roman
1. Încercările de codificare înainte de Justinian
Codul Gregorian - Codex Gregorianus
Actele normative emanate de la împăraţi au devenit în epoca imperiului atât de numeroase,
încât s-a simţit nevoia să se întocmească, în scopuri practice, colecţii complete. Astfel a fost
întocmit de jurisconsultul Gregorius, persoană particulară, acest cod care conţine constituţiile lui
Diocleţian şi ale împăraţilor precedenţi acestuia, între care şi a lui Septimiu Sever din anul 196.
Lucrarea are un caracter particular, elaborată, deci, din iniţiativă privată şi constituie se pare o
culegere neoficială de texte. Se presupune că ar fi scrisă în perioada domniei lui Diocleţian, după
numărul mare de constituţii ale acestuia care sunt cuprinse în cod. Cei mai mulţi autori cred că acest
cod cuprinde constituţii imperiale date din epoca împăratului Hadrian până în anul 291.
Codul Hermogenian - Codex Hermogenianus
Acest cod a fost scris de un jurisconsult particular şi nu are caracter oficial. El conţine operele
celor mai însemnaţi jurisconsulţi ai epocii lui. Se pare că cele mai multe constituţii cuprinse în acest
cod aparţin lui Diocleţian şi este catalogat ca o continuare a Codului Gregorian, întrucât conţine
la Distanţă
Drept roman 26
constituţii mult mai recente decât cele din codul amintit. Anul apariţiei acestui cod este incert
(posibil 295) se pare că spre sfarşitul domniei lui Diocleţian; cea mai veche constituţie pare a fi din
anul 291.
Codul Theodosian - Codex Theodosianus
Precursor al lui Justinian, Theodosiu al Il-lea a încercat prin codul său din anul 438 să
reîntroneze unitatea legislativă a lumii romane. În fapt, proiectul lui a fost mult mai mare dorind să
adune toate constituţiile împăraţilor, să le împartă pe materii, iar, la fiecare dintre ele, să adauge o
parte din scrierile jurisconsulţilor, aşa încât informaţiile juridice cu privire la o materie să fie
complete. Mai ales, voia să adune cele mai de seamă responsa ale jurisconsulţilor romani.
Însărcinată în anul 435, comisia a reuşit să termine lucrarea în mai puţin de trei ani; ea fiind
promulgată în februarie 438 şi pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 439, fiind cunoscută sub
numele de Codex Theodosianus (Codul Theodosian).
2. Codificarea lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a apărut într-un moment în care textele legislative care erau în
uz nu mai corespundeau nevoilor economice mereu în prefacere. Această operă este o lucrare de
sistematizare a dreptului, prin inserarea de dispoziţii izolate ale împăraţilor anteriori lui Justinian,
precum şi din scrierile jurisconsulţilor.
Justinian este cel mai celebru împărat din toată istoria romană, nu numai pentru cuceririle sale,
ci mai ales pentru opera sa legislativă. El a făcut, cum vom vedea, o colecţie rezumativă a dreptului
roman anterior, cuprinzând şi câteva inovaţii. Cu toate acestea nu ar trebui să se creadă că evoluţia
dreptului ar fi fost întreruptă sau schimbată. Dreptul îşi continuă evoluţia sa şi nu există nici un
motiv ştiinţific de a se opri aici studiul dreptului.
Domnia lui Justinian a fost ultima încercare spasmodică a clasei proprietarilor de sclavi de a-şi
menţine dominaţia. Stăruinţa de a fixa dreptul şi de a adapta suprastructura juridică la relaţiile de
producţie existente, au jucat în această privinţă un rol însemnat.
Lucrările de codificare au început chiar în primii ani de domnie a lui Justinian şi s-au
desfăşurat într-un ritm rapid, fără întrerupere. Astfel, la scurt timp după urcarea sa pe tron, în luna
februarie a anului 528 a numit o comisie alcăituită din zece persoane care să se ocupe de întocmirea
marii opere legislative plănuite. Comisia celor zece avea în frunte pe Tribonian, cel mai mare jurist
al timpului, profesor la şcoala de drept din Constantinopol. Ceilalţi nouă erau: loan, Leontius,
Focas, Basilides, Toma, Constantin - toţi funcţionari imperiali, Teofil - profesor la aceeaşi şcoala de
drept din Constantinopol şi doi avocaţi Dioscor şi Praesentinus.
Codul lui Justinian - Codex Justiniani
Codex-ul este prima dintre operele lui Justinian şi a avut două ediţii: codex vetus (codul
vechi), promulgat în 529 care n-a ajuns până la noi şi codex repetitae praelectionis(codul cu text
reînnoit) care datează din 534. Deşi acest cod vechi nu a ajuns până la noi, totuşi cele mai multe
dintre constituţiile imperiale, care se găsesc într-însul, au fost păstrate pentru că s-a făcut o a doua
ediţie a acestui cod. Justinian s-a decis să facă această a doua ediţie a codului, întrucât existau păreri
deosebite între scrierile jurisconsulţilor şi multe alte chestiuni, încât aceste controverse trebuiau
curmate. Acestea s-au datorat şi faptului că între 529 - 534 Justinian a dat o mulţime de constituţii
pentru a desăvârşi vechile instituţii romane, care căzuseră în desuetudine. Ele au fost adunate din
porunca împăratului şi publicate sub titlu de Liber quinquaginta decisionem, însă nici această carte
nu s-a păstrat, dar cele mai multe dintre ele se regăsesc în codul cel nou. Constituţiile din codul lui
Justinian sunt în număr de aproximativ 4650 şi sunt aşezate în ordine cronologică, în cadrul fiecărei
materii. Împăraţii care le-au dat la vremea lor sunt în număr de aproximativ 50. Aşadar, codul este
împărţit în 12 cărţi; el cuprinde, pe lângă constituţiile din prima ediţie, 240 de constituţii promulgate
între anii 530 şi 534, precum şi câteva din cele 50 de constituţii celebre ale împăratului Justinian
la Distanţă
Drept roman 27
prin care s-au tranşat anumite controverse ale dreptului roman. Numărul de 12 al cărţilor s-ar putea
crede că este o imitaţie a celor XII Table.
Institutele - Institutiones
Apărute la 21 noiembrie 533, Institutele lui Justinian au fost necesare pentru relansarea
studiului dreptului, întrucât Digestele - datorită volumului său mare - erau practic inoperante pentru
neiniţiaţi. Astfel, a fost realizat acest manual care a sintetizat principiile şi argumentaţia ştiinţifică a
jurisconsulţilor clasici. Trebuie menţionat că acestea au fost investite cu putere de lege în faţa
instanţelor judecătoreşti. Cei care au fost însărcinaţi cu alcătuirea Institutelor au contribuit, în parte,
şi la realizarea Codului astfel: Teofil - profesor de drept la Constantinopol, Doroteu - profesor de
drept la Beirut şi, bineînţeles, Tribonian - questor sacri palatii. Ei şi-au împărţit lucrarea, aşa încât
primele două cărţi sunt datorate lui Doreteu, iar ultimele două lui Teofil, pe când Tribonian
păstrează controlul şi direcţia generală a întregii lucrări. De aceea, Institutele au fost realizate foarte
bine, întrucât s-au folosit de un material foarte variat şi bogat şi formează astăzi baza
învăţământului juridic, în toate ţările unde se studiază dreptul roman.
Digestele sau Pandectele – Digesta
Digestele reprezintă pentru ştiinţa dreptului cea mai importantă parte din opera legislativă a lui
Justinian, întrucât ele sunt o enciclopedie a dreptului clasic roman. Culegere de fragmente din
operele jurisconsulţilor romani, Digestele constituie, atât prin proporţiile cât şi prin conţinutul lor, o
lucrare compilatorie de tip nou în istoria dreptului roman. Cei care au fost însărcinaţi cu realizarea
acestei vaste lucrări au fost numiţi de Justinian prin constituţia Deo auctore la 15 decembrie 530,
formând o comisie alcătuită din 17 membri. Scopul clar al Digestelor a fost codificarea, prin
adunarea la un loc a vechiului drept al jurisconsulţilor. Justinian nu a dorit numai o codificare a
scrierilor vechi ale jurisconsulţilor, ci şi o adunare de legi vechi cu aplicare practică, acestea fiind
astfel modificate atunci când nu se mai potriveau cu dreptul din timpul său. Aşadar, comisia trebuia
să facă să dispară toate nepotrivirile şi, în caz de îndoială, să facă să prevaleze obiceiurile admise la
Roma şi la Constantinopol.
Aşadar, în fiecare titlu găsim trei mase, la fel ca şi numărul subcomisiilor care le-au realizat.
Prima subcomisie avea de cercetat şi de compilat în principal lucrări de drept civil, aşa-zisele
libri ad sabinum numite în acest mod după numele jurisconsultului Masurius Sabinus (sec. I), autor
al lucrării Ubri tres iuris civilis. Pe lângă acestea, s-au mai folosit şi comentariul lui Ulpian,
Digestele lui lulianus precum şi alte lucrări de drept civil. Pentru că a cuprins mai ales fragmente
din opera lui M. Sabinus, această parte a fiecărui titlu a fost numită "masa sabiniană".
A doua subcomisie s-a ocupat cu precădere de comentariile asupra edictului pretorian (libri ad
edictum), Digestele lui Celsus şi Marcellus, operele lui Modestinus, Epistulae ale lui lavolenus,
lucrarea lui Pomponius ad Quintem Mucium Saervola etc. Această parte a fragmentelor a fost
numită "masa edictală".
A treia subcomisie a sintetizat cele mai multe fragmente din operele lui Papinian şi din
lucrările cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub numele de Questiones (Întrebări),
Responsa (Răspunsuri), Disputationes (Controverse). Din aceste considerente a fost numită "masa
papiniană". Pe lângă aceste lucrări, s-au mai folosit şi fragmente din scrierile lui Paul, C. Scaevola,
Gaius, comentariul asupra Legii celor XII Table etc.
După ce cele trei subcomisii au compilat operele juridice ce i-au fost puse la dispoziţie,
extrăgând din ele fragmentele pe care le-au găsit mai potrivite, s-au unit în plen şi au aranjat în
fiecare titlu din Digeste, după o ordine variabilă, fragmentele extrase.
În unele cazuri, se adaugă o a patra categorie, care cuprinde opere ce nu fuseseră înglobate în
cele precedente, întrucât se pare că membrii comisiilor nu le-au avut la dispoziţie. Această masă a
fost numită în literatura contemporană "apendice" (apendix) şi apare doar în treisprezece din titlurile
Digestelor. Cele patru subcomisii s-au adunat în plen şi au discutat toate fragmentele, le-au revizuit,
la Distanţă
Drept roman 28
în special din nevoia de a înlătura contradicţiile şi apoi, dându-le redactarea definitivă, le-au aşezat
în cadrul fiecarui titlu.
Digestele constituie o lucrare de sine stătătoare a comisiei lui Tribonian. Aceasta se explica
prin pregătirea temeinică a membrilor comisiei alcătuite din cei mai iluştri jurişti ai epocii. Ei
cunoşteau în mod desăvârşit operele juriştilor romani, practica instanţelor precum şi producţia
ştiinţifică a celor mai înalte şcoli de drept din acea vreme.
Digestele reprezintă o culegere de extrase din operele jurisconsulţilor, din perioada în care
dreptul roman a atins punctul culminant al dezvoltării sale. Ele au format principalul mod de
transmitere a dreptului roman şi de aceea au constituit, timp de secole, dreptul în vigoare în unele
ţări din Europa Occidentală. Prin urmare, pe baza lor s-a elaborat în societatea feudală teoria
generală a dreptului, ele exercitând o puternică înrâurire asupra codificărilor ulterioare şi implicit a
dreptului civil.
Novelele - Novellae Constitutiones
Novelele constituie toate acele constituţiuni date de Justinian după apariţia celei de-a doua
ediţii a Codului (534) şi până la moartea, sa în 565. Deşi Justinian a dorit să adune toate aceste noi
constituţiuni într-o a treia ediţie a Codului, intenţie rămasă în stadiu de proiect, acestea apărând în
colecţii private în timpul domniei sale sau chiar ulterior. Majoritatea Novelelor sunt alcătuite în
limba greacă, câteva în limba latină, iar unele chiar au text bilingv. Lucrarea se intitulează Novellae
nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt noi din punct de
vedere cronologic, faţă de cele cuprinse în cod.
Alteraţiile de text
Textele operelor clasice au suferit, în decursul secolelor, diferite alteraţii, unele voite, altele
nu. Alteraţiile voite se numesc interpolări, pe când cele neintenţionate se numesc glose.
Interpolaţiile
Cuvântul "interpolaţie" are mai multe înţelesuri. În ştiinţele istorice prin acest termen se
desemnează intercalarea ulterioară într-un text a unor cuvinte sau fraze care nu aparţin autorului. În
studiul Digestelor, termenul are un înţeles special mai restrâns: se numesc astfel completările,
modificările sau omisiunile săvârşite, în textele vechi ale jurisconsulţilor, fără a se face vreo
menţiune specială, astfel ca acestea să pară ca fiind originale. De cele mai multe ori interpolaţiile nu
au fost făcute cu scopul de a introduce inovaţii în materie legislativă, ci au intervenit doar pentru a
clarifica anumiţi termeni, a explica unele texte, pentru a le prescurta, spre a ocupa mai puţin spaţiu
sau pentru a înlocui unele expresii, cu altele mai moderne. Până la urmă toate acestea au stabilit
reguli noi faţă de cele ale dreptului roman clasic.
Glosele
Acestea sunt acele alteraţii neintenţionate care se datorează diferiţilor cititori de manuscrise
conţinând operele jurisconsulţilor clasici şi care obişnuiau să facă, pe marginea textelor sau între
rânduri observaţii, care mai apoi din neatenţia copiştilor au fost trecute chiar în text. De multe ori
erorile copiştilor s-au realizat întrucât aceştia nu cunoşteau în fapt prescurtările juridice. Acest lucru
a fost pos ibil întrucât manuscrisele nu se tipăreau, ci copiştii sau scribii realizau aceste lucrări.
Astfel, glose le reprezintă nişte note, care de cele ma i multe ori erau scrise pe marginile de text ş i
care câteodată erau intercalate chiar în text, fiind făcute pe margine sau printre rânduri de cei care
utilizează diverse manuscrise. Aceste note erau copiate ulter ior împreună cu textul iniţial de
diferiţii scribi care reproduceau textele în Digeste, neştiind sigur dacă ele aparţin acestuia sau au
fost introduse de cei de la care au posedat acel manuscris.
1. Izvoarele dreptului în sensul forma l desemnează :
a) totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice;
la Distanţă
Drept roman 29
b) tota litatea condiţiilor materia le de existenţă, care determină o anumită reglementare

juridică;
c) sursele de cunoaştere a fizionomie i instituţiilor juridice în cadrul diferite lor sisteme de
drept.
2. În epoca postc lasică importanţa obiceiului creşte:
a) datorită decăderii producţie i ş i reînvierii unor practici a le economie i natura le;
b) datorită faptului că obiceiurile popoarelor din provincie nu veneau în contradicţie cu
principiile şi legile romane;
c) datorită confuziei între normele de drept şi cele religioase.
3. În cazul în care încălcarea dispoziţiilor din rogatio are drept sancţiune plata unei amenzi
legea este:
a) perfectă;
b) mai puţin perfectă;
c) imperfectă.
4. Edictele valabile pe durata întregului an se numeau:
a) edicta perpetua;
b) edicta repentina;
c) album
5. Cavere ca activitate ce o desfăşura jurisconsultul se referă la:
a) îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces;
b) consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai variate domenii;
c) explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice.
6. Hotărârile Senatului au devenit izvoare de drept în sens formal în vremea împăratului:
a) Traian;
b) Hadrian;
c) Marcus Aurelius.
7. Reprezentau hotărâri judecătoreşti date de către împărat:
a) decreta;
b) edicta;
c) rescripta.
8. Reprezintă o lucrare care se adresează studenţilor:
a) Institutiones;
b) Codex;
c) Digestele.
9. Glosele reprezintă:
a) modificări pe care juriştii le-au făcut cu bună ştiinţă;
b) texte devenite anacronice şi adaptate la noua situaţie;
c) alteraţiuni de text făcute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor clasice.
Legea celor XII Table
Rolul şcolilor de drept în dezvoltarea dreptului roman
Importanţa dreptului pretorian în evoluţia dreptului civil
Codificarea dreptului roman
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
la Distanţă
Drept roman 30

4. Vl.Hanga - Marii legiuitori ai lumii: Hamurapi, Justinian, Napoleon, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994
la Distanţă
Drept roman 31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
să identifici influenţa dreptului roman asupra procedurilor actuale;
să identifici diferitele tipuri de proceduri;

I. Caracterizare generală a procedurii civile romane
Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg dreptul se referă
fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale procedurală. De
aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus actionum sau procedura
civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează desfăşurarea proceselor civile în
fiecare etapă a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o evoluţie foarte complexă, care, aşa
cum am spus, s-a răsfrânt asupra întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe parcursul unui
mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată generalizată, la
procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de judecată erau
reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru al litigiilor dintre
particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care dispunea, sistemul justiţiei
private a cunoscut unele limitări.
Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură, pentru că apar
reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context legea talionului apare ca un
veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare ce depăşeşte
suferinţa victimei. Înlocuirea acestui sistem sancţionator sângeros, prin edificarea unor instanţe
specializate care acţionau în temeiul unor norme procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un
progres uriaş ce îşi are începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece table, la
mijlocul secolului V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale,
corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.
II. Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES
1. Caractere generale
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost reglementată strict
de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că această lege a sancţionat o stare de
lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare realizată de decemviri a cutumelor primitive.
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor proceduri. Aproape
toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum. Doar procedura numită „per condictio”
a fost introdusă posterior prin Lex Calpurnia.
la Distanţă
Drept roman 32
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau formule şi
termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era permisă nici măcar schimbarea
genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel,
„unul care chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le
numise pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa cum prevedea
Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborelui în general”.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor judiciare, iar
prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul civil avea două faze: in jure şi in
judicio. În prima fază părţile se prezentau în faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau
părţilor un judecător. În a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau cauzele
şi pronunţau hotărârea judecătorească.
Aceste două faze nu presupuneau două instanţe diferite, ci exista un singur proces cu două
etape ce marcau unitatea între judecata publică, reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj
a justiţiei private
2. Procedura in iure
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi pârâtul sau
reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să se înfăţişeze înaintea
judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar judecata în lipsă nu era
cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi corespundea o
sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în cadrul
procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în
cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche, reglementările procesual-civile se bazau pe
formule solemne şi ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al
judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica dacă procedurile sunt respectate.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după caracterele comune
ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
- per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau proceduri
cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală numită in jus
vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului. Pârâtul era obligat să se
prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului, magistratul, prin interdict, putea să-l
trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea să indice un garant
(vindex), care i se substituia în proces.
Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formula legisacţiunii, după
care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul „do”
magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula „dico” era utilizată atunci când magistratul
atribuia obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul „addico” magistratul recunoştea
dreptul reclamantului sau al pârâtului
3. Litis contestatio
Reprezenta o fază de trecere de la faza in iure la cea in iudicio, şi constituia în luarea de
martori.
la Distanţă
Drept roman 33
4. Mijloace de soluţionare a litigilor întemeiate pe imperium

Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio şi
imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte încheiate de către părţi din
ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau posesiunea
bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la judecată sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau să nu facă un act
juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin care pretorul
desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de
încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea
pierderii procesului de către părţi.
5. Organizarea instanţelor de judecată
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus imperium,
de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o lună fiecare.
Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367 î.H., de către pretori,
cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a asculta pretenţiile părţilor în
prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin
trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea părţilor în situaţia anterioară
(restitutio in integrum).
Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii curuli la Roma,
guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani
şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o persoană
privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi confirmat de către
magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar asta nu înseamnă că oricine
putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar la această epocă puteau fi
judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca clasică au putut fi aleşi judecători şi
din rândurile plebei.
6. Procedura in judicio
În faza a doua, părţile se prezentau în faţa judecătorului, care era o persoană particulară.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca nişte conflicte
simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui unus judex, mai existau şi
tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente şi nepermanente.
Cele permanente se împărţeau în două mari categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate şi
alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale nepermanente
formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.
7. Legisacţiunile
a) Legisacţiunile de judecată
1. Sacramentum
la Distanţă
Drept roman 34
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu privire la dreptul
de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale, bunăoară
drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă prin procedură se
valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în termeni formalişti,
pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe lângă jurământ părţile erau
nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o sumă de bani de 50 sau 500 de asse
după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era
vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea procesul, pierdea şi suma de bani depusă cu titlu
de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era adus în faţa
magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau cu o nuia. Magistratul
intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi amândoi lucrul”. După această
intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe
care urma să o plătească cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a
lucrului celui care promitea solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia în cazul în care va
pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice garanţi ce purtau
numele de vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor personale de
creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani. Dacă pârâtul recunoştea,
el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu a doua fază, recunoaşterea în faţa
magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care pârâtul nega pretenţiile
reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în continuare la alegerea
judecătorului.
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe scurt
pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele două sume de
bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi a fructelor
sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază,
după care dădea câştig de cauză părţii prezente.
2. Judicis arbitrive postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în cauze bine
determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat (în cazul debitelor
rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o situaţie între mai multe
persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
În prima fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o sumă de bani
conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa magistratului cu
următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori un arbitru”.
Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra întinderii
prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce evalua obiectul
cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.
3. Condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia, fiind folosită
pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a creanţelor, accepţiunea
termenului fiind aceea de somaţie.
la Distanţă
Drept roman 35
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau negate de către
pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în termen de 30 zile să te
prezinţi pentru primirea unui judecător”.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata valabilitatea
plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra debitorului
procedura de executare forţată, manus injectio.
b) Legisacţiunile de executare
1. Manus injectio
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.
Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H., un
nexum, adică un contract de împrumut de bani.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură privată,
presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la pronunţarea hotărârii,
debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând că obligaţia nu a fost executată.
Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea
sa privată. Manus injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l reţină pe debitor într-un loc
public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă: „deoarece tu ai fost
judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit, eu îţi aplic manus injectio
judicati pentru această sumă.”.
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă de 60 zile,
îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant (vindex) care să preia
datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile, el era vândut ca sclav peste
hotarele Romei (peste Tibru).
2. Pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune. Ea nu
presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa martorilor, după
rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea să-l
distrugă dacă datoria nu îi era plătită.
III. Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS
1. Origine
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi a fost
introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a abrogat legisacţiunile,
dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri. Premisele apariţiei acestei
proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni” că procedura formulară a fost introdusă întrucât, prin
formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca procesele să se
poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua procedură s-a dovedit net
superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau incompatibile cu vechile proceduri,
viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total improprie când ea a devenit capitala unui
uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel mai
important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului, acţiunile
judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a pretorilor care, prin
formulă impun noi modele de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care evoluează şi
operează transformări asupra dreptului material.
la Distanţă
Drept roman 36
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de magistrat şi eliberat
părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
2. Procedura in iure
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil. Dacă la
început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un judecător, în
procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa de
organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată
- judecarea unor cauze de redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio
aplicarea unor amenzi
- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri în
posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest program de
judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce asculta pretenţiile
reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă corespunzătoare, pretorul avea
dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia inedită şi explica judecătorului în termeni
imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare acţiune îşi găsea
exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel chiar instrumentul prin care
dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin celebrul
său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
3. Formula şi părţile formulei
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula pretoriană începe
să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H. Formula cuprinde patru părţi
principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul juridic
al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde chiar pretenţia
reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era certă, iar atunci când ea
rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care putea fi
un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în cazul acţiunilor in
factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona cauza. Ea
se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie printr-o absolvire a
lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică.
la Distanţă
Drept roman 37
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă când ea este
lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune pecuniară.
Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma după eliberarea formulei
într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma procesului, valoarea pecuniară a
dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în procedura
formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va introduce în formulă o
clauză specială (clausula arbitraria), prin care ordonă ca pârâtul să fie condamnat numai dacă nu
restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât valoarea
obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio familiae
herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecărui copărtaş o parte
din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca obiect
acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un contract de
vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius Negidius,
sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să
facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să
condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos fie
reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că obiectul
procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de prescripţii vizau
prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul unui contract de locaţiune
(locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca
pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care nu
neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce fie la
paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi colaterale celor
prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”.
Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că, ulterior, a
fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi.
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în formulă.
4. Clasificarea acţiunilor
la Distanţă
Drept roman 38
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la îndemâna unei
persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele exercitate cu privire
la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva oricăror persoane care le-ar
nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi consta în dreptul
pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care nu-şi execută obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând că un
fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că în
realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio
numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de familie, întrucât
el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute, iar cele utile
au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine,
deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei vătămaţi în
drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea
pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe care se
întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună credinţă,
judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor.
5. Litis contestatio
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio. În prima
fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă de epoca anterioară dacă
pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant (vindex) în favoarea lui, magistratul îl
putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi
trimis printr-o missio în possessionis ( în posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe care le putea
înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită vadimonium
extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în vechea
procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă când o astfel
de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era inedită, pretorul crea o
nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act procedural în
faţa magistratului şi anume “litis contestatio”.
Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
la Distanţă
Drept roman 39
– acceptarea de către pârât a formulei

Momentul litis contestatio avea trei efecte:
a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în viitor a
procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana
judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul acestuia, se
năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecătorul urma să-l
oblige pe pârât.
6. Procedura in judicio
În epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect depăşeşte
valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau al drepturilor reale
principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi
cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe albumul
pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu poate depăşi 100.000
sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus Augustus
creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în timpul lui Caligula,
va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către
”recuperatores”.
În faza a doua a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi procesul civil şi
anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”, (sarcina probei cade asupra celui care
afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione actor est” (pentru susţinerea excepţiei
pârâtul este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia)
mărturisirea
- proba cu prezumţii
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea consta în
pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui litis
contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată (scripta)2. Ea
păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a formulei pretoriene, ea
statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins, sumă la care putea fi sancţionat doar
pârâtul.
7. Efectele sentinţei
Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
la Distanţă
Drept roman 40
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu poate fi ales în
a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o expresie a
adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului apare a fi o nerespectare
gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se
bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate
de pricină şi identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi
identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era suficientă în acţiunile reale
identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.
2. Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi executa
voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la executarea silită a
hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar. Noile
proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de
graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea această obligaţie, magistratul îl
obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al
debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul creditorului,
favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului să scape de executarea
asupra propriei persoane.
8. Căile de atac împotriva sentinţei:
La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei hotărâri la o
instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale:
1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să constate
nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era condamnată la dublul
valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă hotărârea a
fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris fals ori de către un judecător
mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu apel, cale
de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.
IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
1. Origine
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din
sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură:
- Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor)
- Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie.
la Distanţă
Drept roman 41
- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.

2. Comparaţie cu celelalte proceduri
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură, aflată sub
unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi judecata putea avea
loc şi în lipsa părţii.
3. Organizarea instanţelor
Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu judecarea cauzelor civile erau
prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de
vicarii care conduceau diocezele1
În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
4. Procedura de judecată
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial. Actul
procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent specializat,
numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea printr-o
libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar desfăşurarea dezbaterilor
nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile, îndeosebi cele
oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor martori. Alte mijloace de
probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de graţie pârâtului, jurământul
necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau judiciare.
5. Hotărârea de judecată, executarea ei şi apelul
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus judecăţii.
Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la pronunţare. Apelul
avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii de atac, hotărârea căpăta
autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului, numiţi officiales.
Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea bunurilor celui care pierduse
procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio bonorum şi venditio bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi anume
vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate de vânzare se
numea “distractio bonorum”.
1. Caracterul formalist a l legis laţiunilor este dat de faptul că:
a) părţile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului ş i să pronunţe anumiţi terme ni;
b) le gisacţiunile erau prevăzute în legi ş i erau redactate după termenii le gilor;
c) atât părţile cât şi magis tratul pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea
mai mare stricteţe.
2. Pronunţarea cuvântului dico avea următoarea semnificaţie :
a) magistrul numea pe judecătorul a les de către părţi;
b) magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, une ia din părţi;
c) magistratul ratifica dec laraţia unei părţi, recunoscând dreptul acesteia.
3. În procedura legisacţiunilor, litis contestatio avea următoarea semnificaţie :
a) părţile puteau recurge la servic iile unui avocat;
b) judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire;
la Distanţă
Drept roman 42
c) luarea de martori.
4. Pignoris capio semnifica:
a) cererea de judecător sau arbitru;
b) luarea de gaj;
c) acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate şi la creanţe.
5. Reprezintă o parte accesorie a formulei:
a) demonstratio;
b) prescripţiunile;
c) condemnatio.
6. Venditio bonorum însemna:
a) vânzarea cu amănuntul a bunurilor debitorului;
b) vânzarea în bloc a bunurilor debitorului;
c) redeschiderea procesului între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect.
7. În procedura extraordinară judecătorul era:
a) o persoană particulară;
b) ales din rândul proprietarilor cu cele mai întinse domenii;
c) un funcţionar public.
Acţiunile în dreptul roman
Modalităţi de soluţionare a litigiilor de către magistrat
Efectele sentinţei în procedura formulară
la Distanţă
Drept roman 43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 PERSOANELE
să înţelegi evoluţia instituţiei persoanelor;
să identifici diferenţele faţă de dreptul actual;
să identifici diferitele categorii de persoane şi statutul acestora;
I. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman
1. Noţiunea de persoană
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare, poate participa la viaţa
juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii. Astfel, spre
deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi deci, nu puteau încheia acte juridice în
nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau o personalitate limitată, în funcţie de apartenenţa la
categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul familiei romane.
2. Capacitatea juridică a persoanei
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie. Cu alte cuvinte,
cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt sau liberi, sau
sclavi”, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în funcţie de status civitatis, sunt
cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status familiae, sunt persoane sui juris şi alieni juris, după
cum se află sau nu se află sub puterea unui pater familias.
Capacitatea era de două feluri: de drept şi de fapt. Capacitatea de drept era aptitudinea unei
persoane de a avea depturi şi obligaţii, iar ce de fapt de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţiile prin încheierea de acte juridice.
3. Inceputul şi încetarea capacităţii.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă individul se năştea
viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică a acestuia.
Există trei excepţii de la această regulă:
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer (e.g. copilul conceput
moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor persoane cu vocaţie
succesorală reciprocă) se accepta că puberii supravieţuiau părinţilor, iar dacă erau impuberi aceştia
erau consideraţi primii decedaţi.
4. Elementele capacităţii juridice
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană, trebuie să o privim
în funcţie de cele trei status -uri: „status libertatis, status civitatis şi status familiae”.
II. Status libertatis
În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima oară definiţia
sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus. El spune că „libertatea este o facultate
naturală a persoanei în baza căreia poate face ce doreşte în limitele impuse de forţă sau de lege.”
la Distanţă
Drept roman 44
1. Sclavii
Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de dreptul ginţilor, conform căreia cineva este
supus, împotriva naturii, unei puteri străine”. Desigur, definiţia lui Florentinus exprimă concepţiile
inovatoare din epoca clasică, care i-au determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea
sclaviei. De fapt, starea de sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei cetăţii.
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din patrimoniul
romanului.
Izvoarele sclaviei:
a. naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia juridică a tatălui.
b. captivitatea din războaie
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii romani făcuţi
prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau consecinţele dramatice ale
captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit căruia cetăţeanul roman, scăpat din
prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca situaţia din captivitate să aibă vreo consecinţă
juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în captivitate era
considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei. Iată câteva dintre ele:
- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său insolvabil peste
Tibru
- cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau impozitele, deveneau
sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să pună capăt relaţiilor
intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui stăpân1 .
Statutul juridic al sclavilor
Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia), ceea ce înseamnă
că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra lor drept de viaţă şi de moarte şi
drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii aveau dreptul de folosinţă completă a sclavilor, îi
putea abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau drept la nume, ei purtând numele
stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se puteau încheia acte juridice între sclavii
aceluiaşi stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu puteau încheia o
căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de contubernium. Ca o consecinţă, nici
rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice. Neputând să aibă un patrimoniu, nu puteau transmite
moştenirea, ori lăsa testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin acte succesive,
dintre care amintim:
- prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească sclavii la luptele în
arenă.
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să dobândească
libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela) sclavilor, care
denunţau abuzuri ale stăpânilor.
la Distanţă
Drept roman 45
- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.

