Sisteme de Propulsie Spațială

Propulsia Spațială Electrică

- Temă de casă-

Coordonator temă Student

Prof. Grigore CICAN Muntean Catalin Mihai
961 PAPM
Cuprins

Cap. 3 Surse de Energie Folosite la Sistemele de Propulsie Spațială ..................................................1

3.1. Surse de energie chimică.............................................................................................................1
3.1.1. Bateriile...............................................................................................................................2
3.1.2. Pile de combustie................................................................................................................2
3.2. Sursele nucleare..........................................................................................................................4
3.2.1. Sursele nucleare cu radioizotopi.........................................................................................4
3.2.2. Reactori nucleari de fisiune.................................................................................................6
3.2.3. Reactori nucleari de fuziune................................................................................................7
3.3. Surse magnetohidrodinamice......................................................................................................8
3.4. Utilizarea energiei solare la sistemele de propulsie spațială .......................................................9
3.4.1. Generalități .........................................................................................................................9
3.4.2. Convertori de energie solară în energie electrică...............................................................11
3.5. Stocarea energiei termice..........................................................................................................15
Cap. 3 Surse de Energie Folosite la Sistemele de Propulsie Spațială
Deplasarea unei nave spațiale nu este posibilă fără a avea la bord o sursă de masă și una de
energie. Masa de propelant, necesară pentru a efectua o anumită călătorie, este cu atat mai mică cu cât
viteza de ejecție este mai mare. Obținerea unei viteze de ejecție foarte mare, dacă nu se ia în considerare
forța de propulsie, nu este o problema dificilă. Folosind o sursă de radiații gama se pot ejecta
fotoni cu viteza luminii. Acest mijloc nu prezintă însă nici un interes, întrucât forța de propulsie ce se
obține, ca urmare a faptului ca masa de repaus a fotonilor este nulă, este neglijabilă. Este necesar să se
obțină simultan, atât o forță de propulsie, de o valoare suficient de mare pentru misiune, cât și o viteză de
ejecție ridicată. Pentru a realiza acest lucru, este necesar ca la bord să existe o sursă de energie capabilă să
facă față acestor cerințe.

Principalele surse de energie ce se pot folosii la bordul navelor spațiale sunt:

 Surse de energie chimică;

 Surse de energie nucleară;
 Surse de energie magnetohidrodinamică;
 Surse ce utilizează stocarea energiei termice;
 Surse ce utilizează energia solară.

3.1. Surse de energie chimică

Din categoria surselor de energie folosite la bordul navelor spațiale, sursele chimice au fost
primele utilizate și încă se mai utilizează și în prezent, bucurându-se de o continuă dezvoltare. Dintre
sursele chimice cele mai importante sunt bateriile și pilele de combustie.

Bateriile și pilele de combustie sunt folosite într-o mare varietate de aplicații spațiale cum ar fi:

 nave spațiale în jurul orbitei Pământului,

 navetele spațiale,
 vehiculele de urgență ale echipajului,
 echipamentul astronauților,
 navele spațiale planetare,
 vehicule de explorare spațială.

Aplicațiile spațiale de asemenea au nevoie de baterii ce oferă:

 Energie electrică maximă având greutate și volum minim.

 Durata de viață (>30000 de ciclii) este factorul critic pentru navele spațiale ce orbitează în jurul
Pamântului, și durata lungă de viață este factorul pentru sondele planetare(>7-10 ani).
 Rezistența la radiații și operarea la temperaturi joase de până la -80 °C sunt esențiale pentru unele
misiuni planetare.

Nici un sistem de baterii nu poate îndeplini toate aceste cerințe complexe. O parte din sistemele
de baterii cum ar fi Ag-Zn, Nichel-cadmiu, nichel-hidrogen și litiu, au fost folosite pentru a îndeplini
cerințele complexe ale diverselor misiuni.

Navele spațiale LEO și GEO înconjurând pământul la fiecare 100 de minute, navele LEO situate
la aproximativ 100 de mile deasupra Pământului sunt înspre Soare pentru 65 de minute și eclipsate pentru
35 de minute. În timpul expunerii la soare, razele solare transformă energia solară în energie electrică care
1
operează nava și încarcă bateriile. Prin urmare, din cauză că aceste nave orbitează continuu având
perioade când sunt expuse la soare și când sunt eclipsate, navele spațiale LEO necesită baterii ce pot
suporta 5000 de cicluri încărcărcare-descărcare pe an.

Navele planetare, exploratoarele. Navele planetare necesită baterii reîncărcabile ce pot da energie
specifică mare (>100 Wh/kg) și durată de viață lungă (>10 luni). În plus, aceste baterii trebuie să poată
funcționa la temperaturi de până la -40°C sau mai mari. Cerințele de cicluri de viață pentru aceste misiuni
sunt modeste, mai puțin de 300 cicluri, la rate de descărcari moderate. Bateriile Ag-Zn au fost folosite în
misiunea Mars Pathfinder.
Sondele planetare necesită baterii primare ce pot oferi energie specifică și densitate de energie
mare și au durată de viață lungă (între șase și opt ani). În plus, unele misiuni necesită ca bateriile să
funcționeze la temperaturi de până la -80 și să reziste la accelerații de până la 80000G. Bateriile Li-SO2 au
fost folosite pentru sonda Galileo spre Jupiter.

3.1.1. Bateriile

Bateriile, ca surse primare de energie electrică, au fost utilizate în sateliți și în

experimentări spațiale. Ele au avantajul producerii de energie electrică în curent continuu, fără
zgomot de fond, cu evacuare mică de căldură și fără piese în mișcare. Totuși, din cauză că posibilitatea
de acumulare a energiei este mică, nu au importanță pentru propulsia electrică, cu excepția unor experiențe
de scurtă durată. Bateria Ag-Zn a fost prima alegere în vremurile timpurii ale misiunilor spațiale.

