Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar artistic apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

promovând cultul sentimentului şi al fanteziei creatoare. Dintre trăsăturile curentului se pot
menționa: temele specifice (iubirea, natura, timpul), motive literare (codrul, izvorul, floarea),
lirismul profund subiectiv, ca procedeu artistic preferat antiteza, iar eul liric se inspiră din
folclor şi trecutul naţional.
Poezia Floare albastră a fost scrisă în perioada studiilor la Viena şi Berlin în 1872 şi
publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, fiind o capodoperă a lirismului eminescian
din etapa de tinereţe. Vladimir Streinu considera că poezia constituie „primul mare semn al
operei viitoare” şi pe lângă tema iubirii şi tema naturii cuprinde şi idei filosofice.
O primă trăsătură a romantismului o constituie amestecul speciilor, căci poezia este o
idilă ce prezintă într-o formă idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii,
mediu protector al îndrăgostiților, care poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă
sentimente de regret, de amărăciune datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite.
Valorificarea descrierii cadrului paradiziac conferă textului valențe de pastel, iar meditația
asupra condiției omului de geniu trimite către poemul filosofic.
O altă trăsătură a romantismului este reprezentată de cultivarea antitezei. Poezia se
structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/moarte – temporalitate/viaţă, masculin –
feminin, abstract – concret, vis – realitate, aproape – departe, atunci – acum.
Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată în secvența a
treia a poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor
natura ce-i înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în
secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în
studiu, departe de planul fizic în care se află fata.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta
este condamnat la tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin
imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să-i înțeleagă natura.
Titlul fixează simbolul central al poeziei, având ca punct de plecare un
motiv romantic de circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericire prin iubire. Pentru
romanticul german Novalis, floarea albastră prezintă împlinirea visului de iubire, într-o lume
ideală care precedă moartea, D. Popovici, menţionând că simbolizează „tendinţa spre infinit,
năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”, iar poetul italian Leopardi vede în floarea
albastră frumuseţea şi puritatea iubirii, voinţa lirică de a naufragia în infinit. La Eminescu
reprezintă voinţa, dar şi nostalgia nesfârşitului sau femeia ideală, floarea simbolizează viaţa,
fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă, albastrul este culoarea infinitului, a marilor
depărtări, a idealului.