În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi dreptul de viaţă şi de
moarte, considerându-l omucidere.
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte mari, evidenţiate în
textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot încheia acte juridice în numele stăpânului,
dar fără a putea să-i facă o situaţie mai rea. Asta însemna că ei puteau încheia doar contracte
unilaterale. La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia şi contracte în care stăpânul figurează în
calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o parte a averii
stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau diminuat fără ştirea sau
acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce afaceri de comerţ
maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea exercitor, iar în al doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite convenţii,
numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
2. Oamenii liberi
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi proprietatea
altuia.
1. Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va naşte liber, prin
efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de câte ori este în interesul său”.
b. Prin fapte posterioare naşterii. Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii poate fi
efectul fie dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus postliminii) în virtutea
căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm abandonat de către
stăpân, devine liber
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni liberi, cei înrolaţi în
armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi de la duşmani, sau sclavul care şi-a
denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie prin mijloace
pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni romani.
Mijloacele neformaliste pretoriene erau:
- inter amicos (între prieteni)
la Distanţă
Drept roman 46
- per epistolam (prin scrisoare)

- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:
1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din categoria drepturilor
politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu aveau jus honorum (dreptul de a fi
ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în cadrul legiunilor romane). Aveau totalitatea
drepturilor civile, corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de fostul stăpân, actualul patron, grupate
în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea trei categorii
de obligaţii ale liberţilor faţă de patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta deceda fără a avea
moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi dreptul de a
promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi, dar mureau
ca sclavi.
3. Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din cei care în
perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu se puteau apropia la mai puţin de
100 mile de Roma, întrucât erau transformaşi în sclavi.
III. Status civitatis
În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în cetăţeni şi
necetăţeni. Necetăţenii erau latinii şi peregrinii.
1. Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.
Drepturile politice erau:
- Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege magistraţi şi de a
vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:
- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel personal, sau prenumele
(Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi pe cel al propriei familii sau cognomen
(Gracchus). Caius Cornelius Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o perioadă de cel puţin
10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.
a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status civitatis.
În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
la Distanţă
Drept roman 47
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei

- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul naşterii pe teritoriul
Statului Roman (jus soli)
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de sclavie, prin adopţie
şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni puteau fi colective sau individuale.
Cele mai importante concesiuni colective au fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor Peninsulei Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia deditticilor.
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat pentru merite
deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care denunţa infracţiunea de luare de
mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante
2. Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină dizolvată în anul 338 î.H.
Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în care se aduna poporul erau la Roma. Dacă
se stabileau definitiv la Roma, primeau cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268
î. H. când li s-a acordat cetăţenia .
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H. Aceştia aveau doar
jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H. prin Lex julia
c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi proveneau din
eliberaţi prin moduri neformale.
3. Peregrinii
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru această categorie a
fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii competenţi pentru a judeca litigiile între
cetăţenii romani şi peregrini se numeau recuperatores. În funcţie de provenienţa lor peregrinii sunt
de două categorii: ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către romani în urma unor
războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită vectigal sau tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără condiţii în urma unor
războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în cetăţi, cum ar fi egiptenii. Aceştia nu
se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile de Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării
ca sclavi.
IV. Status familiae - Familia romană
1. Puterea părintească
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub puterea aceluiaşi
pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater familias un
bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei exercitau dreptul de proprietate asupra
unor bunuri.
Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas) cuprindea două
categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
la Distanţă
Drept roman 48
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se află sub puterea
nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe raporturi de
putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la moartea lui pater familias
numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias
- soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul casei (heredium),
precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus. Heredium, fundus, sclavii şi
animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt grup de lucruri aparţinând familiei se
numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele, banii etc.
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La început s-a numit
manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi de familie
incapabili
2. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. Mai târziu,
deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater din familia de origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri
- cum manu
- sine manu
A. Căsătoria cum manu.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Acesta putea fi
soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice, sau tatăl soţului său şi atunci ea
dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un cadru
solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi posesie de un an
de zile.
Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc printr-un act juridic
simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui usus repudierea se făcea printr-o
înstrăinare simbolică.
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.
Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui jus civile.
la Distanţă
Drept roman 49
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea consimţământul
celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi.
C. Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale intrau în patrimoniul
noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le pierdea, însă, în familia de orgine.
D. Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate asupra ei. Căsătoria
se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce presupunea ca soţia să fie condusă la noul
domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii sau a cetăţeniei şi
prin divorţ pentru cauze temeinice.
E. Efectele căsătoriei sine manu
La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era considerată străină
în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
F. Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:
1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi pupil, între curator
şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1
G. Relaţiile personale între soţi.
1. în cadrul căsătoriei cum manu
Femeia dobândeşte rangul social şi domiciliul soţului şi îi datorează respect şi fidelitate.
Adulterul era condamnat cu moartea în caz de flagrant delict.
2. în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de respect faţă de soţ
şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat domiciliul, putea fi adusă înapoi prin
concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de femeie, dar şi de bărbat.
H. Raporturile patrimoniale între soţi
1. în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii de bunuri, datorită
integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii familii. În cadrul acestei familii femeia
dobândea drepturi succesorale partea ei fiind echivalentă cu cea a copiilor.
2. în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri, femeia fiind singura
care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în căsătoria sine manu
urmau soarta juridică a tatălui
1. Relaţiile personale
La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu dreptul de viaţă şi de
moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
la Distanţă
Drept roman 50
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat asupra acestora.
Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este interzis prin lege de
împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri dispare în timpul
lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1
2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în numele lui, fără a
putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi putea dezmoşteni copiii.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care puteau să-i facă lui
pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva abuzurilor lui
pater.
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei fiului, asupra unei
mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura independenţa financiară a fiilor de
familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de familie şi exprimarea
consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul satisfacerii stagiului
militar.
3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului Constantin
funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.
3. Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea
A. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef de familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine, iar în a
doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII Table
prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat, prin care toate
părţile îşi dădeau acordul.
a.1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
a.2. Efectele adopţiei
- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea noului pater,
devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi rămân în familia de origine.
- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se dobândesc în
cadrul noii familii.
B. Adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias. În fapt, prin
aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias.
la Distanţă
Drept roman 51
b.1. formele adrogaţiei

1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se transforma în comitia
callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era chestionată întreaga comunitate cu privire la
oportunitatea acestei forme de adopţie.
2. În faţa celor 30 de lictori
Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau acordul odată ce adunările populare au căzut
în desuetudine.
3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea face, la cerere, prin
ordin al împăratului.
4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.
5. prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.
b.2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori.
Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr ca adrogantul.
b.3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine rudă agnatică cu
toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de origine, iar legăturile cu aceasta sunt
rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea adrogantului. Datoriile
adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea situaţia noului pater familias.
C. Legitimarea
Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea patria potestas
asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime.
Legitimarea era de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
4. Emanciparea
Prin emancipare, un fiu de familie alieni juris părăseşte familia sa şi devine sui iuris.
Emanciparea avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine, iar
în a doua, el devenea sui iuris printr-o dezrobire vindicta.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII Table
prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unei dezrobiri vindicta prin care fiul
de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias şi devenea persoană sui iuris.
V. Capitis deminutio
În sens literal capitis deminutio s-ar traduce prin micşorarea personalităţii, dar în sens juridic
aceasta s-ar traduce prin desfiinţare, pentru că există şi situaşii în care cel ce suferă o capitis
deminutio nu numai că nu-şi micşorează capacitatea, ci dimpotrivă şi-o sporeşte.
Capitis deminutio îmbracă 3 forme:
- Capitis deminutio maxima constă în pierderea libertăţii, este cazul adrogatului care din
persoană sui iuris devine persoană alieni iuris
- Capitis deminutio media desemnează pierderea calităţii de cetăţean (exil, ex. Poetul
Ovidius), este cazul adoptatului care trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater
familias, astfel că personalitatea lui nu se modifică
la Distanţă
Drept roman 52
- Capitis deminutio minima înseamnă pierderea unor drepturi de familie, este cazul
emancipatului care iese de sub puterea lui pater familias, şi din persoană alieni iuris devine persoană
sui iuris, capacitatea lui sporind pe această cale.
VI. Persoana juridică
Persoana juridicăeste o colectivitate ce are un patrimoniu propriu, dobândeşte drepturi şi îşi
asumă obligaţii, distinct de membrii care o compun.
La romani persoana juridică era desemnată prin termenul corpora sau universitas.
În domeniul dreptului public cea mai veche persoană juridică a fost statul roman, iar după
modelul acestuia au create coloniile din Italia şi provincii.
În domeniul dreptului privat, persoanele juridice se numeau asociaţii – societas. Aceste
persoane juridice de drept privat s-au implicat în viaţa politică spre sfârşitul republicii, astfel încât
Cezar le-a desfiinţat, cu excepţia celor tradiţionale, împăratul August a condiţionat acordarea
personalităţii juridice de aprobarea expresă a Senatului.
VII. Tutela şi curatela
Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de fapt. La
origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii familiei patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :
- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit tutore agnatul în
gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea celor XII Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban desemna tutori
celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei putea fi făcută de orice persoană
interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior, conform lui
Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din motive accidentale.
Existau astfel:
1. curatela nebunului (furiosus)
2. curatela prodigului (risipitorului)
3. curatela minorului de 25 ani
Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament.
1. Se bucurau de o persona litate completă numa i cei care întruneau următoare le elemente:
a) status libertatis şi status civitatis;
b) status libertatis şi status familiae;
c) status libertatis, status civitatis şi status familiae.
2. Ius honorum însemna :
a) dreptul de a alege;
b) dreptul de a înche ia acte juridice;
c) dreptul de a candida la o magistratură.
3. Proveneau din rândul scla vilor dezrobiţi fără respectarea formelor solemne:
a) latinii coloniari;
b) latinii iuniani;
c) latinii fictivi.
la Distanţă
Drept roman 53
4. Puterea asupra descendenţilor era desemnată prin:

a) dominium;
b) patria potestas;
c) dominica potestas.
5. Adrogaţiunea consta în:
a) trecerea unui fiu de familie de sub puterea lui pater familias sub puterea altui pater familias;
b) actul prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris;
c) un procedeu de creare a puterii părinteşti pe cale artific ia lă.
6. Curatela:
a) asigură protecţia incapabililor de fapt;
b) îi prote jează pe cei loviţi de incapac ităţi fireşti;
c) asigură protecţia incapabililor de drept.
Capacitatea în dreptul roman
Căsătoria în dreptul roman
Tutela şi curatela – mijloace juridice de protecţie a persoanei
la Distanţă
Drept roman 54
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 DREPTURI REALE-BUNURILE
să explici noţiunea de patrimoniu şi rolul acestuia în materia dreptului;
să identifici diferitele categorii de bunuri, drepturile asupra acestora şi
diferenţele de regim juridic;
Timp mediu să delimitezi dreptul de proprietate de posie şi detenţia precară;
estimat pentru studiu individual: 4 ore
I. Patrimoniul
1. Definiţie
În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor
unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Aşadar, în cuprinsul patrimoniului
intră, pe de o parte , drepturile, iar pe de altă parte, sarcinile şi datoriile care grevau fie bunurile, fie
drepturile unei persoane.
În dreptul roman, la început prin patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor corporale.
Astfel, termenul „familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a fost utilizat mai târziu pentru
a indica ansamblul lucrurilor mancipi.
„Pecunia”, care se referea la început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec mancipi.
Succesiunea culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de pretor se numea bona.
Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi datorii.
În epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel modern. În
epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia.
2. Elemente
Elementele patrimoniului sunt actio in rem şi actio in personam (drepturile reale şi drepturile
de creanţă).
Drepturile reale constituie acele drepturi patrimoniale care luau naştere între o persoană
numită titularul dreptului respectiv şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii (dreptul de proprietate).
Drepturile personale (drepturile de creanţă) acele drepturi patrimoniale care luau naştere dintr-
un raport juridic între două persoane determinate , astfel încât este opozabil faţă de o singură
persoană.
Drepturile reale avea două prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire reprezintă facultatea de a intenta o acţiune care sancţiona dreptul de
proprietate încălcat împotriva oricărei persoane care deţinea lucrul.
Dreptul de preferinţă este dreptul prin care creditorul preferenţial trecea înaintea celorlalţi
creditori în scopul satisfacerii dreptului său de creanţă.
Dreptul real se diferenţiază de dreptul de creanţă, prin faptul că realizarea dreptului real avea
loc direct asupra lucrului, pe când dreptul de creanţă avea loc prin intermediul activităţii debitorului.
3. Principii
A. Patrimoniul constituie emanaţia unei persoane. Este necesară calitatea de persoană, deci de
subiect de drept cu capacitate juridică deplină.
B. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu
C. Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu, acesta este unic, la fel ca şi persoana a
cărei emanaţie este.
la Distanţă
Drept roman 55
II. Clasificarea bunurilor

Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în funcţie de criteriul patrimonial (summa
divisio). Potrivit acestui criteriu, există lucruri in patrimonio, adică lucruri care fac, ori pot face
parte din patrimoniul nostru şi lucruri extra patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu
sunt susceptibile de apropriere privată.
1. Res extra patrimonium
Res extra patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se împart în două mari
categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul divin) şi res nullius humani
juris,( lucrurile nimănui, indicate de dreptul laic).
Res nullius divini juris se împart în 3 categorii:
1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele, altarele, statuile.
2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi porţile, zidurile cetăţii si
pietrele de hotar.
3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi mormintele sau stelele
funerare.
Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii:
1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura lor ( aerul sau apa mării)
2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman (sclavii publici sau clădirile
publice).
3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi sunt destinate uzului public (teatrele,
stadioanele, arenele, circul)
2. Res in patrimonio
Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari.
1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului.
În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi.
Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din ele fac parte:
suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri se puteau dobândi
doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi cesiunea în faţa magistratului.
Res nec manicipi – erau la epoca veche bunurile mai puţin importante pentru romani :banii,
animalele sălbatice şi toate bunurile incorporale, cu excepţia servituţilor prediale rustice.
2.criteriul naturii bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr-un raport juridic.
După acest criteriu, bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruri de gen.
Bunurile de specie sunt individualizate prin natura, substanţa sau forma lor, fiind realităţi
unice, pe când bunurile de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare.
3.criteriul corporalităţii bunurilor.
După acest criteriu lucrurile erau divizate în res corporales (bunuri corporale, tangibile,
palpabile) şi incorporales (incorporale, abstracte), cum ar fi drepturile de creanţă.
4.criteriul muvabilităţii.
În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în res moventes (bunuri mobile , apte de a se
deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie exterioară) şi bunurile imobile, nemişcătoarele,
care cuprind terenurile, construcţiile şi accesoriile lor.
5.criteriul consumptibilitaţii.
După acest criteriu, res privatae au fost divizate în bunuri consumptibile, care se consumă la
prima întrebuinţare şi bunuri neconsumptibile, care presupun o existenţă îndelungată.
6.criteriul fungibilităţii bunurilor.
Raportat la acest criteriu, bunurile au fost divizate în bunuri fungibile şi nefungibile. Bunurile
din prima categorie se pot schimba între ele, pe când cele nefungibile nu sunt interşanjabile, fiind
unicate, perfect individualizate.
la Distanţă
Drept roman 56
7.criteriul accesorialităţii bunurilor.

După acest criteriu, avem bunuri principale, ce au o existenţă de sine stătătoare şi bunuri
accesorii, care servesc doar la punerea în valoare a lucrurilor principale, a căror soartă juridică o
urmează.
III. Drepturi reale - Posesiunea
1. Generalităţi
În literatura modernă de drept se reţine că posesia este o stăpânire de fapt, fundamental
deosebită de stăpânirea juridică, care constituie esenţa proprietăţii. Se susţine că proprietate este un
drept, iar posesiunea este un fapt.
Posesia este o sumă de prerogative, apreciate în exerciţiul lor concret, de facto, asupra unui res
corporis, în nume şi interes proprii, fie că titularul acestui exerciţiu este sau nu este şi titular al
dreptului de proprietate. În această exclusivitate a folosinţei, rezidă marca de diferenţiere a posesiei,
chiar şi în raport cu proprietatea.
Posesiunea a apărut aşadar, ca exerciţiu factual al unor prerogative juridice, adică stăpânirea
efectivă şi permanentă a unui lucru corporal, în condiţiile fixate de drept.
2. Dobândirea şi pierderea posesiunii
Posesia se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt cu intenţia
de a o exercita în nume propriu, adică prin întrunirea celor două elemente: corpus şi animus.
La epoca veche, se dobândea posesia doar printr-un act material de luare a lucrului în posesie.
Mai târziu însă, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era suficient să se pună un paznic
lucrurilor cumpărate sau să predea cheia magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia
să fie transferată. Era aşadar suficient ca lucrul să fie pus la dispoziţia dobânditorului pentru ca
acesta din urmă să obţină posesia.
La finele epocii clasice, simpla înmânare a documentul scris care consemna vânzarea,
echivala cu transmiterea posesiei.
Multă vreme posesia nu a putut fi dobândită prin reprezentanţi. Abia în sec.II d.H, s-a admis
că elementul corpus poate fi dobândit prin reprezentare de un mandatar sau de un tutore.
Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut unul dintre aceste două elemente: corpus sau
animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci când bunul piere sau când posesorul a fost deposedat
prin orice mijloace de el.
Se poate pierde posesia prin manifestarea voinţei de a nu mai poseda, ca în cazul contitutului
posesor.
Pierderea concomitentă a lui corpus şi animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin
abandonarea bunului.
3. Elementele posesiunii
Posesiunea presupune întâlnirea a trei elemente esenţiale: animus şi corpus.
a. Animus: reprezintă simpla intenţie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa proprietăţii.
Este elementul de voinţă ce vizează adoptarea unui comportament de veritabil stăpân al
bunului şi dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi cum i-ar aparţine de jure
posesorului.
b. Corpus: sau elementul material, nu reprezintă bunul posedat în materialitatea lui, ci
stăpânirea efectivă asupra lucrului. Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin care o
persoană se foloseşte de un lucru. Astfel, pentru a intra în stăpânirea unui teren, era suficient ca
înstrăinătorul să indice dobânditorului hotarele dintr-un loc în altul. Era suficient ca un bun să se
afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă bunul în materialitatea sa era plasat la distanţă de
posesor, în conformitatea cu intenţia şi interesele sale, pentru ca ea să reclame deţinerea elementului
material al posesiei.
4. Efectele posesiunii
la Distanţă
Drept roman 57
A. Posesorul se bucură de protecţie juridică.

B. Posesorul are perspectiva de deveni proprietar prin uzucapiune.
C. La procesul în revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât ceea ce îl
avantajează.
Acţiunea în revendicare este intentată de către proprietarul neposesor împotriva posesorului
neproprietar. Sarcina probei apasă asupra proprietarului potrivit adagiului, “omnes probandi incubit
actor” (sarcina probei apasă asupra reclamantului). Pârâtul se apără “posideo quia posideo” (posed
pentru că posed). Astfel că dacă tu reclamant vrei să mă deposedezi trebuie să faci dovada în faţa
judecătorului că eşti proprietar.
5. Interdictele posesorii
Protejarea posesiei se făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a magistratului
judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi erau ordine ale magistratului
judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau stările imediate, relative la posesia lucrurilor.
Interdictele posesorii erau de două feluri:
A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie deja dobândită şi nepierdută).
Erau de două feluri: uti possidetis, relative la imobile şi utrubi, care se referă la mobile.
B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni pierdute).
Ele erau de trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei.
- unde vi (cottidiana şi armata) - îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin violenţă
- de precario causa (în contra precaristului)
- de clandestina possessione causa (îndreptat împotriva celui care exercita clandestin posesia)
6. Detenţiunea
Detenţiunea presupune întrunire a două elemente: animus şi corpus.
Animus al detenţiunii constă din intenţia persoanei de a stăpâni lucrul nu pentru sine ci pentrul
altul, detentorul nu intenţionează să păstreze lucrul pentru sine, ci să-l restituie proprietarului după
ce l-a folosit potrivit convenţiei cu acesta.
Corpus al detenţiunii e identic cu corpus al posesiunii.
Prin crearea acestui titlu juridic, romanii au făcut posibile operaţiuni juridice precum:
depozitul, arenda, închirierea, operaţiuni care nu au putut fi realizate în epoca anterioară.
IV. Drepturi reale – Proprietatea
1. Noţiune şi atribute
Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc conţinutul celui mai important drept real,
sub forma celor trei prerogative esenţiale: “jus utendi, fruendi et abutendi re sua”. Aceste atribute
rămân şi astăzi cele mai fericite formule în efortul înfăţişării cât mai exacte a conţinutului unei
instituţii extrem de generoasă în semnificaţii.
Jus utendi este dreptul de a uza, de a întrebuinţa, de a folosi bunul.
Jus fruendi nu înseamnă numai perceperea fructelor, pentru că ne referim aici nu doar la cele
pe care lucrul le produce în mod natural, ci şi la cele produse prin intervenţia omului.
Limba latină se dovedeşte a fi mai exactă şi în ceea ce priveşte jus abutendi, romanii
înţelegând prin această formulă, până la urmă tot ceea ce nu era epuizat de celelalte prerogative, a
trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se folosi, în principiu, de toate aptitudinile economice ale
unui bun, dar mai cu seamă, de posibilitatea de a încheia orice act juridic referitor la bun.
2. Originea şi evoluţia proprietăţii
a. Forme prestatale de proprietate
Fără îndoială, în epoca străveche proprietatea era determinată de modul paternalist de
organizare tribală a societăţii. Folosinţa comună asupra terenului pe care tribul îl foloseşte exclude
aproprierea privată, numai că, dacă fiecare ar fi trebuit să ceară voie celorlalţi ca să-şi însuşească
roadele pământului, omul ar fi dispărut de mult.
la Distanţă
Drept roman 58
Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a resurselor, ci mai cu

seamă din diferenţele de rentabilitate a muncii a fiecărei familii în parte.
Proprietatea ca drept natural fundamental se justifică printr-o ipoteză banală: omul este o fiinţă
flămândă. Ea intră în lume prin muncă, iar în centrul acestei ecuaţii se află individul.
Proprietatea se detaşează de muncă pentru a o conserva, de aceea vorbim de un drept
perpetuu, veşnic la romani, munca sau războiul fiind doar începutul proprietăţii pentru că specificul
lor este să acumuleze sau să producă valoare, iar specificul proprietăţii este să conserve acea
valoare, să o împiedice să piară. Dreptul de proprietate devine garanţia unei libertăţi. Legea celor
douăsprezece table, apărută in 450 î.C. ocroteşte proprietatea privată fără a pomeni direct de
existenţa proprietăţii obşteşti. Putem spune că, la această dată, proprietatea privată apare justificată,
originea ei fiind epurată de orice urmă de violenţă, îmbrăcând, prin noţiunea schimbului, prestigiul
autorităţii morale a rezultatului muncii.
Anterior, familiile au primit în folosinţă temporară câte o suprafaţă de pământ în interiorul
cetăţii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adică moştenire. Ne spun Plinius sau
Cato, că un astfel de heredium avea o întindere de aproximativ jumătate de hectar şi cuprindea
grădina şi casa de locuit. Iniţial, acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de înstrăinat
prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Desigur, în calitate de unic administrator al averii
familiale, pater familias exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, iar, în considerarea
ideii anterioare, în lipsă de moştenitori legitimi, heredium revenea colectivităţii gentilice pentru a fi
redistribuit familiilor romane.
Aşadar, putem spune fără să greşim, că încă de la început proprietatea privată a coexistat cu
cea familială şi cea colectivă, şi părăsim astfel o teorie a cauzei finale, anume că prima fază a
proprietăţii a fost colectivă şi că ţinta evoluţiei este către forma colectivă .
Putem conchide, fără a insista, că la epoca veche, chiar înainte de anul 450 î.C. au coexistat
proprietatea publică sau colectivă a statului şi proprietatea individuală privată numită dominium ex
jure Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai târziu, spre sfârşitul dominatului Justinian
fiind cel care îmbracă sub această denumire cele patru forme de proprietate privată, aşa cum le-au
cunoscut romanii în epoca clasică.
b. Proprietatea în epoca veche
Cea mai veche şi singura până la finele republicii a fost proprietatea quiritară, sau aşa cum am
spus, stăpânirea după dreptul quiritilor.
Quiritii sunt întemeietorii cetăţii şi de aceea denumirea reliefează atât caracterul ei exclusiv
cât şi faptul că această instituţie era apărată de dreptul civil roman.
Exclusivistă prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea în mod obligatoriu un cetăţean
roman. Acest drept conţinea trei atribute esenţiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a
inventat încă nimic nou în ceea ce priveşte caracterele acestei proprietăţi, respectiv caracterul
absolut, caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv. Acest tip de proprietate era reglementat atât de
rigid încât Gaius spunea că existau numai două posibilităţi : fie să ai proprietate romană, fie să nu ai
proprietate de loc.
Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului său exclusivitatea folosinţei respectivului
lucru precum şi perpetuitatea exerciţiului său, acest fapt fiind exprimat prin următorul adagiu :
proprietas ad tempus constitui non potest, adică proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen.
Ca o consecinţă a acestui principiu este faptul că romanii nu au îngăduit posibilitatea ca dreptul de
proprietate să fie transferat sub modalităţi extinctive.
Obiectul dreptului de proprietate quiritară era pentru început obligatoriu un res mancipi . In
categoria acestor bunuri regăsim lucrurile cele mai importante : casa de locuit (domus), terenul din
cetate (heredium), suprafeţele de pământ italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele
la Distanţă
Drept roman 59
domesticite şi nu în ultimul rând sclavii. De astfel termenul mancipi provine din două cuvinte manu
respectiv capere (a prinde cu mâna), expresie ce sugerează prinderea sclavilor.
Înstrăinarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie mancipaţiunea, adică o
modalitate solemnă de transfer al proprietăţii încheiată în mod simbolic în faţa martorilor cetăţenii
romani, fie cesiunea, un proces fictiv desfăşurat în faţa magistratului.
Mult mai târziu, s-a stabilit că şi un lucru nec mancipi poate fi obiect al dreptului de
proprietate quiritară şi s-au admis şi alte modalităţi de transfer ale acestuia.
c. Proprietatea în epoca clasică
Proprietatea pretoriană sau publiciană . O figură juridică extrem de interesantă şi care dă
deplina măsură a geniului juridic roman. Numele îi vine de la un prezumtiv pretor Publicius, care,
se pare a trăit în sec. I d.C. .
Ea apare în clipa în care societate romană începe să se modernizeze, să se dezvolte, iar tiparele
învechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realităţi ale Romei clasice . Când Roma era
încă o cetate şi nu capitala lumii cunoscute, mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului, ca
moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi puteau funcţiona ireproşabil,
dar în noile condiţii, se impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi să se poată dobândi
prin mijloace mai puţin solemne, mai puţin formale.
Fără îndoială pretorul nu putea să modifice rigorile lui jus civile. Prin simplă tradiţiune a unui
bun mancipi proprietatea quiritară nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar posesia.
Pretorul, în înţelepciunea lui, a considerat că este inechitabil ca accipiens să nu dobândească
proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună credinţă şi plătise preţul. În aceste condiţii, pe cale
procedurală, pretorul a admis că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii
asupra lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revoluţionare, dobânditorul unui res
mancipi prin traditiune, dobândeşte un drept de proprietate aparte, lucrul fiind considerat a fi în
bonis, adică printre bunurile cumpărătorului.
Dar proprietarul quiritar, cel care a înstrăinat lucrul, rămâne în continuare proprietar după
dreptul civil. De aceea pretorul numeşte proprietate pretoriană o situaţie temporară, găsind soluţia în
instituţia uzucapiunii.
Îndată, însă, ce termenul uzucapiunii s-a împlinit, proprietatea începe a-ţi aparţine de plin
drept, adică lucrul a devenit al tău, atât în proprietate bonitară cât şi în cea quiritară, întocmai ca şi
cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat în jure. În acest caz pretorul apelează la una din celebrele şi atât
de înţeleptele acţiuni ficticii, acţiune care s-a numit publiciană. El va considera că, dacă termenul
prescripţiei achizitive nu a fost împlinit, bunurile au fost uzucapate fictiv şi instantaneu, iar
accipiens va avea câştig de cauză în faţa proprietarului quiritar care revendică.
Soluţia este dată în considerarea echităţii şi a bunei credinţe, idei care se impun către sfârşitul
Republicii şi care fac deplină dovadă a înţelepciunii şi fineţii argumentării juriştilor romani.
Proprietatea provincială sau dominium bonitarium îl avea ca subiect de drept pe peregrinul din
provincia romană şi se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinţă şi de culegere a fructelor.
Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utilă, aşadar nu putea conduce la uzucapiune.
De altfel termenul de proprietate provincială apare abia în Evul Mediu, romanii numind dreptul
asupra pământurilor provinciale possidere, ussus prossessio .Totuşi, prin intermediul interdictelor
posesorii, posesiunea asupra acestor terenuri era apărată printr-o acţiune utilă, in rem specială
asemănătoare revendicării pe care o puteai intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra
lucrului.
Proprietatea peregrină. Ea a fost recunoscută peregrinilor stabiliţi la Roma şi consta într-o
posesie protejată prin edictul pretorului peregrin. În provincie, această formă a proprietăţii era
protejată de edictul guvernatorului de provincie. Această posesiune a peregrinilor era apărată prin
asimilarea fictivă a peregrinului cu cetăţeanul roman printr-o acţiune utilă asemănătoare
la Distanţă
Drept roman 60
revendicării, dar şi pe calea interdictelor posesorii sau a acţiunilor îndreptate împotriva furtului sau
a înşelătoriei.
Proprietatea peregrină dispare odată cu edictul lui Caracalla în 212 d.C. când prin acest act de
mare răsunet la acea epocă, Roma a acordat cetăţenia tuturor locuitorilor Imperiului, cu excepţia
celor dedittici.
d. Proprietatea în epoca postclasică
În sec. IV – V, odată cu marea criză financiară a Imperiului, dispare orice deosebire dintre
cele două drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza şi jus in agro vectigal, instituţii atât de
asemănătoare proprietăţii sub aspectul quasi perpetuităţii lor. Suprafeţe mari de teren sunt înglobate
în aşa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii devenind arendaşi ai statului roman. Aceste
transformări a căror artizan este împăratul Zenon au făcut să se şteargă orice deosebire între
pământurile italice şi cele provinciale.
Justinian unifică toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas desemnând
stăpânirea asupra tuturor pământurilor care se aflau în Imperiul Roman.
3. Moduri de dobândire şi transmitere a proprietăţii
a. Clasificarea modurilor
Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele recunoscute de lege sau de pretor a
căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate. Aşadar, prin mod se
înţelege operaţiunea juridică permisă de jus civile, jus gentium sau jus pretorium, prin care se
asigură fie dobândirea unui res nullius, fie transferul unui res privatae de la înstrăinător la
dobânditor, fie transformarea unei stări de fapt într-o stare de drept (uzucapiunea).
Juriştii clasificau modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de jus civile şi moduri de jus
gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobândire formaliste, care premit cetăţenilor să
dobândească proprietatea quiritară. Ele sunt mancipaţiunea, cesiunea în faţa magistratului şi
uzacapiunea.
Modurile de jus gentium se caracterizează prin lipsa formalismului şi stau la îndemâna tuturor
locuitorilor imperiului. Ele sunt tradiţiunea, ocupaţiunea, specificaţiunea, accesiunea şi culegerea
fructelor. Interpreţii moderni ai dreptului roman clasifică modurile de dobândire în originare şi
derivate. Cele originare conferă proprietatea asupra unor lucruri care mai înainte nu fuseseră
însuşite de nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de
proprietate.
b. Mancipatio
Mancipaţiunea este modalitatea solemnă de transfer al proprietăţii prevăzute de jus civile şi
destinată dobândirii proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era folosită doar de către
cetăţenii romani sau de necetăţenii care, în conformitate cu jus civile, aveau dreptul de a încheia
acte juridice (jus commercii). Mancipaţiunea era un dublu act juridic, care la epoca veche se încheia
cu ajutorul balanţei şi al lingoului de aramă. Era aşadar, un act „per aes et libram”. La actul solemn,
iau parte: cel care transferă proprietatea (mancipio dans), cel care urmează să primească lucrul
(mancipio accipiens), cinci martori cetăţeni romani şi un purtător de balanţă, numit libripens, un
personaj oficial, care avea rolul de a cântări lingoul de aramă.
Mancipio accipiens punea mâna pe obiectul mancipaţiei şi rostea formula: „declar solemn că
acesta este lucrul meu, pe care l-am cumpărat cu această aramă şi balanţă.” După ce preciza cauza
manicpaţiunii, care putea fi o vânzare, o donaţie, dobânditorul înmâna balanţa şi bucata de aramă, în
chip de preţ, înstrăinătorului. După eliberarea bunului de sub puterea sa, înstrăinătorul avea un rol
pasiv, exprimându-şi consimţământul prin tăcere.
Aşadar, la epoca veche, înstrăinarea se făcea prin două acte independente: un abandon al
lucrului, respectiv o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului.
la Distanţă
Drept roman 61
În străvechiul drept roman, agnaţii colaterali (fraţii de obicei) ar fi trebuit să-şi dea
consimţământul pentru ca actul să fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a înlăturat necesitatea
consimţământului, simpla declaraţie a lui accipiens fiind suficientă pentru validitatea actului.
Ulterior, arama a fost înlocuită cu un bănuţ fără valoare, mancipaţiunea devenind o vânzare
fictivă.
Mancipaţiunea avea următoarele efecte:
- prin acest mod, se transmitea imediat şi absolut dreptul de proprietate quiritară asupra
bunurilor mancipi.
- Mancipaţiunea îi conferea dobânditorului dreptul de a promova o acţiune în revendicare, în
cazul pierderii posesiunii bunului transmis.
- Actul dădea naştere la o obligaţie de garanţie din partea înstrăinătorului pentru evicţiune. Se
numeşte evicţiune, pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor de proprietar. Dobânditorul, ameninţat cu evicţiunea făcea apel la înstrăinător să ia
parte la proces şi să-l apere. Dacă înstrăinătorul nu izbutea să-l menţină în posesie, atunci
dobânditorul avea împotriva lui o acţiune penală numită auctoritas, prin care îl obliga să plătească
de două ori valoarea lucrului evins.
- Mancipaţia mai dădea loc la o acţiune numită „de modo agri”, relativă la mărimea ogorului
vândut. Acţiunea permitea dobânditorului să obţină o reducere a preţului, proporţională cu ceea ce
lipsea din pământul vândut.
- Actul mai dădea efect unor declaraţii care se numeau leges mancipii şi care se refereau la
calităţile lucrului, la suprafaţa terenului, la constituirea unor servituţi sau la orice alte înţelegeri.
c. In iure cessio
Este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii, care se realiza pe calea unui proces fictiv.
Putea fi folosit doar de către cetăţenii romani şi, spre deosebire de mancipaţie, transfera proprietatea
quiritară asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent dacă erau mancipi sau nec mancipi.
Înaintea magistratului, se înfăţişau cele două părţi, iar dobânditorul declara în termeni solemni
că respectivul bun îi aparţine după dreptul quiritar. Cedensul, fără a se opune, achiesa la pretenţia
dobânditorului. Magistratul îşi dădea consimţământul prin formula addico, ratificând transferul.
d. Usucapio
Presupunea dobândirea proprietăţii prin folosinţă indelungată, dacă se întruneau următoarele
condiţii: posesinea, termenul, buna-credinţă, justa cauză şi un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după un an, iară asupra fondurilor şi clădirilor,
după doi ani, aşa cum s-a prevăzut în legea celor XII Table. Aşadar proprietatea quiritară se
dobândea după un an în ceea ce priveşte bunurile mobile şi doi ani în ceea ce priveşte bunurile
imobile.
e. Prescriptio longi temporis
Reprezenta prescriţia de lungă durată – 30 de ani
f. Prescriptio longisimi temporis
Reprezenta prescriţia de şi mai lungă durată – 40 de ani
g. Adiudicatio
Constituia în atribuirea de judecător a cotelor părţi din bunul comun fiecărei persoane ce avea
un drept în acest sens.
h. Lex
Se constituia direct sau indirect un drept de proprietate, printr-un act normativ.
i. Ocupatio
Ocupaţiunea – înseamnă luarea în posesie a unui res nullius cu intenţia de a deveni proprietar.
Prin ocupaţiune se dobândeşte proprietatea în următoarele cazuri:
la Distanţă
Drept roman 62
- animalele sălbatice, păsările, peştii aparţin celui care le prinde sau le vânează, fără a se ţine
seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse.
- Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân cum ar fi o moştenire neculeasă sau un bun
abandonat pot fi însuşite prin ocupaţiune.
- Prada luată într-un război devine proprietatea statului roman. În schimb prada obţinută de
soldaţi într-un conflict minor de frontieră le aparţine.
Comoara este un res nullius şi revine celui care a descoperit-o. Când comoara a fost găsită,
însă, pe un teren străin ea se atribuie în părţi egale descoperitorului şi proprietarului terenului.
j. Traditio
Este modul derivat, voluntar şi neformalist de dobândire a proprietăţii, constând în remiterea
posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de către un înstrăinător – trandens, în favoarea unui
dobânditor – accipiens, ca o consecinţă a voinţei reciproce de realizare a transferului.
Efectele tradiţiunii:
- se dobândea proprietatea quiritară asupra bunurilor nec mancipi, proprietate apărată prin
acţiunea în revendicare.
- Se dobândea proprietatea pretoriană, cu privire la bunurile mancipi, protecţia ei asigurându-
se prin acţiunea publiciană.
- Se transmitea proprietate peregrină şi provincială asupra bunurilor neromane, proprietate
garantată prin acţiuni utile.
Condiţiile tradiţiunii:
o înstrăinătorul avea nevoie de capacitatea de a înstrăina. În dreptul roman, regula era că toate
persoanele au această capacitate juridică. Excepţiile erau date de către următoarele categorii:
impuberi, nebunii, prodigii şi femeile care nu aveau autorizarea lui pater.
o Încheierea formalităţilor avea loc în condiţii de prezenţă a părţilor şi a bunului înstrăinat la
momentul şi locul tradiţiunii. Era sancţionată atât tradiţiunea efectuată între absenţi, cât şi
tradiţiunea unui bun a cărui detenţie a fost pierdută.
o Plata era o condiţie suspensivă a transferului dreptului de proprietate
o Remiterea efectivă a posesiunii
Dobânditorul trebuia să aibă corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru înstrăinarea
unui teren, se cerea ca dobânditorul să ia în posesie, efectiv parcurgându-i hotarele. La începutul
principatului se admit, însă, şi unele excepţii. Se consideră că s-a făcut remiterea unei grămezi de
lemne din momentul în care cumpărătorul a pus pe cineva să o păzească.
Aşadar, în această epocă, avem alături de tradiţiunea propriu-zisă, înţeleasă ca un act simplu,
rudimentar de predare din mînă în mână a lucrului şi alte forme ale tradiţiunii:
- traditio longa manu. Se socoteşte că s-a făcut tradiţiunea atunci când dobânditorul îi dă ordin
înstrăinătorului să-i pună lucrul la dispoziţie. El va dobândi posesia printr-o remitere longa manu: se
socoate că el are o mână atât de lungă, încât poate lua lucrul în primire de la distanţă.
- traditio brevi manu. Justinian arată în Institute că se poate transfera proprietatea chiar fără
remiterea efectivă. Dacă un lucru se află la cineva în locaţie, în depozit sau cu titlu de comodat, iar
proprietarul vinde lucrul chiriaşului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este nevoie de
remiterea efectivă a lucrului, întrucât el deja se află la dobânditor.
- Situaţia opusă se numeşte constitutul posesor. Proprietarul vinde o casă în care rămâne în
calitate de chiriaş. El îşi schimbă intenţia de a poseda (animus). Dacă până la vânzare poseda în
calitate de proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul.
Ultima condiţie a tradiţiunii este justa cauză. Iulius Paulus ne spune că simpla remitere nu
transferă proprietatea decât atunci când o vânzare sau o altă justă cauză o precede.
Justa cauză presupune existenţa unui act juridic valid şi prealabil transferului de proprietate,
act care să implice reciproca manifestare de voinţă a părţilor. Ea poate fi o vânzare – cumpărare, o
la Distanţă
Drept roman 63
donaţie, o închiriere, un legat. Cauza trebuie să fie justă, adică în acord cu regulile dreptului,
întrucât o cauză injustă nu poate servi drept suport juridic pentru transmiterea proprietăţii.
k. Specificatio
Apare în cazul când o persoană numită specificator, produce prin munca sa un lucru nou cu
materiale aparţinând altuia. La întrebarea „cui aparţine lucrul nou?” cele două mari şcoli de drept,
sabinienii şi proculienii dădeau soluţii diferite.
Sabinienii, adepţii filosofiei stoice, susţineau că lucrul nou creat aparţine proprietarului
materiei prime. Proculienii, adepţii cauzei finale aristoteliciene, susţineau că lucrul nou aparţine
specificatorului. Ulterior, în dreptul lui Justinian s-a admis soluţia de compromis. Dacă lucrul se
putea întoarce în starea iniţială, proprietatea revenea titularului materiei, iar dacă lucrul nu mai
putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea specificatorului, obligat însă, să-l despăgubească pe
proprietar.
l. Accesio
Accesiunea – este un mod de dobândire a proprietăţii, care are loc în urma absorbţiei unui bun
considerat accesoriu, într-un alt bun acceptat ca bun principal, deoarece în caz de separare lucrul
accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar aduce atingere bunului principal. După felul bunurilor
supuse accesiunii, aceasta este de 2 feluri: imobiliară şi mobiliară.
1. accesiunea imobiliară se întâlneşte în următoarele ipoteze:
- aluviunea. Proprietarul terenului care se găseşte lângă un fluviu devine şi proprietarul
terenului depus prin aluviune.
- Avulsiunea. O porţiune de teren ruptă de un teren de la o proprietate şi adăugată fondului
vecin, rămâne a fostul proprietar până când arborii de pe acea parcelă prind rădăcini.
- Insula apărută în mijlocul fluviului sau albia secată aparţin proprietarilor de pe ambele
maluri, proporţional cu lărgimea terenului.
- Semănătura şi plantaţiile aparţin titularului terenului din momentul în care prind rădăcini.
- Construcţia ridicată pe un teren străin aparţine proprietarului terenului, în virtutea regulii
„bunul accesoriu urmează soarta bunului principal”. Constructorul are parte, însă, de un tratament
diferit, în funcţie de buna sa credinţă. Constructorul pierdea materialele dacă ştia că terenul aparţine
altuia. Dar dacă nu ştia şi era de bună credinţă, proprietarul terenului putea să păstreze construcţia
numai dacă plătea preţul materialelor şi al mâinii de lucru.
2. Accesiunea mobiliară.
Bunurile mobile pot forma prin accesiune două categorii de noi bunuri:
- res unitae
- res connexae
Res unitae sunt formate din bunurile care suferă un proces de asamblare definitivă.
Res connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate.
În aceste două cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut în favoarea titularului bunului
principal, iar calitatea de bun principal se deduce după criteriul funcţionalităţii, al destinaţiei, sau
folosinţei ansamblului unitar.
4. Sancţiunea dreptului de proprietate
a. Sancţiunea proprietăţii quiritare
Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea de revendicare. Actio in rei vindicatio (acţiunea
în revendicare). Revendicarea sau acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului
neproprietar era o acţiune reală, civilă, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel
care-l deţine cu orice titlu.
Efectele revendicării.
a. Se recunoaşte dreptul de proprietate în favoarea reclamantului.
la Distanţă
Drept roman 64
b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia. Conform principiului clasic, reclamantul ar fi