 Bateriile Ag-Zn. Cea mai timpurie utilizare a unei baterii într-o navă spațială orbitală a fost
bateria Ag-Zn folosită în nava spațială rusească, Sputnik, lansată pe 4 octombrie 1956. Această
baterie primară a fost folosită să asigure energie pentru comunicații și operații pe nava spațială.
Nu erau celule solare disponibile pentru reîncărcare, și prin urmare atunci când energia a fost
epuizată, comunicațiile au luat sfârșit. . Bateriile Ag-Zn au fost folosite în mai multe nave spațiale
ale Statelor Unite ale Americii.
 Bateriile Ni-Cd. Prima folosire a acestor baterii ca sursă principală de energie a fost pe Explorer
6, care a supraviețuit doar 3 luni. În aprilie 1960, NASA a lansat primul satelit cu succes de
lungă durată și pe orbită joasă (LEO) TIROS I.În Noiembrie 1964, prima baterie cu celule
prismatice Ni- Cd, produse de Gulton Industries, au fost folosite pe Explorer 23.
 Bateriile Nickel-Hidrogen au fost dezvoltate în anii 60. Au folosit electrozi de NiOOHn din
celulele Ni-Cd și electrodul H2 din pilele de combustie. Aceste pile angajau un vas individual de
presiune pentru a înmagazina hidrogen la o presiune de 400-600 psi. Înlocuirea electrodului de
cadmiu cu un electrod de hidrogen cu greutate redusă și energie mare aproape au dublat energia
specifică pe pila de Ni-Cd.
 Bateriile primare cu Litiu – incluzând sistemele Li-SO2, Li-SOCl2, Li-BCX, Li-(CF)x și
Li- MnO2 au fost folosite pentru o varietate de aplicații în echipamentul astronauților,
sondele spațiale, etc. Bateriile Li-(CF)x, au fost folosite ca baterii de urgență în lansarea
vehiculelor. Bateriile Li-SO2 au fost folosite în sondele spațiale Galileo, Cassini și Star Dust.

3.1.2. Pile de combustie

În principiu o pilă de combustie este o pilă electrochimică ce combină un combustibil cu un agent
oxidant, şi schimbă energia chimică în energie electrică. În domeniul spațial, pilele de combustie
sunt descrise fie ca primare (nereîncărcabile) sau secundare (reîncărcabile). Pilele primare folosesc
rezervoarele navei spațiale cu combustibil sau oxidant. Când se descarcă nu se mai refolosesc. Cele

2
secundare folosesc

3
hidrogen şi oxigen, produc apă şi putere electrică. O sursă externă de putere este folosită la electroliza apei
pentru a reproduce oxigen şi hidrogen.
Cantitatea de energie stocată în masa de combustibil şi oxidant pe unitate este mare în comparaţie
cu energia stocată în bateriile tipice. Spre deosebire de baterii, pilele de combustie, în general nu
stochează combustibil şi oxidant în rezervor dar în schimb stochează în rezervoare exterioare. Datorită
acestor caracteristici, capacitatea energetică a pilelor de combustie este determinată de mărimea
rezervorului, întrucât dimensiunea rezervorului pilei determină nivelul puterii. Această situaţie este
similară cu un automobil a cărui dimensiune a rezervorului de combustibil depinde de cât de mult se
deplasează acesta, întrucât dimensiunea motorului determină viteza acestuia de deplasare.
Utilizarea până în prezent de pile de combustie de către NASA a constat în pilele de combustie cu
membrană de schimb de protoni (PEMFC) şi pilele de combustie alcaline (AFC). În prezent NASA caută
să dezvolte tehnologia PEMFC şi tehnologia pilelor de combustie cu metanol (DMFC) pentru aplicaţii
spaţiale.
Ambele tehnologii PEMFC şi AFC care au zburat în spaţiu au folosit reactanţi de oxigen şi
hidrogen, care au fost utilizate pentru rezervoarele criogenice. NASA a utilizat pilele de combustie în
schimbul bateriilor primare pentru stocarea energiei în majoritatea misiunilor. Misiunile cu echipaj uman
au cerut stocarea energiei primare cu timp lung de descărcare şi în general cu un nivel ridicat de putere
faţă de misiunile fără oameni.
Lansat în anul 1965, nava spaţială Gemini V a fost prima navă ce a utilizat pilele de combustie.
Acestea erau pile de tipul PEM dezvoltate pentru nava Gemini fabricată de General Electric în 1962.
Gemini 7, 8, 9, 10, 11 şi 12 au utilizat de asemenea pilele de combustie. Apa produsă de pile a fost
folosită de astronauţi.
Principalele componente ale unui sistem de pile de combustie sunt : reactanții înșiși,
izolarea reactantului și stiva de celule de combustie. Cu toate că există și alte componente, stivele de
celule de combustie sunt de departe cele mai mari și cele mai grele componente și, ca atare, reprezintă un
procent suficient de mare corespunzător masei totale și a volumului în scopul acestei analize.

Figura 3.1. – Pilele de combustie primare și secundare

Pilele primare, ca şi bateriile primare, sunt dispozitive de stocare a energiei care au 100% din
energia lor la încheierea procesului de fabricație. Pilele de combustie primare, spre deosebire de
bateriile primare, sunt capabile de a fi reîncărcate prin simpla umplere a rezervoarelor de stocare
reactante. Diferența majoră dintre pilele de combustie primare și de regenerare sau secundare este că
pentru pile de combustie regenerative, apa formată în 40 timpul reacției chmice este stocată și apoi
electrolizată înapoi în hidrogen și oxigen în timpul părții de încărcare a ciclului.

4
3.2. Sursele nucleare
Sursele nucleare utilizate la bordul navelor spațiale pot fi:

1) cu radioizotopi, ce pot genera radiații α, β, γ, a căror energie poate fi convertită în căldură

sau electricitate; o astfel de posibilitate nu este de eliminat, în cazul în care se cer forțe de propulsie
reduse;
2) reactori nucleari de fisiune;
3) reactori nucleari de fuziune.