La nivel structural, discursul liric este alcătuit din două planuri (cosmic şi terestru)
reliefat în dialogul celor două voci – geniul şi iubita. Opera ilustrează „lirica măştilor”, având
un vag fir epic, ce vizează alternarea unui eu feminin şi a unui eu masculin.
Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care
exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecții ulterioare
ale bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului și conține
simbolurile eternității - morții configurând imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditația
bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele ideii de final. ”Totuși este trist în lume !”, și
segmentează monologul fetei, care se continuă cu chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru
natural paradisiac.
Prima secvenţă (primele trei strofe) reprezintă replica fetei, o chemare la împărtăşirea
sentimentului de dragoste.
Omul de geniu este o taină pentru omul de rând, iar pentru a cunoaşte iubirea
adevărată, acesta renunţă la lumea sa, la nemurire „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”
Tonul adresării este familiar, iar cele două apelative dispuse simetric exprimă iubirea sinceră
„Sufletul vieţii mele”, „iubite”. Printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de
interes ale iubitului, mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre
cunoaștere), „câmpiile asire” (trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima
operă literară a umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea
Universului), „piramidele-nvechite” (cultura egipteană). În final apare un îndemn, care
vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secvenţă poetică (strofa a IV-a) constituie meditaţia geniului asupra spuselor
iubitei. Deşi recunoaşte adevărul din vorbele fetei, se detaşează cu o anumită ironie „Ah! ea
spuse adevărul; /Eu am râs, n-am zis nimica.” Apelativul „mititica” sugerează apropierea
dintre cei doi la care se adaugă şi adverbul dulce „Dulce netezindu-mi părul.”
Ce-a de-a treia secvență (strofele V– XII) conţine monologul fetei ce continuă cu o
chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, în planul terestru „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-
izvoare plâng în vale, /Stânca stă să se prăvale/ În prăpstia măreaţă”. Spre deosebire de alte
idile eminesciene, aici femeia este cea care adresează chemarea la iubire. Idealul de iubire şi
refacerea cuplului adamic se realizează într-un cadru mirific, într-un cadru terestru („codru cu
verdeaţă”, „izvoare plâng în vale”, „ochi de pădure”, „fir de romaniţă”, „boltă senină”).
Descrierea fetei se realizează în versurile „Voi fi roşie ca mărul”, „Mi-oi desface de-
aur părul,/ Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o apariţie de basm, graţioasă „de-
aur părul”, şăgalnică „Ş-apoi cine treabă are!”, senzual-naivă „Eu pe un fir de romaniţă/ Voi
cerca de mă iubeşti”. Ea întruchipează idealul de frumuseţe, floarea albastră reprezentând
femeia ideală.
A patra secvenţă poetică (versurile XIII-XIV) prezintă monologul geniului construit în
mod melancolic, eul liric meditează asupra iubirii trecute, iubire proiectată în amintire şi în
ideal „Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră”. Contrastul dintre vis şi realitate,
dintre cele două lumi este sugerat prin repetiţia „Floare-albastră! Floare-albastră!” şi versul
final „Totuşi este trist în lume!”
Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detașarea
apolinică (ipostaza masculină) și de asumarea sentimentului de tristețE. Verbele la timpul
trecut („stam”, „te-ai dus”, „a murit”) susțin decalajul temporal și tonalitatea elegiacă.
Contrastul dintre vis și realitate, ca și incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă
s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor sunt sugerate de versul final,
de o dulce tristețe:„Totuși este trist în lume!”.
Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale
cunoașterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor / a calificărilor acesteia, de la
„mititica” (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună / E albstra-mi, dulce floare!”
(asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune” (iubirea ca mister al vieții) și până la chemarea
nostalgică din final „Floare-albastră ! floare-albastră!” (idealul de iubire). Trecerea de la
concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la epitet la metaforă și apoi la simbol.
În timp ce principiul feminin, aflat în consonanță cu natura personificată, are ca
atribute grația rustică și mișcarea, principiul masculin este contemplativ („Eu am râs, n-am zis
nimica”; „ Ca un stâlp eu stam în lună!”) și meditativ („Totuși este trist în lume!”).
La nivelul limbajului poetic, se remarcă alternarea registrului popular arhaic cu cel
literar cult. Replicile fetei cuprind structuri ce amintesc de spontaneitatea şi naturaleţea
graiului rural „De nu mai uita, încalte/ Sufletul vieţii mele”, „Grija noastră n-aib-o nimeni”,
„Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”
La nivel morfologic, verbele la timpul prezent redau lumea ideilor sau veşnicia naturii
verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie („vom şedea”,
„voi cerca”), iar verbele la trecut din monologul geniului redau reflecţia şi distanţarea
temporală ( „n-am zis nimica”, „te-ai dus”, „a murit”).
Expresivitatea este susținută de folosirea imaginilor artistice: vizuale - „codrul cu
verdeață”; auditive - „izvoarele plâng”; dinamice - „mi-oi desface părul” și prin figuri de stil:
epitete - „râuri de soare”, inversiuni - „întunecata mare”; comparații - „roșie ca mărul”,
personificare – „izvoarele plâng în vale”, metafore – „floare-albastră”. Sunt predominante
structurile substantiv+adjectiv („prăpastia măreață”, „câmpiile asire”, „dulce floare”).

Muzicalitatea tristă a poemului este susţinută de elemente de prozodie: rima

îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe.

În concluzie, poezia Floare albastră de Mihai Eminescu este o capodoperă a creaţiei

eminesciene din etapa de tinereţe ce dezvoltă un motiv romantic de circulație europeană într-o
viziune proprie.