avut dreptul numai la o sumă de bani, pe care judecătorul în va obliga pe pârât să o plătească. Dar
pentru că reclamantul urmăreşte în mod particular posesiunea lucrului, formula conţine o clauză,
numită „arbitraria”, care îi permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie de a restitui în
natură bunul şi, astfel, să evite condamnarea pecuniară. Condamnarea era propusă de reclamant sub
jurământ şi ea nu se referea la valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul
îl avea ca lucrul să-i fie restituit.
Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o promisiune, întărită de un vindex.
Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era primit să se apere în proces, iar magistratul îl trimitea
pe reclamant în posesia lucrului.
În dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului şi ordinul său era executat de
agenţi specializaţi.
c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie să restituie lucrul, dar şi accesoriile sale. El
datorează fructele în funcţie de o calitate esenţială: buna-credinţă, apreciată după momentul litis
contestatio.
b. Sancţiunea proprietăţii pretoriene
Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite proprietarul pretorian să
dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o. Această acţiune a fost recunoscută posesorului de
bună credinţă, care-şi exercită posesia în nume de proprietar şi în interes propriu. În perioada de doi
ani, respectiv un an, în care uzucapa bunul imobil sau mobil, dobândit prin simplă tradiţiune.
Acţiunea cuprindea o ficţiune: pretorul în invita pe judecător să soluţioneze cauza ca şi cum
termenul prescripţiei ar fi fost îndeplinit. Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea
lucrul in bonis (printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe cale de a-l uzucapa. Edictul pretorului
prevedea „dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă
neuzucapat, îi voi da acţiunea”.
Efectele acţiunii publiciene.
a. Publiciana proprietarului pretorian. Se poate introduce împotriva unui simplu posesor sau
împotriva proprietarului quiritar. Împotriva simplului posesor, lupta proprietarului pretorian va fi
uşoară pentru că simplul posesor are un drept mai puţin vrednic de a fi protejat, decât proprietarul
pretorian, care este pe cale de a uzucapa. În schimb proprietarul quiritar acre excepţia de proprietate
quiritară, la care, însă, proprietarul pretorian poate răspunde cu o excepţie de dol.
b. Publiciana posesorului de bun-credinţă. Posesorul de bună-credinţă este cel care cumpără
un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa, căci a
primit posesia în virtutea unui act juridic. Dacă pârâtul cu care se află în proces este un proprietar
quiritar, acesta are un drept mai vrednic de protecţie, excepţia invocată de el numindu-se ius
dominii.
c. Sancţiunea proprietăţii provinciale
Proprietatea provincială era apărată de o acţiune reală asemănătoare revendicării, o aşa -
numită actio utile.
d. Sancţiunea proprietăţii peregrine
Proprietatea peregrină era dreptul peregrinului aflat la Roma. Când cauzele soluţionate de
pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea peregrinului, pretorul îl asimila pe acesta fictiv
cetăţeanului roman pentru a putea revendica.
V. Drepturi reale asupra bunului altuia
Dreptul de proprietate conferă titularului trei prerogative esenţiale: dreptul de a se folosi de
lucru, de a-i culege fructele şi de dispune de el. De cele mai multe ori, titularul dreptului exercită
toate cele trei prerogative şi, atunci, vorbim de plena în re potestas, proprietatea deplină.
la Distanţă
Drept roman 65
Uneori însă, întâlnim cazuri când aceste prerogative sunt exercitate de titulari diferiţi, în
sensul că titularului îi revine abusus, iar altei persoane usus şi fructus. În aceste situaţii nudul
proprietar se află în imposibilitate temporară de a exercita dreptul de folosinţă şi de culegere a
fructelor, iar persoana care exercită aceste atribuţii are un drept asupra unui lucru străin, un jus in re
aliena, mai concret, o servitute.
La începutul dreptului roman singura categorie de drepturi reale (asupra bunurilor), în afară de
proprietate era categoria servituţilor prediale. La finele dreptului roman, avem următoarele drepturi
romane: servituţile prediale, servituţile personale (uzufructul, uzul, habitaţia, operae servorum vel
pecorum ), emfiteoza, superficia şi jus in agro vectigal.
1. Servituţiile
a. Noţiune, clasificare, caractere
Sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul
unui fond determinat, numit fond dominant, fie în interesul unei persoane.
Primele se numesc servituţi reale sau prediale, întrucât se constituie în folosul altui imobil, iar
celelalte se numesc personale întrucât ele grevează fondul dominat în folosul unei persoane numite
titular de servitute.
a. servituţile prediale – Aceste servituţi presupun două imobile: unul în folosul căruia există
servitutea, numit fondul dominant şi altul grevat de servitute numit fond dominat. Servituţile
prediale servesc nevoilor economice ale imobilului dominant. Cele două fonduri trebuie să fie
vecine şi servituţile să se exercite de o manieră permanentă.
Servituţile prediale sunt indivizibile deoarece ele grevează fondul aservit în întregime şi
folosesc întregului fond dominant. Ele se împart în rustice şi urbane, după cum fondul dominant are
sau nu clădiri pe suprafaţa sa.
Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele:
- Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.
- Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune
- Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale
- Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia
- Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia
- Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var
- Servitutatea de navigaţie
- Servituţile pescăreşti
- Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile agricole pentru întoarcerea
plugului
Dintre servituţile urbane amintim:
- Servitutea de vedere
- Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale
- Servitutea de întreţinere a faţadei casei
- Servitutea de sprijin a zidului despărţitor
- Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la Roma
b. Servituţile personale – Spre deosebire de cele prediale, ele nu depind de poziţionarea
fondurilor imobile dominante, ci de persoana beneficiarului. De aici avem două importante
consecinţe:
- servituţile personale sunt incesibile,
- ele sunt temporare, cel mult viagere, întrucât însoţesc persoana beneficiarului şi nu lucrul.
Servituţile personale sunt: ususfructus, usus, habitatio, operae servorum del pecorum.
Ususfructus (uzufructul) – este un drept real, o servitute personală, care conferă titularilor,
uzufructuarii, dreptul de folosinţă şi de culegere al fructelor unui bun cu obligaţia de a-i păstra
la Distanţă
Drept roman 66
neatinsă substanţa. Aşadar, subiecţii acestui raport juridic sunt nudul proprietar şi uzufructuarul,
independenţi unul de altul şi titulari ai unui drept real distinct.
- Proprietarul avea deschisă acţiunea în revendicare şi putea înstrăina sau ipoteca bunul cu
rezerva protejării dreptului uzufructuarului. El nu putea tulbura liniştita folosinţă a lucrului şi
nestingherita percepere a fructelor de către uzufructuar.
- Uzufructuarul are în principal două prerogative: usus şi fructus.
Usus – semnifică dreptul de a folosi bunul în conformitate cu destinaţia sa şi în funcţie de
propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea însă schimba destinaţia bunului, nu-i putea
deteriora substanţa şi nu-l putea înstrăina.
Fructus- înseamnă dreptul de a-şi apropria fructele. La început uzufructuarul avea numai
fructele naturale şi industriale, dar mai apoi, s-a admis, să are un drept şi asupra fructelor civile.
Uzufructuarul devine proprietarul fructelor prin percepere, adică printr-un act material de
luare în posesie. El dobândeşte fructele civile zi cu zi, în sensul că primeşte sumele de bani cât
durează dreptul său. El devine proprietarul fructelor naturale şi industriale, atât cele care provin din
munca sa, cât şi cele pentru care nu a făcut nici un efort. În calitatea sa de titular de drept real,
uzufructuarul este ţinut să conserve substanţa lucrului. Pretorul l-a obligat să promită proprietarului
că va folosi bunul ca un bun şef de familie şi că la finele uzufructului ba restitui lucrul. Dacă
uzufructuarul nu făcea promisiunea, proprietarul se putea opune luării în deţinere a lucrului.
Această promisiune se numea cautio ususfructuaria. Uzufructul ea sancţionat printr-o acţiune, care
în perioada clasică purta numele de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul cerea
proprietarului să nu-i tulbure folosinţa. Proprietarul la rândul său avea la îndemână o acţiune
negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de servitute. Usus – este o servitute personală
care conferă uzuarului dreptul real de a se folosi de un bun al altuia cu condiţia de a-i păstra
neatinsă substanţa. Este un drept mai puţin considerabil decât uzufructul, întrucât uzuarul nu culege
dobândeşte fructele, ci le culege în limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz se putea constitui
prin contract sau testament. Habitatio (abitaţia) – este o servitute personală ce constă în dreptul de a
locui într-un spaţiu cu această destinaţie aparţinând altuia. Acest drept se constituie prin contract
sau testament. El nu se stinge prin nefolosinţă. Operae servorum vel pecorum – constituie o
servitute care conferă titularului un drept de folosinţă asupra animalului sau sclavului aparţinând
altuia, acest drept real era constituit prin contract.
b. Moduri de constituire
Servituţile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau prin mancipaţiune, iar cele urbane
prin cesiune în faţa magistratului. Acest ultim mod de dobândire se folosea şi în cazul servituţilor
personale. Servituţile se mai puteau constitui şi prin adjudecările în cadrul sentinţelor de partaj, prin
pacte şi stipulaţii şi prin testament.
La epoca veche servituţile se dobândeau şi prin uzucapiune, iar în epoca pretoriană, pretorul
ocrotea printr-o acţiune utilă pe cel care exercita timp de zece ani o servitute.
c. Moduri de stingere
Servituţile se sting:
- prin dispariţia materială a fondului aservit
- prin confuziune, titularul fondului dominant devine şi titular al fondului aservit,
- prin renunţarea titularului la dreptul său,
- prin moartea titularului servituţii personale
- prin nefolosirea servituţii
- prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei titularului de servitute.
d. Sancţiunea servituţiilor
Acţiunile specifice servituţilor sunt: acţiunea compensorie şi acţiunea negatorie. Prin acţiunea
confesorie se urmărea restabilirea dreptului titularului de servitute, pârât fiind cel care-i contesta
la Distanţă
Drept roman 67
dreptul. Acţiunea negatorie era acţiunea opusă, ea era introdusă de către proprietarul fondului
împotriva celui care pretindea o servitute.
2. Drepturile reale pretoriene
a. Superficia-superficio
Constă în dreptul acordat unei persoane, numită superficiar, de a se folosi, pe termen lung, de
o construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani plătită proprietarului
terenului. Acest drept se năştea întotdeauna prin contract şi era ocrotit de un interdict şi de o acţiune
(revindicatio utilis), ce putea fi intentată împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar.
b. Conductio agri vegtigalis
Acest drept constă într-o arendare a pământului cetăţilor pe o perioadă de 99 ani. Titularul
acestui drept nu putea fi lipsit de pământ, nici el nici moştenitorii, atât timp cât plătea taxa fixată,
numită vectigal.
Spre sfârşitul Dominatului cele două instituţii emfiteoza şi jus in agro vectigal, se confundă,
statul făcând exproprieri masive, iar fermierii au devenit arendaşi ai statului roman.
c. Emfiteoza
Emfiteoza este un drept real de folos inţă asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu şi
transmis ibil atât inter vivos cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă a emfiteotului de plată a
preţului periodic de folos inţă.
Este un drept real, de foarte lungă durată, intermediar între dreptul de proprietate ş i uzufruct.
Acest drept este ocrotit printr-o acţiune rea lă, petitorie, asemănătoare revendicării. Pentru folos inţa
terenului, emfiteotul trebuia să plătească un preţ periodic precum ş i impozitul aferent proprietăţii
imobiliare. Dacă nu făcea aceste plăţi pe o perioadă mai mare de trei ani, emfiteotul era decăzut din
drepturile sale.
1. În epoca lui J ustinia n patrimoniul era desemnat prin cuvântul:
a) substantia;
b) familia;
c) patrimonium.
2. Sarcina probei revine:
a) reclamantului;
b) pârâtului;
c) persoanei martoră în proces.
3. Animus al detentiunii are următoarea semnificaţie:
a) intenţia de a păstra lucrul pentru altul;
b) intenţia de a păstra lucrul pentru sine;
c) efectuarea tuturor actelor materia le prin care se realizează stăpânirea asupra unui lucru.
4. Proprietatea quiritară este considerată o instituţia accesibilă :
a) cetăţenilor şi peregrinilor;
b) numai peregrinilor;
c) numai cetăţenilor.
5. Iniţial, cetăţenii, foloseau tradiţiunea numai în scopul transmiterii:
a) lucrurilor mancipii;
b) lucrurilor nec mancipii;
c) atât lucrurilor mancipii cât şi celor nec mancipii.
6. Proprietatea peregrină a dispărut:
a) prin constituţia lui Hadrian;
b) prin constituţia lui Marc Aureliu;
la Distanţă
Drept roman 68
c) prin edictul lui Caracalla.

7. Termenul în vederea dobândirii lucrurilor mobile prin uzucapiune este:
a) un an;
b) doi ani;
c) trei ani.
8. Traditio simbolica se aplică în cazul:
a) transmiterii unui teren;
b) transmiterii unei case;
c) când chiriaşul se transformă în posesor şi proprietar.
9. Este o servitute personală:
a) ius pascendi;
b) habitatio;
c) servitus oneris ferendi.
Patrimoniul în dreptul roman
Posesiunea – Detenţiunea – Proprietatea (asemănări şi deosebiri)
Modurile de dobândire a proprietăţii în dreptul roman
Servituţile în dreptul roman
la Distanţă
Drept roman 69
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 SUCCESIUNILE
să identifici diferitele tipuri de succesiuni;
să stabileşti condiţiile în care operează diferitele tipuri de succesiuni;

I. Caracterizare generală a succesiunilor
1. Noţiune
Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut unei persoane
care a murit, succesorilor săi.
Succesiunea înseamnă continuarea unei situaţii juridice a unei persoane de către altă persoană.
O astfel de înlocuire a unei persoane poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o
succesiune cu titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succesiune cu titlu
particular.
2. Tipuri de succesiuni, evoluţie şi importanţă
În vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul continuităţii persoanei defunctului,
considerându-se că dreptul de proprietate asupra unor bunuri se stinge odată cu moartea titularului
acelui drept. Se credea şi se afirma expres că moştenitorul dobândeşte un nou drept de proprietate
putere, iar în acest sens putem invoca şi terminologia cuvântului “heres”, care vine de la “herus”,
care are înţelesul de stăpân. Termenii de “succesiune” şi de “succesor” apar mai târziu, abia după ce
romanii au admis principiul continuităţii persoanei defunctului.
În evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale:
• moştenirea ab intestat (conform legii);
• moştenirea testamentară;
• moştenirea deferită contra testamentului, care este, de fapt, o variantă a moştenirii
testamentare.
Moştenirea ab intestat este cea mai veche. Îşi are originea în epoca prestatală, în epoca
gentilică, căci, potrivit obiceiurilor nejuridice romane, membrii ginţii se moşteneau reciproc, sistem
ce a lăsat urme vizibile, adânci chiar, şi după fondarea statului şi după apariţia dreptului.
3. Principii fundamentale ale succesiunii
În evoluţia sa milenară, dreptul succesoral roman a fost guvernat de două tendinţe: decăderea
formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge.
La origine, dreptul succesoral era înconjurat de forme solemne, extrem de rigide, dovadă că
primul testament roman a îmbrăcat forma unei legi votată de adunarea poporului. Treptat, şi în
domeniul succesoral a început să-şi facă loc principiul autonomiei de voinţă. După reforme
succesive, în dreptul roman evoluat, bunurile puteau fi transmise pentru cauză de moarte prin
simpla manifestare de voinţă.
Cu privire la cea de-a doua tendinţă, încă de la materia persoanelor ştim că numai agnaţii
(rudele civile) se bucurau de vocaţie succesorală, pe când cognaţii care nu erau în acelaşi timp şi
agnaţi, nu veneau la succesiune conform Legii celor XII Table. Cu timpul, odată cu transformările
succesive care au intervenit în organizarea familiei romane, se constată o nouă orientare a factorilor
la Distanţă
Drept roman 70
care legiferau, în primul rând a pretorului, în sensul ocrotirii rudeniei de sânge. De abia în vremea
lui Justinian, rudenia de sânge (cognaţiunea) devine unicul temei al vocaţiei succesorale.
II. Succesiunea legală
1. Succesiunea legală reglementată de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se deschidea numai
în cazul în care decujus – defunctul nu a lăsat testament – şi intestate moritur, ori testamentul lăsat a
fost atins de o cauză de nulitate, fie heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea.
Această lege prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus proximus şi
gentiles.
Din prima categorie faceau parte toti cei care prin moartea lui pater familiae deveneau sui
iuris. Intrau aici fii, fiicele, sotia casatorita cu manus, dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase
bunicului. Mai faceau parte si adoptatul si adrogatul. Prin sui heredes se intelege cel ce se
mosteneste pe sine insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care fiii de familie erau
socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui heredium.
Daca nu existau mostenitori din prima categorie, veneau la mostenire (cei mai apropiati
agnati), care ii cuprindea pe colaterali (frati,veri,nepoti de frati). Este o categorie mobila, caci in
lipsa unor agnati mai apropiati puteau veni la mostenire si agnati foarte indepartati.
Doar in lipsa unor mostenitori din categoria a II-a, veneau la mostenire gentiles. In ceea ce ii
priveste nu, exista certitudine ca fac parte din aceeasi familie cu defunctul, existau insa indicii ca
nume de ginta comun, loc de inmormantare comun si cult familial comun, iar ca o amintire din
epoca in care ginta exercita in comun proprietatea, categoria a III-a venea in bloc la mostenirea
celui decedat.
2. Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian
Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel: dreptul pretorian
este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi
îmbună- tăţi conform binelui public.
Către sfârşitul republicii, erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni, respectiv:
bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati,
bonorum possessio unde vir et uxor.
In cadrul primei categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes, cat si pe acei fii de familie si
descendentii lor care in urma unui capitis deminutio isi pierdusera vocatia succesorala. Acum in
sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii aflati sub puterea lui pater familiae, ci si cei
emancipati, astfel ca toti fii lui pater dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de echitate
insa, in cazul emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la succesiunea lui
pater alaturi de fratii sai. El trebuia sa aduca la succesiune toate bunurile proprii dobandite in
calitatea de sui iuris.
2. Pretorul a inclus in cea de-a doua categorie mostenitorii legali, agnatii si gentilii.
3. In lipsa si a acestei a doua categorii venea cea de-a treia categorie. Aici apar pentru intaia
data cognatii (rude de sange, insa nu si civile, de exemplu copii in raport de mama lor casatorita fara
manus). Aceştia veneau la mostenire numai in lipsa primelor doua categorii.
4. Daca nu existau mostenitori nici de aici, venea cea de-a patra categorie cand dobandesc
vocatie succesorala reciproca sotul si sotia casatoriti fara manus.
3. Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial
Împăraţii romani, fie direct prin constituţii, fie indirect prin senatusconsulte, au mers mai
departe pe drumul trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din
iniţiativa acestora, două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral roman de la acea
vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul Orfitian.
la Distanţă
Drept roman 71
1. Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau drept acelor mame
de a veni la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima,
mama urcand astfel din categoria a treia in cea de-a doua.
2. Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin care s-a recunoscut copiilor rezultati
din casatoria fara manus dreptul de a-si mosteni mama in cadrul primei categorii, urcand asadar din
categoria III in categoria I.
In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit complet agnatiunea cu
cognatiunea, devenita fundament al vocatiei succesorale creand astfel 4 noi categorii de mostenitori
legali:
1. Descendentii;
2. Ascendentii, fratii si surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor;
3. Fratii si surorile consangvini (tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii lor;
4. Colaterali mai indepartati.
III. Succesiunea testamentară
1. Testamentul
a) Definiţie
Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod necesar
unul sau mai mulţi succesori, cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.
La origine, numai un herede putea fi instituit succesor. Când erau mai mulţi herezi testatorul
avantaja pe unii în detrimentul altora. În sarcina lui heredes cădea executarea dispoziţiilor prin
testament.
Ulpian definea testamentul astfel: testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id
solemniter facta ut post mortem nostram valeat – adica testamentul este manifestarea în
conformitate cu legea, a voinţei noastre pentru a avea tărie după moarte.
b) Forme şi evoluţie
La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii săi, dar mai târziu a putut institui
şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia sa.
Testamentul îndeplinea şi alte roluri, cum ar fi numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav,
dar în nici un caz testamentul roman nu a avut vreodată ca rol îngrijirea cultului privat .
Cu timpul, dreptul lui pater familias de a dispune bunurile sale prin testament, la început a
suferit restricţii pentru a asigura chiar şi contra voinţei lui o parte din bunuri anumitor persoane din
familie. Se crea astfel un mijloc pentru a ataca un testament în care decujus - decujus hereditae
agitur n-a ţinut seama de datoriile sale către familie, constituind astfel un drept al familiei contra
şefului ei (rezerva de astăzi).
Originea cuvântului testament rezultă din latinescul testari – a lua mărturie, a desemna. Cel
instituit ca succesor (herede) în dreptul roman nu e simplu dobânditor de bunuri, el este totodată şi
un continuator al cultului sacru.
Este posibil ca într-un testament decuius să epuizeze toată succesiunea prin legate, totuşi el
trebuie să desemneze un herede, deşi acesta nu moşteneşte nimic, el rămâne numai un inam namen
heredis. Cu timpul, testamentul a suferit o interesantă evoluţie în ceea ce priveşte nu numai
solemnităţile sale externe, dar şi structura conţinutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de testament, şi anume:
testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu, testamentum per aes et libram.
Testamentul calatis comitiis îmbracă forma unei legi votate de către comitia curiata. Comitiile
calate erau comitiile întrunite într-un scop religios, prin ele făcându-se totodată adoptarea
testamentelor. Testamentul era un vot al comitiilor calate dupa propunerea noului pontif.
la Distanţă
Drept roman 72
Testamentul in procinctu a apărut după testamentul calatis comitiis, în scopul de a înlătura