3.2.1. Surse nucleare cu radioizitopi

Caracteristicile unice ale acestor sisteme le face să fie potrivite în mod special pentru mediile
unde nu sunt expuneri la putere solară mare și sunt la distanțe mari față de Soare. În Statele Unite ale
Americii au fost furnizate sisteme de energie cu radioizotopi și unități de încălzire pentru a asigura atât o
parte sau toată energia electrică necesară cât și încălzirea componentelor critice, necesare aparatelor de la
bordul navetelor spațiale.
Sistemele de energie electrică cu radioisotopi au furnizat energie primară navelor spațiale
pentru multe misiuni spațiale încă din 1961. În mijlocul anilor 1950, s-a început cercetarea mijloacelor de
a folosi energia nucleară pentru a genera energie electrică pentru navele spațiale.
Primele două zboruri spațiale cu RTG au fost sateliții de navigație ai Marinei SUA, Transit 4A și
4B, lansați în Iunie și Noiembrie 1961. Un RTG de 3 wati, care se numea Systems for Nuclear Auxiliary
Power (SNAP-3), a fost purtat pe fiecare navă spațială pentru a demonstra capacitatea operațională a
RTG- ului în mediul spațial. În zborurile următoare începând cu 1963, RTG a furnizat navetei energie
electrică totală. 5 Misiuni Apollo au folosit RTG pentru a furniza energie electrică. RTG a furnizat energie
electrică primară navetelor Viking, Pioneer, Voyager, Galileo, Ulysses și Cassini. Aceste misiuni au oferit
oamenilor de știință din întreaga lume oportunitatea de a studia și a investiga misterele formării
sistemului nostru solar.

Avantaje ale utilizării RTG:

 Durata de viață lungă - Energia nucleară este singura sursă de energie disponibilă în prezent pentru
operarea navelor spațiale în spațiu pentru misiuni lungi. Sistemele de energie cu radioisotopi
furnizează nivele de energie previzibile pentru ca planificatorii de misiune să poată depinde de ele
(nivelele de energie RTG se reduc cu aproximativ 0,8 la sută pe an, bazat pe rata de dezintegrare a
combustibilului pu-238).
 Mediu - Sursele de energie nucleară pot funcționa în condiții extreme de mediu, cum ar fi centurile
de radiații mari ce înconjoară Jupiter, temperaturile extreme experimentate pe Lună, și furtunele de
praf severe observate pe Marte.
 Independența operațională - RTG-urile furnizează energie electrică navelor spațiale fără să țină cont
de locul în care nava se află în orbită sa sau cum este aceasta orientată în raport cu soarele. Un RTG
începe să genereze energie electrică atunci când sursa de combustibil cu radioizotopi este încărcată
în convertor. Prin urmare, acesta poate fi folosit pentru verificarea sistemelor navelor spațiale
înainte de lansare și să fie disponibile pentru a furniza energie navelor spațiale instalate pe rampa de
lansare.
 Fiabilitate – RTG-urile s-au dovedit a fi cele mai fiabile sisteme de energie folosite pe navele
spațiale ale Statelor Unite. De exemplu, cele două nave spațiale Pioneer au fost operaționale pentru
mai mult de două decenii înainte să fie închise, iar NASA plănuiește o misiune Voyager extinsă
care ar putea dura până la 40 de ani.

5
 Modul de utilizare al RTG-urilor:
Radioactivitatea a condus la presupunerea că elementele chimice, chiar dacă ar fi absolut pure din
punct de vedere chimic, se prezintă în realitate ca un amestec de diferite feluri de atomi, cu aceeași
structură, însă de masă diferită. Acești atomi, perfect echivalenți din punct de vedere chimic, însă cu o
masă diferită, se numesc izotopi. Radioizotopii au nucleele instabile și se dezintegrează, dând naștere la
alte nuclee și la o radiație de forma: radiații α (ioni de heliu dublu ionizați), radiații β (electroni) , radiații γ
(fotoni de mare energie). Aceste radiații pot fi oprite chiar în masa izotopului sau într-un ecran
absorbant, energia lor transformându-se în energie calorică, care poate fi transformată la rândul ei, în
energie electrică. Legea fundamentală a dezintegrării radioactive afirmă că numărul de atomi care se
dezintegrează este proporțional cu timpul. Datorită acestui fapt, se poate să caracterizăm un radioizotop
prin metoda sa de înjumătățire, care este timpul necesar pentru ca o jumătate din numărul atomilor să se
dezintegreze. În acest interval de timp, și puterea furnizată de sursă se va 43 reduce la jumătate. Este util
ca în cazul unei surse de energie necesară unui vehicul spațial, să se utilizeze surse de energie cu o
perioadă de înjumătățire mult mai mare decât durata experimentului.
Acest tip de sursă este recomadată pentru navele spațiale, întrucât este sigur în funcționare și are o
durată mare de utilizare. Izotopii radioactivi plutoniu 238, curiu 242, poloniu 210, stronțiu 90,
sunt considerați drept surse de energie de perspectivă pentru centralele electrice de bord.
Generatoarele cu izotopi de putere mică, 5-50 wați, sunt utilizate pe sateliți pentru transmiterea
informațiilor, pentru corectarea poziției, etc. Sateliții sovietici din seris Cosmos au fost dotați cu
centrale electrice care funcționează cu energia degajată la dezintegrarea radioactivă a unui izotop.
RTG-urile operează pe principiul generării termoelectrice ce convertește căldura direct în
electricitate. Principiul a fost descoperit in 1821 de un om de știință german, Thomas Johann Seebeck. El
a observat că un curent electric este produs într-un circuit închis atunci când joncțiunea a două metale
diferite sunt menținute la temperaturi diferite. Aceste perechi de joncțiuni sunt numite cuple
termoelectrice sau termocuple.
În construcția RTG-urilor ce au zburat în misiunile Galileo, Ulyses și Cassini, căldura generată de
descompunerea naturală a combustibilului dioxid de Pu-238 este convertită în energie electrică de
termocuple sau unicuple din silicon germanium (SiGe). Un modul de sursă de căldură conține patru
pachete de combustibil de Pu-238, fiecare cântărind 151g, încapsulat în iridium ventilat. Optsprezece
module de sursă de căldură furnizează inventarul termal total pentru un RTG cu o energie termică de 4400
de wati. Porțiunea de convertor termoelectric a RTG-ului este constituită din 572 unicuple
termoelectrice cablate într-un circuit electric cu 2 fire serie-paralel. Această configurație generează
aproximativ 300 de wați de energie electrică la încărcarea inițială a combustibilului.
Misiune spațiale în care au fost folosite RTG-uri:
 Misiunile Apollo – RTG-urile au fost folosite în misiunile Apollo 12, 14, 15, 16 și 17 pentru a furniza
electricitate pentru (Apollo Lunar Surface Experiment Packages - ALSEP). RTG-ul SNAP-27, folosit
în ALSEP, a fost proiectat pentru a furniza aproximativ 63 de wați timp de un an după plasarea pe
suprafața lunară. Folosirea RTG-urilor a fost o alegere naturală datorită greutății mici, fiabilității
și abilității de a produce energie de-a lungul lungilor cicluri lunare noapte-zi.
 Misiunile Pioneer – misiunile Pioneer 10 si 11, lansate în 1972 și respectiv în 1973, au fost succese
spectaculoase în strategia pe termen lung de explorare a planetelor. Fiecare navetă spațială a
fost alimentată cu energie electrică de patru RTG-uri SNAP-19 ce furnizau la lansare aproximativ 165
de wați energie electrică totală. Pioneer 10 și RTG-urile sale continuă să fie operaționale la 45 de ani
după lansare!
 Misiunile Viking – cele două misiuni Viking către Marte ale NASA, Viking 1 și Viking 2, au avut
fiecare câte un modul pentru orbită și un modul de aterizare. Viking 1 a fost lansat pe 20 august 1975,
iar Viking 2 pe 9 septembrie 1975. Deși modulele pentru orbită erau alimentate cu energie solară,