anumite incoveniente pe care aceasta formă le prezenta. Acest fel de testament avea dezavantajul că
era accesibil numai militarilor, deci numai cetăţenilor având între 17 si 46 de ani.
Testamentul per aes libram reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, adică cel care
voia să facă un act de dispoziţie a bunurilor sale după moarte – testatorul - transmitea prin
mancipatio patrimoniul unei persoane numită emptor familiae.
Testamentul per aes libram a prezentat trei faze evolutive dupa cum urmează: mancipatio
familiae, per aes libram publicum şi per aes libram secretum.
Testamentul per aes publicum se numea astfel deoarece numele moştenitorului era comunicat
celor prezenţi care ştiau ca vor fi moştenitori, era tot o aplicaţie a mancipaţiunii, dar de data asta
mancipaţiunea era deturnată de la scopul ei deoarece nici unul din efectele sale reale nu se mai
produceau.
Testamentul per aes libram secretum se deosebeşte de cel public deoarece numele
moştenitorului nu mai era recunoscut ca înainte.
• Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie utilizat, apar noi
forme de testament:
– Testamentul nuncupativ era actul ce se făcea sub forma unei declaraţii – nuncupatio,
pronunţată cu voce tare în prezenţa a şapte martori, prin care testatorul face să se cunoască numele
heredelui şi ultimele acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se folosea de către cei care
nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi de apropierea morţii, şi totodată şi de către cei
care nu ştiau carte.
– Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a şapte martori, în care găsim
reminiscenţe ale testamentului per aes et libram. Pretorul abandonează actul sub forma
mancipaţiunii devenită fără conţinut juridic. Reforma pretoriană din anul 68 statua că pretorul dădea
beneficiarului unui astfel de testament numai o bonorum possesia secundum tabulus – posesiune a
bunurilor succesorale conforma cu tăbliţele. Era o bonorum possesio supplendi juris civilis gratia,
căci ea a devenit cum re, fiindcă îndepărtează succesorul civil.
– Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut oricum, cu
condiţia, din partea testatorului, să fie clar exprimat.
• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de testament, după cum urmează:
– Testamentul civil sub formă orală reprezenta voinţa testatorului, clar exprimată verbal faţă
de martori, cinci la început, apoi şapte. Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia
cea mai simplă.
– Testamentul sub forma scrisă nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea
pe papirus şi pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât
cât era scris, astfel ca peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse în reliqua parte, fără ca ei să
vadă conţinutul. Este cunoscut, de pildă, testamentul tripartit creat de Theodosiu al II-lea şi
Valentinian al III-lea compus din trei categorii de formalităţi. Pentru ca testamentul să fie valabil,
nu era nevoie să poarte o anumită dată.
Între timp au aparut şi alte forme de testament după cum urmează: testamentul olograf,
testamentul public, testamentul principi oblatum, testamentul excepţional, testamentul orbilor,
testamentul surdomuţilor. Pe parcurs s-au făcut derogări în favoarea militarilor, astfel încât Caesar
şi apoi Traian le-au dat un caracter permanent.
– Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie scris în totalitate de
testator. Acesta însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a lui Theodosiu
şi Honoriu la 414.e.n.
2. Capacitatea testamentară
la Distanţă
Drept roman 73
Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi
martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de
succesor sau legatar. Deci pentru a face un testament se cerea o capacitate specială, numită
testamenti factio. Ea era cerută şi pentru a fi numit herede. Testamenti factio reprezintă capacitatea
de a lua parte sub orice formă la un testament, de a avea legat, de a fi însărcinat cu o tutelă şi chiar
de a fi martor la facerea testamentului.
În acest caz distingem: testamenti factio activa şi testamenti factio passiva.
Testamenti actio activa era rezervată numai cetăţenilor romani, iar testamenti actio passiva
constituia posibilitatea cuiva de a fi instituit într-un testament, pentru care se cerea o capacitate
specială.
3. Instituirea şi substituirea de moştenitori
Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et fundamentum
toius testamenti, de unde rezultă că, în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este valabil. Instituirea
trebuie să fie caput (scrisă de la început), în fruntea testamentului. Instituirea moştenitorului trebuia
făcută în termeni imperativi şi solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona şi
poporul în testamenti calatis comitiis.
Instituirea de herede nu poate atârna însă de voinţa altuia, cum ar fi de exemplu: va fi
moştenitor cel pe care-l va indica Lucius.
Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în cele două principii ce guvernează materia
succesiunii testamentare. Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potest – nimeni nu
poate muri în parte cu testament şi în parte fără testament. Semel heres, semper heres – o dată
herede, pentru totdeauna herede.
Tipuri de instituiri. Testatorul poate numi un herede sau mai mulţi. Atunci când numeşte un
herede el are vocaţia la întreaga succesiune, chiar în cazul în care i se indica numai o cota parte.
Deci, ca o consecinţă a primului principiu, rezultă că nu este permisă instituirea de succesori
numai pentru o parte de succesiune. Dacă totuşi testatorul făcea o asemenea instituire, heredele
dobândea şi partea pentru care nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se putea deschide
succesiunea ab intestat alături de succesiunea testamentară.
În virtutea celui de-al doilea principiu, nu era admisă instituirea până la un anumit termen.
În situatia in care testatorul numea mai mulţi herezi, existau următoarele ipoteze:
- sau nu se indică părţile cuvenite şi atunci succesiunea se împarte în părti egale, deşi fiecare
are vocaţie la tot;
- sau se indică la toţi şi primesc o cota diferită;
- sau se indică părţile respective numai pentru o parte din ei şi atunci succesiunea se împarte
numai pentru cei numiţi.
Instituirea unui obiect determinat - heres ex certa re. Heredele ca succesor universal are prin
definiţie dreptul la întreg patrimoniul defunctului. Nu se putea deci concepe un herede asupra unui
lucru determinat, un heres ex re certa.
Modalităţi de instituire. Actele juridice pot fi afectate de trei modalităţi: dies, condicio şi
modus, aşa zisele actes legitimi nu îngăduie alte modalităţi. Instituirea unui herede nu putea
comporta nici ea toate aceste modalităţi din cauza formei testamentului calatis comitiis şi in
procintu.
Poporul ordona fără nici o restricţie posibilitatea unei modalităţi, luând naştere o dată cu
tăbliţele testamentului per aes at libram. Totuşi, heredis institutio, deci şi testamentul nu poate fi
afectat nici atunci de toate aceste trei modalităţi.
Succesiunea este dominată de regula semel heres, semper heres – o dată mostenitor,
moştenitor pentru totdeauna. Pe de altă parte, succesiunea are drept efect contopirea celor două
patrimonii din momentul acceptării şi nu se poate concepe ca această confuziune, odata implinita, să
la Distanţă
Drept roman 74
înceteze la un moment dat, aşa încât nu poate fi cineva moştenitor până la un anumit termen. Cineva
o dată devenit succesor el rămâne succesor.
Substituirea de moştenitori
Substituirea de moştenitori, reprezintă o numire de herede condiţionată de soarta altuia care
are prioritate. Romanii o numeau prima gradu heredem scribere, secunda gradu herede scribere,
tertio... În final, se putea numi un sclav care era obligat să primească heres necesarius, aşa încât un
substituit se considera substituit institutului.
Daca acel instituit succesor nu dorea succesiunea , se deschide succesiunea legală. Testatorul
putea evita această perspectivă, introducând în testament o clauză prin care se dispune ca o alta
persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit succesor, în cazul în care acesta din urma nu
dobândeşte succesiunea. Aşadar, substituirea de moştenitor ne apare ca o institutire de gradul doi
sau ca o instituire condiţională.
Romanii au cunoscut trei forme de substituire, respectiv: substitutio vulgaris, substitutio
pupillaris şi substitutio quasi pupillaris.
Substitutio vulgaris (vulgara) constă din substituirea unuia sau mai multor succesori în locul
succesorului instituit. Substituirea aceasta este cea pe care o face orice testator heredelui său, şi are
un termen de 100 de zile, dacă nu se face se deschide dreptul celui substituit.
Substitutio pupillaris era substituirea pupilară realizată pentru fii. Se indica o persoană care să
vină la succesiune în locul succesorului instituit, dacă acesta din urmă ar fi murit înaintea pubertăţii.
Substituirea pupilară nu creează un succesor al testatorului, ci unei persoane de sub puterea sa, care
nu e capabilă de a face testament, şi este realizată de pater familias, însă înainte de pubertate, adică
înainte să fie capabil să işi facă testamentul singur. La inceput substituţia pupilară a fost o
substituţie în interesul propriu. Astfel, tatăl instituia pe fiul său predecesor, şi-i substituia o altă
persoană pentru cazul în care murea înainte sau când, deşi murea după el, murea impuber.
Substitutio quasi pupillaris constituia substituirea quasi – pupilară care se realiza prin numirea
de către testator a unui succesor, pentru descendentul său lipsit de minte – menti captus.
4. Deschiderea testamentului
Până la începutul imperiului, deschiderea testamentului era o operaţiune privată. În sec al VI-
lea d. Ch., împaratul Augustus stabileşte un impozit pe succesiune – vicessima hereditatum. Unele
rude apropiate şi cei care împlineau sub 100.000 sesterţi erau scutiţi de acest impozit. Mai târziu
împaratul Caracalla a dublat impozitul şi a suprimat scutirile, extinzându-le la întreaga lume romană
– in toto urbe romano.
Pentru perceperea taxei, orice detentor al unui testament trebuia să îl prezinte la autorităţi
pentru a fi deschis în termen de cinci zile de la moartea testatorului. Magistratul convoca martorii în
viaţa şi deschidea testamentul încheind un proces verbal. Originalul procesului verbal rămânea la
heredele care era obligat să îl facă cunoscut oricui era interesat.
Dacă testamentul se găsea în mâna unui terţ, magistratul, la cererea oricărei persoane
interesate, dădea ordine de a prezenta actul prin interdictul – de tabulis ehhibendis. După moartea
senatorului Silanianum, în anul 10 d. Ch., se opreşte deschiderea testamentului pentru a se putea
decoperi vinovatul prin torturarea sclavilor.
5. Restricţii la libertatea de a testa
Existau restricţii de ordin formal şi material sau real. Restricţiile de ordin formal obligau
testatorul de a institui pe suii săi heredes sui sau de a fi trecuţi sub tăcere – sui heredes instituendi
nel exheredandi (Ulpian).
Exheredarea trebuia făcută imediat după instituirea heredelui şi în chip solemn, ca şi aceasta
exheres esto sau exheres sunte.
IV. Succesiunea deferită contra testamentului
1. Dezmoştenirea neregulată
la Distanţă
Drept roman 75
Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o facă în mod nominal conform
formulei Titus filius meus exheres esto. Fiicele şi nepoţii trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc,
potrivit formulei.
– ceteri omnes exheredes sunto.
2. Dezmoştenirea regulată
La baza acestei instituţii stătea ideea de protecţie a rudelor agnatice şi cognatice, idee ce a luat
naştere din condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii.
V. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii este o instituţie foarte controversată a dreptului roman având în vedere
concepţiile pragmatice ale romanilor timp de atâtea secole cât a dăinuit Imperiul Roman.
Ca orice instituţie a dreptului roman, ea a cunoscut o anumită evoluţie în funcţie de condiţiile
politice, economice, sociale şi juridice. Justinian în opera sa “Digeste” a reuşit să desăvârşească
eforturile de perfecţionare a acestei instituţii statuând un set de reguli care au reprezentat sursa de
inspiraţie pentru legislaţiile moderne în materie.
Acceptarea succesiunii din punct de vedere terminologic era desemnată în dreptul roman prin
aditio hereditatis. Dobândirea succesiunii presupune o anumită atitudine subiectivă din partea
succesorilor, în funcţie de felul moştenirii care se deschide.
1. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o moştenire
În dreptul roman în funcţie de modul de statutul lor juridic precum şi în funcţie de felul
moştenirii care se deschide existau anumite categorii de moştenitori: heredes sui et necesarii,
heredes necesarii şi heredes voluntarii.
Heredes sui et necesarii erau moştenitorii siliţi să vină la moştenire pentru că nu puteau
repudia moştenirea; ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la succesiunea ab intestat, dar
numai a unui pater familias.
Heredes necesarii erau sclavi instituiţi prin testament şi care de asemenea nu puteau repudia
succesiunea, aceasta revenindu-le de plin drept. Aşadar, dobândeau de drept şi obligatoriu
moştenirea fără
Heredes voluntarii reprezentau celelalte categorii de moştenitori care erau liberi să accepte sau
să repudieze moştenirea.
2. Modurile de acceptare a moştenirii
În dreptul privat roman trebuie să deosebim între acceptarea unei succesiuni civile aditio
hereditatis şi acceptarea unei succesiuni pretoriene, bonorum possessionis petitio. Aditio hereditatis
se poate realiza în trei forme după cum urmează: cretio, pro heredo gestio, nuda voluntas.
Prima formă, cea mai veche, singura posibilă în dreptul roman se numea cretio. Aceasta se
realiza printr-o declaraţie solemnă care consta în pronunţarea unei formule sacramentale, formula
pronunţată de moştenitor la domiciliul defunctului, cu toate solemnitătile, în prezenţa martorilor.
Această creţiune era o formalitate impusă atât moştenitorului testamentar cât şi moştenitorului ab
intestat. Gaius ne-a păstrat formula creţiunii- “quand me Octavius testamenta sua heredem instituit
cam hereditatem actea urnaque” - pentru că Octavius m-a instituit moştenitor în testamentul său,
accept această succesiune.
Cu timpul această formalitate impusă n-a mai fost întrebuinţată decât în privinţa succesorilor
testamentari cărora le-a fost impusă în mod formal de către testator. În acest sens, aceştia procedau
astfel pentru a-i sili pe mostenitori să se decidă mai repede, într-un termen util, de obicei 100 de
zile, în care aceştia erau obligaţi să facă creţiunea. Atunci cretio se numeşte perfecta. Dacă nu se
făcea creţiunea în acest interval, atunci moştenitorul se considera că renunţă la moştenire. Această
cerinţă a declarării solemne în materie de acceptare a fost suprimată de împăraţii Theodosiu,
Honoriu şi Arcadiu, în anul 407, pentru succesiunile deferite copiilor şi apoi Justinian a suprimat
cretio pentru toate persoanele.
la Distanţă
Drept roman 76
Al doilea mod de acceptare a moştenirii este pro heredo gestio. Acesta constă în actul din care
rezultă că heredele accepta succesiunea, deşi nu se pronunţa expres în acest sens; de exemplu, faptul
de a se servi, de a întrebuinţa bunurile succesiunii, sau de a proceda la urmărirea debitorilor
defunctului. Aceste acte ne arată că moştenitorul a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit.
Ultima formă e nuda voluntas, care consta într-o manifestare pură şi simplă a voinţei cuiva de
a fi moştenitor. Aceasta este o manifestare de voinţă întru-totul lipsită de formalităţi, de solemnităţi.
Întrucât prezintă avantaje multiple, acest mod de acceptare expresă a succesiunii s-a
generalizat pe scara largă.
În dreptul pretorian se cere pentru a se acorda bonorum possessio ca acceptarea să se facă
printr-un act scris, printr-o petiţie adresată de moştenitor, fie pretorului, fie –dacă era în provincie-
guvernatorului provinciei şi de aceea forma aceasta de acceptare se mai numeşte şi bonorum
possessionis petitio.
O deosebire între cretio şi bonorum possessionis petitio consta în aceea că prima fiind un actus
litigimus, trebuia făcută chiar de moştenitor personal, pe când pentru bonorum agnitio putea fi
făcută sau de mandatar sau de un reprezentant legal, tutore etc.
3. Condiţiile acceptării
În dreptul roman deoarece prin acceptarea succesiunii se puteau aduce heredului nu numai
avantaje materiale, dar şi datorii pe care acesta urma să le suporte, s-a luat măsura ca numai aceia
care au capacitatea de a se obliga să poată face o declaraţie de acceptare a succesiunii.
Astfel pentru a se face acceptarea succesiunii trebuiau îndeplinite mai multe condiţii.
După vechiul drept civil, acceptarea moştenirii trebuie să emane de la succesibil însuşi chiar
dacă ar fi fost un sclav. Acesta era un act personal, în care nu putea fi înlocuit de nimeni. Dacă
succesiunea e deferită unui infans sau unui nebun, ea nu poate fi dobândită decât după ce infamul a
ieşit din infamie sau, dacă a vorba de nebun, după ce şi-a recăpătat raţiunea. Aceasta fiind cerută de
principiile vechiului drept, nu era admisă de dreptul pretorian, unde cererea unei bonorum possessio
era în genere un act de procedură căruia i se putea aplica regula după care, reprezentarea judiciară e
admisă în sistemul procedurii formulare. Astfel pot accepta mandatarul pentru o persoană culpabilă,
tatăl pentru infans, tutorele pentru impuber. Curatorul nu poate obţine decât o bonorum possessio
provizorie.
O altă condiţie specială era ius capiendi şi reprezenta o condiţie specială cerută pentru a putea
succede. Aceasta a fost creată de catre împaratul Augustus prin lex Junia si de lex Papia Poppaea.
Prima lege a lui Augustus conţine condiţii foarte severe şi de aceea împarătul a fost obligat să
mai amâne aplicarea ei şi în acest sens a adoptat şi a doua lege. Prin aceste legi Augustus a dorit să
combată celibatul, să încurajeze căsătoriile şi să sporească natalitatea, căci numai astfel progresul
statului putea merge mai departe. Augustus a crezut că prin acordarea anumitor avantaje şi oarecare
beneficii persoanelor căsătorite şi care aveau copii, spre deosebire de cei care erau căsătoriţi dar nu
aveau copii,că va putea combate scăderea natalităţii.
Legile caducare impuneau ca bărbaţii de la 25 la 60 de ani şi femeile de la 20 la 50 de ani să
trăiască în regimul căsătoriei. Şi se mai cerea ca bărbatul să aibă cel putin un copil; femeile dacă e
vorba de o ingenuă trei copii, liberta patru copii.
De asemenea, mai există o condiţie de incapacitate totală sau parţială de a dobândi o
moştenire după cum cei instituiţi erau celibes - adică necăsătoriţi, sau orbi-căsătoriţi dar fără copii.
Cei din prima categorie nu primeau nimic din moştenire, iar cei din a doua categorie nu primeau
decât numai jumătate.
4. Efectele acceptării
În dreptul roman prin acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre patrimoniul
defunctului şi cel al heredelui, întrucât era vorba de o dobândirea per universitatem.
la Distanţă
Drept roman 77
Consecinţa confuziunii activului din cele două patrimonii este că, creditorii defunctului sunt
obligaţi să suporte asupra bunurilor succesorale concursul creditorilor personali ai heredelui şi
invers, creditorii personali ai heredelui sunt obligaţi să suporte concursul creditorilor defunctului.
Moştenitorul, devenind moştenitor universal şi fiind ţinut şi asupra persoanei sale şi asupra
bunurilor sale, el este obligat in infinitum, este obligat ultra vires hereditatis, ca şi cum ar fi vorba
de o obligaţie contractată de el personal.
În aceste condiţii, ca măsură de protecţie în favoarea creditorilor defunctului, în contra
confuziunii activului succesoral cu a activului personal al heredelui, s-a creat separatio bonorum.
Aceasta presupunea o separare a bunurilor defunctului de cele ale moştenitorilor, astfel încât nu mai
riscă să vină în concurs cu creditorii moştenitorului, ci işi valorifică drepturile de creanţă din activul
succesoral, înaintea altor creanţe.
Separatio bonorum era cerută de magistrat şi era admisă tot de el, iar pentru a fi admisă
trebuie să fie posibilă. Aceasta era imposibilă când bunurile au fost înstrăinate de herede sau când
bunurile moştenirii şi-au pierdut individualitatea lor, astfel că nu se mai putea stabili în fapt
identitatea, după un anumit interval de timp de 5 ani, între aceste bunuri şi bunurile heredelui.
În schimb, pentru protecţia bunurilor personale ale heredelui, în contra obligaţiunii de a plăti
ultra vires hereditas au fost acordate trei măsuri: 1) separatio bonorum dată prin edict heredelui
necesar, adică sclavului; 2) jus abstinendi acord de pretor lui heres suus şi 3) beneficiul de inverntar,
care a fost acordat de Justinian oricărui moştenitor.
În primul caz, pretorul acorda lui heres necessarius, sclavului, o separatio bonorum pentru a
scuti de plata datoriilor succesiunii. Această situaţie nu-l împiedica pe sclavul îndrituit ca
moştenitor, ca să poată fi urmărit de creditori şi să-i vândă bunurile pe numele său. De asemenea
heredele nu răspundea de datorii cu persoana sa şi nu putea fi urmărit pentru plata datoriilor asupra
bunurilor pe care le-ar fi dobândit în viitor.
A doua măsură – jus abstinendi – a fost luată tot de pretor şi dispensa pentru heres suus şi
persoanele in mancipio de plata datoriilor ultra vires hereditatis astfel încât – heredele care avea
acest beneficiu nu putea fi urmărit personal şi nici bunurile succesorale nu puteau fi vândute pe
numele său.
În fine, a mai fost creat beneficium inventarii – de către Justinian în anul 531 prin care
prevedea pentru succesibil obligaţia de a plăti datoriile moştenirii în condiţiile în care trebuie să
facă în termen de două luni un inventar al bunurilor succesorale în prezenţa unui tabularius şi a unor
anumiţi martori şi să certifice sub jurământ, cum că inventarul este sincer şi real.
Un ultim efect al acceptării moştenirii constă în dobândirea proprietăţii mortis causa – pentru
cauză de moarte, dobândirea bunurilor în universalitatea lor.
Un prin aspect se referă la situaţia în care sunt mai mulţi moştenitori – comoştenitori, situaţie
în care se pune problema raportului juridic dintre aceştia după cum urmează:
- în cazul creanţelor şi datoriilor provenite de la defunct, acestea se divid între moştenitori de
plin drept;
- în cazul bunurilor corporale, comoştenitorii se află în stare de indiviziune, şi ei pot pune
capăt acestei stări prin intentarea lui actio familiae herciscunde.
Un al doilea aspect priveşte raportul bunurilor - collatio bonorum. În acest context
moştenitorii sunt obligaţi să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit în timpul
vieţii lui pater familias.
VI. Repudierea succesiunii
1. Noţiune
Repudierea de catre mostenitorii a mostenirii se facea in baza unei declaratii lipsite de forme
solemne. Mai mult, chiar si tacerii mostenitorilor le-au fost conferite efecte juridice: daca nu se
la Distanţă
Drept roman 78
pronunta intr-un anumit termen de acceptare a mostenirii, se considera ca el a repudiat acea

mostenire.
2. Efectele repudierii
Repudierea era susceptibila a produce mai multe efecte:
Daca erau mai multi mostenitori si numai unul repudia, se producea acrescamantul (ius
adcrescendi), cota moştenitorilor acceptanţi se majora cu cea a mostenitorului repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia, veneau la mostenire toti substitutorii. Daca
nu existau substitutori, se deschidea mostenirea legala, iar daca nu existau nici mostenitori legali,
mostenirea era socotita vacanta, fiind culeasa de statul roman.
VII. Sancţiunea moştenirii
Sanctiunea mostenirii diferea in functie de mostenirea civila sau pretoriana.
1. Sancţiunea moştenirii conform dreptului civil
Moştenirea civilă era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de hereditate), o actiune cu
caracter universal ce are ca obiect intrega mostenire, deci o universalitate de bunuri. Hereditates
petitio se deosebea de actiunea in revendicare care putea avea ca obiect numai res certa. Aceasta
actiune era intentanta de mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in revendicare nu trebuie sa
dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului, ci doar ca el este mostenitor civil.
Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civil si sa nu posede
bunuri succesorale, iar paratul sa posede bunuri succesorale, fie pro herede (cu buna-credinta,
crezand ca el este mostenitor civil), fie pro possesore (paratul este de rea-credinta,stiind ca nu este
mostenitor, dar justficand mostenirea asupra bunurilor (possideo quia possideo). Putea fi intentata si
impotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit possidere si qui liti se obtulit.
In baza intentarii lui hereditatis petitio se produceau unele efecte ce erau reglementate prin
senatusconsultul Juventian. Potrivit acestuia, paratul de buna-credinta era tinut sa raspunda pentru
bunurile succesorale care lipseau din mostenire numai daca el realiza o imbogatire de pe urma
acestor bunuri, pe cand paratul de rea-credinta era tinut sa raspunda pentru tot ceea ce lipsea,
indiferent de cauza ce condusese la micsorarea activului succesoral.
2. Sancţiunea moştenirii conform dreptului pretorian
Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum bonorum (cu privire la toate
bunurilesuccesorale). Cel ce pretindea ca este mostenitor pretorian se prezenta la pretor si trebuia sa
faca o declaratie fata de care pretorul ii acorda bonorum possessio, dar numai in mod formal, caci
de fapt pretorul ii conferea doar calitatea de mostenitor pretorian pentru ca eliberarea propriu-zisa a
interdictului si punerea efectiva in posesiune a pretentului avea loc numai daca acesta intrunea in
realitate conditiile pentru a fi considerat mostenitor pretorian.
VIII. Legatele
1. Definiţie
Legatele sunt dispozitii formulate in termeni imperativi si solemni ce greveaza asupra
heredelui testamentar si prin care testatorul dispune de anumite bunuri in principal individual
determinate in favoarea unei persoane numita legatar.
2. Evoluţie, categorii şi sancţiune
Legatele erau de 4 feluri: legatul per vindicationem, legatul per damnationem, legatul per
praeceptionem, legatul sinendi modo.
Sancţiunea legatelor diferea in functie de tipul de legat:
1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta intr-o actiune in revendicare, caci prin
efectul acestui legat, legatarul devenea proprietar al bunului legat chiar de la momentul deschiderii
succesiunii.
2. In cazul legatelor per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul devenea
creditor fata de mostenitor, sanctiunea era o actiune personala, speciala, numita actio ex testamento.
la Distanţă
Drept roman 79
3. In cazul legatului per praeceptionem, sanctiunea era chiar o actiune de iesire din
indiviziunea familiala, numita actio familiae herciscunde. Legatarul in calitate de mostenitor avea
dreptul de a cere imparteala mostenirii.
3. Condiţii de formă şi de fond
a) Condiţii de formă
Legatul figura in mod necesar in testament, iar sub aspectul conditiilor de forma, trebuia
redactat in termeni imperativi si solemni in cadrul unei clauze ce in textul testamentului figura
imediat dupa instituirea de mostenitor.
Din punctul de vedere al formei, legatele erau de 4 feluri:
1. Legatul per vindicationem
2. Legatul per damnationem
3. Legatul per praeceptionem
4. Legatul sinendi modo
Primele 2 au aparut in epoca veche, iar ultimele 2 in epoca clasica.
1. Legatul per vindicationem
Testatorul transmite direct catre legatar un bun individual determinat “Dau si leg lui Tititus pe
sclavul Stihus”. In acest caz legatarul devine direct proprietar al bunului legat cu incepere si
momentul decesului testatorului, calitate in care legatarul avea la indemana mijlocul juridic al
actiunii in revendicare. Rezulta asadar ca nu se nasteau raporturi juridice intre legatar si
mostenitorul testatorului in cadrul legatului.
2. Legatul per damnationem
Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita un anumit bun legatarului “Heredele meu
safie obligat sa-i dea lui Titius pe scavul Stihus”, caz in care se nastea un raport juridic obligational
intre legatar si mostenitor, raport in virtutea caruia legatarul (creditor) are o datorie personala
impotriva mostenitorului. In epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul neronian care a
prevazutca un legat per vindicationem care era nul pentru nerespectarea condiilor de forma putea fi
valabil ca legat per damnationem. Cu pornire de la aceasta prevedere, jurisprudenta romana a extins
aceste dispozitii si a aratat ca daca legatul per vindicationem nul poate fi socotit ca legat per
damanationem, cu atat mai mult un legat per vindicationem va fi valabil si ca legat per
damnationem. Din acest moment, in baza acestei interpretari, legatarul per vindicationem a
dobandit un drept de optiune, in sensul ca daca el dorea sa primeasca insusi bunul legat se considera
legatar per vindicationem, iar daca se multumea numai cu contravaloarea acelui bun, se socotea
legatar per damnationem.
3. Legatul praeceptionem
Era utilizat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul gratifica pe
unii din mostenitori, acordandu-i suplimentar si un legat, rezultand ca cel in cauza avea o dubla
calitate, atat de mostenitor, cat si de legatar. In calitate de legatar avea dreptul de a lua mai inainte
bunul legat, adica avea dreptul de intra in posesia bunului inainte de a incepe imparteala succesorala
intre succesori (de unde si denumirea, prin luare mai inainte)
4. Legatul sinendi modo
Acest legat era conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in stapanirea bunului
legat, reprezentand totodata o obligatie de non facere in sarcina mostenitorului care avea obligatia
de a nu intreprinde nimic de natura a-l impiedica pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat :
”Heredele meu sa fie obligat sa-i permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus”.
b) Condiţii de fond
1. Legatarul sa aiba testamenti factio pasiva
2. Executarea legatului apasa asupra mostenitorilor, cu exceptia legatelor per praeceptionem,
in care mostenitorul era si legatar, in toate celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa transmita
la Distanţă
Drept roman 80
anumite bunuri in favoarea unor legatari care nu erau mostenitori. In conditiile in care Legea celor
XII Table asigura o libertate nelimitata testatorilor de a dispune prin legat, nu rareau fost ocaziile
cand mostenitorii erau grevati cu legate mari in favoarea unor straini, situatie in care mostenitorii se
vedeau expusi riscului de a transmite cu titlu de legat majoritatea activelor succesorale, fiind in plus
tinuti sa plateasca datoriile succesorale. Acest lucru a avut ca rezultat imediat o crestere a cazurilor
de repudiere a succesiunilor incarcate de legate mari, aspect care rasfrangea negativ asupra
creditorilor succesorului, care isi vedeau pericilitata posibilitatea de a-si valorifica creantele. Pentru
acest motiv, statul roman a intervenit, dand o serie de legi menite a ingradi testatorului libertatea de
a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria - care prevedea ca un legat nu poate avea ca obiect un bun cu
ovaloare mai mare de 1000 de asi
2. Legea Voconia - care prevedea faptul ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea
carerevenea mostenitorilor. Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi, fie lasand foarte
multe legate mai mici de1000 asi, fie in valoare mai mica decat cea care revenea mostenitorilor. In
cele din urma s-a dat o noua lege.
3. Legea Falcidia (in anul 40 i.e.n)-prin care s-a instituit un soi de rezerva succesorala, Quarte
Falcidiana. Legea prevedea ca mostenitorul trebuia in mod obligatoriu sa primeasca ¼ din
mostenire, in caz contrar urmand ca legatele excedentare sa fie deduse proportional.
3. Regula catoniană (data de Cato cenzorul) prin care se prevedea ca un legat nul in
momentulredactarii testamentului,va ramane nul pentru totdeauna. Regula avea in vedere cazul in
care la momentul redactarii testamentului, testatorul lasa un legat nevalabil, ulterior intervenind
situatii care faceau posibila executarea lui. Chiar si asa legatele nu deveneau valabile, ramanand in
continuare nule. De exemplu testatorul lasa prin legat ce nu se afla la acea data in patrimoniul sau,
legatul fiind nul din lipsa de obiect. Chiar daca ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul sau,
legatul era in continuare nul.
IX. Fideicomisele
1. Definiţie
Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o persoana numita disponent roaga o alta persoana
numita fiduciar sa transmita fie un anumit bun, fie o parte dintr-un patrimoniu, fie chiar un
patrimoniu integral, unei alte persoane numita fideicomisar.
2. Evoluţie şi categorii
Fideicomisul putea figura fie in testament, fie in afara lui. Cand era in cadrul testamentului,
disponentul era chiar testatorul, iar fiduciarul era fie mostenitorul, fie legatarul. Romanii figurau in
mod frecvent la fideicomisul aflat in afara testamentului, care avea avantajul nu aveau nicio
conditie nici de fond, nici de forma. Asadar fideicomisele puteau fi formulate in orice forma si
procurau avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea totusi dobandi pe
acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire
Au existat două forme ale fideicomiselor, respectiv fideicomisul de familie şi cel de ereditate.
Fideicomisul de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest fideicomis de
familie. In baza acestuia, o persoana, de regula un descendent primea in calitate de fiduciar unele
bunuri dela un ascendent cu conditia de a le pastra, pentru a le transmite mai departe propriilor sai
descendenti. Descendentii fiduciarului urmau a deveni apoi la randul lor fiduciari, iar aceasta
practica asigura timp indelungat pastararea unor bunuri succesorale mai valoroase in cadrul
aceleiasi familii.
Principiul care a stat la baza a fost generalizat si extins pe cale de interpretare in feudalism,
unde aparuse ca o aplicatie a acestuia, privilegiul primului-nascut prin care, daca primul-nascutera
prodig ( risipitor) exista riscul pierdierii bunurilor a caror protejare se urmarea, astfel ca
la Distanţă
Drept roman 81
fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica juridica, fiind cunoscut sub forma
substitutiunii feideicomisare.
Fideicomisul de ereditate: Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era
chiar mostenitorul care transmitea fideicomisarului o parte din mostenire, chiar intreaga mostenire,
fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile succesiunii. Intrucat aceasta practica era inechitabila fata
de mostenitor care era pagubit, caci platea toate datoriile desi nu urma sa primeasca decat o parte
sau chiar nimic, s-au dat 2 senatusconsulte: Trebellian si Pagasian prin care s-au reglementat
raporturile dintre fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa nu fie pagubit.
3. Sancţiune
Mult timp insa, fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic, ci pe plan religios, caci
fiduciarul trebuia sa jure pe zei ca va indeplini dorinta disponentului. Ulterior sanctiunea a trecut pe
plan moral, caci fiduciarul care nu respecta rugamintea disponentului era supus riscului infamiei.
Abia in vremea imparatului August, fideicomisul a fost sanctinat juridic, devenind un act.
1. Face parte din categoria sui heredes:
a) soţia căsătorită fără manus;
b) fiul emancipat;
c) adrogatul.
2. Fac parte din categoria moştenitorilor pretorieni:
a) adgnatus proximus;
b) bonorum possessio unde liberi;
c) gentiles.
3. Testamentul calatis comitiis era accesibil:
a) numai patricienilor;
b) numai plebeilor;
c) atât patricienilor, cât şi plebeilor.
4. Rudele civile din a doua sau a treia categorie de agnati făceau parte din categoria:
a) heredes extranei;
b) heredes sui et necesarii;
c) heredes necesarii.
5. Prin această formă de legat, testatorul transmite direct legatarului proprietatea asupra unui
bun determinat:
a) legatul per vindicationem;
b) legatul per damnationem;
c) legatul per praeceptionem.
6. Fideicomisul a fost sancţionat juridiceşte în epoca:
a) împăratului Augustus;
b) împăratului Hadrian;
c) împăratului Marc Aureliu.
Moştenirea ab intestat
Acceptarea succesiunii în dreptul roman
Legatele şi fideicomisele – privire comparativă
la Distanţă
Drept roman 82
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
la Distanţă
Drept roman 83
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 OBLIGAŢIILE
să delimitezi raporturile juridice obligaţionale;
să identifici elementele raportului juridic obligaţional;
să identifici diferitele categorii de obligaţii;
Timp mediu să delimitezi executarea obligaţiilor de transferul acestora;
estimat pentru studiu individual: 4 ore
I. Caracterizare generală a obligaţiilor
1. Origine
Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul de tranziţie
de la societatea gentilică la cea politică.
Cercetarea originii evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes datorită urmelor pe care
etapele succesive de dezvoltare a acesteia le-au lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi
asupra terminologiei juridice romane.
Conceptul de obligaţie a ajuns, treptat, într-un stadiu de elaborare perfectă, care presupune
un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost o
simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un îndelungat şi
complex proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat naştere la controverse.
Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract sponsio religiosa, făcut sub formă de
jurământ, ce avea loc cu ocazia unui delict, şi terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul
se obliga să plătească păgubaşului, ideea de legătură apare în cadrul obligaţiei şi trece de la legătura
religioasă la una juridică, ce a fost mai întâi precedată de una materială.
Etapele evoluţiei obligaţiei, aşa cum au fost ele analizate de cercetători ai dreptului roman,
sunt următoarele:
1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii colectivităţii îi
luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor.
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat,
potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în schimbul unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în care trebuie să vedem cea
dintâi obligaţie contractuală.
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea sa.
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca propriul său
garant.
Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente ale obligaţiei se contopesc. Din
momentul în care delincventul se obligă direct, procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat.
2. Definiţie
În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată „o legătură de drept care ne impune
necesitatea de a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În viziunea lui Gaius obligaţiile se
nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect anumite prestaţiuni. În caz de conflict de
interese între respectivele părţi ale raporturilor obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele
acţiuni personale, acţiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva.
la Distanţă
Drept roman 84
Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este obligat, adică
prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar nişte varietăţi ale
drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei obligaţii este tocmai acela
de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.
Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o definiţie ce a rămas celebră. El arată că
„substanţa obligaţiei nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne
face titularul unei servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dea, să facă sau să nu facă ceva.”
Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau determinabile, în
virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie să execute în favoarea
alteia numită subiect activ sau creditor, o prestaţiune oarecare determinată sau determinabilă,
constând în dare, facere sau non facere.
3. Elemente
Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus, descoperim
următoarele elemente ale obligaţiei:
A. Juris vinculum. Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere între
creditor şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto.
Chiar din epoca străveche, debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public al
magistratului.
B. Jus in personam. Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de voinţa
creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi obligaţia, fie refuzând să o
execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia creditorului, care putea, raportându-ne la diferite
epoci să-l ucidă, să-l aservească, să-l vândă peste Tibru sau să obţină condamnarea sa pecuniară.
Fiind strâns legată de persoana creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu poate genera decât
drepturi personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi constă în prerogative
reale.
C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic.
D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile raportului
juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune respectivelor părţi de la sine şi care
pentru eventualul judecător al cauzei are valoare de reper juridic fundamental.
E. Dies sau tempus. Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât nu
există obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în mod natural,
orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a vedea astfel stinsă obligaţia.
F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât nu există
obligaţii care să nu poată fi cuantificate în bani.
Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare, facere şi non facere.
Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea unui drept real asupra unui bun. Oricât
de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era destul de rară, întrucât mancipaţiunea sau cesiunea nu
aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degrabă, constituiau ocazia abandonării
unei puteri asupra lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi bun de către
dobânditor.
Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei părţi, a raportului obligaţional
şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei. Nu orice activitate înseamnă facere, ci ea
trebuie să corespundă acţiunii comune în caz de delict, sau precizării părţilor în caz de contract.
Non facere înseamnă simpla abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie să-i
producă un prejudiciu creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de creditorul său, în
scopul de a nu presta ceva în folosul unui terţ.
la Distanţă
Drept roman 85
Praestare este termenul generic folosit de către romani pentru a denumi toate cele tei feluri de
obligaţii. Practic, prin el poate fi acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane.
Pe lângă aceste elemente ale obligaţiilor avem subiectele obligaţiei şi sancţiunea.
A. Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze prestaţia în
favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l constrânge.
B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în virtutea unei
legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât caracterul pasiv, cât şi
cel activ sunt privite doar sub raport procesual.
Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui creditor de a acţiona în
justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi, eventual, după obţinerea sentinţei judecătoreşti,
dreptul de a cere concursul forţei publice pentru punerea în executare silită a sentinţei.
4. Tipuri de obligaţii
Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un
fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare clasificarea bipartită, formată din contracte şi
delicte, considerată, chiar de Justinian, cea mai importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit
necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă clasificare.
Clasificarea tripartită era cea în care apar contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare ale
obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea.
Clasificarea quadripartită apare în legislaţia lui Justinian, prezentând un caracter sistematic
mai pronunţat, în sensul că oferă elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea
actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte, această clasificare nu
conţine unele izvoare. În această clasificare apar obligaţiile contractuale, delictuale,
quasicontractuale şi quasidelictuale.
Obligatiile contractuale se numesc astfel deoarece izvorasc din contracte.Contractele se
clasifica in baza a trei criterii: dupa sanctiune, dupa efecte si dupa modul de formare.
Dupa sanctiune, contractele se impart in: de drept strict,contracte sanctionate prin actiuni de
drept strict; şi de buna credinta, contracte sanctionate prin actiuni de buna credinta.
După efecte, contractele sunt: unilaterale, contracte ce creeaza obligatii in sarcina unei singure
personae; şi bilaterale sau sinalgamatice,contracte ce dau nastere unor obligatii in sarcina ambelor
parti.
Dupa modul de formare, contractele sunt:
- solemne,contracte ce sunt guvernate de principiile interpretarii literale, al unilateralitatii, al
oralitatii. Pentru nasterea acestor contracte este nevoie de utilizarea unor forme. Romanii au
cunoscut urmatoarele contracte solemne: iusiurandum liberti, sponsio religiosa, stipultio, dotis
dicto, nexum,litteris.
- nesolemne,contracte ce nu necesita o forma speciala si care se subdivide in trei categorii:
contracte reale, pentru formarea acestor contracte este nevoie de consimtamantul partilor insotit de
remiterea materiala a lucrurilor. Aceste contracte sunt: mutuum, fiducia, gajul, comodatul,
depozitul; contracte consensuale, pentru formarea acestora este nevoie de simplul acord de vointa al
partilor.Aceste contracte sunt: emptio-venditio, societas, locatio, mandatum; contracte nenumite, se
formeaza printr-o conventie insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti.Aceste
contracte sunt: do ut des, do ut facias, facio ut des, facio ut facias.
Obligatiile delictuale.Aceste obligatii izvorasc din delicte. Romanii intelegeau prin delict o
fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii, care dadea nastere la obligatia delicventului de a repara
prejudicial cauzat. Ei au clasificat delictele in delicte private si delicte publice. Au existat
urmatoarele delicte private: delicte private vechi si delicte private noi. Delictele private vechi sunt:
furtum, injuria, damnum injuria datum. Delictele private noi au fost urmatoarela: metus, dolus,
rapina, fraus creditorum.
la Distanţă
Drept roman 86
Obligatiile qusicontractuale.Aceste obligatii izvorasc din quasicontracte.Quasicontractul este

un fapt licit ce genereaza efecte juridice similar cu ale contractului. In Institutele lui Justinian se
mentioneaza ca quasicontractele apar pe langa plata lucrului nedatorat. Acestea sunt urmatoarele:
plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea,
acceptarea succesiunii.
Obligatiile quasidelictuale, izvorasc din quasidelicte, care sunt fapte ilicite pe care totusi
romanii le-au incadrat datoritamentalitatii lor conservatoire in categoria delictelor. Quasidelictele
sunt: judex qui litem suam facit (judecatorul care din neglijenta sau cu intentie aduce paguba uneia
din parti), effussis et dejectis (paguba cauzata unei persoane sau lucru prin varsarea sau aruncarea
unor obiecte in strada dintr-un apartament),positis et suspensis(atarnarea unor obiecte in afara
apartamentelor), faptele persoanelor aflate in slujba cauponum, nautarum et stabulariorum (cand
persoanele aflate in slujba capitanilor de corabii, a hangiilor si a proprietarilor de grajduri comiteau
un furt sau pagubeau sub alta forma calatorii, acestia din urma aveau o actio in factum pentru a
obtine o suma de bani ca despagubire.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct de vedere, obligaţiile se clasifică în
obligaţii civile şi obligaţii naturale.
Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care participă la raportul juridic.
Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în obligaţii simple şi obligaţii complexe.
Obligatiile simple constituie obligatii cu un singur debitor si un singur creditor.
Obligatiile complexe sunt obligatii cu pluralitate de subiecte.Avem mai multe situatii:
1. Obligatii in care debitorii si creditorii se gasesc pe picior de egalitate. Aici exista obligatii
conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Obligatii conjuncte, functioneaza principiul divizibilitatii
creantelor si datoriilor. Creditorii vor pretinde partea lor de creanta, iar debitorii vor putea fi tinuti
fiecare in parte pentru partea lor de datorie. Obligatii coreale, oricare dintre creditori poate pretinde
intreaga creanta si oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie.
2. Obligatii in care debitorii si creditorii nu se gasesc pe picior de egalitate, alaturi de
creditorul principal, putand aparea creditori accesorii sau garanti alaturi de debitorul principal. Aici
exista adstipulatio (actul prin care un creditor accesor se alatura creditorului principal) si
adpromissio (actul in baza caruia un debitor accesor se alatura debitorului principal).
5. Tipuri speciale de obligaţii
Modalităţile obligaţiilor
a) Obligaţii cu termen şi sub condiţie
Modalitatile sunt modificari pe care le sufera obligatiile in existenta,executarea sau obiectul
lor,datorita vointei partilor.
Principalele modalitati sunt: termenul, conditia accesio si modus.
Termenul (dies) constituie un eveniment viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau
extinctibilitatea unei obligatii.
El este de mai multe feluri:
- termen fix-certus quando.Este atunci cand se stabileste o data determinata cum ar fi de
exemplu ad Calendas apriles-la calendele lui aprilie ale anului in curs. Contrariul sau este termenul
variabil-incertus quando, adica un eveniment viitor care se va realiza cu siguranta, dar nu se stie
précis data cand se va realiza, cum ar fi moartea unei personae;
- termenul expres, adica indicat in mod précis sau tacit;
- termenul suspensiv-dies ad quo, termenul care suspenda exigibilitatea creantei.Obligatia ia
nastere la incgeierea contractului-dies cedit, dar plata se poate cere numai dupa indeplinirea
termenului;
- termenul extinctiv-dies ad quam este termenul la indeplinirea caruia obligatia devine
extinctiva, se stinge.
la Distanţă
Drept roman 87
Pana la indeplinirea termenului, obligatia a produs toate efectele obisnuite ale unei obligatii
pure si simple.
Conditia-conditio este un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea
unei obligatiuni.
Ea trebuia sa indeplineasca anumite trasaturi caracteristice:
- sa fie posibila si licita;
- sa fie un eveniment viitor;
- sa fie un eveniment nesigur.
Conditiile sunt de mai multe feluri:
- pozitive sau negative, produc efecte dupa cum se intampla sau nu evenimentul;
- cauzale, potestative sau mixte.Cele cauzale depind de hazard, iar cele potestative depind de
vointa uneia dintre parti, cele mixte depind de vointa partilor si de o cauza exterioara
- conditia suspensiva-este un eveniment viitor si nesigur, de care depinde nasterea unei
obligatiuni. Pana la indeplinire se suspenda obligatiunea partilor.
b) Obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile
O obligatie este divizibila sau indivizibila dupa cum obiectul ei este sau nu susceptibil de o
prestatiune partiala. Proprietatea, uzufructul, habitatia sunt drepturi reale sau divizibile, servitutiile
prediale, dreptul de uz sunt drepturi reale indivizibile.
Obligatia este divizibila atunci cand obiectul prestatiei este susceptibil de a fi fractionat in
prestatiuni partiale, omogene, care corespund cu prestatia totala. Pot exista o multitudine de debitori
sau de creditori in momentul formarii contractului sau posterior cand debitorul sau creditorul a
murit, lasand mai multi mostenitori.
Obligatia este indivizibila atunci cand obiectul prestatiei nu este susceptibil de a fi fractionat
in prestatiuni partiale omogene si care sa corespunda cu prestatia totala.
Obligatia de a face este, in general, indivizibila, obligatia de a constitui o servitude prediala la
fel, deoarece in aceste cazuri, executia nu ar putea avea loc in mod util decat pentru intreg.
Indivizibilitatea are urmatoarele efecte:
- fiecare creditor poate cere de la debitor prestatia totala, garantandu-i ca nu va fi urmarit de
ceilalti creditori. Daca debitorul va fi condamnat pentru neexecutare, fiecare creditor va obtine o
condamnare pecuniara numai pentru partea sa.
- in cazul mai multor debitori,creditorul va putea cere de la unul din ei plata ,ramanandu-I
debitorului care a platit o actiune in regres contra celorlalti debitori.
c) Obligaţii solidare
O obligatie are, in mod normal, doi subiecti:un subiect activ(creditorul)si un subiect
pasiv(debitorul).
Obligatia solidara este cea in care o aceeasi prestatie este datorata in intregime de mai multi
debitori sau la mai multi creditori, dar nu trebuie efectuata decat o singura data.Solidaritatea rezulta,
in special, din vointa partilor exprimata intr-o conventie sau intr-un testament. Solidaritatea este de
doua feluri: solidaritate active si solidaritate pasiva.
II. Efectele obligaţiilor
Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de creanţă, produc două efecte, respectiv un
efect normal, pe de o parte, sau un efect accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul
normal.
1. Efectul normal
Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia asumată prin contract, pentru
ca creditorul să-şi poată valorifica drepturile de creanţă.
Principiul relativităţii efectelor contractelor
la Distanţă
Drept roman 88
Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract. Principiul relativităţii
efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere,
neque prodesse potest – contractul încheiat între unii nu vatămă şi nici nu profită altora.
Prin părţi contractante, romanii înţelegeau:
• persoanele care au încheiat contractul;
• moştenitorii acestor persoane;
• creditorii lor chirografari.
Din acest principiu general al relativităţii efectelor contractului decurg alte trei principii
speciale:
• principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
• principiul nulităţii promisiunii pentru altul;
• principiul nereprezentării în contracte. Treptat, acest ultim principiu special a fost înlăturat
parţial.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază adagiul: nemo alteris stipulari potest –
nimeni nu poate stipula pentru altul.
Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.Stipulaţiunea obişnuită
urmează să-şi producă efectele între părţile care au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe
Secundus “Promiţi să-mi dai 1000 de seterţi?”. Secundus răspunde: “Promit”. Acest contract
produce efecte între părţi. Dar stipulaţiunea pentru altul urmează să producă efecte pentru o terţă
persoană cenu a participat la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus:
“Promiţi să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?”. Secundus răspunde “Promit”. O asemenea
promisiune este nulă şi faţă de Primus, şi faţă de Tertius, deoarece, dacă Secundus nu-i plăteşte lui
Tertius, există două posibilităţi:
• Secundus să fie chemat în justiţie de către Primus. În acest caz, Secundus se apără cu succes,
arătând că Primus nu are un interes în contract, iar cel care nu are un interes în contract nu poate
intenta acţiune în justiţie.
• Dacă Secundus va fi chemat în justiţie de către Tertius, se va apăra cu succes, afirmând că
lui Tertius nu i-a promis nimic, de vreme ce el nu a participat la încheierea contractului.
Acest procedeu al stipulaţiunii pentru altul prezintă o utilitatea practică deosebită, deoarece
prin această stipulaţiune, două operaţii juridice distincte pot fi înlocuite printr-una singură. Spre
exemplu, Secundus datorează 1000 de sesterţi lui Primus, iar Primus îi datorează 1000 de sesterţi lui
Tertius. În acest caz, în loc săse facă două plăţi, se face o singură plată, deoarece, dacă Secundus
plăteşte 1000 de sesterţi lui Tertius, se stinge obligaţia lui Secundus faţă de Primus, precum şi
obligaţia lui Primus faţă de Tertius.
De aceea, romanii au avut interesul ca stipulaţiunea pentru altul să fie executorie. Pentru ca
stipulaţiunea pentru altul să devină executorie, romanii au recurs la stipulatio poenae (stipulaţiunea
unei penalităţi). Aceasta se încheie după încheierea stipulaţiei pentru altul şi urma să-şi producă
efectele între părţi, căci în cazul acestei stipulţiuni Primus îl întreabă pe Secundus: “Dacă nu-i
plăteşti 1000 de sesterţi lui Tertius, promiţi să-mi plăteşti mie 5000 de sesterţi?”. Secundus
răspunde “Promit”.
Această stipulaţiune este valabilă, pentru că se încadrează în cerinţele relativităţii efectelor
contractului, astfel încât dacă Secundus nu execută stipulaţiunea nevalabilă şi să-i plătească 1000 de
sesterţi lui Tertius, va trebui să o execute pe cea valabilă şi să-i plătească 5000 de sesterţi lui
Primus. Prin urmare, faţă de acest mecanism, Secundus are tot interesul să execute stipulaţiunea
nevalabilă, pentru că altfel ar fi plătit mai mult.
În acest fel, stipulţiunea pentru altul a devenit executorie.
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul
la Distanţă
Drept roman 89
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul are la bază adagiul: nemo alienum factum
promitere potest – nimeni nu poate promite fapta altuia. În acest caz, Primus îi promite lui Secundus
că Tertius îi va da 1000 de sesterţi. Această promisiune nu este valabilă. Astfel, dacă Secundus îl
cheamă în justiţie pe Primus, Primus se apăra cu succes spunând că el nu a promis fapta sa. Dacă va
fi chemat în justiţie Tertius, şi acesta se va apăra cu succes spunând că el nu i-a promis nimic.
Atunci, pentru ca o asemenea promisiune să producă efecte juridice, romanii au modificat
forma. Potrivit formei modificate, Primus îi promitea lui Secundus că va proceda de aşa manieră,
încât să îl determine pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi. Dacă Tertius nu-i va plăti lui
Secundus 1000 de sesterţi, va fi chemat cu succes în justiţie Primus, deoarece Primus a promis fapta
sa, şi anume că-l va determina pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi.
Principiul nereprezentării în contracte
Pater familias, în calitate de persoană sui iuris, ia parte la contract printr-un alt pater familias.
Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui
contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias.
Acel pater familias care dă o împuternicire altui pater familias în vederea executării unui
contract se numeşte reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se
numeşte reprezentant. În funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract poate fi:
• perfectă;
• imperfectă.
În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se
produc asupra reprezentatului. Deşi contractul este încheiat de către reprezentant, reprezentatul va
deveni creditor sau debitor.
În cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături dereprezentant, ceea ce
înseamnă că în cazul reprezentării imperfecte, întotdeauna creditorul va avea doi debitori, şi pe
reprezentant, şi pe reprezentat, având posibilitateade a-i urmări în justiţie, la alegere, fie pe
reprezentat, fie pe reprezentant. În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate fi activă
sau pasivă. Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea
este activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de debitor,
reprezentarea este pasivă. Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că în cazul
reprezentării imperfecte reprezentatul se obligă alături de reprezentant. În schimb, reprezentarea
perfectă poate fi pasivă sau activă.
Acest sistem de concepte a fost creat pe baza unei evoluţii milenare. Nu a fost cunoscut de
vechii romani, deoarece aceştia nu au cunoscut reprezentarea în contract. Exigenţele vieţii
economice şi comerciale i-au constrâns să facă anumite concesii în etape succesive, pe baza cărora
s-a ajuns, mai întâi, la reprezentarea imperfectă, iar apoi, în unele cazuri excepţionale, chiar la
reprezentarea perfectă. Nici în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman nu s-a recunoscut pe
cale generală sistemul reprezentării perfecte în contract. Acest sistem s-a generalizatde abia în
epoca modernă.
2. Efectul accidental
Efectul accidental al obligaţiunilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese
atunci când obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere. Acestea sunt de două feluri,
după cum urmează: judecătoreşti şi convenţionale.
Există şase cazuri care determină neexecutarea obligaţiilor după cum urmează: mora, culpa,
dolul, cazul fortuit, forţa majoră, custodia.
Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut, care intervine fără vina debitorului şi duce la
dispariţia lucrului datorat, făcând imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a
luat măsurile obişnuite, fireşti, de pază. Spre exemplu, furtul sclavului datorat este un caz fortuit,
pentru că lucrul datorat a dispărut, deşi debitorul a luat măsurile fireşti de pază.
la Distanţă
Drept roman 90
De esenţa cazului fortuit este faptul că el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri
excepţionale de pază, măsuri la care, însă, de regulă, el nu era obligat. Spre exemplu, furtul
sclavului datorat putea fi prevenit dacă debitorul angaja nişte paznici, dar el nu era obligat, de
regulă, la asemenea măsură.
De regulă, intervenţia cazului fortuit îl exonerează pe debitor de răspundere.
Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub formă de intenţie, neglijenţă sau
neîndemânare. Romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală.
Culpa delictuală este o formă de vinovăţie care se poate manifesta şi sub forma intenţiei, şi
sub forma neglijenţei, şi sub forma neîndemânării. Culpa delictuală presupune un fapt păgubitor, de
natură să creeze un prejudiciu, de unde rezultă că în cazul culpei delictuale, fapta comisă cu
vinovăţi eeste anterioară raportului juridic obligaţional. Altfel spus, culpa este cea care generează
obligaţia, urmând ca în virtutea raportului juridic născut din fapta vinovată, culpabilă, delincventul,
în calitate de debitor, să plătească o despăgubire victimei acelui delict, care avea calitatea de
creditor.
Culpa contractuală însă, este atitudinea vinovată a debitorului obligat prin contract. Ea se
manifesta numai sub forma neglijenţei sau a neîndemânării. Această atitudine vinovată este
posterioară raportului juridic izvorât din contract; ea poate avea loc numai după naşterea raportului
juridic, adică după naşterea obligaţiei. Culpa contractuală poate îmbrăca fie forma unei acţiuni, a
unei fapte, fie forma unei abţineri. În legislaţia lui Justinian se face distincţia între culpa gravă
(culpa lata) şi culpa levis, adică vinovăţia mai uşoară.
Culpa lata este culpa grosolană, pe care nu ar comite-o nici cel maineîndemânatic
administrator.
Culpa levis este culpa uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei, două forme culpa levis in
abstracto şi culpa levis in concreto.
Culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto sunt calificate în funcţie de criteriul
aprecierii vinovăţiei, deoarece aprecierea vinovăţiei debitorului se face prin comparaţie. Astfel, în
cazul culpei levis in abstracto, comportarea debitorului faţă debunul datorat se compară cu
comportarea unui bonus vir (unui bun administrator). În cazul culpei levis in concreto, comportarea
debitorului faţă de bunul datorat se compară cu comportarea aceluiaşi debitor faţă de celelalte
bunuri ale sale. Rezultă deci, că pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a culpei,
pentru că un bun administrator nu este neglijent, iar dacă se face o apreciere in abstracto a culpei,
ori de câte ori se constată că debitorul a fost neglijent faţă de bunul datorat, debitorul va fi
considerat în culpă.
Pe când în aprecierea culpei in concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai atunci când este
neglijent faţă de bunul datorat, în schimb este atent cu celelalte bunuri ale sale. Dacă însă debitorul
este neglijent şi faţă de bunul datorat, şi faţă de celelalte bunuri ale sale, nu va mai fi găsit în culpă,
apreciindu-se că aşa este el de felul lui.
Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace pieirea
lucrului datorat. Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin contract, ca şi culpa. Dar,
spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei debitorului care se manifestă prin intenţie,
ceea ce înseamnă că debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat. Datorită acestui fapt, debitorul
va răspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când urmează să primească un preţ (când
urmăreşte un interes) şi atunci când nu urmăreşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de
culpă va răspunde numai în acele contracte în care are un interes. Ca atare, acolo unde nu are
interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.
Mora se manifestă sub două forme:
• mora debitoris (întârzierea debitorului);
• mora creditoris (întârzierea creditorului).
la Distanţă
Drept roman 91
a) Mora debitoris este o întârziere vinovată a debitorului. Pentru ca debitorul să nu fi fost pus
în întârziere, trebuie ca acesta să nu-şi fi executat obligaţiile la termen din vina lui. Mai târziu, în
dreptul postclasic, era necesară şi o somaţie din partea creditorului, numită interpellatio.
b) Mora creditoris (întârzierea creditorului), adică întârzierea vinovată a creditorului, se
produce atunci când debitorul, deşi oferă plata la termen, conform condiţiilor prevăzute în contract,
creditorul refuză să primească plata. În acest caz, efectele morei debitoris încetează, chiar dacă plata
se oferă după punerea în întârziere, dar creditorul nu o primeşte. Din acel moment, debitorul nu va
mai răspunde obiectiv, iar intervenţia cazului fortuit sau a forţei majore îl vor exonera de
răspundere. După oferta plăţii neacceptată de către creditor, debitorul poate părăsi obiectul material
al obligaţiei în prezenţa unor martori.
Custodia este o formă de răspundere obiectivă, răspundere care poate lua naştere fie din lege,
fie din convenţia părţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii şi corăbierii răspundeau obiectiv, chiar
dacă între părţi nu se încheia o convenţie specială. Potrivit acestei răspunderi, dacă bagajele
călătorului erau furate, hotelierul nu putea invoca în apărare cazul fortuit, pentru că el răspundea
obiectiv, trebuind să ia măsuri de pază excepţionale. Custodia poate lua naştere şi din convenţia
părţilor, când debitorul acceptă să ia măsuri de pază cu caracter excepţional. Răspunderea obiectivă
se limitează numai la cazul fortuit, în sensul că forţa majoră îl va exonera pe debitor întotdeauna de
răspundere.
3. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în nici una din situaţiile care o
scuteau de răspundere trebuia să plătească despăgubiri numite daune interese.
Daunele interese sunt de două feluri, după cum urmează: daune interese judecătoreşti şi daune
interese convenţionale.
Suma de bani la care judecătorul îl condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este
desemnată prin expresia “daune-interese judecătoreşti”. Daunele-interese sau despăgubirile pot fi
fixate de către judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv.
Aprecierea în mod obiectiv a despăgubirii se va face atunci când debitorulare obligaţia de a
remite un lucru sau o sumă de bani. În asemenea cazuri, judecătorul va aprecia valoarea lucrului
datorat şi îl va condamna pe debitor să plătească acea valoare şi nimic mai mult.
Dacă însă debitorul s-a obligat să presteze un serviciu şi nu şi-a executa tobligaţia, judecătorul
va face o apreciere subiectivă a daunelor-interese, în sensul că va ţine cont atât de paguba efectiv
suferită de către creditor prin neexecutare, cât şi de câştigul de care creditorul a fost privat prin acea
neexecutare. Paguba efectivă a creditorului se numeşte damnum (pagubă), iar câştigul de care a fost
privat creditorul prin neexecutarea obligaţiei se numeşte lucrum (câştig). Din cei doi termeni s-au
născut mai târziu, în dreptul modern, expresiile de damnum emergens (paguba care se arată) şi
lucrum cesans (câştigul care lipseşte).
Părţile aveau posibilitatea de a fixa daunele-interese prin convenţia lor. Aceasta era o
convenţie specială, numită stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsă) alăturată contractului
principal, în care se prevedea că în ipoteza neexecutării contractului de către debitor, acesta să
plătească o sumă de bani.
III. Transferul obligaţiilor
Transferul obligaţiilor este desemnat şi prin expresia “cesiune de creanţe şi datorii”. Vechii
romani nu admiteau ideea de transfer a obligaţiilor, considerând, faţă de originea obligaţiei, că
drepturile de creanţă şi datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului şi de persoana
creditorului.
1. Cesiunea de creanţă
Prin cesiune de creanţă înţelegem procedeul juridic prin care creditorul transmite dreptul de
creanţă unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa, adică vechiul creditor, se numeşte
la Distanţă
Drept roman 92
cedant (cedent). Cel care dobândeşte creanţa, adică noul creditor, se numeşte cesionar, iar debitorul
se numeşte debitor cedat.
A. În epoca veche cesiunea de creanţă s-a realizat prin intermediul novaţiunii cu schimbare de
creditor. Prin acest procedeu, debitorul se obliga faţă de o altă persoană care dobândea creanţa în
locul vechiului creditor, situaţie în care era necesar consimţământul vechiului creditor, precum şi
cel al debitorului. Dar jurisconsulţii au observat că, în acest caz, nu este vorba propriu-zis de
transmiterea unei creanţe, ci este vorba despre înlocuirea unei creanţe cu o creanţă nouă, deoarece
novaţiunea este un mod de stingere a obligaţiilor, încât, practic, cesionarul nu dobândeşte aceeaşi
creanţă, ci una nouă. Astfel accesoriile vechii creanţe, cum sunt excepţiunile şi garanţiile, se sting
prin novaţiune, astfel încât cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin sigură decât cea care s-a stins.
B. Datorită acestui fapt, romanii au recurs la un procedeu mai evoluat – mandatul in rem suam
(mandatul în interes propriu). Mandatul in rem suam se numeşte aşa, deoarece, în mod excepţional,
se încheia în interesul mandatarului. Contractul de mandat se încheie, de regulă, în interesul
mandantului, adică în interesul aceluia care îl împuterniceşte pe mandatar să efectueze o anumită
operaţiune juridică. Mandatarul, după ce îndeplineşte acea obligaţie, trebuie să dea socoteala
mandantului pentru actele încheiate, iar, dacă prin efectul acelor acte, mandatarul dobândeşte o
creanţă, trebuie să transmită acea creanţă mandantului. De această dată, în mod excepţional, regula
nu se respectă, iar contractul de mandat se încheie în interesul mandatarului, în sensul că dreptul de
creanţă dobândit de către mandatar, în virtutea împuternicirii primite, îi rămâne lui, îl păstrează
pentru sine.
În evoluţia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze:
• sistemul cesiunii de acţiune;
• sistemul acţiunilor utile;
• sistemul perfecţionat prin reforma lui Justinian.
2. Cesiunea de datorie
Ca şi cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie se realiza prin mijloace juridice indirecte,
precum:
• novaţiunea prin schimbare de debitor;
• mandatul judiciar.
A. Prin novaţiune cu schimbare de debitor , o altă persoană se obligă să plătească datoria.
Schimbarea debitorului necesită consimţământul creditorului, dar nu necesită consimţământul
vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine poate plăti în locul său.
B. Prin mandatul judiciar, vechiul debitor îl împuternicea pe noul debitor să stea în justiţie în
locul său şi să suporte efectele sentinţei (să plătească suma debani prevăzută în sentinţa de
condamnare).
IV. Stingerea obligaţiilor
Între drepturile reale şi drepturile personale sunt deosebiri care se răsfrâng şi în privinţa
valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolidează.
Drepturile reale se valorifică prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului.
În schimb, drepturile de creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea
dreptului, creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din raportul juridic obligaţional.
Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după cum urmează: moduri voluntare
şi moduri nevoluntare.
1. Moduri de stingere voluntare
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în plată,
novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie.
Plata - solutio
la Distanţă
Drept roman 93
Plata constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se realizează prin îndeplinirea
prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat
etc., ce fac obiectul legăturii juridice obligaţionale. Prin plată nu trebuie înţeles neapărat remiterea
unei sume de bani, ci trebuiesă înţelegem fie dare, fie facere, fie prestare.
O plată poate consta din:
• transmiterea dreptului de proprietate;
• remiterea unei sume de bani;
• prestarea unui serviciu;
• procurarea folosinţei unui lucru.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţii:
• Plata să fie făcută de către debitor sau de către altă persoană, întrucât, în principiu, pe
creditor nu îl interesează cine plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanţă.
• Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal (tutore, curator)
sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte platatrebuie să fie capabil. Dacă plata este făcută unui
pupil, fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu se stinge. În acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul
că datoria nu se stinge, iar debitorul poate fi constrâns să facă o nouă plată.
• Plata să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii în rate fără acordul expres al
creditorului.
• Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit faţă de clauzele
cuprinse în contract. Dacă locul plăţii nu este indicat, atunci plata poate fi făcută oriunde, cu condţia
să nu fie un loc nepotrivit.
• Uneori se pune şi problema imputaţiei plăţii. Aceasta se pune atunci când debitorul are mai
multe obligaţii faţă de acelaşi creditor, dar face numai o singură plată. În acest caz, se pune
întrebarea ce obligaţie a fost executată. Răspunsul este dat de faptul că uneori, cu ocazia efectuării
plăţii, debitorul precizează ce obligaţie a intenţionat să stingă prin acea plată, caz în care lucrurile
sunt clare. Dar, dacă debitorul nu face o asemenea precizare, atunci romanii au considerat că se
stinge datoria cea mai oneroasă, adică acea datorie care produce cele mai mari dobânzi.
• Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu privire la forma actelor
juridice. Astfel, ei spuneau că “Occidentul vorbeşte, iar Orientul scrie”, aceasta cu înţelesul că în
Occident, adică la romani, actele se formau şi se probau în formă orală, astfel încât secole de-a
rândul proba plăţii s-a făcut cu martori sau prin jurământ.
În epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării unui înscris prin care debitorul să poată face
proba plăţii. Aceste înscrisuri, pe care le numim chitanţe, erau, după modul de redactare, de două
feluri: unele erau redactate în formă obiectivă, pe când altele erau redactate în formă subiectivă.
Chitanţa în formă obiectivă emana de la debitor, care preciza în acea chitanţă că titularul
dreptului de creanţă “a spus că are” (habere se dixit ), cu alte cuvinte a declarat că a primit plata.
Datorită acestui mod de redactare, chitanţa trebuia să poarte sigiliile a şapte martori, deoarece în
cazul unui litigiu, cei şapte martori erau chemaţi în faţa judecătorului, pentru a declara că, într-
adevăr, creditorul a primit plata.
Chitanţele redactate în formă subiectivă emanau de la creditor; el le scria cu mâna lui şi
declara în formă scrisă că a primit plata. Aceste chitanţe erau opozabile creditorului, chiar dacă nu
purtau sigiliile martorilor, deoarece afirmaţia era făcută chiar de către creditor.
Forma plăţii. Problema trebuie privită sub aspectul formalismului ce a guvernat materia
contractelor romane.
Cu privire la stingerea obligaţiilor, formalismul roman a fost exprimat prin principiul simetrie
sau principiul corespondenţei formelor, potrivit cu care oobligaţie se stingea prin utilizarea unui act
identic cu cel care i-a dat naştere, dar întrebuinţat în sens invers.
la Distanţă
Drept roman 94
În epoca veche, efectele formalismului erau atât de riguros stabilite, încât, dacă se făcea plata
respectivă, dar nu era respectată forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea.
Dimpotrivă, dacă nu se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite formele solemne, obligaţia se
stingea.
În epoca clasică, odată cu decăderea formalismului, plata efectivă devine liberatorie prin ea
însăşi.
Darea în plată – datio in solutum
Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu
consimţământul creditorului, se liberează, dându-i un alt lucru decât cel datorat.
Este o variantă a plăţii, deoarece, în acest caz, romanii au admis că obligaţia se poate stinge
chiar dacă debitorul va remite creditorului un alt bun decât cel care constituie obiectul obligaţiei.
Spre exemplu, s-a admis că debitorul care datorează o sumă de bani să poată efectua plata prin
transmiterea proprietăţii asupra unui teren.
În legislaţia lui Justinian, se face distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul
obligaţiei se schimbă prin acordul părţilor, şi darea în plată necesară, când obiectul obligaţiei se
schimbă în virtutea dispoziţiei legii în cazuri bine determinate.
Novaţiunea
Novaţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu
alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un contract – stipulatio sau contractus litteris.
Pentru novarea unei obligaţii, erau necesare anumite condiţii:
• o obligaţie veche;
• o obligaie nouă;
• aceeaşi datorie (idem debitum);
• ceva nou (aliquid novi);
• intenţia de a nova (animus novandi).
a) O obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau naturală, putea fi de drept
strict sau de bună credinţă.
b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era întotdeauna o obligaţie de drept strict, deoarece
stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul cărora se realize novaţiunea, erau contracte de
drept strict şi, ca atare, dădeau naştere unor obligaţii de drept strict. Prin urmare, prin intermediul
novaţiunii, situaţia debitorului se înrăutaţea, întrucât, în cazul unui proces, actul din care izvora
obligaţia de drept strict era interpretat ad literam, fără a se ţine cont de voinţa părţilor.
c) Aceeaşi datorie (idem debitum ). Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua obligaţie nu
poate avea alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea alt obiect, vechea obligaţie nu s-
ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nouă obligaţie alături de cea veche.
d) Ceva nou (aliquid novi ). Novaţiunea presupune un element nou. Acel element nou putea
consta din introducerea unui termen sau a unei condiţii ori prin suprimarea lor atunci când
novaţiunea se realiza între aceleaşi persoane (inter easdem personas). Dar novaţiunea se putea
realiza şi între persoane noi (inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din
schimbarea creditorului, fie dinschimbarea debitorului.
e) Intenţia de a nova (animus novandi).
În dreptul vechi, intenŃia de a nova apărţilor rezulta din forma stipulaţiunii sau din forma
contractului litteris, întrucât oride câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei
obligaţii, aveau o formă specială, formă din care rezulta intenţia părţilor de a nova. Acest sistem de
identificare a intenţiei de a nova a putut funcţiona numai atâta vreme cât contractele romane au fost
guvernate de principiile formalismului.
În dreptul clasic asistăm la o tendinţă tot mai accentuată de decădere a formalismului, de
aceea forma nu a mai putut constitui criteriul de identificare a intenţiei de a nova. Atunci, romanii
la Distanţă
Drept roman 95
au recurs la un sistem al prezumţiilor, socotind că, de vreme ce sunt îndeplinite primele patru
condiţii necesare novaţiunii, este întrunită şi cea de a cincea – intenţia de a nova.
Acest sistem era echivoc, dovadă că Justinian, printr-o constituţiune dată în anul 530, a cerut
părţilor să-şi manifeste expres intenţia de a nova.
Compensaţiunea
Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor care constă în cumpănirea a două
datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenţei.
Romanii se exprimau mai concentrat şi spuneau despre compensaţiune că este“debiti et crediti
inter se contributio” (scăderea unor datorii şi a unor creanţe uneledin altele). În vederea realizării
compensaţiunii, părţile trebuiau să aibă una faţă de alta şi calitatea de debitor, precum şi calitatea de
creditor. Spre exemplu, Primus îi datorează lui Secundus 1000, iar Secundus îi datorează lui Primus
500. Prin realizarea compensaţiei, în loc să se facă două plăţi distincte, se va face o singură plată,
Primus plătind diferenţa. Deci compensaţiunea a fost creată din utilitatea practică.
Compensaţiunea se realiza prin acordul părţilor, caz în care era denumită convenţională sau
voluntară. Dacă părţile nu ajungeau la o învoială, compensaţiuneaurma a se face pe cale judiciară.
În dreptul vechi s-a admis cu titlu de excepţie, doar în două cazuri, compensaţiunea judiciară:
• în cazul bancherului care intentează proces clienţilor săi, faţă de care are datorii;
• în cazul lui emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor), care se substituia debitorului
insolvabil, urmărind în justiţie pe debitorii acestuia. Dacă un debitor urmărit are, la rândul său, o
creanţă faţă de debitorul insolvabil, judecătorul va face compensaţiunea, la cererea magistratului.
În dreptul clasic, până în vremea împăratului Marc Aureliu s-a admis compensaţiunea
judiciară în cazul creanţelor şi datoriilor izvorâte din contractile bilaterale şi de bună credinţă. Spre
exemplu, se vinde o cantitate de peşte, dar nu se putea păstra decât în condiţii deosebite. Pentru a se
acoperi cheltuielile făcute pentru păstrare, în loc de 100 de kg de peşte se dădeau 80.
Reforma lui Marc Aureliu. În vremea lui Marc Aureliu s-a creat compensaţiunea judiciară şi
pentru obligaţiile izvorâte din contractele de drept strict şi unilaterale. Potrivit reformei lui Marc
Aureliu, s-a pus la dispoziţia pârâtului, care, la rândul său, avea o creanţă asupra reclamantului,
excepţiunea de dol. Prin această excepţiune se sancţiona fapta reclamantului care pretindea ceea ce
trebuia să restituie.
Pe această cale, prin mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care nu
face compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să piardă întreaga creanţă.
În dreptul postclasic, compensaţiunea se generalizează, putându-se realiza oricare ar fi fost
izvorul datoriilor şi creanţelor reciproce. Ba mai mult, compensaţiunea putea fi cerută în orice
moment al procesului, pentru că dispare diviziunea procesului în două faze, şi pentru că procesul se
desfăşura de la început până la sfârşit în faţa judecătorului.
Remiterea de datorie
Remiterea de datorie constituie modul de stingere a obligaţiilor ce constă în renunţarea de
către creditor la creanţa sa. Ea se mai numeşte iertare de datorie.
Iertarea de datorie se făcea prin aplicarea principiului simetriei sau al corespondenţei
formelor. Am văzut anterior că plata efectivă producea efecte numai dacă era însoţită de forme
identice cu cele întrebuinţate la naşterea obligaţiei, dar utilizate în sens contrar. Chiar dacă părţile
nu plăteau efectiv, dar îndeplineau formele necesare, adică formele actului contrar celui care a dat
naştere obligaţiei, acea obligaţie se stingea. În textele romane, se precizează că remiterea de datorie
se putea face prin:
• moduri civile;
• moduri pretoriene.
a) Modurile civile de renunţare la creanţă sunt cele utilizate la formele plăţii:
• per aes et libram (prin aramă şi balanţă);
la Distanţă
Drept roman 96
• acceptilatio verbis (forma verbală);

• acceptilatio litteris (forma scrisă).
b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei sunt în număr de două:
• pactum de non petendo (pactul pentru ca să nu ceară);
• contrarius consensus (acordul în sens contrar).
Pactum de non petendo este convenţia prin care creditorul renunţă ladreptul său, îl iartă pe
debitor de datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei datorii, consimţind să nu mai ceară debitorului
executarea prestaţiei la care s-a obligat. Convenţia este sancţionată prin exceptio pacti de non
petendo.
Contrarius consensus (mutuus dissensus) este convenţia prin care părţile renunţă la un contract
născut prin consimţământ. Este aplicarea principiului simetriei la obligaţiile care izvorăsc din
contractele consensuale. Astfel, obligaţiile născute dintr-o simplă convenţie se sting tot printr-o
simplă convenţie.
2. Moduri de stingere nevoluntare
Nu presupun manifestarea de voinţă a părţilor. Spre deosebire de modurile voluntare de
stingere a obligaţiilor, care presupun acordul părţilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo
manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului juridic obligaţional. Datorită acestui fapt,
modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt desemnate şi prin expresiile“moduri forţate” sau
“moduri necesare”.
Imposibilitatea de executare
Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se poate întâmpla
numai când obiectul obligaţiunii este un lucru cert, adică un lucru individual determinat, de pildă,
sclavul Stichus. Dacă lucrul individual determinat a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului
poate să fie fizică atunci când sclavul care a fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când, de
pildă, sclavul datorat a fost dezrobit.
Dacă debitorul datorează un lucru de gen, nu se poate pune problema imposibilităţii de
executare, pentru că genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).De asemenea, pentru ca pieirea
lucrului să ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul să nu fie pus în întârziere, să nu fie în
culpă, să nu fi comis vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie.
Confuziunea
Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere a obligaţiilor ce constă în
întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor. Se relizează cel mai frecvent
prin moştenirea creditorului de debitor şi invers.
Moartea
Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligaţiilor la baza căruia stă principiul
netransmisibilităţii obligaţiunilor. Această conceţie se explică prin faptul că drepturile de creanţă
erau concepute ca reflexe juridice ale dreptului de răzbunare. Or, dreptul de răzbunare era
inseparabil de persoana victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni titularul dreptului de
creanţă. Acest drept de creanţă al victimei nu se putea transmite, deoarece nu urmaşul victimei a
suferit agresiunea. Dar ideile au evoluat şi s-a acceptat că se pot transmite atât creanţele, cât şi
datoriile.
V. Garanţiile în dreptul roman
1. Garanţii personale
Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului principal i se alătură mai mulţi
debitori accesorii, numiţi garanţi, garanţia personală fiind creată cu scopul de a-l pune pe creditor la
adăpost în cazul unei insolvabilităţi a debitorului principal.
Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile personale ce intervin în
materie procedurală.
la Distanţă
Drept roman 97
a) Garanţii personale formale