6
 fiecare modul de aterizare era alimentat de două RTG-uri SNAP-19, ce furnizau un total de
aproximativ 85 de wați de energie electrică.
 Misiunile Voyager – Voyager 1 si Voyager 2 au fost lansate în August și Septembrie 1977. Aceste
nave spațiale necesitau o creștere semnificativă a energiei față de misiunile precedente ce foloseau
RTG și o durată de viață operațională de cel puțin patru ani după lansare pentru a îndeplini obiectivele
misiunii de explorare a planetelor Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Necesitățile misiunilor au dus la
dezvoltatea RTG-urile de mai multe sute de wați (multihundred-watt RTG - MHW RTG). MHW-
RTG-ul conținea o nouă sursă de căldură și anume 24 sfere de combustibil din oxid de plutoniu presat.
Conversia căldurii din descompunerea plutoniului în energie electrică a fost îndeplinită prin 312 cuple
termoelectrice din silicon-germaniu (SiGe). Fiecare MHW-RTG furnizau aproximativ 157 wați de
energie la începutul misiunii.
 Misiunea Galileo – nava spațială Galileo a fost lansată la bordul navetei Atlantis (STS-34) pe data
de 18 Octombrie 1989. Misiunea Galileo a fost proiectată pentru a investiga sistemul Jovian - cea mai
mare planetă din sistemul nostru solar, Jupiter, și patru dintre lunile ei cele mai mari: Io, Europa,
Ganymede și Calisto. Nava spațială era compusă dintr-un orbitor pentru Jupiter și o sondă de intrare în
atmosferă.
 Misiunea Ulysses – a fost un proiect făcut în comun între Agenția Spațială Europeană, NASA și Jet
Propulsion Laboratory. Lansat de către naveta spațială Discovery pe data de 6 Octombrie 1990,
Ulysses a zburat pe lângă Jupiter în Februarie 1992, de unde o manevră cu asistare a gravitației a
ridicat naveta în afara planului ecliptic într-o orbită polară în jurul Soarelui. Din moment ce
vehiculele de lansare nu au fost capabile să împingă nava Ulysses în afara planului eliptic, a trebuit
să se bazeze pe asistența gravitațională furnizată de Jupiter.
 Misiunea Mars Pathfinder – a fost unul din primele misiuni ale programului Discovery al NASA.
Lansat pe 4 decembrie 1996, Mars Pathfinder a ajuns și a aterizat cu succes pe suprafața marțiană pe
data de 4 iulie 1997. Primul rover robotic trimis pe Marte, roverul Sojourner, a fost la bordul navetei
Pathfinder. Roverul a fost lansat pentru a face câteva experimente pe pământul marțian și pentru
a demonstra abilitatea unui rover de a traversa terenul în vecinătatea modulului de aterizare. Trei
LWRHU-uri au fost folosite în cutia caldă cu electronice a Sojourner pentru a menține
temperaturile critice a componentelor electronice în limita lor de operare în timpul nopților marțiene.
 Misiunea Cassini – este un proiect de cooperare internațional între NASA, Agenția Spațială
Europeană, Agenția Spațială Italiană și alți parteneri academici și industriali din întreaga lume.
Misiunea este coordonată pentru NASA de către Jet Propulsion Laboratory. Naveta spațială Cassini
a fost lansată de la Stația Cape Canaveral pe data de 15 Octombrie 1997, la bordul vehiculului
de lansare Titan IV/Centaur.
3.2.2. Reactori nucleari de fisiune
Chiar din primele zile ale folosirii energiei nucleare, oamenii de știință din diferite țări au început
să studieze posibilitatea utilizării energiei nucleare la motoarele de avion, la motoarele pentru rachete și
sateliți și nave cosmice. Reactorii nucleari sunt destinați pentru a obține puteri termice importante. Ei pot
asigura obținerea unei temperaturi foarte înalte a agentului activ, însă temperatura admisibilă reală este
limitată de rezistența materialelor de care dispune tehnica actuală. Totuși, reactorul nuclear permite să se
obțină o viteză de curgere a jetului reactiv mai mare decât cea obținută cu un motor obișnuit. Greutatea
reactorilor este determinată de posibilitatea minimă de a menține reacția în lanț. Ca de exemplu, pentru
trei construcții americane, fără protecție bilologică, masele reactorilor sunt următoarele:
Tabel 3.1. – Masele reactorilor a trei construcții americane
SNAP 10 A 30 kw termici 115 kg
SNAP 8 50 kw termici 115 kg
SNAP 2 600 kw termici 185 kg