În dreptul vechi şi clasic au existat 3 forme verbale ca şi mijloace utilizate în scopul realizării
garanţiilor personale.
În dreptul vechi garanţiile formale au fost sponsio şi fidepromissio.
Sponsio – formă specială de creare a garanţiilor personale rezervată cetăţenilor romani, deci
inaccesibilă peregrinilor întrucât verbul „spondeo” era considerat a avea vocaţie specială de a trage
în favoarea zeilor.
Creditorul îl întrebă pe garant : „Idem dari spondes?” (promiţi acelaşi lucru ?); la care garantul
răspunde: „spondeo!” (promit!), garantul numindu-se sponsor, deci şi garantia se realizează tot
printr-un contract verbal ca şi obligaţiunea.
A doua formă, fidepromissio, a apărut mai târziu ca urmare a extinderi relaţiilor economice cu
peregrinii, deoarece aceştia din urmă nu aveau acces la instituţiile de drept civil şi deci nu puteau
pronunţa verbul „spondeo”. În acest scop s-a creat o noua garantie personala formata tot prin
intrebare si raspuns, creditorul intreaba: „Idem fidepromittisne?” (promiti acelasi lucru?), debitorul
raspunde: „fidepromittio!”(promit!)
Atat sponsio cat si fidepromissio erau supuse acelorasi reguli de fond, obligatiile acestor
garantii nu treceau la urmasii lor, totusi, situatia garantilor era foarte grea deoarece creditorul
prefera sa-l urmareasca pe garant intrucat in cazul insolvabilitatii debitorul principal, garantul nu
mai putea fi urmarit. Alt aspect negativ al situatiei garantilor este acela ca garantul care platea nu
dispunea de vreun mijloc juridic de a se intoarce impotriva debitorului principal.
Daca erau mai multi garanti, fiecare dintre ei putea fi tinut pentru intreaga datorie, iar daca
platea nu se putea indrepta impotriva cogarantilor pentru a pretinde partea corespunzatoare din
datorie.
Acest sistem profund defavorabil debitorilor plebei exprima interesul patricienilor, iar in acest
sens debitorii plebei au desfasurat o lupta sistematica si permanenta la capatul careia s-a imbunatatit
situatia garantilor prin intermediul a patru legi succesive, dupa cum urmeaza:
Legea Publilia – potrivit acestei legi, garantul care s-a obligat in forma sponsio utilizand
„manus iniectio pro iudicato” ( ca si cand ar fi avut loc un proces), are dreptul de a se intoarce
impotriva debitorului principal daca acesta intr-un anumit termen nu ii remite ceea ce a platit
creditorului pentru el.
Legea Appuleia – se aplica atat garantilor-sponsores cat si garantilor-fidepromissores. Intrucat
cogarantii erau obligati solidar, fiecare dintre ei putea fi urmarit pentu intreaga datorie
Garantul care platea, dispunea de o actiune prin care le cerea cogarantilor partea lor
contributiva.
Legea Ciceria – se aplica atat la sponsores cat si la fidepromissores, si are ca scop facilitarea
aplicarii legilor anterior date in aceasta materie.
Concret, Legea Ciceria obliga creditorul sa faca o declaratie cu privire la numarul garantilor si
la valoarea datoriei.
Legea Furia de Sponsu – prin care se produc doua transformari importante in raporturile dintre
cogaranti, dar si dintre garanti si debitorul principal.
- Prima dispozitie a legii prevede ca datoria se va imparti la momentul scadentei intre toti
garantii fara a se tine seama daca sunt sau nu solvabili. Aceasta dispozitie, prin care s-a inlaturat
principiul solidaritatii in materie de garantii personale si care trece asupra creditorului riscul
insolvabilitatii garantilor, era contrara intereselor celor bogati.
- A doua dispozitie se refera la termenul de prescriptie a obligatiilor garantilor care au incheiat
contractul de garantie in Italia si se stinge prin trecerea a doi ani de la scadenta. Aceasta dispozitie a
fost luata pentru ca datoriile debitorilor catre creditori sa nu mai creasca prin dobanzi.
Garantii personale in epoca clasica
la Distanţă
Drept roman 98
In epoca clasica, sponsio si fidepromissio nemaicorespunzand intereselor creditorilor, este

creata o noua forma de garantie „fideiussio”, forma de garamtie careia dispozitiile celor 4 legi nu
erau aplicabile.
Forma lui fideiussio este asemanatoare cu cea a garantiilor personale din epoca veche, numai
ca la intrebarea creditorului daca promite acelasi lucru, garantul intrebuinteaza „fideiubeo” (consimt
pe cuvantul meu).
Intre vechile forme de realizare a garantiilor personale si „fideiussio” exista numeroase
deosebiri:
a) Pe cand sponsio si fidepromissio garanteaza numai obligatii nascute „verbis”, fideiussio
poate garanta obligatii nascute din orice contract, ceea ce constituie o superioritate fata de vechile
forme de garantie.
b) Intrucat fideiussio nu este supusa dispozitiilor legii Furia de Sponsu, cogarantii sunt tinuti
in mod solidar, ceea ce inseamna ca oricare dintre ei poate fi urmarit pentru intreaga datorie.
c) Obligatiile lui sponsor si lui fidepromissor nu treceau asupra urmasilor spre deosebire de
obligatiile lui fideiussor care erau transmisibile.
Beneficiile acordate lui fideiussor
In dreptul clasic si postclasic s-au luat anumite masuri cunoscute sub numele de cele 3
beneficii, prin care situatia lui fideiussor s-a imbunatatit.
Beneficiul de cesiune de actiuni si beneficiul de diviziune au aparut in dreptul clasic gratie
unor inovatii ale jurisprudentei si ale dreptului imperial, iar beneficiul de discutiune a putut fi
valorificat pe deplin abia in dreptul post clasic, dupa desfiintarea de catre Iustinian a efectului
extinctio a lui litis contestatio.
a) Beneficiul de cesiune de actiuni consta in dreptul garantului care a platit datoria, de a cere
creditorului sa-i cedeze toate actiunile pe care le are impotriva acestuia din urma.
b) Printr-o constitutiune a Imparatului Hadrian s-a acordat fideiussorilor un drept pe care mai
tarziu comentatorii l-au numit beneficu de diviziune. Prin acest beneficiu s-a introdus si in cazul
fideiussiunii diviziunea datoriei intre cogaranti, dar in alte conditii decat cele prevazute in legea
Furia de Sponsu. Astfel, atunci cand sunt mai multi fideiussori, cel urmarit are dreptul sa ceara ca
datoria sa se imparta intre garantii in viata si solvabili in momentul lui litis contestatio.
- Astfel, in cazul lui sponsor si fidepromissor, diviziunea datoriei se producea de drept, pe
cand in cazul lui fideiussor diviziune datoriei se produce numai la cerere.
- La sponsio si fidepromissio, diviziunea datoriei se produce in momentul scadentei, pe cand
la fideiusssio datoria de divide abia in momentul lui litis contestatio.
c) Beneficiul de discutiune – consta in dreptul garantului de a-i cere creditorului sa-l
urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca acesta nu plateste sa se indrepte impotriva
sa.
b) Garanţii personale neformale
Garantiile personale neformale constuie acele mijloace de garantare a unor obligatii care nu
necesitau moduri formale in acest sens. Ele sunt urmatoarele:
a) Pactul de constituit (constitutum debiti alieni)
Apare atunci cand avem in vedere ipoteza in care clientul unui bancher nu-si poate plati
datoria fata de un tert la termenul fixat, motiv pentru care incheie o conventie cu bancherul sau ca
acesta din urma sa faca plata la un nou termen.
Pe de alta parte, constitutum debiti alieni care se incheie printr-o simpla conventie nu prezinta
niciunul din inconvenientele decurgand din caracterul formal al fideiusiunii.
b) Receptum argentariorum
Este obligatia personala neformala care apare atunci cand bancherul se obliga sa plateasca
datoriile eventuale ale clientului sau fata de tert
la Distanţă
Drept roman 99
Daca bacherul nu platea tertului suma datorata de catre client, clientul si nu tertul avea actiune
impotriva bancherului. Ceea ce particularizeaza aceasta forma de garantie este faptul ca obligatia
garantului se naste inaintea obligatiei debitorului principal.
c) Mandatum pecuniae credendae
Este garantia personala prin care mandantul devenit garant, insarcineaza pe mandatar, devenit
creditor, sa acorde un credit unui tert.
Daca tertul nu plateste la scadenta, mandatarul se poate indrepta impotriva mandantului prin
actio mandati contraria, insa datorita efectului extictiv al lui litis contestatio, nimic nu-l impiedica
pe mandatar sa-l urmaresca mai intai pe debitorul principal si numai dupa aceea pe mandant.
2. Garanţii reale
Garantia reala este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau, fie
sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma unui drept de ipoteca, cu efectul
ca, la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul se poate despagubi valorificand lucrul atribuit.
Desi garantiile reale prin natura lor dau creditorului o mai mare siguranta, romanii au
continuat sa utilizeze in paralel si garantiile personale, acest lucru se explica in primul rand prin
aceea ca nu intotdeauna debitorii dipuneau de bunuri pentru a garanta in fata creditorului.
Garantiile reale sunt:
Deoarece in cazul garantiilor reale, cu exceptia gajului la origine, lucrul este afectat cu titlu de
drept real, creditorul are situatia unui titular de drept real, iar daca la scadenta debitorul nu plateste,
creditorul exercita dreptul de urmarire si de preferinta. De aceea in cazul in care debitorul insolvabil
are mai multi creditori, titularul garantiei reale isi va satisface creanta inaintea creditorilor obisnuiti
(la ipoteca). La fiducie, creditorul isi valorifica dreptul de creanta in calitate de proprietar, iar la gaj
in calitate de posesor al lucrului.
Fiducia cum creditore si gajul ca forme originare ale garantiilor reale au aparut inca din epoca
veche. Ipoteca, forma evoluata de garantie, apare abia in dreptul clasic.
a) Fiducia
Fiducia cum creditore se realiza prin transmiterea unui bun de catre debitor creditorului sau
prin „mancipatio” sau „in iure cessio” ; aceasta transmitere era insotita de o conventie prin care
debitorul promitea ca la scadenta sa retransmita debitorului lucrul, daca debitrul isi platea datoria.
La origine conventia partilor se numea pactum fiduciae. Daca la scadenta debitorul platea, in
virtutea conventiei incheiate dobandea calitatea de creditor si dispunea de o actiune pe care o
intenta impotriva fostului creditor pentru a-l sili sa-i retransmita proprietatea asupra lucrului.
In epoca clasica, dupa aparitia contractelor reale, fiducia cum creditore se naste din contractul
real de fiducie, contract sanctionat printr-o actiune de bune credinta („actio fiduciae”).
Daca la scadenta, dupa efectuarea platii, creditorul devine insolvabil, debitorul in calitate de
titular al unei actiuni personale se afla in situatia de a veni in concurs cu creditorii creditorului sau si
de a nu primi decat o cota-parte din valoarea lucrului transmis cu titlu de garantie.
Apoi, daca lucrul dat in garantie ajunge in mainile unor terti, debitorul nu va putea sa-l
urmareasca in mainile acestora, intrucat nefiind proprietar nu are dreptul de urmarire.
Fiducia presupune utilizarea unor acte ca „mancipatio” sau „in iure cessio”, acte la care
peregrinii nu aveau acces.
Datorita acestor inconveniente ale fiduciei, romanii au creat inca din epoca veche o noua
garantie reala, mai bine adaptata cerintelor economiei de schimb in continua dezvoltare.
b) Gajul
la Distanţă
Drept roman 100
Gajul, ca forma perfectionata de garantie, se naste din contractul real de gaj: debitorul remite
creditorului sau posesiunea unui lucru prin intermediul traditiunii, transmitere insotita de conventie
prin care creditorul se obliga sa restransmita posesiunea asupra lucrului, daca debitorul isi va fi
platit datoria la scadenta. Prin efectul contractului de gaj creditorul dobandeste posesiunea asupra
lucrului dat in garantie, si in acelasi timp, devine debitor conditional al lucrului.
Fata de fiducia cum creditore, gajul prezinta anumite avantaje pentru debitor. Astfel, daca la
scadenta debitorul plateste, poate intenta actiunea in revendicare in calitate de proprietar al lucrului.
Daca dupa efectuarea platii, creditorul se dovedeste insolvabil, debitorul nu risca sa vina in concurs
cu creditorii creditorului sau. In acelasi timp, debitorul poate urmari lucrul in mainile oricui, in
virtutea dreptului de urmarire pe care il confera calitatea de proprietar.
Cu toate acestea, gajul prezinta si unele inconveniente. Cat il priveste pe debitor, gajul are si
dezavantajul ca nu-i da posibilitatea de a garanta mai multe datorii cu acelasi lucru9.
Pe de alta parte, creditorul nu poate instraina lucrul dat in gaj, daca la scadenta debitorul nu
plateste. Functia lui se limiteaza doar la a exercita o anumita presiune asupra debitorului pentru a-l
determina sa-si plateasca datoria.
De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat in gaj. Pe langa gajul constituit prin
conventia partilor de remitere a lucrului, romanii au cunoscut si gajul tacit. Un astfel de gaj exercita
proprietarul imobilului asupra lucrurilor mobile ale locatarului.
Datorita inconvenientelor privind gajul, romanii au creat o noua forma de garantie, perfect
adaptata intereselor ambelor parti.
c) Ipoteca
Fata de gaj, ipoteca prezinta avantajul ca lasa lucrul afectat in posesiunea debitorului, si numai
daca acesta nu plateste la scadenta, creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de
a-l vinde, valorificandu-si in felul acesta creanta.
Originea ipotecii
Pornind de la faptul ca numele acestei forme de garantie este de origine greaca („ipotiki”),
unii autori au sustinut ca insasi institutia ar fi de origine greaca, in sensul ca romanii ar fi
imprumutat-o de la greci.
Acest argument de ordin semantic nu rezista insa, deoarece de la inceput, romanii au desemnat
ipoteca prin termenul de „pignus” care era utilizat si pentru desemnarea gajului.
In formarea dreptului de ipoteca se pot distinge 4 faze distincte, dupa cum urmeaza:
- Dreptul de retentie
- Interdictul salvian
- Actiunea serviana
- Actiunea quasi-serviana
Dreptul de retentie.
Prima faza in evolutia ipotecii este denumita dreptul de retentie, intrucat da posibilitatea
proprietarului unei mosii de a retine inventarul agricol al arendasului numit „invecta et illata”, daca
la scadenta acesta nu plateste arenda.
Prima faza a ipotecii se constituie pe terenul relatiilor dintre proprietarii de mosii si arendasi.
In raporturile dintre aceste doua categorii de persoane nu era utilizabil gajul, intrucat acesta
presupune deposedarea debitorului.
Dar in cazul acestor relatii, arendasul se instala pe terenul agricol cu inventarul sau, inventar
pe care proprietarul nu-l poate lua cu titlu de gaj, deoarece debitorul nu ar mai fi avut cum sa
lucreze terenul.
Inventarul agricol ramane in posesia debitorului, iar daca la scadenta acesta nu plateste
datoria, crditorul in virtutea dreptului de retentie intra in posesiunea lucrului.
la Distanţă
Drept roman 101
Acest sistem prezinta insa, unele inconveniente. Dreptul de retentie nu opera dacat pe mosie,
astfel incat daca arendasul se muta cu lucrurile sale in alta parte, proprietarul nu dispunea de vreo
actiune pentru a-l urmari.
Interdictul salvian
Prin acesta s-a dat posibilitatea proprietaului sa intre in posesia inventarului agricol daca
arenda nu era platita la scadenta. In aceasta faza a evolutiei sale, ca si in faza precedenta, ipoteca
prezinta avantajul ca debitorul pamane in posesia lucrului pana la scadenta. In acelasi timp,
interdictul salvian da posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile arendasului, chiar daca
acesta le mutase in alta parte. Daca insa arendasul instraina inventarul, proprietarul nu se putea
indrepta impotriva tertilor achizitori intrucat interdictul salvian functiona numai in raporturile dintre
cele doua parti.
Actiunea serviana
Aceasta a fost creata in scopul de a da posibilitatea proprietarului mosiei sa intre in poseia
inventarului agricol chiar daca acesta se afla in mainile unor terti. In acest stadiu, ipoteca apare ca o
figura juridica perfect conturata cu efecte precise: in baza contractului de arenda, debitorul are de
platit o suma de bani, datorie pe care o garanteaza cu lucrurile sale, lucruri care ii raman in stapanire
pana la scadenta, iar daca la scadenta nu plateste, creditorul poate intra in posesia lucrurilor cu
preferinta fata de ceilalti creditori.
Actiunea quasi-serviana
Dreptul de ipoteca, asa cum s-a configurat in a treia faza a evolutiei sale, se aplica numai
raporturilor dintre proprietari si arendasi.
Prin acesata actiune ipoteca s-a generalizat si s-a aplicat in raporturile dintre orice creditori si
orice debitori, bineinteles numai daca partile incheiau o conventie speciala in vederea garantarii
datoriei. Actiunea quasi-serviana mai este numita si actiune ipotecara.
Apruta ca un instrument juridic menit sa apere interesele latifundiarilor, ipoteca a devenit o
garantie, cu aplicatie generala, datorita avantajelor pe care le prezinta pentru ambele parti, intr-o
epoca in care activitatile comerciale realizate prin marfa si bani au ajuns la apogeu.
Categorii de ipoteci
a) Ipoteca tacita, ia nastere in virtutea unor dispozitii de legi sau in virtutea obiceiului juridic,
in situatii bine determinate. La ipoteca tacita, vointa debitorului de a ipoteca un lucru se prezuma.
In dreptul modern, aceasta forma de garantie este desemnata prin termenul de ipoteca legala.
b) Ipoteca privilegiata este o varianta a ipotecii tacite sau legale. Un asemenea drept de
ipoteca trece inaintea altor ipoteci, chiar daca sunt constituite la o data anterioara in sensul ca
titularul ipotecii privilegiate poate exercita inaintea celorlalti creditori ipotecari dreptul de a poseda
si de a vinde lucrul gravat cu ipoteca.
c) Ipoteca testamentara, apare in dreptul post-clasic si se constituie printr-o clauza
testamentara, in favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar. Prin intermediul ipotecii testamentare
anumite bunuri ale mostenirii sunt ipotecate pentru a se asigura plata unor legate.
d) Ipoteca autentica, aparuta in vremea imparatului Leon, presupune anumite forme de
publicitate , ca de pilda intocmirea unui act public sau a unui act privat subscris de trei martori.
Ipoteca autentica trecea inaintea ipotecii constituite, inaintea ipotecilor fara forma de publicitate,
chiar daca acestea aveau o data mai veche.
Caracterele ipotecii:
Ipoteca prezinta o serie de caractere pe care o individualizeaza foarte clar fata de celelalte
garantii reale si care ii confera avantaje incotestabile fata de ele.
Caracterele ipotecii sunt:
1. Ipoteca este un drept real; ca titular a unui drept real, creditrul ipotecar are dreptul de
preferinta si dreptul de urmarire.
la Distanţă
Drept roman 102
2. Ipoteca se constituie prin conventia partilor;

In dreptul roman, conventiile nu au ca efect constituirea unor drepturi reale, in principiu, ci
numai nasterea unor obligatii. Drepturile reale se nasc din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in
iure cessio.
Cu toate acestea, ca o exceptie, anumite drepturi reale printre care si ipoteca, se pot naste
printr-o simpla conventie.
3. Ipoteca poate fi generala
In dreptul roman, ipoteca purta atat asupra mobilelor cat si asupra imobilelor. Cu timpul insa,
sfera de aplicatie a ipotecii se largeste, ea devenind generala, ceea ce inseamna ca poarta asupra
tuturor lucrurilor prezente si viitoare ale debitorilor.
4. Caracterul indivizibil al ipotecii
Indivizibilitatea ipotecii prezinta doua aspecte:
- Indivizibilitatea ipotecii se exprima in aceea ca apasa asupra fiecarei parti din lucru, ceea ce
inseamna ca fiecare parte din lucrul ipotecat este afectata pentru satisfacerea intregii creante.
- Indivizibilitatea garanteaza fiecare parte din datorie in sensul ca intregul obiect ipotecat este
afectat pentru satisfacerea fiecarei parti din creanta. In ipoteza in care debitorul a platit o parte din
datorie, creditorul va poseda si va vinde intregul lucru ipotecat si nu o parte proportionala cu datoria
ce a ramas de platit.
5. Caracterul clandestin al ipotecii
Ipoteca este clandestina sau secreta in sensul ca nu presupune utilizarea unor forme de
publicitate pentru ca tertii sa stie ca un lucru este ipotecat.
Daca acelasi lucru este ipotecat de mai multe ori, creditorul anterior in rang isi valorifica
dreptul de creanta prin vanzarea lucrului grevat, iar creditorii posteriori in rang ramaneau in situatia
unor simpli creditori chirografari, deoarece ipoteca lor se stingea din lipsa de obiect.
Atunci cand creditorul posterior in rang intra primul in posesiunea lucrului grevat, luandu-l
din stapanirea debitorului sau din mainile unui tert, era expus evictiunii din partea creditorului
anterior in rang.
Creditorul ipotecar anterior in rang il chema in judecata pe cel posterior, facea proba ca
ipoteca sa este mai veche si intra in posesia lucrului.
6. Ipoteca este un drept accesoriu
Ca orice drept accesoriu ipoteca urmeaza soarta obligatiei principale, asa incat, se stinge odata
cu creanta asigurata.
Efectele ipotecii:
Lucrul ipotecat ramane in posesia debitorului pana la scadenta. Daca la scadenta datoria este
platita, ipoteca se stinge ca orice drept accesoriu.
Daca insa debitorul nu efectueaza plata se declanseaza efectele ipotecii, in virtutea carora
creditorul are dreptul de a poseda (ius possidendi) si de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu o
ipoteca.
La origine, ipoteca producea un singur efect – dreptul de a poseda, insa la inceputul sec. III
e.n. dreptul de a vinde (ius distrahendi) devine un efect al ipotecii.
Stingerea ipotecii
Ipoteca, fiind un drept accesoriu, se va stinge odata cu obligatia pe care o garanteaza. Ea se
mai stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat, situatie ce reiese din caracterul indivizibil al
lucrului ipotecat si de asemenea se mai stinge si prin confuziune, cand calitatea de creditor ipotecar
si proprietar al lucrului ipotecat se intrunesc asupra aceleiasi persoane.
d)Intercesiunea
Constituie garantia reala care se realizeaza cu ajutorul actului prin care o presoana ia asupra sa
datoriile altei persoane, fara a avea un interes.
la Distanţă
Drept roman 103
Din punct de vedere tehnic, intercesiunea imbraca fie forma unei garantii reale sau personale,
fie forma unei novatiuni prin schimbare de debitor.
Cand imbraca forma unei garantii intercesiunea este cumulativa, iar cand imbraca forma
novatiunii este privativa.
Intercesiunea nu se individualizeaza ca o figura juridica distincta, de sine statatoare prin forma
sa tehnica, deoarece imprumuta forma altor acte juridice. Ea se individualizeaza prin atitudinea
subiectiva a acelei persoane care ia asupra sa datoria altei persoane.
1. Ce înte legeţi prin obligaţie ş i care sunt elemente le ei?
2. Care sunt criteriile de clasificare a obligaţiilor?
3. Ce înţe legeţi prin efectul norma l al obligaţiilor?
4. Care sunt modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor?
5. Care este diferenţa între fiduc ie şi ga j?
Aspecte privind originea obligaţiei în dreptul roman
Plata – mod princ ipa l de stingere a obligaţiilor
Garanţiile reale în dreptul roman
la Distanţă
Drept roman 104
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
să delimitezi raporturile juridice obligaţionale;
să identifici izvoarele raportului juridic obligaţional;
să identifici diferitele categorii de contracte şi efectele acestora;
I. CONTRACTE SOLEMNE (FORMALE)
Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale
sau solemne, adică contractele care, pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor
să fie îmbrăcat într-o anumită formă. În dreptul roman se cunosc patru forme care îmbrăcau acordul
de voinţă într-o haină obligatorie: forma religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă.
1. Forma religioasă
Contractele în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi jusiurmanum liberti.
Sponsio religiosa:obligatiunea cea mai veche este acea nascuta dintr-un contract care era
imbracata intr-o forma religioasa, religia fiind cel mai vechi intrument la care s-a recurs pentru a
pune un om sub indepdenta altui om.
Jusiurandum liberti constituie juramantul dezrobitului.Proprietarul de sclavi dezrobind pe un
anumit sclav nu pierde posibilitatea de al exploata.Dezrobitul ramane in continuare obligat fata de
stapanul sau care se numeste patron.Pentru a-si asigura serviciile, stapanul recurgea la un dublu
juramant: stapanul il obliga pe sclav sa jure ca va munci dupa dezrobire, acest juramant prestat de
sclav este reinoit dupa dezrobire.Dominus putea sa-si asigure eploatarea sclavului dupa dezrobire
fiind 2 juraminte: primul era facut inainte de actul dezrobirii si al doilea era facut de fostul sclav
dupa manumisiune in calitate de persoana cu capacitate juridica.
2. Forma verbală
Contractele verbale erau acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne.
Sponsio sau stipulatio de fapt este cel mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce
juris- consulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează
stipulaţiunea. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror
contracte nu numai acesteia.
Sponsio laica- prin spnsio intelegem pe deoparte sponsio religiosa, iar pe de alta parte sponsio
laica adica sponsio ca aplicatiune a stipulatiunii numai pentru cetatenii romani.
Stipulatio este un act care se prezinta sub forma ce o poate imbraca orice act de vointa
transformandu-l in contract special care naste obligatii in sarcina debitorului fara a sti in ce scop s-a
obligat debitorul.
Stipulatia este o conventie ce se stabileste intre creditor si debitor si care implica obligatia
debitorului in functie de vointa creditorului.Ea devine valabila numai sub forma obligatiei
debitorului.Caracterele stipulatiunii sunt:
-caracter abstract:este un act in care nu se arata scopul pentru care cineva se obliga, scop care
poarta numele de cauza obligatiunii;
-congruenta inseamna potrivire:se cerea ca intre intrebare si raspuns sa fie congruenta adica
raspunsul sa corespunda intrebarii;
la Distanţă
Drept roman 105
-stipulatiunea este un act de drept al gintilor:la origine stim ca sponsio era accsibila numai
cetatenilor romani;
-stipulatiunea este un act solemn:la inceput s-a folosit numai verbul spondeo apoi
fidepromittto precum si alte verbe
-stipulatiunea este un act oral:acest lucru rezulta din modul de formare:o intrebare-un raspuns;
-stipulatiunea este un act continuu : intrebarea si raspunsul faceau un tot, un intreg adica
raspunsul debitorului trebuia sa urmeze imediat raspunsul creditorului;
-stipulatiunea este un act unilateral : deoarece nastea obligatiuni numai in sarcina debitorului;
-stipulatiunea este un act de drept strict : deoarece era valabil numai prin folosirea unor
termeni solemni stabiliti de lege ;
-se cerea unitatea de timp si loc : ca o consecinta a oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca
in locul si momentul unde se facuse stipulatiunea.Justinian in anul 531 a hotarat ca ori de cate ori s-
a redactat un inscris cu indictia datei a locului conventiei, nu se inganduia decat o singura dovada de
absenta, respectiv absenta uneia din parti pe tot timpul zilei de la locul unde s-a incheiat contractul.
Stipulatiunea are 2 functii :o functie generala care consta din transformarea unui simplu pact
in contract de o mare varietate si o functie novatoarea adica stipulatiunea prin deturnarea sa de la
scopul initial putea servi la inlocuirea unei obligatiuni cu alta.
Dotis dictio;promisiunea de dota.Este modul prin care se constituie dota unei fete.Dota este
zestrea, bunurile pe care le primea barbatul in vederea casatoriei.
3. Forma autentică
Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur acord de voinţă,
o singură convenţie a devenit contract prin forma autentică: nexum sau contractul de aservire.
Nexum este o conventie de aservire prin care debitorul se angajeaza sa munceasca un anumit
numar de zile la creditor neputand plati la scadenta datoria luata sub forma unui sponsio.O astfel de
conventie pentru ca sa produca efecte juridice trebuie sa imbrace o forma solemna care consta in
prezenta partilor in fata magistratului. Procedeul prin care se realiza acest act autentic consta in
faptul ca partile se prezentau in fata magistratului, aratau intelegerea lor, iar magistratul prin rostirea
cuvantului “addico” ratifica aceasta conventie.Nexum este un mijloc de aservire al debitorului deci
al plebeului si servea ca o completare a stipulatiunii care dupa cum se stie constituia de asemenea
un instrument de exploatare a plebei.Conventia de aservire avea un caracter formal pentru ca in
realitate acordul de vointa constituia modul prin care patricianul constrangea pe plebeu sa devina
aproape sclav amenintandu-l cu posibilitatea procesului si a vinderii lui trans Tiberim ca sclav
pentru ca dupa cum se stie ,la Roma cetatenii nu puteau deveni sclavi.Plebeul, odata ce ajungea in
situatia de nexus era tratat da sclav de catre patrician si aceste il tinea obligat deseori si peste zile
stabilite prin contract.Roma ajunsese o adevarata calamitate, lucru ce a durat pana in anul 326 a.Ch,
cand a intervenit lex Poetelia papiria care a desfiintat nexum ca urmare a luptei continue dusa de
catre plebei.
4. Forma scrisă
Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub forma unui înscris, mai
precis printr-o înscriere, o consemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor
în acelaşi registru.
Contractul avea loc printr-o insemnare a creditorului in coloana platilor.Contractul litteris
putea fi intrebuintat numai in 2 cazuri dupa cum urmeaza:-primul este acela al schimbarii
debitorului(creditorul trece in registrul la coloana platilor ca a platit aceeiasi suma de bani
debitorului, iar aceasta confirma in registru ca i s-au dat banii), iar al doilea este schimbarea cauzei
unei obligatiuni( acest caz este mai nou deoarece implica aparitia contractelor consensuale).
Contractul litteris a aparut la sfarsitul epocii vechi si s-a mentinut si in epoca clasica.
la Distanţă
Drept roman 106
Justinian intelege prin obligatiunea litteris, obligatiunea care izvoreste din querala non
numeratae pecuniae. Actiunea trebuie intentata in termen de 2 ani.
II. CONTRACTELE REALE
Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naşte- rea lor, pe lângă
consimţământul părţilor, cer şi un element material numit res – ce constă în remiterea unui lucru
corporal.
Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost următoarele: mutuum, fiducia, gajul,
comodatul, depozitul.
1. Mutuum.
Mutuum-imprumutul de consumatie este contractul prin care o persoana transmite alteia
proprietatea asupra unor lucruri care se pot cantari,numara sau masura cu conditia ca la termen
achizitorul sa restituie lucruri de aceeasi natura si in aceeasi cantitate si calitate cu lucrul primit. Din
unele izvoare rezulta ca mutuum a aparut ca un contract economic si a fost sanctionat in acea epoca
a romanilor in care au aparut si alte institutii imprumutate din dreptul gintilor.
Pentru ca acest contract sa existe, sa fie valabil, se cerea indeplinirea urmatoarelor conditii:
-intai sa aiba drept obiect, asa cum rezulta din texte, lucruri care se pot cantari, numara,
masura (res quae, numero, mesurave, constant)deoarece mutuum este un imprumut de consumatie.
In al doilea rand era necesar ca lucrurile ce erau remise imprumutatului sa fie transmise cu
titlu de proprietate-mutui datio.
In al treilea rand, pentru existenta contractului mutuum se cerea existenta unui acord de vointa
intre parti relativ la imprumut, o conventie intre creditor si debitor.
Mutuum nu este un contract formal, ci este un contract real, fiindca se formeaza re, adica prin
remiterea lucrului. Este un contract unilateral deoarece da nastere la o singura actiune in favoarea
unei singure persoane, respectiv creditorului.
Contractul mutuum este totodata singurul contract neformal de drept strict,toate celelalte
contracte reale sunt contracte de buna credinta. Mutuum era un imprumut gratuit, el permitea
creditorului ca la scadenta, in momentul cand intenta actiunea in caz de neplata, sa-l sileasca pe
debitor sa-i promita printr-o stipulatiune ca îi va plati nu numai suma imprumutata dar si plus o
treime din aceasta suma daca se va dovedi ca actiunea reditorului era intemeiata.
La inceput foenus-imprumutul cu dobanda a luat forma unui sponsio. Astfel, atunci cand
partile voiau sa faca o conventie privind dobanzile, erau nevoite sa faca pe langa contractul de
mutuum o stipulatio usurarum,un contract verbal prin care imprumutatorul stipula de la imprumutat
inca ceva. Prin urmae .pentru ca conventia de dobanzi sa fie valabila.trebuia sa fie alataurata
mutuum-ului ca un contract separat.o stipulatiune, un contract verbis.
In epoca clasica s-au admis exceptii in aceasta materie, si anume:
a) Nauticum foenus-era un imprumut cu dobanda pentru un comert pe mare.
b) imprumutul acordat de o cetate.In acest caz capitalul producea dobanda prin simplu pact.
c) imprumutul de marfuri.De la Alexandru Severus s-a admis conventia de dobanzi si atunci
cand era vorba de imprumuturi de marfuri ca grau etc.
d) imprumutul consimtit de bancheri.Cand bancherii imprumutau, se considera ca acesti
oameni fac din comert de bani o profesiune din care trebuiau sa traiasca.
In anul 412 ab U.C s-a dat legea Genucia prin care se interzicea imprumutul cu dobanda, dar
si aceasta lege a fost ocolita.recurgandu-se la o serie de artificii:
1) mutuum a fost unul din mijloacele prin care s-a ocolit legea Genucia si acest lucru a fost
din plin demonstrat cand am aratat interesele categoriei sociale dominante care au adus la aparitia
lui mutuum.
2) Versura consta in imprumutul unei sume de banii fara dobanda pe un termen foarte scurt
fapt ce punea pe debitor in imposibilitatea de a plati la scadenta.
la Distanţă
Drept roman 107
3) substituirea unui latin sau aliat consta in substituirea in locul unui creditor.
2. Fiducia
Fiducia sau contractul real de fiducie este un contract ce consta dintr-o instrainare aunui lucru,
ce se realizeaza printr-o mancipatio sau in iure cessio urmata de o conventie prin care cel ce primise
proprietatea lucrului se obliga sa o retransmita celui de la care o primise, la un anumit termen.
Caracterele contractului de fiducie, erau urmatoarele:
a) este un contract real
b) pentru formarea sa erau necesare intrunirea comulativa a celor doua conditii si anume
remiterea lucrului si acordului de vointa al partilor.
c) transmitea proprietatea lucrului si aceasta se putea realiza numai prin mancipatio sau in iure
cessio.
d) accipiens-ul avea obligatia sa transfere din nou proprietatea celui de la care o primise
anterior.
Fiducia este de 2 feluri:
Fiducia cum creditoare- constituia contractul real ce consta in garantarea unei datorii prin
transmiterea proprietatii unui lucru de catre debitor creditorului sau ce avea obligatia restituirii
lucrului in momentul platii datoriei.
Fiducia cum amico consta intr-un imprumut facut unui amic, spre a se folosi de lucrul
respectiv si a-l restitui la termen.
Fiducia se mai intrebuinta in materia drepturilor de familie, la mancipatio, remancipatio,
coemptio, adoptio etc. Iar in materie de obligatii se utiliza in donatiunile mortis causa, donatiunile
prin persoana interpusa, restituirile de dota etc.
Ea se realizeaza prin acte de drept civil cum erau mancipatiunea si in iure cessio, acest
contract era inaccesibil peregrinilor.
3. Comodatul
Este contractul prin care o persoana – comodatar lua un lucru cu imprumut de la alta persoana
comodant spre a se folosi de aceasta si a-l restitui la o data stabilita anterior.
Caracterele acestui contract, sunt urmatoarele:
a) este un contract real, se formeaza re prin traditiune insotita de o conventie-obligatia
comodatorului de a restitui lucrul la termenul fixat;
b) Nu se transmitea proprietatea lucrului dat in folosinta, ci numai simpla detentiune a lui, deci
comodatarul este un detentor cu dreptul de folosinta asupra lucrului, potrivit intelegerii cu
comodantul;
c) Este un contract gratuit ca si mutuum, având drept scop indatorarea unui prieten;
d) Obiect al contractului putea fi un lucru mobil sau imobil, lucru considerat ca species, si in
principiu, lucru nu se consuma la prima intrebuintare, exceptie facand lucrurile consumptibile cum
ar fii de exemplu banii, cand partile stabileau prin conventie acest lucru;
e) Comodantul nu poate sa reclame lucrul inaintea de termenul convenit, iar in cazul ca nu s-a
specificat un termen, nu poate sa-l reclame ianinte ca comodatarul sa se fii folosit in mod complet
de el;
f) Este obligat sa ingrijeasca de lucru fiind responsabil de culpa levis in abstracto si sa-i
restituie impreuna cu fructele si produsele sale, la termenul si in locul convenit.
4. Gajul
Gajul este contractul prin care o persoana debitorul remite alteia-creditorul un lucru destinat sa
serveasca drept garantie unei creante cu obligatia celui de-al doilea de a restitui lucrul, cand va fi
achitata creanta sau va primi o satisfactie echivalenta.
Contractul de gaj prezinta urmatoarele caractere:
a) transmite creditorului posesiunea lucrului
la Distanţă
Drept roman 108
b) la inceput contractul de gaj n-a fost sanctionat, asa ca debitorul care constituie gajul, avea
doar o actiune in revendicare,apoi pretorul a creat o actio in factum si numai in epoca clasica apare
o sanctiune proprie numita actio pignaeiaticia directa
c) privind obligatiile partilor, trebuie precizat urmatoarele:
- debitorul era obligat sa ramburseze cheltuielile facute de creditor in interesul sau si sa-l
despagubeasca pentru stricaciunile provenite lucrului dat in gaj.
- la randul sau creditorul era obligat sa restituie lucrul.imediat ce creanta s-a stins prin
achitare.
5. Depozitul
Depozitul este contractul real prin care o persoana numita deponent.incredinteaza altei
persoane numita depozitar un lucru spre a-l pastra si a-l inapoia cand i se va cere.
Caracterele:
a)este un contract real care se naste re, prin traditiune insotita de conventia ca depozitarul sa-l
pastreze urmand a-l inapoia deponentului la cerere.
B) depozitarului prin traditiune i se transmitea simpla detentiune a lucrului si nu proprietatea.
C) este un contract gratuit
d) depozitarul nu se putea folosi de lucrul dat in pastrarea deoarece in caz contrat ar fi comis
un furtumm usus, iar deponentul putea sa reclame obiectul chiar inainte de ziua hotarata.
e) ca obiect al contractului de depozit nu poate fi decat un lucru mobil..
Depozitul necesar sau mizerabil constituie acea forma de depozit facut in mod fortat cu ocazia
unui incendiu, inundatii etc deci facut in situatii de forta majora in care deponentul nu mai are
posibilitatea sa aleaga pe depozitar.
Depozitul neregulat este aceea forma de depozit ce are ca obiect un genus deci trebuie restituit
nu acelasi lucru, ci un lucru de aceeasi natura fapt ce il aproprie de mutuum,numai ca contractul
mutuum era de drept strict, iar depozitul un contract de buna credinta
Caracterele acestui contract de depozit sunt:
a) da depozitarului insusi proprietatea asupra lucrului;
b) nu este obligat sa restituie acelasi lucru pe care l-a primit ci un lucru de aceeasi natura;
c) poate cere restituirea lucrului oricand;
d) aici se transmitea insasi proprietatea asupra lucrului.
Depozitul sechestru constituie acea forma de depozit ce consta in depunerea unui lucru la un
tert-depozitar sechestru de catre 2 persoane ce se afla in proces-deponenti cu obligatia depozitarului
de a-l restitui acelei parti care va castiga procesul.
Caractere:
a) transmite proprietarului sechestru posesiunea lucrului si nu simpla detentiune ca la dreptul
comun;
b) se poate transmite si posesiunea lucrului imobil, nu numai detentiunea asupra mobilelor ca
la depozitul obisnuit;
c) restituirea lucrului se facea la terminarea procesului si anume celui care castiga, ce putea fi
altul decat deponentul, pe cand la despozitul de drept comun se restituia la cerea si numai
deponentului;
d) nerestituirea lucrului era sanctionata cu o actiune speciala-actio sechestraria depositi.
III. CONTRACTELE CONSENSUALE
Un pas înainte pe calea eliberării de forme se face atunci când sunt create contractele
consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă al părţilor.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea – venditio-emptio, locaţiunea –
locatio-conductio, societatea – societas, mandatul – mandatum, emfiteoza – emphyteusis.
1. Vânzarea (emptio-venditio)
la Distanţă
Drept roman 109
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o persoană denumită vânzător (venditor ) se

obligă să predea posesiunea liniştită a unui lucru unei alte persoane, numită cumpărător, emptor,
care la rândul său se obliga să-i plătească în schimb o anumită sumă de bani (merx). Din această
definiţie rezultă că este vorba de vânzarea unui lucru pe credit, deoarece predarea lucrului şi/sau
plata preţului au loc după încheierea contractului, la o dată fixată de părţi. În dreptul roman era
cunoscută însă şi vânzarea în care plata preţului şi predarea lucrului aveau loc imediat după
consimţământ, cât şi vânzarea care transfera proprietatea lucrului. În ce priveşte vânzarea pe credit,
lucrul vândut trebuia să fie un lucru susceptibil de a intra în proprietatea privată, adică un lucru in
patrimonio, in comercio.
El putea fi corporal sau incorporal (o moştenire) un lucru prezent sau viitor (o recoltă viitoare)
un lucru de gen sau un lucru de specie. Era admisă şi vânzarea lucrului altuia pentru că vânzătorul
se obliga să predea posesiunea liniştită a lucrului, nu şi proprietatea. Existau două situaţii:
Cumpărătorul ştie că i se vinde şi urmează a i se preda lucrul altuia. În acest caz, vânzătorul este de
bună-credinţă, înştiinţându-l pe cumpărător despre situaţia lucrului şi acelaa acceptat. Cumpărătorul
nu ştie că i se vinde lucrul altuia, vânzătorul fiind de rea-credinţă. În această situaţie, cumpărătorul
dacă observa că i s-a vândut lucrul altuia, poate să cheme în judecată pe vânzător – chiar dacă nu a
fost tulburat în posesie – prin acţiunea din contract– empti. Dacă cumpărătorul este tulburat în
posesie, el poate cere vânzătorului să-l asiste în procesul pe care-l are cu terţul ce invocă
proprietatea lucrului, având în vedere că vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a acestuia. Şi în
acest caz cumpărătorul se va folosi de acţiunea empti.
O ultimă situaţie există atunci când cumpărătorul care ştie că i s-a promis lucrul altuiaşi I s-a
predat, este tulburat în posesie. El are acţiunea de vânzare, pentru că vânzătorul i-a promis
posesiunea liniştită a lucrului (vacuam possessionem tradere). Un element important al contractului
este consimţământul, în cazul când contractul se încheie prin simplu acord de voinţă – solo
consensu. În unele cazuri părţile se înţeleg ca vânzarea să fie considerată valabil încheiată numai în
momentul în care întocmesc un înscrissau în momentul în care una din ele dă o arvună. Arvuna
arrha – constă dintr-un lucru oarecare, un inel, o sumă de bani pe care una din părţi o dă celeilalte,
pentru a-şi manifesta voinţa că înţelege să încheie contractul. În dreptul lui Iustinian, arvuna era şi
un mijloc care permitea părţilor să se retragă din contract. Pierdea arvuna partea care a dat-o, dacă
se răzgândeşte; partea care a primit arvuna trebuie s-o restituie şi să dea o sumă egală cu ea cu titlu
de pedeapsă dacă se răzgândeşte.
Un element al contractului este preţul – cert în principiu – se fixa în bani – pecunia numerata.
Se putea da şi un lucru în locul preţului – datto in solutum. Preţul trebuia să fie certum, verum şi
iustum, adică real şi nu fictiv, altfel poate fi vorba nu de o vânzare ci de o donaţie. Preţul trebuia să
fie determinat (certum) în momentul încheierii contractului, iar preţul mai mic din valoarea lucrului
era considerat non iustum.
Vânzătorul avea următoarele obligaţii: de a păstra lucrul până la predare, de a preda
posesiunea liniştită a lucrului, de a răspunde pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.
Obligaţia de a păstra lucrul până la predare. Se face deosebirea între lucrul de gen şi de corp
cert. Lucrul de gen nu piere -genera non pereunt, în sensul că dacă lucrul piere, vânzătorul are
posibilitatea de a găsi alt lucru de acelaşi gen, în aceeaşi calitate şi cantitate pentru a-l preda
cumpărătorului. Dacă lucrul care trebuia predat era de corp cert, atunci pierderea lui din caz de forţa
majoră sau din caz fortuit liberează pe vânzător.
De asemenea, se făcea distincţie în legătură cu persoana din culpa căreia a pierit lucrul. Dacă
survine din culpa sau dolul vânzătorului, atunci răspunde acesta. Exista regula că dacă lucrul pierea
după ce s-a încheiat contractul, fără culpa vânzătorului, cumpărătorul este obligat să plătească preţul
deşi vânzătorul nu poate să-i mai predea marfa.
la Distanţă
Drept roman 110
Dacă lucrul a pierit din caz fortuit sau de forţă majoră, cumpărătorul are acţiunea Legii
Aquilia contra autorului delictului, dacă a fost furat are acţiunea de furt.
Cumpărătorul nu suportă pierderea când vânzarea s-a încheiat sub condiţie şi condiţia nu se
îndeplineşte, atunci când lucrul a pierit, deoarece contractul nu se definitivează decât după
îndeplinirea condiţiei.
Există posibilitatea ca printr-un pact la vânzare să se stabilească suportarea riscurilor de către
vânzător în orice împrejurare.
Obligaţia de a preda posesiunea liniştită a lucrului şi de a se abţine de la orice dol. Posesiunea
liniştită a lucrului presupune ca titularul să nu fie tulburat de o terţă persoană prin acţiunea în
revendicare, prin interdict posesor sau printr-o altă acţiune.
Vânzătorul avea obligaţia de a se abţine de la orice fel de dol, dacă este proprietarul lucrului,
trebuie să treacă cumpărătorului şi proprietatea; trecerea proprietăţii se face după caz prin
mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie. Acţiunea din contract împotriva celui care de rea-credinţă a
vândut lucrul altuia, se întemeia pe ideea de dol ( purgari dolo malo).
Obligaţia de a garanta pe cumpărător pentru evicţiune. Evicţiunea reprezenta pierderea
posesiunii ca urmare a faptului că un terţ a câştigat în acţiunea în revendicare sau în interdictul
posesoriu pe care l-a introdus. Persoana evinsă poate să conserve posesiunea lucrului, dar cu alt
titlu.
În vechiul drept roman, vânzarea se făcea prin mancipaţie. Cumpărătorul avea dreptul de a
cere vânzătorului să vină să-l apere în procesul deschis de terţ, să-l asiste ( praestare auctoritatem).
În cazul în care evicţiunea avea totuşi loc, cumpărătorul avea acţiunea auctoritatis împotriva
vânzătorului, pentru a-i cere să plătească dublul preţului plătit. Acţiunea avea un caracter penal, dar
nu putea fi folosită decât în cazul mancipaţiei.
Când apare vânzarea consensuală vânzătorul poate promite cumpărătorului o despăgubire
pentru caz de evicţiune – rem habere licere.
Obligaţia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului. Cumpărătorul avea două acţiuni:
acţiunea redhibitorie şi acţiunea quanti minoris. Prin acţiunea redhibitorie se putea cere desfacerea
vânzării, în termen de 6 luni, iar prin cea de a doua reducerea preţului în măsura în care viciul
descoperit micşorase valoarea lucrului în termen de un an.
Obligaţia cumpărătorului
Cumpărătorul trebuia să plătească preţul şi eventual cheltuielile de păstrare a lucrului, dacă s-a
stabilit prin convenţie ca lucrul să rămână la vânzător până la o anumită dată. Dacă cumpărătorul a
primit lucrul şi nu a plătit preţul la termenul stabilit, este obligat să suporte o dobândă. În acest caz
vânzătorul are şi un drept de retenţie asupra lucrului până la plata preţului.
În ipoteza stabilirii unui termen pentru plata preţului, vânzătorul poate să prevadă în contract o
clauză numită commisoria, în sensul că vânzarea se va desfiinţa dacă cumpărătorul nu va plăti
preţul la termenul respectiv.
Transferul proprietăţii lucrului a constituit o problemă controversată în dreptul roman. Potrivit
dreptului lui Iustinian, proprietatea lucrului vândut nu se transferă până nu se plăteşte preţul.S-a
admis o excepţie şi anume atunci când cumpărătorul a pus la dispoziţia vânzătorului o garanţie. În
dreptul clasic folosindu-se mancipaţia şi in iure cessio se consideracă proprietatea se transferă chiar
dacă nu se plătise preţul.
2. Locaţiunea (locatio-conductio)
Locaţiunea a fost cunoscută – în dreptul roman sub diferite forme, având originea în dreptul
public.
Se afirmă că locator este o persoană care încredinţează un lucru unei alte persoane, care are
dreptul de a-l folosi. Locatorul este proprietarul lucrului sau o altă persoană care aredreptul de a-l
la Distanţă
Drept roman 111
închiria unei persoane denumită locatar (conductor) – pentru un beneficiu: o sumă de bani. Aceasta
îl poate lua, ducându-l acolo unde doreşte (cum ducere, conductio).
În cazul când se pune la dispoziţie o materie (ex.: aurul) pentru confecţionarea unui lucru, cel
care comandă se numeşte locator. Situaţia se schimbă, locatorul fiind cel care plăteşte meseriaşului
pentru executarea lucrului cerut: contractul era denumit locatio operis faciendi.
O altă formă de contract de locaţie era locatio operarum, locatorul oferindu-şi serviciile, iar
conductorul (locatarul) plăteşte preţul acestui serviciu (merces).
Se cunosc diferite forme practice pentru întocmirea unui astfel de contract:
- arendarea pământului statului de către cenzor pe un termen anumit (locatio rei);
- încredinţarea de către magistraţi unor antreprenori executarea unor lucrări publice(locatores
operis faciendi). Operaţiunea se numea locatio conductio operis faciendi;
- de asemenea, în scopul angajării personalului în administraţie magistraţii utilizau contractul
locatio conductio operarum.
A) Locatio conductio rei
Este contractul prin care o persoană închiriază sau arendează un lucru, angajându-se să acorde
folosinţa liniştită a acestuia unei alte persoane, numită conductor (locator), în schimbul plăţii unui
preţ fixat în bani.
Lucrul închiriat poate fi mobil sau imobil, dar corporal şi susceptibil de acte juridice între
particulari (in commercio). Avea dreptul de a încheia un astfel de contract nu numai proprietarul
lucrului, ci şi persoanele care-l aveau în posesiune, în uzufruct cu titlu deemfiteoză, superficie,
habitaţie sau operae, cu condiţia de a avea stăpânirea efectivă şi de a putea dispune de el.
Contractul se încheia prin simplul acord de voinţă al părţilor, dar se putea conveni că în
vederea perfectării trebuie redactat un înscris.
Preţul era stabilit în bani, existând în principiu obligaţia ca suma să fie indicată în momentul
încheierii contractului, deşi uneori se admitea că se va fixa şi ulterior, dacă părţile conveneau în
acest sens – spre exemplu la ridicarea unor bunuri date pentru efectuarea unor lucrări (prestaţii).
Chiriaşul sau arendaşul au obligaţia de a plăti chirie sau arendă (merces) şi de a sefolosi de
lucrul închiriat ca un bun gospodar (bonus pater familias).
Locatorul are obligaţia de a pune la dispoziţie folosinţa liniştită a lucrului, chiriaşului sau
arendaşului care sunt garantaţi împotriva viciilor ascunse ale lucrului şi împotriva evicţiunii, având
la dispoziţie acţiunea izvorâtă din contract (conducti) împotriva locatorului.
Având caracter consensual locaţiunea se stinge prin voinţa ambelor părţi. Uneori era posibil ca
acest contract să se stingă şi prin voinţa numai unei singure părţi, în situaţia când proprietarul avea
nevoie urgentă de lucru sau îl înstrăina, ori lucrul se deteriorase, încât numai putea fi folosit fără ca
chiriaşul să fie în culpă.
Dacă închirierea se făcea pentru un numit termen (de obicei, 5 ani) contractul înceta la
împlinirea termenului, dar el putea fi prelungit (tacita reconductie). Astfel, se considera că părţile au
convenit tacit să prelungească contractul, dacă la ajungerea la termen, chiriaşul rămânea mai
departe în folosinţă plătind chirie, iar proprietarul accepta această situaţie.
B) Contractul locatio operarum (de prestare de servicii sau contractul de muncă).
Prin acest contract o persoană (locator) se angajează să pună la dispoziţia unei alte persoane
(conductor) forţa sa de muncă pentru un anumit timp, în schimbul unei sume de bani numită merces
sau pretium. Serviciile promise se numeau operae. Sclavul era închiriat pentru muncă, la fel ca un
lucru (locare rem, locare servum).
În ce priveşte oamenii liberi, aceştia aveau o situaţie asemănătoare, în sensul că se închiriau ei
şi nu serviciile ce le făceau. Mai târziu, în epoca clasică juriştii au făcut distincţia netă între operae
şi locare rem (a închiria serviciile şi a închiria lucrul), considerând că omul liber îşi poate închiria
serviciile, dar nu se poate închiria pe sine, deci nu poate forma obiect de contract.
la Distanţă
Drept roman 112
Se făcea deosebire între munca cetăţeanului pe pământul său şi munca celui ce se angaja
pentru o sumă de bani, mercennarius operarius sau faber , aceştia punându-şi la dispoziţie forţa de
muncă pentru un anumit timp. Contractul putea să prevadă o sancţiune pentru muncitorul care
întrerupea lucrul (o sumă de bani pentru fiecare zi nelucrată).
Pe de altă parte, cel care angaja (conductor) avea obligaţia de a plăti suma de bani convenită şi
dacă nu plătea la termen, era sancţionat cu o amendă pentru fiecare zi de întârziere. Acesta trebuie
să-şi asume şi anumite riscuri, spre exemplu, plata muncitorului în cazul neprestării muncii datorită
intervenirii forţei majore.
C) Contractul pentru executarea unei lucrări determinate (locatio- conductio operis faciendi)
Prin acest contract, conductorul, antreprenorul se angajează să execute o lucrare determinată,
iar cel care comandă lucrarea, locatorul să plătească un preţ în bani (merces). Plata se făcea numai
după ce lucrarea a fost aprobată de cel care a comandat-o.
În cazul pieririi lucrării înainte de a fi aprobată, conductorul, antreprenorul trebuia să-şi asume
acest risc, neprimind preţul stabilit. Dacă riscurile interveneau după primirea lucrării, ele erau
asumate de către cel care a comandat.
3. Societatea
Societatea este un contract în baza căruia două sau mai multe persoane pun ceva în comun
înscopul de a realiza şi de a împărţi beneficii. Scopul societăţii trebuie să fie licit şi în conformitate
cu bunele moravuri.
Asociaţii aveau obligaţia să aibă o contribuţie materială proprie la înfiinţarea societăţii printr-
un aport în natură (lucruri) sau bani. În acelaşi scop aportul lor putea consta şi în punerea la
dispoziţie a unor drepturi reale sau de creanţă servicii sau cunoştinţe de specialitate.
Asociaţii participau atât la câştigurile realizate, cât şi la pierderi, acestea fiind determinate prin
contractul de societate sau se apela la aprecierile unui arbitru (arbiter ) care trebuia să fie un om
cinstit şi de încredere (bonus vir ).
În ipoteza când în contract nu se prevedeau asemenea clauze, participarea la câştiguri şi
pierderi se făcea în mod egal, fără să se ţină seama de valoarea aportului asociaţilor.
Contractul de societate înceta prin moartea sau capitis deminutio a unui asociat, prin pierderea
totală a averii societăţii sau insolvabilitatea asociaţilor cărora li s-a vândut averea (venditio
bonorum), prin atingerea scopului în vederea căruia a fost constituită societatea sau imposibilitatea
realizării scopului propus. De asemenea, societatea se stinge prin voinţa tuturor asociaţilor sau a
unuia din aceştia.
4. Mandatul
Mandatul (mandatum) este un contract prin care o persoană (procurator, mandatarius) promite
unei alte persoane numită mandant (mandator ) să-i facă un serviciu gratuit. La început obligaţiile
revin mandatarului, dar mai târziu, vor reveni şi mandantului.
Gratuitatea acestui contract era specifică orânduirii sclavagiste. Ex.: libertul sau clientul se
ocupa gratuit de afacerile patronului.
Dreptul roman vechi şi în mare măsură dreptul clasic nu admitea reprezentarea în actele
juridice. Actul făcut în numele şi pentru o altă persoană producea efecte numai în persoana celui
care îl săvârşise. Astfel, procuratorul care cumpăra o clădire cu banii mandantului, devenea el
proprietarul clădirii, deşi încheiase operaţia pentru mandant. Funcţiona deci principiul res inter alios
acta, alios neque nocere, neque prodesse potest – actul încheiat între două persoane nu trebuie să
folosească altor persoane, nici să le prejudicieze.
Mai târziu, acest principiu n-a mai funcţionat pe deplin acceptându-se ideea reprezentării.
Pentru a fi considerat legal întocmit (încheiat) contractul de mandat trebuia să aibă un obiect
licit, moral, care să prezinte interes pentru mandant. Se considera valabil şi mandatul în interesul
atât al mandantului, cât şi al procuratorului, mandatarului. Se dă ca exemplu în literatura de
la Distanţă
Drept roman 113
specialitate, cazul creditorului care doreşte să introducă acţiunea direct împotriva fideiusorului,
deoarece i se pare mai solvabil decât debitorul principal. Fideiusorul ameninţat cu acţiune, cade la
învoială cu creditorul său şi dă mandat să urmărească pe debitorul principal pe riscul fideiusorului.
De asemenea, s-a acceptat valabilitatea mandatului în interesul procuratorului şi al unui terţ.
Exemplu: mandatul de a împrumuta cu dobândă o persoană. Fiind vorba de o garanţie, mandatul
garantează persoana respectivă.
Răspunderea mandatarului (procuratorului) în legătură cu neîndeplinirea serviciului promis nu
putea fi antrenată decât în caz de dol. În perioada lui Iustinian, el va răspunde şi de culpa levis, în
acea epocă mandatarul fiind în cele mai multe cazuri, salariat.
La sfârşitul mandatului, mandatarul avea obligaţia de a prezenta socotelile, transferând toate
drepturile dobândite, asupra mandantului, inclusiv remiterea sumelor de bani încasate, cum şi toate
creanţele dar şi obligaţiile intervenite în baza mandatului.
Pe de altă parte, mandantul trebuia să preia asupra sa toate obligaţiile contractate de mandatar
în exerciţiul sarcinilor primite şi să-i suporte toate cheltuielile făcute în acest scop. Dacă mandatarul
depăşea împuternicirile date de mandant, purta o răspundere personală.
Mandatul lua sfârşit prin moartea sau capitis deminutio a uneia din părţi, întrucât era un
contract intuitu personae.
De asemenea, se stingea prin ajungerea la termen, prin executarea obiectului propus şi prin
voinţa unilaterală a uneia din părţi. Exista posibilitatea revocării mandatarului, dacă nu se suporta
nici un prejudiciu de una din părţi.
În sfârşit, mandatul se stingea aşa cum am arătat, prin moartea mandantului, deşi în această
privinţă se punea problema dacă mandatarul trebuia să răspundă în cazul când s-a îndeplinit
serviciul promis fără să aibă cunoştinţă despre această împrejurare. S-a admis că el are acţiune din
mandat pentru a cere să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute cu ocazia executării mandatului.
IV. CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE ŞI QUASICONTRACTELE
1. Apariţia, sancţionarea şi categorii de contracte nenumite
Denumirea aceasta de contracte nenumite le este dată de către comentatorii moderni; romanii
le denumeau nova negotia (acte juridice noi – Gaius) sau contractus incerti (contracte nedeterminate
– Ulpian). Prin urmare, romanii le numeau deja contracte. Comentatorii au adăugat cuvântul
“nenumite”. Ele sunt noi, în sensul că sunt moduri noi de a se obliga, independent de o formă
solemnă.
În epoca veche nu se putea vorbi despre contracte nenumite. În epoca clasică apare primul
contract nenumit şi singurul recunoscut în acea epocă, desemnat prin cuvântul “aestimatum”.
În epoca postclasică s-a format sistemul contractelor nenumite prin treptata aplicaţiune a actio
ciuvilis incerti şi la alte cazuri decât la aestimatum. De abia din vremea lui Justinian se poate vorbi
despre o categorie de contracte nenumite.
În dreptul lui Justinian se pot deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunzătoare
obiectului obligaţiunii. Termenii utilizaţi pentru desemnarea acestor categorii de contracte ne arată
care este obiectul raportului juridic obligaţional: dare sau facere (avem în vedere că praestare este
cuprins în sfera noţiunii de “facere”).
Astfel, în cazul primei categorii de contracte nenumite, desemnată prin sintagma “do ut des”,
o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra
unui alt lucru.
Cea de a doua categorie, desemnată prin sintagma “do ut facias”, se referă la transmiterea
proprietăţii de către una din părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru.
În cazul celei de a treia categorii de contracte, desemnată prin sintagma “facio ut des”, o parte
face un anumit lucru (spre exemplu, dezrobeşte un sclav), pentru ca cealaltă parte să îi transmită
proprietatea asupra unui lucru.
la Distanţă
Drept roman 114
În fine, contractele din cea de a patra categorie de contracte nenumite, desemnate prin
sintagma “facio ut facias”, presupun facerea unui lucru de către una din părţi (dezrobirea sclavului
Filip), pentru ca şi cealaltă parte să facă un anumit lucru (dezrobirea sclavului Panfil)
Aestimatum este o convenţie în virtutea căreia o persoană primeşte un lucru a cărei valoare a
fost stabilită la o sumă de bani, cu sarcina de a-l vinde şi de a preda preţul, sau în cazul că nu-l poate
vinde, de a-l restitui. Este propriu-zis un pact, care se transformă în contract din momentul când una
din părţi îşi execută obligaţia. Acest contract era apropiat de vânzare, de locatio operis faciendi, de
locatio operarum sau de mandat, fără a se identifica însă cu vreuna din acestea.
În caz de risc pentru pierderea lucrului, în caz fortuit sau de forţă majoră, răspunderea revenea
celui care primea bunul spre a-l vinde accipiens. Se accepta ca primitorul lucrului să păstreze
diferenţa dintre valoarea stabilită anterior de părţi şi suma efectiv obţinută prin vânzare.
Schimbul
Acest contract presupunea existenţa mai multor operaţii:
A) un schimb în care părţile şi-au remis reciproc lucrurile convenite;
B) o convenţie de schimb, în urma căreia numai una din părţi a predat lucrul;
C) o convenţie de remitere reciprocă de lucruri, convenţie care însă nu a fost urmată de
executare de nici una din părţi (un simplu pact de schimb). În dreptul bizantin (al lui Iustinian) a
fost sancţionat numai schimbul în care obligaţia este executată numai de una din părţi.
Tranzacţia este o convenţie între două persoane prin care se stinge un litigiu între părţi,
ambele făcându-şi concesii reciproce. Există condiţia ca lucrul care formează obiectul tranzacţiei să
fie susceptibil de acte juridice între particulari, iar părţile care fac tranzacţia să aibă capacitatea de a
dispune, de a înstrăina sau de a transfera un alt drept real.
În epoca clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau printr-un simplu pact.
Precariul
Precariul era o convenţie prin care în perioada de început a statului roman, un patrician punea
la dispoziţia clientului său o suprafaţă de teren în mod gratuit, în sensul că nu se cerea bani, ci doar
fidelitate, respect şi executarea unor servicii.
Datorită destrămării societăţii gentilice, când relaţiile dintre patricieni şi clienţi s-au agravat, s-
a admis că printr-un interdict de precario dat de magistrat, patricienii îşi pot redobândi terenurile
date clienţilor, pornindu-se de la ideea că, clientul era un posesor precar, în sensul că poate fi
considerat posesor faţă de terţi, dar în nici un caz faţă de proprietar care prin convenţia încheiată nu
a pierdut posesiunea.
Sancţiunea contractelor nenumite
În dreptul lui Justinian contractele nenumite au fost sancţionate prin trei acţiuni:
Actio praescriptis verbis (acţiunea cu cuvinte scrise în frunte, la început). Este acţiunea pe
care o intentează partea care a executat obligaţia pentru a o sili pe cealaltă parte să execute
contractul sau, în lipsă de executare, să plătească o sumă de bani echivalentă interesului
reclamantului de a fi obţinut această executare. Se numeşte astfel deoarece formula acţiunii
cuprinde, la început, o expunere în fapt. Această acţiune se mai numeşte şi actio civilis in factum,
pentru că rezultă din contopirea celor două acţiuni: actio in factum şi actio civilis incerti.
Condictio ob rem dati (cererea lucrului dat pentru un lucru). Această acţiune era dată părţii
care a executat promisiunea sa pentru a cere îndărăt ceea ce a dat.
Condictio propter poenitatem (cerere din cauza regretului). Această acţiune se aplică numai în
două ipoteze:
• în ipoteza transmiterii către o persoană a unei sume de bani pentru ca aceasta să efectueze o
călătorie. Până la investirea banilor în vederea efectuării acelei călătorii, partea care dăduse banii
putea cere restituirea lor, intentând în acest scop acţiunea menţionată.
la Distanţă
Drept roman 115
• în ipoteza transmiterii proprietăţii asupra unui sclav, pentru a fi dezrobit, se putea cere
restituirea lui înainte de actul dezrobirii.
2. Pactele pretoriene, alăturate şi legitime
PACTELE - Noţiuni introductive
Pactele erau considerate convenţiile care se deosebeau de contracte prin faptul că în principiu
nu se prevedeau pentru ele sancţiuni. Totuşi. începând cu sec. I î. H., pretorul a prevăzut şi pentru
unele pacte o sancţiune, astfel că se poate susţine că existau două categorii de pacte: pactele
nesancţionate, denumite pacta nuda şi pactele sancţionate, denumite pacta vestita. În timpul lui
Iustinian s-a considerat că orice acord de voinţă încheiat în conformitate cu legea produce efecte
juridice.
Pactul sancţionat de Legea celor XII Table. În această lege ideea de pact apare sub formă de
împăcare – pacere – care stingea dreptul victimei de a se răzbuna sau, mai târziu, de a se adresa
justiţiei pentru a cere o despăgubire, poena sau amenda. Împăcarea în justiţie era posibilă, dar mai
înainte de apariţia magistratului. Pactul pretorian care apare în sec. I î. H. stingea acţiunea
reclamantului numai dacă pârâtul cerea pretorului să introducă în formulă o excepţie de pact
convenit (exceptionis ope – prin efectul unei excepţii). Pactul vechi civil a fost înlocuit de pactul
pretorian – de non petendo.
Pactele pretoriene: Pactul sub jurământ. Existau trei categorii de pacte pretoriene: de jurământ,
de constitut şi recepta. În dreptul roman jurământul era de trei feluri: jurământul necesar, jurământul
în faţa judecătorului (in iudicio) şi jurământul voluntar.
A) jurământul necesar era dispus de magistrat cu diferite ocazii şi nu putea fi refuzat, sub
pedeapsa de a pierde procesul;
B) jurământul în faţa judecătorului era dispus de judecător pentru a-şi forma convingerea în
procesul respectiv;
C) jurământul voluntar era prestat în urma unui pact (convenţie) între părţile aflate în litigiu,
fiind apropiat de tranzacţie. El reprezenta un mijloc pentru a stinge o neînţelegere între părţi şi se
folosea când părţile pierdeau înscrisurile care atestau o anumită operaţie juridică (existenţa creanţei,
plata datoriei). Jurământul nu era în acest caz obligatoriu, dar dacă accepta să jure, creditorul care a
jurat că i se datorează – avea o acţiune din pactul de jurământ contra debitorului său, acţiunea de
iure iudicando, acţiunea din pactul de jurământ.
Debitorul care jura că nu datorează se apăra cu excepţia din pactul de jurământ că nu
datorează în conformitate cu pactul intervenit între părţi şi totuşi creditorul l-a chemat în judecată.
Într-o altă situaţie, posesorul de bună-credinţă al unui lucru promite să-l remită pretinsului
proprietar, dacă acela va jura că este stăpânul lucrului. Proprietarul a depus jurământul şi lucrul nu
i-a fost remis conform pactului. Atunci el are o acţiune din pactul de jurământ pentru a cere
predarea lucrului. Dacă judecătorul constată că jurământul a fost depus, proprietarul câştigă
posesiunea.
Pactele pretoriene: Pactul de constitut
Este pactul prin care o persoană se angajează să plătească o datorie preexistentă la o anumită
dată. Acţiunea prevăzută pentru acest pact era denumită pecunia constituta, acţiune in factum dată
prin edictul pretorului. Ea avea caracter penal la început, dar cu timpul acest caracter s-a atenuat.
Constituere însemna a fixa o datorie pentru o dată scadentă. Constitutul presupune o datorie
care poate fi civilă, pretoriană sau naturală şi prin acest pact o datorie naturală se transformă într-o
obligaţie sancţionată printr-o acţiune.
Când intervenea între aceleaşi părţi pactul de constitut era denumit constitutum proprii debiti,
iar când intervenea între creditor şi o terţă persoană se numea constitutum alieni debiti. Prin acest
ultim pact, o persoană convine să plătească datoria unei alte persoane, realizându-se în acest mod o
garanţie personală: noul debitor garantează pe primul, operând o novaţie. Dar stingerea vechii
la Distanţă
Drept roman 116
datorii nu are loc în deplin drept, automat, ca atunci când novaţia se face printr-o stipulaţie, ci
operează numai prin intermediul unei excepţii înserată de magistrat în formulă la cererea pârâtului.
Pactele pretoriene: Recepta
Prin edictul pretorului erau prevăzute trei categorii de astfel de pacte: receptum argentarii,
reeceptum arbitrii şi receptum nautarum, cauponum, stabulariorum.
A) receptum argintarii este pactul prin care bancherul Argentarus acceptă să plătească
datoriile unui client al său. Clientul în prealabil, depune o sumă de bani la bancher, din care acesta
va plăti creditorii clientului.
B) receptum nautarum, cauponum et stabulariorum sunt pacte prin care corăbierii (nautae),
proprietarii de hanuri (caupones) şi proprietarii de grajduri de cai (stabularii) primesc lucrurile
depozitate pe corăbii, în hanuri sau grajduri şi răspund de predarea lor, chiar dacă nu sunt în culpă.
Nu răspund însă de cazurile de forţă majoră. Se poate spune că este vorba de o răspundere
obiectivă. Pot fi denumite depozit sau locaţii, ele apărând înainte de a fi cunoscut contractul de
depozit.
Pactele adăugate contractelor (pacta adiecta)
Acestea sunt de două categorii: unele micşorează obligaţia decurgând din contract (pacte ad
minuenda obligationem), altele măresc obligaţia rezultând din contract (pacte ad augendam
obligationem).
Cel mai cunoscut pact din prima categorie, este pactul de iertare de datorie (pactul de non
petendo sau pactul ut minus salvatur sau ut minus petitur). Din aceeaşi categorie era cunoscut şi
pactul prin care vânzătorul era scutit de obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului
vândut.
În ce priveşte cea de a doua categorie, se dă ca exemplu pactul prin care cumpărătorul se
angajează să respecte contractul de închiriere intervenit anterior între fostul proprietar şi chiriaşul
său sau pactul de dobândă la depozitul neregulat.
Pactele pot fi adăugate contractelor în momentul încheierii lor, (pacte in continenti) sau mai
târziu ( pacte ex intervallo).
Sancţiunea pactelor prin care se micşorează efectele decurgând din contract era o excepţie de
pact convenit, indiferent că sunt adăugate imediat (in continenti) sau mai târziu(ex intervallo).
Debitorul urmărit de creditor are o excepţie de pact convenit. Dacă pactul este adăugat contractelor
de bună-credinţă, pârâtul poate ridica excepţia de pact convenit pentru prima dată în faţa
judecătorului (el nu este obligat să ceară inserarea excepţiei de pact convenit în faţa pretorului care
ar introduce-o în formulă). Dacă pactul este adăugat unui contract de drept strict, atunci excepţia de
pact convenit trebuie ridicată în faţa pretorului, care o introduce în formulă.
Pactele care sporesc obligaţia decurgând din contract sunt sancţionate în contractele de bună-
credinţă cu acţiunea din contract. Astfel, la vânzare, acţiunile vânzătorului şi ale cumpărătorului
sancţionează pactele în favoarea uneia sau a celeilalte părţi. Dar aceste pacte trebuie adăugate
imediat. Dacă sunt adăugate mai târziu, intră în categorie pactelor nesancţionate (nude).
Pactele adăugate care micşorează obligaţia rezultând din contract pot fi convenite imediat sau
mai târziu. Aceeaşi soluţie s-a admis şi pentru contractele de drept strict mai târziu, cu excepţia
pactului de dobândă, adăugat la mutuum.
Pactele legitime
Pactele legitime (de la lex: constituţia imperială) sunt convenţiile care au fost prevăzute cu o
acţiune de constituţii imperiale. Sunt cunoscute 3 categorii de astfel de pacte: pactul de donaţie, de
dotă şi de compromis.
A) Pactul de donaţie În epoca veche donaţia se făcea pe cale de transfer a proprietăţii prin
mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie, prin iertarea de datorii sau prin stipulaţie.
la Distanţă
Drept roman 117
Donaţia se făcea printr-un transfer gratuit al proprietăţii, dar uneori era posibil ca donatorul să
se oblige faţă de beneficiar printr-o stipulaţie sau printr-un contract literal. Există şi procedeul ca
donatorul, în calitate de creditor să recunoască că a primit suma ce i se datora, deşi în fapt nu o
primise.
B) Pactul de dotă – a fost discutat în partea consacrată relaţiilor personale şi patrimoniale
dintre soţi.
C) Compromisul este convenţia între două persoane între care există un litigiu, acestea
convenind să-l supună aprecierii unui arbitru şi să respecte hotărârea dată de acesta.
3. Definiţia şi categoriile de quasicontracte
Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu
cele ce iau naştere din contract. Justinian enumeră următoarele quasicontracte: plata lucrului
nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii.
GESTIUNEA (ADMINISTRAREA) TUTORELUI PENTRU PUPIL.
Tutorele administrează bunurile pupilului (celui pus sub tutelă) care din cauza vârstei sale nu
poate face acest lucru. Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţii atât în sarcina tutorelui cât
şi a pupilului. Astfel tutorele trebuie să dea socoteli la sfârşitul tutelei iar pupilul să despăgubească
pe tutore de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situaţia aceasta nu a putut lua naştere
un mandat este datorită faptului că pupilul nu putea în mod valabil să consimtă, nu putea participa la
un contract. De aceea în speţă nu avem un contract ci un quasi-contract asemănător contractului de
mandat.
ACCEPTAREA UNEI SUCCESIUNI.
Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii, capătă sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se
aseamănă foarte mult cu un mandat dat de defunct eredelui şi care nu e mandat tocmai pentru faptul
că acordul de voinţă nu poate avea loc în momentul acceptării succesiunii, testatorului fiind în mod
necesar mort în acel moment.
PLATA LUCRULUI NEDATORAT (condictio indebiti). PRINCIPIUL ÎMBOGĂŢIRII
FĂRĂ CAUZĂ.
Plata lucrului de nedatorat constituie cea mai importantă aplicaţie a principiului îmbogăţirii
fără cauză.
Iustinian se ocupă numai de condictio indebiti. Comentatorii au adăugat însă lui condictio
indebiti toate celelalte condictiones care sancţionează cazurile de îmbogăţire fără cauză. Romanii
încă de la sfârşitul epocii vechi au cunoscut principiul care a fost mai târziu formulat de Pomponius
în cuvintele următoare: “potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni să nu devină mai bogat
în paguba altuia şi pe nedrept”. Acest principiu era cunoscut deja de jurisconsulţii de la sfârşitul
republicii (Ulpian: “În mod permanent Sabinus a aprobat părerea celor vechi care credeau că se
poate repeta [cere îndărăt] ceea ce se găseşte la cineva în baza unui motiv nedrept. Celsus este de
aceiaşi părere”).
Deşi romanii au cunoscut principiul general după care e nedrept să te îmbogăţeşti fără motiv
în paguba altuia, numai încetul cu încetul au fost admise aplicaţiile lui din cauză că acest principiu
este contrar necesităţilor comerţului, căci comerţul prin natura lui cere realizarea unui profit pentru
una din părţi.
Noi nu ne vom ocupa de toate aplicaţiile principiului îmbogăţirii fără cauză, ci de cele mai
importante aplicaţii care multă vreme nu au fost făcute în baza unei idei quasi-contractuale ci
principiul nostru a avut la început un fundament delictual: se consideră că comite un delict acela
care dobândeşte sau păstrează fără motiv un lucru care aparţine altuia.
Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum (pagubă cauzată pe nedrept) de o
persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor si proprietarilor de grajduri, prin care erau
la Distanţă
Drept roman 118
păgubiţi călătorii, aceştia din urmă aveau o actio in factum pentru a obţine o sumă de bani drept
despăgubire. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care răspundeau pentru faptele
persoanelor aflate în slujba lor.
Principul îmbogăţirii fără cauză este sancţionat prin acţiune în repetire. Acţiunea în repetire
poartă în dreptul clasic denumirea specială de condictio sine causa, acţiune care nu trebuie
confundată cu legisacţiunea numită condictio.
Condictio sine causa este deci acţiunea prin care se cere ceea ce o persoană deţine fără drept în
paguba alteia. Se numeşte sine causa (fără cauză) pentru că este o acţiune abstractă: formula ei nu
cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia este intentată. Cicero enumeră toate cauzele pe
baza căreia condictio ar fi putut fi intentată, adică numeratio (plata), stipulatio (stipulaţia),
expensilatio (contractul litteris). Dacă formula condicţiei ar fi indicat cauza în virtutea căreia
acţiunea ar fi fost intentată, argumentarea de mai sus a lui Cicero ar fi fost fără sens.
Condictio sine causa din dreptul clasic nu trebuie să fie confundată nici cu condictio sine
causa specială din dreptul lui Iustinian. Deşi principiul îmbogăţirii fără cauză fusese cunoscut de
romani încă de la finele epocii vechi nu toate cazurile de îmbogăţire fără cauză fuseseră sancţionate.
Unele cazuri chiar în timpul lui Iustinian nu erau sancţionate. De aceea Iustinian a creat această
condictio sine causa specială (în sens restrâns) care totuşi nu sancţionează toate cazurile de
îmbogăţire fără cauză rămase nesancţionate până în această vreme.
Iată un caz sancţionat de Iustinian prin această condictio sine causa: cineva cheltuieşte banii
primiţi, cu bună credinţă, cu titlu de împrumut de la un impuber neasistat de tutorele său. Iată şi un
caz când chiar sub Iustinian îmbogăţirea fără cauză nu era sancţionată: când un posesor de bună
credinţă face cheltuieli asupra lucrului altuia şi apoi pierde posesia lucrului. El nu poate cere să fie
despăgubit pentru cheltuielile făcute.
Prin urmare nu trebuie să confundăm condictio sine causa din dreptul clasic nici cu
legisacţiunea numită condictio, nici cu condictio sine causa din dreptul lui Iustinian. Condictio sine
causa este deci în dreptul clasic numele general, comun, al acţiunii în repetire. În dreptul clasic se
începe formarea unui sistem care nu se desăvârşeşte decât sub Iustinian, sistem după care condictio
sine causa se împarte în mai multe condictiones, fiecare purtând diferite determinative potrivit
rolului său, potrivit funcţiunii sale, precizându-se cazul pentru care fusese creată.
CONDICTIO INDEBITI (acţiune în repetire a lucrului nedatorat).
Când cineva a plătit din greşeală ceea ce nu datora are această acţiune pentru a cere îndărăt
ceea ce a plătit. Pentru exerciţiul acestei acţiuni se cer mai multe condiţii:
a).o plată adică executarea unei obligaţii;
b).acea plată să fie fost nedatorată → plata nu este datorată în trei cazuri:
1.când nu există o obligaţie civilă sau naturală (datoria nu a existat niciodată sau nu mai
există, ex. obligaţia a fost executată sau datoria nu a luat naştere încă, de ex. în cazul unei obligaţii
condiţionate);
2.când plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorul;
3.când plata a fost făcută de altă persoană decât debitorul, este cazul când cineva a plătit în
numele său crezând că e obligat a plăti;
c).o eroare, adică plata să fi fost din greşeală → dacă nu a fost făcută din greşeală ci cu ştiinţă
atunci cel care a plătit e considerat că a vrut să facă o donaţie şi în consecinţă nu are acţiunea în
repetire;
d).trebuie ca accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinţă, adică să fi crezut că are
dreptul de a primi plata → dacă accipiens a fost de rea credinţă, adică a ştiut că nu are dreptul de a
primi plata şi totuşi a primit-o atunci el se consideră că a comis un furt (Scaevola: ”Pentru că se
comite un furt, când cineva primeşte cu bună ştiinţă bani nedatoraţi”) şi se intentează contra lui o
la Distanţă
Drept roman 119
acţiune specială condictio furtiva → deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens este de
bună credinţă.
e).pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la dublu faţă de cel care neagă → în
acest caz debitorul în loc să fi aşteptat să fie dat în judecată de creditor şi să nege, ceea ce în caz de
pierdere a procesului îi atrage pedeapsa îndoitului a ceea ce datora, ar fi putut face următorul lucru:
să plătească şi apoi să se judece susţinând că a plătit un lucru nedatorat: în felul acesta regula de mai
sus a dublului ar fi fost eludată, iată pentru ce în acest caz nu s-a admis condictio indebiti.
EFECTE:
Condictio indebiti are ca obiect restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul. Aceasta
înseamnă că pârâtul va restitui însăşi lucrul pe care l-a primit numai când acest lucru s-a păstrat aşa
cum era.
În caz că lucrul şi-a mărit valoarea va datora nu numai lucrul dar şi ceea ce a mărit valoarea
lucrului, de ex. dacă lucrul a produs fructe accipiens va datora şi fructele.
Dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va datora decât ceea ce a rămas din lucru sau nu va
datora nimic dacă nu a rămas nimic. De ex. dacă plata a constat din transferul proprietăţii unui sclav
şi accipiens a dezrobit pe sclav înseamnă că lucrul adică sclavul a pierit juridiceşte, în acest caz
accipiens nu va da valoarea sclavului ci ceea ce rămâne de pe urma sclavului, adică dreptul la
operae (serviciile) şi la succesiunea dezrobitului.
Comparaţie între mutuum şi plata lucrului nedatorat:
Asemănări:
Amândouă implică remiterea unui lucru cu intenţia de a atinge un rezultat juridic.
Deosebiri:
a).în mutuum rezultatul juridic pe care-l urmăresc părţile este formarea unei obligaţii, în
condictio indebiti rezultatul urmărit este din contră stingerea unei obligaţii;
Gaius: “Şi acela care primeşte ceea ce nu este datorat din cauza erorii celui care plăteşte, se
obligă ca şi din împrumut şi este ţinut prin aceiaşi acţiune, de care sunt ţinuţi debitorii faţă de
creditori. Însă nu se poate înţelege că acela care este ţinut din acest motiv este obligat în baza
contractului, căci acela care plăteşte din greşeală se consideră că dă mai curând cu intenţia de a
desface obligaţia decât [cu intenţia] de a contracta”.
b).obligaţia născută din mutuum are ca obiect bani sau lucruri fungibile (care se pot schimba
între ele) pe când plata lucrului nedatorat are un obiect variat, acesta putând fi o sumă de bani, un
alt lucru de gen, un act juridic sau un simplu fapt;
c).obligaţia născută din muuum este contractuală pe când cea născută din plata lucrului
nedatorat este cvasi-contractuală.
GESTIUNEA DE AFACERI (negotiorum gestio).
Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat de a face
acest lucru.
TERMINOLOGIE:
Cel care intervine în afacerile altuia se numeşte gerant (negotiorum gestor) iar cel pentru care
s-a intervenit se numeşte gerat (dominus rei gestae = proprietarul lucrului gerat).
ORIGINE:
Naşterea acestui quasicontract a fost determinată de dezvoltarea comerţului. Când cineva
lipsea din Roma fiind dus pentru diferite afaceri, dacă nu avusese grijă să lase pe cineva să vadă de
bunurile sale, sau dacă plecat pentru mai puţin timp, afacerile sau boala îl reţineau (Ulpian: “Acest
edict e necesar din cauză că prezintă mare folos pentru cei absenţi; căci prin aceasta ei nu pierd, în
lipsa de a fi apăraţi, posesiunea bunurilor lor, nu suferă vânzarea lor sau vânzarea gajului sau să
sufere de pe urma unei acţiuni pentru plata unei amenzi sau să piardă bunurile pe nedrept”), un
străin intervenea dacă era nevoie, amestecându-se în treburile celui absent. Vedem deci că gestiunea
la Distanţă
Drept roman 120
de afaceri ca şi mandatul s-au născut în interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul că în