7
 O particularitate importantă a instalațiilor nucleare pe sateliți și nave spațiale, o constituie
necesitatea de a proteja echipajul și aparatura împotriva acțiunii radiațiilor reactorului nuclear. În spațiul
cosmic, reactorul funcționează în vid, iar radiațiile se pot considera că se propagă în linie dreaptă, întrucât
nu există o difuzie a acestora. În acest caz, pentru a realiza o protecție biologică cât mai simplă, se
montează reactorul la o extremitate a navei, iar cabina personalului și aparatura electronică în umbra unui
ecran. Greutatea ecranului depinde de distanța dintre reactor și zona de protejat și de nivelul dozei de
radiație cerut de protecție.
În ultimii ani, un interes deosebit a fost acordat cercetărilor privind realizarea de instalații care
să transforme direct energia nucleară în energie electrică, în scopul construirii unor surse de curent
electric sigure, cu gabarit redus, care să funcționeze fără supraveghere și fără întreținere o perioadă
îndelungată. S- au obținut rezultatele și s-au creat instalații pentru transformarea directă a energiei
termice (nucleare) în energie electrică prin intermediul convertorilor termoelectrici, a convertorilor
termoionici și pe cale magnetohidrodinamică. Încă din 1964, în Uniunea Sovietică a fost pusă în
funcțiune o instalație experimentală cu reactor nuclear și transformator termoelectric, denumită Romașka,
cu caracteristicile :
Tabel 3.2. – Caracteristici Romașka
Puterea electrică (kW) 0,5
Puterea termică totală (kW) 40
Temperatura maximă a reflectorului din berliu(ºC) 1 200
Temperatura maximă a suprafeței exterioare (ºC) 980
Temperatura maximă a elementelor combustibile 1 900
din bicarbură de uraniu (ºC)
Încărcătură de uraniu 235 (kg) 49
Puterea electrică (kW) 0,5

Reactorul nuclear utilizat este de formă cilindrică și are un reflector din beriliu metalic. În
interiorul zonei active a reactorului sunt amplasate, în discuri de grafit, elemente combustibile, de forma
unor lamele din dicarbură de uraniu, îmbogățit 90 % cu uraniu 235. Căldura generată în zona activă a
reactorului este transmisă, prin conductivitatea temică a materialelor, la transformatorul termoelectric
amplasat la suprafața exterioară a reflectorului din beriliu al reactorului. Transformatorul termoelectric
este alcătuit din cîteva mii de coloane cu termoelemente din siliciu-germaniu.
În cursul anilor 1970-1971 au fost puse în funcțiune două instalații experimantale, sub denumirea
Topaz, cu un reactor nuclear și transformator cu convertori termoionici. Reactorul constă dintr-un vas
cilindric în interiorul căruia se află zona activă, înconjurată de reflectoare laterale și frontale din beriliu,
cu eclise care conțin bor. Cilindrii sunt cuplați cinematic în grupuri care îndeplinesc funcții de reglare și
funcții de protecție la avarii. Zona activă a reactorului este formată dintr-un moderator (hidrură de
zirconiu), în deschiderile căruia, dispuse pe cercuri concentrice, sunt amplasate canalele
electrogeneratoare (convertorii termoionici). Sistemul de debitare a vaporilor de cesiu dintre electrozi
asigură și eliminarea produselor gazoase de fisiune, care apar în timpul funcționării reactorului cu
convertori termoionici. Puterea termică a reactorului cu termoemisie Topaz, degajată în canalele
electrogeneratoare este de 130-150 kW, iar puterea electrică, la bornele de ieșire, este de 5-10 kW.

3.2.2. Reactori nucleari de fisiune

Reactorii nucleari de fuziune, deși foarte puternici, încă nu pot fi utilizați în acest scop întrucât nu
s-a rezolvat până în prezent controlul acestui proces (bomba H). Cercetările experimentale sunt foarte
avansate în această direcție.

8
3.3. Surse magnetohidrodinamice
Generatorul magnetohidrodinamic. Sistemul de conversie termodinamic clasic, respectiv
producerea de vapori supraîncălziți, care acționează o turbină la care este cuplat un alternator, utilizat
pe navele cosmice, este de fapt o transpunere directă a sistemului utilizat pe Pământ. Această formulă
duce fie la construcții grele și voluminoase, fie la elemente fragile și complexe în cazul în care se
urmărește micșorarea greutății. Preocupările actuale urmăresc eliminarea părții mecanice, respectiv
turbo- alternatorul. Astfel de soluții au fost studiate pentru aplicațiile terestre, dar

Principiul de funcționare a generatorului magnetohidrodinamic constă în

următoarele: preusupunem un circuit compus din două șine și un conductor AB ce poate glisa pe
aceste șine. Perpendicular pe planul circuitului este aplicat un câmp magnetic.

Dacă se deplasează conductorul AB, conform figurii 3.2 a perpendicular pe direcția

câmpului magnetic, în circuitul AB-C va apărea un curent electric, curent determinat de faptul că
odată cu mișcarea barei AB, electronii din aceasta se deplasează și ei în câmpul magnetic. Se
înlocuiește bara AB cu un tub izolant care conține un gaz încălzit, ionizat (Figura 3.2 b). Tubul poate
aluneca între două plăci conductoare ce închid cele două șine din Figura 3.2. A. Ca și în cazul
precedent, se închide circuitul printr-un conductor și se aplică un câmp magnetic. Dacă se deplasează
tubul izolant, va apărea un curent electric, tubul cu gazul ionizat jucând rolul conductorului AB,
ionii și electronii conținuți în tub fiind obligați să se deplaseze în câmpul magnetic ca urmare a
mișcării tubului. Se poate, în loc să mișcam tubul, să folosim un generator de gaz și să facem să
circule, prin tubul izolant, un gaz ionizat, între doi electrozi, într-un câmp, prin tubul izolant,
perpendicular pe fețele izolante, pentru a produce un curent electric. Se obține, în acest fel soluția
actuală a generatorului magnetohidrodinamic (Figura
3.2. C).

Figura 3.2. – Generator magnetohidrodinamic

a- schiță principală (varianta 1): 1, 2 - șine metalice; A,B - conductor ce se poate deplasa pe cele două șine;
C- conductor de legătură dintre cele două șine; 3 - un sistem mecanic pentru deplasarea conductorului AB.
B - schiță principală, varianta 2, 1: plăci conductoare, 2- plăci izolante; 3- coductor de legătură dintre
plăcile conductoare; 4-tub izolat cu gaz ionizat, c- schița simplificată a unui generator real : 1-electrozi
metalici, B-direcția câmpului magnetic, C- direcția de mișcare a gazului ionizat, R-rezistența de

9
sarcină a generatorului.

10
 Într-un generator electric se obține conversia energiei mecanice în energie electrică, prin mișcarea
unui conductor metalic într-un câmp magnetic. Similar, la un generator magnetohidrodinamic se obține
conversia energiei mecanice în energie electrică, prin mișcarea unui gaz conductor într-un câmp magnetic.
Puterea obținută la un generator magnetohidrodinamic este determinată de intensitatea câmpului
magnetic, 53 de viteza gazului conductor și de conductivitatea acestuia. Pentru a obține o putere
acceptabilă este necasar ca temperatura gazului să fie de cel puțin 2000 K, iar intensitatea câmpului
magnetic de aprximativ 7953 kA/m.

3.4. Utilizarea energiei solare la sistemele de propulsie spațială

3.4.1. Generalități
Cea mai promițătoare sursă primară de energie este Soarele, care ne poate furniza necesarul
de energie dacă am putea converti energia ce provine de la el cu un randament avantajos, în alte forme de
energie, și acumula apoi această energia. Soarele apare ca o sferă enormă de plasmă incandescentă, cu
temperatura de emisie de aproximativ 5750 K, cu un diametru de 700000 km, situat față de Pământ la o
distanță de aproximativ 150 milioane km. Fluxul energetic la suprafața Pământului, de proveniență solară,
este de aproximativ 1,3 kW/m2 iar pentru comparație, mai jos sunt date valori energetice la
suprafața celorlalte planete din sistemul solar.

Planeta noastră intercepteză radiația solară printr-o secțiune diametrală de aproximativ 100000000
km2, de unde rezultă că puterea incidentă, la nivelul planetei noastre, în aer, este de 10 14 kW. O parte din
această energie este retransmisă prin difuzie în spațiul cosmic, iar aproximativ 2/3 este absorbită în
emisfera luminată. Energiile primite și temperatura rezultată, la nivelul solului, diferă în funcție de
regiuni, anotimpuri și ore. Aceste variații provin din mișcarea relativă a Pământului în raport cu
Soarele, din absorbția neregulată a anumitor lungimi de undă în anumite componente ale atmosferei, în
special vapori de apă, și din difuzia razelor solare pe moleculele de gaz și pe particulele de lichid său solid
ce există în atmosferă.

Distanța față de Soare (mil.

Planeta Puterea (kw/m2)
km)
Mercur 58,4 8,6
Venus 108,0 2,5
Pamânt 149,6 1,3
Marte 227,5 0,56
Jupiter 770,8 4,8 ∙ 10−2
Saturn 1430 1,4 ∙ 10−2
Uranus 2870 3,5 ∙ 10−3
Neptun 4500 1,4 ∙ 10−3
Pluto 5900 8,2 ∙ 10−4

În fiecare punct de pe glob, energia primită de la Soare este suma a două componente și anume:

 energia primită prin radiație directă,

 energia primită prin radiația difuză, provenită din ansamblul bolții cerești.

Proprietățile radiațiilor solare variază și în funcție de lungimea lor de undă, motiv pentru care este
necesar să se ia în considerare compoziția spectrală a acestei radiații. În Figura 3.3 sunt date
caracteristicile spectrale ale radiației solare, scoțând în evidență următoarele:

11
  distribuția spectrală în exteriorul atmosferei (curba 2) ;
 distribuția spectrală a radiației unui corp negru, la 6000 K, pentru comparație (curba 1); curbele 1 și 2
sunt foarte apropiate una de cealaltă ;
 distribuția spectrală teoretică a radiației solare, la nivelul mării, în cazul în care se iau în considerare
pierderile prin difuzia moleculară și prin difuzia de aerosoli (curba 3) ;
 distribuția spectrală a radiației solare directe, la nivelul mării, în cazul unei atmosfere clare
(curba 4). Porțiunile hașurate corespund energiei absorbite de ozon, oxigen, vapori de apă și
bioxidului de carbon.

Figura 3.3. Distribuția spectrală a radiației solare

1- distribuția spectrală a radiației corpului negru la 6 000 K; 2- distribuția spetrală a radiației solare în afara
atmosferei; 3- distribuția spectrală teoretică a radiației solare la nivelul mării (suprafețele hașurate
corespund energiei absorbite de ozon, oxigen, vapori de apă și dioxidului de carbon); 4- distribuția
spectrală a radiației solare directe, la nivelul mării, cu atmosferă clară.
După cum se observă în Figura 3.3, energia disponibilă se situează în cea mai mare parte în
domeniul vizibil, respectiv în domeniul lungimilor de undă de 0,400-0,800 μm, și mai puțin în infraroșul
apropiat și foarte puțin în ultraviolet. Radiația solară aduce la suprafața Pământului lumină și
căldură. Acestă radiație este factorul determinant în evaporarea apei la suprafața mării și a pământurilor
umede, permițând, prin alternarea ploilor și căderilor de zăpadă perpetuarea cilului apei. Energia
hidraulică nu este deci decât o sursă secundară de energie, derivată din energia termincă solară. La fel,
toate rezervele de huilă, petrol, gaz natural, nu sunt decât energie solară înmagazinată în scoarța
terestră. Tot sub influența radiației solare se relizează, în vegetale, sinteza zahărului plecând de la
dioxidul de carbon și apă, reacție care încheie ciclul carbonului și permite astfel perpetuarea speciei.
Cu toate cercetările întreprinse de-a lungul timpului, aplicațiile directe ale utilizării energiei
solare nu s-au extins decât în ultimii ani, impulsionate de aplicații în domeniul spaţiului cosmic şi al
surselor de energie ”green”. Aceste aplicații au întâmpinat și o serie de dificultăți determinate de
particularitatea acestei energii și anume :

 densitatea scăzută a fluxului energetic (1000 W/m2), ceea ce duce, dacă dorim să obținem puteri mari,
la necesitatea folosirii unor suprafețe de captare mari (o instalație pentru producerea de
energie electrică, prin conversia energiei solare, cu o capacitate de 1000 MW, cu un factor de
conversie de 10
%, ar necesita o suprafață pătrată cu latura de 6.51 km);
12
 intermitența radiației solare din cauza alternării zilelor și nopților, pe de o parte, și interceptarea
temporară a radiației solare de către nori, pe de altă parte.

3.4.2. Convertori de energie solară în energie electrică

Energia solară poate fi convertită în energie electrică prin intermediul următoarelor efecte:

 efectul termoelectric;
 efectul fotovoltaic;
 ciclul termodinamic clasic, punctul cald fiind obținut prin intermediul conversiei energiei solare în
energie termică;
 efectul termoionic.

Conversia termoelectrică

Convertorii termoelectrici actuali au la bază un cuplu de două termoelemente, unul de tip P, iar
celălalt de tip N, unite între ele ca în Figură 3.4.