cazul mandatului, cineva a primit sarcina de a îngriji de afacerile celui absent, pe când în cazul
gestiunii de afaceri intervenţia cuiva în afacerile celui absent se produce spontan fără a fi fost
însărcinat de cel absent.
Gaius: “Însă din motive de utilitate s-a admis că aceia să se oblige unii faţă de alţii. S-a admis
aşa pentru că, în cele mai dese cazuri oamenii plecând în străinătate cu intenţia de a se întoarce
imediat nici nu lasă cuiva sarcina afacerilor lor apoi intervenind noi motive lipsesc de nevoie mai
mult timp, era neechitabil să piardă afacerile lor”.
CONDIŢII:
Gestiunea de afaceri necesită, pentru a lua naştere, trei condiţii:
– un element de fapt (un act de gestiune);
– un element intenţional (intenţia gerantului);
– un element negativ (neştiinţa geratului).
1. Elementul de fapt (un act de gestiune).
Elementul de fapt constă dintr-un act de gestiune, adică un amestec în afacerile cuiva.
Acest act de gestiune poate fi un act material (ex. repararea unui zid, stingerea unui incendiu)
sau un act juridic (ex. plata datoriilor altuia pentru a împiedica să i se vândă bunurile, apărarea
cuiva în faţa justiţiei).
Ca şi în cazul mandatului, dreptul roman nu face distincţie între actul material şi actul juridic.
Este de observat că nici dreptul modern nu face în această materie ca la mandat distincţie între cele
două feluri de acte.
2. Elementul intenţional (intenţia gerantului).
Elementul intenţional, adică intenţia gerantului prezintă două aspecte.
Primul aspect al elementului intenţional constă din intenţia gerantului de a gera (administra)
bunurile altuia. Acest aspect nu există când gerantul a crezut că administrează propriile sale bunuri
în timp ce gera afacerile altuia.
Al doilea aspect al elementului intenţional constă din faptul că gerantul trebuie să fi avut
intenţia să-l oblige faţă de el pe gerat. Cu alte cuvinte nu trebuie să fi vrut să facă un serviciu pur
gratuit, fără deci a cere restituirea cheltuielilor făcute. Prin urmare trebuie ca gerantul să fi avut
intenţia de a obliga pe gerat să-i restituie cheltuielile. Dacă nu există această intenţie (animus
obligandi = intenţia de a obliga) nu există gestiune de afaceri căci înseamnă că gerantul a vrut să
facă prin intervenţia sa un act de liberalitate (o donaţie).
3. Elementul negativ (neştiinţa geratului).
Elementul negativ constă din neştiinţa geratului (a lui dominus rei gestae) – actul de gestiune
trebuie făcut fără consimţământul lui dominus, căci dacă dominus a ştiut şi şi-a dat consimţământul
nu mai avem o gestiune de afaceri ci un mandat.
În cazul când dominus cunoaşte gestiunea şi nu se opune, avem un mandat tacit deoarece se
presupune că întrucât nu s-a opus înseamnă că şi-a dat consimţământul.
Ulpian: “Totdeauna acela care nu opreşte a se interveni pentru el se consideră că a dat mandat
însă şi dacă cineva ar fi ratificat ceea ce s-a făcut este ţinut prin acţiunea de mandat”. În cazul când
dominus a avut cunoştinţă de gestiune şi s-a opus nu există gestiune de afaceri. C.2.(18).19.24:
“Dacă cineva, fără voia stăpânului şi în mod expres oprind stăpânul, s-a amestecat în administrarea
bunurilor sale, era îndoială la unii autori, dacă pentru cheltuielile care au fost făcute cu privire la
lucru un astfel de gerant să aibă vreo acţiune contra stăpânului. Unii acordând-o directă sau utilă,
alţii negând-o, între care a fost şi Salvius Iulianus. Tranşând acest lucru, noi hotărâm, dacă stăpânul
s-ar fi opus şi ar fi oprit ca acela să-i administreze lucrurile, potrivit cu părerea lui Iulianus, nu
există nici o acţiune contrară faţă de el, fireşte după somaţia pe care i-ar face-o stăpânul
nepermiţându-i să se atingă de lucrurile lui, deşi afacerile au fost bine administrate de el”.
la Distanţă
Drept roman 121
EFECTE:
Din gestiune de afaceri rezultă obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului.
Obligaţiile gerantului:
a).să continue şi să termine gestiunea cu care s-a obligat;
b).să dea socoteală de gestiunea sa;
c).să administreze cu bună credinţă.
Obligaţiile geratului:
a).să despăgubească pe gerant de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii;
b).să libereze pe gerant de obligaţiile pe care le-a luat în cursul gestiunii sale.
Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat:
Gestiunea de afaceri face să se nască obligaţii cvasicontractuale deoarece seamănă cu cele
născute din mandat. Însă între gestiunea de afaceri şi mandat sunt următoarele deosebiri:
a).în cazul gestiunii de afaceri nu există un acord de voinţă , gerantul a administrat bunurile
cuiva fără să fi fost însărcinat de gerat; gestiunea de afaceri este un cvasi-contract pe când mandatul
este un contract;
b).geratul este obligat a plăti cheltuielile eventuale făcute de gerant în măsura în care
administrarea bunurilor de către gerant îi este folositoare; deci situaţia geratului e mai bună decât a
mandantului, căci mandantul e obligat să restituie toate cheltuielile fie chiar şi cele inutile dacă
fuseseră făcute în limitele mandatului;
c).gerantul e obligat să termine gestiunea începută pe când mandatarul poate renunţa la
mandat dacă prin aceasta nu aduce pagube mandantului;
d).obligaţia gerantului nu începe decât odată cu gestiunea sa, pe când obligaţia mandatarului
este anterioară executării mandatului, ea ia fiinţă prin însăşi contractul de mandat, astfel că este
obligat chiar dacă nu a executat mandatul;
e).mandatarul condamnat devine infam, sancţiune pe care nu o suferă gerantul.
INDIVIZIUNEA.
Indiviziunea este o stare de fapt care constă din aceea că mai multe persoane sunt proprietare
asupra aceluiaşi bun (romanii nu au cunoscut expresia de coproprietate - romanii spuneau că mai
multe persoane au lucrul “pro indiviso”).
Origine: Starea de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai mulţi moştenitori asupra unui
bun succesoral.
În cazul lui antiquum consortium am văzut că avem o indiviziune între sui heredes la moartea
lui pater familias, situaţie care nu este decât prelungirea proprietăţii familiale existentă mai înainte
între pater familias şi cei care pe urma lui devin sui heredes.
Am arătat, cu altă ocazie, că XII T. a creat actio familiae herciscundae (acţiune pentru
împărţirea averii) pentru a li se da posibilitatea sui heredes-ilor ca să iasă din indiviziune, adică
pentru ca să ceară împărţirea bunului familial. Aici cuvântul familia cuprinde numai bunurile
corporale; creanţele şi datoriile erau divizate de plin drept potrivit XII T.
Dar starea de indiviziune putea să se nască şi în cazul unui bun dobândit altfel decât prin
moştenire, de ex. mai multe persoane cumpără o casă. În acest caz a fost creată o acţiune specială
actio communi dividundo (acţiune în partaj, împărţire, a unui bun comun). Pentru a se da
posibilitatea coindivizarilor (proprietarilor indivizi, neîmpărţiţi) ca să ceară ieşirea din indiviziune.
Primul caz de indiviziune este cel mai vechi. Indiviziunea avea de scop să permită exploatarea
unui bun care se găseşte în proprietatea mai multor persoane, exploatare care n-ar fi fost posibilă
sau ar fi dat rezultate mult mai proaste dacă s-ar fi ieşit din indiviziune.
Efecte: Atât actio familiae herciscundae cât şi actio communi dividundo sancţionează
următoarele obligaţii:
la Distanţă
Drept roman 122
a).obligaţia de a supune partajului, împărţirii, la cererea oricăruia dintre coindivizari, fiind

principiul după care nimeni nu poate să stea fără voie în indiviziune; Dreptul de a cere ieşirea din
indiviziune nu poate fi îndepărtat pe timp nemărginit nici prin convenţie nici prin testament, poate
totuşi să fie îndepărtat pentru un anumit timp. C.3.37.5: “În comunitate sau tovărăşie nimeni nu este
silit fără voie să-şi ţină [bunurile]; din această cauză guvernatorul provinciei va avea grijă să se
împartă ceea ce ar observa că este comun ţie cu sora ta”. D.10.3.14.2: “Dacă se cade de acord, să nu
se facă de loc partajul, este clar că nu are vreo putere un pact de acest fel, dacă însă [se convine a se
face partajul] într-un anumit termen, ceea ce profită chiar valorii lucrului, este valabil [pactul]”.
b).obligaţia de a participa la profitul scos din lucrul comun, ca şi la cheltuielile făcute în
interesul comun;
c).obligaţia de a despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun.
Ultimele două obligaţii se exprimă prin cuvintele communicatio lucri et damni (participarea la
profit şi pagubă).
Obligaţiile cvasicontractuale care rezultă din indiviziune (de a participa la pierderi şi la
câştigul provenit din bunul comun, de a despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun)
sunt obligaţii care se aproprie mult de contractul de societate. Prin urmare toate cvasicontractele
cercetate se aseamănă cu câte un contract: plata lucrului nedatorat se aproprie de mutuum, gestiunea
de afaceri de mandat iar indiviziunea de societate.
V. DELICTELE ŞI QUASIDELICTELE
1. Delictele private principale
Prin delict, romanii înţelegeau orice faptă dăunătoare, sancţionată de dreptul civil sau
pretorian.
Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele
colectivităţii în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea). Delictele publice erau pedepsite
corporal, mergând până la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular
erau delicte private: furtum, damnum injuria datum.
La epoca veche şi străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutată de membrii grupului
social din care făcea parte, îşi făcea singură dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a
limita represiunea disproporţionată şi necontrolată pe care o pricinuia delictul.
Astfel s-a hotărât ca răzbunarea privată să se desfăşoare cu anumite formalităţi şi să nu
întreacă răul produs prin delict (legea talionului).
Pentru acea perioadă veche şi străveche, noţiunea de răspundere nu exista în sensul ei modern,
ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacţiunii produse de faptul săvârşit. 1
Delictele private erau pedepsite cu o poena – o sumă de bani fixată de cutumă sau lege. Ea
reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea amenda
nu şi succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulţi autori, victima avea dreptul să
urmărească pe toţi autorii şi să primească amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea
prin împăcare.
Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice:
membrum ruptum, os factum, injuria.
Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz, dacă părţile nu ajungeau la o împăcare, atunci
se revenea la regimul răzbunării private şi victima putea produce autorului aceeaşi rană.
Os factum însemna un os fracturat şi se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era
roman şi 150 asse, în cazul în care era un sclav.
Injuria sau violenţele uşoare se pedepseau cu o poena de 25 asse.
Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea privată, iar amenda era fixată de
judecători.
Lex Aquilia
la Distanţă
Drept roman 123
I.Prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votată în anul 286
î. H. Prin lege se statua asupra responsabilităţii pe care o puteau atrage faptele nelegale, înţelese ca
fapte contrare dispoziţiilor precise ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii
Aquilia, nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind evident
împotriva dispoziţiei exprese a legii.
Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise. Lex Aquilia
avea trei capitole:
- primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă,
trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare, pe care sclavul sau
animalul au avut-o în anul precedent delictului.
- Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală şi anume
acceptilaţia frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase pe debitor în dauna
creditorului principal.
- Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau
animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau
sclavul au avut-o în luna precedentă delictului.
La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia, o faptă producătoare de prejudicii ce era comisă
în afara vreunei reglementări legale, era sancţionată cu o amendă care de regulă depăşea paguba.
Condiţiile în care se dădea Lex Aquilia erau următoarele:
a. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului şi să constituie o atingere
materială a lucrului sau animalului respectiv.
b. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept şi contrar dispoziţiei legii. Astfel, cel care omoară
sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omorî sau a răni un
hoţ care ataca un hoţ prins furând noaptea.
În cursul secolelor ce au urmat juriştii şi preotul au lărgit considerabil câmpul ei de acţiune. S-
a admis că neglijenţa sau imprudenţa pot fi oricât de neînsemnate, deoarece esenţialul este dauna
patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima să poată cere o despăgubire nu numai valoarea
pagubei, dar şi câştigul de care a fost lipsit.
Elementele constitutive ale delictului sunt:
Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o
persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi material (lezarea
integrităţii ori atingerea adusă patrimoniului ) sau moral
În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar şi prejudiciul
moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecător.
a. Culpa. În interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de imputare a
daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecinţele dăunătoare ale comportamentului
delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecinţe erau previzibile şi pe de altă parte un
comportament diferit era posibil.
În dreptul lui Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea delictuală,
dar nu unul evaluabil, subiectiv şi concret în raport cu autorul delictului, ci în raport cu o
abstracţiune, o conduită ideală.
Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producătoare de prejudicii, ci şi
asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa de diligenţă, imprudenţa sau
neverificarea riscurilor).
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi revenea
judex-ului în funcţie de două criterii: evidenţa existenţei ei şi producerea cu necesitate a efectului
malefic şi dăunător.
Evidenţa cauzalităţii trebuia stabilită cu certitudine.
la Distanţă
Drept roman 124
Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi justiniene.

A. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor XII Table
cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu grai (denunţarea calomnioasă,
insultele, calomniile) şi alte trei categorii de delicte (os fractum, membrum ruptum şi alte diverse
violenţe ce aduceau atingere integrităţii corporale a persoanelor).
Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă, cu
posibilitatea reducerii ei de către judex.
Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcţie de anumite
circumstanţe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc.
Toate aceste delicte şi acţiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate şi la alte fapte
asemănătoare comise prin violenţă sau înşelăciune, iar victima putea să aleagă între acţiunea privată
de injuria şi cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală.
B. Furtum. Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane.
Furtul este sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire. În
Instituţiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru străin pentru a-l
sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin fără voia stăpânului”.
Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul roman, ea cuprinzând nu numai furtul
propriu-zis, ci şi abuzul de încredere, înşelăciunea etc. 1
Furtul presupune un element material concretizat atât într-o sustragere a bunului (contrectatio
rei), cât şi într-un prejudiciu şi un element intenţional ce vizează discernământul hoţului şi dorinţa
de a obţine un câştig.
Acţiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu este
proprietar.
Varietatile furtului:
1. Furtum nec manifestum era furtul obişnuit. În legea celor XII Table, hoţul era obligat să
plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului.
2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoţul era prins în timp ce comitea furtul). Sclavul
prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de către magistrat. La epoca
clasică furtul flagrant era sancţionat cu o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului furat.
3. Furtum prohibitum. Sancţiona opunerea la percheziţie cu o amendă echivalentă cu de patru
ori valoarea bunului sustras.
4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul de a
încredinţa lucrurile furate unui terţ, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amendă
echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un bun despre
care se bănuia că era furat şi care nu se conforma. Delictul era sancţionat cu o amendă echivalentă
cu cvadruplul valoric al bunului sustras.
6. Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenţă sau ameninţare. El se pedepseşte
cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acţiunea era publică
2. Delictele private secundare
a. Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele morţilor
etc.). Pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati) i-a oferit oricărei persoane interesate
posibilitatea de a cere sancţionarea draconică a delicventului, în limita a 100.000 de sesteţi.
b. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială. Acţiunea putea fi intentată împotriva autorului
direct al pagubei, iar în absenţa acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat, împotriva
iniţiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi
obligaţi la de două ori valoarea daunelor.
c. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent:
la Distanţă
Drept roman 125
Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări:

- Instigarea sclavului să comită un delict în favoarea unui terţ
- Adăpostirea sclavului fugar
- Favorizarea sclavului delicvent
- Complicitatea cu sclavul delicvent
Delictul era sancţionat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent.
d. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obţine recuperarea
bunurilor sustrase prin violenţă, condiţia fiind ca introducerea acţiunii să aibă loc în intervalul de un
an de la data comiterii delictului. Victima putea obţine quadruplul valorii bunului sustras.
e. Delictele forestiere. A fost pusă la dispoziţia victimelor delictelor forestiere o acţiune prin
care astfel de delicte erau sancţionate prin pedeapsa dublului valoric.
3.Quasidelictele
Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise, fapte care totuşi nu sunt
delicte. Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare întrutotul cu delictele, dar care sunt desemnate
în Institutele lui Justinian printr-un termen tehnic special.
Utilizarea unor termeni diferiţi pentru desemnarea faptelor ilicite se explică prin aceea că
Justinian a văzut în quasidelicte izvoare de obligaţii din raţiuni de ordin general. Astfel, Justinian ar
fi putut consacra această clasificare din dorinţa de a prezenta un sistem simetric de izvoare: dacă
există contracte si quasicontracte, de ce nu ar exista delicte si quasidelicte? Tot astfel, am putea
vedea în apariţia termenului de “quasidelict” o expresie a spiritului conservator al romanilor, care
nu erau dispuşi să admită că viata poate scoate la iveală si alte fapte delictuale pe lângă cele
consacrate în vechile reglementări; în dorinţa de a masca realitatea, romanii au recurs la subtilităţi
terminologice, desemnând prin cuvinte diferite acelaşi conţinut juridic.
Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează: judex qui litem suam facit, vărsarea sau
aruncarea unui lucru, atârnarea obiectelor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba
corăbierilor, hangiilor şi grăjdarilor.
A. Iudex qui litem suam (judecătorul care a făcut procesul său)
Este fapta judecătorului care şi-a încălcat obligaţiunile funcţiei sale, de pildă, a pronunţat o
sentinţă greşită sau nu s-a prezentat la termenul hotărât pentru a judeca. Nu are importanţă reaua sau
buna credinţă (spre exemplu, a dat o sentinţă greşită pentru că a fost mituit sau din neglijentă).
Judecătorul, în toate cazurile, va fi condamnat la o sumă de bani egală cu paguba suferită, pentru că
prin fapta sa procesul reclamantului a devenit al său.
Judecătorul care a luat mită era pedepsit cu moartea în virtutea dispoziţiilor Legii celor XII
Table. Pretorul, fără a face distincţie între reaua si buna credinţă a judecătorului, a schimbat în
practică pedeapsa legii decemvirale, înlocuind-o cu o amendă în folosul reclamantului, adică cu o
sumă de bani egală cu prejudiciul (paguba) cauzată prin pierderea procesului.
B. Vărsarea sau aruncarea unui bun
Când s-a vărsat sau aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat o pagubă altuia,
rănind sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau vătămând lucrul altuia. Proprietarul
lucrului vătămat are o acţiune pentru a cere îndoitul pagubei cauzate (acţiune la dublu). Dacă a fost
rănit sau ucis un om liber, sancţiunea era mai severă.
C. Atârnarea obiectelor
Când în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea în stradă,
cauzând astfel un prejudiciu, se dă primului venit o acţiune împotriva aceluia care locuieşte în acel
apartament, necontând dacă el sau altă persoană este vinovată. Acţiunea se numeşte actio de
depositi et suspensi (relativ la lucrurile puse si suspendate) si are ca obiect plata unei amenzi.
D. Furtum sau damnum iniuria datum
la Distanţă
Drept roman 126
Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum (pagubă cauzată pe nedrept) de o
persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor si proprietarilor de grajduri, prin care erau
păgubiţi călătorii, aceştia din urmă aveau o actio in factum pentru a obţine o sumă de bani drept
despăgubire. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care răspundeau pentru faptele
persoanelor aflate în slujba lor.
ÎNTREBĂRI DE CONTROL
1. Care este diferenţa între contractele în formă autentică şi cele în formă scrisă?
2. Care erau formele de depozit cunoscute în dreptul roman?
3. Care erau categoriile de contracte nenumite?
4. Ce înţelegeţi prin gestiunea de afaceri?
5. Care este diferenţa între delicte şi quasidelicte?
6. Când intervine vânzarea consensuală vânzătorul poate promite cumpărătorului :
a . apărarea în procesul deschis de terţ;
b. o despăgubire pentru caz de evicţiune („rem habere licere”);
c . revendicarea posesiunii.
7 . „Locatio conductio rei ”reprezintă:
a. un contract prin care o persoană închiriază sau arendează un lucru, angajându-se să acorde
folosinţa liniştită unei alte persoane în schimbul unui preţ fixat în bani;
b. un contract prin care se vinde un lucru contra unui preţ fixat în bani;
c. un contract prin care se vinde un lucru contra unui preţ fixat în produse.
8. În epoca clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau prin pact şi reprezenta :
a. convenţie între două persoane prin care se stinge un litigiu, între părţi;
b. un contract intuitu personae;
c. un simplu pact de schimb .
9. Ce este precariul şi când a apărut acesta?
a. este o convenţie în care un patrician punea la dispoziţia clientului său osuprafaţă de teren în
mod gratuit, în sensul că nu se cerea bani ci doar fidelitate şi a apărut în perioada de început a
statului roman;
b. este o înţelegere prin care o persoană donează o suprafaţă de teren contra unei sume de bani
şi a apărut în perioada de sfârşit a statului roman;
c. este un contract de vânzare şi a apărut în timpul lui Iustinian.
10. În gestiunea de afaceri, iniţiativa efectuării actului trebuie să aparţină:
a. pretorienilor;
b. administratorilor;
c. magistraţilor.
Contractele în formă religioasă şi în formă laică – privire comparativă
Comparaţie între contractul de comodat şi mutuum
Contractul de mandat
la Distanţă
Drept roman 127
la Distanţă

Curs Drept Roman

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Roman

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept roman 1

lect. univ. dr. IORGA ION

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

V. Drepturi reale asupra bunului altuia ..................................................................................... 64

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Aceeaşi confuzie între drept şi morală o întâlnim şi în definiţia jurisconsultului Celsus

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

b) tota litatea condiţiilor materia le de existenţă, care determină o anumită reglementare

3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

4. Mijloace de soluţionare a litigilor întemeiate pe imperium

– acceptarea de către pârât a formulei

- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 PERSOANELE

- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.

- per epistolam (prin scrisoare)

- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei

b.1. formele adrogaţiei

4. Puterea asupra descendenţilor era desemnată prin:

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 DREPTURI REALE-BUNURILE

II. Clasificarea bunurilor

7.criteriul accesorialităţii bunurilor.

A. Posesorul se bucură de protecţie juridică.

Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a resurselor, ci mai cu

b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia. Conform principiului clasic, reclamantul ar fi

c) prin edictul lui Caracalla.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 SUCCESIUNILE

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Testamentul in procinctu a apărut după testamentul calatis comitiis, în scopul de a înlătura

pronunta intr-un anumit termen de acceptare a mostenirii, se considera ca el a repudiat acea

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 OBLIGAŢIILE

Obligatiile qusicontractuale.Aceste obligatii izvorasc din quasicontracte.Quasicontractul este

• acceptilatio verbis (forma verbală);

a) Garanţii personale formale

In epoca clasica, sponsio si fidepromissio nemaicorespunzand intereselor creditorilor, este

2. Ipoteca se constituie prin conventia partilor;

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o persoană denumită vânzător (venditor ) se

de afaceri ca şi mandatul s-au născut în interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul că în

a).obligaţia de a supune partajului, împărţirii, la cererea oricăruia dintre coindivizari, fiind

Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi justiniene.

Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări:

S-ar putea să vă placă și