Figura 3.4. Schița unui termoelement: 1- radiația solară ; 2- metal; 3-semiconductor tip P; 4-
semiconductor tip N; R-rezistență de sarcină
Generatoarele termoelectrice care funcționează la temperatură ridicată au o putere specifică
mai ridicată, de ordinul a 1000 de ore. Generatoarele termoelectrice care funcționează la o
temperatură mai scăzută au o putere specifică mai mică, de ordinul a 1 W/kg , dar cu posibilitatea de a
funcționa mai mulți ani. Randamentul global al generatoarelor nu depășește însă 4 %. Generatoarele
termoelectrice și-au găsit nenumărate aplicații, atât în cosmonautică, cât și în aplicațiile terestre:
 pentru generarea curentului electric;
 pentru realizarea unor sisteme de răcire;
 pentru sisteme de condiționare a aerului, etc.

Conversia termoelectrică
În Figură 3.5 este prezentată schematic o celulă fotovoltaică cu siliciu. Pe o plăcuță de Si, de tip
N, se obține o regiune, de tip P, prin difuzia unei impurități acceptoare, de grosime 1-5 μm.

13
 Figura 3.5. Celulă fotovoltaică cu siliciu: 1-siliciu; 2- jocțiune; 3-contacte metalice; 4-radiația solară
Se obține în acest fel o joncțiune P-N, reprezentată punctat în figura 3.5. Se adaugă electrodul
superior și se acoperă cu un strat de protecție. O astfel de celulă supusă radiației solare, deci un
bombardament cu fotoni, poate converti energia acestora în energie electrică.

Figura 3.6. Elemet electrovoltaic ca generator solar: stânga - conectarea unui element fotovoltaic la o
sarcină: 1- element fotovoltaic; R-sarcină; dreapta- schema echivalentă : 1- generator de current
constant; 2- diodă de contact; R-sarcină.
În Figura 3.6 este dat modul de conectare a sarcinii la un astfel de element și schema echivalentă,
care este reprezentată printr-un generator de curent ce are în paralel o diodă. Randamentul celulelor cu Si
se situează în intervalul 7-14 %. Utilizând alte materiale sau combinații de diferite materiale, se pot obține
și randamente mai mari, până la 20 %. Există, astăzi, încă foarte multe dificultăți în realizarea celulelor
solare, cu un randament corespunzător, pentru conversia directă a energiei solare în energie electrică. Se
pot îmbunătății calitățile celulelor făcându-le foarte subțiri, caz în care, chiar la Şi se poate spera să se obțină
randamente care să depăşească 20 %, la celulele individuale.
În Figură 3.7 este dată o schemă simplificată a unei stații de pompaj cu stocaj de energie electrică.

14
 Figura 3.7 Stație de pompaj ce utilizează celule fotovoltaice pentru conversia energiei solare în energie
electrică și acumulatori pentru stocajul energiei electrice: 1- panouri cu celule fotovoltaice; 2- diodă de
blocaj; 3- bateria de stocaj; 4- dulap de comandă ; 5-pompă; 6-sistem de control pentru nivelul apei.
Bateriile de stocaj, care trebuie să asigure funcționalitatea instalației în perioadele în care soarele
se ascunde după nori, sunt de o mare varietate. Există țări în care perioadele fără soare pot să dureze
câteva zile, caz în care autonomia bateriei de stocaj trebuie să fie de cel puțin o săptămână, în altele pot
dura câteva luni, caz în care autonomia bateriilor trebuie calculată pentru 6 luni. Rezultă de aici că
generarea de energie electrică, prin intermediul celulelor fotovoltaice, este, în mare măsură, tributară
mijloacelor de stocaj. Stocajul, în momentul de față se face cu acumulatori cu plumb, care sunt de
o fiabilitate acceptabilă, întreținere ușoară, însă rămân grei, voluminoși și scumpi. În această direcție nu
s-au făcut, până în zilele noastre, cu toate eforturile depuse, progrese importante.
Celulele solare cu siliciu au fost și sunt o importantă sursă de energie pentru navele spaţiale. Aceste celule
au avut, ca urmare a necesităților determinate de construcția navelor spaţiale, o dezvoltare rapidă
acolo unde, pentru început cel puțin, aspectele economice nu se luau în considerare. Celulele solare
utilizate în cercetările spaţiale trebuie să îndeplinească o serie de condiții suplimentare, ca de exemplu:
putere specifică mare, rezistență la radiații, durată mare de funcționare. La o celulă solară cu siliciu, se
poate obține o putere specifică de 0,04 kW/kg, la suprafața Pământului, și 0,07 kW/kg, la suprafața
planetei Marte. Durata de lucru a unei astfel de surse, în condițiile de funcționare în spațiul
cosmic, se pot aprecia după datele experimentale publicate până în prezent.
Deteriorarea celulelor, ce duce la scăderea puterii furnizate, este determinată de acțiunea
protonilor de energie joasă din păturile inferioare ale benzii de radiație Van Allen. Dacă o particulă,
electron sau proton, din celulele Van Allen, pătrunde în celulă, ea strică structura cristalului, ducând la o
scădere de aproximativ 25 % a randamentului. Pentru a micșora aest efect, celulele sunt protejate cu un
strat de placă de sticlă, cu scopul de a micșora energia particulelor incidente, procedeu ce duce însă la
creșterea greutății, a prețului celulelor și la micșorarea randamentului. Suprafața satelitului Tiros era
acoperită cu 9/20 celule cu Si și primeşte o energie medie corespunzătoare unei puteri de 870 wați,
când Soarele este pe axa satelitului, și restituie, în condiții reale de utilizare 35 de wați, deci un
randament de 4%. Puterea maximă este de 51 de wați, care corespunde cazului când Soarele face cu
satelitul un unghi de 45º.

Conversia termodinamică a energiei solare în energie electrică

În Figura 3.8 este dată o reprezentare schematică a unui sistem de obținere a energiei electrice din
energie solară, pe principiul conversiei termodinamice, în comparație cu sistemul ce utilizează celule
fotovoltaice. Centralele solaro-electrice, cu celule fotovoltaice, cuplate cu un sistem de stocaj electric, cu
acumulatori, conduc la sisteme, în prezent universal utilizate, care au numeroase defecte, și anume: sunt
fragile, de puteri mici și duc, chiar de la plecare, la nenumărate defecțiuni. Un alt procedeu care permite
dispunerea la bordul navei de puteri, în energie electrică, mai importante constă în instalarea unei centrale

15
termice, alcătuită dintr-o sursă de căldură, un sistem de stocaj termic și o mașină termică, care, la rândul
ei este cuplată cu un alternator. Concentrarea radiației solare este și ea legată de dificultăți, ca:

 soarele nu este o sursă punctuală,

 orice defect în realizarea oglinzii se traduce prin pierderi de energie,
 orice corp încălzit va radia în exterior energie, care este proporțională cu puterea a parta
a temperaturii absolute, ca de exemplu:
 la 293 K, energia radiată este de 0,42 KW/m2;
 la 600 K, energia radiată este de 7,6 KW/m2;
 la 1 000 K, energia radiată este de 56 KW/m2;
 la 6 000 K, energia radiată este de 73 000 KW/m2( suprafața Soarelui);

Figura 3.8 Centrale solaro-electrice: a- cu celule fotovoltaice și stocaj de energie electrică; 1-

panouri cu celule fotovoltaice; 2- stocaj de energie electrică; 3- convertizor; b- pe principiul convrsiei
termodinamice: 1- captator energie solară; 2- sistem de stocaj al energiei termice; 3- schimbător de
căldură; 4- condensator; 5- turbină; 6- generator electric
Utilizând, ca exemplu, un concentrator al radiației solare, cu un coeficient de cocentrare de 40,
se obține o temperatură de 1000 K, la un flux al radiației solare de 56 KW/m2. Conform datelor arătate
mai sus, cei 56 KW/m2, la 1000 K, se pierd prin radiație și sistemul nu va putea furniza navei energie.
Pentru a obține un coeficient de conversie de 90 % va trebui utilizat un concentrator cu coeficient de
concentrare de
400. Acest exemplu simplu scoate în evidență dificultățile întâmpinate în realizarea unui asemenea sistem
pe o navă spaţială. Dificultățile tehnice sunt atât de mari, încât, până în prezent, nu s-a impus o soluție
practică de rezolvare.

Conversia termoionică
Cunoșterea fenomenului de conversie termoionică datează din anul 1933, când Irving Langmuir a
observat că se poate transforma ușor căldura comunicată unui fir din wolfram în energie utilizabilă, cu
condiția de a se introduce în bec (incintă vidată) vapori de cesiu, care ionizându-se în contact cu firul
16
cald

17
din wolfram, permit extragerea curentului electric prin intermediul unui anod adus la o temperatură mai
scăzută. Cercetările spațiale au impulsionat cercetările în acest domeniu, aducând acest convertor la o
formă mai utilizabilă. Principial, aducând un cristal la o temperatură înaltă, va crește energia de
agitație a electronilor din interior și câțiva vor putea să scape de sub influența ionilor și vor părăsi
cristalul. Cistalul va căpăta o sarcină pozitivă și va reține din ce în ce mai bine electronii, ajungând,
pentru o temperatură dată, la o stare de echilibru. În vecinătatea cristalului cald se așază un cristal identic,
răcit, iar întregul sistem se introduce în vid. Dacă cristalul cald este adus la o temperatură suficient de
ridicată, el va emite un flux de electroni, care vor fi atrași de cristalul rece; cristalul cald se va încărca cu
sarcini electrice pozitive, iar cristalul rece se va încărca cu sarcini negative. Legând ceile două cristale cu
un conductor va apărea un curent electric, întrucât a apărut o diferență de potențial, electronii părăsind
cristalul rece pentru a se reuni cu sarcinile pozitive ale cristalului cald. Catodul, emițătorul de electroni,
este realizat dintr-un material care are lucrul de extracție mare, iar anodul se realizează dintr-un material
cu lucrul de extracție mic. Wolframul are un lucru de extracție mare, de 4,5 V, iar temperatura de emisie
este foarte mare, între 2500 și 3000 K, pentru a obține un curent de emisie satisfăcător; în schimb, această
temperatură înaltă duce la pierderi importante prin radiație, pierderi ce limitează performanțele acestui
convertor. Pentru a îmbunătății aceste performanțe, se introduce în intervalul dintre cei doi electrozi
cesiu, care intervine cu următoarele funcțiuni: neutralizează sarcina spațială, micșorează lucrul de extracție
al catodului, deci mărește emisia acestuia. Prin acest procedeu se pot obține convertori termoionici care să
lucreze la o temperatură a catodului de 1700 K, a anodului de 650 K, cu un randament, la 100 W/cm2, de
40 %. Parametrii tehnici obținuți sunt limitați de actualele tehnologii. Studiile actuale se referă la două
moduri de încălzire a catodului, făcându-se apel, fie la energia nucleară, fie la radiația solară.

7.5. Stocarea energiei termice

Un vehicul spațial, în particular un satelit, se poate găsi în umbra unui alt corp ceresc, ca de
exemplu Pământul, Luna, etc, ce corespunde fenomenului de eclipsă. Din acest motiv, un vehicul ce
utilizează energie solară trebuie să aibă posibilitatea de a stoca energie la bord pentru a-și asigura
funcționarea pe durata trecerii prin umbră. Pentru cazul surselor de energie termică este posibil să se
stocheze energie utilizând căldura de topire a unui corp, care poate fi foarte mare, ca de exemplu:

 hidrura de litiu, LiH, care se topește la 950 K și restituie, prin solidificare, o energie de 0,7 kWh/kg;
 fluorura de sodiu, NaF, care restituie, la 1700 K, o energie de 0,4 kWh/kg;
 beriliul, care restituie, la 1550 K, o energie de 0,32kWh/kg;
 siliciu, care restituie la 1700 K, o energie de 0,4 kWh/kg.

Energia stocată în cazul stocajului termic, trebuie să fie mult mai mare decât în cazul stocajului
electric, întrucât, randamentul conversiei energiei termice în energie electrică nu depășește 30 %.
Conversia termodinamică a energiei solare în energie electrică este favorabilă, având în vedere
următoarele argumente:

 capacitatea bateriei de acumulatori electrici pentru sateliții de joasă altitudine este mai proastă decât
a acumulatorilor de energie termică;
 mașina termică, datorită stocajului de energie termică, poate funcționa în permanență, în regim
constant cu o importantă durată de viață.

18